MOLDCOOP

COLEGIUL COOPERATIST DIN MOLDOVA

CATEDRA ECONOMIE ȘI COMERȚ

PORTOFOLIUL
„Merceologia marfurilor de uz casnic”

Realizat în cadrul Colegiul Cooperatist din Moldova

Elev (a) gr.1CM-21,Ursu

Coord
Nume, prenume:M
1. Mărfuri din sticlă
În cadrul bunurilor de larg consum sticla şi mărfurile din sticlă ocupă un loc important, datorită
proprietăţilor sale deosebite pe care le prezintă. In anumite domenii de utilizare, cum ar fi
articolele de menaj, geamurile, articolele optice produsele din sticlă nut pot fi înlocuite, cu bune
rezultate, de alte mărfuri.

Materiile prime folosite la obţinerea sticlei

La obţinerea sticlei sunt utilizate materii prime principale, care dau marea majoritate a
proprietăţilor, în rândul cărora intră vitrifianţii, fondanţii şi stabilizanţii, precum şi materii
prime secundare, care cuprind afinanţii, opacizanţii, decoloranţii şi coloranţii.

Materiile prime principale sunt principalele trei categorii de oxizi care alcătuiesc
compoziţia sticlei cu un rol bine determinat în formarea proprietăţilor acesteia.

Vitrifianţii sunt materialele care intră în cantitatea cea mai mare în masa sticloasă,
având rolul principal în formarea sticlei, deoarece prin topire şi răcire conferă starea
vitroasă, specifică sticlei (corp solid transparent). Materiile prime cu rol de vitrifianţi sunt:
nisipul cuarţos, cu un conţinut în dioxid de siliciu (SiO2) de peste 95 %; boraxul şi acidul
boric din care rămâne în sticlă trioxidul de bor (B2O3) şi pentaoxidul de fosfor (P2O5).

Fondanţii au rolul de a coborî temperatura de topire a vitrifianţilor (sub 1500 oC) şi de a

realiza trecerea sticlei solide în stare păstoasă la o temperatură mai scăzută. Fondanţii
folosiţi la obţinerea sticlei sunt: carbonatul de sodiu - soda calcinată (Na2CO3) şi
carbonatul de potasiu K2CO3. Oxizii alcalini rămaşi după adăugarea fondanţilor participă
la îmbunătăţirea unor proprietăţi ale sticlei cum sunt: luciul şi transparenţa.

Materiile prime secundare sunt substanţe care se adaugă în proporţii mai mici pentru
a-i conferi anumite proprietăţi sticlei.

Afinanţii au rolul de a limpezi masa sticloasă topită, eliminând bulele de aer şi de gaze
rezultate din reacţiile chimice dintre componenţi prin antrenarea acestora la suprafaţă.
În calitate de afinanţi se folosesc: trioxidul de arsen, sulfatul de sodiu, azotatul de sodiu
sau potasiu, sultaful de calciu.

Opacizanţii sunt substanţe, care dacă se află fin dispersate în sticlă, fac ca aceasta să
fie opalescentă. Opacizarea se face prin adăugarea de bioxid de staniu, bioxid de titan,
fluorină, criolită sau bioxid de zirconiu.

Decoloranţii se introduc cu scopul de a înlătura culoarea imprimată sticlei de către

diferite impurităţi din materiile prime, de exemplu culoarea verzuie datorită prezenţei
fierului. În acest scop, se folosesc amestecul de trioxid de arsen şi azotatul de sodiu.

Coloranţii se utilizează pentru obţinerea unor sortimente de sticlă cu diferite culori. Cei
mai utilizaţi coloranţi pentru sticlă sunt: oxizii de fier (dau nuanţe de albăstrui sau
galben), oxidul de mangan (albastru), oxizii de mangan (roz-gălbui), oxidul de nichel
(violet), oxidul de crom (verde) etc.

Se pot folosi ca materii prime şi cioburile de sticlă, care contribuie la reducerea

consumului de materii prime, concomitent cu ameliorarea proprietăţilor sticlei.
 Proprietăţile generale ale sticlei
Cunoaşterea proprietăţilor sticlei prezintă importanţă, deoarece ele determină calitatea,
sortimentul şi valoarea de utilizare a articolelor din sticlă.

Proprietăţile fizice mai importante sunt: masa specifică, proprietăţile termice, optice şi
electrice.

Masa specifică variază între 2-8 g/cm3 în funcţie de compoziţia chimică. Astfel, sticla cu
un conţinut mai mare de oxizi ai metalelor grele au o masă specifică mai mare decât
cele care au un conţinut mai mare în oxizi alcalini.

Proprietăţile termice sunt determinate de comportarea sticlei faţă de căldură.

 Conductibilitatea termică a sticlei este redusă, ea fiind considerată un izolator

termic;
 Dilatarea termică este influenţată de compoziţia sticlei. Coeficientul de dilatare
termică este redus când sticla are un conţinut bogat de dioxid de siliciu,
conţinutul mai mare în oxizi de sodiu şi potasiu măreşte coeficientul de dilatare
termică.
 Stabilitatea termică reprezintă proprietatea sticlei de a rezista la variaţii mari şi
rapide de temperatură, fără a se distruge (se mai numeşte rezistenţă la şoc
termic).

Proprietăţile optice ne arată comportarea faţă de lumină şi sunt exprimate prin

transmisia luminii, absorbţia luminii, indicele de reflexie şi refracţie.

 Transmisia luminii se exprimă prin coeficientul de transmisie, care cu cât este

mai mare cu atât sticla este mai transparentă.
 Absorbţia luminii se exprimă prin coeficientul de absorbţie (care este invers
proporţional cu transmisia), astfel când razele de lumină sunt absorbite parţial,
sticla este translucidă, iar când sunt absorbite total, sticla este opacă.
 Indicele de reflexie se exprimă prin coeficientul de reflexie a luminii, care la
sticla obişnuită de geam este egal cu 4 %.
 Indicele de refracţie este dependent de natura oxizilor şi de proporţia lor în
sticlă, astfel oxizii de plumb, bariu, zinc măresc indicele de refracţie (are valori
mari la sticla cristal).

Conductibilitatea electrică a sticlei este redusă, ea fiind considerată un bun izolator.

Proprietăţile mecanice ale sticlei sunt: duritatea, elasticitatea, fragilitatea, rezistenţa.

 Duritatea sticlei este cuprinsă între 5-7 pe scara de duritate Mohs şi variază în
funcţie de compoziţia chimică.
 Fragilitatea denumită şi rezistenţă la şoc mecanic, este o proprietate negativă,
sticla se sparge uşor (fragilitatea poate fi îmbunătăţită

Proprietăţile chimice ne arată comportarea sticlei sub acţiunea agenţilor chimici (acizi,
baze, săruri) şi a celor atmosferici (umiditatea aerului, gaze din atmosferă).

Sticla are o foarte bună stabilitate chimică la acţiunea acizilor (numai acidul fluorhidric o
atacă), precum şi la acţiunea bazelor şi a apei. Totuşi, la o acţiune prelungită a
umidităţii, sticla se pătează şi îşi pierde din luciu şi transparenţă. Stabilitatea sticlei faţă
de apă se îmbunătăţeşte prin creşterea conţinutul de bioxid de siliciu şi oxid de
aluminiu.

Sortimentul mărfurilor din sticlă

Tipurile de sticlă se diferenţiază după structură, compoziţie chimică, proprietăţi şi
destinaţie.

După compoziţia chimică se disting:

 sticle unitare, care conţin un singur tip de oxizi ca vitrifianţi, de exemplu sticla de cuarţ,
care conţin cca. 98 % dioxid de siliciu;
 sticle binare, care conţin două tipuri de oxizi, de exemplu sticla silico-sodică;
 sticle ternare, care conţin trei tipuri de oxizi, de exemplu sticla silico-plumbo-potasică.

După destinaţie se disting următoarele grupe de sticlă: sticla comună; sticla cristal;
sticla optică; sticla specială.

Mărfurile din sticlă se clasifică în două grupe:

 mărfuri din sticlă pentru menaj;

 mărfuri din sticlă pentru construcţii.

Sortimentul mărfurilor din sticlă pentru menaj cuprinde, după compoziţia chimică a
sticlei, două grupe:

 Articole din sticlă comună;

 Articole din sticlă cristal.

Articolele din sticlă se pot comercializa sub formă de servicii (seturi de pahare, servicii
de lichior, de vin, de apă etc.) sau sub formă de piese separate (obiecte de uz casnic,
ambalaje de diferite forme, articole din sticlă termorezistentă, articole decorative etc.).

Articolele din sticlă comună formate prin suflare au pereţii subţiri, sunt incolore sau
transparente, translucide sau opace, sunt finisate prin şlefuire. Cele obţinute prin
presare au pereţii groşi, sunt grele, au ornamentaţii în relief pe partea exterioară.
Articolele suflate manual au cea mai mare diversitate de forme şi în acelaşi timp valoare
artistică ridicată. Dintre acestea se remarcă articolele suflate manual fără ajustări sau
adăugiri, articole din sticlă suprapusă, articole din sticlă colorată, marmorată, filată,
irizată etc.

Articolele din sticlă cristal se caracterizează prin omogenitate şi transparenţă ridicată,

luciu puternic şi produc prin lovire un sunet cristalin, prelung. Sunt finisate prin şlefuire
cu şlifuri adânci şi faţete care au efect deosebit la trecerea luminii.

Diversificarea sortimentului de articole din sticlă se realizează pe baza tipului de sticlă

folosit (reţetei de fabricaţie), cât şi prin folosirea diferitelor metode de fasonare şi
finisare. Prin folosirea de reţete cu constituenţi identici, dar în proporţii diferite, se obţin
articole din sticlă cu caracteristici diferite în privinţa culorii, luciului, transparenţei.
 Marcarea, ambalarea şi depozitarea mărfurilor sin sticlă
Marcarea produselor din sticlă se face diferit după calitate. Marcarea articolelor din
sticlă pentru menaj se face pe fiecare ambalaj, prin aplicarea unei etichete, care trebuie
să conţină cel puţin următoarele menţiuni:

 denumirea produsului;
 marca de fabrică a producătorului;
 calitatea;
 modelul;
 numărul bucăţilor ambalate;
 numărul lotului;
 semnul care defineşte fragilitatea.

Obiectele de cristal au etichetă sub formă de bulină, pe care se trece marca de fabrică
şi conţinutul în oxizi de plumb, în procente. Pentru cristal superior etichetarea va fi
însoţită de un marcaj rotund, de culoare aurie, inscripţionat cu specificaţia Pb 30 %
pentru cristalul superior şi 24 % pentru cristalul cu plumb; marcaj pătrat, de culoare
argintie, în cazul sticlei cristaline; marcaj sub formă de triunghi echilateral, de culoare
argintie în cazul cristalinului (sticlei sonore).

Ambalarea se realizează folosind ca materiale de protecţie hârtia de diferite calităţi şi

cutii de carton.

Transportul trebuie făcut cu atenţie pentru păstrarea integrităţii articolelor din sticlă.

Depozitarea trebuie efectuată în spaţii uscate pentru a evita unele modificări de luciu şi
transparenţă datorate acţiunii prelungite a umidităţii.

2. Mărfuri din ceramică

Mărfurile ceramice prezintă o importanţă deosebită pentru articolele de menaj, articole
decorative, obiecte de ceramică sanitară, materiale de construcţie (cărămizi), ceramică tehnică.
Aceste produse alături din cele din sticlă ocupă un loc important în cadrul bunurilor de consum,
atât pe piaţa internă, cât şi pe cea internaţională.

Materiile prime folosite pentru obţinerea produselor ceramice

Produsele ceramice sunt produse cu structură policristalină, formate din particula
aglomerate unite între ele, ca urmare a fenomenelor fizico-chimice de sinterizare şi
vitrifiere. Sinterizarea este procesul de aderare a particulelor prin încălzire la
temperaturi inferioare temperaturii de topire, având ca urmare înmuierea lor superficială
şi apariţia unor noi cristale la limita dintre particulele înmuiate.

Vitrifierea este procesul de unire a particulelor solide datorită apariţiei unei faze lichide
(sticloase) şi a separării unei faze cristaline noi cu micşorarea porozităţii produsului
ceramic. Pentru obţinerea produselor ceramice se folosesc materii prime principale,
auxiliare şi pentru glazură şi decor.
 Materii prime principale
Aceste materii prime au rolul cel mai important în formarea proprietăţilor masei
ceramice. Pentru obţinerea produsului ceramic brut se folosesc materiale plastice şi
neplastice.

Materialele plastice constituie partea principală a masei ceramice care realizează

legătura între toţi constituenţii acesteia. Din această grupă fac parte: argila şi
caolinurile. Plasticitatea, puterea liantă, higroscopicitatea, contracţia la uscare a
materiilor plastice determină în mod hotărâtor calitatea produselor finite.

Argilele sunt materiale plastice care cu apa formează o masă ce se poate fasona, prin
uscare îşi păstrează forma, iar prin ardere se durifica. Se folosesc 6 sorturi de argila
diferenţiate după puritate, după mărimea particulelor şi resturi organice.

aolinurile sunt materiale plastice mai pure, cu o structură cristalină mai pronunţată, dar
cu o plasticitate mai redusa. De regula au culoarea alba. Se întâlnesc 6 sorturi în funcţie
de aceleaşi criterii.

Materiile prime neplastice au rolul de a diminua unele efecte negative ale materialelor
argiloase, de a îmbunătăţi proprietăţile produselor finite. Dintre acestea fac parte:
fondanţii, materialele degresante şi refractare.

