Universitatea”Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Facultatea de Drept
Anul universitar 2018-2019
Anul III, Semestrul I

I. Informaţii generale despre curs

Titlul disciplinei: MANAGEMENTUL SISTEMULUI JUDICIAR

Tipul disciplinei (impusă, opţională, facultativă): OPȚIONALĂ

II. Informaţii despre coordonatorul de disciplină

Nume şi titlul ştiinţific: JUDECĂTOR DR. VĂLEANU CRISTINA PETRONELA

Contact e-mail: crvaleanu@yahoo.com
Program consultaţii: conform pagină web

III. Condiţionări şi cunoştinţe pre-rechizite

Nu este condiționată

IV. Obiectivele și competențele asigurate

1. Obiective:
Obiective generale:
1. Dobândirea şi aprofundarea de cunoştinţe privind elemente de management general, cu
aplicabilitate la particularitățile specifice sistemului judiciar.
2. Dobândirea unui limbaj tehnico-juridic (de specialitate) corespunzător. Dezvoltarea
capacităţii de soluţionare a unor probleme specifice concrete prin selectarea, coroborarea şi
aplicarea bagajului informaţional dobândit din domeniul managementului judiciar.
3. Cunoaşterea şi respectarea normelor specifice de organizare, funcţionare şi control din
domeniul judiciar.
4. Îmbunătăţirea capacităţilor educaţionale ale studenţilor de natură a contribui la formarea
viitorilor specialişti ai dreptului conforme cu activităţile derulate în domeniul judiciar.
5. Formarea şi dezvoltarea capacităţii de a emite raţionamente juridice şi de a utiliza un
limbaj specific sistemului judiciar.

Obiectivele specifice:
1. Cunoaşterea legislaţiei cadru privind organizarea, conducerea și funcționarea structurilor
organizatorice din sistemul judiciar românesc.
2. Cunoaşterea statutului, a competenţelor şi a activităţilor desfăşurate de categoriile
profesionale din sistemul judiciar. Delimitarea responsabilităților ce incumbă categoriile
profesionale din sistemul judiciar.
3. Deprinderea abilităţilor de exprimare, în scris şi oral, de analiză şi sinteză în abordarea
problemelor; abilităţi de învăţare şi de dezvoltare a lucrului în echipă.

1
 4. Dezvoltarea motivaţiei şi formarea unei atitudini pozitive faţă de profesiile juridice, a
receptivităţii şi responsabilităţii faţă de schimbările inovatoare din sistemul judiciar.
5. Valorizarea statutului diferitelor categorii profesionale din sistemul judiciar în scopul
dobândirii celor mai adecvate atitudini și comportamente la nivel organizaţional de către viitorii
specialişti ai dreptului.

2. Competențe:
Competenţe profesionale:
1. Însuşirea, fixarea şi utilizarea adecvată a conceptelor și instrumentelor din domeniul
funcționării diferitelor structuri organizaționale din cadrul sistemului judiciar.
2. Aplicarea tehnicilor şi instrumentelor specifice de identificare, recunoaştere, înţelegere,
descifrare, analiză şi soluţionare a problemelor specifice sistemului judiciar.
3. Cunoaşterea legislaţiei din domeniul organizării sistemului juridic românesc, a conducerii și
funcționării structurilor dale organizatorice.

Competenţe transversale:
1. Realizarea sarcinilor referitoare la responsabilităţi profesionale în mod eficient şi responsabil,
cu respectarea regulilor ştiinţifice şi deontologice specifice sistemului judiciar.
2. Evidenţierea abilităţilor de rezolvare eficientă a unor probleme specifice atât în mod
individual, cât şi prin probarea abilităţilor de efort integrat în cadrul unui colectiv.
3. Aplicarea tehnicilor de muncă eficientă în echipă (cu elemente de interdisciplinaritate).
4. Întrebuinţarea noţiunilor, cunoştinţelor şi mecanismelor de relaţionare normală în mediul
social, a interferenţelor dintre cunoştinţele de ordin general şi cele cu specific socio-uman (spirit
civic, cultură filosofică, etc.) pentru explicarea, înţelegerea, pătrunderea, asimilarea informaţiei
referitoare la mecanismele de conducere și funcţionare a sistemului judiciar.
5. Utilizarea eficientă a resurselor de comunicare şi a surselor de informare şi de formare
profesională asistată.

V. Structura cursului – pe unități de învățare, cu indicarea duratei de parcurgere

Unitatea de învățare 1: Elemente de management general, mijloace moderne de

consolidare a instituțiilor din sistemul judiciar. – 2 ore
Conceptul de management în contextul independenței și interacțiunii puterii judecătorești cu
celelalte puteri ale statului; Procesul de management: trăsăturile şi fazele procesului de
management; Analiza funcţiilor managementului; Tipuri de relaţii de management

Unitatea de învățare 2: Stiluri şi tipuri de management în sistemul judiciar. – 2 ore

Trăsăturile definitorii ale managerilor; Categoriile de manageri și rolurile pe care aceștia le
îndeplinesc; Rolul managerilor; Tipuri de manageri și factorii care determină stilul de
management.

Unitatea de învățare 3: Deciziile de management în sistemul judiciar. – 2 ore

Decizia de management şi componentele procesului decizional judiciar; Cerinţele de
raţionalitate a deciziei de management judiciar; Tipuri de decizii și etapele procesului decizional
în sistemul judiciar.

2
 Unitatea de învățare 4: Organizarea şi structurile organizatorice din sistemul judiciar.
– 2 ore
Posturile şi locurile de muncă. Departamentarea şi nivelurile ierarhice. Organizarea și
funcționarea ICCJ, a curților de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate și judecătoriilor.

Unitatea de învățare 5: Planificarea resurselor umane în cadrul sistemului judiciar. – 4

ore
Planificarea resurselor umane: analiza posturilor şi estimarea necesarului de personal.
Categorii de personal. Asigurarea cu resurse umane: recrutarea personalului în sistemul judiciar.
Menţinerea şi dezvoltarea resurselor umane: formarea şi evaluarea profesională.

Unitatea de învățare 6: Obligații, interdicții și incompatibilități ale personalului din

sistemul judiciar. – 2 ore

Unitatea de învățare 7: Răspunderea disciplinară și sancțiunile disciplinare. – 2 ore

Unitatea de învățare 8: Exercitarea activităţii manageriale în instanţele judecătoreşti şi

în parchete. – 4 ore
Structura organizatorică şi coordonarea activităţilor derulate în cadrul instanţelor
judecătoreşti şi a parchetelor. Organizarea și funcționarea ICCJ, a curților de apel, tribunalelor,
tribunalelor specializate și a judecătoriilor. Ministerul Public. Managerii sistemului pe nivele
ierarhice.
Unitatea de învățare 9: Actorii instituţionali şi partenerii sistemului judiciar. – 4 ore
Avocaţii: organizarea şi funcţionarea barourilor de avocatură. Executorii judecătoreşti:
organizarea şi funcţionarea birourilor executorilor judecătoreşti. Notarii: organizarea şi
funcţionarea birourilor notariale. Consilierii juridici: organizarea şi funcţionarea corpului
consilierilor juridici

Unitatea de învățare 10: Controlul managerial exercitat în cadrul sistemului judiciar. 4

ore
Procesul de control şi importanţa acestuia. Tipurile de control. Metodele şi sistemele utilizate
de manageri în procesul de control. Inspecția Judiciară: scop, principii, organizare, atribuții.
Procedurile de efectuare a lucrărilor de verificare și control din sistemului judiciar.

VI. Numărul și formatul lucrărilor de verificare pe parcurs

O verificare practică la cel de-al doilea seminar programat.

VII. Metodele și instrumentele de evaluare

Evaluare finală – examen scris: 50%
Evaluare formativă continuă: 50%

VIII. Bibliografie obligatorie și resurse suplimentare

Bibliografie
1. Referinţe principale:

3
LEGISLAŢIE:
1. Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti aprobat prin Hotărârea
Plenului C.S.M. nr. 1375/17.12.2015, publicat în M.O. nr. 970/28.12.2015.
2. Regulamentul de ordine interioară al parchetelor, aprobat prin Ordinul ministrului
justiţiei nr. 2632/2014, publicat în M.O. nr. 623 bis din 26.08.2014.
3. Regulamentul privind evaluarea activităţii profesionale a judecătorilor şi
procurorilor, aprobat prin Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 676/2007, publicat în M.O.
nr. 814 bis/29.12.2007.
4. Ghidul de evaluare a activităţii profesionale a magistraţilor, aprobat prin Hotărârea
Plenului C.S.M. nr. 1187/3.11.2015.
5. Metodologia de realizare a controalelor de către Inspecţia Judiciară
6. LEGEA nr. 303 din 28 iunie 2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor
7. LEGEA nr. 304 din 28 iunie 2004 privind organizarea judiciară
8. LEGEA nr. 317 din 1 iulie 2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii
9. LEGEA nr. 567 din 9 decembrie 2004 privind statutul personalului auxiliar de
specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al
personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize
Criminalistice
10. LEGEA nr. 51 din 7 iunie 1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat
11. LEGEA nr. 36 din 12 mai 1995 notarilor publici şi a activităţii notariale
12. LEGEA nr. 188 din 1 octombrie 2000 privind executorii judecătoreşti
13. LEGEA nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic
14. Strategia de dezvoltare a sistemului judiciar 2015-2020 aprobată prin HG nr.
155/23.12.2014 și Planul de acțiune aprobat prin HG nr. 282/22.04.2016.
15. Consiliul Europei : Avizul nr. 17 (2014) al CCJE asupra evaluarii activitatii
judecatorilor, calitatii justitiei si respectarii independentei sistemului judiciar (data
publicare: 24 noiembrie 2014).

STUDII. MONOGRAFIE

1. Burduş E., Popa, Ion – Fundamentele managementului organizaţiei, Colecția

Biblioteca de Management, Ediția a III a, Bucureşti, 2018.
2. Ovidiu Nicolescu, Ion Popa, Dănuț Dumitrașcu - Studii de caz relevante privind
mamagementul organizațiilor din România,Ed. Pro Universitaria, Colecția Biblioteca
de Management, București, 2017.
3. Briciu Traian, Dinu Claudiu, Pop Paul - Instituții judiciare, Ed. C.H. Beck,
București, 2016 .
4. Ovidiu Nicolescu – Dicționar de management, Ed. Pro Universitaria, București,
2011.
5. Gavrilă T., Lefter V. – Managementul general al firmei, Ed. Economică,
Bucureşti, 2004
6. Nica P., Iftimescu A., Prodan A. – Management. Concepte şi aplicaţii. Ed.
Sedcom Libris, Iaşi, 2004
7. Niculescu Oidiu, ş.a. – Managerii şi managementul resurselor umane, Ed.
Economică, Bucureşti, 2004

4
 8. Prodan A. - Managementul resurselor umane, Ed. Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi,
2004
9. Dunăreanu, Ioan Avram – Justiţie, judecător, management, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2005
10. Pivniceru M., Luca C. – Elemente de management judiciar, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2007
11. Barac L. – Management judiciar, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009.

2. Referinţe suplimentare:
Resurse internet: www.csm1909.ro (site-ul oficial al Consiliului Superior al Magistraturii);
www.inm-lex.ro (site-ul oficial al Institutului Național al Magistraturii); www.scj.ro (site-ul
oficial al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României) ; www.portal.just.ro (portalul instanţelor
de judecată); www.mpublic.ro (site-ul oficial al Ministerului Public); www.ccr.ro (site-ul oficial
al Curţii Constituţionale a României); www.cdep.ro (site-ul oficial al Camerei Deputaţilor);
www.just.ro (site-ul oficial al Ministerului Justiţiei); www.uniuneanotarilor.ro (site-ul oficial al
Uniunii Naționale a Notarilor din România); www.unbr.ro (site-ul oficial al Uniunii Naționale a
Barourilor din România)

5
 Unitatea de învățare 1
Elemente de management general, mijloace moderne de consolidare a
instituțiilor din sistemul judiciar.

1. Conceptul de management în contextul independenței și interacțiunii

puterii judecătorești cu celelalte puteri ale statului.

Dispoziţiile constituționale înscrise în art.1 alin.(4) din Constituţia României

prevăd că "Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului
puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei
constituţionale". Statul de drept asigură supremaţia Constituţiei, corelarea legilor şi
tuturor actelor normative cu aceasta, existenţa regimului de separaţie a puterilor
publice, care trebuie să acţioneze în limitele legii, şi anume în limitele unei legi ce
exprimă voinţa generală
Consacrarea principiul constituţional al separării puterilor implică atât
autonomizarea autoritatilor publice în stat, cât şi departajarea lor funcţională, ceea
ce implică instituirea unor mijloace de colaborare și de control reciproc, astfel încât
niciuna dintre aceste autorități statale să nu îndeplinească acte sau acţiuni concrete
prin care să îşi aroge puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei,
aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în
declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în
obligaţiile lor.
Astfel, Parlamentul şi, prin delegare legislativă, Guvernul au competenţa de a
institui, modifica sau abroga norme juridice de aplicare generală. Instanţele
judecătoreşti nu au o asemenea competenţă, misiunea lor constituţională fiind
aceea de a realiza justiţia - art.126 alin.(1) din Legea fundamentală -, adică de a
soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa,
întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective. Instanţelor judecătoreşti nu au
prerogațiva constituțională de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege şi de a
crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte
normative, întrucât, în caz contrar, ar încalca principiul separaţiei puterilor,
consacrat în art.1 alin.(4) din Constituţia României, precum şi prevederile art.61
alin.(1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
Înfăptuirea justiţiei, în numele legii, are semnificaţia că actul de justiţie
izvorăşte din normele legale, iar forţa lui executorie derivă tot din lege, hotărârea
judecătorească reprezentând cel mai important act al justiţiei. Aceasta produce
efecte din momentul pronunţării, iar după rămânerea definitivă se situează în sfera
actelor de autoritate publică, fiind învestită cu o eficienţă specifică de către ordinea
normativă constituţională. Pe de altă parte, un efect al hotărârii judecătoreşti îl

6
constituie forţa executorie a acesteia, care trebuie respectată şi executată atât de
către cetăţeni, cât şi de autorităţile publice. Or, a lipsi o hotărâre definitivă de
caracterul ei executoriu ar reprezinta o încălcare a ordinii juridice a statului de
drept şi o obstrucţionare a bunei funcționări a justiției.
În ceea ce privește conceptul de independenta a justiției, acesta trebuie abordat
din perspectiva celor doua componente ale sale respectiv, independenta
institutionala si independenta judecatorului :
- independenta instantelor este consacrata constitutional prin prevederea inscrisa in
art. 126 alin.(1) din Constitutia Romaniei, potrivit careia justitia se realizeaza prin
Inalta Curte de Casatie si Justitie si prin celelalte instante judecatoresti stabilite de
lege, adica judecatorii, tribunale si curti de apel. Aceasta presupune ca in realizarea
actului de justitie, magistratii nu pot fi influentati de puterea executiva sau
legislativa.
- independenta judecatorilor este reflectata in art.124 alin. 3 din Constitutia
Romaniei, care dispune ca judecatorii sunt independenti si se supun numai legii.
Independenta, astfel inteleasa, nu exclude interventia instantelor de control judiciar
in urma exercitarii cailor de atac impotriva hotararilor judecatoresti, indedpendență
care nu este știrbită prin verificările care sunt întreprinse de conducătorul instanței
sau a instanței superioare, în exercitarea atribuțiilor conferite de Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciara și Regulamanentul de organizare și
funcționare a instanțelor judecătorești nr. …., atât timp cât control nu vizeaza
activitatea de judecată și soluțiile pronunțate în cauză..
În activitatea de judecată, judecătorii sunt independenţi faţă de alte organe
ale statului şi chiar faţă de organele lor ierarhic superioare, fiind supuşi numai
legii, ale cărei dispoziţii sunt chemaţi să le respecte. Legea nr. 303/2004 privind
statutul judecătorilor şi procurorilor, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.
242/2018 prevede în art. 2 alin. 3 că ”judecătorii sunt independenți și se supun
numai legii. Judecătorii trebuie să fie imparțiali, având libertate deplină în
soluționarea cauzelor deduse judecății, în conformitate cu legea și în mod
imparțial, cu respectarea egalității de arme și a drepturilor procesuale ale
părților. Judecătorii trebuie să ia decizii fără niciun fel de restricții, influențe,
presiuni, amenințări sau intervenții, directe sau indirecte, din partea oricărei
autorități, fie chiar autorități judiciare. Hotărârile pronunțate în căile de atac nu
intră sub imperiul acestor restricții. Scopul independenței judecătorilor constă
inclusiv în a garanta fiecărei persoane dreptul fundamental de a fi examinat cazul
său în mod echitabil, având la bază doar aplicarea legii”
Independenţa judecătorului implică cerinţa soluţionării litigiilor fără nicio
ingerinţă extranee, fiind necesară pentru a asigura şi imparţialitatea judecătorului
faţă de părţile din proces, iar orice neregularități procedurale sau încălcări ale
normelor de drept substanțial ivite în cursul judecății nu pot fi remediate decât

7
prin exercitarea căilor legale de atac la instanţele superioare, care, astfel sesizate,
vor putea exercita un control cu privire la legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate.
Sistemele judecătorești de succes din întreaga lume sebazează tot mai mult
pe măsurarea și mamagementul performanței pentru a colecta, analiza, a raporta
permanent și a lua decizii la timp, pentru a reacționa la schimbările ce reclamă
performanța sistemului judiciar și la problemele care se impun a fi remediate.
In contextul activităților specifice desfăsurate pentru derularea procedurilor
jurisdicționale, conceptul de management - privit atât din perspectiva acestuia ca
proces conştient al muncii, ceea ce impune realizarea unor obiective şi
prospectarea activităţii în viitor, cât şi ca proces social, ce implică organizarea
efectivă a activității componenţilor organizaţiei, coordonarea eforturilor și
antrenarea muncii acestora în vederea atingerii obiectivelor propuse, dar şi un
control al modului de desfăşurare a operaţiunilor realizate de către membrii
organizaţiei – trebuie să urmărească consolidarea capacității instituționale,
transparența și responsabilitatea instituțiilor din sectorul judiciar în scopul
asigurării independenței acestora și sporirea eficienței și profesionalismului
angajaților din sistemul judiciar. Pentru a avea un sistem judiciar eficient este
nevoie de un sistem de măsurare a performanțelor cu scopul de a eficientiza
planificarea strategică, a îmbunătăți gestionarea resurselor, a spori
responsabilitățile și a garanta transparența activităților sistemului, în ansamblul
său.
Teoriile manageriale au evidenţiat că noţiunea de management are o triplă
semnificaţie:
- activitate practică (proces) – managementul este definit ca „un tip special de
muncă intelectuală prin care o persoană (managerul, liderul, conducătorul)
determină alte persoane (subordonaţii) să desfăşoare anumite activităţi în vederea
realizării unuia sau mai multor obiective”.
- centru de decizie – reprezentintă o altă semnificaţie a conceptului analizat,
întâlnit la diferite niveluri ale organizaţiei, ca fiind reprezentat de „persoane
investite cu o autoritate formală în virtutea căreia iau decizii prin care vor influenţa
activitatea şi/ sau comportamentul altor persoane”.
În funcţie de nivelurile ierarhice din cadrul unei organizaţii pot fi identificate
mai multe centre de decizie, fiecare dintre acestea dispunând de o anumită
competenţă decizională atribuită prin lege, regulament sau fişa postului. Cu titlu
exemplificativ, în cadrul organizaţiilor din sistemului judiciar identificăm astfel de
centre de decizie cum ar fi: Ministerul Justiției, Consiliul Superior al Magistraturii,
Adunarea Generală a Judecătorilor, Colegiul de Conducere al instanţei,
preşedintele instanţei, şeful de secţie al instanţei, primul grefier, grefierii şefi de
secţie, Procuroril general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție, ș.a., Uniunea Naţională a Barourilor din România, Consiliul Baroului de

8
Avocaţi, Congresul Avocaţilor U.N.B.R., Consiliul Uniunii Naţionale a Notarilor
Publici, Colegiul Director al Camerei Notarilor Publici, Camera Notarilor Publici
etc.
- disciplină ştiinţifică - conceptul de management este frecvent utilizat pentru a
desemna teoria din acest domeniu, reprezentând preocupările doctrinarilor de a
prezenta ansamblul cunoştinţelor în legătură cu modalităţile de acţiune practică a
managerilor care să se circumscrie unui model pentru cei care îmbrăţişează această
profesie. De aceea, din perspectiva acestei semnificaţii, managementul reprezintă
„explicitarea naturii şi trăsăturilor procesului de management, conturarea unui
ansamblu organizat de cunoştinţe specifice formării managerilor şi orientării
activităţii lor”.
Observarea modalităţilor de acţiune ale managerilor a devenit obiect de
cercetare ştiinţifică despre fenomenul de management în general.
Ştiinţa managementului implică astfel operaţiuni de sistematizare a
experienţei, perspicacităţii şi flerului managerului, identificarea unor principii,
reguli, metode şi tehnici de conducere în scopul asigurării eficienţei şi eficacităţii
organizaţiei conduse.
Din aceste perspective managementul ca ştiinţă reprezintă „studierea
procesului de management în vederea sistematizării şi generalizării unor concepte,
legi, principii, reguli, a conceperii de noi sisteme, metode şi tehnici de
management care să conducă la creşterea eficienţei activităţilor desfăşurate pentru
realizarea unor obiective”.
Managementul ca ştiinţă nu poate fi identificat cu managementul ştiinţific
care s-a evidenţiat datorită aplicării în practică de către manageri a legităţilor,
tehnicilor, metodelor furnizate de ştiinţa managementului. În această accepţiune,
managementul ştiinţific este definit ca „ansamblul activităţilor de dirijare,
îndrumare şi coordonare a organizaţiilor umane, cu scopul de a realiza obiectivele
propuse de fiecare în parte, activităţi ce derivă din aplicarea principiilor, legilor,
regulilor, sistemelor şi metodelor de management formulate de ştiinţa
managementului, la specificul fiecărei organizaţii”.
Rezultatele aplicării acestor metode şi tehnici conduc la îmbogăţirea ştiinţei
managementului care va furniza pe baza creşterii complexităţii rezultatelor
cercetărilor ştiinţifice noi teorii şi concepte uzitate de viitorii manageri.
Nu putem pierde din vedere că evoluţia organizaţiei depinde atât de cunoştinţele
de management, dar în acelaşi timp şi de talentul conducătorului organizaţiei
respective deoarece managerul trebuie să aibă abilitatea de a pune în practică
cunoştinţele ştiinţifice dobândite şi de a le adapta condiţiilor concrete ale obiectului
condus. Din această perspectivă se poate vorbi atât de o ştiinţă a managementului,
cât şi de o artă a managementului. Referitor la acest aspect, J.J. Serven Screiber

9
afirma că „managementul este arta artelor întrucât are în vedere dirijarea talentului
altora”.

2. Procesul de management. Trăsăturile şi fazele procesului de

management.

