Sunteți pe pagina 1din 59

STICLA OPTICA

ION IORGA SIMAN


Cursul 1
ISTORIA STICLEI
• Cea mai veche sticlă găsită în
natură este cunoscută drept
cea vulcanică, rezultată prin
răcirea rapidă a lavei. Era
folosită drept bijuterii, sau
pentru vârfuri de lance .
• 1400 îHr-în Egiptul antic s-a
fabricat prima dată sticla.
Atunci s-au prezentat toate
fazele fabricării sticlei. S-au
găsit unelte şi aparate utilizate
în acea perioadă.
• SEC. I – dH a fost inventată ţeava de
fier lungă şi subţire de către un meşter
roman. Aceasta era prevăzută la un
capăt cu o mică umflătură , iar la
celălalt capăt cu o prelungire din lemn
prin care se sufla aer.
• Aşa a apărut metoda de suflare
a sticlei
• VENEŢIA a fost si a rămas un
important centru de prelucrare a
sticlei . Muncitorii erau izolaţi pe
insula Murano pentru a nu se
descoperii secretul fabricaţiei. Tot
de către sticlarii din Murano s-au
obţinut în sec XII primele oglinzi de
sticlă. Este binecunoscut astăzi “
CRISTALUL DE MURANO”
• 1500- meşterul veneţian Giorgio
Agricola a scris primul material
în care a descris procedeul de
fabricare al sticlei.
• El este considerat părintele
tehnologiei de fabricare a sticlei.
• SEC XVII-XVIII se dezvoltă procedeul de
tragere, în special pentru fabricarea
geamurilor , plăcilor şi a ţevilor din
sticlă.
• Procedeul constă în tragerea sticlei sub
formă de bandă printr-un sistem de
rulouri , care realizează tragerea benzii
cu viteză mare şi în acelaşi timp răcire
lentă pentru detensionare
• 1784- în Franţa se produce
pentru prima dată sticla cu
plumb, în fabrica lui St.Louis.
• 1823- apare celebra fabrică de
cristal de Baccarat chiar dacă
se consideră că fabricarea
cristalului cu plumb este o
invenţie a englezilor
• 1952-1957 în Anglia
Sir Alastair Pilkington, a dezvoltat sticla float
Procesul de obţinere a sticlei float constă în
Topirea la aproximativ 1000 C a sticlei care
apoi turnată continuu din cuptor pe o baie
de mică adâncime de cositor topit.
Aceasta pluteşte pe cositor, se împrăştie
şi formează o suprafaţă de nivel. După
recoacere (controlată de răcire) sticla
apare ca un produs lustruit cu feţele
practic paralele.
• La scurt timp acelaşi Sir Alastair
Pilkington pune bazele metodei
depunerii pirolitice.
• Aceasta se realizează prin
proiecţia de compuşi metalici pe
sticlă, la temperaturi înalte, în
procesul de fabricare. Această
metodă este ideală pentru izolarea
termică a sticlei.
• Acelaşi Sir Alastair Pilkington
descoperă şi procedeul depunerii
magnetice imediat după
descoperirea procedeului de
depunere pirolitică şi este similar
cu acesta.
• Metoda depunerii magnetonice se
realizează într-o incintă vidată
oferindu-i sticlei proprietăţi precum
buna izolare termică şi controlul
solar.
• Mijlocul Sec XX- apare sticla securizată.
• Aceasta se obţine prin înălzirea într-un
cupor de securizare la 700 C urmată de o
răcire bruscă . Prin acest procedeu se
echilibreazătensiunile din interiorul sticlei,
şi se confrră calităţi deosebite: rezistenţă
mecanică mare şi stabilitate la diferenţe
de temperaturi. În caz de spargere rezultă
bucăţi foarte mici, reducând riscul de
accident.
• Dezvoltarea domeniului de fabricare
şi de aplicare al sticlei este un proces
continuu ca o cerinţă a dezvotării
necesităţilor cotidiene pentru acest
material.
• Astăzi este o certitudine că sticla a
devenit un simbol al societăţii
moderne.
Sticlele și tipuri de sticle
• Sunt solide amorfe, necristaline, adesea
transparente, care au aplicații practice,
tehnologice și decorative diverse (sticlă de
geam, sticlărie de masă,  optoelectronică
 etc.).
• Cel mai cunoscut tip de sticlă (precum și
cel mai vechi) este „sticla de siliciu”, având
la bază dioxidul de siliciu, constituentul
primar al nisipului.