Fondantii au rolul de a micşora temperatura de formare a fazei topite, formând totodată

prin topire o compactizare şi conferind transluciditate produselor finite. Ei sunt foarte
importanţi şi în funcţie de natura primă folosită, produsul ceramic îi poartă denumirea
(ex: porţelan fosfatic, faianţa feldspatică). Se utilizează feldspaţi (folosiţi in general la
ceramica fină), fosfaţi, dolomita, calcarul.

Materiale degresante şi refractare conferă o rezistenţă înaltă (peste 1500 oC) şi

participă la formarea ciobului ceramic. Ele au rolul de a mări plasticitatea masei
ceramice şi contracţia la uscare. In afară de aceste proprietăţi măresc rezistenţa
mecanică, rezistenţa la uzură, rezistenţa faţă de agenţii corozivi a produselor ceramice
tehnice si de menaj. Se utilizează cuarţul, alumina, nisipurile cuarţoase.

Materiile secundare
Materiile secundare au rolul de a îmbunătăţi unele proprietăţi ale maselor ceramice.

 Plastifianţii (parafina, dextrina etc.) îmbunătăţesc prelucrabilitatea şi măresc rezistenţa

mecanică a produselor nearse.
 Lubrifianţii (motorina, stearaţii de bariu, magneziu, zinc, petrolul lampant) facilitează
fasonarea prin presarea masei ceramice datorită acţiunilor de lubrifiere.
 Fluidizanţii (carbonatul de sodiu, silicatul de sodiu etc.) contribuie la stabilizarea
barbotinelor ceramice cu un conţinut redus de apă.

Materiile prime pentru glazură şi decor

Glazurile sunt sticle uşor fuzibile, depuse în straturi subţiri pe suprafaţa produselor
ceramice. Rolul lor este de a asigura o impermeabilizare a produselor faţă de lichide şi
gaze, de a contribui în acelaşi timp la îmbunătăţirea aspectului, conferind unele
caracteristici de ordin estetic, in special prin luciu, netezime, culoare. Glazurile pot fi
transparente, opace sau colorate si compozitia lor chimica este cea a unei sticle.
Glazurile sunt obţinute din silice combinată cu oxizi alcalini, alcalino-pământoşi, oxizi de
plumb, alumină etc.

Materiile prime pentru decorare sunt în special oxizi sau combinaţii ale metalelor grele
numiţi pigmenţi ceramici. Aplicarea acestora se poate face pe glazură şi sub glazură.
Pigmenţii aplicaţi pe glazură trebuie să aibă proprietatea de a pătrunde în glazură fără a
se descompune la ardere şi să-şi păstreze nuanţa. Pigmenţii folosiţi sub glazură (sunt
puţini) trebuie să reziste la temperatura de ardere a produsului ceramic de până la
1400 oC.

Obţinerea produselor ceramice si influenţa acesteia asupra calităţii

Prepararea masei ceramice.Se dozează materialele prime conform reţetei de
fabricaţie, se supun sitării (cernerii), deferizării si omogenizării (deoarece prezintă
importanţă proporţia, granulaţia şi puritatea) după care se amestecă cu apa. Granulaţia
componenţilor determină calitatea produsului ceramic, de aceea sitarea se va executa
cu deosebită atenţie.

In urma amestecării cu apă, masa ceramică poate fi:

 sub forma de pastă ceramică ce are pana la 20% apa;

 barbotină ceramica 24-35% apa. Daca nu are apă, masa se numeşte pulbere ceramică.

Fasonarea masei ceramice este operaţia care dă formă obiectului şi poate fi:

 Plastică (pentru pasta ceramica);

 Prin turnare (pentru barbotină);
 Prin presare (pentru pulberi).

Fasonarea plastică se realizează prin:

 Strunjire pentru obiectele cu forma unui corp de rotaţie. Se poate face manual (roata
olarului) sau automat.
 Extrudere (tragere); masa ceramica este împinsă in faţa unui profil (orificiu). Se aplica la
produse ce au profil simplu.
 Presarea in forme de ipsos; se aplica pentru articole de manufactură comună (căni,
oale) şi pentru obiectele artizanale.

Fasonarea prin turnare: Barbotina este turnată în forme de ipsos, care absorb apa din
barbotină, permiţând obţinerea formei dorite. Se realizează prin:

 turnare – vărsare pentru produse cu forme complicate si pereţi subţiri;

 turnare prin umplere pentru produsele cu forme simple şi pereţi groşi;
 turnare la cald sub presiune pentru obiecte de precizie foarte mare si cu forme foarte
complicate.

Presarea se aplica pulberilor pentru produsele ceramice tehnice.

Uscarea produselor fasonate se realizează în scopul creşterii rezistenţei lor, a

înlăturării fenomenului de deformare ca urmare a evaporării bruşte a apei si a eliminării
contracţiei dimensionale. Uscarea se realizează natural in şoproane sau artificial in
tuneluri de uscare. In cazul in care este condusă necorespunzător, apar defecte ca
crăpături, deformări.
 Tipuri de produse ceramice
Mărfurile ceramice pentru articole de menaj pot fi obţinute din trei tipuri de masă
ceramică şi anume: porţelan, semiporţelan,faianţă şi ceramică comună.

Porţelanul
După fondantul principal care intră în compoziţie deosebim porţelanuri moi şi porţelanuri
tari. Porţelanurile moi necesită o temperatură de ardere relativ joasă, sub 1300 oC;
glazura este puţin dură, putând fi zgâriată cu un vârf de oţel; au o transparenţă
deosebită şi sunt utilizate în principal pentru articolele decorative şi articolele de lux.

După fondantul principal pot fi: porţelanuri fosfatice, cunoscute sub denumirea de
porţelanuri englezeşti sau de oase (fosfat tricalcic obţinut prin calcinarea oaselor);
porţelanuri de frită sau porţelanuri artificiale, în compoziţia cărora intră frita (un silicat
alcalin greu fuzibil), după ardere prezintă transparenţa unei sticle opale; porţelanuri moi
feldspatice (Seger), care conţin 30-60 % feldspat, ceea ce permite vitrificarea la
temperaturi joase.

Porţelanurile tari se caracterizează prin temperaturi înalte de ardere 1300-1450 oC;

glazura este dură; gradul de alb este de 65-75 %; transluciditate bună şi foarte bună;
capacitatea de absorbţie a apei este de maximum 0,5 %; au bună stabilitate termică.

După fondantul utilizat, deosebim: porţelan fedspatic, care are drept agent de vitrificare
feldspatul; porţelan felspato-calcic, care conţine minerale calciu, asociate cu feldspatul;
porţelan magnezic, ce conţine ca fondant steatitul şi o glazură feldspatică.

Semiporţelanul
Este o masă ceramică fină, cu caracteristici intermediare între faianţa şi porţelan,
aspectul lui apropiindu-l mai mult de faianţă.

Se caracterizează prin: ciob alb sau gri; semivitrificat, absorbţia apei maximum 5 %;
rezistenţa mecanică mai ridicată decât la faianţă; arderea se face la 1230-1300 oC;
glazurarea cu glazuri transparente sau opacizate, ce se ard la temperaturi mai scăzute
decât biscuitul.

Faianţa
Este o masă ceramică obţinută din caolin, cuarţ, calcar, argilă, dolomită, feldspat. Se
caracterizează prin: ciob alb-gălbui, porozitate mare (absorbţia apei 8-16 %); este
permeabil pentru lichide şi apă; temperatura de ardere 850.1250 oC.

După compoziţia masei ceramice, deosebim: faianţă silicoasă, care conţine 85-90 %
siliciu, arderea se face la 900-1000 oC; faianţă argiloasă – poate fi calcaroasă,
feldspatică sau mixtă (feldspat-calcaroasă) , se caracterizează printr-un conţinut ridicat
de materiale argiloase, aspect neted, glazură rezistentă.

Ceramica comună
Este o masă ceramică obţinută din argile comune, cu un conţinut ridicat de oxizi de fier
în amestec cu nisip şi calcar. Prezintă o culoare roşie sau neagră, iar structura este
granuloasă. Cuprinde trei tipuri: ceramica comună sau populară; ceramica comună
termorezistentă; majolica.
Ceramica comună se prezintă în două tipuri: ceramică roşie, de tradiţie romană,
obţinută printr-o ardere completă; ceramică neagră, de tradiţie dacică, obţinută printr-o
ardere incompletă.

Ceramica comună termorezistentă conţine în plus compuşi ce-i conferă rezistenţă la

foc, se foloseşte pentru vase de menaj.

Majolica după ardere se acoperă cu glazură opacă pe bază de plumb şi staniu, se

decorează după care se glazurează a doua oară, astfel desenul apare cu un contur
imprecis şi aspect specific, deoarece glazura a doua de obicei este fisurată. Se
utilizează pentru articole decorative, teracote.

Sortimentul mărfurilor ceramice pentru menaj

Sortimentul cuprinde o gamă variată de produse diferenţiate între ele după mai multe
criterii, astfel deosebim:

După tipul de produs ceramic:

 porţelan;
 semiporţelan;
 faianţă.

După modul de fasonare:

 strunjite;
 presate;
 turnate.

După modul de decorare:

 pictate manual;
 prin pulverizare;
 imprimare;
 sitografie;
 ştampilare;
 cu benzi şi linii.

După destinaţie şi mod de comercializare:

 în piese separate: ceşti, căni, farfurii, platouri;

 sub formă de servicii: de masă, de ceai, cafea etc.;
 articole decorative: vaze, bibelouri, platouri decorative etc.

În funcţie de caracteristicile fizice şi condiţiile de aspect (numărul, mărimea şi poziţia

defectelor), articolele de menaj din porţelan şi faianţă se comercializează în trei calităţi:
I-a, II-a şi III-a, marcate în culorile respectiv roşu, verde şi albastru.

Luând în consideraţie criterii bine stabilite de încadrare în nivele de calitate distingem

calitatea: Masă, Superioară, Extra şi Lux. Criteriile de încadrare pe nivele de calitate
sunt: materia primă utilizată şi calitatea acesteia, gradul de complexitate al produsului,
modul de prelucrare şi decorare, gradul de noutate, mărimea seriei şi condiţiile de
tehnoprezentare.

Calitatea mărfurilor ceramice pentru menaj

Calitatea articolelor ceramice pentru uz casnic este definită prin intermediul
următoarelor caracteristici:

Aspectul. Este apreciat, în principal, în funcţie de defectele de aspect. Acestea sunt:

 defecte de formă, de dimensiuni şi de masă: asimetrie, curbură, dimensiuni

necorespunzătoare, margini deformate, lipsa planeităţii etc.;
 defecte de suprafaţă: bavuri, scurgeri de glazuri, valuri, înţepături;
 discontinuităţi: lipsă de glazură, rugozitate, zgârieturi, fisuri, crăpături, exfolieri;
 incluziuni: băşici, granule, grăunţe, proeminenţe, puncte colorate;
 defecte de decorare: decor deplasat, decor neaderent, lipsă decor, pete de colorant,
scurgeri de colorant etc.

Transluciditatea. Porţelanul este translucid până la o grosime de 3 mm, iar faianţa este
opacă.

Absorbţia de apă. Ea este determinată de structura spărturii, deci de porozitate, astfel

obiectele de porţelan sunt impermeabile, iar cele din faianţă sunt permeabile datorită
porozităţii.

Rezistenţa la şoc termic. Se exprimă prin absenţa sau prezenţa crăpăturilor şi fisurilor
obiectelor supuse la încălziri şi răciri bruşte în apă, în anumite condiţii.

Rezistenţa la acizi a glazurii. Se prezintă convenţional prin pierderea în masă

exprimată la 1 dm3 a unei probe introduse într-o soluţie de HCl de 10 %, în anumite
condiţii.

Rezistenţa la ciobire. Reprezintă rezistenţa obiectului la căderea de la înălţimea de 2

m de-a lungul unei suprafeţe de oţel înclinată la un unghi de 80o. Nu se admit ciobiri.

Rezistenţa la spargere. Reprezintă rezistenţa obiectului ceramic la căderea unei

greutăţi cu masa de 35 g de la înălţimea de 120 cm. Nu se admit spargeri.

Marcarea, ambalarea, depozitarea şi transportul articolelor ceramice

Marcarea se face pe exterior, pe suprafaţa de sprijin a obiectelor cu trei menţiuni:

 marca de fabrică a producătorului;

 calitatea;
 inscripţia „lucru manual” numai pentru produsele decorate manual.

Marcarea calităţii se face numai prin ştampilare cu roşu pentru calitatea I-a, verde
pentru calitatea a II-a şi albastru pentru calitatea a III-a.

Fiecare ambalaj trebuie să aibă o etichetă cu următoarele menţiuni:

 denumirea produselor;
 marca de fabrică;
 calitatea;
  modelul;
 felul decorării;
 numărul bucăţilor ambalate;
 numărul lotului;
 semnul avertizor pentru calitate.

Ambalarea se face cu grijă, folosind cutiile de carton duplex sau triplex, protejând între
articole cu hârtie de mătase, creponată sau manşon din carton ondulat.

Depozitarea se face în spaţii închise, curate şi ferite de umiditate;

Transportul trebuie făcut cu mijloace acoperite şi prevăzute cu semne avertizoare de

fragilitate.

3. Mărfuri din lemn

emnul este o materie primă valoroasă pentru unele ramuri ale economiei ca: industria
chimică (carton, celuloză, hârtie), industria textilă, industria mobilei, construcţii,
instrumente muzicale etc., datorită avantajelor pe care le prezintă, şi anume rezistenţă
mecanică bună, masă specifică redusă, prelucrare uşoară.