Și în cadrul organizaţiilor din sistemul judiciar, procesul de management se

caracterizează „printr-un ansamblu de faze prin care se determină obiectivele unei
organizaţii, se organizează activităţile componente, se coordonează eforturile şi
acţiunile membrilor organizaţiei, se antrenează personalul pentru a participa la
realizarea obiectivelor, se controlează modul de desfăşurare al activităţilor şi se
reglează funcţionarea sistemului condus”.
Toate aceste activităţi specifice procesului de management desfăşurate de
manageri, indiferent de nivelul ierarhic, reliefează funcţiile managementului,
precum: cea de prevedere, organizare, coordonare, antrenare, evaluare, reglare,
funcţii în exercitarea cărora sunt evidenţiate trăsăturile şi caracterele procesului de
management care îl diferenţiază de alte procese de muncă.
Literatura de specialitate evidențiază o serie de trăsături ale procesului de
management:
a) interdependenţa activităţilor componente, deseori funcţiile managementului
influenţându-se reciproc;
b) continuitatea, procesul de management implică activităţi care dobândesc
caracter continuu, necesitând stabilirea continuă la anumite intervale a unor
obiective;
c) ciclicitatea, procesul de management implică repetarea unor activităţi, pe cicluri
începând cu stabilirea obiectivelor, continuând cu organizarea activităţilor
organizate, motivarea personalului, încheindu-se cu evaluarea şi reglarea
funcţionării sistemului condus, ciclu care se reia la un nivel superior;
d) progresivitatea, manifestată prin trecerea de la un ciclu la altul, la un nivel
superior, prin raportare la activităţile anterior desfăşurate;
e) eficacitatea, exprimată prin dorinţa oricărui manager de a obţine rezultate
superioare.

În raport cu intensitatea exercitării funcţiilor managementului, pot fi identificate

trei faze în cadrul procesului de management:
- faza previzională caracterizată prin preponderenţa previziunii, celelalte
funcţii ale managementului fiind abordate într-o viziune prospectivă. Acestei
faze îi corespunde "managementul strategic", prin care se vizează orizonturi
de timp mai îndelungate, iar deciziile sunt cu preponderenţă strategice şi
tactice.

10
 - faza operativă caracterizată prin preponderenţa exercitării funcţiilor de
organizare, coordonare şi motivare a personalului în vederea atingerii
obiectivelor previzionate. În această fază previziunea este exercitată pe un
termen scurt, iar controlul este operativ şi datorită acestei specificităţi acestei
faze îi corespunde managementul operativ care vizează orizonturi de timp
mai limitate, prevăzându-se obiective pe termen scurt dar care sunt cuprinse
în obiectivele strategice fixate în prima fază.
- faza postoperativă caracterizată prin exercitarea preponderentă a funcţiei de
control reglare destinată în vederea evaluării şi interpretării rezultatelor, a
depistării derapajelor de la obiectivele preconizate şi a identificării cauzelor
care au generat abaterile constatate.

3. Analiza funcţiilor managementului.

În cadrul sistemului judiciar, indiferent de nivelul ierarhic la care se

desfăşoară şi de organizaţia în care se exercită, analiza proceselor de management
implică identificarea, cunoaşterea şi înţelegerea conţinutului funcţiilor
managementului:
a) funcţia de previziune, constă în stabilirea obiectivelor organizaţiei, a
resurselor şi a pârghiilor/ mijloacelor necesare realizării acestora.
Exercitarea acestei funcţii implică activităţi de analiză, diagnoză,
prognoză, planificare şi programare a rezultatelor obţinute în vederea identificării
informaţiilor necesare pentru proiectarea obiectivelor viitoare.
După orizontul de timp la care se referă, gradul de detaliere şi
obligativitatea lor rezultatele funcţiei de prevedere se concretizează în prognoze,
planuri şi programe.
Prognozele sunt reprezentate de acele informaţii şi date cu un caracter
aproximativ referitoare la ansamblul organizaţiei sau la componentele sale
principale şi vizează orizonturi mari de timp (minim 10 ani), nefiind obligatorii
pentru organizaţie, având caracter orientativ.
Planurile se referă la orizonturi mai reduse de timp (între 5 ani şi un
trimestru), gradul acestora de detaliere variind invers proporţional cu orizontul de
timp. Datele şi informaţiile care le conţin pot fi obligatorii dacă vizează durate
scurte de timp.
Programele concretizează acele acţiuni pentru orizonturi reduse de timp
(lună, decadă, săptămână, zi, oră) având un grad mare de detaliere, precum şi un
grad mare de certitudine, fiind obligatorii deoarece elementele pe care le cuprind
conduc direct spre realizarea obiectivelor.
Cu titlu de exemplu, ,printre funcțiile și atribuțiile sale principale, Ministerul de
Justiție elaborează politicile publice, strategiile şi planurile de acţiune în domeniul

11
justiţiei, al prevenirii şi combaterii corupţiei şi formelor grave de criminalitate,
inclusiv în concordanţă cu obiectivele programului de guvernare.
Totodată, în planul său de acțiune pentru implementarea Strategiei pentru
dezvoltarea sistemului judiciar 2015-2020, aprobată prin HG nr. 1155/2014,
Ministerul Justiției are înclus în managementul său strategic obiectivele :
eficientizarea justiției ca serviciu public, definitivarea procesului de punere în
aplicare a noilor coduri ; îmbunătățirea condițiilor de detenție ; asigurarea
transparenței și informatizarea sistemului judiciar ;optimizarea managementului
instanțelor şi parchetelor în sensul analizării sarcinilor administrative ale
conducerii acestora care ar putea fi transferate către alte categorii de personal și
îmbunătățirea cadrului normativ privind atribuţiile colegiilor de conducere şi ale
factorilor de decizie din instanţe şi parchete ; alocarea posturilor necesare
implementării legislației privind falimentul persoanelor fizice ; identificarea a trei
instanțe pilot, pe baza concluziilor proiectului ”Îmbunătăţirea eficienţei şi calităţii
sistemului judiciar”, cu accent pe o alocare echilibrată a resurselor printr-un
management judiciar adecvat derulat de CSM şi Consiliul Judiciar din Olanda etc.

b) funcţia de organizare implică „stabilirea şi delimitarea proceselor de

muncă fizică şi intelectuală, a componentelor acestora (operaţii, timpi, mişcări),
precum şi gruparea acestora pe posturi, formaţii de muncă, compartimente şi
atribuirea lor personalului, corespunzător anumitor criterii economice, tehnice şi
sociale în vederea realizării în cât mai bune condiţii a obiectivelor stabilite prin
prevedere”.
În funcţie de structura organizatorică, prin intermediul funcţiei de
organizare a managementului se stabileşte cine, cum, când trebuie să contribuie la
realizarea obiectivelor stabilite prin exercitarea funcţiei de previziune.
Exercitarea funcţiei de organizare implică acţiuni concrete pentru stabilirea
sferei atribuţiilor, autorităţii şi responsabilităţii ce revin fiecărui manager,
corespunzător nivelului ierarhic, asigurarea unui sistem informaţional
corespunzător în scopul realizării unei coordonări eficiente între organizarea
conducerii şi organizarea muncii.
Cu titlu de expempli, președintele Curții de Apel are, printre atribuțiile
stipulate de Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti nr.
1375/2015, publicat în M.O. nr. 970/2015, și cele care vizează repartizarea,
organizarea şi controlul personalul din cadrul compartimentelor auxiliare ale curţii
de apel; organizarea şi coordonarea activității de repartizare aleatorie a cauzelor şi
stabilirea regulilor aplicabile în situaţiile neprevăzute de lege sau de regulament,
etc.;De asemenea, prim-grefieri curţilor de apel, ai tribunalelor şi ai tribunalelor
specializate au, printre altele, ca atribuţii: coordonarea şi controlul activității
personalului auxiliar de specialitate şi a personalului conex, atât al instanţei la care

12
funcţionează, cât şi al instanţelor din circumscripţie, personal sau prin grefieri cu
funcţii de conducere desemnaţi; întocmirea, cu avizul președintelui, a fişelor
posturilor pentru personalul auxiliar de specialitate şi pentru personalul conex, etc.;

c) funcţia de coordonare constă „în ansamblul proceselor prin care se

armonizează deciziile şi acţiunile personalului organizaţiei şi a subsistemelor
componente, în cadrul obiectivelor stabilite prin prevedere şi a sistemului
organizatoric creat”.
Dinamismul activităţii organizaţiei şi a mediului în care aceasta
funcţionează, dar şi complexitatea ori diversitatea reacţiilor dinlăuntrul organizaţiei
la schimbările ce se produc relevă importanţa funcţiei de coordonare şi mai ales
necesitatea exercitării acestei funcţii a managementului.
La baza exercitării funcţiei de coordonare se află comunicarea care asigură
schimbul permanent de informaţii înlăuntrul şi în exteriorul organizaţiei.
Pentru a asigura participarea la un act de justiţie echitabil, managerul
trebuie să dezvolte competenţe de bază în domeniul comunicării, care să creeze
premisele înţelegerii, respectului şi mai ales ale încrederii în relaţiile de serviciu şi
în relaţiile cu publicul beneficiar al actului de justiţie, ceea cereclamă asimilarea,
dar și diseminarea unor principii generale de comunicare eficientă şi prin
responsabilizarea tuturor categoriilor de personal.
`Coordonarea poate fi bilaterală atunci când are loc între un manager şi un
subordonat prezentând avantajul unei eficiente transmiteri a informaţiei, respectiv
coordonarea multilaterală care implică un schimb multilaterală de informaţii între
manager şi mai mulţi subalterni, uzitată frecvent în cadrul şedinţelor cu un avantaj
real al economiei de timp, dar şi un dezavantaj în apariţia unor distorsiuni în
transmiterea informaţiilor.
Comunicarea poate fi formală sau informală. Comunicarea formală este un
tip de comunicare prin canale special dedicate unei interacţiuni controlabile și
asigură respectarea obiectivelor superioare individului, fie ele ierarhice sau de
sistem social, şi asumarea responsabilităţii comunicatorilor, fiind bazată pe reguli,
convenţii şi aspecte de ceremonial bine precizate la nivel instituţional. Avantajul
comunicării formale este că avem acces facil la identificarea poziţiilor şi a
autorităţii (ierarhice sau obţinute prin statut).
Comunicarea informală are caracter de spontaneitate şi se produce mult
mai frecvent decât comunicarea formală, fiind regăsită în conversaţiile directe între
doi membrii organizației, în comunicarea în grupuri mici de colegi la serviciu, pe
coridoare, în prezentările făcute ad-hoc, chiar şi în discuţiile cu reprezentanţi de la
alte niveluri ierarhice.

d) funcţia de antrenare cuprinde „ansamblul proceselor prin care se determină

13
personalul organizaţiei să contribuie la realizarea obiectivelor stabilite, pe bază
luării în considerare a factorilor motivaţionali”.
Antrenarea personalului în stabilirea şi îndeplinirea obiectivelor se
realizează prin motivarea acestuia, știut fiind faptul că oamenii tind să fie mult mai
eficienţi, fericiţi şi motivaţi atunci când îşi dau seama că acţiunile lor contribuie la
realizări la o scară mai largă.
Utilizarea indicatorilor de performanţă atrage de obicei atenţia oamenilor
şi contribuie la concentrarea eforturilor asupra unor acţiuni specifice. Ar putea fi
utilă în acest sens stabilirea cu o claritate mai mare a celui mai important obiectiv
al unei organizaţii. Indicatorii de performanţă pot fi un instrument extrem de
puternic care să arate ce este semnificativ şi ce este mai puţin important într-un
anumit context. Cu siguranţă, elementul motivaţional poate fi întărit suplimentar
dacă măsurarea performanţei este corelată cu recompense sau sancţiuni, însă chiar
şi fără utilizarea unor astfel de stimulente explicite, folosirea ar putea avea un
impact semnificativ. Indicatorii cei mai motivanţi tind să fie măsurările aproape în
timp real ale rezultatelor comparativ cu obiectivele propuse. Pentru a fi motivante,
astfel de măsurători ar trebui să se refere numai la lucrurile asupra cărora
personalul are influenţă directă, iar datele ar trebui colectate şi distribuite suficient
de rapid pentru a oferi informaţii utilizabile.
O modalitate comună de a privi indicatorii de performanţă este aceea de a-i
considera corelaţi cu acţiunile. Aceste acţiuni, după cum ilustrează figura de mai
jos, constituie elemente ale unui efort structurat pentru realizarea unui anumit
rezultat, prin dezvoltarea anumitor resurse (intrări), activităţi (procese
operaţionale) şi rezultate.
În funcţie de relaţia de dependenţă, de participarea personalului la
realizarea obiectivelor organizaţiei, motivarea poate fi pozitivă sau negativă.
Această clasificare ilustrează efectele stimulărilor premiale şi cele ale stimulilor
aversivi asupra salariaţilor.
Motivaţia pozitivă produsă de laudă, încurajare constă în amplificarea
satisfacerii exigenţelor personale pe măsura creşterii aportului la realizarea
obiectivelor. În antiteză, motivaţia negativă produsă de folosirea ameninţării,
blamării constă în ameninţarea personalului cu reducerea satisfacţiilor dacă acesta
nu participă la realizarea obiectivelor organizaţiei.
Procesul de motivare al personalului este conceput pe baza unei scări
motivaţionale ale cărei trepte motivaţionale reprezintă elemente de interes pentru
salariaţi. Cea mai reprezentativă scară motivaţională identificată în doctrină este
cea elaborată de Abraham Maslow care a pornit de la ideea că oamenii sunt „fiinţe
în aşteptare” care se străduiesc să-şi satisfacă o varietate de nevoi.
Cele cinci trepte motivaţionale ale lui Maslow corespund următoarelor
categorii de nevoi:

14
 - nevoile fiziologice, adică nevoi legate de supravieţuire (hrană, apă,
îmbrăcăminte, somn). Într-o organizaţie aceste nevoi sunt, de obicei,
satisfăcute printr-un salariu adecvat.
- nevoile de securitate şi siguranţă, adică acele nevoi legate de securitatea
fizică şi afectivă. Într-o organizaţie aceste nevoi pot fi satisfăcute printr-o
slujbă sigură, asigurarea pensiei, condiţii de muncă lipsite de pericol.
- nevoile sociale, adică dorinţa omenească de dragoste şi afecţiune, precum şi
sentimental apartenenţei la grup. Aceste nevoi pot fi satisfăcute prin climatul
în care se desfăşoară munca şi prin organizare informală.
- nevoile de stimă care cer respect şi recunoaştere din partea altora, putând fi
satisfăcute prin realizări personale, promovarea în funcţii mai solicitante,
diferite premii, alte forme de recunoaştere.
- nevoile de autorealizare, adică nevoi de creştere şi dezvoltare ca om şi de a
deveni ceea ce oamenii sunt capabili să fie. Aceste nevoi sunt cel mai greu
de satisfăcut, iar modul de satisfacere diferă de la un individ la altul.
Piramida lui Maslow sugerează că modalităţile de stimulare oferite de
sistemele de recompensare ar trebui aplicate în aşa fel încât să-i ajute pe salariaţi să
parcurgă, în sens ascendent, nivel după nivel. Practic managerul trebuie să-i
sprijine pe angajaţi să-şi găsească o semnificaţie superioară în munca lor şi să
dezvolte la maxim potenţialul de aptitudini al subordonaţilor şi colaboratorilor lor.
Doctrina relevă că exercitarea eficientă a funcţiei de antrenare implică ca
procesul motivării să întrunească cumulativ următoarele caracteristici:
- procesul de motivare trebuie să fie complex, adică să realizeze o combinare
a stimulentelor materiale, cât şi a stimulentelor psihosociale, ţinând cont de
împrejurarea că oamenii reacţionează diferit în funcţie de natura
stimulentelor;
- procesul de motivare trebuie să fie diferenţiat, adică tehnicile motivaţionale
utilizate să fie în concordanţă cu caracteristicile fiecărui grup şi chiar a
fiecărui salariat;
- procesul de motivare trebuie să fie gradual, ceea ce implică satisfacerea
necesităţilor personalului într-un mod succesiv în raport cu contribuţia
salariaţilor la realizarea obiectivelor.
De pilă, ca formă motivaţională, Legea nr. 567/2004 prevede că personalul
auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă
acestea beneficiază anual de un concediu de odihnă plătit de 30 de zile
lucrătoare şi că în perioada concediului de odihna personalul auxiliar de
specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea
beneficiază de decontarea a unui număr de 3 călătorii dus-întors între localitatea
de domiciliu şi localitatea din tara în care îşi petrece concediul de odihnă și au
dreptul la concedii fără plată, pentru studii sau pentru alte evenimente.

15
 Personalul auxiliar, precum şi soţul/soţia şi copiii aflaţi în întreţinerea
acestuia beneficiază în mod gratuit de asistenţă medicală, medicamente şi
proteze, în condiţiile respectării dispoziţiilor legale privind plata contribuţiei la
asigurările sociale de sănătate, au dreptul la atribuirea unei locuinţe de serviciu
dacă, în localitatea unde îşi desfăşoară activitatea, acesta, soţul/soţia sau copiii
aflaţi în întreţinerea lui nu beneficiază de locuinţă proprietate personală ori nu i
s-a atribuit o locuinţă de către autorităţile administraţiei publice locale, iar
personalul căruia nu i s-a acordat locuinţă de serviciu de către ordonatorii
principali de credite are dreptul la compensarea diferenţei dintre chiria ce s-ar
stabili pentru o locuinţă de serviciu, potrivit legii, şi chiria plătită pe baza unui
contract de închiriere încheiat în condiţiile legii. Personalul auxiliar de
specialitate care nu beneficiază de locuinţă proprietate personală ori căruia nu i
s-a acordat locuinţă de serviciu - sau compensarea chiriei - în localitatea în care
îşi desfăşoară activitatea, are dreptul la decontarea cheltuielilor de transport
între localitatea în care îşi are domiciliul sau reşedinţa şi localitatea unde se află
sediul unităţii.
Pe lângă aceste beneficii, în cadrul sistemului motivaţional al grefierilor o
serie de manageri au considerat oportun a introduce şi sistemul de acordare a
unor diplome pentru evidențiere activității desfăşurată pe parcursul anului
judiciar.

e) funcţia de control – reglare constă „în ansamblul proceselor prin care

performanţele organizaţiei şi componentele acesteia sunt comparate cu obiectivele,
cu scopul depistării abaterilor, a cauzelor care le-au generat şi luării unor decizii
pentru eliminarea deficienţelor constatate.
Funcţia de control – reglare implică parcurgerea următoarelor etape:
- măsurarea realizărilor,
- compararea realizărilor cu obiectivele previzionate şi depistarea derapajelor,
- identificarea cauzelor care au determinat abaterile constatate,
- realizarea corecturilor impuse pentru funcţionarea eficientă a organizaţiei.
Doctrina a identificat o serie de caracteristici pentru eficacitatea exercitării
funcţiei de control-reglare, respectiv ca aceasta să fie:
- continuă, adică să se desfăşoare pe întreg parcursul derulării activităţilor
desfăşurate în organizaţie;
- preventivă, adică să preîntâmpine apariţia unor abateri negative, distructive;
- corectivă, adică să urmărească adoptarea unor decizii de natură a conduce la
înlăturarea cauzelor care au generat abaterile negative şi la generalizarea
cauzelor care determină abateri pozitive.
În funcţie de structura organizaţională, controlul poate fi ierarhic exercitat
din treaptă în treaptă prin intermediul conducerii operative şi a şefilor

16
compartimentelor/departamentelor din cadrul organizaţiei.
Controlul ierarhic poate îmbrăca şi o formă specializată de control pe
domenii distincte prin utilizarea unor metode şi tehnici particulare de control şi
poate viza controlul financiar, controlul bugetar etc.

4. Tipuri de relaţii de management,

Relaţiile de management sau de conducere sunt definite în literatura de

specialitate ca raporturile care se stabilesc între membrii unei organizaţii, precum
şi între aceştia şi membrii altei organizaţii cu ocazia exercitării funcţiilor
managementului, respectiv în procesele previzionării, organizării, coordonării,
antrenării şi controlului activităţilor desfăşurate în organizaţia respectivă.
Aceste relaţii iau naştere între manageri şi executanţi, putând fi relaţii de
colaborare sau conflictuale între aceştia, însă trebuie avut în vedere că standardele
de conduită care se aplică personalului din sistemul judiciar au rezultat din valorile
fundamentale ale justiției, bazate pe integritate, imparțialitate, independență,
corectitudine, competență, egalitate, transparență, fiind parte integrantă a
standardelor de conduită judiciară aplicabile tuturor categoriilor profesionale din
sistem.
Relaţiile de management sau de conducere sunt influenţate de mai mulţi
factori, cum ar fi:
- dimensiunea, natura şi rolul organizaţiei;
- complexitatea obiectivelor organizaţiei;
- gradul de cooperare şi specializare a resursei umane;
- sistemul informaţional;
- cultura organizaţională etc.
În cadrul organizaţiilor din sistemul judiciar, între componenţii acestora se
stabilesc mai multe tipuri de relaţii de management, care pot fi clasificate în funcţie
de sfera de cuprindere a autorităţii, de persoanele între care se stabilesc aceste
relaţii, de natura activităţii şi de obiectivele urmărite, respectiv:
a) relaţii de autoritate, care vizează raporturile stabilite în cadrul procesului de
management între persoanele din cadrul aceleiaşi organizaţii, dintre care unele au
competenţă decizională asupra altora. La rândul lor, relaţiile de autoritate pot fi
clasificate în:
- ierarhice, reprezentate de raporturile stabilite între conducătorul organizaţiei
şi executant prin care se stabileşte că numai conducătorul (managerul) este cel care
decide asupra executantului în privinţa tuturor activităţilor pe care acesta din urmă
le realizează în vederea îndeplinirii obiectivelor individual. În cadrul sistemului
judiciar, acest tip de relaţii se stabilesc între instituţiile, autorităţile puterii
judecătoreşti aflate pe niveluri ierarhice diferite.

17
 - funcţionale, reprezentate de raporturile născute ca urmare a specializării şi
stabilite între un specialist şi un executant prin care specialistul are prerogative
doar de îndrumare şi control a activităţilor desfăşurate de executant, fără însă a
avea asupra acestuia din urmă vreo competenţă decizională. Autoritatea
specialistului asupra executantului se rezumă numai la metoda şi modalitatea
folosită de executant în desfăşurarea activităţilor proprii din respectivul domeniu
de specialitate, competenţa decizională asupra executantului rămânând tot în seama
managerului şi nu a specialistului respectiv. Acest tip de relaţii în sistemul judiciar
vizează legătura dintre instituţii aflate pe aceleaşi niveluri ierarhice în structura
sistemului judiciar, relaţii care se bazează pe comunicarea pe orizontală.
- de stat major, reprezentate de raporturile stabilite între un colectiv de
persoane specializate (stat major) căruia i se delegă de către conducerea
organizaţiei o anumită autoritate formală şi şefii sau componenţii compartimentelor
implicate în soluţionarea unor probleme complexe. Aceste relaţii se pot derula în
vederea realizării unor proiecte comune între instanţele judecătoreşti şi ale instituţii
specializate într-un domeniu ( poliţie, penitenciar, autoritate tutelară )

b) relaţiile de cooperare, care vizează raporturile stabilite între categoriile de

posturi de pe acelaşi nivel ierarhic, dar care se află în compartimente diferite.
Aceste relaţii determină colaborarea între posturile situate în compartimente
diferite pentru realizarea unor obiective comune.

c) relaţii de control, care vizează raporturile stabilite între organismele

specializate de control şi personalul de execuţie din cadrul compartimentelor
auxiliare organizaţiei. Deşi relaţiile dintre cel ce controlează şi cel controlat sunt
relaţii de subordonare, competenţa decizională asupra celui controlat nu aparţine
controlorului, aceasta rămânând în sarcina managerului ierarhic superior. Aceste
relaţii se nasc între instanţe în strânsă legătură cu organizarea lor ierarhică.

