OBICEIURI si TRADIȚII ÎN

BĂRĂGANUL CĂLĂRĂȘEAN
Pentru ca vorbim de traditii , as vrea sa incep prin a va spune cateva informatii despre portul
popular specific zonei calarasene. Dupa cum bine stiti, România este una dintre puținele țări din
lume unde, în anii 2000, unii oameni de la sat încă mai poartă costume tradiționale și în zilele de
lucru, nu numai cu ocazia anumitor sărbători. România se remarcă printr-o varietate extraordinară
de costume populare, ce reprezinta cu mandrie peste hotare.
Confecționarea costumului popular românesc a pornit de la materii prime produse în
gospodăriile țăranilor, dar a evoluat odată cu trecerea timpului, reprezentând azi o adevărata
măiestrie atât în obținerea și decorarea țesăturilor cât și a broderiilor.Portul popular are aceeași
structură pe tot teritoriul țării dar se deosebește de la o regiune la alta prin amănunte cum ar fi
croiala, forma și culoarea.
In zona noastra, costumele populare se confenctiona initial de fiecare femeie in functiile nevoile
propriei familii. Materiile prime pe care le foloseau erau:pielea, lana, canepa, inul si mai tarziu
bumbacul. Primele informatii legate de costumule populare din zona Calarasiului sunt din a doua
jumatate a secolului al XIX-lea, cand femeile isi faceau in casa camasi de matase cu fir si fluturi,
batiste si fote. Barbatii purtau caciula moțată si haine de postav cafeniu, sau vopsit negru, tesut in
casa,iar in picioare purtau ghete/cizme de box, iar multi poarta opinci.Din pacate in ultimii 50 de
ani portul popular din aceasta zona a degenerat, concomitent cu aparitia posibilitatile pentru sateni
de a-si cumpara imbracamintea.
Am aflat ca existau mai multe tipuri de costume:
Costumul de munca.
Barbatii purtau vara opinci din piele de porc, izmene din panza alba, camasa lunga, de obicei cu
guler, palarie de paie, brau. Iarna aveau in plus vesta( numita flanea) si pantaloni, gheata sau cizme.
Femeile purtau vara opinci usoare, camasa lunga fara cusaturi nedecorate, prinse cu o ata in
talie, șorț țesut in casa, fusta din panza vopsita, tulpanul care se lega peste bariș sau basmaua.Iarna
se adauga androcul din lana,adica fusta din tesaturi groase, scurteica, broboada.
Costumul de sarbatoare
Care se aseamana cu cel descris mai sus continand aceleasi caracteristici , doar ca de aceasta data
ele reprezentau un mijloc de exprimare a ierarhiei sociale.
In continuare, voi vorbi despre obiceiurile si traditii calarasene, iar aici voi aduce in discutie
obiceiuri legate familie, de nastere, de casatorie, de iarna, de primavara si de vara.
Si, pentru ca ne aflăm deja în atmosfera mirifică specifică sărbătorilor de iarna voi incepe cu
obiceiurile calendaristice de iarna .
Traditii de iarna. Craciunul si Anul Nou in Muntenia

In Muntenia, atmosfera sarbatorilor de iarna se face simtita incepand cu ziua Sfantului Nicolae (6 de -
cembrie), cand copiii asteapta nerabdatori cadourile din ghetute. Pana in Ajunul Craciunului, gospodarii
se ocupa cu taierea porcului, femeile fac curatenie in casa si in curte, iar cei mici invata colinde si im-
podobesc bradul. Ulitele satelor sunt invaluite de mirosuri apetisante si de cantece vesele care anunta
nasterea lui Iisus. In aceasta perioada, muntenii nu uita nici de cei care nu se mai afla printre ei; in jude -
tul Arges se pastreaza obiceiul colindetilor: in seara de Ajun, satenii isi daruiesc unii altora covrigi, vin si
tuica fiarta, pomenind numele celor morti.

In apropierea Craciunului se formeaza diferite cete de colindatori care merg sa vesteasca sarbatoarea si
sa ureze gazdelor sanatate, belsug si noroc. Tipica Munteniei subcarpatice este ceata de fete care col-
inda in special flacaii; odinioara, doar barbatii neinsurati indeplineau acest obicei. Mai actuale sunt
grupurile mixte si cele formate din membrii familiei, care viziteaza cu precadere rudele, prietenii si
vecinii. Ritual plin de culoare si originalitate, colindatul are rolul de a indeparta spiritele rele si de a
aduce prosperitatea.

Obiceiurile de iarna incep in satele calarasene din Ajunul Craciunului si si tin pana la Lasatul
secului pentru postul Pastelui.
Cele mai răspândite şi mai spectaculoase, cu originea în credinţe şi mituri străvechi, sunt de bună
seamă ciclurile legate de sărbătoarea Naşterii lui Iisus şi schimbarea anului.
Din păcate astăzi, în multe din localitățile urbane din România, inclusiv în cele din Câmpia
Bărăganului, obiceiurile tradiționale ocazionate de Sărbătoarea Crăciunului și de întâmpinarea
Noului An s-au transformat în chiciuri artistice fiind mai degrabă acte mascate de cerșătorie
publică. În ultimii ani se constată totuși un reviriment și în acest domeniu, grație implicării directe
a oamenilor școlii și a unor preoți care pregătesc cu profesionalism colective de elevi și de tineri în
al căror repertoriu sunt incluse colinde și cântece laice și religioase ce se cântau altădată prin satele
românești. Lor și tuturor celor care iubesc tradițiile acestor locuri le sunt dedicate rândurile de față.
Din punct de vedere religios, Crăciunul, cea mai veche sărbătoare a omenirii, semnifică nașterea
Domnului nostru Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu, trimis pe Pământ să ajute oamenii să devină mai
buni, mai credincioși, mai îngăduitori și responsabili, mai toleranți și răbdători. În satele din
Bărăgan, înainte de Crăciun, preotul umbla cu icoana din casă în casă, pentru a vesti Nașterea
Domnului. Aceasta este o practică extrem de veche și este, de fapt, o vizită pe care preotul o face
credincioșilor săi. Preotul poartă cu el o icoană care înfățișează scena nașterii Mântuitorului și
fiecare casă și gospodărie este sfințită, credincioșilor dându-li-se icoana ca să fie sărutată.
Un alt obicei premergător sărbătorilor Crăciunului întânit în satele din Bărăganul călărășean este
sacrificarea porcului de Ignat. Obiceiul sacrificării porcului de Ignat, pe 20 decembrie, încă se
mai practică pe acolo unde gospodarii cresc porci în
propriile curți, pentru ca la Sărbătorile de iarnă sa aibă
carne proaspată din care să-și prepare tradiționalele
mâncăruri românești: tobă, piftie, caltaboși, afumătură și
cârnați. Conform tradiției, după tranșarea și sortarea
cărnii, gazda pregătește afară, aproape de locul
sacrificării porcului, o masă mare, pentru toți oamenii
care au ajutat la tăierea porcului. Felul de mâncare,
tradițional numit „pomana porcului”, este obținut prin
prăjirea, într-un ceaun mare, de tuci, a bucaților de carne tăiate din toate parțile porcului sacrificat:
bucăți de mușchi, ficat, slănina, coastă, falcă. Și ca totul să fie cum se cuvine, gazda oferă și câteva
păhăruțe serioase de țuică fiartă!

Ajunul Crăciunului. Datini şi obiceiuri

din Bărăgan
Colindele sunt cele mai importante obiceiuri care se practica in aceasta zona a
Dunarii de Jos. La colindat participă de obicei grupuri de copii, de oameni maturi, bătrâni, doar fete, doar
băieţi, tineri căsătoriţi etc.Colindatul are loc în curtea celor ce primesc colindătorii, în casă sau sub fereastră.
Deseori, colindătorii sunt primiţi în casă deoarece se spune că ei aduc sănătate şi un an prosper şi sunt rec -
ompensaţi cu nuci, mere, colaci şi, mai recent, bani.

Din categorie acestora amintim: colindele de Mos Ajun, colindele de Craciun,

Steaua, Irozii, Brezaia, Plugusorul, Vasilca, Sorcova.
Preluate de la bătrâni .

Pe langa traditionalele colinde, care, de altfel, le intalnim apoape in toate

zonele tarii, mentionez ca in zona noastra , inca se mai aud in prag de sar-
batoare colinde spefice precum COLIND de BAIAT, COLIND DE FATA
MARE, COLIND DE BATRAN, COLIND DE FLACAU

Bună dimineaţa!

Începând cu noaptea de 23decembrie, de la miezul nopţii şi până la revărsatul

zorilor, uliţele satelor răsună de glasul micilor colindători. Cu traista după gât,
cu bâta în mână şi căciula pe urechi, colindătorii merg din casă-n casă şi striga
la ferestrele luminate: Bună dimineaţa la Moş Ajun, Ne daţi ori nu ne dati?".

Brezaia vine diseară

„Pe 24 decembrie se umblă cu Brezaia pe la ferestre. Aceasta este confecţionată

dintr-un cadru de lemn cu un cioc ca de barză, având prinsă o sforicică la
partea de jos ce o face să scoată un zgomot exact ca berzele“, a precizat Adrian
Popa, conservator la Muzeul Dunării de Jos. Ciocul este neaparat din lemn de
nuc vechi de trei ani, iar cel care poarta Brezaia se acoperă cu un macat şi două
carpete: una în faţă, alta în spate:
A plecat capra-n pădure
După fragi şi dupa mure
Fragi si mure n-a aflat
Capra-i arde d-alergat!
Ta, ta, ta, căpriţă, ţa!
„Scutecele Domnului“

Tot pe 24 decembrie există o tradiţie care încă este

respectată cu sfinţenie în satele din zona Mostiştei:
femeile fac şi împart turte, fiind ultima zi în care
mai pot împărţi pentru sufletele celor trecuţi în nefi-
inţă. „Din apă, sare şi făină se face un aluat din
care se întinde o foaie subţire, se taie bucăţi cât
palma şi se coc pe plită. Se fierbe grâu, se insiro-
pează, se aşeaza pe foiţele coapte care sunt denu-
mite ,,scutecele Domnului’’ şi se împart cu covrigi
deasupra“, a mai spus Alina Paul.

