Mircea cel batran

Numele lui însemna „Mircea cel Vechi” (din bătrâni, din trecut), însă
odată cu evoluţia limbii a ajuns să-şi piardă sensul iniţial, deoarece numele în
sine s-a păstrat neschimbat. Supranumele „cel Bătrân” (în slavonă: starîi)
presupune, în general, în limbajul de cancelarie medieval primul domnitor
cunoscut cu acest nume. Întrucât în Ţara Românească nu se obişnuia
numerotarea domnilor, ca în occident, Mircea a primit acest nume pentru a fi
deosebit de Mircea Ciobanul care a domnit în secolul al XVI-lea[3].
Mircea urcă pe tron după moartea fratelui său Dan, petrecută la 23 septembrie
1386. El găseşte Ţara Românească în plin proces de dezvoltare datorită
politicilor înţelepte promovate de înaintaşii săi şi va continua consolidarea
economiei, Armatei, Administraţiei şi Bisericii[16][17].

Rezultatele obţinute îi vor permite să reziste tendinţelor de expansiune ale

Regatului Ungar şi ale Poloniei, care urmăreau în special acapararea gurilor
Dunării, şi să stăvilească forţele otomane aflată în plină expansiune în Balcani.

Politica internă
Mircea ajunge să stăpânească un vast teritoriu, pe care îl va organiza într-o
formă centralizată, sub autoritatea domniei care era stabilită la Argeş. Din 1408
îl va asocia la domnie pe fiul cel mare, Mihail, acesta avându-şi curţile la
Târgovişte.

Economia ţării este întărită prin măsuri privind sistemul de impozite şi taxe,
prin emiterea de monedă în cantităţi suficiente şi cu valori potrivite, precum şi
prin stimularea schimburilor comerciale cu ţările vecine cu care încheie tratate
şi privilegii în acest sens. Se înfiinţează noi surse de venit în urma deschiderii
minelor de aramă, în timp ce producţiile de cereale, animale şi sare cresc.

Administraţia este organizată centralizat, punându-se accentul pe sfatul

boieresc alcătuit în principal din dregătorii curţii. De asemenea, se înmulţeşte
numărul funcţionarilor însărcinaţi cu adunarea impozitelor şi judecarea
pricinilor şi le sunt stabilite clar jurisdicţia precum şi datele pentru strângerea
dărilor.

Armata este organizată în oastea cea mare, alcătuită în principal din ţărani, şi
oastea cea mică sau curtea. Este de semnalat faptul că Mircea păstrează
dreptul de oaste asupra satelor scutite şi se pare că reactivează această
obligaţie pentru ohabele create de domnii anteriori. În paralel, înzestrează
armata cu arme şi întăreşte sau înfiinţează cetăţi în punctele strategice ale ţării.

Mircea ctitoreşte o serie de mănăstiri şi biserici pe întreg cuprinsul ţării, care

vor deveni în timp centre de cultură prin activitatea copiştilor şi caligrafilor,
precum şi prin crearea şcolii de pictură religioasă şi activitatea zugravilor
acestora. În 1401, mitropolitul Ţării Româneşti primeşte titlul de „exarh al
plaiurilor”, având astfel jurisdicţie şi asupra credincioşilor din Ardeal[18][19].

Politica externă
În vederea păstrării independenţei Ţării Româneşti, Mircea a încheiat alianţe cu
regele Sigismund al Ungariei, interesat la rândul său în stăvilirea extinderii
Imperiului Otoman. Mircea a devenit vasalul regelui ungar, care i-a recunoscut
ca feude ducatele Făgăraş, şi Amlaş şi Banatul de Severin; în plus i-a mai
acordat castelul Bran şi domeniul Bologa cu 18 sate[20]. Cu toate că jurământul
de credinţă nu s-a păstrat până în zilele noastre, aluzii la existenţa acestuia se
regăsesc în tratatul militar între cele două ţări, încheiat la Braşov în 1395[21].

Domnitorul muntean a stabilit o alianţă cu voievodul Petru Muşatin al Moldovei

încă din 1389[19]. Prin intermediul lui Petru I, domnul Moldovei, a reuşit în
1389 să încheie cu regele Vladislav al II-lea al Poloniei o alianţă îndreptată
împotriva lui Sigismund de Luxemburg, în cazul în care acesta din urmă ar fi
pornit un război cu una din cele două ţări. Tratatul a fost înnoit în 1404, cu
termeni mai puţini precişi. După întrevederea din 1406 de la Severin, în care
regele Sigismund i-ar fi cerut lui Mircea cetatea Licostomo[22], relaţiile dintre
Ungaria şi Ţara Românească se înrăutăţesc. Pentru a contracara o eventuală
campanie militară a regelui ungar, domnul muntean reînoieşte în 1410 tratatul
cu Polonia.
În 1400, Mircea îl îndepărtează de la tronul Moldovei pe Iuga Ologul şi îl
impune ca domn pe Alexandru cel Bun, fiul lui Roman I. Până la moartea
voievodului muntean, relaţiile dintre cele două ţări vor rămâne cordiale.

Mircea a mai întreţinut relaţii de bună vecinătate şi cu regii/ţarii din sudul

Dunării[23]. În perspectiva căderii Dobrogei sub stăpânirea otomană, ceea ce i-
ar fi adus inamicul în zona porturilor dunărene, Mircea preia iniţiativa şi o
alipeşte Ţării Româneşti în 1388[24].