18
 Unitatea de învățare 2
Stiluri şi tipuri de management în sistemul judiciar

1. Trăsăturile definitorii ale managerilor.

Eficienţa unei organizaţii depinde de nivelul de pregătire, de calităţile,

experienţa şi deprinderile managerului, dar şi de perspicacitatea, originalitatea,
puterea de muncă şi persuasiune pe care o are managerul organizaţiei respective.
Desfăşurarea proceselor de management în cadrul organizaţiei depinde de eficienţa
cu care managerul îşi desfăşoară activitatea, eficienţă care presupune dezvoltare şi
echilibru în activitatea managerilor respectivi. Managerul trebuie să dovedească
reale valenţe atât profesionale cât şi creative, inovatoare de natură a călăuzi
activitatea membrilor echipei sale, să-i ajute să înveţe sau să-şi perfecţioneze
tehnicile folosite în îndeplinirea sarcinilor, să le dezvolte noi competenţe.
Managerul organizaţiei trebuie să identifice pentru membrii echipei sale metode
şi tehnici de natură a crea oportunităţi, de a câştiga experienţă în domeniu şi să
manifeste interes şi influenţă asupra definirii posturilor ce revin membrilor echipei
sale, a motivării acestora şi a creării unui climat organizaţional de natură a
contribui la atingerea obiectivelor planificate.
Specialiştii în teoria managerială consideră că printre trăsăturile definitorii ale
managerilor relevante sunt următoarele:
- dubla profesionalizare, adică managerul trebuie să deţină pe lângă
cunoştinţele de specialitate şi cunoştinţe, calităţi, aptitudini specifice
managementului,
- caracterul accentuat creator necesar rezolvării situaţiilor inedite cu care
aceştia sunt confruntaţi în activitatea lor curentă.
În literatura de specialitate s-a afirmat că un manager de succes trebuie să
posede zece calităţi esenţiale:
- capacitate de stabilire a unei direcţii clare de acţiune,
- disponibilitate pentru comunicări deschise şi intense cu colaboratorii
(superiorii, subordonaţii, manageri de pe acelaşi nivel ierarhic),
- capacitate de instruire şi de sprijin a membrilor echipei,
- aptitudine de recunoaştere obiectivă a performanţelor subordonaţilor,
- capacitate de efectuare a controlului continuu preventive,
- potenţialul de selectare a persoanelor pentru staful organizaţiei,
- capacitate de evaluare obiectivă în luarea deciziilor,
- receptivitate la nou,
- capacitate de comunicare pe verticală şi orizontală cu privire la deciziile
luate,
- integritate etică.

19
 Trăsăturile definitorii ale managerilor organizaţiilor din sistemul judiciar
implică calităţi ample, de lider, cu viziuni de perspectivă strategică, cu obiective
clare şi realiste, dar şi calităţi referitoare la integritate şi etică atât profesională, cât
şi morală, dar şi curaj în acţiunile întreprinse pentru obţinerea unor rezultate
notabile pentru sistemul judiciar, managerilor fiindu-le, în genere, necesare patru
mari seturi de competenţe:
a) competenţe cognitive care îi ajută să sorteze informaţiile culese pentru
anticiparea situaţiilor viitoare;
b) competenţe interpersonale care îi conferă abilitatea să atribuie fiecărui
membru al organizaţiei roluri bine definite, să-l motiveze şi să-i evalueze
performanţele obiectiv recunoscându-i rezultate şi rezolvându-i eventualele
probleme;
c) competenţe de comunicare care să-l ajute să escaladeze barierele
comunicaţionale şi să-i asigure o comunicare clară şi concisă care să încurajeze
participarea salariaţilor la dialog;
d) competenţe motivaţionale care conferă managerului capacitatea de a stabili
obiective specifice, clare, măsurabile, realiste, încadrabile într-o unitate de timp şi
care să facă posibilă concentrarea eforturilor membrilor grupului pentru atingerea
obiectivelor.
În literatura de specialitate s-a evidenţiat, în urma unui sondaj realizat printre
practicieni, că trăsăturile considerate a fi foarte importante în eficienţa muncii
manageriale sunt:
- personalitatea – 35%
- competenţa profesională – 26%
- comunicarea cu oamenii – 23%
- flexibilitatea – 10%
- convingerile morale – 6%
Pe parcursul proceselor derulate, activitatea managerilor este conturată de o
serie de caracteristici şi responsabilităţi:
1. managerii sunt răspunzători de activitatea lor şi a subalternilor lor,
revenindu-le sarcina de a stabili obiective pentru a face eficientă
organizaţia.
2. managerii asigură un echilibru între scopurile şi priorităţile aflate în
competiţie, având obligația să-şi prioritizeze problemele şi să acorde
întâietate celor mai importante.
3. managerii gândesc analitic şi conceptual procedând la analizarea
elementelor componente ale problemei.
4. managerii acţionează ca mediatori având ca obiectiv armonizarea
intereselor individuale, de grup şi cele organizaţionale.
5. managerii aplică un stil managerial adecvat fiecărei situaţii în parte,

20
 asigurând suportul motivaţional al salariaţilor
6. managerul reprezintă un simbol în relaţiile cu proprii salariaţi, colaboratori
şi cu partenerii externi.

2. Categoriile de manageri și rolurile pe care aceștia le îndeplinesc.

În cadrul organizaţiilor din sistemul judiciar sunt întâlnite mai multe categorii
de manageri care pot fi grupate după următoarele criterii:
a) după nivelul ierarhic la care se situează postul pe care îl ocupă, managerii se
împart în trei categorii:
- manageri de nivel inferior, reprezentaţi de cei care interacţionează şi
lucrează direct cu personalul de execuţie, fiind acea categorie de manageri care nu
au în subordinea lor altă categorie de manageri, ci doar executanţi (cu titlu de
exemplu, grefierii).
- manageri de nivel mediu, care sunt managerii situaţi la mai multe niveluri
ierarhice identificate în interiorul organizaţiei, în subordinea acestora fiind
identificate şi alţi manageri (cu titlu de exemplu, grefierii șefi de secție).
- manageri de nivel superior, o constituie o categorie aparte şi restrânsă de
manageri care au în responsabilitate activităţile derulate de alţi manageri şi
executanţi aflaţi pe toate nivelurile ierarhice ale organizaţiei respective (cu titlu de
expemplu, primul grefier).
b) după sfera de cuprindere a activităţii coordonate managerii se împart în două
categorii:
- manageri funcţionali, responsabili pentru un compartiment, departament din
cadrul organizaţiei;
- manageri generali, care conduc subunităţi ale organizaţiei în cadrul cărora se
desfăşoară un complex de activităţi eterogene.
Teoreticianul Robert I. Katz a exprimat opinia prin care a identificat trei feluri
de calităţi (aptitudini) necesare managerilor pentru îndeplinirea
responsabilităţilor conferite, calităţi ce revin acestora în proporţii diferite în funcţie
de categoria în care aceştia se încadrează:
a) aptitudini conceptuale, care revin într-o pondere mare categoriei
managerilor de nivel superior, aptitudini care constau în capacitatea managerilor de
a asigura orientarea strategică a organizaţiei, ca un tot unitar, în acord cu misiunea
şi obiectivele stabilite, de a formula şi implementa strategii eficiente şi eficace.
b) aptitudini umane care revin într-o pondere aproximativ egală la toate
categoriile de manageri şi care permit crearea unui climat favorabil cooperării şi
comunicării deschise între membrii organizaţiei, precum şi armonizarea intereselor
individuale de grup şi organizaţionale, creând un climat propice dezvoltării unei

21
culturi organizaţionale orientate spre performanţă şi inovare.
c) aptitudini profesionale (tehnice) cu ponderea cea mai mare în privinţa
managerilor de nivel inferior fiind reprezentate de calităţile tehnice, profesionale
de specialitate pe care managerul este capabil să le aplice în efectuarea unor
activităţi concrete sau în îndrumarea personalului din subordine.

Relativ la rolurile pe care managerii le îndeplinesc în organizație,

Henry Minzberg a susţinut ideea că în activitatea managerială, indiferent de nivelul
ierarhic la care se situează şi de domeniul în care îşi desfăşoară activitatea
managerii sunt obligaţi să îndeplinească o gamă largă de roluri.
Minzberg a identificat zece roluri pe care le-a grupat în trei categorii:
a) rolurile managerilor în domeniul interpersonal, acestea constituind un set
de roluri care se referă la relaţiile pe care trebuie să le aibă managerul cu ceilalţi. În
cadrul acestei categorii, managerului îi revine următoarele:
- rol de reprezentare conferit în virtutea autorităţii formale şi poziţiei simbolice
pe care o ocupă managerul, fiind cel care reprezintă organizaţia. Cu titlu de
exemplu, potrivit art. 8 din HG nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea
Ministerului Justiției, conducerea și reprezentarea Ministerului se exercită de către
ministrul justiției.
- rol de lider conferit de responsabilităţile managerului faţă de subordonaţii săi,
rol în virtutea căruia managerul trebuie să armonizeze interesele organizaţiei cu
interesele individuale ale subalternilor săi. Prin exercitarea acestui rol managerul
îşi motivează, îşi influenţează subordonaţii pentru atingerea obiectivelor
organizaţiei, potenţându-le munca.
- rol de agent de legătură ce descrie contactele pe care managerul le are cu
relaţiile grupului pe care îl conduce şi cu alte grupuri cu care intră în contact. În
virtutea acestui rol managerul îşi creează şi păstrează o reţea de relaţii atât în
interiorul, cât şi în afara organizaţiei conduse.
b) rolurile managerilor în domeniul informaţional, acestea conferind
managerilor capacitatea de a colecta, de a difuza şi de a transmite informaţiile. În
cadrul acestei categorii, managerii exercită următoarele roluri informaţionale:
- de observator activ (monitor) având atribuţii în monitorizarea lucrurilor ce se
desfăşoară în cadrul organizaţiei, căutând şi recepţionând informaţii despre
evenimentele interne şi externe pe care le transmite celorlalţi.
- de diseminator (difuzor) întrucât transmite mai departe informaţiile
recepţionate.
- purtător de cuvânt, rol în virtutea cărora managerul oferă informaţii atât
angajaţilor săi, cât şi în exteriorul organizaţiei.
c) roluri în domeniul decizional, ce conferă managerului o poziţie importantă
în procesul de luare a deciziilor, în categoria cărora se situează următoarele:

22
 - rol de întreprinzător (de iniţiator) în virtutea căruia managerul caută idei noi
şi i-a decizii referitoare la schimbările ce apar în organizaţie. În exercitarea acestui
rol managerul urmăreşte apariţia unei schimbări în cadrul organizaţiei conduse şi
vine cu iniţiative care să inducă schimbări, luând parte active la ceea ce trebuie
făcut.
- rol de mânuitor de disfuncţionalităţi, rol ce descrie managerul ca răspunzând
forţat la diferitele presiuni pentru schimbare. Managerii iau decizii pornind de la
evenimente pe care nu le au sub control determinând luarea unor decizii ca reacţii
la evenimentele prevăzute.
- rol de distribuitor de resurse, rol ce constă în deciziile elaborate în scopul
repartizării resurselor de care dispune organizaţia (resurse materiale, financiare,
umane), planificând timpul şi acţiunile salariaţilor săi.
- rol de negociator, în virtutea căruia managerul negociază cu cei care
interacţionează, fiind de aşteptat ca acesta să ia decizii asupra modului în care sunt
folosite resursele organizaţiei.
Minzberg consideră esenţiale rolurile informaţionale pentru că managerii sunt
cei care evaluează informaţiile primite. Îndeplinindu-şi rolurile interpersonale,
managerii strâng informaţii, iar prin cele decizionale managerii folosesc
informaţiile respective în practică.

3. Tipuri de manageri și factorii care determină stilul de mamagement.

Performanţele unei organizaţii depind de tipul şi stilul de management practicat.

a. Tipul de manager este cunoscut în literatura de specialitate ca fiind
ansamblul caracteristicilor principale referitoare la calităţile, cunoştinţele şi
aptitudinile proprii unei categorii de manageri, care le conferă aceeaşi
abordare.
Temperamentul joacă un rol important în încadrarea unui manager într-o
anumita categorie, caracteristică în funcţie de care întâlnim următoarele tipuri de
manageri:
• Managerul coleric este caracterizat prin dezechilibru, se stăpâneşte greu în
fapte şi acţiuni, se înfurie ușor. Dispune însă de mult entuziasm şi forţă de
acţiune, are un comportament energic şi hotărât. Manifestă rezerve
însemnate de analiză şi sinteză a fenomenelor cu care se confruntă, însă este
un tip sociabil.
• Managerul sanguinic se adaptează uşor situaţiilor, este energic şi activ,
iniţiază şi întreţine uşor sistemul de relaţii interumane, însă nu se avântă în
mod riscant, nefiind un tip ambiţios.

23
 • Managerul flegmatic este echilibrat în acţiuni, meticulos şi perseverent,
poate ajunge la performanţe remarcabile.
• Managerul melancolic manifestă răbdare, simţ de analiză detaliată,
conştiinciozitate, autoexigenţă, integrându-se însă mai greu în contextul
social, nu rezistă din punct de vedere nervos, fiind predispus la stări
melancolice. Este neîncrezător în propria persoana, pesimist, nesigur, trist.
În funcţie de criteriul de bază vizând autoritarismul, literatura de specialitate
a clasificat managerii în următoarele tipuri:
1. Managerul autoritar
- refuză orice sugestie din partea subalternilor, fiind preocupat de realizarea
atribuţiilor şi de controlul modului în care se execută sarcinile repartizate,
are plăcerea de a comanda;
- acordă încredere nelimitată măsurilor organizatorice în scopul îndeplinirii
obiectivelor şi are un comportament dominant, manifestă exces de controale
şi indicaţii;
- este preocupat de obţinerea unor posturi cât mai înalte în ierarhia
organizaţiei;
- nu îşi asumă responsabilitatea vreunui eşec, plasând responsabilitatea în
sarcina subalternilor;
- este preocupat de evidenţierea propriilor merite şi mai puţin de
performanţele organizaţiei, întreţinând un climat de tensiune şi conflicte.
2. Managerul democratic
- asigură participarea subalternilor atât la stabilirea obiectivelor, cât şi la
repartizarea sarcinilor, practicând pe scară largă delegarea în realizarea
sarcinilor;
- reduce tensiunile interpersonale, fiind preocupat de climatul organizaţional;
- manifestă reale calităţi manageriale şi de specialitate.
3. Managerul permisiv
- evită implicarea în organizarea şi coordonarea grupului şi reduce la maxim
intervenţia privind îndrumarea subordonaţilor pe care o realizează spontan;
- generează un moral scăzut al subordonaţilor.

În doctrină, D.McGregor a împărţit comportamentul managerial în

comportament eficace (Teoria X) şi comportament ineficace (Teoria Y),
clasificând managerii în următoarele două tipuri:
a. managerii care adopta Teoria X
- folosesc în grad ridicat controlul asupra subalternilor și nu pun accent pe
implicarea acestora;
- manifestă o slabă preocupare faţă de creşterea şi dezvoltarea angajaţilor.

24
 Această categorie de manageri consideră că oamenii au o aversiune naturală
faţă de muncă şi o evită pe cât posibil şi de aceea pentru a fi determinaţi să
producă, managerii consideră că oamenii trebuie sa fie constrânşi, controlaţi,
direcţionaţi şi ameninţaţi, evitând asumarea responsabilităţilor şi sunt doar
preocupaţi de siguranţa lor.
b. managerii care adopta Teoria Y
- acordă oamenilor mai multă responsabilitate și îi implică în stabilirea
obiectivelor şi în luarea deciziilor;
- manifestă o puternică preocupare faţă de dezvoltarea angajaţilor.
Această categorie de manageri consideră că munca este naturală, iar controlul
extern şi ameninţările nu reprezintă modalităţi de influenţare a comportamentului.
Satisfacţia de sine este cea mai importantă dintre recompense şi poate fi obţinută
prin muncă în cadrul organizaţiei, fiecare salariat asumându-şi responsabilitatea.
Premisele Teoriei Y nu neagă utilitatea autorităţii, dar neagă ideea conform
căreia este potrivită utilizarea acesteia în orice scop şi în orice condiţii.
Literatura de specialitate a evidenţiat faptul că managerii care obţin performanţe
ridicate utilizează într-o mare măsură practicile managementului
participativ/democratic, spre deosebire de managerii cu realizări scăzute, care le
utilizează doar într-o foarte mică măsură; sunt recunoscuţi ca posesori de
competenţe interpersonale dezvoltate şi sunt descrişi ca fiind deschişi în
comunicare şi dornici să experimenteze noi idei şi concepte cu subalternii; se
concentrează pe crearea de provocări şi pe oferirea de responsabilităţi mai mari
subalternilor.

În organizaţiile moderne, teoriile manageriale au evidenţiat următoarele

tipuri de manageri:
1. Managerul autoritar - stilul de manager aşa-zis „clasic”.
2. Managerul revoluţionar care doreşte să producă schimbarea. Consideră că
pentru a conduce trebuie mai întâi a produce o revoluţie, în urma căreia ceva cu
totul nou se va naşte, mai bun, mai eficient, mai de succes. Are tendinţa de a
schimba reguli, metode, proceduri, sunt aduşi noi oameni şi daţi la o parte cei
vechi, fără milă. În viziunea sa, revoluţia – schimbarea aduce progresul.
3. Managerului democrat este cel care la prima vedere dă impresia că nu e şef
şi că mai degrabă face parte dintr-o echipă.
4. Managerul excentric, ale cărui acţiuni sunt greu de înţeles. La începutul
colaborării cu acest manager, poate exista îndoiala că face ceea ce trebuie. În timp,
acţiunile rămân tot greu de înţeles, dar se capătă încrederea că ştie ceea ce face. Dă
dispoziţii ciudate, este imprevizibil şi, mai mult, niciodată nu se ştie ce gândeşte.
Acest tip de manager gândeşte cu mult mai departe decât prezentul imediat, fiind

25
un vizionar, iar succesul său stă în puterea de anticipaţie, curajul de a inova şi
încrederea în propria sa viziune.
5. Managerul carismatic este mereu zâmbitor, principala lui sarcină pare a fi
aceea de a destinde atmosfera. Ştie că astfel se poate crea mediul propice pentru
cele mai prospere afaceri. Pune un accent deosebit pe dezvoltarea comunicării,
interacţionării umane, care pot aduce la iveală informaţii valoroase şi pot pune
bazele celor mai avantajoase parteneriate. Este o persoană foarte plăcută,
confortabilă, amabilă, spirituală - carismatică. Succesul său constă în magnetismul
pe care îl degajă, inspirând forţă, reuşită şi succes.

b. Stilul de management este definit prin totalitatea caracteristicilor activităţii

managerului, a modalităţilor specifice de a gândi, de a se comporta şi acţiona, felul
în care acesta intervine în activitatea subordonaţilor, capacitatea lui de a se adapta
la diferite situaţii prin utilizarea de metode şi tehnici potrivite.
Stilul de management reflectă tipul de manager și modul în care managerul
gândeşte şi acţionează în raport cu subordonaţii, şefii, colegii.
Pot fiidentificați o serie de factori care influențează stilul de management,
respectiv:
- sistemul de management practicat în organizaţie;
- personalitatea şi modul de acţiune al managerului;
- potenţialul şi personalitatea subordonaţilor;
- sistemul motivaţional practicat în organizaţie, etc.
- cultura organizaţională;
- intensitatea şi conţinutul influenţei organizaţiilor sindicale.

Cele mai importante criterii care servesc la caracterizarea stilurilor de

management sunt:
I. Atitudinea faţă de responsabilitate. Pe baza acestui criteriu, stilurile
management pot fi împărţite în repulsiv, dominant şi indiferent.
1. Stilul repulsiv caracterizează persoanele care refuză promovarea în
sistemul de management, manifestă respect exagerat faţă de independenţa
celorlalţi, prezintă complexe de inferioritate, în situaţii extreme adoptă soluţii
ineficiente
2. Stilul dominant caracterizează managerii cu un comportament orientat
spre dobândirea posturilor din eşalonul superior al sistemului de management. Sunt
persoane dinamice, dar care pot genera un climat tensionat intre subordonaţi. Au
mare încredere în sine, fiind convinşi că posturile respective le revin de drept. Au
tendinţa dominantă de a-şi impune propria opinie în adoptarea deciziilor. Gradul
lor de autoevaluare obiectivă a activităţii este redus, având preocupări reduse

26
relativ la perfecţionarea stilului de management. Datorită perseverenţei în atingerea
scopurilor propuse, obţin rezultate bune în condiţii de incertitudine.
3. Stilul indiferent caracterizat prin lipsa de interes faţă de propria evoluţie
în ierarhia organizaţiei. De regulă aceşti manageri desfăşoară o activitate eficientă.
Manifestă stăruinţă în a se adapta noilor situaţii. Au un grad ridicat de
autocunoaştere, fiind preocupaţi de autoperfecţionare şi de crearea unui climat de
muncă favorabil.
II. Autoritatea managerilor. Pe baza acestui criteriu, stilurile management
pot fi împărţite în autoritar, democratic şi permisiv.
1. Stilul autoritar caracterizează managerii care refuză orice sugestie din
partea subalternilor, fiind preocupaţi de realizarea atribuţiilor şi de controlul
modului în care se execută sarcinile repartizate, având o adevărată plăcere de a
comanda. Aceşti manageri acordă încredere nelimitată măsurilor organizatorice în
scopul îndeplinirii obiectivelor şi au un comportament dominant, manifestând un
exces de controale şi indicaţii. Sunt preocupaţi de obţinerea unor posturi cât mai
înalte în ierarhia organizaţiei şi nu îşi asumă responsabilitatea vreunui eşec,
plasând responsabilitatea în sarcina subalternilor. Sunt preocupaţi de evidenţierea
propriilor merite şi mai puţin de performanţele organizaţiei, întreţinând un climat
de tensiune şi conflicte.
2. Stilul participativ practicat de acei manageri care asigură participarea
subalternilor atât la stabilirea obiectivelor, cât şi la repartizarea sarcinilor, uzitând
pe scară largă delegarea în realizarea sarcinilor. Contribuie la reducerea tensiunilor
interpersonale, fiind preocupaţi de climatul organizaţional. Aceşti manageri
manifestă reale calităţi manageriale şi de specialitate.
3. Stilul permisiv caracterizează managerii care evită implicarea în
organizarea şi coordonarea grupului şi reduce la maxim intervenţia privind
îndrumarea subordonaţilor pe care o realizează spontan. Aceşti manageri generează
un moral scăzut al subordonaţilor.