Capra
Acest obicei ţine, de regulă, de la Crăciun până la Anul Nou. Măştile
care evocau personaje biblice sunt înlocuite de masca unui singur ani-
mal, al cărui nume variază de la o regiune la alta: cerb în Hunedoara,
capră sau ţurcă în Moldova şi Ardeal, borita (de la bour) în Transilva-
nia de sud. În Muntenia şi Oltenia, capra e denumită „brezaia“ (din
cauza înfăţişării pestriţe a măştii) şi obiceiul se practică mai ales de
Anul Nou.
Steaua
Un alt obicei care în timp şi-a pierdut semnificaţia este mersul cu ‘steaua’ – obicei vechi ce se întâlneşte la
toate popoarele creştine. Acesta avea menirea de a vesti oamenii de naşterea lui Hristos: copiii care
mergeau cu ‘steaua’ se deghizau în magi şi vesteau marea minune.
Cântecele despre stea provin din surse diferite: unele din literatura bizantină ortodoxă, altele din literatura
latină medievală a Bisericii Catolice, câteva din literatura de nuanţă Calvină şi multe din ele, chiar din tradiţi-
ile locale. Micul cor al stelarilor, care intră în casă în zilele Crăciunului, cântă „Steaua sus răsare“, precum şi
alte cântece.
Pluguşorul.Urare tradiţională în preajma Anului Nou, “Pluguşorul” a păstrat ritualul unei invocări magice cu
substrat agrar. El este întotdeauna însoţit de strigături, pocnete de bici şi sunete de clopoţei, dar plugul ade-
vărat, tras de boi, a fost înlocuit cu un plug miniatural, mai uşor de purtat, sau de buhaiul care imită mugetul
boilor. Textul pluguşorului imprimă un ritm vioi, urărările sunt vesele şi optimiste.
Sorcova
Un obicei de Anul Nou, care aduce mare bucurie copiilor, este umblatul cu sorcova. Aceştia au o crenguţă
înmugurită de copac sau o sorcovă confecţionată dintr-un băţ în jurul căruia s-au împletit flori de hârtie col-
orată. Numele de sorcovă are originea în cuvântul bulgar surov (verde fraged), făcând aluzie la ramura abia
îmbobocită, ruptă odinioară dintr-un arbore. Atingând de mai multe ori persoanele cu sorcova sunt făcute
urări de bine şi bunăstare celui vizat.
Câteva obiceiuri care aduc bucurie românilor cu ocazia Sărbătorilor de Iarnă sunt si:
Bradul de Crăciun
Simbolul sărbătorilor de iarnă este mult doritul brad de Crăciun. Acesta exista în tradiţiile româneşti cu mult
înainte de era creştină. Bradul este cel mai important arbore din obiceiurile româneşti, fiind prezent la cele
mai importante evenimente din viaţa unui om: botezul, căsătoria şi înmormântarea. Se consideră că bradul
aduce noroc, viaţă lungă, prosperitate şi fertilitate, motiv pentru care oamenii îşi împodobesc casa cu crengi
de brad.
În ziua de azi, toată lumea abia aşteaptă să împodobească bradul; acest obicei are loc în ajunul Crăciunului
sau în noaptea de Crăciun, când Moş Crăciun aduce, pe lângă cadouri, şi bradul frumos împodobit cu
globuri şi beteală.
Bradul, împodobit în vechime cu fructe, flori, nuci poleite, lumânărele și panglici, simboliza po-
mul vieții, arborele fertilizator, de bun augur. Simbolul bradului se regăsește în foarte multe piese
de artă populară precum covoarele, ștergarele și iile. În zilele noastre împodobirea bradului de Cră -
ciun a devenit una dintre cele mai iubite datini atât în mediul rural cât și urban, odată cu așteptarea
în seara de Ajun a lui Moș Crăciun. În povestirile părinților noștri, de cele mai multe ori bradul era
adus de Moș Crăciun, atunci când copiii dormeau. Beteala, globulețele colorate ce sclipesc în lu-
mina lumânărilor și a luminițelor colorate ce dau
parcă viață bradului, steaua vestitoare a Nașterii
Domnului Iisus cocoțată în vârful bradului, îngerașii
care ne îndeamnă să trăim emoțiile Nașterii Pruncu-
lui Sfânt, toate ne anunță Seara cea Mare. După
zilele de Crăciun, bradul rămâne ca decorațiune de
sezon, ca motiv de mândrie (mai ales pentru
gospodinele cochete din ziua de azi) sau pentru că
nu se îndură să-l arunce prea repede. Oricum, în cele
mai multe din casele românilor din Bărăgan există
obiceiul ca bradul să fie aruncat (ars în foc spre distracția copiilor) înainte de Bobotează. În acel
moment nostalgia pomului de Crăciun este alungată spre a se face loc Noului An în deplinul sens al
cuvântului.

Colindele (bine păstrate în sate ca Unirea, Borcea, Călărașii Vechi, Ciocănești, Ulmu, Lupșanu,
Lehliu-sat, Vlad Țepeș, Chirnogi, Chiselet, Radovanu ș.a.), însoțesc unele jocuri mimice (brezaie,
capra, căluțul) sau sunt comunicate direct de grupurile de colindători. Tematica acestor colinde
îmbracă aspectele laice cu cele religioase și abordează principalele domenii ale vieții satului (viața
social-economică a gospodăriei, puterea și frumusețea tinerilor, eroismul și iubirea, văzute în
perspectiva viitoarelor căsătorii).

În ceea ce privește obiceiul ,,Vasilca”, acesta este un obicei practicat

de Anul Nou, care oferă, totodată, şi o semnificaţie tăierii porcului la
români. Ceremonialul acestui obicei, „Vasilca”, cuprinde mai multe
secvenţe semnificative: expunerea divinităţii (capul porcului) gătită cu
inele, cercei, brăţări, mărgele, flori şi uneori şi o basma, în faţa ferestrei
sau în casa colindată; colinda cântată care narează viaţa Vasilcii în
Raiul din pădurile de fag şi de stejar; coborârea în vale pentru a bea apă, moartea violentă şi
incinerarea corpului; judecarea Vasilcii de un juriu în care apar bătrânul Crăciun şi Maica Precesta;
urarea „La mulţi ani!” şi primirea darului. O sursă documentară din anul 1927 ne descrie astfel
acest obicei practicat în satele de pe Borcea și Dunăre: ,, Vasilca e un cap de porc împodobit și
așezat pe o tavă. Căpățâna porcului se împodobește în așa fel încât să reprezinte a păpușă, se pun
mărgele, cercei și pe tava pe care este așezată se pune grâu. Înainte cu trei zile sau patru zile de Sf.
Vasile se umblă cu Vasilca mai mult pe la cei bogați. Colindătorii stau în mijlocul casei, iar tava se
pune pe masă. Se zice că Vasilca are darul de a aduce sănătate în casă”. Vasilca se numea de fapt
Siva, dar prin contopirea cu Vasile (ziua în care are loc ceremonialul) a rezultat Vasilca. Acest zeu,
Siva, al Panteonului românesc, sacrificat prin substituire la solstiţiul de iarnă, este identificat cu
marele zeu indian Shiva, care în Panteonul hindus poartă grija Universului, întruchipare a eternei
energii cosmice. Substitutul zeului este capul porcului jertfit la Ignat, care se împodobeşte şi va
servi în ritualul din noaptea de Anul Nou.
Spațiul nu ne permite să publicăm textele unor colinde locale. Oricum, iubitorii de colinde pot
găsi texte autentice în anexele lucrării mele Județul Călărași. Studiu istorico-etnografic, publicată
la Editura Agora din Călărași, în anul 2010. Aici vom reproduce textul unui plugușor cules din
com. Lupșanu.
Aho, aho, copii si frați, Și-a pornit într-o joi, Ca să facă seceri mari,
Stați puțin și nu mânați, Cu un plug cu doispreceze Pentru secerătorii tari.
Lângă boi v-alaturați boi. Și-altele mai mititele,
Și cuvântul mi-ascultați. Boi boureni, Pentru fete ocheșele
Mâine anul se înoiește, În coada codălbeni, Și neveste tinerele.
Plugușorul se pornește În frunte țintăței. Cum a dat Dumnezeu an,
Și incepe a ura, Ia mai mânați, măi flăcăi! Holde mândre lui Traian,
Pe la case a colinda. Hăi, hăi… Asfel să dea și la voi
Iarna-i grea, omătu-i mare, Cu luna, cu săptamâna, Ca s-avem parte și noi.
Semne bune anul are. Își umplu cu aur mana. Să vă fie casa, casă;
Semne bune de belșug, Si el vru sa vadă Să vă fie masa, masă;
Pentru brazda de sub plug. De-i dete Dumnezeu roadă. Tot cu mesele întinse
Plugușor cu patru boi, Era-n spic cât vrabia, Și făcliile aprinse.
Ia mai mânați măi flăcăi! Era-nalt cât trestia. Și la anul să trăiți,
Hăi, hăi… Ia mai mânați, măi flăcăi! Să vă găsim înfloriți,
S-a sculat mai an, Hăi, hăi… Ca merii,
Bădica Traian, Traian iute s-a întors Ca perii,
Și-a-ncalecat Și din grajd alt cal a scos. În mijlocul verii,
Pe-un cal învățat, Un alt cal mai năzdravan, Ca toamna cea bogată
Cu șaua de aur, Cum îi place lui Traian, De toate-ndestulată.
Cu nume de Graur, Negru ca corbul, De urat, am mai ura,
Cu frâu de mătasă, Iute ca focul, Dar mă tem ca va-nsera,
Împletit în șase, De nu-l prinde locul. Pe-aici, pe la
Cât vița de groasă. Cu potcoave de argint, dumneavoastră,
El în scări s-a ridicat, Ce dă sporul la fugit. Departe de casa noastră.
Peste câmpuri s-a uitat, Traian iute-a-ncălecat, Și ne-așteaptă și-alte case,
Să aleaga-un loc curat, La Tighina – apucat Cu bucate mai gustoase,
De arat și semănat. Si oțel a cumpărat, Cu pâine caldă pufoasă,
Cu vinul de viță-aleasă, LA ANUL ȘI LA MULȚI
De aici,din Bărăgan, ANI!

TRADITII SI OBICEIURI DIN MUNTENIA

Muntenia este teritoriul situat in sudul Romaniei, regiunea estica a vechii Valahia (sau Tara Ro -
maneasca). Dupa cum ii spune si numele, ocupa tinutul de sub munte, fiind delimitata de lantul carpatic,
Dunare si raul Olt. Cuprinde judetele Arges, Dambovita, Prahova, Buzau, Braila, Ialomita, Calarasi, Ilfov,
Giurgiu, Teleorman si municipiul Bucuresti. In Antichitate, Muntenia a fost locuita de geti, apoi a fost
parte componenta a regatului dac al lui Burebista. De-a lungul timpului, valurile de popoare migratoare
au determinat stabilirea unei populatii destul de reduse in aceasta zona; abia in secolul al XIV-lea, cand
s-au pus bazele Tarii Romanesti, au inceput sa vina grupuri de romani sud- dunareni, bulgari si greci. In-
fluenta slaba a grupurilor etnice si lipsa efortului de a impune propriile valori si obiceiuri au facut ca in
Muntenia sa se pastreze mai putine traditii. Cu toate acestea, daca vizitezi satele, vei intalni cateva dintre
cutumele care au rezistat trecerii timpului.

Prima zi de Craciun se petrece alaturi de familie, in jurul bradului si a mesei incarcate de bunatati. In-
ainte de degustarea bucatelor, gospodinele pregatesc apa norocului, o infuzie de plante (muscata,
menta, levantica) amestecata cu agheasma, cu care stropesc casa. Obiceiul se repeta timp de 7 zile daca
familia a fost greu incercata inainte de Craciun. De asemenea, in satele din Arges, barbatii arunca in foc
un brat de paie, spunand cateva cuvinte menite sa atraga bogatia: “Atatea paie, atatia miei, atatia pur -
cei, atatia boi, atatea oi, atatea vaci, atatia turmaci (vitei).” Se spune ca in aceasta zi nu trebuie sa impru -
muti nimic din casa, altfel vei alunga norocul. Sarbatoarea nasterii lui Iisus este simbolul vietii, al
bunatatii si sperantei, perioada in care oamenii isi indreapta atentia catre valorile spirituale, dar si catre
comunitate.