Calitatea produselor din lemn, şi în special a mobilei (cel mai important produs din
lemn) depinde de structura, compoziţia chimică şi proprietăţile lemnului.

Structura, compoziţia chimică şi proprietăţile lemnului

Prin structura lemnului se înţelege modul cum sunt grupate diferitele elemente
anatomice, care alcătuiesc masa lemnoasă.

Lemnul are o structură microscopică, în care deosebim celule de forme şi dimensiuni

diferite, şi o structură macroscopică, în care deosebim: coaja, cambiul, alburnul,
duramenul, măduva, precum şi inelele anuale, razele medulare şi porii.

Coaja (scoarţa) este alcătuită din două zone:

 coaja externă formată din celule moarte şi dure, are rol de protecţie faţă de acţiunea
agenţilor externi. Poate avea suprafaţa netedă sau cu crăpături, de culori diferite,
constituind un factor de identificare a speciilor lemnoase;

Cambiul constituie stratul generator de dezvoltare a trunchiului adăugând în fiecare an

un nou inel de creştere. Inelele anuale indică vârsta arborelui.

Alburnul este partea exterioară a cilindrului lemnos, lemnul tânăr care se întinde spre
coajă. Caracteristici: ţesut rar şi afânat, conţinut mare de umiditate, lemn puţin rezistent
şi durabil,în general de culoare mai deschisă decât restul lemnului. El prezintă
proprietăţi mai scăzute faţă de restul lemnului si de aceea în operaţiile de debitare
(taiere) se elimină.
 Compoziţia chimică a lemnului
Din punct de vedere chimic, lemnul este alcătuit din substanţe organice şi substanţe
anorganice.

Componentele principale: celuloza, hemiceluloza şi lignina reprezintă 96 % din

compoziţia chimică a lemnului.

Componentele secundare: răşinile, uleiurile eterice, gumele, substanţele tanante,

grăsimile, materialele colorante etc.

Proprietăţile fizice a lemnului

Culoarea diferă de la o specie la alta, datorită pigmenţilor naturali, fiind influenţată de
climă, starea de sănătate, procentul de apă. Culoarea speciilor poate fi: albă de diferite
nuanţe (brad, molid, frasin, nuc, carpen); galbenă (salcâm), brună (frasin, ulm, stejar,
fag, nuc), neagră (abanos), cărămizie (palisandru).

Luciul este determinat de proprietatea lemnului de a reflecta lumina. Razele medulare

au rol determinant în formarea luciului, de aceea luciul este mai evident în secţiunea
radială. Luciul poate fi: mătăsos (paltin, ulm), argintiu (mesteacăn), auriu (salcâm).

Textura este dată de mărimea şi gruparea elementelor anatomice (raze medulare, inele
anuale, pori). Textura este specifică fiecărei specii, poate fi: foarte fină (mahon, tisa),
fină (nuc, paltin), semifină (mesteacăn), aspră (stejar, ulm).

Desenul este influenţat de caracteristicile structurale care sunt evidenţiate prin modul
de debitare (inele anuale, raze medulare, noduri). Cele mai decorative sunt desenele în
secţiune radială şi tangenţială. Speciile de răşinoase au desenul simplu, speciile de
foioase au desen mult mai variat.

Masa specifică este influenţată de specie, porozitate, structură, umiditate, vârstă,

condiţii de climă. La speciile din ţara noastră masa specifică este cuprinsă de la 0,30
(plop negru cu 0,40 g/cm) şi 0,90 (stejar cu 0,80 g/cm3).

Umiditatea este cantitatea procentuală de apă pe care o conţine lemnul. În ţara noastră
umiditatea lemnului verde este de 45 %, iar a lemnului uscat în aer liber de 12-15 %.
Umiditatea lemnului influenţează proprietăţile mecanice şi tehnologice ale acestuia.

Umflarea şi contragerea lemnului sunt fenomene datorate higroscopicităţii acestuia.

Umflarea este proprietatea lemnului de a-şi mări volumul prin absorbţia apei.
Contragerea este fenomenul invers. Sunt fenomene dăunătoare pentru lemnul folosit la
mobilă, tâmplărie, construcţii.

Conductibilitatea termică şi conductibilitatea electrică sunt redusă datorită porozităţii,

lemnul este considerat un izolator. Lemnul umed conduce atât curentul, cât şi căldura.

Defecte cauzate de factorii biologici

Lemnul datorită compoziţiei sale chimice în care predomină hidraţii de carbon şi a
umidităţii mari, constituie un mediu prielnic de dezvoltare a microorganismelor, a
insectelor, a ciupercilor. El poate fi distrus de acestea, provocând apariţia unor coloraţii
specifice, producerea de galerii, formarea de mucegaiuri etc. Cele mai dese modificări
de acest gen sunt:
Inima roşie a fagului (duramen fals) – lemnul fagului nu-şi pierde rezistenţa
mecanică, dar se reduce flexibilitatea.

Albăstreala – lemnul capătă o coloraţie albăstruie cu nuanţe cenuşii sau verzui,

provocată de acţiunea unor ciuperci.

Putrezirea în diferite stadii determină apariţia de crăpături, lemnul devine sfărâmicios,

fiind neutilizabil.

Sortimentul şi calitatea semifabricatelor din lemn

Cheresteaua este semifabricatul din lemn masiv, obţinut prin debitarea longitudinală a
buştenilor cu ajutorul gaterelor, fierăstraielor circulare şi a fierăstraielor panglică şi
prezintă cel puţin două feţe plane şi paralele.

În funcţie de specia lemnoasă, cheresteaua poate fi de: răşinoase, foioase tari şi

foioase moi, având grosimile cuprinse între 12-50 mm, lăţimile între 6-30 cm, iar
lumgimile între 0,45-3 m (în funcţie de specia lemnoasă respectivă).

După modul de tăiere, cheresteaua poate fi: tăiată în plin sau direct (se obţin scânduri
în formă trapezoidală, cu muchii lungi, teşite); tăiată în prismă (prisma este ulterior
tăiată la alt gater în scânduri cu patru muchii), tăiată în sferturi; tăiată semiradial; tăiată
radial şi tăiată tangenţial.

La fabricarea mobilei este folosită cherestea de fag aburită, de frasin, de paltin, de ulm,
de stejar, de răşinoase etc. în special pentru fabricarea elementelor de rezistenţă,
legături, frize, picioare, cornişe, socluri etc.

Pentru a fi folosită în industria mobilei, cheresteaua din lemn de foioase prezintă

următoarele condiţii de admisibilitate a defectelor:

 nu se admit: coajă înfundată, gelivură, găuri, galerii, inimă şi măduvă a lemnului,

crăpături nestrăpunse şi străpunse, mucegai, pungi de răşină, coloraţii anormale, noduri
parţial concrescute sau crăpate, căzătoare şi putrede;
 fibră înclinată: se admite o deviere de max. 10%;
 fibră creaţă, ondulată şi încâlcită: se admite numai dacă nu influenţează aspectul şi
rezistenţa mobilei;
 noduri sănătoase, concrescute: maxim 1 nod de max. 10 mm pe un reper de 1 m
lungime.

Furnirul
Furnirul este un strat foarte subţire de lemn, cu grosimi variind între 0,2-6 mm, în
funcţie de destinaţia lui.

Cu toate că tehnica de obţinere a furnirelor era cunoscută încă din Egiptul antic, ea nu a
fost exploatată pe deplin până la începutul secolului al XVIII-lea, în perioada stilului
Rococo, când suprafeţele curbe, concave şi convexe erau frecvent furniruite.

Furnirele se pot obţine prin: debitări manuale, cu fierăstraie; mecanic, pe maşini de

laminare şi prin derulare. Cu toate că cele mai bune furniruri sunt cele tăiate cu
fierăstrăul, totuşi pierderile de material sunt mari şi de aceea, cea mai extinsă metodă
este cea de tăiere mecanică.
Furnirul derulat este mai gros, se prezintă sub formă de bandă continuă şi are un
desen simplu, pe când furnirele debitate tangenţial, radial şi semiradial sunt subţiri şi cu
desene frumoase: inelele anuale formează la furnirul debitat tangenţial linii în formă de
V, la debitarea radială inelele anuale formează linii paralele, drepte şi la furnirele
debitate semiradial, linii paralele şi înclinate.

Din punct de vedere al desenului natural pe care-l prezintă, furnirele se clasifică în:
furnire cu desen dezordonat: furnir înflorat, furnir cu flăcări, furnir cu ochiuri etc.,
obţinute prin debitarea tangenţială a rădăcinii sau a zonelor cu defecte naturale şi
furnire cu desen ordonat numite şi furnire cu dungi late, vărgate (frize), obţinute prin
debitare radială.

Furnirele cu desenele dezordonate sunt cele mai valoroase însă prezintă dificultăţi la
împerechere în cadrul aceleaşi garnituri.

În funcţie de specia lemnoasă din care provin, furnirele pot fi de: specii indigene şi
exotice, iar în funcţie de destinaţie, ele se clasifică în: furnire tehnice şi furnire estetice.

Furnirele tehnice se obţin din esenţe obişnuite, cu desene simple, comune şi prezintă
grosimi cuprinse între 0,5-6 mm. Acestea sunt folosite mai ales la fabricarea placajelor,
a panelelor, a lemnului stratificat, a mobilei etc.

Furnirul estetic, a cărui grosime variază între 0,2-1 mm, este realizat dintr-o esenţă
valoroasă, indigenă sau exotică şi se aplică în general pe suprafaţa unui lemn masiv,
inferior sau de-asupra unui strat de furnir tehnic, în vederea ridicării valorii estice a
acestora. Unele dintre furnirele estetice indigene pot fi înnobilate prin presare, în
desenul furnirelor unor specii exotice (furnir de fag înnobilat).

Realizarea din lemn masiv a unor suprafeţe similare celor furniruite este greu de realizat
din mai multe motive: produsul ar fi foarte scump, de multe ori nu s-ar putea pune în
evidenţă luciul datorită planului şi al metodei de debitare iar rugozitatea ar putea fi mai
ridicată.

De asemenea, furnirele estetice sunt folosite şi pentru a realiza decoraţii deosebite ale
diferitelor piese de mobilier, prin intermediul mozaicurilor, al marchetăriilor şi al
intarsiilor.

Mozaicurile pot acoperi întreaga suprafaţă a piesei de mobilier (mozaic tip parchet) sau
parţial (sub formă de benzi sau de rozete).

Marchetăria îşi are originea în epoca Renaşterii italiene şi constă în aranjarea, după
anumite modele prestabilite, a unor piese mici şi de esenţe exotice colorate diferit. În
acest fel se obţin decoraţii complicate, sub formă de flori, peisaje, coşuri cu flori etc.

Intarsiile sunt incrustaţii realizate în exclusivitate din furnir, atât fondul cât şi compoziţia
realizându-se în totalitate separat de zona de aplicare, peste care se dispun ulterior.
Intarsia este alcătuită dintr-un furnir de fond din specii de culoare deschisă, o
compoziţie din furnire din specii de culoare intermediară, un fileu şi o ramă de încadrare
din furnire din specii de culoare închisă.

Furnirul lamelin este obţinut prin suprapunerea, lipirea şi presarea unui număr mare de
foi de furnir din esenţe diferite, care apoi sunt debitate în acelaşi mod ca şi furnirul
obişnuit. În acest fel se obţin desene divers colorate, corespunzătoare culorii speciilor
folosite.

Alte tipuri de furnire sunt aplicate pe un suport textil ţesut sau neţesut şi sunt destinate
acoperiri diferitelor profile.

Furnirele pot fi înlocuite cu hârtie decorativă texturată care imită furnirele estetice,
precum şi cu o serie de folii PVC.

Furnirele estetice au condiţiile organoleptice de admisibilitate foarte stricte, în funcţie

de cele 3 clase de calitate existente şi de destinaţia lor, exterioare sau interioare, astfel:

 nodurile sănătoase total concrescute: sunt admise 2-3 bucăţi, cu diametre cuprinse între
15 mm (cal. I) şi 25 mm (cal. a III-a);
 nodurile sănătoase parţial concrescute şi nodurile parţial putrede nu sunt admise pentru
furnirele de cal. I, iar pentru cele de cal. a III-a sunt admise 2 noduri, cu un diametru de
până la 10 mm/m2;
 fibră creaţă, înclinată, încâlcită şi răsucită: se admit dacă nu influenţează defavorabil
aspectul mobilei;
 găuri şi galerii nu sunt admise pentru cal. I, iar pentru cal. a III-lea sunt admise găuri
izolate, cu diametru de maxim 3 mm, pe o suprafaţă maximă de 10% din totalul
suprafeţei foii de furnir;
 inima roşie de fag şi coloraţii închise sănătoare nu sunt admise la cal. I, dar se admit la
cal. a III-a pe cel mult 20% din suprafaţă;
 coloraţia de mucegai nu se admite la furnirele cal. I iar la cal. a III-a se admit pe cel mult
10% din suprafaţa foii;
 petele de mucegai, tanin sau ulei nu sunt admise la cal. I, iar la cal. a III-a se admjit pe o
suprafaţă de cel mult 3 cm2;
 putregaiul nu este admis pentru nici o calitate de furnir;
 asperităţile provenite de la debitare nu se admit la cal. I şi se admit pe o suprafaţă de cel
mult 1/5 din suprafaţa totală a foii de furnir, dacă nu sunt accentuate;
 zgârieturile cu o adâncime mai mare de 0,05 mm nu sunt admise la cal. I iar la cal. a III-
a se admit cel mult 2 zgârieturi de până la 0,3 mm adâncime /m2;
 ondulări şi defecte de încleiere: nu se admit.