• Dintre multele tipuri de sticlă existente,
sticla de geam este cea mai cunoscută.
• Acesta este fabricată din circa
• 75% dioxid de siliciu (SiO2), 
• oxid de sodiu (Na2O) obținut in situ prin
descompunerea carbonatului de sodiu
 (Na2CO3), 
• oxid de calciu (CaO),
• precum și alți câțiva aditivi minori .
• Sticlele sunt materiale amorfe
(necristalizate), cu rezistență mecanică și
duritate mare, cu coeficient de dilatare
mic. La temperaturi mai înalte se comportă
ca lichidele subrăcite cu vâscozitate mare.
Nu au punct de topire definit. Prin încălzire
se înmoaie treptat, până la lichefiere, ceea
ce permite prelucrarea sticlei prin suflare,
presare, turnare, laminare.
.
• Sticlele se obțin, în general, prin topirea în
cuptoare speciale a unui amestec format
din:
• nisip de cuarț, 
• piatră de var,
•  carbonat de sodiu (sau de potasiu)
• și materiale auxiliare.
Proprietățile fizice ale sticlelor sunt
determinate de compoziția lor.
• Sticla obișnuită (sticla de sodiu sau potasiu) 
Sticla de sodiu are compoziția
6SiO2·CaO·Na2O.
• Se întrebuințează la fabricarea geamurilor și a
ambalajelor de sticlă.
Sticla de potasiu are compoziţia
6SiO2·CaO·K2O
• și este rezistentă la variații de temperatură. Se
folosește la fabricarea vaselor de laborator.
• Cristalul (sticla de plumb
este o sticlă în care sodiul și calciul s-au
înlocuit cu potasiu și plumb
(6SiO2·PbO·K2O)
se caracterizează prin proprietăți de
refracție bune și densitate mare.
Flintul și ștrasul conțin un procent de
plumb mai mare decât cristalul. Flintul se
folosește pentru prisme și lentile optice.
• Sticla Jena, Pyrex sau Duran
• Prin adăugarea unor cantități mici de
 oxid de aluminiu (Al2O3) sau 
trioxid de bor (B2O3)
• se obțin sticle rezistente la variații bruște
de temperatură care se folosesc la
fabricarea vaselor de laborator. Au o
rezistență chimică mare și un coeficient de
dilatare mic.
• Sticlă calcogenică este o sticlă, ce conține unul
sau mai mulți calcogeni

(sulfură, seleniu,sau telur
Poloniul 
• este deasemenea un material calcogen, dar, din
cauza radioactivității , nu este folosit.
• Materialele calcogenice se comportă foarte
diferit de oxizi. În particular, din cauza benzilor
interzise reduse (unde nu există electroni de
conducție), propietățile electrice și optice ale
sticlelor calcogenice și ale oxizilor sunt diferite.
• Sticlele calcogenice clasice (de genul celor
bazate pe
 sulf, ex: As-S, sau Ge-S)
• sunt formatori buni de sticle pentru un spectru
larg de concentrații. Compuși halcogenici de
tipul AgInSbTe sau GeSbTe
• sunt folosiți în discuri optice rescriptibile, sau în
dispozitive de memorie cu fază variabilă.
Acestea sunt sticle fragile, ele pot fi atât în
fază amorfă, cât și cristalină. Schimbarea
proprietăților optice și electrice face posibilă
stocarea informației.
• Sticlele colorate
• se obțin dacă se adaugă în topitură unii
oxizi metalici
(de Fe,Co,Cr,Cu etc.),
• care formează silicații colorați. În industria
sticlei se utilizează drept coloranți un
număr foarte mare de substanțe care se
încadrează de obicei în trei categorii:
coloranții ionici, coloranții moleculari și
coloranții coloidali.
• Coloranții ionici sunt, în general, oxizii
metalici. De exemplu,
• sticla roșie conține și oxid de cupru,
• sticla galbenă sulfat de cadmiu,
• sticla albastră oxid de cobalt,
• sticla verde oxid de crom,
• sticla violetă oxid de mangan.
• Trioxidul de uraniu dă o culoare
galben-verde însoțită de o frumoasă
fluorescență verde.
• Coloranții moleculari sunt reprezentați
• de seleniu care dă o culoare roz,
• de sulf care dă o culoare galbenă sau
galbenă-cafenie
• de sulfurile și seleniurile diferitelor
elemente.
• Foarte utilizat este amestecul CdS +
CdSe care dă o culoare roșie-rubinie a
cărei nuanță depinde de raportul dintre cei
doi componenți.