De Anul Nou, muntenii pastreaza o traditie foarte veche, de altfel intalnita in toata tara: Capra. In
aceasta zona, capra poarta numele de brezaia si are o semnificatie care se pierde in negura vremurilor.
Satenii spun ca mastile populare extrem de expresive sunt intruchiparea sufletelor celor decedati care
au revenit pe pamant; in ele sunt adunate spaimele, arhetipurile si legaturile cu lumea spiritelor, iar jocul
lor reprezinta alungarea vechiului an si regenerarea. Spectacolul foarte colorat si vesel imbina dansul,
jocul, dialogurile comice, cantecele si urarile, scotand la suprafata si unele ironii si aluzii tinute in frau
de-a lungul anului. Tinerii dau in vileag greselile satenilor si ii scot in evidenta pe cei mai pacatosi dintre
ei; unii se simt rusinati, altii rad pe seama celor vizati, bucurosi ca au scapat de gura lumii. In acest timp,
capra scoate sunete stridente care anunta moartea si renasterea, ciclu aflat in stransa legatura cu practi-
cile agrare. Anul Nou este celebrat cu ganduri bune, bucurii si cu speranta ca va aduce sanatate, noroc si
prosperitate.
Traditii de Paste in Muntenia

Pastele este in primul rand o sarbatoare de suflet, un moment

care aminteste de iubirea divina si de miracolul invierii. Obi-
ceiurile pastrate in aceasta perioada sunt mai putine, importante
fiind valorile spirituale si semnificatia lor pentru crestini. In Sap-
tamana Mare, gospodinele inrosesc ouale si pregatesc mancar-
urile traditionale cu care ii vor servi pe musafiri. De pe masa si
din cosul pascal nu lipseste in niciun an pasca, aliment care face
aluzie la trupul lui Hristos. In Muntenia, pasca este deseori in-
conjurata de zimtisori, avand forma unui soare care ofera vitali-
tate oamenilor si naturii.
La denia din Joia Mare, fetele si baietii vin la biserica aducand o
sfoara; dupa fiecare evanghelie citita fac un nod si isi pun o dor-
inta. Sfoara cu cele 12 noduri se pune sub perna in noaptea de joi
spre vineri pentru ca tinerii sa-si viseze jumatatea. De asemenea,
daca una dintre dorinte se indeplineste, nodul corespunzator se
desface. Mai exista obiceiul ca fetele nemaritate sa ascunda ma-
traguna sub pragul bisericii; daca preotul trece peste ea, vor avea
noroc in dragoste tot anul.

In seara Invierii, credinciosii de toate varstele merg la slujba, incercand sa uite de suparari si sa-si re-
gaseasca pacea sufleteasca. Se spune ca fetele trebuie sa pastreze lumanarea primita in biserica si s-o
aprinda pentru cateva momente in timpul evenimentelor fericite din viata lor; respectand traditia, vor fi
bine vazute de ceilalti si vor avea parte de reusite. Enoriasii care nu merg la slujba indeplinesc in prima
zi de Paste un ritual menit sa-i purifice: se spala pe fata cu apa proaspata, in care pun un ou rosu, un ou
alb si o moneda de argint. Aceasta datina este considerata aducatoare de belsug, sanatate si energie;
abia apoi familia se asaza la masa, bucurandu-se de sarbatoarea pascala, de cadouri si de preparatele
delicioase. Obiceiurile de Paste din Muntenia si-au pierdut insemnatatea sau au fost uitate in timp,
lasand locul unei celebrari linistite si armonioase.

Traditii de nunta in Muntenia

Obiceiurile de nunta din Muntenia se intalnesc cu precadere in zona rurala, acolo unde batranii satului ii
invata pe tineri randuiala unui astfel de eveniment. Respectate, acestea aduc noroc si viata prospera cu-
plului, marcand intr-un mod cat mai festiv intemeierea noii familii.

In dimineata nuntii, se obisnuieste ca mirele si cativa prieteni apropiati sa impodobeasca doi brazi cu
fructe, colaci, clopotei, panglici si hartie colorata; unul dintre ei este legat la poarta nasilor, iar celalalt
este dus la casa miresei. Dupa nunta, acesta din urma este asezat in curtea tinerilor casatoriti pentru a
atrage belsugul si sanatatea.

Mirele si mireasa nu se intalnesc inainte de slujba religioasa; fiecare merge la casa parintilor si se pre -
gateste pentru nunta. Tanara fata este gatita de catre nasa, soacra mica si domnisoarele de onoare; ele ii
pun voalul si o dau cu parfum, avand grija ca mireasa sa fie atragatoare pentru sotul ei. In acest timp,
cavalerul de onoare il barbiereste pe mire, un gest care simbolizeaza initierea barbatului in viata de fam-
ilie.

O alta datina specifica este ruperea turtei, un colac mare, frumos ornamentat, pe care nasa il rupe dea -
supra capului miresei. Se spune ca este semnul bogatiei si ca toti nuntasii trebuie sa manance din ea.
Apoi se danseaza nuneasca (hora miresei), ocazie cu care soacra mica ofera cadouri nasilor si socrilor ca
semn al bucuriei prilejuite de maritisul fetei. De asemenea, mai exista obiceiul ca mireasa impreuna cu
un fecior sa ude alaiul. De la casa tinerei, ei se opresc in dreptul celei de-a treia fantani spre rasarit; aici
baiatul scoate apa cu un ulcior, iar mireasa ii stropeste pe nuntasi cu un buchet de busuioc si un prosop
ud. Repetata de trei ori, traditia este menita sa aduca noroc de casatorie pentru tineri.
Dupa ceremonia religioasa, unde cuplul primeste binecuvantarea preotului, nuntasii dau startul petre-
cerii. Muzica, dansurile populare si mancarurile traditionale sunt nelipsite, sugerand intrarea familiei in
comunitate si impartasirea acelorasi valori. Un moment care face intotdeauna spectacol il constituie ju-
catul gainii: o femeie danseaza in fata nasului ducand pe o tava o gaina fripta si impodobita; nasul tre -
buie sa negocieze pretul ei sau sa incerce sa o fure. Oricare ar fi rezultatul, gaina este apoi impartita tu -
turor participantilor la eveniment. Spre sfarsitul petrecerii se indeplineste un obicei care ii aminteste
miresei ca a intrat in randul femeilor maritate; nasa ii scoate voalul, cedandu-l domnisoarei care a prins
buchetul, si il inlocuieste cu un batic.

Chiar daca sunt mai putin numeroase, traditiile din Muntenia infrumuseteaza nunta si creeaza o atmos -
fera de sarbatoare. Ele scot in evidenta rolurile barbatului si ale femeii si principiile pe care trebuie sa le
adopte noua familie.

Traditii din timpul anului in Muntenia

Dragobetele este sarbatoarea romaneasca a iu-

birii, anuntand sosirea primaverii si un an rodnic.
In Muntenia, fetele strang apa de pe florile de
fragi si o folosesc pentru a-si pastra frumusetea.
Tinerii petrec in aer liber, in jurul focurilor, bucu-
randu-se de soare si de primele flori. Se spune ca
cine nu serbeaza aceasta zi va fi singur tot anul.

Rusaliile (sau Pogorarea Sfantului Duh) se sarba-

toresc duminica, la 50 de zile dupa Paste. In
satele muntenesti, mai ales in Arges si Muscel, tinerii indeplinesc un ritual cu origini dacice. Daruindu-si
unii altora farfurii decorate pline cu paine si coliva, baietii se infratesc, iar fetele se insuratesc. In trecut,
acest obicei avea loc in biserica, unde preotul citea rugaciuni pentru a intari legaturile dintre tineri.

Filipii sunt sarbatori satesti legate de lupi si de superstiti-

ile populare referitoare la acestia. Se tin in fiecare an-
otimp, avand date diferite in functie de regiune: Filipii de
vara (29 iunie), Filip cel schiop (21 octombrie), Filipii de
toamna (14- 30 noiembrie), Filipii de iarna (la sfarsitul lu-
nii ianuarie), Nedeia lupilor (16 ianuarie). Cei care re-
specta Filipii vor fi feriti de pagubele pricinuite de lupi si
de pradatori. In aceste zile femeile nu scot cenusa din
casa, considerandu-se ca lupoaicele se hranesc cu taciuni
aprinsi si devin mai fertile. De asemenea, langa cos se
atarna o secera sau un topor pentru a tine animalele per-
iculoase departe de casa.

Universul rural muntean are un farmec aparte, ascuns in peisajele pitoresti si in sufletele calde ale sate-
nilor. Sarbatorile petrecute in aceasta zona iti vor dezvalui simbolurile traditiilor si frumusetea vietii
traite dupa vechile obiceiuri.

[Un articol de Andreea Bertea]

F
Traditii si obiceiuri
Dragobetele
Dragobetele este sarbatorit la romani in data de 24 februarie si infatiseaza ziua dragostei pentru ro-
mani.

Cu toate ca se spune despre Dragobete ca este o sarbatoare a indragostitilor, acesta anunta in reali-
tate sosirea primaverii. Si astazi, locuitorii din satele muntenesti isi mai aduc aminte cu placere de o
astfel de sarbatoare. Respectand traditiile acestia se logodesc, petrec in aer liber, danseaza in jurul
focurilor. Chiar si asa locuitorii din marile orase par sa fi uitat de semnificatia unei astfel de sarba-
tori, inlocuind-o cu deja celebrul Sfantul Valentin.

In satele din regiunea Munteniei, Dragobetele este asteptat cu mare placere, acesta aducand gospo-
darilor un an plin de roade, dar si multa liniste si pace in familii.

De asemenea, de Dragobete fetele nemaritate strang apa din zapada, dar si de pe florile de fragi. Cei
care nu serbeaza o astfel de zi, traditia spune ca vor ramane singuri tot anul.

De Dragobete este un bun prilej pentru a-i oferi persoanei iubite un cadou plin de simboluri senti -
mentale. De la mesaje simple de iubire si pana la anumite cadouri valoroase – totul ii poate umple
inima celui drag.

In prezent, Dragobetele este sarbatoarea romaneasca a iubirii si trebuie celebrata ca atare, inlocuind
astfel traditiile si obiceiurile ce nu ne apartin.
Dragaica
Dragaica reprezinta unul dintre cele mai frumoase si asteptate obiceiuri din judetul Buzau.

Dragaica isi are originile mai inainte de aparitia crestinismului romanesc. Se spune ca aceasta era o
mireasa care plutea pe pamant in perioada solstitiului de vara, dansand si cantand atat de frumos de
se minunau toti cei ce o auzeau. Mireasa era insotita de multe fete frumoase, toate plutind peste
campurile pline cu flori.

Dragaica ajuta culturile campului, dand bob graului, stropind cu roua plantele. Tot ea ajuta la vinde -
carea copiilor bolnavi, ajuta fetele sa se marite, inmultea pasarile si animalele.

Se spune ca nu este bines a faci treaba de Dragaica intrucat aceasta va aduce furtuni groaznice care
va strica culturile si va lasa florile fara leac si miros.De asemenea, se spune ca atunci cand nu vei
cinsti aceasta zi, Dragaica te va imbolnavi.

Initial, Dragaica avea loc la poalele muntilor Penteleu din Buzau, insa

Acest obicei s-a mutat chiar in mijlocul orasului Buzau, fiind sarbatorita in data de 24 iunie in
fiecare an.

De Dragaica comerciantii se aduna intr-un targ organizat de autoritati, expunand cele mai frumoase
produse traditionale. Vizitatorii vin in acest targ, imbracati ca de sarbatoare, distrandu-se, cantand si
dansand in locurile organizate. Nici copiii nu sunt deloc neglijati. Ei beneficiaza de multe jocuri si
jucarii, devenind asadar un targ al veseliei si distractiei atat pentru adulti, cat si pentru copii.
Datini, tradiții și obiceiuri românești în luna
decembrie
3 decembrie, 2018
Datini, tradiții și obiceiuri românești

Datini, tradiții și obiceiuri românești în luna decembrie

Te uită cum ninge-n decembrie...

Iarna, satul românesc devine un colț de rai. Este singurul anotimp din an în care domnește principiul
repaosului și al odihnei. În timp ce grâul germinează sub stratul mare de zăpadă, casele țăranilor,
calde și primitoare, se pregătesc de sărbătoare.
Sărbătorile de iarnă la români încep odată cu Sf. Nicolae, la 6 decembrie și se încheie în 24 febru -
arie, cu Dragobetele, care marchează începutul primăverii și al anului agricol.