Pentru furnirele exotice de cal. I, condiţiile de admisibilitate sunt la fel de restrictive,

neadmiţându-se decât noduri sănătoase total concrescute (2 noduri, cu mărimea de
până la 5 mm).

Umiditatea foilor de furnir în momentul recepţiei trebuie să fie de maxim 15% iar
grosimea trebuie să fie cuprinsă între 0,4 şi 1 mm, în funcţie de specia lemnoasă
respectivă.

Panelul
Panelul este un alt semifabricat din lemn realizat dintr-un miez de şipci, acoperit pe
ambele părţi, prin încleiere cu un adeziv sintetic, cu furnir tehnic aşezat cu direcţia
fibrelor perpendiculară pe direcţia fibrelor miezului.

Panelurile se clasifică pe baza mai multor criterii:

 specia furnirului: panel cu feţe din foioase tari (fag) şi panel cu feţe de foioase moi: plop,
tei, paltin etc.;
 direcţia fibrelor furnirurilor exterioare: panel longitudinal, pătrat şi transversal;
  structura miezului: panelul cu structură compactă sau cu miez de şipci, cu structură
celulară, semicelulară, şi cu şenţuleţ;
 tipul de finisare: panel şlefuit, lustruit, etc;
 după grosime: diferite tipuri de panel, cu grosimi cuprinse între 14-22 cm şi cu grosimea
straturilor de furnir de 2,1 mm.

Panelul prezintă condiţii de admisibilitate diferite pentru semifabricatul în sine, pentru

furnirul straturilor exterioare şi pentru miez.

Pentru furnirul straturilor exterioare, clasa A sunt admise următoarele defecte:

 noduri sănătoare: dacă nu depăşesc 10 mm sau cu mărimea maximă de 15 mm, cu

condiţia ca suma mărimilor cumulate să nu depăşească 30 mm;
 crăpături nepătrunse: la fiecare margine, cel mult 2 buc/m2, cu o lungime maximă de 200
mm;
 nu se admit: noduri parţial concrescute, crăpături pătrunse, găuri se insecte, coajă
înfundată, fibră înclinată, asperităţi provenite din derulare, îmbinări deschise, reparaţii cu
dopuri sau petice, reparaţii cu pene.

Pentru panelul propriu-zis clasa A/A, sunt prevăzute următoarele condiţii de

admisibilitate:

 nu se admit: umflături, denivelări provenite din golurile miezului, lipsa furnirului pe

margini, dezlipiri, ondulaţii, lipsă de şipci la capetele plăcii, urme de chit şi pete de ulei,
urme de hârtie adezivă, imprimări şi zgârieturi, franjuri şi tăieturi aşchiate pe canturile
plăcii;
 rezistenţa la forfecare: min. 1 N/mm2.

Pentru miezul panelului, condiţii de calitate sunt următoarele:

 nu se admit: putregai, noduri vicioase, coajă înfundată;

 coloraţii şi noduri sănătoase, parţial concrescute: se admit dacă nu afectează

rezistenţa lemnului;

 noduri concrescute: se admit;

 crăpături străpunse: se admit cu lungimea de max. 200 mm şi cu lăţimea de max.

3 mm.

Placajul
Placajul este alcătuit dintr-un număr impar de furnire tehnice, presate şi lipite între ele
cu ajutorul unor cleiuri sau răşini sintetice. Straturile de furnir sunt dispuse în direcţii
diferite, cu fibrele straturilor consecutive alternativ perpendiculare unele pe celelalte,
astfel ca placajul rezultat să dispună de aceleaşi rezistenţe în toate direcţiile şi să fie tot
atât de durabil ca şi lemnul.
Placajul prezintă proprietăţi superioare lemnului masiv: umflarea şi contragerea
sunt reduse, fiind mai stabil la variaţiile de temperatură şi de umiditate şi ca urmare se
deformează mai greu, are rezistenţe mecanice superioare, proprietăţile de prelucrare
sunt mai bune, nu crapă şi suprafeţele sunt mai uniforme decât ale lemnul masiv.

În cazul placajelor, stratul exterior superior (sau ambele straturi exterioare) trebuie să
prezinte valoare estetică şi să aibă o mai mare duritate, pe când straturile interioare, de
compoziţie, trebuie să fie doar rezistente.

Placajele cu stratul exterior decorativ sunt deseori acoperite cu furnire exotice de:
mahon, lemn satinat (satinwood), zebra etc. iar straturile intermediare pot fi realizate din
esenţe comune, cum ar fi pinul. Aceste placaje sunt folosite, de exemplu, la fabricarea
diverselor piese de mobilier, la care stratul exterior din interiorul piesei nu necesită o
valoare estetică deosebită. În acest fel, consumul de lemn este minim iar aspectul nu
diferă de aspectul lemnului masiv. Placajele din lemn mai puţin valoros sunt folosite
pentru a înlocui metalul.

După destinaţie, placajele se clasifică în: placaje de uz general, folosite la fabricarea

mobilei şi placaje hidro sau termorezistente (pentru construcţii aeronautice şi navale).

La rândul lor, placajele pentru mobilă sunt clasificate după mai multe criterii:

 după domeniul de utilizare: placaje pentru funduri de sertar, pentru rame, pentru corp de
mobilă, pentru plăci spate mobilier corp, pentru şezuturi şi spătare scaune etc.;
 după specia lemnoasă a furnirurilor componente: placaje din lemn omogen (de
răşinoase, foioase moi sau tari), placaje mixte (din diferite specii indigene sau din specii
indigene şi exotice) şi placaje compuse (din lemn şi alte materiale);
 după modul de finisare a suprafeţei: placaje cu furniruri exotice, metalizate, melaminate,
emailate, texturate, pirogravate, acoperite cu ţesături de fibre de sticlă etc.;
 după tratamentul aplicat: placaj impregnat, ignifugat, antiseptizat.

Placajul laminat este un produs similar, obţinut prin suprapunerea şi presarea mai
multor straturi de furnir obţinut prin derulare, toate dispuse cu fibrele în aceeaşi direcţie.
Rezultatul este un semifabricat din lemn extrem de solid şi de rezistent pe direcţia
fibrelor şi slab în celelalte direcţii.

Plăcile aglomerate din aşchii de lemn (PAL)

Plăcile aglomerate din aşchii de lemn (PAL) sunt semifabricate realizate din aşchii de
lemn, încleiate cu răşini sintetice şi presate la cald.

PAL-urile se clasifică după mai multe criterii:

 după modul de obţinere: PAL presat pe feţele de interior sau pe feţele de exterior şi PAL
extrudat;
 după structura miezului: PAL extrudat plin şi PAL extrudat cu goluri;
 după natura feţelor PAL-ului extrudat: PAL placat cu furnire tehnice, cu furnire estetice,
cu PFL dur sau cu placaj;
 după structura secţiunii transversale: PAL omogen, PAL stratificat şi PAL multistratificat;
 după modul de finisare: PAL protejat pe ambele feţe cu răşini fenolice, folie de
polietilenă sau hârtie sulfat, PAL protejat pe dos cu folie de aluminiu, cu ţesături de fibre
de sticlă sau cu hârtie sulfat, PAL înnobilat - furniruit, melaminat, emailat, texturat,
caşerat cu PVC, cu folii metalice etc.;
 după natura tratamentelor aplicate: PAL antiseptizat, ignifugat, hidrofugat.
  În funcţie de modul de obţinere şi de finisare, PAL-ul poate avea grosimi care variază de
la 4-60 mm.

La fabricarea mobilei se foloseşte PAL-ul extrudat, presat, melaminat, emailat etc.

pentru obţinerea uşilor, a plăcilor, a pereţilor laterali şi despărţitori, pentru funduri,
tavane, poliţe, feţe-sertar etc.

PAL-ul şlefuit pentru mobilă trebuie să posede următoarele caracteristici fizico-

mecanice şi chimice:

 densitatea aparentă: pentru grosimi de până la 8 mm inclusiv: 650 kg/m3 şi pentru

grosimi de peste 10 mm: 550 kg/m3;
 umiditatea la livrare: 9±3 %;
 rezistenţa la încovoiere statică: pentru grosimi de până la 12 mm: 20 N/mm2 ; pentru
grosimi de la 12 mm până la 19 mm: 18 N/mm2 şi pentru grosimi peste 19 mm: 16
N/mm2 ;
 rezistenţa la coeziune internă transversală: pentru grosimi de până la 12 mm: 0,40
N/mm2 ; pentru grosimi de la 12 mm până la 19 mm: 0,35 N/mm2 şi pentru grosimi peste
19 mm: 0,30 N/mm2 ;
 rezistenţa la smulgerea şuruburilor: pentru feţe: min. 750 N; pentru canturi: min. 550 N;
 nu se admit: denivelări, imprimări şi zgârieturi, şlefuiri neuniforme, pete de liant şi urme
de parafină, aşchii de miez în stratul de faţă, ştirbituri, umflături, dezlipiri de straturi şi
alte defecte.

În cazul semifabricatelor supuse unor tratamente speciale, cum ar fi PAL-ul antiseptizat

şi ignifugat există şi alte caracteristici specifice, de protecţie insectofungicidă şi ignifugă,
cum ar fi:

 indice de rezistenţă micologică: 85%;

 pierdere de masă la încercarea eficacităţii ignifugării: max. 30%;
 rezistenţă la atacul insectelor xilofage prin metoda ingerării forţate: bună etc.

PAL-ul melaminat destinat construcţiilor de mobilier, în special de bucătărie, prezintă

caracteristici de calitate specifice:

 rezistenţa la smulgerea şuruburilor: perpendicular pe suprafaţa plăcii: min. 750 N; pe

cant: min. 600 N;
 rezistenţa la: vase fierbinţi; vapori de apă; ţigară aprinsă: nu se admite apariţia altor
defecte în afara unei uşoare diminuări a luciului;
 rezistenţa la pătare: nu se admit modificări ale peliculei după contactul cu agentul de
pătare;
 rezistenţa la lumină: nu se admit decolorări sau modificări de nuanţă ale peliculei;
 nu se admit: zgârieturi superficiale, impurităţi în filmul decorativ, desprinderi ale stratului
decorativ, clivări ale plăcii suport, margini sau colţuri rupte.

Plăcile fibro-lemnoase (PFL)

Plăcile fibro-lemnoase (PFL) sunt semifabricate obţinute din fibre de lemn sau din alte
materiale vegetale, prin desfibrare mecanică sau chimică şi împâslite sau încleiate în
plăci subţiri şi rigide. Principalele avantaje pe care le prezintă sunt: rezistenţe mecanice,
fizice şi chimice superioare, cost redus şi întreţinere uşoară.

Clasificarea se poate face după următoarele criterii:

 după densitatea plăcilor: PFL poros, extramoale, moale, semidur, dur şi extradur;
  după modul de obţinere: PFL obţinut prin procedeu uscat, semiuscat şi prin procedeu
umed;
 în funcţie de finisare: PFL standard, netratat, bituminat, înnobilat prin emailare,
melaminare etc.;
 după structura secţiunii transversale: PFL omogen şi stratificat;
 după tratamentul aplicat: PFL ignifugat, antiseptizat, fonoabsorbant, tratat termic,
impregnat cu uleiuri sicative etc.

Grosimea plăcilor fibro-lemnoase variază între 8-25 mm.

La fabricarea mobilei sunt folosite: PFL dure pentru: rame simple sau dublu placate,
poliţe pentru corpuri închise, spate şi funduri de sertar etc., precum şi PFL emailate şi
melaminate, folosite în special la fabricarea mobilei de bucătărie, pentru: rame dublu
placate, plăci de mese, şezuturi de scaune, feţe de sertare, poliţe, canturi etc.

Plăcile din fibre de lemn dur pot fi: standard, înnobilate şi impregnate şi prezintă
următoarele caracteristici de calitate fizico-mecanice:

 densitate aperentă: 1,0 g/cm3;

 umiditate la livrare: 6±2%;
 absorbţie de apă după 24 de ore: max. 30-40%;
 umflare în grosime după 24 de ore: max. 18-25%;
 rezistenţă la încovoiere statică: 40-30 N/mm2;
 modulul de elasticitate la încovoiere statică: min. 2500-3000 N/mm2

Defectele admisibile ale plăcilor din fibre lemnoase sunt:

 rizuri şi zgârieturi: 1 buc/cm2, cu lăţimea maximă de 0,3 mm şi cu lungimea cumulată de

maxim 100 mm;
 ştirbituri pe margini sau colţuri rupte: se admite cel mult 1 colţ rupt, cu lungimea rupturii
de max. 15 mm;
 impurităţi: se admit rar răspândite pe suprafaţa plăcii, cu dimensiunea maximă de 2 mm
etc;
 nu se admit: pete de condens, pete de ulei, adâncituri, umflături, coloraţii anormale şi
dezlipiri de straturi (clivaj).

La fel ca şi în cazul PAL-ului, PFL-ul melaminat, emailat, impregnat, etc. prezintă

caracteristici calitative specifice. Astfel, PFL-ul melaminat trebuie să răspundă
următoarelor cerinţe de calitate:

 rezistenţa la lumina solară: nu se admite schimbarea intensităţii şi a nuanţei

culorii;

 rezistenţa la abur: se admite o uşoară mătuire sau accentuare a gradului de mat, fără
decolorarea sau fisurarea suprafeţei;
 rezistenţa la şoc termic: după 6 cicluri nu se admit umflături, crăpături, decolorări,
desprinderi ale peliculei;
 rezistenţa la căldură umedă: nu se admit fisurări perceptibile cu ochiul liber de la
distanţa de 25 cm;
 rezistenţa la vase fierbinţi: nu se admit modificări permanente, ci numai o uşoară
mătuire;
 rezistenţa la ţigară aprinsă: se admite o decolorare uşoară şi suprafaţă mată, dar nu alt
tip de defecte;
 rezistenţa la inflamabilitate: după 24 h de la încercare nu trebuie să apară nici o
modificare a stratului exterior decorativ;
  nu se admit: adâncituri şi umflături, zgârieturi, coloraţie neuniformă, desprinderi, clivaj şi
căderea sau fisurarea stratului decorativ.