• Coloranții coloidali sunt, de fapt,
metalele care, prin tratamente termice
adecvate, sunt dispersate sub formă de
soluție coloidală imprimând sticlei culori ce
depind de dimensiunile particulelor
coloidale.
• Astfel, aurul fin dispersat în sticlă dă o
culoare roșie-rubinie foarte frumoasă.
• Argintul dă nuanțe de la galben la
cafeniu.
• Marii consumatori de sticlă colorată
sunt transporturile aeriene, navele,
terestre.
• Semnalizările luminoase în
transporturi au o deosebită
importanță; culorile utilizate de obicei
fiind roșul, verdele, albastrul și
galbenul.
• Sticlele colorate se utilizează și drept
filtre pentru anumite radiații.
• Pentru protejarea ochilor sudorilor sau a
celor ce privesc în cuptoare incandescente
se utilizează așa-numitele sticle de cobalt
dar și alte sticle care pot reține radicali
calorici sau ultraviolete.
• Filtrele colorate intra în componența unor
aparate optice sau de analiză, utilizate în
laboratoare de fizică, chimie sau tehnică
fotografică.
• Calitatea diferitelor piese optice ( oglinzi, lentile,
prisme, fibra optică etc ) este influențată
-în primul rând de alegerea corectă a
materialului optic din care se confecționează și
-în al doilea rând de modul de prelucrare al
acestuia(procesul tehnologic specific industriei
optice).
Materialele folosite trebuie să prezinte
proprietăți termice, mecanice, electrice, optice
care să corespundă scopului pentru care au
fost realizate piesele optice
• Sticla optică este materialul cel mai des
folosit pentru construcția pieselor optice,
datorită ușurinței cu care se prelucrează și
a proprietăților sale optice și mecanice
care corespund într-un înalt grad ,
• scopurilor pentru care se construiesc
piesele optice, iar aceste proprietăți în
plus sunt și stabile în condiții obișnuite
de lucru.
• Există și un inconvenient și
anume faptul că sticla nu este
fabricată astfel încât să fie optic
omogenă.
• Încă se fac studii pentru a se
obține sticlă optică al cărui
indice de refracție să fie
uniform în întregul volum
• Sticla este definită ca o substanță
anorganică, amorfă, produsă prin
încălzirea și apoi răcirea ei fără să
cristalizeze.
• Formula sa chimică este:
SiO2
• iar structura sa moleculară este tetraedică.
• Prin topirea bioxidului de
siliciu, cu cantități
determinate de alți oxizi
structura sticlei prin răcire
este diferită în funcție de
adaosurile folosite
adaos Formula Tipul de sticlă
chimica
Borosulfurică- proprietaţi termice
Oxid boric B2O3

fosforică
Oxid P2O5
fosforic
I0% sticla flint
Oxid de PbO
plumb
Sticlă crown
Oxid de BaO
bariu
Sticlă flint de bariu
Oxid bariu BaO
şi plumb PbO
• Sticla optică se caracterizează în funcţie
de fenomenele de refracţie şi de dispersie
• Valorile indicelui de refracţie este dat de
relaţia:
n2 =1+3C/(1-C) unde:
C este o constantă ce depinde
- densitatea masică,
- masa moleculară a amestecului,
polarizabilitatea electronilor atomici.
• Dispersia se caracterizează prin indicele
Abbe V ( dispersie reciprocă relativă ) care
are valorile cuprinse între 20 şi
aproximativ 80.
• Dacă indicele de refracţie este mic
dispersia este mică.
• Sticla flint are V mai mic de 50
• Sticla crown are V mai mare de 50
• Soiurile de sticle se livrează sub un număr
care are următoarea semnificaţie:
• Nr: 574520
conţine informaţii despre:
n= 1,574 indicele de refracţie
corespunzător liniei D a sodiului
V= 52,0 indicele Abbe al sticlei
• Proprietăţi optice
• Pentru sticlă este foarte important
cunoaşterea unor parametrii ce
caracterizează proprietăţile optice ale
sticlei:
• fenomenul de refracţie
• fenomenul de transmisie
• fenomenul de dispersie
• fenomenul de reflexie
• fenomenul de absorţie
• Întrucât indicele de refracție este
variabil cu lungimea de unda λ a
radiației luminoase, în cataloagele
firmelor producatoare de sticlă
optică se precizează valoarea
acestuia pentru diferite lungimi de
undă.