Sărbătorile de iarnă petrecute în mijlocul satului românesc reprezintă o experiență unică, deopotrivă
încărcată de veselie, dramatism, ironie și poezie. Un amalgam de contraste pe care doar românii îl
pot armoniza atât de bine. Mesele îmbelșugate, poveștile și colinda tristă, cântecul vesel, dansul dra-
matic, căldura și ospitalitatea gazdelor, toate acestea te scot din cotidian. Mai greu este să alegi o
zonă anume. Indiferent dacă ești în Moldova, în Transilvania, în Oltenia sau în Dobrogea, iarna are
o încărcătură și o aromă anume. Tradițiile și obiceiurile românilor diferă de la o zonă la alta, dar
frumusețea lor, unicitatea și ineditul sunt cuvinte care nu lipsesc din nici o descriere. Cele mai multe
tradiții și obiceiuri care înconjoară sărbătorile de iarnă se respectă cu strictețe în zonele rurale din
Bucovina și Maramureș. Conform tradiției, sărbătorile de iarnă se petrec acasă în familie, alături de
cei dragi.

Sărbători importante în luna decembrie:

 1 decembrie – Ziua Națională a României;

 6 decembrie – Sfântul Ierarh Nicolae;
 18 decembrie – Cuviosul Daniil Sihastrul;
 25 decembrie – Crăciunul – Nașterea Domnului;
 26 decembrie – Soborul Maicii Domnului; Sfântul Nicodim de la Tismana;
 27 decembrie – Sfântul Arhidiacon Ștefan.

Ziua națională a României – 1 decembrie

Ziua națională a României a fost, între anii 1866-1947, ziua de 10 mai, apoi, între 1948-1989, ziua
de 23 august. Prin legea nr. 10 din 31 iulie 1990, promulgată de președintele Ion Iliescu și publicată
în Monitorul Oficial nr. 95 din 1 august 1990, ziua de 1 decembrie a fost adoptată ca zi națională
și sărbătoare publică în România. Această prevedere a fost reluată de Constituția
României din 1991, articolul 12, alineatul 2. Opoziția anticomunistă din România a pledat
în 1990 pentru adoptarea zilei de 22 decembrie drept sărbătoare națională, fapt consemnat în
stenogramele dezbaterilor parlamentare.

Prințul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a depus în ziua de 10 mai 1866 jurământul în fața

adunării reprezentative a Principatelor Române Unite. În amintirea acestui eveniment, la 10
mai 1877, tot el a proclamat în fața parlamentului, independența de stat a României. În data de 14
martie/26 martie 1881 camerele reunite ale parlamentului au votat transformarea țării din principat
în Regatul României. Pentru a marca evenimentul, ziua națională sărbătorită pe 10 mai 1881 a fost
una din cele mai spectaculoase serbări din istoria României.

După abdicarea forțată a regelui Mihai I, în data de 30 decembrie 1947, Camera Deputaților a adop-
tat legea nr. 363 din 1947, prin care a proclamat Republica Populară Română. Ziua de 23 august a
fost adoptată drept sărbătoare de stat, sub numele de ziua insurecției armate antifasciste, începutul
revoluției populare în România, cu referire la întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste și
arestarea guvernului condus de Ion Antonescu în anul 1944.

În anul 1990, după revoluția anticomunistă din 1989, parlamentul dominat de FSN a refuzat prop-
unerea venită din partea opoziției, de a adopta ziua de 22 decembrie drept sărbătoare națională a
României. Pe fondul confruntărilor interetnice de la Târgu Mureș din martie 1990 și a mineriadei
din 13-15 iunie 1990, Parlamentul României a adoptat la 31 iulie 1990 legea nr. 10 din 1990, prin
care a fost abrogată Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 903 din 18 august 1949 privind declararea
zilei de 23 august ca sărbătoare națională și a proclamat în locul ei ziua de 1 decembrie drept sărbă-
toare națională. Legea 10 din 1990 nu precizează semnificația sau motivul alegerii zilei de 1 decem-
brie drept zi națională a României.

Legea adoptată în 1990 de parlamentul dominat de FSN și promulgată de Ion Iliescu a avut în
vedere pe de o parte combaterea simpatiilor legate de tradiția monarhică a României, cu sărbătoarea
națională istorică pe 10 mai, dar și contracararea solicitării opoziției anticomuniste, de adoptare a
zilei de 22 decembrie, drept sărbătoare națională.

Alegerea zilei de 1 decembrie, deși neexplicit, a făcut trimitere la unirea Transilvaniei, Banatului,
Crișanei și Maramureșului cu România în 1918, respectiv la Proclamația de la Alba Iulia, care a
avut loc la 1 decembrie 1918. Alegerea acestei zile ca sărbătoare națională a României a fost văzută
drept un afront adus minorității maghiare din România, pentru care ziua de 1 decembrie a însemnat
o pierdere politică.

Prima zi națională de 1 decembrie, ale cărei festivități centrale s-au desfășurat în anul 1990 la Alba
Iulia, a fost marcată de polarizare politică, discursul lui Corneliu Coposu, liderul de atunci a obiec-
tivei anticomuniste, fiind întrerupt în mai multe rânduri de huiduieli. Petre Roman, primul ministru
de atunci, s-a arătat încântat de întreruperea repetată a discursului liderului opoziției, ceea ce l-a fă -
cut pe președintele Ion Iliescu să-i dea un semn cu mâna pentru ca să înceteze, gest filmat și difuzat
pe larg de mass media.

„…Marea Unire din 1918 a fost și va rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei românești.
Măreţia sa stă în faptul că desăvârșirea unităţii naţionale nu este opera nici a unui om politic,
nici a unui guvern, nici a unui partid; este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-
un elan râvnit cu putere, din străfundurile conștiinţei unităţii neamului, un elan controlat de
fruntașii politici, pentru a-i călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit […]. Nu o
victorie militară a stat la temelia României Mari, ci actul de voinţă al naţiunii române de a-i da
armătura teritorial-instituţională, care este statul naţional. […]” Astfel marchează regretatul
academician Florin Constantiniu semnificaţia istorică a zilei de 1 decembrie 1918.
Sfântul Ierarh Nicolae – 6 decembrie

Sfântul Nicolae, ierarhul din localitatea Mira, este cel mai cunoscut și iubit sfânt al Bisericii Orto-
doxe. Născut în jurul anului 280, în localitatea Patara Lichiei, și trecut la cele veșnice în jurul anului
345, în localitatea Mira (astăzi Kocademre, Turcia), acest sfânt ierarh s-a făcut pe sine chip al
smereniei și al sărăciei, slujind lui Dumnezeu și semenilor săi, nu numai până în ultimul ceas al
vieții sale, ci și până astăzi.

Sfântul Ierarh Nicolae din Mira Lichiei este cunoscut drept ocrotitor al celor acuzați pe nedrept, al
comercianților și al călătorilor, al fetelor nemăritate și al mireselor și, în mod special, al copiilor
mici.

Acest mult-iubit Sfânt a fost rânduit spre cinstire în ziua de 6 decembrie pentru că în această zi el i-
a apărut în vis Sfântului Împărat Constantin cel Mare, cerându-i să-i ierte pe cei trei tineri nevino -
vați care urmau a fi omorâți a doua zi.

Deși a fost cunoscut și iubit încă din timpul vieții sale, săvârșind nenumărate minuni, ierarhul din
Mira începe să fie cinstit mai ales începând cu secolul al VI-lea, la peste două sute de ani de la
adormirea lui în Domnul, când numele său apare menționat într-un martirologiu roman. În același
secol, episcopul Nicolae din Pinara, înălța o biserică închinată Sfântului Nicolae din Mira Lichiei.

Deși papa Nicolae I al Romei zidește un mic altar închinat Sfântului Nicolae în secolul al IX-lea,
abia începând cu secolul al X-lea cultul sfântului din Mira începe să se răspândească puternic în
Apus. O ctitorie de seamă în această privință este biserica bizantină din Burtscheid (lângă Aachen,
Germania), zidită de Oton al III-lea, care este așezată sub ocrotirea Sfântului Ierarh Nicolae.

În perioada cruciadelor, nenumărate Sfinte Moaște au fost luate din Răsărit și duse în Apus. Astfel,
în secolul al XI-lea, un grup de șaizeci și doi de cruciați din localitatea italiana Bari au luat (furat)
din Mira cinstitele Moaște ale Sfântului Nicolae. Pentru a fi întâmpinate cum se cuvine, episcopul
Nicolae din Veneția ridica două biserici mărețe închinate sfântului, una în Bari (1036) și alta în
Veneția (1039); ambele biserici au fost sfințite în data de 9 mai 1098.

Cele mai multe date biografice despre ierarhul din Mira provin din lucrarea medievală "Legenda au-
rea", scrisă de Iacob de Voragina, în anul 1264. Odată cu încreștinarea slavilor, cartea amintită a
fost tradusă în limba slavonă, drept pentru care cultul Sfântului Nicolae l-a înlocuit pe cel al zeului
Mikula al agriculturii.

Treptat, sfântul din Mira a început să aibă parte de un cult tot mai accentuat. Astfel, multe dintre
bisericile închinate sau nu acestuia, au fost împodobite cu un ciclu întreg de fresce biografice în-
fățișând principalele momente din viața sfântului.

În rândul frescelor intitulate sugestiv "Viața Sfântului Nicolae" apar scene precum: nașterea sfântu-
lui; sfântul învățând carte, lângă educator; hirotonia sfântului întru diacon; sfântul arunca bani în
casa celor două fete sărace; hirotonia sfântului întru preot; sfântul învie un corăbier; hirotonia sfân-
tului întru episcop; sfântul în temniță, primind Evanghelia de la Hristos și omoforul de la Maica
Domnului; sfântul tăind un copac în care ședeau diavoli; sfântul scăpând de la moarte pe cei trei
tineri; sfântul dărâmând o capiște idolească; sfântul apărând în vis împăratului Constantin și lui
Avlavie; adormirea sfântului.

Astăzi, ierarhul din Mira este cunoscut în toată lumea, fiind mult cinstit și iubit de credincioșii de
pretutindeni. Precum odinioară Sfântul Nicolae și-a pus sufletul pentru poporul său, tot așa și astăzi,
el își înalță rugăciunea cea cu îndrăzneală pentru nevoile tuturor celor care-l caută cu credință.
De la Sân Nicoară la Moș Nicolae

Sărbătorile de iarnă erau în trecut un prilej de bucurie pentru cei mici, care așteptau cu nerăbdare
prima zăpadă și sosirea lui Moș Nicolae și a lui Moș Crăciun. Câți dintre ei își mai lustruiesc astăzi
ghetele, pentru ca Moș Nicolae să le umple cu cele mai frumoase jucării și cele mai gustoase dulci-
uri? Din păcate, din ce în ce mai puțini copii simt cu adevărat spiritul Crăciunului și al sărbătorilor
de iarnă, în general, deoarece sunt bombardați de jocurile pe calculator și de conversațiile cu pri -
etenii pe rețelele de socializare.