Plăcile celulare din lemn pentru uşi interioare

Plăcile celulare din lemn pentru uşi interioare sunt panouri compuse dintr-o ramă din
lemn, acoperită pe ambele feţe cu placaj sau cu plăci fibro-lemnoase şi un miez interior,
alcătuit din lamele de PFL cu structură din hârtie sau alte materiale şi care constituie
suportul rigid de fixare a feţelor.

Ramele se execută din rigle masive de răşinoase sau foioase moi; feţele, din placaj de
fag de 4 mm; structura miezului, din fâşii obţinute din PFL dur din hârtie cu grosimi de
3,2-4 mm sau din alte materiale, aşezate sub formă de fagure sau inele.

Plăcile decorative din hârtie stratificată (HDS)

Plăcile decorative din hârtie stratificată (HDS) sunt realizate prin presarea la cald a
mai multor straturi de hârtie impregnată cu răşini sintetice, dintre care, stratul exterior
superior (faţa) este decorată cu aspect mat sau lucios. Aceste plăci sunt utilizate în
industria mobilei (în special destinată bucătăriilor), construcţii civile, mijloace de
transport şi bordurare de panouri.

Plăcile din hârtie decorativă stratificată destinate industriei mobilei trebuie să aibă
următoarele caracteristici:

 densitate aparentă: 1,3 kg/m3;

 rezistenţa la tracţiune, paralel cu suprafaţa: longitudinal: 90 N/mm2 şi transversal: 70
N/mm2;
 rezistenţa la şoc (cu bila): urma lăsată prin căderea bilei de la o înălţime de 1,75 m
trebuie să fie de maxim 10 mm şi nu se admit fisuri sau exfolieri ale straturilor;
 rezistenţa la uzură nu trebuie să depăşească 70 mg la fiecare 100 de rotaţii iar desenele
nu trebuie să fie deteriorate până la apariţia miezului;
 stabilitatea dimensională totală: longitudinal 0,45% şi transversal, 0,90%;
 rezistenţa la vapori de apă şi la vase fierbinţi: se admite o schimbare uşoară a luciului
dar nu şi alte modificări;
 rezistenţa la apă clocotită: creşterea în greutate-max. 5%; umflarea în grosime: max.
6%;
 rezistenţa la ţigarea aprinsă: se admite o decolorare uşoară şi pierderea luciului, fără
alte modificări;
 rezistenţa stratului decorativ la pătare: nu se admit pete;
 stabilitatea la lumină: să nu se decoloreze;
 rezistenţa la mucegaiuri: să nu prezinte pete de mucegai;
 toxicitatea DHS, în condiţii normale şi după ardere: lipsă;
 rezistenţa la zgâriere: să nu apară zgârieturi la o apăsare cu 140 gf etc.

În ultimul timp, sortimentul semifabricatelor din lemn este într-o continuă diversificare
atât prin aplicarea unor tehnologii noi de obţinere, dar şi prin folosirea unor noi
materiale, neconvenţionale, care imită lemnul şi îl substituie.

Lemnul impregnat
Prin impregnarea lemnului cu răşini formaldehidice sau fenolformaldehidice şi ulterior
prin încălzire, au loc reacţii chimice între celulele lemnoase şi cele ale materialelor de
impregnare, cu formare de structuri plastice, lemnul devenind astfel mult mai rezistent la
putrezire, la acţiunea factorilor chimici şi a insectelor, putându-se imprima în relief,
curba sau ondula.
Un alt produs numit Compreg este realizat prin presarea lemnului impregnat. Presarea
se realizează pe toată durata de desfăşurare a reacţiilor chimice de formare a
materialului plastic, într-o presă hidraulică, la o presiune de 70Kg/cm2. Semifabricatul
obţinut este mai puţin aspru, cu o duritate de cîteva ori mai mare decât cea a lemnului,
cu masa specifică de 1,35 g/cm3 şi cu rezistenţele mecanice superioare.

Plăcile pe bază de lemn şi materiale anorganice sunt alcătuite din materiale

compozite cuprinzând pulberi de grafit, fibre de carton, ghips, ciment etc. Acestea au o
bună rezistenţă la foc, stabilitate dimensională şi sunt mai dure.

Plăcile aglomerate din plante acvatice se obţin din stuf, papură etc. şi diferiţi lianţi.

Pe lângă semifabricatele prezentate mai sus, la fabricarea mobilei se pot

utiliza componente executate din metal, precum şi componente executate din
materiale plastice.

Componentele metalice trebuie să prezinte suprafeţe plane, curate, fără ondulări,.

zgârieturi, crăpături sau alte defecte, trebuie să fie rezistente prin natura lor la acţiunea
factorilor corozivi, sau să fie protejate anticoroziv corespunzător.

Componentele din materiale plastice trebuie să prezinte suprafeţele netede, curate,

colorate uniform, fără urme de matriţe, zgârieturi, contrageri de material sau alte
defecte.

Pe lângă aceste materii prime, la fabricarea mobilei se folosesc şi o serie de materii

auxiliare, printre care:

 cleiurile şi adezivii sintetici care, datorită proprietăţilor lor adezive, au rolul de a îmbina
suprafeţele dintre două piese;
 baiţurile organice care au rolul de colorare a lemnului;
 vopselele care se folosesc pentru pictarea diferitelor elemente decorative sau pentru
acoperirea în întregime a materialului lemnos;
 lacurile sunt utilizate în procesul de finisare a pieselor de mobilier, având atât un rol
estetic dar şi de protejare a mobilei faţă de căldură şi apă.

Adezivii naturali (clei de oase, de piele) şi sintetici (fenol-formaldehidici, ureo-

formaldehidici cu întăritori, poliacetat de vinil etc.) trebuie să fie aleşi în funcţie de
solicitarea la care va fi supusă mobila şi de mediul în care va fi utilizată (uscat, umed,
temperaturi scăzute sau ridicate), fără a suferi deformări sau deteriorări neadmisibile;

 accesorii metalice sau plastice (mânere, butoane, broaşte, balamale, susţinătoare de

poliţe, şilduri, rozete etc.) pot fi realizare din oţel cromat, oţel inox, fontă cenuşie, aliaje
de zinc, aluminiu şi alamă etc. Calitatea accesoriilor metalice sau plastice este prescrisă
de standardele sau normele tehnice pentru produsele respective. În cadrul aceleaşi
piese sau garnituri de mobilier, accesoriile aparente trebuie să aibă aceeaşi culoare,
inclusiv şuruburile care se montează;
 materialele pentru tapiserie care cuprind materialele pentru căptuşirea interioară şi
tapisarea exterioară a scaunelor, fotoliilor, canapelelor etc. Pentru tapisare se folosesc
brocarturi, goblenuri, ţesături rips, jaqard, piele, înlocuitori de piele etc.
 sticla folosită pentru diverse policioare, uşi de vitrine, biblioteci etc.
 Fabricarea mobilei

Mobila este unul dintre produsele cu niveluri foarte variate de calitate, cuprinzând
mobilă cu preţuri scăzute, lucrată mecanic, până la piese lucrate manual.

Alături de calitatea materiilor prime şi a materialelor, procesul tehnologic de fabricare îşi

pune decisiv amprenta asupra calităţii produselor finite de mobilier.

Principalele faze ale procesului tehnologic de fabricare a mobilei, ilustrate în figura

nr. 4, pot fi împărţite în trei mari grupe, şi anume: obţinerea elementelor masive,
finisarea şi montarea.

Din cadrul primei grupe, de obţinere a elementelor masive, fac parte următoarele
operaţii:

1) Uscarea cherestelei:

Unul dintre indicii de calitate ai cherestelei este umiditatea, care influenţează atât
proprietăţile fizico-mecanice ale lemnului neprelucrat cât şi pe cele ale produselor finite.
Lemnul recent tăiat conţine o cantitate apreciabilă de apă, cuprinsă între 33 şi peste
50% din masa totală.

Uscarea lemnului înainte de a fi debitat în cherestea este necesară din mai multe
motive: lemnul uscat devine mai rezistent la putrezire decât cel umed; este mult mai
uşor şi deci mai simplu de livrat şi prin uscare, contractându-se, îşi schimbă forma,
stabilitatea devenind definitivă înainte de debitare.

2) Obţinerea elementelor masive:

 uscarea cherestelei;
 croirea brută (debitarea) cherestelei, a furnirului şi a celorlalte semifabricate;
 tivirea, rindeluirea, retezarea, frezarea;
 furniruirea panourilor;
 consolidarea canturilor şi asamblarea ramelor.

3) Finisarea:

 şlefuirea, chituirea, băiţuirea şi colorarea (pictarea) suprafeţelor lemnoase;

 lăcuirea;
 lustruirea.

4) Montarea şi asamblarea pieselor de mobilier

La fabricarea mobilei, uscarea lemnului trebuie să se facă până la o umiditate de 8%.

Uscarea se poate face atât pe cale naturală, prin expunere la aer (este un proces
îndelungat care durează câteva luni) cât şi în cuptoare de uscare (proces care durează
numai câteva zile). În ambele cazuri, uscarea trebuie controlată pentru a se ajunge la
umiditatea optimă şi pentru a se preveni deformările;

 croirea brută (debitarea) cherestelei, a furnirului şi a celorlalte

semifabricate (panel, placaj, PAL, PFL etc.) în piese cu forme geometrice regulate şi
fără defecte naturale (noduri, crăpături etc.) sau de fabricaţie. Debitarea semifabricatelor
 se poate face în forme independente sau în pachet. Nerespectarea strictă a
dimensiunilor conduce la apariţia defectelor de asamblare sau la imposibilitatea
asamblării lor;
 tivirea, rindeluirea, retezarea şi frezarea se execută pentru: obţinerea unor grosimi
dorite, tăierea capetelor, înlăturarea marginilor, efectuarea profilelor de îmbinare (găuri
şi cep, cozi de rândunică etc.) sau a diferitelor profile decorative. De asemenea, se mai
poate aplica o eroziune mecanică (prin aşchieri controlate ale suprafeţei lemnului, cu
ajutorul unor particule abrazive) în vederea obţinerii unor ornamente în relief.
Independent, se execută şi o serie de elemente decorative în relief, care vor fi aplicate
ulterior pe suprafaţa mobilei. Aceste elemente se pot obţine prin dăltuire mecanică sau
prin deformarea lemnului într-o formă sau într-o matriţă metalică, la cald (presare) şi în
condiţii de umiditate;
 furniruirea panourilor. Anterior furniruirii propriu-zise, furnirurile sunt sortate după
textură, nuanţă şi desen, în vederea obţinerii prin îmbinare a efectelor dorite iar
suprafeţele pe care vor fi dispuse sunt şlefuite, pentru o mai bună aderenţă. Apoi, plăcile
de furnir se îmbină între ele cu hârtie adezivă şi sunt lipite pe suprafaţa dorită prin
intermediul unor cleiuri cu nuanţă similară furnirului respectiv;
 consolidarea canturilor şi asamblarea ramelor cuprinde operaţiile de formare a
ramelor sau a panourilor, aplicarea bordurilor pe conturul plăcilor şi condiţionarea după
încleiere. Aceste operaţii se execută prin presare, la o temperatură de 30-35°C.

A doua mare grupă de operaţii tehnologice cuprinde operaţiile de finisare, care sunt
următoarele:

 şlefuirea, chituirea, băiţuirea şi colorarea suprafeţelor lemnoase. Şlefuirea şi

chituirea se efectuează pentru corectarea denivelărilor şi a asperităţilor existente, în
vederea absorbţiei uniforme a baiţului (în cazul unor suprafeţe necorectate, baiţul este
asborbit neuniform, fapt ce conduce la apariţia unor pete). Băiţuirea se realizează cu
soluţii proaspete (cu o vechime de maxim 3 zile din momentul preparării lor) de baiţuri
organice în apă distilată. Folosirea unor baiţuri mai vechi conduce la apariţia de pete pe
suprafeţele lemnoase. Colorarea sau pictarea se poate face prin pulverizare (totală, a
întregii suprafeţe sau a anumitor zone, prin utilizarea de şabloane) serigrafie, pictură
manuală, prin tehnica tipografiei etc;
 lăcuirea necesită o pregătire anterioară a suprafeţelor, prin îndepărtarea prafului.
Lăcuirea propriu-zisă se execută cu lacuri pe bază de nitroceluloză, poliesterice sau cu
lacuri mate. În funcţie de tipul de lac utilizat, suprafeţele vor deveni: lucioase,
tranparente, semi-mate, mate, cu luciu înalt, opac etc.;
 lustruirea se realizează cu paste şi lichide speciale de lustruire (suspensii de material
abraziv în emulsii de substanţe uleioase în apă) sau cu materiale abrazive.

Ultima operaţie a procesului tehnologic o reprezintă montarea şi asamblarea mobilei,

care constă în îmbinarea elementelor constructive, a ansamblurilor şi subansamblurilor
pentru obţinerea unor corpuri rezistente şi cu dimensiuni stabile.