• În cataloagele recente, acești
indici sunt specificați pentru
lungimile de undă ale mai multor
linii spectrale ale unor elemente
chimice   (23 sunt mai frecvent
folosite) și pentru 12 lungimi de
undă generate de cei mai utilizați
laseri.
• . Cataloagele pe suport electronic,
permit determinarea indicelui de
refracție pentru orice lungime de
unda prin indicarea, la fiecare sort de
sticlă, a polinomului de interpolare
pentru funcția indice de refractie,
având ca variabilă independenă
lungimea de unda λ.
• Indicele de refracție  corespunzător
lungimii de undă λe=546.07nm, din
spectrul mercurului este cunoscut
ca indice de refractie de referința
(principal), întrucât această linie spectrală
se află cel mai aproape de radiația care
are  λ = 555 nm, pentru care ochiul uman
prezintă sensibilitatea maxima. Linia de
referință a fost impusă în Europa de cel
mai mare și prestigios producator de sticlă
optică, firma Schott.
• Dispersia luminii reprezinta fenomenul de
dependenta a indicelui de refractie al
sticlei optice de lungimea de unda a
radiatiei luminoase si matematic se
exprima prin raportul
dn/dλ. 
•   Reprezentarea grafica a dependentei
n=n(λ)
defineste curba de dispersie a mediului
optic respectiv
•  Dispersia materialelor optice in domeniul vizibil
este monoton descrescatoare (dispersie
normala) dar neliniara de la albastru spre rosu
si nu poate fi caracterizata printr-un singur
parametru.
• In afara vizibilului dispersia este anormala,
curba prezentand extreme locale,
corespunzatoare absorbtiei unor linii sau benzi
spectrale.Caracterul neliniar al dispersiei face
imposibila descrierea proprietatilor dispersive
ale materialului printr-n singur parametru
numeric.
• Se definește urmatorul set de parametri
dispersivi
• dispersia principala (medie)
• dispersii partiale:
• refringenta optica: -
• coeficientii de dispersie Abbe:
• dispersia partiala relativa:
• dispersiile partiale relative
•  dispersia specifica:
• puterea dispersiva
•             c) Transmitanta sticlei optice are o
valoare mare in domeniul (450… 1000) nm.
Pentru lungimi de unda mai mici de 450 nm ,
sorturile cu indici de refractie mari prezinta valori
superioare ale coeficientului de absorbtie.Φ
•             Pentru a putea caracteriza transmitanta,
firmele mentioneaza in cataloage valori
ale coeficientilor radiometrici spectrali,
determinati pentru probe de sticla prelucrate sub
forma de lame plan-paralele, avand grosimi
precizate in cataloage.
•             Atenuarea fluxului luminos
incident, Φi, se datoreaza pierderilor la
trecerea prin mediul optic. Acestea sunt de
doua categorii: prin reflexie la
suprafetele de separatie a materialului
optic dens cu aerul si prin absorbtie in
masa materialului .  Intre valorile
fluxurilor energetice sau luminoase de la
incidenta pe prima faţă până la emergenţa
din a doua suprafaţă, se pot scrie relaţii
care definesc coeficientii radiometrici (sau
fotometrici).
• In forma, care are in vedere atenuarea
spectrala a reflexiei, absorbtiei si
transmisiei, acestia sunt:
• - coeficientul spectral de transmisie
externa:
• - coeficientul spectral de reflexie:
• - coeficientul spectral de absorbtie
• -coeficientul spectral de transmisie
interna:
• - coeficientul spectral de absorbtie
interna:
• Temperatura are o influenta hotaratoare
asupra caracteristicilor optice            Domeniul
de temperaturi la care se formeaza sticla este
cuprins, pentru majoritatea sorturilor, intre
400oC si 600oC.
•  Viteza de racire de la 600oC la temperatura
camerei trebuie aleasa adecvat pentru a se
asigura o tranzitie lenta de la faza lichida la faza
so ice ale sticlei, fiind un factor determinant al
tehnologiei de fabricatie si al stabilitatii
constantelor optice in exploatare.
•             Din punct de vedere termic, sticlele optice se
caracterizeaza prin urmatorii parametri:
•            - temperatura de curgere – temperatura la care
sticla devine un fluid vascos
•           - temperatura de formare – temperatura la care
tensiunile interne din sticla se elimina in cca. 15 minute
•           - temperatura de tragere – temperatura la care
sticla poate fi deformata
•             - temperatura de patrundere – temperatura la
care sticla patrunde in porii unei placi pe care este
asezata
•             - temperatura de lucru – temperatura de
prelucrare a pieselor optice.