Știm tot mai puține despre identitatea și biografia reală a Sfântului Nicolae, deși încă îl ținem foarte
drag. Sân Nicoară (Nicoară este cea mai veche formă românească a numelui, venită direct din lat-
ină), cum i se zicea în lumea tradițională, este mai degrabă un personaj mitologic, în jurul căruia s-
au țesut legende diverse și uneori năstrușnice, cu vagi ecouri în cultul bisericesc. Așa bunăoară, el
ar fi al doilea sfânt făcut de Dumnezeu și ar sta de-a stânga Acestuia (primul făcut, Mihail, are cin-
stea să stea de-a dreapta). Sân Nicoară (ajutat de Sân Toader) păzește Soarele, ca nu cumva s-o
tulească și să lase lumea în beznă și frig. E bătrân, dar în tinerețile lui unii zic că ar fi fost podar, iar
alții că ar fi fost corăbier și pescar. El ar fi oprit și apele Potopului pe vremea lui Noe. De altfel, e
mai mereu ud și cam posomorât. Se pare că ipostaza mai vioaie a lui Moș Nicolae, cu obiceiul de a
face daruri copiilor (dulciuri pentru cei cuminți, dar și nuielușe pentru cei neastâmpărați) e o ino-
vație orășenească, prefigurând dărnicia mai substanțială a lui Moș Crăciun.

Ignatul - 20 decembrie - paradoxul purificării prin post și sânge

Ritualul sacrificării porcului, ce are loc înaintea Crăciunului, prezintă o legătură evidentă între mi-
tologia Greciei antice și religia populară românească. Nu numai romanii credeau că sângele scurs la
sacrificiul porcului putea spăla crimele sau nelegiuirile oamenilor, cât de mari ar fi fost acestea. Put-
erea sa purificatoare, asimilată celei a focului, e ilustrată și în mitologia greacă. Medeea este
izbăvită de păcatul fratricidului prin sângele unui purcel de lapte sacrificat de Circe. Oreste este pu-
rificat de matricid de Apollo tot prin sacrificiul expiator al unui porc.

În calendarul popular românesc, Ignat, este considerat patronul acestui animal și unul dintre pari-
cizii panteonului nostru, fiind cunoscut și în calitate de zeu al focului terestru, sacrificial, și al lu-
minii solare. Legătura cu formele precreștine de cult al soarelui reiese chiar din numele său derivat
din latinescul ignis, foc.

Mitul Ignatului relatează un paricid a cărui ispășire are loc în fiecare an la 20 decembrie, în preajma
solstițiului de iarnă, când se celebrează cele mai importante sărbători ale soarelui. Ignat, gospodar
de frunte în satul lui, se spune ca și-a omorât tatăl, însă nu pentru ca a fost îndemnat de Diavol, ci
aparent din greșeală: „Ignat, cu ta-său, s-au apucat să taie și ei porcul. Când a vrut Ignat să dea cu
securea în capul porcului, nimerește pe ta-său și-l omoară! El, ce să facă? L-a omorât, l-a omorât!…
Începe a se văieta: că ce-a greșit de-a omorât pe ta-său?!”
Această greșeală este de fapt cea care a dat voie manifestării unui nou și puternic ritual de sacrifi-
care, practicat în pragul de înnoire a timpului, înainte de Crăciun. Moartea părintelui este cea care
regenerează lumea, care forțează trecerea spre regimul înnoit de existență. Deși el este cel care exe-
cută sacrificiul, Ignat-omul nu are îndreptățirea de a fi autorul acestei renașteri prin jertfă, ci este
numai unealta unei instanțe supraumane. De ziua lui a rămas statornicit obiceiul sacrificiului ritualic
al porcului.

Porcul va fi, de aici înainte, substitutul părintelui sacrificat în scopul resacralizării lumii. Sângele
porcului (substitut al tatălui), este cel care salvează, care purifică lumea și care readuce lumina so-
lară și armonia cosmică.

Asemenea razelor soarelui, sângele are darul de a purifica spațiul și făpturile, de a încuraja re-
nașterea soarelui, de a risipi amenințările malefice. Există, la români, ”superstiția” ca în ziua de Ig -
nat trebuie să vezi, ba chiar să te mânjești cu sânge. De asemenea, sângele scurs după sacrificiu nu
trebuie risipit. Mai cu seamă dacă porcul era negru, tot sângele i se strângea într-o strachină,
amestecat cu mei, pentru a fi folosit în restul anului la descântat.

Iată cum, potrivit religiozității populare, sângele porcului, adică tocmai ceea ce, în timpul postului,
se crede că ne spurcă, în timpul acestei sărbători ne purifică. Este paradoxul purificării prin post și
sânge al poporului nostru, fenomen foarte rar de sincretism religios.

Obiceiuri de Ignat. Sărbătoarea din 20 decembrie, închinată Sfântului Ignatie al Antiohiei, este
cunoscută în popor sub denumirea de Ignatul porcilor sau Înătoarea. Se crede că în noaptea de Ignat
porcii visează că vor fi tăiați. De acum încolo nu se mai îngrașă, nu mai pun carne pe ei și nu mai
mănâncă, pentru că și-au visat tăierea. Singura activitate permisa în această zi era tăierea porcului.
Femeile însărcinate, de teama de a nu naște copii cu infirmități, respectau cu strictețe interdicția de a
lucra. Persoanele care lucrau în această zi, erau pedepsite de cea care patrona ziua: Înătoarea - o fe -
meie bătrână, lacomă și urâtă. Potrivit credinței din popor, ea le ispitește pe femei să lucreze, după
care le opărește.

Prin multe părți, porcii sunt tăiați în această zi. O credință musceleană ne îndeamnă: "Chiar de n-ai
tăia un porc, taie cel puțin o pasre: găină, rață, gâscă; ori înțeapă creasta la o găină neagră ca să dea
sângele, că așa e bine: să vezi sânge în ziua de Ignat, că numai atunci vei fi ferit de boale".

La tăierea porcului nu trebuie să stea nimeni prin apropiere, dintre cei care sunt miloși din fire, căci
se crede că porcul moare cu mare greutate, iar carnea unui asemenea porc nu va mai fi bună. Cel ce
taie porcul, nu trebuie să strângă din dinți, ca să nu iasă carnea porcului tare și să fiarbă cu greutate.

Exista și obiceiul ca porcul tăiat să fie încălecat. Ion Creangă mărturisește în "Amintiri din
copilărie”: "La Crăciun, când tăia tata porcul, și-l pârlia, și-l opăria, și-l învălia iute cu paie, de-l
înădușii, ca să se poată rade mai frumos, eu încălecam pe porc deasupra paielor și făceam un chef
de mii de lei".

Tudor Pamfile menționează că "Prin unele parți se crede că dacă se dă copiilor cari se scapă,
noaptea în pat cu udul, să mănânce coada porcului și vor scăpa de această slăbiciune”.

Bradul de Crăciun.Un obicei specific sărbătorilor de iarnă este aducerea în casă și împodobirea
unui brad. Un cântec specific spune: O brad frumos, o brad frumos, / Cu cetina tot verde... / Tu ești
copacul credincios, / Ce frunza nu și-o pierde...

Astăzi, boabele s-au transformat în globuri, alături de care se folosește beteală. Pomul de Crăciun,
îndeopște bradul, cu podoabele și cântecele aferente, constituie tot o influență apuseană de dată rela-
tiv recentă. Crăciunul românesc tradițional nu-l cunoștea, bradul având la noi alte întrebuințări rit-
uale (legate mai ales de naștere, nuntă sau înmormântare). Desigur, în obiceiul actual se recunoaște
(chiar dacă nu mai este decât rareori conștientizată) vechea simbolistică a stâlpului lumii (axis
mundi), sugerând corespondența între pământ și cer. Pomul împodobit devine astfel, o imagine a
cosmosului și a naturii atotdăruitoare. Bradul este preferat pentru însușirea lui de a-și păstra cetina
tot verde, sugerând ideea vitalității eterne. S-a încetățenit obiceiul ca bradul să fie gătit în ziua de
Ajun și desfăcut după Anul Nou (cu care pare, de altfel, mai potrivit decât cu Crăciunul).

Descreștinarea lumii contemporane se reflectă trist și în desacralizarea Crăciunului. Omul recent e

mai preocupat de brad și de darurile Moșului, decât de scenariul Nativității, pe care aproape că-l ig-
noră.

Moș Ajunul.Ajunul Crăciunului apare personificat în chipul unui moș cumsecade, frate mai mic a
lui Moș Crăciun și despre care se spune că ar fi fost păstor de oi sau de capre. Acesta pare mai auto-
hton decât Moș Crăciunul actul, importat din Occident (Santa Claus). Românul se pune să che-
fuiască încă din seara de Ajun, când în unele părți se crede că vin și sufletele morților să petreacă
laolaltă cu cei vii. Ca atare, pe masă se pune mâncare și pentru cei duși: colaci, turte și cozonaci.
Copiii umblă cu Moș Ajunul (Ne dați ori nu ne dați...?) și primesc mai ales nuci și covrigi. E bine
să se împartă bucate, atât în numele morților, cât și ca semn de belșug, fiind, prin excelență timpul
darurilor. Lipsa reciprocității în această privință e rău văzută, iar pe alocuri se crede că zgârciții în-
casează pedepse de la Moșul (cele mai grele fiind ale acelora care nu-i primesc pe urători în noaptea
mare a lui Ajun). Dăruitul de bani nu intră în tradiție, unde era o lume a economiei domestice,
bazată mai mult pe troc decât pe monedă. El s-a încetățenit în orașe, așa, ca un fel de surogat.

Ajunul Crăciunului reprezintă un moment deosebit, care se petrece alături de cei dragi. Acum se îm-
podobește celebrul brad de Crăciun și se fac ultimele pregătiri pentru ziua ce va urma.

Colindul de Moș Ajun - scurt istoric

Colindul de Moș Ajun datează din vremuri străbune și creștine, fiind cel mai vechi mesaj
dus de copii, despre vestea Nașterii Pruncului Iisus, preluat din înțelepciunea tradițional-creștină de
fiecare generație, ca moștenire spirituală, spre dăinuire în veacul veacurilor. Din punct de vedere
etimologic, cuvântul colind deriva din latinescul colo-colare, care înseamnă "ceea ce trebuie respec-
tat, cinstit". Sunt persoane care susțin că acest termen vine de la latinescul "calendae", care provine
din "calare" (chemare).

Obiceiul colindatului are și menirea de a ne atrage atenția că este necesară pregătirea sufletească și
trupească pentru ca Hristos să Se nască tainic în fiecare dintre noi. Colindele ne descoperă că Întru-
parea Mântuitorului are ca scop mântuirea neamului omenesc.

În trecut, nu se cântau colinde înainte de 6 decembrie, ziua cinstirii Sfântului Ierarh Nicolae. Cetele
de colindători erau de mai multe feluri: cei mici plecau la colindat în prima parte a zilei Ajunului
Domnului și cântau colindul "Buna dimineața la Moș Ajun". Flăcăii satului colindau după lăsarea
serii în mod deosebit la familiile care aveau fete necăsătorite. Fata din casa colindată avea datoria
de a pregăti un colac pe care trebuia să-l dăruiască flăcăului pe care îl plăcea. Flăcăul păstra colacul
dacă o îndrăgea pe fată, iar în caz contrar îl așeza în stâlpul porții casei. Exista și obiceiul ca cei
căsătoriți să colinde alte familii până târziu în noapte. De reținut: în trecut fetele nu mergeau la col-
indat.

Colindele au o mulțime de variante și versiuni, specifice diferitelor regiuni de unde provin. Un lucru
pe care nu trebuie să-l uităm este acela că rolul colindelor este de a fi cântate în grup, după cum păs-
torii din Betleem și magii de la Răsărit nu s-au închinat singuri Pruncului Iisus.

Colindele au circulat prin viu grai, ele fiind consemnate în scris și notate muzical, mult mai târziu.

Colindele au o bază biblică, ele descoperă în versuri faptele relatate de Evangheliști în legătură cu
evenimentul sfânt al Nașterii Domnului. Nu numai vestea pe care o împărtășesc aceste cântări este
minunată, ci și modul în care poporul român a compus, a interpretat și a transmis colindele.
Mitropolitul Antonie Plămădeală afirma că "se prind așa de ușor și se transmit cu ușurință de la o
generație la alta, tocmai pentru că au reușit să prindă cuvintele în cele mai adecvate melodii care
răspund sensibilității noastre celei mai adânci".