Montarea se realizează cu cepuri rotunde, cu şuruburi sau prin încleiere. Tot în această
fază are loc şi tapisarea, care poate fi clasică (cu arcuri, chingi şi cu materiale de
umplutură clasice: iarbă de mare, fibre vegetale) sau modernă (cu materiale de
umplutură pe bază de polimeri, poliuretan etc.).

Calitatea corespunzătoare a pieselor de mobilier este determinată nu numai de calitatea

materiilor prime şi a materialelor auxiliare, ci şi de respectarea condiţiilor de calitate
impuse la nivelul fiecărei faze a procesului tehnologic de fabricaţie. Aceste condiţii se
referă la: prescripţii constructive, prelucrări mecanice, asamblare, încleiere, finisare,
tapiserie şi planitate a panourilor libere sau montate în mobilă.
Prescripţiile constructive impuse produsului finit de mobilier sunt următoarele:

 părţile frontale perechi (uşi, sertare) la piesele de mobilă luate separat trebuie să
prezinte acceaşi textură şi culoare de furnir, iar restul panourilor să prezinte texturi
asemănătoare;
 canturile vizibile ale panourilor din lemn masiv trebuie să prezinte culori apropiate de
culoarea suprafeţelor exterioare iar la cele protejate cu furnir, furnirul trebuie să fie din
aceeaşi specie ca cel folosit pentru suprafeţele exterioare;
 în zonele de montare a accesoriilor supuse la solicitări mecanice mari (balamale,
limitatori etc.) trebuie prevăzut adaosuri de lemn masiv;
 pe suprafeţele frontale trebuie evitate denivelări pronunţate sau unghiuri ascuţite pentru
a se preîntâmpina agăţarea hainelor sau eventualele răniri ale utilizatorilor;
 piesele de mobilă cu dimensiuni de gabarit mare (dulapuri cu 3 uşi etc.) vor fi executate,
de preferinţă, demontabile.

Prelucrările mecanice trebuie să se facă îngrijit, să respecte condiţiile de formă a

pieselor, toleranţele şi ajustajele de îmbinări şi asamblări prevăzute în standarde. Ele
trebuie să fie executate după forma şi dimensiunile accesoriilor, iar uşile şi sertarele să
fie bine ajustate şi asamblate pentru a rezista la solicitări repetate de deschidere şi
închidere şi pentru a asigura o funcţionare uşoară.

Asamblarea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

 să fie executată fără joc, pentru a se asigura soliditatea ansamblului şi pentru a se evita
apariţia de zgomote în timpul exploatării;
 mânerele, butonii, opritorii şi limitatorii de la uşi trebuie fixate solid prin cepuri rotunde
sau prin şuruburi;
 balamalele şi broaştele trebuie fixate solid prin şuruburi pentru lemn;
 uşile trebuie montate astfel ca la deschidere sau închidere să nu se producă smulgerea
balamalelor din şuruburi şi să rămână închise fără intervenţia broaştei sau a opritorului;
 capetele şuruburilor, în special cele aparente şi decorative, nu trebuie să prezinte urme
de şurubelniţă iar crestăturile capetelor trebuie orientate într-un singur sens;
 capetele şuruburilor sau ale altor organe de asamblare care rămân vizibile şi care
prezintă pericol de accidentare trebuie acoperite corespunzător.

Încleierea trebuie efectuată cu respectarea regimului de condiţionare impus de natura

adezivului, pentru a se evita curbarea panourilor. Încleierea trebuie făcută fără prelingeri
de adeziv, cu o presiune corespunzătoare naturii adezivului şi structurii lemnului, astfel
încât la desprinderea forţată, suprafeţele încleiate să prezinte urme de rupere a fibrelor
lemnului.

Adezivul trebuie aplicat uniform, neadmiţîndu-se zone neîncleiate, pete de la

pătrunderea adezivului la suprafaţă, suprapuneri sau rosturi la îmbinarea foilor de furnir.

Abaterea admisibilă de la planitate a panourilor libere sau montate în mobilă este de 2

mm (pentru panouri cu dimensiunea cea mai mare de maxim 1000 mm) şi 2‰ din
dimensiunea cea mai mare care depăşeşte 1000 mm.
 Defecte cauzate de factorii biologici
Lemnul datorită compoziţiei sale chimice în care predomină hidraţii de carbon şi a
umidităţii mari, constituie un mediu prielnic de dezvoltare a microorganismelor, a
insectelor, a ciupercilor. El poate fi distrus de acestea, provocând apariţia unor coloraţii
specifice, producerea de galerii, formarea de mucegaiuri etc. Cele mai dese modificări
de acest gen sunt:

Inima roşie a fagului (duramen fals) – lemnul fagului nu-şi pierde rezistenţa
mecanică, dar se reduce flexibilitatea.

Albăstreala – lemnul capătă o coloraţie albăstruie cu nuanţe cenuşii sau verzui,

provocată de acţiunea unor ciuperci.

Putrezirea în diferite stadii determină apariţia de crăpături, lemnul devine sfărâmicios,

fiind neutilizabil.

Sortimentul şi calitatea semifabricatelor din lemn

Cheresteaua este semifabricatul din lemn masiv, obţinut prin debitarea longitudinală a
buştenilor cu ajutorul gaterelor, fierăstraielor circulare şi a fierăstraielor panglică şi
prezintă cel puţin două feţe plane şi paralele.

În funcţie de specia lemnoasă, cheresteaua poate fi de: răşinoase, foioase tari şi

foioase moi, având grosimile cuprinse între 12-50 mm, lăţimile între 6-30 cm, iar
lumgimile între 0,45-3 m (în funcţie de specia lemnoasă respectivă).

După modul de tăiere, cheresteaua poate fi: tăiată în plin sau direct (se obţin scânduri
în formă trapezoidală, cu muchii lungi, teşite); tăiată în prismă (prisma este ulterior
tăiată la alt gater în scânduri cu patru muchii), tăiată în sferturi; tăiată semiradial; tăiată
radial şi tăiată tangenţial.

La fabricarea mobilei este folosită cherestea de fag aburită, de frasin, de paltin, de ulm,
de stejar, de răşinoase etc. în special pentru fabricarea elementelor de rezistenţă,
legături, frize, picioare, cornişe, socluri etc.

Pentru a fi folosită în industria mobilei, cheresteaua din lemn de foioase prezintă

următoarele condiţii de admisibilitate a defectelor:

 nu se admit: coajă înfundată, gelivură, găuri, galerii, inimă şi măduvă a lemnului,

crăpături nestrăpunse şi străpunse, mucegai, pungi de răşină, coloraţii anormale, noduri
parţial concrescute sau crăpate, căzătoare şi putrede;
 fibră înclinată: se admite o deviere de max. 10%;
 fibră creaţă, ondulată şi încâlcită: se admite numai dacă nu influenţează aspectul şi
rezistenţa mobilei;
 noduri sănătoase, concrescute: maxim 1 nod de max. 10 mm pe un reper de 1 m
lungime.

Furnirul
Furnirul este un strat foarte subţire de lemn, cu grosimi variind între 0,2-6 mm, în
funcţie de destinaţia lui.
Cu toate că tehnica de obţinere a furnirelor era cunoscută încă din Egiptul antic, ea nu a
fost exploatată pe deplin până la începutul secolului al XVIII-lea, în perioada stilului
Rococo, când suprafeţele curbe, concave şi convexe erau frecvent furniruite.

Furnirele se pot obţine prin: debitări manuale, cu fierăstraie; mecanic, pe maşini de

laminare şi prin derulare. Cu toate că cele mai bune furniruri sunt cele tăiate cu
fierăstrăul, totuşi pierderile de material sunt mari şi de aceea, cea mai extinsă metodă
este cea de tăiere mecanică.

Furnirul derulat este mai gros, se prezintă sub formă de bandă continuă şi are un
desen simplu, pe când furnirele debitate tangenţial, radial şi semiradial sunt subţiri şi cu
desene frumoase: inelele anuale formează la furnirul debitat tangenţial linii în formă de
V, la debitarea radială inelele anuale formează linii paralele, drepte şi la furnirele
debitate semiradial, linii paralele şi înclinate.

Din punct de vedere al desenului natural pe care-l prezintă, furnirele se clasifică în:
furnire cu desen dezordonat: furnir înflorat, furnir cu flăcări, furnir cu ochiuri etc.,
obţinute prin debitarea tangenţială a rădăcinii sau a zonelor cu defecte naturale şi
furnire cu desen ordonat numite şi furnire cu dungi late, vărgate (frize), obţinute prin
debitare radială.

Furnirele cu desenele dezordonate sunt cele mai valoroase însă prezintă dificultăţi la
împerechere în cadrul aceleaşi garnituri.

În funcţie de specia lemnoasă din care provin, furnirele pot fi de: specii indigene şi
exotice, iar în funcţie de destinaţie, ele se clasifică în: furnire tehnice şi furnire estetice.

Furnirele tehnice se obţin din esenţe obişnuite, cu desene simple, comune şi prezintă
grosimi cuprinse între 0,5-6 mm. Acestea sunt folosite mai ales la fabricarea placajelor,
a panelelor, a lemnului stratificat, a mobilei etc.

Furnirul estetic, a cărui grosime variază între 0,2-1 mm, este realizat dintr-o esenţă
valoroasă, indigenă sau exotică şi se aplică în general pe suprafaţa unui lemn masiv,
inferior sau de-asupra unui strat de furnir tehnic, în vederea ridicării valorii estice a
acestora. Unele dintre furnirele estetice indigene pot fi înnobilate prin presare, în
desenul furnirelor unor specii exotice (furnir de fag înnobilat).

Realizarea din lemn masiv a unor suprafeţe similare celor furniruite este greu de realizat
din mai multe motive: produsul ar fi foarte scump, de multe ori nu s-ar putea pune în
evidenţă luciul datorită planului şi al metodei de debitare iar rugozitatea ar putea fi mai
ridicată.

De asemenea, furnirele estetice sunt folosite şi pentru a realiza decoraţii deosebite ale
diferitelor piese de mobilier, prin intermediul mozaicurilor, al marchetăriilor şi al
intarsiilor.

Mozaicurile pot acoperi întreaga suprafaţă a piesei de mobilier (mozaic tip parchet) sau
parţial (sub formă de benzi sau de rozete).

Marchetăria îşi are originea în epoca Renaşterii italiene şi constă în aranjarea, după
anumite modele prestabilite, a unor piese mici şi de esenţe exotice colorate diferit. În
acest fel se obţin decoraţii complicate, sub formă de flori, peisaje, coşuri cu flori etc.
Intarsiile sunt incrustaţii realizate în exclusivitate din furnir, atât fondul cât şi compoziţia
realizându-se în totalitate separat de zona de aplicare, peste care se dispun ulterior.
Intarsia este alcătuită dintr-un furnir de fond din specii de culoare deschisă, o
compoziţie din furnire din specii de culoare intermediară, un fileu şi o ramă de încadrare
din furnire din specii de culoare închisă.

Furnirul lamelin este obţinut prin suprapunerea, lipirea şi presarea unui număr mare de
foi de furnir din esenţe diferite, care apoi sunt debitate în acelaşi mod ca şi furnirul
obişnuit. În acest fel se obţin desene divers colorate, corespunzătoare culorii speciilor
folosite.

Alte tipuri de furnire sunt aplicate pe un suport textil ţesut sau neţesut şi sunt destinate
acoperiri diferitelor profile.

Furnirele pot fi înlocuite cu hârtie decorativă texturată care imită furnirele estetice,
precum şi cu o serie de folii PVC.

Furnirele estetice au condiţiile organoleptice de admisibilitate foarte stricte, în funcţie

de cele 3 clase de calitate existente şi de destinaţia lor, exterioare sau interioare, astfel:

 nodurile sănătoase total concrescute: sunt admise 2-3 bucăţi, cu diametre cuprinse între
15 mm (cal. I) şi 25 mm (cal. a III-a);
 nodurile sănătoase parţial concrescute şi nodurile parţial putrede nu sunt admise pentru
furnirele de cal. I, iar pentru cele de cal. a III-a sunt admise 2 noduri, cu un diametru de
până la 10 mm/m2;
 fibră creaţă, înclinată, încâlcită şi răsucită: se admit dacă nu influenţează defavorabil
aspectul mobilei;
 găuri şi galerii nu sunt admise pentru cal. I, iar pentru cal. a III-lea sunt admise găuri
izolate, cu diametru de maxim 3 mm, pe o suprafaţă maximă de 10% din totalul
suprafeţei foii de furnir;
 inima roşie de fag şi coloraţii închise sănătoare nu sunt admise la cal. I, dar se admit la
cal. a III-a pe cel mult 20% din suprafaţă;
 coloraţia de mucegai nu se admite la furnirele cal. I iar la cal. a III-a se admit pe cel mult
10% din suprafaţa foii;
 petele de mucegai, tanin sau ulei nu sunt admise la cal. I, iar la cal. a III-a se admjit pe o
suprafaţă de cel mult 3 cm2;
 putregaiul nu este admis pentru nici o calitate de furnir;
 asperităţile provenite de la debitare nu se admit la cal. I şi se admit pe o suprafaţă de cel
mult 1/5 din suprafaţa totală a foii de furnir, dacă nu sunt accentuate;
 zgârieturile cu o adâncime mai mare de 0,05 mm nu sunt admise la cal. I iar la cal. a III-
a se admit cel mult 2 zgârieturi de până la 0,3 mm adâncime /m2;
 ondulări şi defecte de încleiere: nu se admit.

Pentru furnirele exotice de cal. I, condiţiile de admisibilitate sunt la fel de restrictive,

neadmiţându-se decât noduri sănătoase total concrescute (2 noduri, cu mărimea de
până la 5 mm).