În ceea ce priveşte organizaţiile din sistemul judiciar, stilul managerial

recomandat este cel participativ-autoritar, fiind cel în măsură a genera un climat
organizaţional şi o cultură organizaţională necesară implementării strategiilor
secvenţiale în vederea înfăptuirii justiţiei. De aceea nu se recomandă practicarea
unui stil autoritar care dă naştere la tendinţe spre agresivitate şi ostilitate între
membrii grupului generând sciziuni şi o atmosferă tensionată. Stilul participativ-
autoritar recomandat în organizaţiile judiciare contribuie la realizarea obiectivelor
preconizate şi a unei coeziuni a organizaţiei, ceea ce va fi de natură să imprime
managementului judiciar un caracter elevat de natură a-l integra în tendinţele
actuale ale managementului public.

27
 Unitatea de învățare 3
Deciziile de management în sistemul judiciar

1. Decizia de management şi componentele procesului decizional

Principala componentă a procesului decizional o reprezintă decizia, care poate

fi definită ca un act raţional al unei persoane sau grup de persoane de a alege pe
baza unor criterii, a unei linii de acţiune, din mai multe posibile, în vederea
realizării unuia sau mai multor obiective preconizate.
Spre deosebire de o simplă decizie cotidiană, decizia managerială constituie
acea decizie care are efecte directe asupra activităţii şi comportamentului a cel
puţin unei alte persoane decât decidentul.
Rezultă că decizia de management presupune:
existenţa unui obiectiv sau a mai multor obiective;
identificarea a cel puţin două variante decizionale pentru îndeplinirea
obiectivelor;
generarea unor efecte directe şi propagate asupra comportamentului a cel
puţin unei alte persoane decât decidentul.
În organizaţii, deciziile de management prezintă două forme principale:
o acte decizionale - se referă la situaţii decizionale cu caracter repetitiv,
rutinier, a căror rezolvare se bazează pe intuiţia şi experienţa managerilor;
o procese decizionale - sunt specifice situaţiilor decizionale cu un grad mai
ridicat de complexitate şi presupun parcurgerea mai multor etape în vederea
soluţionării problemei decizionale.

Procesul decizional reclamă o succesiune logică de etape progresive, în cadrul

cărora decidentul soluţionează o anumită problemă cu ajutorul unor metode,
tehnici şi proceduri specifice.
Procesul decizional din cadrul unei organizaţii include următoarele
componente umane şi informaţional-decizionale:
1. decidentul, reprezintă acel personaj-cheie al procesului decizional, fiind
reprezentat de un manager (ministrul justiției, decanul Baroului de Avocați,
preşedintele judecătoriei, al tribunalului, al curţii de apel) sau de un organism
managerial colectiv (Plenul/Secția Consiliului Superior al Magistraturii, Adunarea
generală a judecătorilor/procurorilor, Colegiul de conducere al
instanţelor/parchetelor) care urmează să aleagă soluţia optimă din mai multe
variante posibile. Eficienţa unei decizii depinde de pregătirea managerială,
experienţa şi sistemul de valori ale decidentului. Tendinţa dominantă care se

28
manifestă la nivelul managerilor din organizaţii o constituie creşterea capacităţii
lor decizionale, pe fondul profesionalizării managementului.
2. obiectivele decizionale reprezintă nivelurile criteriilor decizionale propuse
de către decident pentru a fi atinse în urma aplicării deciziei.
3. mulţimea variantelor decizionale cuprinde totalitatea modalităţilor în care
decidentul poate să acţioneze în vederea soluţionării problemei decizionale.
4. criteriile decizionale constituie punctele de vedere pe care decidentul le ia în
considerare în procesul decizional, respectiv în evaluarea variantelor decizionale
stabilite anterior şi în alegerea soluţiei optime. Rezolvarea unei probleme
decizionale presupune utilizarea unui set de criterii, astfel încât aceasta să fie
abordată dintr-o perspectivă multiplă. Criteriile decizionale se grupează în funcţie
de specificul şi de importanţa lor, iar decidentul trebuie să ţină cont de relaţiile de
interdependenţă existente între acestea.
5. mediul ambiant decizional rezidă în ansamblul elementelor interne şi
externe organizaţiei care sunt influenţate şi influenţează direct sau indirect decizia
managerială. Aceste elemente se referă la nivelul ridicat de pregătire generală şi
managerială a resurselor umane, perfecţionarea sistemelor informaţionale ale
organizaţiilor, informatizarea activităţilor, înregistrarea unor schimbări frecvente în
mediul legislativ, crearea şi dezvoltarea unor noi sisteme de relaţii între organizaţii.
6. consecinţele decizionale cuprinde rezultatele potenţiale care s-ar obţine
potrivit criteriilor decizionale stabilite anterior. Estimarea consecinţelor reprezintă
o activitate de previziune care nu se poate realiza întotdeauna cu multă exactitate,
întrucât nu se cunosc în mod cert cauzele care ar putea determina producerea lor.
Decidentul are misiunea de a identifica diferitele componente ale procesului
decizional. Fiecare proces decizional prezintă anumite particularităţi, în funcţie de
specificul şi de importanţa componentelor decizionale pe care le include.

2. Cerinţele de raţionalitate a deciziei de management judiciar

O decizie managerială trebuie să îndeplinească o serie de parametri calitativi,
respectiv o serie de cerinţe de raţionalitate şi anume:
- decizia trebuie să fie fundamentată ştiinţific - în procesul decizional,
decidentul trebuie să utilizeze un instrumentar managerial ştiinţific pentru a evalua
realităţile din cadrul organizaţiei care să înlăture improvizaţia;
- decizia trebuie să fie împuternicită - fiecare decizie trebuie adoptată de către
managerul în ale cărui sarcini este înscrisă în mod expres şi, totodată, este necesar
ca decidentul să posede un complex de calităţi cunoştinţe, aptitudini în vederea
fundamentării, elaborării şi adoptării deciziei respective;

29
 - decizia trebuie să fie clară şi concisă şi necontradictorie - o decizie trebuie
formulată adecvat, fără posibilitate de interpretare, astfel încât persoanele implicate
în procesul decizional să perceapă corect situaţia decizională;
- decizia trebuie să fie coerentă - decizia managerială trebuie să se constituie
într-un tot unitar şi armonios;
- decizia trebuie să fie oportună - pentru a avea efecte economice maxime, este
imperios necesar ca decizia să fie adoptată şi aplicată într-un anumit interval de
timp, fapt care impune o abordare de tip previzional a procesului decizional;
- decizia trebuie să fie completă - în fundamentarea deciziei, trebuie luate în
considerare toate elementele implicate în situaţia decizională, precum şi
interdependenţele care se manifestă între acestea; în acest sens decizia trebuie să
cuprindă obiectivul urmărit, modalitatea de acţiune, responsabilul cu aplicarea ei,
termenele de aplicare, executantul.
- decizia trebuie să fie integrabilă - integrarea deciziilor manageriale, atât în
plan vertical, cât şi în plan orizontal, asigură realizarea principiului unităţii de
decizie şi acţiune;
- decizia trebuie să fie eficienţă - reflectă efectele directe şi propagate care se
obţin prin implementarea deciziei manageriale, urmărind un efect sporit la un
anumit efort dat.

3. Tipuri de decizii și etapele procesului decizional.

Varietatea activităţilor desfăşurate de organizaţiile din sistemul judiciar, precum
şi numărul mare de variabile organizaţionale implicate determină o mare
diversitate a deciziilor manageriale, care pot fi grupate în funcţie de următoarele
criterii:
gradul de cunoaştere a mediului ambiant de către decident;
orizont de timp şi implicaţii;
numărul de decidenţi;
frecvenţa adoptării;
numărul de criterii decizionale;
eşalonul managerial;
posibilitatea anticipării;
amploarea sferei decizionale a decidentului;

1. După gradul de cunoaştere a mediului ambiant de către decident

a. decizii în condiţii de certitudine, se caracterizează prin:
- probabilitatea de realizare a obiectivului este maximă;
- modalitatea de atingere a obiectivului este cunoscută;

30
- variabilele implicate în situaţia decizională sunt controlabile, astfel că
evoluţia acestora poate fi anticipată cu precizie.
b. decizii în condiţii de risc, se caracterizează prin:
- obiectivul prezintă o anumită probabilitate de realizare ce poate fi
determinată obiectiv;
- există o doză importantă de nesiguranţă în ceea ce priveşte maniera de
rezolvare a problemei decizionale;
- o mare parte dintre variabilele ce caracterizează situaţia decizională sunt
incontrolabile.
c. decizii în condiţii de incertitudine, se caracterizează prin:
- probabilitatea de îndeplinire a obiectivului este mai redusă;
- asupra modalităţii de realizare a obiectivului există anumite dubii;
- majoritatea variabilelor implicate în procesul decizional sunt incontrolabile,
motiv pentru care evoluţia lor poate fi anticipată cu aproximaţie.
2. După orizontul de timp şi implicaţii,deciziile se clasifică în:
a) decizii strategice, se caracterizează prin:
- vizează orizonturi de timp cuprinse între 3 şi 5 ani, se referă la probleme
organizaţionale de importanţă majoră şi influenţează întreaga activitate a
organizaţiei sau principalele sale componente;
- se adoptă în cadrul centrelor de decizie situate pe palierele ierarhice
superioare.
b) decizii tactice, se caracterizează prin:
- vizează perioade de timp mai scurte (aproximativ 1 an), se referă la domenii
importante ale organizaţiei şi influenţează o parte a activităţii acesteia;
- se fundamentează şi se elaborează la nivelul managementului superior, în
grup sau individual.
c) decizii curente, se caracterizează prin:
- se adoptă pentru intervale de timp de maximum câteva luni, au un caracter
operativ, repetitiv şi se referă la un segment restrâns al activităţii
organizaţiei;
- se fundamentează în cadrul eşaloanelor manageriale medii şi inferioare.
3. După numărul persoanelor care fundamentează decizia:
a) decizii unipersonale (individuale), se caracterizează prin:
- sunt fundamentate şi elaborate de către o singură persoană;
- se referă la problemele curente ale organizaţiei.
b) decizii de grup, se caracterizează prin:
- sunt adoptate de un grup de persoane;
- prezintă o pondere tot mai mare în contextul promovării managementului
participativ în organizaţii.
4. După frecvenţa adoptării

31
 a. decizii periodice - se adoptă la intervale de timp determinate (anual,
semestrial, trimestrial, lunar etc.), reflectând caracterul ciclic al proceselor
manageriale desfăşurate în organizaţii;
b. decizii aleatorii - se repetă în mod neregulat, fiind determinate de factori
necontrolabili;
c. decizii unice - se elaborează la intervale mari de timp şi prezintă o
importanţă majoră pentru viitorul organizaţiei.
5. După numărul de criteriilor decizionale:
a) decizii unicriteriale - se fundamentează şi se elaborează pe baza unui singur
criteriu decizional;
b) decizii multicriteriale - prezintă o bază de fundamentare care cuprinde cel
puţin două criterii decizionale.
6. După eşalonul managerial
a. decizii adoptate de către decidenţi situaţi pe niveluri ierarhice
superioare - sunt predominat decizii strategice şi tactice;
b. decizii adoptate în cadrul eşaloanelor manageriale medii - sunt, în marea
lor majoritate, decizii curente şi tactice;
c. decizii adoptate în centrele decizionale situate pe niveluri ierarhice
inferioare - sunt, în exclusivitate, decizii curente.
7. După posibilitatea anticipării
a. decizii anticipate, se caracterizează prin:
- variabilele implicate în situaţia decizională sunt cunoscute cu mult timp
înainte;
- sunt preponderente în organizaţiile în care se practică un management
profesionist, ştiinţific.
b. decizii imprevizibile, se caracterizează prin:
- variabilele care definesc problema decizională se cunosc cu puţin timp
înainte;
- sunt influenţate în mod determinant de capacitatea decizională a
managerului.
8. După amploarea sferei decizionale a decidentului:
a. decizii integrale, se caracterizează prin:
- se adoptă de către decident, nefiind necesar avizul unor manageri situaţi pe
un palier ierarhic superior;
- sunt, în majoritatea lor, decizii curente, periodice şi anticipate.
b. decizii avizate, se caracterizează prin:
- sunt decizii a căror aplicare presupune avizul eşalonului managerial
superior;
- fac parte, de regulă, din categoria deciziilor strategice şi tactice.

32
 II. Elaborarea deciziilor se circumscrie unui proces complex, în cadrul căruia
decidentul trebuie să ţină seama de deciziile luate în trecut, dar şi de consecinţele
celor actuale, care vor influenţa contextul celor care se vor lua în viitor.
Eficienţa procesului decizional din cadrul unei organizaţii este condiţionată de
parcurgerea progresivă a mai multor etape, dispuse în următoarea succesiune
logică:
• identificarea şi formularea problemei decizionale;
• definirea criteriilor şi a obiectivului decizional;
• stabilirea variantelor decizionale;
• alegerea variantei optime;
• implementarea deciziei;
• evaluarea rezultatelor aplicării deciziei.
1. Identificarea şi formularea problemei decizionale
În această etapă decidentul stabileşte dacă problema cu care se confruntă are
sau nu o dimensiune decizională. Nu toate evenimentele identificate în viaţa
internă a unei organizaţii declanşează procese decizionale. Evenimentele sigure, cu
o probabilitate de apariţie maximă, nu declanşează, de regulă, procese decizionale.
În schimb, evenimentele probabile, care survin cu o probabilitate ce poate fi
apreciată şi evenimentele posibile, care au loc cu o probabilitate pe care decidentul
nu o poate estima sunt, în general, generatoare de cicluri decizionale.
Încadrarea unui anumit eveniment în sfera decizională depinde în exclusivitate
de decident şi, în consecinţă, această acţiune prezintă o doză consistentă de
subiectivism.
Dat fiind faptul că procesul decizional necesită un consum de timp apreciabil şi
este însoţit adesea de erori, unele organizaţii au elaborat programe pentru
soluţionarea problemelor bine structurate. Aceste programe reduc durata ciclului
decizional, conferind decidentului posibilitatea de a trece direct de la identificarea
problemei la alegerea variantei optime.
Limita majoră a acestor programe decizionale rezidă în tendinţa lor de a se
menţine pe aceeaşi linie, deşi, în multe cazuri, condiţiile problemei se modifică.
Formularea, respectiv definirea problemei este importantă în ansamblul
procesului decizional, întrucât necunoaşterea exactă a problemei decizionale poate
avea efecte negative multiple, chiar dacă următoarele etape vor fi parcurse corect.
În acest sens, este relevantă afirmaţia profesorului american Peter F. Drucker,
conform căreia ,,un răspuns corect la o întrebare pusă greşit este lucrul cel mai
inutil, dacă nu chiar periculos”.
Definirea problemei reclamă prezentarea pe scurt a principalelor ei
caracteristici în vederea identificării multitudinilor căi de acţiune pentru realizarea
obiectivelor.

33
 2. Definirea criteriilor şi a obiectivului decizional
Criteriile decizionale reprezintă puncte de vedere ale decidentului, cu ajutorul
cărora acesta izolează anumite aspecte ale realităţii în cadrul procesului decizional.
Criteriile decizionale pot fi dependente sau independente. Două criterii
decizionale sunt independente dacă alegerea unei variante din punctul de vedere al
unui criteriu nu influenţează determinarea unei alte variante din punctul de vedere
al celuilalt criteriu considerat. În caz contrar, criteriile sunt dependente.
În această etapă decidentul trebuie să contureze tabloul corelaţiilor existente
între obiectivele de ansamblu ale organizaţiei şi obiectivul decizional respectiv.
Prima condiţie de realizare a unui obiectiv este definirea clară şi precisă a acestuia.
3. Stabilirea variantelor decizionale
În urma identificării problemei decizionale, decidentul constată existenţa mai
multor variante. În cadrul acestei etape are loc o inventariere a variantelor
decizionale care, în funcţie de gradul de implicare a decidentului, poate fi:
pasivă - decidentul nu participă la determinarea variantelor de decizie;
activă - decidentul se implică efectiv în procesul de stabilire a variantelor
decizionale.
Decidentul alege soluţia optimă din mulţimea variantelor decizionale. În acest
sens, pot fi utilizate metodele de stimulare a creativităţii resurselor umane -
sinectica, brainstorming-ul, tehnica Delphi etc.
4. Alegerea variantei optime
Această etapă este cunoscută în literatura de specialitate şi sub denumirea de
,,decizie propriu-zisă”, întrucât în cadrul ei are loc alegerea variantei care
corespunde cel mai bine criteriilor decizionale definite. Fiecărei variante îi
corespund anumite consecinţe, acestea constituind baza pentru alegerea variantei
optime.
5. Implementarea deciziei
Implementarea constă într-un set de acţiuni care au drept obiectiv aplicarea
efectivă a deciziei manageriale. O importanţă deosebită în cadrul acestei etape
revine manierei în care decidentul procedează la motivarea şi transmiterea deciziei
luate.
6. Evaluarea rezultatelor aplicării deciziei
Ciclul decizional se încheie cu etapa de evaluare, în cadrul căreia se compară
nivelul rezultatelor obţinute cu cel al obiectivelor previzionate, în vederea
depistării eventualelor abateri.
Această etapă prezintă o importanţă majoră în evaluarea procesului decizional,
atât din punct de vedere retrospectiv, dar mai ales prospectiv, în sensul că poate
constitui fundamentul desfăşurării unui nou proces decizional la parametri
calitativi superiori.

34
 Atragerea membrilor grupului la elaborarea procesului decizional contribuie la
implementarea cu succes a deciziei adoptate deoarece dacă decizia rezultată va fi
produsul ideilor tuturor aceasta va avea mai multe şanse de a fi acceptată.
Teoreticianul Peter Drucker afirma că o decizie va avea efectele benefice aşteptate
dacă decizia este bună şi acceptată de oameni. Dacă nu este acceptată, nu poate fi
eficace.

35
 Unitatea de învățare 4
Organizarea şi structurile organizatorice din sistemul judiciar

Structura unei organizatii este considerată cadrul sau scheletul acesteia şi

reprezintă „ansamblul persoanelor şi subdiviziunilor astfel constituite încât să
asigure realizarea obiectivelor previzionate”.
Din perspectivă managerială, determinarea structurii organizatorice este menită
să asigure: identificarea compartimentelor şi sarcinile posturilor din organizaţie,
precum şi responsabilii acestora; clarifică ierarhia organizatională; clarifică
canalele de comunicare; permite managerilor să aloce resurse pentru obiectivele
definite.
Structura unei organizaţii prezintă trei caracteristici principale:
- specializarea - arată gradul de divizare şi omogenitate a muncii în
compartimente;
- coordonarea - se referă la modul de asigurare a cooperării între
compartimente şi indivizi;
- formalizarea - marchează gradul de precizie în definirea funcţiilor şi
relaţiilor.
O structură organizaţională optimă trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
a) să reflecte obiectivele şi planul de acţiune;
b) să oglindească autoritatea în măsură să administreze organizaţia;
c) să evidenţieze cadrul de desfăşurare al activităţilor;
d) să fie alcătuită din persoane cu o înaltă pregătire profesională.
Principalele componente ale structurii organizatorice, indiferent de natura
organizaţiei, sunt: postul, funcţia, ponderea ierarhică (aria de control),
compartimentul, nivelul ierarhic şi relaţiile organizatorice.
Managementul exercitat în cadrul sistemului judiciar este dirijat substanţial prin
intermediul normelor juridice asigurând instanţelor judecătoreşti realizarea
misiunii sociale desprinsă din Legea privind organizarea judiciară, respectiv cea
legală de înfăptuirea justiţiei, ca serviciu public, ceea ce determină ca
managementul judiciar să fie guvernat de principiul legalităţii.
Întrucât dimensionarea resurselor afectate aparatului judiciar este atribuit
legiuitorului, managementul judiciar practicat în organizaţiile din sistem este
guvernat de principiul administrării eficiente în baza căruia se urmăreşte
gestionarea eficientă a tuturor resurselor umane, materiale, financiare şi
informaţionale alocate realizării obiectivelor preconizate.
În domeniul sistemului judiciar exercitarea managementului în cadrul
organizaţiilor urmăreşte să transpună în fapt principiul de bază al organizării
judiciare consacrat în Legea nr. 304/2004 potrivit căreia organizarea judiciară

36
asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanei, respectarea dreptului la un
proces echitabil, asigurarea judecării proceselor de către instanţele judecătoreşti
într-un mod imparţial şi independent fără nici o influenţă extranee.

1. Posturile şi locurile de muncă

Posturile de muncă sunt definite ca totalitatea sarcinilor omogene din punct de

vedere al naturii şi al complexităţii lor, desemnate în mod permanent şi organizat
unui loc de muncă.
Definirea postului presupune precizarea tuturor elementelor care condiţionează
existenţa lui:
- obiectivele postului,
- conţinutul concret şi volumul sarcinilor,
- autoritatea formală,
- responsabilităţile conferite
- legăturile cu alte posturi.
Posturile se împart în două categorii:
a) posturi de management sau de conducere, care au o sferă largă de
responsabilităţi şi autoritate, implicând sarcini de coordonare a altor posturi;
b) posturi de execuţie, cu responsabilităţi şi autoritate limitate, restrânse la
executarea unor lucrări, obţinerea unor rezultate concret definite, neimplicând
coordonarea altor posturi.
Arătarea tuturor elementelor care definesc postul se realizează prin fişa
postului, iar în statul de funcţiuni al organizaţiei sunt cuprinse toate categoriile de
posturi identificate în respectiva organizaţie.
Potrivit dispozițiilor Regulamentului de organizare și funcționare a instanțelor
judecătorești, activitatea personalului auxiliar de specialitate şi conex, a
funcţionarilor publici şi a personalului contractual care funcţionează în cadrul
instanţelor este supusă controlului ierarhic, atribuţiile personaluluifiind cuprinse în
fişele posturilor, întocmite de conducătorul compartimentului în care acesta
funcţionează.
Fişa postului se întocmeşte după realizarea unui studiu de analiză a posturilor,
studiu realizat pe bază de chestionare întocmite de psihologul curții de apel.
Componentele analizei posturilor sunt descrierea postului şi specificarea postului.
După completarea chestionarelor de către salariaţi, coroborat cu dispoziţiile
cuprinse în actele normative obligatorii care stabilesc activitatea instanţei, se
întocmeşte fişa postului pentru salariatul respectiv. Fişa postului se întocmeşte
anual, ea constituind anexa la ordinul de serviciu emis de președintele instanței
pentru anul respectiv, sau se intocmeşte odata cu numirea salariatului în funcţie,

37
constituind primul şi cel mai explicit act prin care i se aduc la cunoştinţă, în scris,
atribuţiile pe care le are de îndeplinit.
Fişa postului se include în dosarul profesional al salariatului şi ea comportă
modificări cu prilejul atribuirii unor noi sarcini de serviciu.
Fişa postului, prin înscrierea atribuţiilor pe care le are de îndeplinit
salariatul, este o bază pentru acordarea, de exemplu a unor gradații sau este bază
pentru aplicarea unor sancţiuni, de exemplu pentru neîndeplinirea obligaţiilor
înscrise în fişa postului.
Pentru personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex, fişa postului se
întocmeşte de prim-grefier sau, după caz, de grefierul-şef ; pentru personalul de
specialitate informatică, fişa postului se întocmeşte de specialistul IT şef sau, acolo
unde nu există specialist IT şef, de specialistul IT desemnat de preşedintele
instanţei pentru coordonarea compartimentului informatică, cu avizul Direcţiei
tehnologia informaţiei din cadrul Ministerului Justiţiei; pentru personalul din
departamentul economico-financiar şi administrativ, fişa postului se întocmeşte de
managerul economic.
Fişele posturilor astfel întocmite se aprobă de preşedintele instanţei.
Pentru prim-grefierul sau, după caz, grefierul-şef şi pentru managerul
economic, fişa postului se întocmeşte de preşedintele instanţei. Pentru specialistul
IT şef şi coordonatorul compartimentului informatică, fişa postului se întocmeşte
de preşedintele instanţei, cu avizul Direcţiei tehnologia informaţiei din cadrul
Ministerului Justiţiei, iar pentru psihologul instanţei, consilierul juridic şi
consilierul pentru informaţii publice, acolo unde există, fişa postului se întocmeşte
de către preşedintele instanţei.
Cu titlu exemplificativ, redăm modelul de fișă a postului pentru categoria
personalului auxiliar de specialitate:

Aprob (conducatorul instantei)

Denumirea instanţei
Denumirea structurii/biroului/compartimentului

FIŞA POSTULUI Nr. ..............