Pe teritoriul României are forme de conținut și incantație în funcție de zona geografică, cel
mai autentic fiind considerat colindul din Moldova și nordul Munteniei, unde începe în zorii zilei de
Ajun, cu cete de copii din zonele rurale (nu aiurea în tramvai, autobuz, scările de bloc sau pe străzi
în zona urbană, ca o formă de cerșit). Copiii fără prihană simbolizează spiritul inocenței, asemeni
Pruncului Iisus, ca mesageri ai Nașterii Domnului ce intră în curțile sătenilor și încep cântarea la
ușă sau geam.

Ei sunt însoțiți de câte o călăuză sau vătaf, (părinte al unui copil din grup) cu câte o bâtă în
mână, cu care să-i apere pe copii de câini numai până la poarta fiecărui sătean, deoarece în această
noapte, câinii sunt ținuți legați, iar localnicii respectând obiceiul, își pregătesc din timp, merinde și
bănuți pentru colindători, dar și un blid sau o strachină cu toate semințele și roadele pământului
(grâu, porumb, fasole, nuci, alune, prune uscate, poame, pere, mere… ) pentru a fi aruncate în urma
lor, spre rodnicia pământului din anul următor.

La fel se aruncă și în urma preotului, atunci când umblă cu Icoana, în fiecare casă vestind Nașterea
Mântuitorului.

Călăuza sau vătaful nu participă niciodată la „Colindul Inocenței" care nu se mai cântă după
prânz și nicidecum seara, începând cu „Bună dimineața la Moș Ajun/ Și mâine cu bine la Moș Cră-
ciun…"! și se încheie tot cu „Bună dimineața la Moș Ajun/ Și mâine cu bine la Moș Crăciun!/La
anul și la mulți ani!", iar versificația este aceeași din vremea copilăriei noastre, când așteptam Cră-
ciunul cu trăistuța pentru merinde pregătită din timp, un săcuț cu baieră de susținere pe umăr, din
pânză albă, confecționat de mama sau bunica.

Moș Ajunul este singurul colind la care participă băieți și fete (toți fiind copii neprihăniți), ulterior,
Plugușorul fiind colindul băieților, iar Sorcova este atribuită fetelor.

COLIND DE MOȘ AJUN Moș Crăciun cel mai Bătrân La Anul să mai venim,

Bună dimineața la Moș Pune la copii în sân: Sănătoși să vă găsim,

Ajun
Mere, pere, nuci, covrigi, Cu paharul plin de vin,
Și mâine cu bine la Moș
Crăciun! Câte-un gologan de cinci, La toarta paharului,
Floricica Raiului! Vestesc la omul credincios, Gazdelor să le colinde,

Bună dimineața la Moș Despre Nașterea lui Hristos, Umplând traista cu merinde.
Ajun
Ca unic Împărat Ceresc. Sunt plătiți pentru urare,
Și mâine cu bine la Moș
Crăciun! La praznic mare, creștinesc. Cu un ban la fiecare,

La Anul și la mulți ani! Cu urări în gândul-tolbă, Cu fructe, dulciuri și colaci,

DATINĂ DE MOȘ AJUN
De Moș Ajun în poartă bat
Copii voioși, la colindat.
Intră-n casa creștinului
Cu datina Crăciunului.
N-au timp de prea multă
vorbă.
Schimbă urări cu parale,
Pentru buzunare goale.
Strigă-n cor, cât pot de tare,
Făcând gălăgie mare;
Ce poartă obiceiuri dragi.
Colindei mai dau o rundă,
Toți vecinii să-i audă,
Ca să le pregătească bani
Și covrigi de ,,La mulți
ani!"

Crăciunul - Nașterea Domnului – 25 decembrie

Astăzi S-a născut Hristos!

Și minunea întrupării Lui mai presus de legile firii a uimit întreg pământul, a înnoit toată lumea, a
rupt istoria omenirii în două și, străbătând cele douăzeci de secole, ni se face cunoscută nouă astăzi.
Astăzi S-a născut Mesia! Și vestea aceasta pe care au adus-o din cer îngerii, pe care au primit-o întâi
păstorii, ca un fulger s-a revărsat peste toate marginile.

Vestea aceasta, care l-a tulburat pe Irod “și tot Ierusalimul cu dânsul”, ca o trâmbiță duhovnicească
a răsunat din veac în veac, din hotar în hotar, de la țărm, și a ajuns astăzi și la inimile noastre.
Vestea aceasta auzind-o, săracii s-au bucurat, păcătoșii s-au veselit, orbii s-au luminat, bolnavii s-au
mângâiat, iar șchiopii au săltat. Vestea aceasta auzind-o, ritorii în nedumerire au căzut, caci ea pe
învățați i-a făcut să tacă, pe filozofi să se rușineze, pe împărați să se cutremure. Vestea aceasta pe
mame le-a făcut să se bucure, pe fecioare să cânte, iar pe prunci să dănțuiască.

Cel dintâi praznic împărătesc cu dată fixă, în ordinea firească (cronologică) a vieții Mântuitorului,
este Nașterea, numită în popor și Crăciunul, la 25 decembrie, este sărbătoarea anuală a nașterii cu
trup a Domnului nostru Iisus Hristos. Ea a fost vestită prin proroci, care au arătat locul nașterii,
seminția din care Se va naște și multe alte semne. Pare a fi cea dintâi sărbătoare specific creștină,
dintre cele ale Mântuitorului, deși nu este tot atât de veche ca Paștile sau Rusaliile, a căror origine
stă în legătură cu sărbătorile iudaice corespunzătoare.

Fiul lui Dumnezeu s-a născut din Fecioara Maria, care, la vremea nașterii Sale, era logodită cu drep-
tul Iosif. El a fost născut într-o iesle din Bethleem. Amintim că în acel timp, împăratul Cezar Au-
gust dăduse porunca de a se face un recensământ general, încât toți erau obligați să ajungă în cetatea
strămoșilor pentru a se înregistra. Din acest motiv, Iosif, fiind din neamul lui David, ajunge în Beth -
leem, locul în care Fecioara Maria Îl va naște pe Hristos. Din Scriptură cunoaștem că Pruncului i-au
fost aduse ca daruri: aur, smirna și tămâie. Aur ca unui împărat, tămâie ca unui Dumnezeu și smirnă
ca unui arhiereu care urma să moară pentru întreaga omenire. Astfel, există obiceiul ca de Crăciun
să oferim și noi daruri. Prin ele răspundem la darul iubirii lui Dumnezeu pentru noi.
Crăciunul a fost prăznuit la date diferite, în Apus și Răsărit. În Apus, cel puțin de prin secolul al III-
lea, Crăciunul era prăznuit pe 25 decembrie, în vreme ce în Răsărit, până prin a doua jumătate a sec-
olului al IV-lea, Nașterea Domnului a fost sărbătorită pe 6 ianuarie, împreună cu Botezul Său. Cră-
ciunul s-a prăznuit pentru prima dată separat de Botez în jurul anului 375, în Biserica din Antiohia.
În prima jumătate a secolului al V-lea, ziua de 25 decembrie a fost introdusă ca zi a Nașterii Dom -
nului și în Biserica Alexandriei, apoi în cea a Ierusalimului, cuprinzând întregul Răsărit creștin. Ar-
menii păstrează și astăzi ziua de 6 ianuarie ca dată a sărbătorii Nașterii Domnului.

Venirea Mântuitorului Hristos în lume s-a făcut ca oamenii să-L vadă pe Dumnezeu, să-L cunoască,
să se pocăiască și să se împărtășească cu Trupul și Sângele Său. Hristos coboară din ceruri pe
pământ, ca pe noi, pământenii, să ne înalțe la ceruri.

Să ne străduim să-L slăvim pe Dumnezeu pentru coborârea Lui la noi.

Ziua Crăciunului este una binecuvântată și plină de căldură, pentru că simțim dragostea lui Hristos
Care S-a întrupat spre a Se putea întâlni cu noi după căderea și îndepărtarea noastră din Rai.

”Eram răniți de păcat și El a venit ca doctor să ne tămăduiască, eram în pribegie și El a venit ca pri -
eten în locul pribegiei noastre, eram deznădăjduiți și El ne-a adus nădejdea, purtam o prea adâncă
durere sufletească și trupească și El ne-a dăruit bucurie. Cum poate omul să nu iubească un aseme -
nea Dumnezeu Care iubește, Care Se naște ca om, Care Se supune la o viață de emigrant în Egipt,
Care trăiește toate condițiile tragice ale vieții pe care o trăiește omul și, în cele din urmă, Se jertfește
spre a ne mântui?”

Sfinții Bisericii simt în adâncul inimii lor marea dragoste, dragostea gingașă a Celui Care iese din
Sine pentru noi, dragostea jertfelnică și autentică a lui Hristos, și această dragoste îi eliberează din
orice robie, din orice mâhnire, din orice deznădejde și greutate. Când știi că cineva te iubește cu
adevărat, nu mai simți mâhnirile cele din afară, problemele care ne asupresc.

Moș Crăciun

Crăciunul este celebrarea zilei de naștere a Domnului Iisus Hristos. Un colind spune: Că-i născut
un domn prea bun / Cu numele lui Crăciun, / Că-i născut un om frumos, / Cu numele lui, Hristos.

Reprezentarea actuală a lui Moș Crăciun cu plete dalbe, îmbrăcat în costum roșu, cu sacul doldora
de jucării sau alte atenții, deplasându-se în sanie trasă de reni sau de cerbi, nu ține deloc de vechile
tradiții românești, ci reprezintă un împrumut târziu din lumea apuseană. Când vine vorba despre
Moș Crăciun, personajul central al sărbătorilor de iarnă, toată lumea știe câte ceva. Bunăoară, toată
lumea, și mai ales copiii, îl asociază pe Moș Crăciun cu acel personaj ghiduș, ce apare în toate
galantarele super-marketurilor și în reclame la televizor, îmbrăcat într-un costum roșu, cu un sac
plin de cadouri în spate, având barba și părul albe. Ce imagine comercială și goală de sens! Alții știu
că Moșu' trăiește undeva în Laponia, de unde, în noaptea de 24/25 decembrie, pornește, într-o sanie
trasă de reni, al căror șef este Rudolf, să aducă tuturor copiilor jucăriile pe care le confecționează
de-a lungul întregului an cu ajutorul spiridușilor. Frumos, dar.....neconform cu adevăratul sens a lui
Moș Crăciun.

Întrebând tradiția românească despre Moș Crăciun, aflăm lucruri deosebit de interesante și sur-
prinzătoare. El este Bătrânul Crăciun, un nume semnificativ, și vom vedea imediat de ce, și Regele
Păstorilor. Tradiția creștină spune că Moș Crăciun ar fi fost proprietarul staulului în care a născut
Fecioara. Că a fost un om bogat și rău, care ar fi refuzat să dea ajutor Mariei, de n-ar fi intervenit
nevastă-sa, Crăciuneasa. Ba mai mult, de furie că femeia i-a ajutat pe străini, el i-ar fi tăiat mâinile
de la coate, dar acestea s-au refăcut miraculos în scalda Pruncului. Pentru inima ei bună, Crăci-
uneasa trece drept patroană a moașelor. În fața unei asemenea minuni, Crăciun însuși se spășește și
se creștinează, devenind primul dintre sfinți. S-a spus și că personajul popular ar fi continuarea unei
vechi zeități păgâne a locului. În vechime, creștinii sărbătoreau tot acum și Anul Nou, ceea ce ex-
plică faptul că Anul nou actual (1 ianuarie) mai este numit pe alocuri și Crăciunul cel mic.