Umiditatea foilor de furnir în momentul recepţiei trebuie să fie de maxim 15% iar
grosimea trebuie să fie cuprinsă între 0,4 şi 1 mm, în funcţie de specia lemnoasă
respectivă.
 Panelul
Panelul este un alt semifabricat din lemn realizat dintr-un miez de şipci, acoperit pe
ambele părţi, prin încleiere cu un adeziv sintetic, cu furnir tehnic aşezat cu direcţia
fibrelor perpendiculară pe direcţia fibrelor miezului.

Panelurile se clasifică pe baza mai multor criterii:

 specia furnirului: panel cu feţe din foioase tari (fag) şi panel cu feţe de foioase moi: plop,
tei, paltin etc.;
 direcţia fibrelor furnirurilor exterioare: panel longitudinal, pătrat şi transversal;
 structura miezului: panelul cu structură compactă sau cu miez de şipci, cu structură
celulară, semicelulară, şi cu şenţuleţ;
 tipul de finisare: panel şlefuit, lustruit, etc;
 după grosime: diferite tipuri de panel, cu grosimi cuprinse între 14-22 cm şi cu grosimea
straturilor de furnir de 2,1 mm.

Panelul prezintă condiţii de admisibilitate diferite pentru semifabricatul în sine, pentru

furnirul straturilor exterioare şi pentru miez.

Pentru furnirul straturilor exterioare, clasa A sunt admise următoarele defecte:

 noduri sănătoare: dacă nu depăşesc 10 mm sau cu mărimea maximă de 15 mm, cu

condiţia ca suma mărimilor cumulate să nu depăşească 30 mm;
 crăpături nepătrunse: la fiecare margine, cel mult 2 buc/m2, cu o lungime maximă de 200
mm;
 nu se admit: noduri parţial concrescute, crăpături pătrunse, găuri se insecte, coajă
înfundată, fibră înclinată, asperităţi provenite din derulare, îmbinări deschise, reparaţii cu
dopuri sau petice, reparaţii cu pene.

Pentru panelul propriu-zis clasa A/A, sunt prevăzute următoarele condiţii de

admisibilitate:

 nu se admit: umflături, denivelări provenite din golurile miezului, lipsa furnirului pe

margini, dezlipiri, ondulaţii, lipsă de şipci la capetele plăcii, urme de chit şi pete de ulei,
urme de hârtie adezivă, imprimări şi zgârieturi, franjuri şi tăieturi aşchiate pe canturile
plăcii;
 rezistenţa la forfecare: min. 1 N/mm2.

Pentru miezul panelului, condiţii de calitate sunt următoarele:

 nu se admit: putregai, noduri vicioase, coajă înfundată;

 coloraţii şi noduri sănătoase, parţial concrescute: se admit dacă nu afectează

rezistenţa lemnului;

 noduri concrescute: se admit;

  crăpături străpunse: se admit cu lungimea de max. 200 mm şi cu lăţimea de max.
3 mm.

Placajul
Placajul este alcătuit dintr-un număr impar de furnire tehnice, presate şi lipite între ele
cu ajutorul unor cleiuri sau răşini sintetice. Straturile de furnir sunt dispuse în direcţii
diferite, cu fibrele straturilor consecutive alternativ perpendiculare unele pe celelalte,
astfel ca placajul rezultat să dispună de aceleaşi rezistenţe în toate direcţiile şi să fie tot
atât de durabil ca şi lemnul.

Placajul prezintă proprietăţi superioare lemnului masiv: umflarea şi contragerea

sunt reduse, fiind mai stabil la variaţiile de temperatură şi de umiditate şi ca urmare se
deformează mai greu, are rezistenţe mecanice superioare, proprietăţile de prelucrare
sunt mai bune, nu crapă şi suprafeţele sunt mai uniforme decât ale lemnul masiv.

În cazul placajelor, stratul exterior superior (sau ambele straturi exterioare) trebuie să
prezinte valoare estetică şi să aibă o mai mare duritate, pe când straturile interioare, de
compoziţie, trebuie să fie doar rezistente.

Placajele cu stratul exterior decorativ sunt deseori acoperite cu furnire exotice de:
mahon, lemn satinat (satinwood), zebra etc. iar straturile intermediare pot fi realizate din
esenţe comune, cum ar fi pinul. Aceste placaje sunt folosite, de exemplu, la fabricarea
diverselor piese de mobilier, la care stratul exterior din interiorul piesei nu necesită o
valoare estetică deosebită. În acest fel, consumul de lemn este minim iar aspectul nu
diferă de aspectul lemnului masiv. Placajele din lemn mai puţin valoros sunt folosite
pentru a înlocui metalul.

După destinaţie, placajele se clasifică în: placaje de uz general, folosite la fabricarea

mobilei şi placaje hidro sau termorezistente (pentru construcţii aeronautice şi navale).

La rândul lor, placajele pentru mobilă sunt clasificate după mai multe criterii:

 după domeniul de utilizare: placaje pentru funduri de sertar, pentru rame, pentru corp de
mobilă, pentru plăci spate mobilier corp, pentru şezuturi şi spătare scaune etc.;
 după specia lemnoasă a furnirurilor componente: placaje din lemn omogen (de
răşinoase, foioase moi sau tari), placaje mixte (din diferite specii indigene sau din specii
indigene şi exotice) şi placaje compuse (din lemn şi alte materiale);
 după modul de finisare a suprafeţei: placaje cu furniruri exotice, metalizate, melaminate,
emailate, texturate, pirogravate, acoperite cu ţesături de fibre de sticlă etc.;
 după tratamentul aplicat: placaj impregnat, ignifugat, antiseptizat.

Placajul laminat este un produs similar, obţinut prin suprapunerea şi presarea mai
multor straturi de furnir obţinut prin derulare, toate dispuse cu fibrele în aceeaşi direcţie.
Rezultatul este un semifabricat din lemn extrem de solid şi de rezistent pe direcţia
fibrelor şi slab în celelalte direcţii.

Plăcile aglomerate din aşchii de lemn (PAL)

Plăcile aglomerate din aşchii de lemn (PAL) sunt semifabricate realizate din aşchii de
lemn, încleiate cu răşini sintetice şi presate la cald.

PAL-urile se clasifică după mai multe criterii:

  după modul de obţinere: PAL presat pe feţele de interior sau pe feţele de exterior şi PAL
extrudat;
 după structura miezului: PAL extrudat plin şi PAL extrudat cu goluri;
 după natura feţelor PAL-ului extrudat: PAL placat cu furnire tehnice, cu furnire estetice,
cu PFL dur sau cu placaj;
 după structura secţiunii transversale: PAL omogen, PAL stratificat şi PAL multistratificat;
 după modul de finisare: PAL protejat pe ambele feţe cu răşini fenolice, folie de
polietilenă sau hârtie sulfat, PAL protejat pe dos cu folie de aluminiu, cu ţesături de fibre
de sticlă sau cu hârtie sulfat, PAL înnobilat - furniruit, melaminat, emailat, texturat,
caşerat cu PVC, cu folii metalice etc.;
 după natura tratamentelor aplicate: PAL antiseptizat, ignifugat, hidrofugat.
 În funcţie de modul de obţinere şi de finisare, PAL-ul poate avea grosimi care variază de
la 4-60 mm.

La fabricarea mobilei se foloseşte PAL-ul extrudat, presat, melaminat, emailat etc.

pentru obţinerea uşilor, a plăcilor, a pereţilor laterali şi despărţitori, pentru funduri,
tavane, poliţe, feţe-sertar etc.

PAL-ul şlefuit pentru mobilă trebuie să posede următoarele caracteristici fizico-

mecanice şi chimice:

 densitatea aparentă: pentru grosimi de până la 8 mm inclusiv: 650 kg/m3 şi pentru

grosimi de peste 10 mm: 550 kg/m3;
 umiditatea la livrare: 9±3 %;
 rezistenţa la încovoiere statică: pentru grosimi de până la 12 mm: 20 N/mm2 ; pentru
grosimi de la 12 mm până la 19 mm: 18 N/mm2 şi pentru grosimi peste 19 mm: 16
N/mm2 ;
 rezistenţa la coeziune internă transversală: pentru grosimi de până la 12 mm: 0,40
N/mm2 ; pentru grosimi de la 12 mm până la 19 mm: 0,35 N/mm2 şi pentru grosimi peste
19 mm: 0,30 N/mm2 ;
 rezistenţa la smulgerea şuruburilor: pentru feţe: min. 750 N; pentru canturi: min. 550 N;
 nu se admit: denivelări, imprimări şi zgârieturi, şlefuiri neuniforme, pete de liant şi urme
de parafină, aşchii de miez în stratul de faţă, ştirbituri, umflături, dezlipiri de straturi şi
alte defecte.

În cazul semifabricatelor supuse unor tratamente speciale, cum ar fi PAL-ul antiseptizat

şi ignifugat există şi alte caracteristici specifice, de protecţie insectofungicidă şi ignifugă,
cum ar fi:

 indice de rezistenţă micologică: 85%;

 pierdere de masă la încercarea eficacităţii ignifugării: max. 30%;
 rezistenţă la atacul insectelor xilofage prin metoda ingerării forţate: bună etc.

PAL-ul melaminat destinat construcţiilor de mobilier, în special de bucătărie, prezintă

caracteristici de calitate specifice:

 rezistenţa la smulgerea şuruburilor: perpendicular pe suprafaţa plăcii: min. 750 N; pe

cant: min. 600 N;
 rezistenţa la: vase fierbinţi; vapori de apă; ţigară aprinsă: nu se admite apariţia altor
defecte în afara unei uşoare diminuări a luciului;
 rezistenţa la pătare: nu se admit modificări ale peliculei după contactul cu agentul de
pătare;
 rezistenţa la lumină: nu se admit decolorări sau modificări de nuanţă ale peliculei;
 nu se admit: zgârieturi superficiale, impurităţi în filmul decorativ, desprinderi ale stratului
decorativ, clivări ale plăcii suport, margini sau colţuri rupte.
 Plăcile fibro-lemnoase (PFL)
Plăcile fibro-lemnoase (PFL) sunt semifabricate obţinute din fibre de lemn sau din alte
materiale vegetale, prin desfibrare mecanică sau chimică şi împâslite sau încleiate în
plăci subţiri şi rigide. Principalele avantaje pe care le prezintă sunt: rezistenţe mecanice,
fizice şi chimice superioare, cost redus şi întreţinere uşoară.

Clasificarea se poate face după următoarele criterii:

 după densitatea plăcilor: PFL poros, extramoale, moale, semidur, dur şi extradur;
 după modul de obţinere: PFL obţinut prin procedeu uscat, semiuscat şi prin procedeu
umed;
 în funcţie de finisare: PFL standard, netratat, bituminat, înnobilat prin emailare,
melaminare etc.;
 după structura secţiunii transversale: PFL omogen şi stratificat;
 după tratamentul aplicat: PFL ignifugat, antiseptizat, fonoabsorbant, tratat termic,
impregnat cu uleiuri sicative etc.

Grosimea plăcilor fibro-lemnoase variază între 8-25 mm.

La fabricarea mobilei sunt folosite: PFL dure pentru: rame simple sau dublu placate,
poliţe pentru corpuri închise, spate şi funduri de sertar etc., precum şi PFL emailate şi
melaminate, folosite în special la fabricarea mobilei de bucătărie, pentru: rame dublu
placate, plăci de mese, şezuturi de scaune, feţe de sertare, poliţe, canturi etc.

Plăcile din fibre de lemn dur pot fi: standard, înnobilate şi impregnate şi prezintă
următoarele caracteristici de calitate fizico-mecanice:

 densitate aperentă: 1,0 g/cm3;

 umiditate la livrare: 6±2%;
 absorbţie de apă după 24 de ore: max. 30-40%;
 umflare în grosime după 24 de ore: max. 18-25%;
 rezistenţă la încovoiere statică: 40-30 N/mm2;
 modulul de elasticitate la încovoiere statică: min. 2500-3000 N/mm2

Defectele admisibile ale plăcilor din fibre lemnoase sunt:

 rizuri şi zgârieturi: 1 buc/cm2, cu lăţimea maximă de 0,3 mm şi cu lungimea cumulată de

maxim 100 mm;
 ştirbituri pe margini sau colţuri rupte: se admite cel mult 1 colţ rupt, cu lungimea rupturii
de max. 15 mm;
 impurităţi: se admit rar răspândite pe suprafaţa plăcii, cu dimensiunea maximă de 2 mm
etc;
 nu se admit: pete de condens, pete de ulei, adâncituri, umflături, coloraţii anormale şi
dezlipiri de straturi (clivaj).

La fel ca şi în cazul PAL-ului, PFL-ul melaminat, emailat, impregnat, etc. prezintă

caracteristici calitative specifice. Astfel, PFL-ul melaminat trebuie să răspundă
următoarelor cerinţe de calitate:

 rezistenţa la lumina solară: nu se admite schimbarea intensităţii şi a nuanţei

culorii;

 rezistenţa la abur: se admite o uşoară mătuire sau accentuare a gradului de mat, fără
decolorarea sau fisurarea suprafeţei;
  rezistenţa la şoc termic: după 6 cicluri nu se admit umflături, crăpături, decolorări,
desprinderi ale peliculei;
 rezistenţa la căldură umedă: nu se admit fisurări perceptibile cu ochiul liber de la
distanţa de 25 cm;
 rezistenţa la vase fierbinţi: nu se admit modificări permanente, ci numai o uşoară
mătuire;
 rezistenţa la ţigară aprinsă: se admite o decolorare uşoară şi suprafaţă mată, dar nu alt
tip de defecte;
 rezistenţa la inflamabilitate: după 24 h de la încercare nu trebuie să apară nici o
modificare a stratului exterior decorativ;
 nu se admit: adâncituri şi umflături, zgârieturi, coloraţie neuniformă, desprinderi, clivaj şi
căderea sau fisurarea stratului decorativ.