A. Identificarea postului
1. Denumirea postului
2. Nivelul postului
3. Poziţia postului din statul de funcţii
4. Scopul principal al postului
5. Funcţia
6. Gradul/Treapta profesională
7. Relaţii cu alte posturi:

38
 7.1. sfera relaţională internă:
- relaţii ierarhice
- relaţii funcţionale
- relaţii de control
- relaţii de reprezentare
7.2 sfera relaţională externă:
- relaţii cu autorităţi şi instituţii publice
- relaţii cu organizaţii internaţionale
- relaţii cu persoane juridice private
B. Cerinţe specifice pentru ocuparea postului
1. Pregătire:
- studii
- cursuri/programe de perfecţionare/specializare
- limbi străine şi nivelul de cunoaştere - cunoştinţe de operare/programe pe calculator şi
nivelul de cunoaştere
- autorizaţii speciale
2. Abilităţi, calităţi, aptitudini necesare
3. Experienţă:
- vechime în muncă
- vechime în specialitate
4. Competenţă managerială (pentru posturile de conducere)
C. Atribuţiile postului
- descrierea activităţilor şi responsabilităţilor corespunzătoare postului
D. Întocmit de:
Numele si prenumele ........................
Functia de conducere ........................
Semnatura .......................................
Data intocmirii ..................

Luat la cunoştinţă de către ocupantul postului:

Numele si prenumele ............

De exemplu, în fișa postului aferentă funcției de grefier arhivar sunt stipulate următoarele
atribuții:
1.asigură şi supraveghează, răspunzând de integritatea lor, consultarea dosarelor de către
justiţiabili, avocaţi şi consilier juridici, în condiţiile art. 92 din Regulament, verificând ca nici un
înscris din dosar să nu fie sustras sau modificat;
2.informează persoanele care au calitatea de părţi ori sunt împuternicite de acestea, conform
legii, asupra datelor solicitate din dosarele în care acestea sunt direct interesate;
3.efectuează înregistrările corespunzătoare în registrul general de dosare, opisul alfabetic,
registrul informativ şi registrele de termene operând modificările intervenite în circuitul,
dosarelor;
4.asigură copertarea, înscrierea şi păstrarea în bună stare a dosarelor şi registrelor;
5.păstrează pe ani, dosarele soluţionate, mapele de hotărâri, registrele şi condicile de şedinţă;

39
 6.pregăteşte dosarele pentru şedinţele de judecată, asigurând circulaţia acestora în cadrul
instanţei, precum şi trimiterea lor la alte instanţe;
7.ataşează procedurile şi relaţiile în dosare, cu efectuarea concomitentă a numerotării filelor
şi menţionării pe conceptul ultimei încheieri de şedinţă a numărului total de file;
8.asigură păstrarea în bună stare a condicilor de şedinţă şi consultarea lor;
9.completează reciproc atribuţiile celorlalţi grefierii din cadrul compartimentului arhiva
curentă, substituindu-se în caz de absenţă;
10. respectă programul de lucru al instanţei;
11. poartă ecuson în incinta instanţei;
12. efectuează lucrările ce îi revin în termenele stabilite;
13. îndeplineşte îndatoririle de serviciu fără părtinire, se manifestă calm, demn şi politicos cu
părţile din proces, cu martorii, avocaţii şi alte persoane cu care intră în contact în calitate oficială;
14. răspunde pentru securitatea dosarelor, registrelor şi a tuturor actelor procedurale ce îi sunt
predate, fiind interzisă scoaterea acestora din instanţă;
15. respectă secretul cu privire la informaţiile obţinute în cursul îndeplinirii îndatoririlor ce îi
revin şi care nu sunt accesibile publicului;
16. aduce la cunoştinţa judecătorului responsabil de compartiment situaţiile pe care nu poate,
nu are încuviinţarea sau competenţa să le rezolve;
17. predă dosarele din arhivă, pe bază de semnătură în registrul de termene, cu cel puţin 48
ore înaintea şedinţei;
18. îndeplineşte în limitele funcţiei şi alte sarcini de serviciu stabilite de conducerea instanţei.

În sistemul judiciar, legea fixează condiţiile care trebuie îndeplinite pentru

ocuparea unei funcţii, precum şi categoriile de posturi care deservesc sistemul
judiciar.
În structura organizatorică a instanţelor judecătoreşti întâlnim următoarele
categorii de posturi:
a) judecători,
b) magistraţi asistenţi (doar în schema funcţională a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie)
c) asistenţi judiciari
d) personal auxiliar de specialitate şi conex (grefieri, grefieri arhivari, grefieri
registratori, grefieri documentarişti, grefieri statisticieni, grefieri
informaticieni, agenţi procedurali, aprozi şi şoferi)
e) consilieri de probaţiune
f) funcţionari publici
g) personal contractual.

40
 2. Departamentarea şi nivelurile ierarhice. Organizarea și funcționarea
ICCJ, a curților de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate,
tribunalelor militare și judecătoriilor.

a. Nivelurile ierarhice sunt determinate de poziţiile succesive pe care le au

managerii diferitelor departamente situaţi pe aceleaşi linii ierarhice faţă de şeful
executiv (conducătorul instituţiei).
Nivelul ierarhic este influenţat de o serie de factori care se referă la
dimensiunea organizaţiei, sfera de autoritate, diversificarea activităţilor şi
sarcinilor, tipul şi complexitatea activităţilor şi a atribuţiilor, competenţa
managerilor.
O particularitate a managementului judiciar este relevată chiar în legătură cu
nivelul ierarhic căci în justiţie legea precizează configuraţia structurii
organizatorice în organigramă. Numărul de niveluri ierarhice în cadrul instanţelor
judecătoreşti şi parchete este acelaşi, fiind fixat de lege.
Constatăm astfel că particularităţile privind organizarea sistemului judiciar
derivă din aceea că legea stabileşte structura organizatorică ce este reprezentată
prin intermediul organigramei.
Şi în sistemul judiciar prin structura organizatorică se urmăreşte precizarea
elementelor componente a atribuţiilor fiecărei componente în cadrul ansamblului şi
a relaţiilor dintre ele, structura organizatorică fiind elaborată pentru a permite
realizarea strategiilor din sistemul judiciar.
Organigrama nu poate reda însă toate elementele structurii organizatorice,
aceasta completându-se cu regulamentul de organizare şi funcţionare al instanţelor
judecătoreşti şi al parchetelor.
Departamentele sunt acele componente organizaţionale formate dintr-un număr
de salariaţi care sunt subordonaţi unei autorităţi unice şi care exercită în mod
permanent acelaşi tip de relaţii.
b.Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară consacră principiile şi
modul de organizare al sistemului judiciar stipulându-se în Lege, precum şi în
Constituţia României norma potrivit căreia „Justiţia se înfăptuieşte în numele legii”
și se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justișie și princelelalte instanțe
judecătorești stabilite de lege.
Organizarea instanțelorjudecătorești este în sistem piramidal și are la bază
judecătoriile. Această ierarhizare a instanțelor are menirea de a asigura controlul
judiciar, principiul dublului grad de jurisdicție, competența fiecărei instanțe fiind
atribuită prin lege.

41
 I. Instanţele judecătoreşti

Justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti: Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie, curţi de apel, tribunale, tribunale specializate, instanţe militare şi
judecătorii.

1. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Conform articolului 18 din Legea nr. 304 din 2004 privind organizarea
judiciară, modificată prin Legea nr. 207/2018 în România funcţionează o singură
instanţă supremă, denumită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu personalitate
juridică şi cu sediul în capitala ţării. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa
supremă în ierarhia instanţelor judecătoreşti din România şi are, în principal,
competenţa de a judeca recursul în casaţie şi de a asigura interpretarea şi aplicarea
unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti. Potrivit Legii privind
organizarea judiciară, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie este organizată în 4 secții:

• Secția I civilă,
• Secția a II-a civilă,
• Secția penală,
• Secția de contencios administrativ și fiscal,
• Secțiile Unite.

Totodată, având în vedere rolul principan al instanței supreme, respective Acela

de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celeleate instanțe
judecătorești din tară, în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie funcţionează:

• Completele competente să judece recursul în interesul legii,

• Completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,
• Completele de 5 judecători.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se constituie în Secţii Unite pentru:

• soluţionarea, în condiţiile prevăzute de lege, a sesizărilor privind schimbarea

jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
• sesizarea Curţii Constituţionale pentru controlul constituţionalităţii legilor
înainte de promulgare.

Conducerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se asigură de către preşedinte,

doi vicepreşedinţi şi colegiul de conducere. În cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi

42
Justiţie, adunarea generală a judecătorilor se întruneşte pentru: aprobarea raportului
anual de activitate, care se dă publicităţii, aprobarea bugetului Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, cu avizul consultativ al Ministerului Finanţelor Publice, alegerea
celor 2 membri pentru Consiliul Superior al Magistraturii, în condiţiile legii.
Structura ICCJ cuprinde Cancelaria, direcții, servicii și birouri, cu personalul
stabilit prin statul de funcțiuni.

2. Curţile de apel, în număr de 15, sunt instanţe de judecată cu personalitate

juridică, în circumscripţia cărora funcţionează mai multe tribunale şi tribunale
specializate. În cadrul curţilor de apel funcţionează secţii sau, după caz, complete
specializate pentru cauze civile, penale, cu profesionişti, cauze cu minori şi de
familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de
muncă şi asigurări sociale, precum şi în raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii
maritime şi fluviale sau pentru alte materii. Secțiile și completele specializate ale
curților de apel, precum și ale instanțelor din circumscripția teritorială a acestora se
înființează la propunerea colegiilor de conducere ale fiecărei instanțe, prin
propunere a Consiliului Superior al Magistraturii.

3. Tribunalele, în număr de 42, sunt instanţe judecătoreşti cu personalitate

juridică. Sunt organizate la nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti şi au,
de regulă, sediul în municipiul reşedinţă de judeţ.
În circumscripţia fiecărui tribunal sunt cuprinse toate judecătoriile din judeţ şi
din municipiul Bucureşti.
În cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate
pentru cauze civile, penale, pentru profesionişti, cauze cu minori şi de familie,
cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi
asigurări sociale, precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime
şi fluviale sau pentru alte materii.
În domeniile menţionate se pot înfiinţa tribunale specializate, la nivelul
judeţelor şi al municipiului Bucureşti. În prezent funcţionează 4 tribunale
specializate, respectiv: Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov; Tribunalul
Comercial Cluj; Tribunalul Comercial Mureş; Tribunalul Comercial Argeş.

4. Judecătoriile sunt instanţe fără personalitate juridică, organizate în fiecare

judeţ şi în sectoarele municipiului Bucureşti.
În raport cu natura şi numărul cauzelor, în cadrul judecătoriilor se pot înfiinţa
secţii sau complete specializate. La nivelul acestor instanţe, legea prevede
posibilitatea organizării secţiilor sau a completelor specializate prin hotărâre a
Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al
instanșei respective

43
 La înființarea completelor specializate se va ține seama de criteriile legale,
precum: asigurarea unui volum de activitate echilibrat între membrii secției,
specializarea judecătorilor și valorificarea experienței profesionale a acestora,
respectarea principiului repartizării aleatorii.

Conducerea administrativ judiciară a instanţelor judecătoreşti este organizată

pe niveluri ierarhice, fiind asigurată de un preşedinte care exercită atribuţii
manageriale în scopul asigurării eficiente a activităţii. În funcţie de nivelul ierarhic
al instanţei, preşedintele poate deţine calitatea de ordonator terţiar/secundar de
credite. În exercitarea atribuţiilor sale preşedintele exercită funcţiile
managementului, respectiv de planificare a activităţilor, realizând activităţi de
organizare, coordonare, antrenare şi control a administrării instanţei. Justificat de
volumul de activitate şi de complexitatea cauzelor, în activitatea sa preşedintele
poate fi sprijinit de 1 – 3 vicepreşedinţi.
Secţiile constituite în cadrul instanţelor judecătoreşti sunt conduse de câte un
preşedinte de secţie, ajutat de câte un grefier şef secţie.
În cadrul instanţelor funcţionează un colegiu de conducere, care hotărăşte cu
privire la problemele generale de conducere.
Grefa instanţei este coordonată de primul-grefier, iar departamentul economico-
financiar şi administrativ este condus de managerul economic.
Compartimentele auxiliare din cadrul instanţei pot fi coordonate de un
conducător de compartiment.
Personalul încadrat este repartizat de preşedinte pe secţii, compartimente,
birouri, departamente potrivit nevoilor organizaţiei, în raport cu pregătirea
profesională şi cu experienţa fiecăruia, atribuţiile specifice fiind cuprinse în fişa
postului.
Activitatea personalului auxiliar de specialitate şi din departamentul
economico-financiar se desfăşoară sub coordonarea şi controlul preşedintelui,
atribuţii ce pot fi delegate vicepreşedinţilor sau membrilor din colegiul de
conducere al instanţei.
În cadrul instanţelor judecătoreşti întâlnim următoarea departamentare:
- secţiile pot fi constituite în cadrul instanțelor, în funcţie de volumul şi natura
cauzelor;
- compartimentele auxiliare: toate instanțele au câte o grefă, o registratură, o
arhivă, o bibliotecă, un birou de informaţii şi relaţii cu publicul; Curţile de
apel au şi un compartiment de documentare şi un compartiment de
informatică juridică, structuri ce pot fi înfiinţate şi la nivelul tribunalelor,
tribunalelor specializate şi al judecătoriilor. Instanţele au în structură şi un
compartiment de documente clasificate, organizat potrivit legii.

44
 - departamentul economico-financiar şi administrativ, în cadrul căruia
funcţionează compartimentul financiar-contabil şi compartimentul
administrativ, asigură activitatea economică, financiară şi administrativă a
instanţelor la care funcţionează. Pentru tribunalele specializate şi judecătorii
această activitate este asigurată de departamentul economico-financiar şi
administrativ de la tribunalul în a cărui circumscripţie funcţionează.
- birouri: biroul local de expertize tehnice judiciare, biroul de apostilare.

Instanţele militare sunt: Curtea Militară de Apel Bucureşti, Tribunalul

Militar Teritorial Bucureşti şi tribunalele militare. Instanţele militare au, fiecare
statut de unitate militară, cu indicativ propriu. Tribunalele militare funcţionează în
Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi şi Timişoara, iar Tribunalul Militar Teritorial şi
Curtea Militară de Apel, în municipiul Bucureşti. Numărul personalului necesar
pentru fiecare instanță, sauparchet estestabilit de ministrul justiției, la propunerea
Curții Militare de Apel și a secției sauserviciului din cadrul Parchetului de pe lângă
ICCJ.

II. Parchetele de pe lângă instanţele judecătoreşti.

Pe lângă fiecare curte de apel, tribunal, judecătorie şi instanţe militare

funcţionează un parchet, iar pe lângă Ănalta curte de Casație și Justiție
funcționează Parchetul Genera. Sediul parchetelor este în localităţile în care se află
instanţele judecătoreşti pe lângă care funcţionează şi au aceeaşi circumscripţie
teritorială.

Activitatea Ministerului Public este organizată potrivit principiilor legalităţii,

imparţialităţii şi controlului ierarhic.

Ori de câte ori sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru a acţiona în
vederea protejării unui interes public, procurorul trebuie să acţioneze în modul şi
prin mijloacele prevăzute de Iege. Procurorul nu poate acţiona decât, în limitele
competenţei sale, prin mijloacele şi în cazurile stabilite prin dispoziţiile Iegale. Cu
alte cuvinte, îşi exercită atribuţiile numai în temeiul legii.

Misiunea specifică de esenţă a Ministerului Public este asigurarea respectării

legii. Potrivit principiului imparţialităţii, procurorul, în calitatea sa de reprezentant
al societăţi, de apărător al ordinii de drept, al drepturilor şi Iibertăţilor cetăţenilor,
are obligaţia să-şi exercite atribuţiile cu obiectivitate, indiferent de calitatea
persoanei cercetate sau de apartenenţa sa social politică. Procurorul trebuie să

45
vegheze ca organele la a căror activitate participă sau a căror activitate o
supraveghează, să aplice legea fără discriminare.

Subordonarea ierarhică, constituie un alt principiu al activităţii Ministerului

Public care se concretizează în aceea că procurorii din fiecare parchet sunt
subordonaţi conducătorului acelui parchet, iar acesta din urmă este subordonat
conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie teritorială.
Dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în conformitate cu legea, sunt
obligatorii pentru procurorii din subordine, dar în instanţă procurorul de şedinţă
este liber să prezinte concluziile pe care Ie consideră întemeiate potrivit legii,
ţinând seama de probele administrate în cauză. Dispozițiile legale prevăd
posibilitatea ca procurorul ierarhic superior poate să îndeplinească oricare dintre
atribuţiile procurorilor din subordine şi să suspende ori să infirme actele şi
dispoziţiile acestora dacă sunt contrare legii.

În soluţiile dispuse, procurorul este independent, în condiţiile prevăzute de lege.

Lucrările repartizate pot fi trecute altui procuror numai în cazul suspendării sau al
încetării calităţii acestuia, ori în absenţa sa, dacă există cauze obiective care
justifică urgenţa şi care împiedică rezolvarea sa. Ministerul Public este independent
în relaţiile cu celelalte autorităţi şi îşi exercită atribuţiile numai în temeiul legii şi
pentru asigurarea respectării acesteia.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

coordonează activitatea tuturor parchetelor şi este condus de procurorul general
al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ajutat de un prim-
adjunct, un adjunct şi trei consilieri.

În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie funcţionează

un colegiu de conducere, care hotărăşte asupra problemelor generale ale
Ministerului Public. Structura organizatorică cuprinde: secţii, servicii, birouri,
conduse de procurori şefi, inclusiv pentru combaterea infracţiunilor săvârşite de
militari. În cadrul acestei instituţii funcţionează Direcţia de Investigare a
Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism. Atribuţiile, structura şi
funcţionarea sunt reglementate în Legea nr. 508/2004.

În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie funcţionează

ca structură autonomă, cu personalitate juridică, Departamentul Naţional
Anticorupţie, care este independent în raport cu instanţele judecătoreşti şi
parchetele de pe lângă acestea, precum şi în relaţiile cu celelalte autorităţi publice.

46
 Direcţia Naţională Anticorupţie este o structură cu personalitate juridică, în
cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi îşi exercită
atribuţiile pe întregul teritoriu al României, prin procurori specializaţi în
combaterea corupţiei. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie conduce Direcţia Naţională Anticorupţie, prin intermediul
procurorului şef al acestei direcţii. Departamentul Naţional Anticorupţie este
condus de un procuror şef, ajutat de 2 procurori şefi adjuncţi şi 2 consilieri, fiind
coordonat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie.

Departamentul Naţional Anticorupţie are o structură centrală, în cadrul căreia

funcţionează şi o secţie de combatere a infracţiunilor săvârşite de militari şi o
structură teritorială, compusă din 15 servicii şi 3 birouri teritoriale.
Atribuţiile, competenţa, structura, organizarea şi funcţionarea Departamentului
Naţional Anticorupţie sunt stabilite în O.U.G. nr. 43/2002 modificată şi
completată.

- Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi

Terorism, cu sediul în București, este organizată, potrivit legii nr. 508/2004 și
OUG nr.78/2016, ca structură cu personalitate juridică în cadrul Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi este specializată în combaterea
infracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism exercitându-și atribuţiile pe
întreg teritoriul României, prin procurori specializaţi în combaterea infracţiunilor
de criminalitate organizată şi terorism.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

conduce Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi
Terorism, prin intermediul procurorului-şef al acestei direcţii și soluționează
conflictele de competenţă apărute între Direcţie şi celelalte structuri sau unităţi de
parchet din cadrul Ministerului Public.

Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism

este independentă în raport cu instanţele judecătoreşti şi cu parchetele de pe lângă
acestea, precum şi în relaţiile cu celelalte autorităţi publice, exercitându-şi
atribuţiile numai în temeiul legii şi pentru asigurarea respectării acesteia. În cadrul
Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism,
organizată în structură centrală şi structură teritorială, funcţionează servicii,
birouri, departamente sau compartimente aflate în subordinea directă a
procurorului-şef direcţie.

47
 Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism
este condusă de un procuror-şef, asimilat prim-adjunctului procurorului general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ajutat de 2 procurori-şefi
adjuncţi, asimilaţi adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În activitatea sa, procurorul-şef al DIICOT este
ajutat de 2 consilieri, asimilaţi consilierilor procurorului general al Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Procurorul-şef reprezintă această
direcţie în relaţiile cu celelalte autorităţi publice şi cu orice persoane juridice ori
fizice, din ţară sau din străinătate. În exercitarea atribuţiilor ce îi revin, procurorul-
şef emite ordine cu caracter intern.

În cadru DIICOT funcționează, ca organ colectiv de conducere, Adunarea

generală a procurorilor care este compusă din toţi procurorii în funcţie ai direcţiei,
precum şi cei delegaţi sau detaşaţi de la alte parchete, precum și Colegiul de
conducere care dezbate problemele generale de conducere ale acestei direcţii şi
adoptă hotărâri menite să asigure buna organizare şi funcţionare a acesteia
constituit din procurorul-şef direcţie, procurorul-şef adjunct anume desemnat de
procurorul-şef al direcţiei şi 5 procurori aleşi în Adunarea generală a procurorilor
pe o perioadă de 3 ani.

Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, înființată prin Legea

nr. 207/2018, de modificare și completare a Legii nr. 304/2004 funcționează în
cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie și are competenţa
exclusivă de a efectua urmărirea penală pentru infracţiunile săvârşite de judecători
şi procurori, inclusiv judecătorii şi procurorii militari şi cei care au calitatea de
membri ai Consiliului Superior al Magistraturii.

Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie funcţionează cu un număr

de 15 posturi de procuror și este condusă de un procuror-şef secţie, ajutat de un
procuror-şef adjunct, numiţi în funcţie de Plenul Consiliului Superior al
Magistraturii, în condiţiile prezentei legi. Procurorul general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează conflictele de competenţă
apărute între Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie şi celelalte
structuri sau unităţi din cadrul Ministerului Public. Secţia pentru investigarea
infracţiunilor din justiţie îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al
imparţialităţii şi al controlului ierarhic.