•             Se defineste coeficientul de
dilatare termica liniara ca alungirea
unitatii de lungime a unui esantion de
sticla incalzit cu 1oC. Coeficientul de
dilatare termica este dependent de
temperatura. Din acest motiv cataloagele
dau valori medii ale coeficientului de
dilatare pentru doua domenii de
temperatura (de la – 60oC la 20oC si de la
20oC la 120oC).
•            
•             Conductivitatea termica λt reprezinta
capacitatea sticlei de a conduce caldura si se
defineste prin cantitatea de caldura (exprimata
in kcal sau J) care traverseaza o suprafata de
1mp pe unitatea de timp (ora sau secunda), la
un gradient de temperatura care initiaza
transferul termic egal cu 1o/m.
•             Conductivitatea termica depinde de
temperatura. Cataloagele contin valori de
referinta ale parametrului pentru patru
temperaturi: - 50oC, 0oC,20oC, 50oC.
•             Cunoasterea proprietatilor mecanice ale
sticlei este importanta atat in procesul de
prelucrare cat si pentru montarea
componentelor optice.
•             Masa specifica, ρ, este indicata in
cataloage pentru conditii standard si are valori in
intervalul (2.27…6.97) g/cmc. Acest parametru
depinde nu numai de compozitia chimica ci si de
temperatura de formare a semifabricatului.
•             Modulul de elasticitate, E,
caracterizeaza proprietatile elastice ale sticlei.
Pentru majoritatea sticlelor optice E are valori in
intervalul (5.4…8.34).104 N/mm2.
• Coeficientul tensiunii optice reprezinta un
factor de proportionalitate intre tensiunile pe
directiile diferite determinate de birefringenta si
diferenta indicilor de refractie pe aceste directii.
• Coeficientul optic al tensiunii este indicat in
cataloage pentru lungimea de unda de 550nm in
conditii standard. B are valori uzuale in domeniul
(0.58…3.90)(nm/cm)/(daN/cm2).
• Unele sorturi de sticla, cum ar fi STF3 si STF11
au valori B negative ( -1.35, respectiv – 2.30).
• Vascozitatea este definita ca raport dintre
tensiunea de forfecare din sticla in stare
fluida si gradientul de viteza normal pe
directia de curgere a acesteia.
Vascozitatea sticlelor optice, masurata in
Poise, este de 107.6 la temperatura de
inmuiere, de 1013 la temperatura de
formare si de 1014.5 la temperatura de
deformare
•             Alegerea adecvata a sortului de
sticla optica si a calitatii acesteia in acord
cu cerintele functionale impuse fiecarei
componente optice reprezinta o
preocupare de baza a proiectantilor de
aparate optice.
•             Calitatea sticlei optice este
apreciata pe baza unor parametri
standardizati ale caror valori definesc
categorii sau clase de calitate. Aceasta
este controlata prin urmatorii parametri:
• - abaterea admisa la indicele de refractie
de referinta,  Δ ne (sau  Δ nd) si dispersia
medie, Δ(nF’-nC’) (sau Δ(nF-nC)).
Proiectantul prescrie categoria sau direct
valoarea parametrilor, Variatiile mari ale
caracteristicilor optice ale sticlei conduc la
cresterea aberatiilor geometrice, respectiv
cromatice si diminueaza calitatea imaginii.
• omogenitatea (definita pe cinci categorii,
Omogenitatea optica se apreciaza prin
raportul φ/φo, dintre unghiul teoretic de
separare al aparatului de control si unghiul
limita de separare prin semifabricatul de
sticla.
• birefringenta (apreciata prin sase
categorii, Se masoara ca diferenta de
drum intre raza ordinara si extraordinara
pe 1 cm de parcurs prin sticla
• absorbtia (apreciata prin sapte categorii, prin
coeficientul de absorbtie ɑ.
• striurile (sau incluziunile filiforme), care au diametrul de
ordinul zecimilor de milimetru si se incadreaza in doua
clase dupa cum examinarea semifabricatului se face
dupa doua directii perpendiculare (clasa A) sau dupa o
singura directie (clasa B).
•  bulele (impatite in 11 categorii si sase clase,           
•  defectele de material se admit la valorile prevazute in
categoriile medii pentru componente care nu se afla intr-
un plan imagine. Pentru piese aflate intr-un plan imagine
(reticule, scari gradate) prezenta bulelor si a striurilor nu
este permisa