Descolindatul

În lumea satului tradițional, cei care refuzau să-i primească pe colindători, erau sancționați printr-un
gest contrar colindatului, numit "descolindat". Este un obicei pe care nu îl întâlnim în toată țara și
constă într-o mulțime de acțiuni negative împotriva celor care nu primeau colindătorii. Doamna
Sabina Ispas mărturisește că "de multe ori s-a interpretat această acțiune ca o agresivitate a cetei de
colindători, dar în realitate nu este așa, este un mijloc de a elimina din structura rituală acele
gospodării care ar fi putut să primejduiască unitatea comunității. Unul din rosturile colindatului era
să recreeze în spațiul și timpul sacre, în contextul teofaniei de Crăciun, unitatea spirituală".

Descolindatul este un termen introdus în circuitul științific de etnologul Petru Caraman, explicându-
l prin "a întoarce în rău urârile de bun augur ale colindei sau ale colindelor cântate anterior".

Smulsul porților, alungarea vitelor și a pasărilor din curte, mânjitul ușilor cu păcură sunt doar câteva
din acțiunile specifice descolindatului. Dincolo de aceste acțiuni, descolindatul se lasă cu amenințări
și blesteme. Versurile de la descolindat erau de cele mai multe ori contrare celor de bun-augur de la
colindat. Atunci când îi primeai pe colindători ți se ura: "Câte cuie pe casă/ Atâția galbeni pe masă!/
Câte paie în ogor/ Atâtea vite-n obor!.", în vreme ce la descolindat se spunea: "Câte paie sunt în
șură/ Atâtea găini moarte-n bătătură!" sau: "Câte cuie sunt pe casă/ Atâția păduchi în casă/ Și-atâția
șoareci pe masă!"

Ce bine că am întrebat-o pe bunica... Am aflat că, de fapt, e sărbătoarea Nașterii lui Iisus Hristos,
Dumnezeul întrupat, adus pe lume de Fecioara Maria, într-o iesle care nu se găsește la nici unul din
supermarketuri. Am auzit că ea s-ar găsi în biserici, unde miroase a tămâie și a rugăciune și unde
oamenii grăbiți ca mine învață să iubească și să fie mai buni. Am mai auzit că m-aș putea spovedi și
că păcatele mele ar putea fi iertate de acest Dumnezeu născut în iesle. Am auzit chiar că sufletul
meu ar putea fi mântuit. Cred că am să încerc să petrec acest Crăciun în biserică, bucurându-mă
de Nașterea Domnului.
Jocul caprei, obicei străvechi

Jocul caprei constituie una dintre formele elementare ale teatrului popular. Costumația bogată, agili-
tatea jucătorilor, ritmul alert, versurile şi strigăturile, fac din acest obicei un mic spectacol. Jocul
caprei este întâlnit în perioada sărbătorilor de iarnă. Versurile și jocul fac trimitere la ideea fertil-
izării ca transformare cosmică. "Pe durata jocului, capra dansează, consumând energii vitale, moare
și renaște, simbolizând regenerarea ritualică și continuitatea vieții" (Marcel Lutic, etnograf din
cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei). Capra moare violent, prin lovire sau împușcare și renaște
simbolic.

Capra este personificarea fertilității. Jocul caprei ține de la Crăciun până la Anul Nou. În unele sate
din Bucovina, întâlnim mai multe capre sub forma unor cete (Ostra), iar în alte zone ale țării, capra
este singură, în prezența ciobanului, a unui moș și a unei babe. Masca este alcătuită dintr-un cap de
capră din lemn, cu maxilarul inferior mobil, care este tras cu o sfoară în timpul dansului. Cel mai
importat în Jocul caprei este ca mișcările să fie realizate corect de la botul caprei, iar corpul să fie
purtat într-o parte ți în alta de la jumătate, să se onduleze. Mișcările trebuie să formeze valuri.

În Transilvania acest joc al caprei este cunoscut sub denumirea de "Turca". Unul dintre colindători
poartă mască și prin dansuri și gesturi transmite anumite mesaje. Acestea sunt explicate de liderul
grupului, numit birău. Moartea și învierea "turcii", vestesc gazdei "trecerea comunității în noul an
sub semnul restabilirii ordinii cosmice, cu alte cuvinte triumful vieții asupra morții, a luminii asupra
întunericului, a fertilității și fecundității asupra sterilității, a binelui asupra răului” (profesorul etno-
graf Crăciun Parasca).

Jocul caprei prezintă un scenariu al morții și învierii rituale. Capra cade la pământ și trebuie să fie
resuscitată, readusă la viață. Probabil originea este în vechi culte ale divinităților cu înfățișări ani-
maliere care mor și renasc; asta se potrivește foarte bine și cu perioada anului în care timpul vechi,
îmbătrânit, uzat al anului este cel care renaște, crește soarele în fiecare zi odată cu solstițiul (Șerban
Anghelescu, etnolog la Muzeul Țăranului Român din Capitală).

Jocul caprei – versuri Să intre căprițele Capra noastră-i cu mărgei

Foaie verde și-o alună Ța, ța, ța, căpriță, ța Cu cercei, cu catifeli

Bună ziua, ziua bună Nu te da, nu te lăsa Joacă veselă căprița

Ia deschideți porțile Ța, ța, ța, căpriță, ța Toți îs bucuroși de ea.

Ța, ța, ța, căpriță, ța
Nu te da nu te lăsa
Ța, ța, ța, căpriță, ța
Cumpărătorul: Te-o lovit vreo boală grea
- E blândă, nu împunge?
Sau pe unde-ai colindat
Ciobanul:
- E blândă, nu împunge. Veste rea tu ai aflat

Și plecai și eu la târg (capra îl împunge pe Ciobanul:

cumpărător) - Baa! daa capra nu-i
Pe căpriță ca s-o vând moartă și nu din pălitură a
Cumpărătorul: leșinat, ci din cele ce-o
Și mergând pe drum, - Eu îți dau 400 de lei pe ea aflat.
mergând pentru că împunge.
Alaiul:
Aud din urmă strigând: Ciobanul: Scoală tu, căprița mea,
- De cât să-mi dai 400 de lei
Cumpărătorul: pe ea, mai bine îi dau un par Faptele s-or îndrepta
- De vânzare-i capra, bade? în cap. (Și o lovește cu
bățul, iar capra cade și Și-acum haide să plecăm
Ciobanul: rămâne nemișcată)
- De vânzare! Și-alte case colindăm
Alaiul:
Cumpărătorul: - Văleu, capra noastră a mu- Ța, ța, ța, căpriță, ța
- Și cât vrei pe ea? rit!
Nu te da nu te lăsa
Ciobanul: Ța, ța, ța, căpriță, ța
- 800 de lei! Ța, ța, ța, căpriță, ța.

Plugușorul este un obicei general, practicat de români cu prilejul Anului Nou. Obicei agrar, cu
adânci rădăcini în spiritualitatea românească, plugușorul este o colindă; o colindă agrară declamată,
cu elemente teatrale, având ca subiect munca depusă pentru obținerea pâinii. Plugul, ornat cu hârtie
colorată, panglici, șervete, flori, pe care se punea, eventual, și un brad, era o prezență nelipsită în
cadrul acestei colinde. Acum este, mai mult, o prezență simbolică, în cadrul urăturilor care li se
adresează oficialităților.

Plugușorul se recita din casă-n casă în Ajunul Anului Nou, seara, sau până în dimineața Anului
Nou. Era practicat de copii sau adolescenți, ca și acum. Dar se spune că, mai demult, îl practicau
numai bărbații în puterea vârstei. Izolat (în județele Botoșani și Galați) este consemnată și prezența
femeilor în ceată. În general, se practica în cete mici, de 2-3 inși. Mai demult, se ura și în cete mai
mari, care își alegeau un vătaf. Recitarea textului este însoțită de sunetul clopoțeilor, al buhaiului și
de pocnetul bicelor. În scenariile mai complexe ale obiceiului apar și instrumente muzicale (fluier,
cimpoi, tobă, cobză, vioară), dar și pocnitori și pușcoace, care amplifică atmosfera zgomotoasă în
care se desfășoară obiceiul.

Unii cercetători leagă obiceiul, de începutul primăverii, când se sărbătorea, mai demult, Anul Nou.
Odată cu stabilirea datei acestuia la 1 ianuarie, se presupune că a migrat și obiceiul. Ca răsplată, col-
indătorilor li se dădeau colaci, fructe, bani, cârnați, pentru care se mulțumea.

În prezent, plugușorul este mult utilizat pentru felicitarea autorităților și intens mediatizat, ca și ma -
joritatea obiceiurilor de iarnă. Pe la case, în sate și la orașe, se practică în cete mici, de copii, până
în dimineața Anului Nou. În unele locuri se mai practică Plugul cel mare, cu plug tras de boi sau
purtat de flăcăi. Dar în Moldova, Muntenia și Nordul Dobrogei acesta a fost înlocuit de buhai.

În dimineața Anului Nou, ca o continuare a Plugușorului, copiii umblă cu semănatul. Ei aruncă

semințe de grâu, porumb sau orez prin case și peste oameni. Rostesc o urare scurtă prin Bucovina
("Sănătate! Anul Nou!"), primind în schimb bani, fructe, nuci, colaci. Mai recent însă s-a general-
izat formula de la Sorcova, prezentă inițial, în centrul Moldovei: "Să trăiți/ Să-nfloriți/ ca merii, / ca
perii, / În mijlocul verii, / ca toamna cea bogată / De toate-ndestulată!".

Plugușorul C-un plug cu doisprezece Și de-i spicul aurit.

Aho, aho, copii și frați
Stați puțin și nu-mânați,
Lângă boi v-alăturați
Și cuvântul mi-ascultați:
S-a sculat mai an
Bădica Traian
Și-a încălecat
Pe-un cal învățat,
Cu numele de Graur,
boi:
Mânați flăcăi: hăi, hăi!
Boi bourei
Traian iute s-a întors...
În coadă cu dălbei,
Și din grajd pe loc a scos
În frunte țintăței.
Un alt cal mai năzdrăvan,
Mânați flăcăi: hăi, hăi!
Cum îi place lui Traian:
Ziua toată a lucrat,
Negru ca corbul
Brazda neagră a răsturnat
Iute ca focul,
Și prin brazde-a semănat
De nu-l prindea locul;
Grâu mărunt și grâu de
vară, Cu potcoave de argint

Cu șeaua de aur, Să dea Domnul să răsară. Ce sunt spornici la fugit.

Cu frâu de mătasă, Și când lucrul a sfârșit El voios a-ncălecat,

Cât vița de groasă. Iată, mare, s-a stârnit, La Tighina a plecat

Și în scări s-a ridicat, Un vânt mare pe pământ Și oțel a cumpărat

Ca s-aleagă-un loc curat Și ploi multe după vânt, Ca să facă seceri mari

De arat și semănat. Pământul de-a răcorit Pentru secerători tari.

Și-n curând s-a apucat, Și sămânța a-ncolțit Și să facă seceri mici

Câmpul neted de arat, La luna, la săptămâna Pentru copilași voinici.