Procurorul-şef al Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie este numit

în funcţie de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în urma unui concurs
care constă în prezentarea unui proiect referitor la exercitarea atribuţiilor specifice

48
funcţiei de conducere respective, urmărindu-se competenţele manageriale,
gestiunea eficientă a resurselor, capacitatea de a-şi asuma decizii şi
responsabilităţi, competenţele de comunicare şi rezistenţa la stres, precum şi
integritatea candidatului, evaluarea activităţii sale ca procuror şi modul în care
acesta se raportează la valori specifice profesiei, precum independenţa justiţiei ori
respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Parchetele de pe lângă curţile de apel şi parchetele de pe lângă tribunale au

personalitate juridică şi au în structură secţii în cadrul cărora pot funcţiona servicii
şi birouri. Parchetele de pe lângă curţile de apel au în structură şi câte o secţie
pentru minori şi familie. În raport cu natura şi numărul cauzelor, în cadrul
parchetelor de pe lângă judecătorii pot funcţiona secţii maritime şi
fluviale. Parchetele de pe lângă curţile de apel sunt conduse de procurori generali,
iar parchetele de pe lângă tribunale, tribunale pentru minori şi familie şi judecătorii
sunt conduse de prim-procurori. Secţiile, serviciile şi birourile parchetelor sunt
conduse de procurori şefi. În cadrul fiecărui parchet funcţionează colegii de
conducere, care avizează problemele generale de conducere ale parchetelor.

49
 Unitatea de învățare 5
Planificarea resurselor umane

1. Planificarea resurselor umane: analiza posturilor şi estimarea

necesarului de personal

Asigurarea, menţinerea şi dezvoltarea resurselor umane sunt preocupări majore

ale managementului în cadrul fiecărei organizații, inclusiv în instanţele
judecătoreşti şi parchete.
În sistemul judiciar managementul resurselor umane se realizează în
conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Legii
nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, Legii nr. 567/2004
privind statutul personalului auxiliar de specialitate, dispoziţii ce se completează cu
cele înscrise în Codul muncii.
Managementul resurselor umane presupune desfăşurarea unui ansamblu de
activităţi de natură a asigura planificarea, recrutarea, selecţia, menţinerea şi
dezvoltarea resurselor umane.
a) Analiza posturilor constituie un proces sistemic de colectare a informaţiilor
despre natura şi specificul posturilor. Prin analiza postului se realizează o
investigare sistemică a sarcinilor, îndatoririlor, responsabilităţii posturilor, precum
şi a îndemânării, a cunoştinţelor, a abilităţilor, adică a acelei calificări necesare
ocupantului postului pentru a-l face performant.
De aceea, un post este definit ca totalitatea sarcinilor de muncă, atribuţiilor şi a
responsabilităţilor desemnate în mod permanent şi organizat unei persoane,
conform particularităţilor locului de muncă definit.
Aceste sarcini, atribuţii, responsabilităţi împreună cu condiţiile de muncă şi
cunoştinţele, aptitudinile şi abilităţile necesare ocupantului postului sunt
evidenţiate într-un document specific denumit fişa postului, document extrem de
important pentru că stabileşte standardele pe baza cărora va avea loc mai târziu
evaluarea salariatului. S-a arătat, deja, sfera persoanelor însărcinate cu atribuția de
întocmire a fișelor de post în cadrul instanțelor judecătorești/parchete.
Analiza posturilor are două componente importante:
- descrierea posturilor ce presupune precizarea sarcinilor de muncă ce trebuie
realizate la acel post, a condiţiilor de muncă specifice şi a performanţelor
(rezultatelor) ce se aşteaptă a fi obţinute de către ocupantul postului. Această
analiză se referă îndeosebi la munca ce trebuie depusă de salariat.
- specificarea postului care presupune identificarea caracteristicilor personale (a
cunoştinţelor, abilităţilor, deprinderilor) pe care trebuie să le aibă ocupantul
postului de muncă pentru a-şi îndeplini cât mai bine sarcinile. Specificarea postului
caracterizează omul care trebuie să presteze muncă.

50
 Cele mai eficiente metode de analiză a posturilor sunt:
- interviul, care poate fi individual sau de grup, presupune culegerea unor
informaţii despre postul de muncă cercetat şi implică ca analistul să viziteze
locul de muncă şi să discute cu ocupantul postului, respectiv şi cu superiorii
săi. Intervievarea se realizează după un plan de discuţii referitoare la
atribuţiile şi responsabilităţile ce revin salariatului, condiţiile de muncă în
care îşi desfăşoară sarcinile, cunoştinţele, aptitudinile şi abilităţile necesare,
nivelul de instrucţie şi educaţie.
- chestionarul, constituie un mijloc general de înregistrare a informaţiilor
despre postul de muncă analizat, constând în întrebări (deschise şi/sau
închise) consemnate într-un formular. Se completează de ocupantul postului
şi şefii direcţi, fiind indicat ca ancheta prin chestionar să fie completată prin
interviu.
- observarea directă, se realizează de şeful direct şi analistul postului. Poate
fi continuă sau instantanee. Constituie un procedeu limitat şi de aceea
trebuie folosită în paralel cu alte metode.
- autofotografierea, este procedeul realizat de angajat care furnizează
informaţiile privind sarcinile ce-i revin. Prezintă o doză mare de
subiectivism şi de aceea metoda trebuie folosită în paralel cu altele.

b) Estimarea necesarului de personal, constituie un proces complex ce

implică două componente esenţiale: previziunea cererii de personal şi previziunea
ofertei interne de personal.
În domeniul judiciar, personalul constituie o resursă determinantă pentru
organizaţie succesul acesteia, precum şi gradul ei de competitivitate depinzând în
mare măsură de calitatea şi motivarea angajaţilor săi. De aceea, un obiectiv esenţial
al politicii de resurse umane îl constituie acţiunile de prevedere şi pregătire a
evoluţiilor cantitative şi calitative care vor afecta resursele umane pe termen mediu
şi lung.
Analiza calitativă pentru necesarul de personal recomandată examinarea
următoarelor criterii de oportunitate, folosind o scală cu trei trepte, respectiv
scăzut, mediu şi ridicat.
• Impactul estimat, respectiv gradul de contribuţie la dezvoltarea şi
managementul resurselor umane din cadrul sistemului judiciar.
• Oportunitatea, în raport cu contextul socio‐economic actual din România şi
obligaţiile asumate în raport cu Comisia Europeană prin prisma rapoartelor de
ţară pe justiţie.
• Fezabilitatea, judecată din punct de vedere al costurilor presupuse de
aplicarea măsurii, capacitate umană şi instituţională necesară, cadrul de

51
reglementare actual şi implicaţiile sub aspectul modificării cadrului legislativ de
reglementare si/sau
În procesul de previzionare a necesarului de personal managerul va proceda la
parcurgerea următoarelor etape:
- previzionarea numărului de personal cu rezerva de candidaţi potenţiali din
interiorul organizaţiei,
- întocmirea programului de pregătire pentru candidaţii din interiorul
organizaţiei şi pentru cei recrutaţi din exterior.
Cererea viitoare de personal porneşte de la planificările strategice ale
organizaţiei, scopul acestei analize fiind acela de a aprecia asupra diferitelor tipuri
de posturi de muncă de care organizaţia are nevoie în viitor şi ce număr de posturi
va fi necesar.
Numărul de posturi de muncă estimat pe total şi pe categorii de personal
constituie necesarul brut de personal care poate fi influenţat de constrângerile
legislative, constrângerile tehnologice şi constrângerile financiare.
Oferta viitoare de personal este estimată în funcţie de disponibilul de personal
existent în organizaţie, realizându-se o estimare a numărului de persoane care deţin
abilităţile, deprinderile, cunoştinţele necesare pentru ocuparea acelui post şi care se
circumscriu unui disponibil curent de personal.
Pentru a putea desprinde tendinţele cu care se confruntă un sistem este indicat
ca analiza cantitativă să fie efectuată în dinamică, pe o serie de date disponibile
într‐un anumit interval de referinţă considerat relevant pentru orizontul de timp
pentru care se va face planificarea printr‐o proiecţie strategică. Astfel, analiza în
dinamica pe mai mulţi ani este în măsură să releve atât tendinţele, cât şi
modificările care au intervenit şi care reclamă introducerea unor schimbări de
obiective, direcţii sau de acţiuni ce trebuiesc întreprinse.
Rapoartele anuale pe justiție permit identificarea unui set de indicatori care pot
fi consideraţi a fi relevanţi, indicatori care urmăresc să evidenţieze, aspecte
precum:
1. Număr de posturi, pe categorii de personal (de judecători/procurori, personal
auxiliar de specialitate, funcționari publici, personal contractual,ș.a) pe tipuri de
instanţe, judecătorii, tribunale, curţi de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
(respectiv, parchete) pentru o anumită perioadă de referință, de plidă perioada
2015‐2020.
2. Număr de posturi, pe categorii de personal efectiv ocupate în sistem, în
perioada de referință, pe tipuri de instanţe/parchete.
3. Gradul de ocupare al posturilor în intervalul de referință pe fiecare tip de
instanţă/parchet (% ca raport dintre posturi alocate şi posture efectiv ocupate în
dinamică pe fiecare tip de organizație) și examinarea evoluţiei gradului de ocupare
a posturilor în intervalul analizat pe tipuri de instanţă/paechet.

52
 4. Situaţia intrărilor în sistem pe categorii de personal, cu referire la funcţia de
judecătorprocuror în intervalul analizat, pe total şi pe modalităţi de numire în
funcţie, absolvenţi INM, concursuri de admitere pentru personal cu o vechime de 5
ani în sistem, procurori numiţi în funcţie de judecători (transferuri interne).
5. Situaţia ieşirilor din sistem de pe categorii de personal.
6. Situaţia comparativă a intrărilor şi ieşirilor din sistem în perioada examinată.
7. Situaţia numirilor în funcţii de conducere în urma concursurilor/examenelor
desfăşurate/ce se vor desfășura în intervalul 2015/2020.
În concluzie, cunoscând necesitatea asigurării unui corp profesional de
magistraţi în măsură de a‐şi asuma răspunderea şi responsabilităţile aferente,
într‐un sistem caracterizat de echitate, predictibilitate şi transparenţă în
dezvoltarea carierei profesionale a personalului din sistemul de justiţie din
România, proiectarea strategiei de resurse umane are nevoie de acest fundament al
analizei în dinamică, dar nu se reduce la extrapolarea acestor tendinţe desprinse,
pentru intervalul de timp pentru care se face planificarea. Aceasta cu atât mai mult
cu cât, contextul general în care trebuie să funcţioneze sistemul juridic din
România în perspectiva anilor următori este, la rândul său, extrem de dinamic,
chiar turbulent, având în vedere efectele manifeste ale crizei economice şi
financiare, ceea ce împiedică extinderea acestora spre viitor. Corp profesional de
magistraţi în măsură a‐şi asuma răspundere şi responsabilităţi într‐un sistem
caracterizat de echitate, predictibilitate şi transparenţă în dezvoltarea carierei
profesionale a personalului din sistemul de justiţie din România Subsumat
carierei sunt aspecte precum: calitatea

2. Asigurarea cu resurse umane: recrutarea şi selecţia

Recrutarea personalului reprezintă modalităţile de alegere a prezumtivilor

candidaţi pentru anumite posturi de muncă vacante.
Recrutarea trebuie efectuată diferenţiat şi anume:
- recrutarea din interiorul organizaţiei, constituind o recrutare specializată
practicată atunci când se urmăreşte angajarea unor persoane înalt calificate şi
în funcţii de conducere, ori atunci când se realizează promovarea angajaţilor
cu vechime în funcţii de conducere, în grade şi trepte profesionale
superioare, ori de la un nivel ierarhic la altul, superior. Recrutarea din
interior reprezintă o politică de personal frecvent utilizată ca urmare a
propriului program de perfecţionare şi de pregătire a personalului pentru
anumite posturi din organizaţie fiind o tehnică motivaţională a personalului
pentru o bună performanţă.
- recrutarea externă sau generală, se realizează prin metode simple, anunţuri în
mijloace de informare în masă, recrutare care se realizează pe bază de

53
 concurs, examen sau interviu a candidaţilor proveniţi din şcoli, universităţi
sau alte organizaţii.
Selecţia personalului presupune alegerea candidatului considerat cel mai
potrivit pentru ocuparea postului vacant și poate cuprinde mai multe etape:
a) selecţia preliminară ce cuprinde analiza documentelor solicitate
candidatului (cererea de înscriere la concurs/examen, CV, cazier judiciar,
cazier fiscal, documente de studii, medicale)
b) interviul preliminar constând într-o discuţie cu privire la cerinţele
postului
c) testarea cunoştinţelor profesionale, de aptitudini, inteligenţă,
personalitate
d) verificarea referinţelor constând în culegerea de informaţii privind buna
reputaţie
e) decizia de alegere finală a candidatului, ca urmare a analizării etapelor
anterioare.

A. Numirea magistraţilor în instanţe şi parchete.

1. Numirea în funcţii de execuţie

Recrutarea magistraţilor se realizează, exclusiv prin concurs, în cele două
forme prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 303/2004, respectiv:
o prin concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii.
o prin concurs, pentru candidaţii cu 5 ani vechime în alte funcţii juridice

Admiterea în magistratura a judecătorilor şi procurorilor se face prin

concurs, pe baza competentei profesionale, a aptitudinilor şi a bunei reputaţii, cu
respectarea principiilor transparenţei şi egalităţii,
Admiterea în magistratura şi formarea profesională iniţială în vederea ocupării
funcţiei de judecător şi procuror se realizează prin Institutul Naţional al
Magistraturii.
Legea stabilește că persoanele care se înscriu la concursul pentru admiterea la
Institutul Naţional al Magistraturii trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele
condiţii:
a) are cetăţenia romana, domiciliul în România şi capacitate deplina de exerciţiu;
b) este licenţiată în drept;
c) nu are antecedente penale sau cazier fiscal şi se bucură de o bună reputaţie;
d) cunoaşte limba romana;
e) este aptă, din punct de vedere medical şi psihologic, pentru exercitarea
funcţiei.

54
 Concursul de admitere se organizează anual la data şi locul stabilite de Institutul
Naţional al Magistraturii, cu aprobarea Consiliului Superior al Magistraturii. Data,
locul, modul de desfăşurare a concursului de admitere şi numărul de locuri scoase
la concurs se publica în Monitorul Oficial al României, pe pagina de Internet a
Consiliului Superior al Magistraturii şi pe cea a Institutului Naţional al
Magistraturii şi se publică în trei ziare centrale cu cel puţin 60 de zile înainte de
data stabilită pentru concurs.
Consiliul Superior al Magistraturii stabileşte în fiecare an numărul de cursanţi,
în funcţie de posturile de judecători şi procurori vacante, precum şi de cele care vor
fi înfiinţate.
Comisia de admitere, comisia de elaborare a subiectelor şi comisia de
soluţionare a contestaţiilor sunt numite prin hotărâre a Consiliului Superior al
Magistraturii, la propunerea Institutului Naţional al Magistraturii.
Rezultatele concursului se afişează la sediul Institutului Naţional al
Magistraturii şi se publica pe pagina de Internet a Consiliului Superior al
Magistraturii şi pe cea a Institutului Naţional al Magistraturii.
Candidaţii nemulţumiţi de rezultatele concursului pot formula contestaţii în
termen de 3 zile de la afişare la comisia de soluţionare a contestaţiilor. Aceasta le
va soluţiona în termen de 3 zile. Decizia comisiei de soluţionare a contestaţiilor
este irevocabilă.
Cursanţii Institutului Naţional al Magistraturii au calitatea de auditori de
justiţie.

Numirea în magistratură se poate face prin concurs în condiţiile în care

candidaţii îndeplinesc condiţia vechimii de 5 ani în funcţii juridice.
În această formă de recrutare concursul se organizează anual sau ori de câte ori
este necesar de Consiliul Superior al Magistraturii, prin Institutul Naţional al
Magistraturii, pentru ocuparea posturilor vacante de la judecătorii şi parchetele de
pe lângă acestea. În termen de cel mult 30 de zile de la data validării concursului
Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în
funcţia de judecător sau, după caz, de procuror a candidaţilor admişi.
După numirea în funcţia de judecător sau procuror, în această modalitate de
recrutare, magistraţii sunt obligaţi să urmeze, pe o perioadă de 6 luni, un curs de
formare profesională în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii, care va
cuprinde în mod obligatoriu elemente de drept comunitar.
Înainte de a începe sa-şi exercite funcţia, judecătorii şi procurorii depun
următorul jurământ: "Jur să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr drepturile şi
libertăţile fundamentale ale persoanei, sa-mi îndeplinesc atribuţiile cu onoare,
conştiinţă şi fără părtinire. Aşa să-mi ajute Dumnezeu." Referirea la divinitate din

55
formula jurământului se schimbă potrivit credinţei religioase a judecătorilor şi
procurorilor şi este facultativă.
Jurământul se depune în şedinţa solemnă, în faţa judecătorilor instanţei sau,
după caz, a procurorilor parchetului la care a fost numit judecătorul sau procurorul,
după citirea actului de numire.
Depunerea jurământului se consemnează într-un proces-verbal, care se
semnează de conducătorul instanţei sau, după caz, al parchetului şi de 2 dintre
judecătorii sau procurorii prezenţi, precum şi de cel care a depus jurământul.
Refuzul depunerii jurământului atrage, de drept, nulitatea numirii în funcţie.

2. Numirea în funcţii de execuţie superioare a magistraţilor.

Promovarea la tribunale, curţi de apel şi la parchete

Promovarea judecătorilor şi procurorilor se face numai prin concurs organizat la

nivel naţional, în limita posturilor vacante existente la tribunale şi curţi de apel sau,
după caz, la parchete.
Concursul pentru promovarea judecătorilor şi procurorilor se organizează, anual
sau ori de câte ori este necesar, de secțiile Consiliul Superior al Magistraturii, prin
Institutul Naţional al Magistraturii.
Comisia pentru promovarea judecătorilor este alcătuită din judecători de la
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecători de la curţile de apel şi formatori din
Institutul Naţional al Magistraturii, numiţi prin hotărâre a Consiliului Superior al
Magistraturii, la propunerea Institutului Naţional al Magistraturii.
Comisia pentru promovarea procurorilor este alcătuită din procurori de la
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procurori de la parchetele
de pe lângă curţile de apel şi formatori din Institutul Naţional al Magistraturii,
numiţi prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea
Institutului Naţional al Magistraturii.
Condiţiile de participare la concursul de promovare la instanţele sau parchetele
imediat superioare vizează obţinerea de către judecători şi procurori a
calificativului "foarte bine" la ultima evaluare, nesancţionarea acestora disciplinar
în ultimii 3 ani, au funcţionat efectiv timp de cel puţin 3 ani la instanţa sau
parchetul ierarhic inferior celui la care doresc să promoveze şi îndeplinesc
următoarele condiţii minime de vechime:
a) 7 ani vechime în funcţia de judecător sau procuror, pentru promovarea în
funcţiile de judecător de tribunal sau tribunal specializat şi procuror la parchetul de
pe lângă tribunal sau la parchetul de pe lângă tribunalul specializat;
b) 10 ani vechime în funcţia de judecător sau procuror, pentru promovarea în
funcţiile de judecător de curte de apel şi procuror la parchetul de pe lângă aceasta;

56
 c) 18 ani vechime în funcţia de judecător sau procuror, pentru promovarea în
funcţia de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
La calcularea condiţiei minime de vechime pentru a participa la concursul de
promovare nu se ia în considerare perioada în care judecătorul sau procurorul a
avut calitatea de auditor de justiţie, iar vechimea cerută de lege trebuie să fie
îndeplinite până la data înscrierii la concursul de promovare.
Concursul de promovare consta în probe scrise, cu caracter teoretic şi practic.
Probele constau în:
a) în funcţie de specializare, una dintre următoarele materii: drept civil, drept
penal, drept comercial, drept administrativ, drept financiar şi fiscal, dreptul muncii,
dreptul familiei, drept internaţional privat;
b) jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi jurisprudenţa Curţii
Constituţionale;
c) jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii de
Justiţie a Comunităţilor Europene;
d) procedura civilă sau procedura penală, în funcţie de specializarea
judecătorului sau procurorului.
Judecătorii şi procurorii care au promovat efectiv în funcţii de execuţie la
instanţe sau parchete superioare nu pot fi delegaţi, detaşaţi sau transferaţi timp de
cel puţin 2 ani de la data promovării. În această perioadă, Judecătorii/procurorii
care au promovat efectiv în funcţii de execuţie la instanţe superioare nu pot fi
numiţi în funcţia de procuror/judecător.

Promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

se face numai prin concurs organizat ori de câte ori este necesar, în limita
posturilor vacante, de către Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al
Magistraturii, prin Institutul Naţional al Magistraturii.
Candidații care vor să participe la concursul de promovare în funcţia de
judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuie să îndeplinească următoatele
condiții :
- să fi îndeplinit efectiv cel puţin 3 ani funcţia de judecător la curtea de apel,
- să aibă obţinut calificativul «foarte bine» la ultimele evaluări,
- să nu fi fost sancţionaţi disciplinar în ultimii 3 ani
- să aibă o vechime efectivă în funcţia de judecător de cel puţin 18 ani
Comisiile de concurs sunt numite prin hotărâre a Secţiei pentru judecători a
Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea Institutului Naţional al
Magistraturii.
Concursul de promovare în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie constă în:

57
 a) o probă având ca obiect evaluarea actelor întocmite de candidaţi sau
care privesc activitatea acestora; Evaluarea, în cadrul acestei probe, are ca
obiect: verificarea capacităţii de analiză şi sinteză; verificarea coerenţei în
exprimare; verificarea argumentaţiei din punctul de vedere al clarităţii şi
logicii; verificarea respectării termenelor rezonabile de soluţionare a
cauzelor şi de redactare a hotărârilor.
b) un interviu susţinut în faţa Secţiei pentru judecători a Consiliului
Superior al Magistraturii, ocazie cu care se evaluează aspecte referitoare la
integritatea candidaţilor şi modul în care candidaţii se raportează la valori
precum independenţa justiţiei şi imparţialitatea judecătorilor, motivaţia
candidaţilor şi competenţele umane şi sociale ale acestora.
Punctajul minim pentru a fi declarat admis la concurs este de 70 de
puncte.

3. Numirea în funcţii de conducere a magistraţilor

Numirea în funcţiile de preşedinte şi vicepreşedinte la judecătorii, tribunale,

tribunale specializate şi curţi de apel se face numai prin concurs sau examen
organizat, ori de câte ori este necesar, de Secția pentru judecători a Consiliul
Superior al Magistraturii, prin Institutul Naţional al Magistraturii.
Condiţiile de participare la concurs a magistraţilor vizează ca respectivul
candidat să aibă calificativul "foarte bine" la ultima evaluare, să nu fi fost
sancţionat disciplinar în ultimii 3 ani şi să îndeplinească condiţiile de vechime
prevăzute de lege.
Pentru numirea în funcţii de conducere, sunt necesare următoarele condiţii
minime de vechime:
a) pentru funcţia de preşedinte şi vicepreşedinte de judecătorie, prim-procuror al
parchetului de pe lângă judecătorie şi adjunct al acestuia, o vechime de 6 ani în
funcţia de judecător sau procuror;
b) pentru funcţia de preşedinte şi vicepreşedinte de tribunal sau tribunal
specializat, precum şi preşedinte de secţie la tribunal, prim-procuror al parchetului
de pe lângă tribunal sau al parchetului de pe lângă tribunalul pentru minori şi
familie, adjunct al acestuia şi procuror şef secţie al parchetului de pe lângă tribunal
sau al parchetului de pe lângă tribunalul pentru minori şi familie, o vechime de 8
ani în funcţia de judecător sau procuror;
c) pentru funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, preşedinte de secţie la curtea de
apel, procuror general al parchetului de pe lângă curtea de apel şi adjunct al
acestuia, procuror şef secţie al parchetului de pe lângă curtea de apel, o vechime de
12 ani în funcţia de judecător sau procuror.