Plăcile celulare din lemn pentru uşi interioare

Plăcile celulare din lemn pentru uşi interioare sunt panouri compuse dintr-o ramă din
lemn, acoperită pe ambele feţe cu placaj sau cu plăci fibro-lemnoase şi un miez interior,
alcătuit din lamele de PFL cu structură din hârtie sau alte materiale şi care constituie
suportul rigid de fixare a feţelor.

Ramele se execută din rigle masive de răşinoase sau foioase moi; feţele, din placaj de
fag de 4 mm; structura miezului, din fâşii obţinute din PFL dur din hârtie cu grosimi de
3,2-4 mm sau din alte materiale, aşezate sub formă de fagure sau inele.

Plăcile decorative din hârtie stratificată (HDS)

Plăcile decorative din hârtie stratificată (HDS) sunt realizate prin presarea la cald a
mai multor straturi de hârtie impregnată cu răşini sintetice, dintre care, stratul exterior
superior (faţa) este decorată cu aspect mat sau lucios. Aceste plăci sunt utilizate în
industria mobilei (în special destinată bucătăriilor), construcţii civile, mijloace de
transport şi bordurare de panouri.

Plăcile din hârtie decorativă stratificată destinate industriei mobilei trebuie să aibă
următoarele caracteristici:

 densitate aparentă: 1,3 kg/m3;

 rezistenţa la tracţiune, paralel cu suprafaţa: longitudinal: 90 N/mm2 şi transversal: 70
N/mm2;
 rezistenţa la şoc (cu bila): urma lăsată prin căderea bilei de la o înălţime de 1,75 m
trebuie să fie de maxim 10 mm şi nu se admit fisuri sau exfolieri ale straturilor;
 rezistenţa la uzură nu trebuie să depăşească 70 mg la fiecare 100 de rotaţii iar desenele
nu trebuie să fie deteriorate până la apariţia miezului;
 stabilitatea dimensională totală: longitudinal 0,45% şi transversal, 0,90%;
 rezistenţa la vapori de apă şi la vase fierbinţi: se admite o schimbare uşoară a luciului
dar nu şi alte modificări;
 rezistenţa la apă clocotită: creşterea în greutate-max. 5%; umflarea în grosime: max.
6%;
 rezistenţa la ţigarea aprinsă: se admite o decolorare uşoară şi pierderea luciului, fără
alte modificări;
 rezistenţa stratului decorativ la pătare: nu se admit pete;
 stabilitatea la lumină: să nu se decoloreze;
 rezistenţa la mucegaiuri: să nu prezinte pete de mucegai;
 toxicitatea DHS, în condiţii normale şi după ardere: lipsă;
 rezistenţa la zgâriere: să nu apară zgârieturi la o apăsare cu 140 gf etc.
În ultimul timp, sortimentul semifabricatelor din lemn este într-o continuă diversificare
atât prin aplicarea unor tehnologii noi de obţinere, dar şi prin folosirea unor noi
materiale, neconvenţionale, care imită lemnul şi îl substituie.

Lemnul impregnat
Prin impregnarea lemnului cu răşini formaldehidice sau fenolformaldehidice şi ulterior
prin încălzire, au loc reacţii chimice între celulele lemnoase şi cele ale materialelor de
impregnare, cu formare de structuri plastice, lemnul devenind astfel mult mai rezistent la
putrezire, la acţiunea factorilor chimici şi a insectelor, putându-se imprima în relief,
curba sau ondula.

Un alt produs numit Compreg este realizat prin presarea lemnului impregnat. Presarea
se realizează pe toată durata de desfăşurare a reacţiilor chimice de formare a
materialului plastic, într-o presă hidraulică, la o presiune de 70Kg/cm2. Semifabricatul
obţinut este mai puţin aspru, cu o duritate de cîteva ori mai mare decât cea a lemnului,
cu masa specifică de 1,35 g/cm3 şi cu rezistenţele mecanice superioare.

Plăcile pe bază de lemn şi materiale anorganice sunt alcătuite din materiale

compozite cuprinzând pulberi de grafit, fibre de carton, ghips, ciment etc. Acestea au o
bună rezistenţă la foc, stabilitate dimensională şi sunt mai dure.

Plăcile aglomerate din plante acvatice se obţin din stuf, papură etc. şi diferiţi lianţi.

Pe lângă semifabricatele prezentate mai sus, la fabricarea mobilei se pot

utiliza componente executate din metal, precum şi componente executate din
materiale plastice.

Componentele metalice trebuie să prezinte suprafeţe plane, curate, fără ondulări,.

zgârieturi, crăpături sau alte defecte, trebuie să fie rezistente prin natura lor la acţiunea
factorilor corozivi, sau să fie protejate anticoroziv corespunzător.

Componentele din materiale plastice trebuie să prezinte suprafeţele netede, curate,

colorate uniform, fără urme de matriţe, zgârieturi, contrageri de material sau alte
defecte.

Pe lângă aceste materii prime, la fabricarea mobilei se folosesc şi o serie de materii

auxiliare, printre care:

 cleiurile şi adezivii sintetici care, datorită proprietăţilor lor adezive, au rolul de a îmbina
suprafeţele dintre două piese;
 baiţurile organice care au rolul de colorare a lemnului;
 vopselele care se folosesc pentru pictarea diferitelor elemente decorative sau pentru
acoperirea în întregime a materialului lemnos;
 lacurile sunt utilizate în procesul de finisare a pieselor de mobilier, având atât un rol
estetic dar şi de protejare a mobilei faţă de căldură şi apă.

Adezivii naturali (clei de oase, de piele) şi sintetici (fenol-formaldehidici, ureo-

formaldehidici cu întăritori, poliacetat de vinil etc.) trebuie să fie aleşi în funcţie de
solicitarea la care va fi supusă mobila şi de mediul în care va fi utilizată (uscat, umed,
temperaturi scăzute sau ridicate), fără a suferi deformări sau deteriorări neadmisibile;

 accesorii metalice sau plastice (mânere, butoane, broaşte, balamale, susţinătoare de

poliţe, şilduri, rozete etc.) pot fi realizare din oţel cromat, oţel inox, fontă cenuşie, aliaje
 de zinc, aluminiu şi alamă etc. Calitatea accesoriilor metalice sau plastice este prescrisă
de standardele sau normele tehnice pentru produsele respective. În cadrul aceleaşi
piese sau garnituri de mobilier, accesoriile aparente trebuie să aibă aceeaşi culoare,
inclusiv şuruburile care se montează;
 materialele pentru tapiserie care cuprind materialele pentru căptuşirea interioară şi
tapisarea exterioară a scaunelor, fotoliilor, canapelelor etc. Pentru tapisare se folosesc
brocarturi, goblenuri, ţesături rips, jaqard, piele, înlocuitori de piele etc.
 sticla folosită pentru diverse policioare, uşi de vitrine, biblioteci etc.

Fabricarea mobilei

Mobila este unul dintre produsele cu niveluri foarte variate de calitate, cuprinzând
mobilă cu preţuri scăzute, lucrată mecanic, până la piese lucrate manual.

Alături de calitatea materiilor prime şi a materialelor, procesul tehnologic de fabricare îşi

pune decisiv amprenta asupra calităţii produselor finite de mobilier.

Principalele faze ale procesului tehnologic de fabricare a mobilei, ilustrate în figura

nr. 4, pot fi împărţite în trei mari grupe, şi anume: obţinerea elementelor masive,
finisarea şi montarea.

Din cadrul primei grupe, de obţinere a elementelor masive, fac parte următoarele
operaţii:

1) Uscarea cherestelei:

Unul dintre indicii de calitate ai cherestelei este umiditatea, care influenţează atât
proprietăţile fizico-mecanice ale lemnului neprelucrat cât şi pe cele ale produselor finite.
Lemnul recent tăiat conţine o cantitate apreciabilă de apă, cuprinsă între 33 şi peste
50% din masa totală.

Uscarea lemnului înainte de a fi debitat în cherestea este necesară din mai multe
motive: lemnul uscat devine mai rezistent la putrezire decât cel umed; este mult mai
uşor şi deci mai simplu de livrat şi prin uscare, contractându-se, îşi schimbă forma,
stabilitatea devenind definitivă înainte de debitare.

2) Obţinerea elementelor masive:

 uscarea cherestelei;
 croirea brută (debitarea) cherestelei, a furnirului şi a celorlalte semifabricate;
 tivirea, rindeluirea, retezarea, frezarea;
 furniruirea panourilor;
 consolidarea canturilor şi asamblarea ramelor.

3) Finisarea:

 şlefuirea, chituirea, băiţuirea şi colorarea (pictarea) suprafeţelor lemnoase;

 lăcuirea;
 lustruirea.
4) Montarea şi asamblarea pieselor de mobilier

La fabricarea mobilei, uscarea lemnului trebuie să se facă până la o umiditate de 8%.

Uscarea se poate face atât pe cale naturală, prin expunere la aer (este un proces
îndelungat care durează câteva luni) cât şi în cuptoare de uscare (proces care durează
numai câteva zile). În ambele cazuri, uscarea trebuie controlată pentru a se ajunge la
umiditatea optimă şi pentru a se preveni deformările;

 croirea brută (debitarea) cherestelei, a furnirului şi a celorlalte

semifabricate (panel, placaj, PAL, PFL etc.) în piese cu forme geometrice regulate şi
fără defecte naturale (noduri, crăpături etc.) sau de fabricaţie. Debitarea semifabricatelor
se poate face în forme independente sau în pachet. Nerespectarea strictă a
dimensiunilor conduce la apariţia defectelor de asamblare sau la imposibilitatea
asamblării lor;
 tivirea, rindeluirea, retezarea şi frezarea se execută pentru: obţinerea unor grosimi
dorite, tăierea capetelor, înlăturarea marginilor, efectuarea profilelor de îmbinare (găuri
şi cep, cozi de rândunică etc.) sau a diferitelor profile decorative. De asemenea, se mai
poate aplica o eroziune mecanică (prin aşchieri controlate ale suprafeţei lemnului, cu
ajutorul unor particule abrazive) în vederea obţinerii unor ornamente în relief.
Independent, se execută şi o serie de elemente decorative în relief, care vor fi aplicate
ulterior pe suprafaţa mobilei. Aceste elemente se pot obţine prin dăltuire mecanică sau
prin deformarea lemnului într-o formă sau într-o matriţă metalică, la cald (presare) şi în
condiţii de umiditate;
 furniruirea panourilor. Anterior furniruirii propriu-zise, furnirurile sunt sortate după
textură, nuanţă şi desen, în vederea obţinerii prin îmbinare a efectelor dorite iar
suprafeţele pe care vor fi dispuse sunt şlefuite, pentru o mai bună aderenţă. Apoi, plăcile
de furnir se îmbină între ele cu hârtie adezivă şi sunt lipite pe suprafaţa dorită prin
intermediul unor cleiuri cu nuanţă similară furnirului respectiv;
 consolidarea canturilor şi asamblarea ramelor cuprinde operaţiile de formare a
ramelor sau a panourilor, aplicarea bordurilor pe conturul plăcilor şi condiţionarea după
încleiere. Aceste operaţii se execută prin presare, la o temperatură de 30-35°C.

A doua mare grupă de operaţii tehnologice cuprinde operaţiile de finisare, care sunt
următoarele:

 şlefuirea, chituirea, băiţuirea şi colorarea suprafeţelor lemnoase. Şlefuirea şi

chituirea se efectuează pentru corectarea denivelărilor şi a asperităţilor existente, în
vederea absorbţiei uniforme a baiţului (în cazul unor suprafeţe necorectate, baiţul este
asborbit neuniform, fapt ce conduce la apariţia unor pete). Băiţuirea se realizează cu
soluţii proaspete (cu o vechime de maxim 3 zile din momentul preparării lor) de baiţuri
organice în apă distilată. Folosirea unor baiţuri mai vechi conduce la apariţia de pete pe
suprafeţele lemnoase. Colorarea sau pictarea se poate face prin pulverizare (totală, a
întregii suprafeţe sau a anumitor zone, prin utilizarea de şabloane) serigrafie, pictură
manuală, prin tehnica tipografiei etc;
 lăcuirea necesită o pregătire anterioară a suprafeţelor, prin îndepărtarea prafului.
Lăcuirea propriu-zisă se execută cu lacuri pe bază de nitroceluloză, poliesterice sau cu
lacuri mate. În funcţie de tipul de lac utilizat, suprafeţele vor deveni: lucioase,
tranparente, semi-mate, mate, cu luciu înalt, opac etc.;
 lustruirea se realizează cu paste şi lichide speciale de lustruire (suspensii de material
abraziv în emulsii de substanţe uleioase în apă) sau cu materiale abrazive.

Ultima operaţie a procesului tehnologic o reprezintă montarea şi asamblarea mobilei,

care constă în îmbinarea elementelor constructive, a ansamblurilor şi subansamblurilor
pentru obţinerea unor corpuri rezistente şi cu dimensiuni stabile.
Bibliografie
1. https://conspecte.com/merceologia-
marfurilor-nealimentare/marfuri-din-
sticla.html
2. https://conspecte.com/merceologia-
marfurilor-nealimentare/marfuri-din-
ceramica.html
3. https://conspecte.com/merceologia-
marfurilor-nealimentare/marfuri-din-
ceramica.html