În lungiș Își umplu cu aur mâna. Și-a strâns fine și vecine

Și-n curmeziș Și se duse ca să vadă Și vreo trei babe bătrâne,

S-a apucat într-o joi, De i-a dat Dumnezeu roadă Care știu rândul la pâne;

Și de-i grâul răsărit Și pe câmp i-a dus

Și pe toți i-a pus,
La lucrul pământului în ră-
coarea vântului.
Ei cu stânga apucau
Și cu dreapta secerau
Și prin lan înaintau
De părea ca înotau.
Mânați măi: hăi, hăi!
Alții în urma lor legau
Și clăi mândre ridicau,
Apoi carele-ncărcau
Și pe toate le cărau
În capul pământului,
În bătaia vântului.
Arie pe loc făceau
Și grâul îl trierau;
Harabale încărcau
Și la moară le porneau.
Și turnau deasupra-n coș
Grâu mărunțel de cel roș,
De sub piatră în covată
Curgea făina curată.
Traian mult se bucura, Atunci ea-mpărțea vreo
cinci,
Zeciuiala morii da
La flăcăii cei voinici
Și voios se înturna.
Și-mpărțea trei colăcei
Iară mândra jupâneasă
La copiii mititei.
Auzea tocmai din casă
Mânați măi: hăi, hăi!
Chiotul flăcăilor
Cum a dat Dumnezeu an,
Scârțâitul carelor.
Holde mândre lui Traian,
Mânați măi: hăi, hăi!
Astfel să dea și la voi
În cămară ea mergea
Ca s-avem parte și noi.
Și din cui își alegea
Să vă fie casa, casă;
Sită mare și cam deasă
Să vă fie masa, masă;
Tot ca pânza de mătasă
Tot cu mesele întinse
Și cernea, mare, cernea,
Și făcliile aprinse.
Ninsoare se așternea;
Și la anul să trăiți,
Apoi pâne plămădea
Să vă găsim înfloriți,
Și-o lăsa până dospea;
Ca merii,
Colăcei că învârtea
Ca perii,
Pe lopată mi-i culca
În mijlocul verii,
Și-n cuptor mi-iarunca;
Ca toamna cea bogată
Apoi iară cu lopata,
De toate-ndestulată.
Rumeni îi scotea și... gata!
Aho, aho!

„Plugușorul" tras de boi sau de buhai. După sărbătorile Crăciunului, mai ales în ultimele două zile
din an, pe 30 și 31 decembrie, colindătorii revin cu obiceiuri tradiționale din pitorescul național,
specifice pentru fiecare zonă geografică, majoritatea purtând denumirea de „Plugușor".

În Moldova, copiii mai mici merg cu „Plugul mic" de lemn, pe care-l trag prin zăpada din curte, ca
şi cum ar ara, în timp ce alţi membri din ceată se adună lângă fereastră, sună din clopoţei şi pocnesc
din bice, urându-le gazdelor, belșug și sănătate.
Altă ceată, formată din copii mai mari şi flăcăi, merg cu „Plugul mare". Ei duc un buhai, format
dintr-o doniță din lemn, fără fund, care este acoperită cu o piele argăsită, în mijlocul căreia se află
un smoc lung din păr de cal, ce imită mugetul buhaiului, când e tras prin mâini.

Alții, din același grup, poartă clopote şi bice, uneori și un fluieraș sau o zongoră, în sunetul cărora
rostesc urături lungi despre bădica Traian: „Dimineaţă s-a sculat, / Pe ochi negri s-a spălat, / La
icoană s-a închinat, / Pe cal alb a-ncălecat / Şi cu plugul a plecat / La arat şi semănat..." În contin -
uare, se vorbeşte despre arat şi semănatul „grâului de vară", secerat cu: „Seceri mari/ Pentru seceră -
tori tari / Şi altele mai mititele / Pentru fete ocheşele…"

Prin alte localități, unii gospodari umblă cu „Plugul mare" tras de patru boi, împodobiţi cu colaci în
coarne şi acompaniaţi de buhai şi clopote mari.

Cei mai buni urători din sat rostesc cu strigături, urarea agrară, desprinsă din cea mai cunoscută ver -
siune populară - „Pluguşorul", după textul clasic prelucrat de Vasile Alecsandri.

Urăturile au denumiri variate: „Plug", „Plugușoare", „Bicișoare", sau chiar „Fierărie" și se des-
fășoară într-o atmosferă ritualică, în care gesturile au semnificaţie simbolică.

Urătorii sunt costumați în ținută populară, specifică zonei din care provin.

Astăzi, obiceiul este perpetuat mai mult la sat și mai puțin la oraș, de cete mici de copii, până în
dimineața Anului Nou.

PLUGUȘOR CU PATRU Ia deschideți porțile, S-aveți în anul ce vine,

BOI
Aho, aho, copii și frați,
Ia poftiți de ne-ascultați!
C-am pornit încă din zori,
Să urăm de sărbători!
Patru boi am pus la jug
Și de coarne ținem plug.
În frunte e un buhai,
Ce-i mânat cu bici, de-un
crai.
Vrem să vă arăm ogorul
Și să cântăm Plugușorul!
Cine, azi, ne este gazdă,
Le semănăm grâu-n brazdă.
Ca să tragem brazdele!
Că-i vremea de semănat
Și colindu-i de urat!
Trageți brazdă, măi flăcăi,
Și sunați din zurgălăi,
Să răsune peste văi!
Mânați măi: Hăi! Hăi!
Grâu mărunt și grâu de
vară,
Să răsară-n primăvară!
Dumnezeu să îi dea ploi,
Că e semănat de noi!
Grâul în brazdă să crească
Și-n spic să se aurească!
Hambarul plin, pentru
pâine.
Ogor cu spice bogate
Pentru mese-mbelșugate,
Pâinea să o rumenească
Doar pe vatră strămoșească!
Să vă intre în hambare,
Grâul pentru bunăstare!
De noi să vă amintiți
Întru mulți ani fericiți!
Iar la Anul, când venim,
Fericiți să vă găsim!
Cu pâine caldă pe masă
Și vin de viță aleasă.
Trageți brazdă măi flăcăi, Revelionul să vă fie, De-o avea fată frumoasă,

Și sunați din zurgălăi! În belșug și bucurie! Să-i puneți un semn la casă!

Mai pocniți din bice, măi, În conturi să aveți bani, Noroc, unuia să-i fie,

Să răsune peste văi! La Anul și la mulți ani! Când o cere de soție!

Aho, aho de Anul Nou, Ia opriți, nu mai mânați! Dacă vă poftește-n casă

Cu Plugușoru-n ecou, Pe buhai îl deshămați, Și vă invită la masă,

Plugușor cu patru boi, Să-i dați grâușor din brazdă, Ori vă seamănă cu bani,

Ia mai mânați măi: Hăi! Cât timp vă cinstește gazdă. Să-i urați: Mulți ani! Mulți
Hăi! ani

Obiceiuri străvechi ale românilor, de Anul Nou

Sorcova. Anul Nou este marcat în comunitatea românească, de urarea cu plugușorul, cu sorcova,
cu buhaiul, vasilca și jocurile mimice cu măști de animale sau personaje țărănești. Colindatul sau
uratul pe la case constituie un obicei străvechi, desigur precreștin, dar care, în timp, a ajuns să facă,
s-ar zice, casă bună cu creștinismul. Cântecele respective atrag norocul sau binecuvântarea asupra
oamenilor și gospodăriilor, pentru tot anul care urmează. Trebuie spus că Plugușorul și Sorcova sunt
legate de înnoirea anului, neavând nici o legătură cu ciclul religios al Crăciunului.

În vechime se colinda cu o mlădiță înmugurită de măr. Ea se punea în apă în noaptea Sfântului An-
drei și până în ziua de Sfântul Vasile, era înflorită. Așa ne explicăm și de ce în colindele românești
se cântă, în plină iarnă, despre florile dalbe, flori de măr, sau despre măruț, mărgăritar. Astăzi sor-
cova este confecționată dintr-un băț, în jurul căruia s-au împletit flori de hârtie colorată.
Bacheta se înfășoară în sârmă, apoi pe cadrul creat se prind alte bucăți de sarmă, modelate în
tulpini. Fiecare sârmă este înfășurată în beteală de pom argintie. Hârtia creponată se împăturește la
întâmplare, în încercarea de a imita aspectul de floare, pentru a face pompoanele sorcovei. Pentru
un pampon se pot folosi 2 - 3 flori, în diverse culori, legate direct cu sârma. După ce au fost real-
izate, sunt fixate pe băț.

Numele de "sorcovă" vine de la cuvântul bulgar "surov" (verde fraged), aluzie la ramura abia îm-
bobocită, ruptă odinioară dintr-un arbore.

Cu sorcova se bătea de mai multe ori umărul unei anumite persoane, jucând rolul unei baghete mag-
ice, înzestrate cu capacitatea de a transmite sănătate, tinerețe și fertilitate celui vizat. Ziua când
copiii mergeau cu sorcova era dimineața de Anul Nou.

Textul Sorcovei variază ușor în funcție de regiune. Iată câteva forme:

Sorcova - varianta 1: Ca un păr, ca un măr,

Sorcova, vesela, Ca un fir de trandafir,

Să trăiți, să-mbătrâniți, Tare ca piatra,

Peste vară, primăvară, Iute ca săgeata,

Tare ca fierul, Și ca ei să-mbătrâniți

Iute ca oțelul. Și ca toamna cea bogată;

La anul și la mulți ani! Fie casa-ndestulată

Tot cu mesele întinse,

Sorcova - varianta 2: Cu făcliile aprinse,

Să trăiți, să trăiți, Să petreceți împreună,

Întru mulți ani fericiți Până-n veci cu voie bună.

Și ca pomii să-nfloriți

Tradiţii şi obiceiuri în Bărăgan în

noaptea de Sânziene. Florile se umplu de
leac, iar bolnavii sunt tămăduiţi
Sărbătoarea din 24 iunie, cinstită în folclorul din Bărăgan Foto: Muzeul Ialomiţa

Sânzienele sunt sărbătorite pe 24 iunie, ziua în care se face pomenirea naşterii Sfântului Ioan
Botezătorul. În calendarul popular ziua de 24 iunie este cunoscută şi sub denumirea de "Cap de
vară” sau “Drăgaica”, pentru că acum soarele ajunge la apogeu. Potrivit tradiţiei, Sânzienele
plutesc în aer sau umblă pe pământ în noaptea de 23 spre 24 iunie, cântă şi dansează, împart rod
holdelor, umplu de fecunditate f

În cetele de Drăgaică din sudul Munteniei, fata care joacă rolul divinităţii este îmbrăcată ca
mireasă, cu o rochie albă şi cu cunună împletită din flori de sânziene pe cap, însemn al cununei.
Dar când i se nesocoteşte ziua, Drăgaica stârneşte vijelii şi vârtejuri, aduce grindină, ia oamenii pe
sus şi îi îmbolnăveşte, lasă florile fără leac şi miros. După dansul Drăgaicei din ziua când şi
Soarele joacă pe cer la Amiază, apar primele semne că vara se întoarce spre iarnă: începe să scadă
lungimea zilelor şi să sporească nopţile, se usucă rădăcina grâului paralel cu coacerea bobului în
spic, florile îşi pierd din miros şi puterea tămăduitoare de boală, cucul încetează să mai cânte, se
întoarce frunza pe plop, ulm şi tei.

Flori sub pernă pentru a-şi visa ursitul

“În ajunul Sânzienelor, pe 23 iunie, fetele culegeau de pe câmp flori de sânziene şi împleteau cu-
nuni pe care le aruncau peste case. Dacă acestea se agăţau de horn, era semn ca se apropie cu -
nunia. Cei în vârstă aruncau coroniţe peste casă, pentru a afla când vor muri. Se credea ca atunci
când coroniţa va cădea de pe acoperiş, moartea este aproape. Tot în noaptea de Sânziene, fetele îşi
pun sub pernă flori de sânziene pentru a-şi visa ursitul”, a precizat Alina Paul, şef secţie Etno-
grafie Muzeul Dunării de Jos Călăraşi.