58
 Pentru numirea în funcţii de conducere, judecătorul şi procurorul trebuie să
funcţioneze cel puţin 2 ani la instanţa sau, după caz, parchetul la care este vacantă
funcţia de conducere pentru care îşi depune candidatura.
Cu titlu derogator, în situaţia în care la două concursuri consecutive pentru
numirea într-o funcţie de conducere nu se prezintă niciun candidat, la următorul
concurs organizat pentru numirea în aceeaşi funcţie de conducere pot participa şi
judecători/procurori de la altă instanţă/parchet din circumscripţia aceleiaşi curţi de
apel/ parchet de pe lângă curtea de apel, care au dreptul să funcţioneze la instanţa
ori parchetul pentru care îşi depun candidatura.
De asemenea, în cazul în care la o judecătorie/un parchet de pe lângă
judecătorie unde este vacantă funcţia de preşedinte, vicepreşedinte sau preşedinte
de secţie/prim-procuror/adjunct al acestuia, niciun judecător sau procuror nu
îndeplineşte condiţiile de vechime prevăzute de lege pentru ocuparea acestor
funcţii, nu îşi exprimă acordul în vederea delegării sau, din motive obiective, nu
poate fi delegat un judecător sau procuror de la aceeaşi instanţă sau parchet, poate
fi delegat în respectiva funcţie de conducere oricare dintre judecătorii sau
procurorii care funcţionează la altă instanţă sau parchet din circumscripţia aceleiaşi
curţi de apel.
Legea prevede o serie de interdicţii privind numirea magistraţilor în funcţii de
conducere. Astfel, nu pot fi numiţi în funcţii de conducere judecătorii care au făcut
parte din serviciile de informaţii sau au colaborat cu acestea ori judecătorii care au
un interes personal, ce influenţează sau ar putea influenta îndeplinirea cu
obiectivitate şi imparţialitate a atribuţiilor prevăzute de lege.
Judecătorii care participa la concurs sau examen, precum şi cei propuşi pentru o
funcţie de conducere sunt obligaţi sa dea o declaraţie pe proprie răspundere din
care sa rezulte ca nu au făcut parte din serviciile de informaţii înainte de 1990 şi
nici nu au colaborat cu acestea, precum şi o declaraţie de interese care se
actualizează anual sau în termen de 15 zile de la apariţia unei schimbări sau de la
data la care judecătorul a luat cunoştinţa despre aceasta.
Concursul sau examenul consta în prezentarea unui proiect referitor la
exercitarea atribuţiilor specifice funcţiei de conducere şi în probe scrise privind
managementul, comunicarea, resursele umane, capacitatea candidatului de a lua
decizii şi de a-şi asuma răspunderea, rezistenta la stres şi un test psihologic.
Comisia de examinare este numita de Consiliul Superior al Magistraturii, la
propunerea Institutului Naţional al Magistraturii, şi este formată din 2 judecători de
la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, 2 judecători de la curţile de apel şi 3 specialişti
în management şi organizare instituţională. La constituirea comisiilor vor fi avuţi
în vedere, în principal, judecătorii care au urmat cursuri de management.

59
 Consiliul Superior al Magistraturii validează rezultatul concursului sau
examenului şi numeşte judecătorii în funcţiile de conducere în termen de 15 zile de
la data afişării rezultatelor finale.
Numirea judecătorilor care au obţinut rezultatul cel mai bun la concurs sau,
după caz, au fost declaraţi admişi la examen în funcţiile pentru care au candidat se
face pe o perioada de 3 ani, iar la expirarea mandatului pot ocupa, în aceleași
condiții legale, o altă funcţie de conducere la aceeaşi instanţă, fie revin pe funcţii
de execuţie la instanţele pe care le-au condus sau de unde provin.
Numirea judecătorilor în celelalte funcţii de conducere se face pe o perioada de
3 ani, de Secșia pentru judecători ori procurori, după caz, a Consiliul Superior al
Magistraturii, la propunerea preşedintelui instanţei.
Imposibilitatea exercitării atribuţiilor pe o perioadă mai mare de un an atrage
încetarea mandatelor funcţiilor de conducere
Revocarea din funcţia de conducere a judecătorilor şi procurorilor se dispune de
Consiliul Superior al Magistraturii - Secţia pentru judecători, din oficiu sau la
propunerea adunării generale ori a preşedintelui instanţei, pentru următoarele
motive:
a) în cazul în care nu mai îndeplinesc una dintre condiţiile necesare pentru
numirea în funcţia de conducere;
b) în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor manageriale privind
organizarea eficientă, comportamentul şi comunicarea, asumarea
responsabilităţilor şi aptitudinile manageriale;
c) în cazul aplicării uneia dintre sancţiunile disciplinare.
Până la finalizarea procedurii de revocare din funcţiile de conducere Secţia
corespunzătoare a CSM poate dispune suspendarea judecătorului sau procurorului
din funcţia de conducere. Hotărârea se motivează în termen de 5 zile de la
pronunţare şi poate fi atacată cu contestaţie la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -
Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în termen de 5 zile de la comunicare,
fără îndeplinirea procedurii prealabile. Până la soluţionarea contestaţiei, instanţa
poate dispune, la cerere, suspendarea executării hotărârii de suspendare.

4. Numirea/selecţia personalului auxiliar de specialitate în instanţe şi

parchete
1. Numirea în funcţii de execuţie
a. Recrutarea grefierilor se face, de regula, prin Şcoala Naţională de Grefieri.
Concursul de admitere în Şcoala Naţională de Grefieri se organizează anual, la
nivel naţional, de către Şcoala Naţională de Grefieri, sub coordonarea Consiliului
Superior al Magistraturii.
Concursul se desfăşoară separat, pentru posturile de grefieri cu studii superioare
şi grefieri cu studii medii.

60
 Pentru a fi numit grefier, candidaţii trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
a) are cetăţenia română, domiciliul în România şi capacitate deplină de
exerciţiu;
b) nu are antecedente penale, nu are cazier fiscal şi se bucură de o bună
reputaţie;
c) cunoaşte limba română;
d) este aptă, din punct de vedere medical, pentru exercitarea funcţiei;
e) are studii superioare juridice, studii medii sau studii superioare de altă
specialitate;
f) posedă cunoştinţe de operare pe calculator sau de dactilografier.
Tematica, bibliografia, data si calendarul desfasurarii concursului de admitere
sunt stabilite prin hotarare a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea
Scolii Nationale de Grefieri. Numarul de locuri scoase la concurs se stabileste in
functie de necesarul de personal calificat al instantelor judecatoresti si al
parchetelor de pe langa acestea, prin hotarare a Consiliului Superior al
Magistraturii, dupa consultarea Scolii Nationale de Grefieri. Examinarea
candidatilor se face prin sustinerea unei probe scrise la urmatoarele discipline,
indiferent de durata studiilor: procedura penala; procedura civila; organizare
judiciara.
Pentru a fi admis la Scoala Nationala de Grefieri candidatul trebuie sa aiba cel
putin media 6, dar nu mai putin de 5 la fiecare proba de concurs. In termen de cel
mult 30 de zile de la afisarea rezultatelor definitive, comisia de organizare a
concursului va propune Consiliului Superior al Magistraturii validarea rezultatelor
concursului.
b. Cu titlu de excepţie, în cazul în care activitatea instanţelor sau parchetelor
nu se poate desfăşura în condiţii normale din cauza numărului mare de posturi
vacante, recrutarea grefierilor se poate realiza prin concurs pentru ocuparea
posturilor vacante. Concursul se desfăşoară la nivelul curţilor de apel,
parchetelor de pe lângă curţile de apel, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Direcţia Naţională
Anticorupţie, potrivit regulamentului aprobat de Consiliul Superior al
Magistraturii. Posturile de grefieri vacante temporar pot fi ocupate prin concurs
organizat de către instanţe şi parchete. Tematica şi bibliografia pentru concurs,
precum şi taxa de concurs se aprobă anual, prin hotărâre a Consiliului Superior al
Magistraturii, la propunerea instanţelor şi parchetelor.
Pentru fiecare concurs, preşedintele instanţei sau conducătorul parchetului care
organizează concursul, la propunerea colegiului de conducere, stabileşte numărul
de posturi scoase la concurs, data concursului şi numeşte comisia de examinare,

61
comisia de soluţionare a contestaţiilor, preşedinţii acestora, precum şi secretariatul
concursului.
Examinarea candidaţilor se face prin susţinerea următoarelor probe :
- o probă practică eliminatorie de verificare a cunoştinţelor de operare pe
calculator sau de dactilografiere
- o probă scrisă, cu subiecte distincte, pentru posturile vacante de grefier cu
studii superioare juridice sau pentru ocuparea posturilor vacante de grefier
cu studii medii şi studii superioare de altă specialitate.
Verificarea cunoştinţelor de operare pe calculator sau de dactilografiere se
notează cu "admis" sau "respins". Candidaţii declaraţi admişi la proba practică
eliminatorie participă la susţinerea probei scrise.
Pentru concursul organizat în vederea ocupării posturilor vacante de grefier
proba scrisă se susţine la următoarele discipline: procedură penală; procedură
civilă; organizare judiciară.
Pentru a fi declarat admis la concursul pentru ocuparea posturilor vacante de
grefier cu studii superioare juridice sau de grefier cu studii medii ori cu studii
superioare de altă specialitate, candidatul trebuie să obţină cel puţin nota 5 la
fiecare materie de concurs şi cel puţin media 6, să îndeplinească condiţiile privind
buna reputaţie şi să fie apt din punct de vedere medical.
Grefierii informaticieni se recrutează prin concurs pentru ocuparea posturilor
vacante. Concursul pentru ocuparea posturilor vacante se organizează la nivelul
fiecărei curţi de apel sau fiecărui parchet de pe lângă curtea de apel ori, după caz,
la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie sau Parchetul Naţional Anticorupţie, cu sprijinul Direcţiei de exploatare
a tehnologiei informaţiei din cadrul Ministerului Justiţiei, care coordonează din
punct de vedere profesional activitatea grefierilor informaticieni, sau al
compartimentului informatic din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori al Direcţiei Naţionale
Anticorupţie, după caz.
Grefierii arhivari, grefierii registratori şi personalul conex se recrutează
prin concurs pentru ocuparea posturilor vacante.
Concursul pentru ocuparea posturilor vacante se organizează la nivelul fiecărei
curţi de apel sau, după caz, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau la Direcţia Naţională Anticorupţie, cu
sprijinul Şcolii Naţionale de Grefieri, potrivit regulamentului de organizare şi
desfăşurare a concursului, aprobat de Consiliul Superior al Magistraturii.
Grefierii arhivari şi grefierii registratori care promovează concursul vor efectua
un stagiu de specializare de două luni în cadrul Şcolii Naţionale de Grefieri.

62
 Grefierii şi grefierii informaticieni sunt numiţi prin decizie de către preşedinţii
curţilor de apel sau, după caz, de procurorii generali ai parchetelor de pe lângă
acestea, în a căror circumscripţie teritorială urmează să îşi desfăşoare activitatea.
Grefierii arhivari, grefierii registratori, agenţii procedurali, aprozii şi şoferii sunt
numiţi prin decizie de către preşedinţii curţilor de apel sau, după caz, de procurorii
generali ai parchetelor de pe lângă acestea în a căror circumscripţie teritorială
urmează să îşi desfăşoare activitatea.
Înainte de a începe să îşi exercite funcţia, personalul auxiliar de specialitate al
instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea depune jurământul în
faţa conducătorului instanţei judecătoreşti sau al parchetului de pe lângă aceasta, la
care este numit.

2. Numirea în funcţii de execuţie superioare a grefierilor.

Promovarea la tribunale, curţi de apel şi la parchete

Promovarea în funcţii de execuţie se face prin concurs sau examen, în funcţia

imediat superioară.
Promovarea în funcţii de execuţie în grade sau trepte profesionale superioare, în
cadrul aceleiaşi instanţe sau aceluiaşi parchet, se face prin examen.
Promovarea la instanţe sau parchete superioare se face numai prin concurs,
organizat la nivelul curţilor de apel ori al parchetelor de pe lângă acestea sau, după
caz, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie ori la Direcţia Naţională Anticorupţie, pentru personalul auxiliar
de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, care
are o vechime de cel puţin 3 ani în funcţia în care este încadrat şi calificativul
"foarte bine" în această perioadă.

3. Numirea în funcţii de conducere a grefierilor.

Promovarea în funcţii de conducere de prim-grefier, de grefier-şef, grefier şef

secţie sau de grefier informatician-sef se face prin concurs de verificare a pregătirii
profesionale şi a aptitudinilor manageriale ale candidaţilor. Concursul se
organizează la nivelul curţilor de apel, al parchetelor de pe lângă acestea sau, după
caz, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie sau la Direcţia Naţională Anticorupţie, în baza regulamentului
aprobat de Consiliul Superior al Magistraturii.
Concursul constă în susţinerea următoarelor probe:
a) prezentarea unui proiect referitor la exercitarea atribuţiilor manageriale
specifice funcţiei pentru care candidează;
b) testare scrisă privind verificarea pregătirii profesionale.

63
 La concursul pentru promovarea în funcţii de conducere a grefierilor şi
grefierilor informaticieni se are în vedere îndeplinirea următoarelor criterii:
a) o vechime de minimum 3 ani în funcţia de grefier, respectiv de grefier
informatician. În cazul grefierilor cu studii superioare juridice este necesara o
vechime de minimum 6 luni în funcţia de grefier;
b) activitate profesionala deosebita, evaluata cu calificativul «Foarte bine» în
ultimii 3 ani, respectiv 6 luni.
c) nu a fost sancţionată disciplinar după acordarea ultimului calificativ.
Numirea în funcţia de prim-grefier, grefier-sef, grefier sef secţie se face pentru
o perioada de 5 ani, cu posibilitatea reinvestirii o singură dată, prin decizie a
preşedintelui curţii de apel sau a procurorului general al parchetului de pe lângă
această instanţă.
În cazul în care nu sunt candidaţi care să întrunească condiţiile prevăzute de
lege pentru prezentarea la concurs, cu titlu de excepţie, persoanele numite în
funcţiile de prim-grefier, grefier-sef, grefier sef secţie pot fi reinvestite în funcţie,
pe durata a încă unui mandat, prin decizie a preşedintelui curţii de apel sau a
procurorului general al parchetului de pe lângă această instanţă.
Numirea în funcţia de grefier informatician-şef se face pentru o perioada de 3
ani, cu posibilitatea reinvestirii o singură dată, prin decizie a preşedintelui curţii de
apel sau a procurorului general al parchetului de pe lângă această instanţă.
În cazul în care nu sunt candidaţi care să întrunească condiţiile prevăzute de
lege pentru prezentarea la concurs, cu titlu de excepţie, persoana numită în funcţia
de grefier informatician-şef poate fi reinvestita în funcţie pe durata a încă unui
mandat, prin decizie a preşedintelui curţii de apel sau a procurorului general al
parchetului de pe lângă această instanţă.

B. Recrutarea în profesia de avocat

Calitatea de avocat al unui barou din România poate fi dobândită de cel care
îndeplineşte următoarele condiţii:
a) are exerciţiul drepturilor civile şi politice;
b) este licenţiat al unei facultăţi de drept cu durata stabilită de lege;
c) nu se găseşte în vreunul dintre cazurile de nedemnitate prevăzute de prezenta
lege;
d) este apt, din punct de vedere medical, pentru exercitarea profesiei.
Avocații, membrii ai unui barou dintr-o altă ţară pot exercita profesia de avocat
în România, în cazul îndeplinirii condiţiilor prevăzute lege. Pentru a acorda
consultanţă juridică privind dreptul românesc, avocatul străin are obligaţia de a
susţine un examen de verificare a cunoştinţelor de drept românesc şi de limbă
română, organizat de U.N.B.R. Avocatul străin poate exercita profesia de avocat

64
în România, la alegere, în cadrul uneia dintre formele de organizare prevăzute de
lege, acesta neavând posibilitatea să poată pune concluzii orale sau scrise în faţa
instanţelor judecătoreşti şi a celorlalte organe jurisdicţionale şi judiciare, cu
excepţia celor de arbitraj internaţional.
Avocatul străin care exercită profesia în România este obligat să se înscrie în
tabloul special ţinut de fiecare barou şi se supune prevederilor prezentei legi, ale
statutului profesiei şi codului deontologic.
Legea stipulează cazurile de nedemnitate de a fi avocat:
a) cel condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare
pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, de natură să aducă atingere
prestigiului profesiei;
b) cel care a săvârşit abuzuri prin care au fost încălcate drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului, stabilite prin hotărâre judecătorească, sau a săvârşit
abateri disciplinare grave, sancţionate cu măsura excluderii din profesie, ca
sancţiune disciplinară;
c) cel căruia i s-a aplicat pedeapsa interdicţiei de a exercita profesia, pe durata
stabilită prin hotărâre judecătorească sau disciplinară;
d) falitul fraudulos, chiar reabilitat.
Legea stipulează cazurile de incompatibilitate a profesiei de avocat :
a) activitatea salarizată în cadrul altor profesii decât cea de avocat;
b) ocupaţiile care lezează demnitatea şi independenţa profesiei de avocat sau
bunele moravuri;
c) exercitarea nemijlocită de fapte materiale de comerţ.
Exercitarea profesiei de avocat este compatibilă cu:
a) calitatea de deputat sau senator, consilier în consiliile locale sau judeţene;
b) activităţi şi funcţii didactice în învăţământul juridic superior;
c) activitatea literară şi publicistică;
d) calitatea de arbitru, mediator, conciliator sau negociator, consilier fiscal,
consilier în proprietate intelectuală, consilier în proprietate industrială, traducător
autorizat, administrator sau lichidator în cadrul procedurilor de reorganizare şi
lichidare judiciară, în condiţiile legii.
Primirea în profesie se realizează numai în baza unui examen organizat de
U.N.B.R., cel puţin anual şi la nivel naţional, potrivit prezentei legi şi Statutului
profesiei de avocat.
Examenul pentru primirea în profesia de avocat se susţine în cadrul Institutului
Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor şi se desfăşoară în mod
unitar, în centrele teritoriale ale acestuia, având la bază o metodologie elaborată şi
aprobată de Consiliul U.N.B.R.
Comisia naţională de examen este formată cu precădere din avocaţi - cadre
didactice universitare, care au minimum 10 ani vechime în profesia de avocat.

65
Desemnarea acesteia se face de Comisia permanentă a U.N.B.R., la propunerea
barourilor.
La începutul exercitării profesiei avocatul efectuează în mod obligatoriu un
stagiu de pregătire profesională cu durata de 2 ani, timp în care are calitatea de
avocat stagiar.
Avocatul stagiar poate pune concluzii numai la judecătorie şi poate asista ori
reprezenta partea. După înscrierea în barou, are obligaţia să urmeze cursurile
Institutului Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor, în perioada de
stagiu.
Avocatul definitiv are dreptul să pună concluzii la toate instanţele, cu
excepţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Curţii Constituţionale, unde va putea
pune concluzii dacă are o vechime neîntreruptă în profesie de cel puţin 5 ani de la
definitivare. Avocatul definitiv este obligat să frecventeze formele de pregătire
profesională continuă organizate de barou, Institutul Naţional pentru Pregătirea şi
Perfecţionarea Avocaţilor sau de formele de exercitare a profesiei, în condiţiile
prevăzute de Statutul profesiei de avocat.

D. Recrutarea în profesia de executor judecătoresc

Executor judecătoresc poate fi persoana care îndeplineşte următoarele condiţii:

a) are cetăţenia română şi domiciliul în România;
b) are capacitatea deplină de exerciţiu;
c) este licenţiată în drept;
d) nu are antecedente penale şi se bucură de o bună reputaţie;
e) cunoaşte limba română;
f) este aptă din punct de vedere medical pentru exercitarea funcţiei;
g) a îndeplinit timp de 2 ani funcţia de executor judecătoresc stagiar şi a
promovat examenul de definitivat sau, după caz, a exercitat timp de 3 ani o funcţie
de specialitate juridică şi a promovat concursul sau examenul de admitere în
profesie. Sunt scutite de examen persoanele care au exercitat timp de 5 ani funcţia
de judecător, procuror sau avocat, cu condiţia să fi promovat examenul de
definitivat în profesia din care
Recrutarea se face prin concurs sau examen de admitere în profesia de executor
judecătoresc care se organizează anual sau ori de câte ori este necesar, de Uniunea
Naţională a Executorilor Judecătoreşti, sub coordonarea şi controlul Ministerului
Justiţiei.
Concursul sau examenul de admitere în profesia de executor judecătoresc se
desfăşoară în faţa unei comisii din care fac parte, în mod obligatoriu, reprezentanţi
ai Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, ai Ministerului Justiţiei şi cadre
didactice din învăţământul superior de specialitate.

66
 Candidații declarați admiși efectueazăoperioada de stagiu. Stagiul reprezintă
perioada premergătoare dobândirii calităţii de executor judecătoresc şi are drept
scop pregătirea profesională a executorului judecătoresc la începutul exercitării
profesiei. Durata stagiului este de 2 ani, calculată de la data încheierii contractului
individual de muncă cu un executor judecătoresc. Colegiul director al fiecărei
Camere a executorilor judecătoreşti poate aproba, la cerere, reducerea perioadei de
stagiu la un an pentru executorii stagiari care se remarcă în activitatea profesională
pe baza rezultatelor obţinute la conferinţele de stagiu şi a referatului executorului
judecătoresc îndrumător.
Exercitarea funcţiei de executor judecătoresc este incompatibilă cu:
a) activitatea salarizată în cadrul altor profesii, exceptând activitatea didactică
universitară, activitatea artistică, literară şi publicistică;
b) calitatea de deputat sau de senator ori de consilier în consiliile judeţene sau
locale, pe durata mandatului;
c) desfăşurarea unor activităţi comerciale, direct sau prin persoane interpuse;
d) calitatea de asociat într-o societate în nume colectiv, asociat comandidat în
societăţile în comandită simplă sau pe acţiuni, administrator al unei societăţi cu
răspundere limitată, preşedinte al unui consiliu de administraţie, membru al
consiliului de conducere, director general sau director al unei societăţi pe acţiuni,
administrator al unei societăţi profesionale.
După numirea în funcţie, executorul judecătoresc depune un jurământ în faţa
ministrului justiţiei şi a preşedintelui Uniunii Naţionale a Executorilor
Judecătoreşti, ori a reprezentanţilor acestora.

E. Recrutarea notarilor publici

Calitatea de notar public poate fi dobândită prin examen de persoana care

îndeplineşte următoarele condiţii:
a) are cetăţenia română şi domiciliul în România şi are capacitatea de exerciţiu
al drepturilor civile;
b) este licenţiat în drept - ştiinţe juridice - sau doctor în drept;
c) nu are antecedente penale;
d) se bucură de o bună reputaţie;
e) cunoaşte limba română;
f) este apt din punct de vedere medical pentru exercitarea funcţiei;
g) a îndeplinit timp de 2 ani funcţia de notar stagiar şi a promovat examenul de
notar public sau a exercitat timp de 5 ani funcţia de notar, judecător, procuror,
avocat sau o altă funcţie de specialitate juridică şi dovedeşte cunoştinţele necesare
funcţiei de notar public, prin promovarea unui concurs organizat, potrivit

67
regulamentului de aplicare a prezentei legi, de Consiliul Uniunii Naţionale a
Notarilor Publici.
Pentru a deveni notar stagiar, o persoană trebuie să îndeplinească cumulativ
condiţiile sus stipulate, respectiv lit. a-f, şi trebuie să promoveze examenul sau
concursul de dobândire a calităţii de notar stagiar, organizat de Institutul Notarial
Român.
Institutul Notarial Român organizează, pe posturile aprobate de Consiliul
Uniunii, într-o zi lucrătoare, la o dată stabilită de preşedintele Uniunii, examenul
sau concursul de dobândire a calităţii de notar stagiar.
Examenul sau concursul de admitere ca notar stagiar constă într-o probă scrisă,
cu caracter teoretic, din tematica aprobată de Consiliul Uniunii. Nota minimă de
promovare este 7,00. Candidaţii declaraţi admişi vor ocupa locurile în limita
posturilor aprobate de Consiliul Uniunii pentru Camera la care şi-au depus cererea
de înscriere la examen sau concurs. Un candidat poate depune cererea de înscriere
la examen sau concurs la o singură Cameră. Locurile destinate dobândirii calităţii
de notar stagiar se aprobă de către Consiliul Uniunii, după consultarea Colegiilor
directoare.
După promovarea concursului, notarul stagiar urmează timp de 2 ani cursurile
de pregătire teoretică şi practică organizate de Institutul Notarial Român. Pe
perioada desfăşurării stagiului, notarul stagiar suportă cheltuielile de pregătire
stabilite de către institutul Notarial Român. Nefrecventarea cursurilor sau neplata
cheltuielilor de pregătire atrage încetarea calităţii de notar stagiar.
Pregătirea teoretică se desfăşoară prin frecventarea cursurilor organizate de
Institutul Notarial Român. Pregătirea practică se desfăşoară în cadrul unui birou
notarial, desemnat de către Colegiul director al Camerei în care notarul stagiar a
susţinut examenul sau concursul de dobândire a calităţii de notar stagiar, cu
acordul notarului public coordonator. Activitatea unui notar stagiar poate fi
îndrumată numai de notari publici cu o vechime de cel puţin 6 ani în această
calitate şi care se bucură de o bună reputaţie profesională.
După finalizarea celor 2 ani de stagiu, notarul stagiar trebuie să participe şi să
promoveze examenul de definitivat organizat de Institutul Notarial Român (INR).
Examenul de definitivat constă în două probe scrise, respectiv una cu caracter
teoretic şi una cu caracter practic, din tematica de concurs. Media minimă de
promovare este 7,00, dar nu mai puţin de nota 5,00 la fiecare probă.
După finalizarea celor 2 ani de stagiu, notarul stagiar are dreptul de a se
prezenta la cel mult două sesiuni ale examenului de definitivat. Comisia de
examinare pentru examenul de definitivat este constituită din următorii membri; un
membru al Consiliului Uniunii, care este şi preşedintele comisiei, un reprezentant
al Ministerului Justiţiei, un membru al corpului didactic din învăţământul superior
de specialitate şi 2 notari publici cu prestigiu profesional.

68
 Rezultatele examenului de definitivat se validează de către Consiliul Uniunii, la
propunerea preşedintelui comisiei de examinare.
În termen de 15 zile de la validarea rezultatelor, candidaţii care au promovat
examenul de definitivat îşi exprimă opţiunile pentru ocuparea locurilor de notar
public, în ordinea mediilor obţinute pe locurile din cadrul Camerei în care au
susţinut concursul de dobândire a calităţii de notar stagiar şi în limita locurilor
scoase la concurs.
După exprimarea opţiunilor de ocupare a locurilor şi comunicarea acestora
Ministerului Justiţiei de către Consiliul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici,
candidaţii declaraţi admişi sunt numiţi notari publici prin ordin al ministrului
justiţiei, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Poate dobândi calitatea de notar public şi prin concursul de admitere în funcţia
de notar public pentru persoanele care au cel puţin 6 ani vechime într-o funcţie de
specialitate juridică, concurs care se organizează de către INR, la solicitarea
Consiliului Uniunii, ori de câte ori este necesar, dar cel puţin o dată la 2 ani.
Pot dobândi, la cerere, fără examen, calitatea de notar public şi judecătorii de la
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Cererea de numire se adresează ministrului
justiţiei, în termen de cel mult un an de la data expirării mandatului sau eliberării
din funcţie, din motive neimputabile.
Exercitarea profesiei de notar public este incompatibilă cu:
a) desfăşurarea unei activităţi salarizate, cu excepţia:
1. activităţii şi funcţiei didactice universitare/de învăţământ superior şi de
cercetare ştiinţifică;
2. activităţii literar-artistice şi publicistice;
3. activităţii de creaţie tehnico-ştiinţifică;
4. calităţii de deputat sau senator ori de consilier în consiliile judeţene sau
locale, pe durata mandatului;
5. calităţii de membru în organele de conducere sau în alte organisme ale
Uniunii, ale Camerelor ori în alte organizaţii interne şi internaţionale la care
Uniunea sau Camerele sunt afiliate ori cu care colaborează;
6. calităţii de membru într-un consiliu de administraţie;
7. calităţii de membru în cadrul unei asociaţii sau fundaţii;
b) exercitarea unei funcţii publice sau de demnitate publică, alta decât cea
prevăzută la lit. a) pct. 4;
c) exercitarea unei funcţii de judecător, procuror, magistrat - asistent sau grefier;
d) exercitarea profesiei de avocat, consilier juridic, executor judecătoresc sau
practician în insolvenţă;
e) desfăşurarea directă de activităţi de producţie, comerţ sau alte activităţi de
prestări de servicii;

69
f) calitatea de administrator sau de preşedinte al unui consiliu de administraţie al
unei societăţi reglementate de Legea nr. 31/1990.

Înainte de a începe activitatea, notarul va depune un jurământ în faţa ministrului

justiţiei şi a preşedintelui Uniunii Naţionale a Notarilor Publici, ori a
reprezentanţilor acestora.

F. Recrutarea în profesia de consilier juridic

Poate fi consilier juridic acela care îndeplineşte următoarele condiţii:

a. este cetăţean român şi are domiciliul în România;
b. are exerciţiul drepturilor civile şi politice;
c. este licenţiat al unei facultăţi de drept;
d. este apt din punct de vedere medial pentru exercitarea profesiei; această
condiţie se dovedeşte cu certificat medical eliberat în condiţiile legii:
e. nu se află în vreunul dintre cazurile de nedemnitate prevăzute de prezenta
lege.
Este nedemn de a fi consilier juridic:
a) cel care a fost condamnat definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni de
natură a aduce atingere profesiei de consilier juridic;
b) cel care, în exercitarea profesiei de consilier juridic, a săvârşit abuzuri prin
care au fost încălcate drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, stabilite
prin hotărâre judecătorească irevocabilă;
c) cel care este declarat nedemn pentru alte cauze de lege.
Exercitarea profesiei de consilier juridic este incompatibilă cu:
a) calitatea de avocat;
b) activităţile care lezează demnitatea şi independenţa profesiei de consilier juridic
sau bunele moravuri;
c) orice altă profesie autorizată sau salarizată în ţară sau în străinătate;
d) funcţia şi activitatea de administrator sau lichidator în cadrul procedurilor de
reorganizare şi lichidare judiciară;
e) activitatea publicistică salarizată;
f) alte incompatibilităţi prevăzute de lege sau rezultate din conflict de interese, în
condiţiile legii.
Exercitarea profesiei de consilier juridic este compatibilă cu:
a) activitatea didactică universitară şi de cercetare juridică, activitatea literară,
culturală şi publicistică nesalarizată;
b) funcţia de arbitru, mediator sau expert, în condiţiile legii şi cu respectarea
prevederilor legale privind conflictul de interese;

70
c) participarea la comisii de studii, de întocmire a proiectelor de reglementari
juridice.

3. Menţinerea şi dezvoltarea resurselor umane:

formarea şi evaluarea profesională.

1. Formarea profesională a judecătorilor/procurorilor şi a personalului

auxiliar de specialitate din instanţe şi parchete.

1.1. Formarea profesională a judecătorilor și judecătorilor

1.1.1. Formarea profesională iniţială prin intermediul Institutului
Naţional al Magistraturii
Formarea profesională iniţială derulată ca urmare a admiterii în
magistratură, respectiv a auditorilor de justiţie se realizează în cadrul Institutului
Naţional al Magistraturii şi constă în pregătirea teoretică şi practică a acestora
pentru a deveni judecători sau procurori.
Durata cursurilor de formare profesională a auditorilor de justiţie este de 4
ani. După primul an de cursuri, auditorii vor urma stagii de pregătire practică
pentru perioade de câte şase luni la: instanţe, parchete, penitenciare şi cabinete de
avocatură. În ultimul an de stagiu, cursanţii vor efectua stagii de practică şi la alte
instituţii cu relevanţă pentru pregătirea profesională. Instituţiile la care se vor
efectua stagiile de practică şi durata acestora sunt stabilite de Plenul Consiliul
Superior al Magistraturii, la propunerea Institutului Naţional al Magistraturii,
pentru fiecare ciclu de învăţământ. Stagiile vor fi organizate pe baza unor
protocoale de colaborare între Institutul Naţional al Magistraturii şi instituţiile cu
relevanţă pentru pregătirea profesională.
La finalul fiecărui stagiu, îndrumătorii de practică, stabiliţi prin
Regulamentul de organizare, desfăşurare şi evaluare a stagiilor de practică, vor
realiza o evaluare a capacităţii fiecărui auditor de a exercita funcţia de judecător
sau procuror.
Auditorii de justiţie beneficiază de o bursă având caracterul unei
indemnizaţii lunare corespunzătoare funcţiei de judecător stagiar şi procuror
stagiar, în raport cu vechimea pe care o au ca auditori, bursa acestora având natura
şi regimul juridic al unui drept salarial şi se stabileşte pe baza indemnizaţiei brute
prevăzute de lege pentru judecătorii şi procurorii stagiari.
Auditorii de justiţie beneficiază de decontarea medicamentelor și a
materialelor didactice, beneficiază în mod gratuit de cazare în spaţiile de cazare ale
Institutului Naţional al Magistraturii, în limita locurilor disponibile. În cazul

71
epuizării locurilor disponibile în spaţiile de cazare ale Institutului Naţional al
Magistraturii, precum şi în situaţiile în care auditorii de justiţie îşi desfăşoară
activitatea de formare în afara municipiului Bucureşti, aceştia au dreptul la
decontarea chiriei într-un plafon de până la 50% din suma care s-ar cuveni, cu
acest titlu, magistraţilor, în condiţiile legii.
Perioada în care o persoană a avut calitatea de auditor de justiţie, dacă a
promovat examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii, constituie
vechime în funcţia de judecător sau procuror. Pe perioada în care au calitatea de
auditori de justiție, acestora li s aplică dispoziţiile legale privind incompatibilităţile
şi interdicţiile judecătorilor şi procurorilor.
Pentru abaterile disciplinare de la îndatoririle ce le revin potrivit legii,
auditorii de justiție pot fi sancţionați disciplinar de către Consiliul ştiinţific al
Institutului Naţional al Magistraturii, după efectuarea cercetării disciplinare.
Răspunderea disciplinară se prescrie în termen de un an de la săvârşirea faptei.
Hotărârile consiliului ştiinţific pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ
şi fiscal competentă, iar în cazul exmatriculării, cel sancţionat este obligat să
restituie indemnizaţia şi cheltuielile de şcolarizare.
După încheierea cursurilor în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii,
auditorii de justiţie susţin un examen de absolvire prin care se verifică însuşirea
cunoştinţelor, competenţelor şi abilităţilor necesare exercitării funcţiei de
judecător, respectiv procuror, precum şi un test psihologic.
În situația în care examenul de absolvire nu este promovat, auditorii de
justiţie se pot prezenta încă o dată pentru susţinerea acestuia, la următoarea sesiune
organizată de Institutul Naţional al Magistraturii. În cazul în care auditorul de
justiţie nu se prezintă, în mod nejustificat, la examen sau nu promovează examenul
în a doua sesiune, el nu poate fi numit ca judecător sau procuror şi este obligat să
restituie bursa şi cheltuielile de şcolarizare,
Nota finală de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii este compusă
din media de la examenul de absolvire, ce va avea o pondere de 60%, şi media
rezultată din evaluările realizate pe durata studiilor în cadrul Institutului Naţional al
Magistraturii, ce va avea o pondere de 40%.
Absolvenţii Institutului Naţional al Magistraturii sunt obligaţi să
îndeplinească timp de 10 ani funcţia de judecător sau de procuror. În cazul în care
un absolvent al Institutului Naţional al Magistraturii este eliberat din funcţie înainte
de expirarea perioadei de 10 ani, din iniţiativa sa ori din motive care îi sunt
imputabile, el este obligat să restituie bursa de auditor de justiţie şi cheltuielile de
şcolarizare efectuate cu formarea sa, proporţional cu timpul rămas până la
împlinirea perioadei de 10 ani.

72
 După promovarea examenului de absolvire, auditorii de justiţie sunt numiţi
judecătorii stagiari şi procurorii stagiari de către numiţi în funcţie de către
secţiile corespunzătoare ale Consiliului Superior al Magistraturii, pe baza notei
finale de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii. Durata stagiului este de
2 ani.
Judecătorii stagiari şi procurorii stagiari sunt numiţi în funcţie numai la
judecătorii sau, după caz, la parchetele de pe lângă acestea. Judecătorii și
procurorii stagiari se bucură de stabilitate.
Pe durata stagiului de 2 ani, judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să continue
formarea profesională, sub coordonarea unui judecător sau procuror anume
desemnat de preşedintele judecătoriei sau, după caz, de prim-procurorul
parchetului de pe lângă această instanţă. Conducerea instanţelor şi a parchetelor
este obligată să asigure toate condiţiile pentru buna desfăşurare a stagiului.
Judecătorul sau procurorul care răspunde de coordonarea judecătorilor
stagiari sau, după caz, a procurorilor stagiari, întocmeşte trimestrial un referat de
evaluare individuală privind însuşirea cunoştinţelor practice specifice activităţii de
judecător sau de procuror. După încheierea perioadei de stagiu magistraţii stagiari
susţin examenul de capacitate. În cazul în care judecătorul stagiar sau procurorul
stagiar este respins la examenul de capacitate, el este obligat sa se prezinte la
sesiunea următoare. Lipsa nejustificată de la examenul de capacitate sau
respingerea candidatului la doua sesiuni atrage pierderea calităţii de judecător
stagiar sau de procuror stagiar. În aceasta situaţie, judecătorul sau procurorul
stagiar este obligat sa restituie bursa de auditor de justiţie şi cheltuielile de
şcolarizare efectuate pentru formarea sa profesională. Persoana care, din motive
justificate, nu s-a prezentat la examenul de capacitate poate susţine acest examen
dacă de la încheierea stagiului pana la data fixată pentru examen nu au trecut mai
mult de 2 ani. După trecerea termenului de 2 ani, aceşti magistraţi sunt obligaţi sa
efectueze din nou stagiul de practică.
Examenul de capacitate urmărește însuşirea competenţelor şi aptitudinilor
practice în perioada de stagiu și constă în susţinerea unei probe scrise şi a unei
probe orale, respectiv evaluarea mapei de stagiu, fiecare având ponderi egale în
media finală.
Comisia pentru examenul de capacitate al judecătorilor şi comisia pentru
soluţionarea contestaţiilor sunt alcătuite din judecători de la Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, judecători de la curţile de apel şi formatori din Institutul Naţional al
Magistraturii, numiţi prin hotărâre a secției Consiliului Superior al Magistraturii, la
propunerea Institutului Naţional al Magistraturii.
Comisia pentru examenul de capacitate al procurorilor şi comisia pentru
soluţionarea contestaţiilor sunt alcătuite din procurori de la Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procurori de la parchetele de pe lângă curţile de

73
apel şi formatori din Institutul Naţional al Magistraturii, numiţi prin hotărâre a
secției Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea Institutului Naţional al
Magistraturii.
Examenul de capacitate constă în verificarea cunoştinţelor teoretice şi
practice prin probe scrise şi orale.
Probele cu caracter teoretic au ca obiect fundamentele constituţionale ale
statului de drept, instituţiile de bază ale dreptului, organizarea judiciară şi Codul
deontologic al judecătorilor şi procurorilor.
Probele cu caracter practic constau în soluţionarea de spete şi întocmirea de
acte judiciare, distincte pentru judecători şi procurori, în funcţie de specificul
activităţii acestora.
Rezultatele examenului de capacitate se înscriu în tabelul de clasificare a
candidaţilor, care se afişează la sediul Institutului Naţional al Magistraturii şi se
publica pe pagina de Internet a Consiliului Superior al Magistraturii şi pe cea a
Institutului Naţional al Magistraturii.
Contestaţiile pentru examenul de capacitate cu privire la probele scrise se
trimit la Institutul Naţional al Magistraturii, în termen de 72 de ore de la afişarea
rezultatelor, de către candidaţi, curţile de apel sau parchetele de pe lângă acestea.
Contestaţiile se soluţionează în termen de 3 zile. Decizia comisiei de soluţionare a
contestaţiilor este definitivă.
Contestaţia la proba orală se soluţionează de comisia de contestaţii prin
analizarea înregistrării audiovideo a probei susţinute de candidat.
Notarea la probele orale este definitivă.
După întocmirea tabelului de clasificare a candidaţilor, Consiliul Superior al
Magistraturii validează examenul de capacitate, în prima şedinţa care urmează
afişării rezultatelor.
Consiliul Superior al Magistraturii poate invalida, în tot sau în parte,
examenul de capacitate în cazurile în care constata ca nu au fost respectate
condiţiile prevăzute de lege sau de regulament privind organizarea examenului sau
că exista dovada săvârşirii unor fraude.
Candidaţii declaraţi admişi la examenul de capacitate au dreptul, în ordinea
mediilor, sa-şi aleagă posturile, în termen de 15 zile libere de la publicarea acestora
în Monitorul Oficial al României. Candidatului care nu şi-a exercitat dreptul de
alegere a postului i se propune, din oficiu, un post de către Consiliul Superior al
Magistraturii. Refuzul de a accepta propunerea este considerat demisie.
La medii egale are prioritate la alegerea postului, în următoarea ordine,
candidatul care funcţionează la instanţa sau parchetul pentru care a optat ori cel
care are o vechime mai mare în magistratură.
Judecătorii şi procurorii care au promovat examenul de capacitate sunt
numiţi de Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al

74
Magistraturii. Preşedintele României nu poate refuza numirea în funcţie a
judecătorilor şi procurorilor.Propunerile de numire se fac în cel mult 30 de zile de
la data validării examenului de capacitate.

1.1.2. Formarea profesională continuă prin

intermediul Institutului Naţional al Magistraturii
Formarea profesională continuă a judecătorilor şi procurorilor constituie
garanţia independenţei şi imparţialităţii în exercitarea funcţiei.
Formarea profesională continuă trebuie să ţină seama de dinamica procesului
legislativ şi constă, în principal, în cunoaşterea şi aprofundarea legislaţiei interne, a
documentelor europene şi internaţionale la care România este parte, a
jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti şi a Curţii Constituţionale, a jurisprudenţei
Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Comunităţilor
Europene, a dreptului comparat, a normelor deontologice, în abordarea
multidisciplinară a instituţiilor cu caracter de noutate, precum şi în cunoaşterea şi
aprofundarea unor limbi străine şi operarea pe calculator.
Responsabilitatea pentru formarea profesională continuă a judecătorilor şi
procurorilor revine Institutului Naţional al Magistraturii, conducătorilor instanţelor
sau parchetelor la care aceştia îşi desfăşoară activitatea, precum şi fiecărui
judecător şi procuror, prin pregătire individuală.
Judecătorii şi procurorii participă, cel puţin o data la 3 ani, la programe de
formare profesională continuă organizate de Institutul Naţional al Magistraturii, de
instituţii de învăţământ superior din ţară sau din străinătate ori la alte forme de
perfecţionare profesională.
Judecătorii şi procurorii au obligaţia de a urma în cadrul programelor de
formare profesională continuă un curs intensiv pentru învăţarea sau aprofundarea
unei limbi străine şi un curs intensiv pentru iniţierea sau aprofundarea cunoştinţelor
de operare pe calculator organizate de Institutul Naţional al Magistraturii sau de
instanţele judecătoreşti sau parchete, de instituţii de învăţământ superior din ţară
sau din străinătate, precum şi de alte instituţii de specialitate.
Consiliul Superior al Magistraturii aprobă anual, la propunerea Institutului
Naţional al Magistraturii, programul de formare profesională continuă a
judecătorilor şi procurorilor.
Formarea profesională continua a judecătorilor şi procurorilor se realizează
ţinând seama de necesitatea specializării lor.

1.1.3. Formarea profesională continuă descentralizată

la nivelul curţilor de apel

75
 Formarea continuă descentralizată organizată la nivelul fiecărei curţi de
apel coordonată de către Institutul Naţional al Magistraturii completează activităţile
de formare profesională organizate de către Institut şi permit participarea unui
număr cât mai mare de magistraţi la activităţi de formare profesională. Acțivitățile
de formare profesională constau în consultări, dezbateri, seminarii, sesiuni sau
mese rotunde, cu participarea Institutului Naţional al Magistraturii, tematica
acestora fiind aprobată de Consiliul Superior al Magistraturii
Acţionând pe linia sporirii calităţii actului de justiţie şi îmbunătăţirea
performanţelor profesionale în raport cu jaloanele de referinţă, o prioritate a
activităţii manageriale sub aspectul organizării programelor descentralizate de
formare profesională o constituie accelerarea procesului de unificare a practicii
judiciare.
Practica judiciară unitară reprezintă o garanţie a corectitudinii şi
previzibilităţii funcţionării mecanismului judiciar, precum şi principala condiţie
pentru stimularea încrederii cetăţenilor în modul de funcţionare a justiţiei. Rolul
fundamental în acest domeniu revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin
deciziile date în soluţionarea recursurilor în interesul legii.
Pe linia adoptării măsurilor pentru atingerea acestui obiectiv prioritar, în
aplicarea dispoziţiilor art. 261 – art. 263 din Regulamentul de ordine interioară al
instanţelor judecătoreşti, sunt organizate la sediul Curţii de Apel Iaşi întruniri
trimestriale ale judecătorilor din cadrul curţii şi a instanţelor din circumscripţia sa
teritorială, ocazii cu care sunt dezbătute probleme de drept care au generat opinii
diferite în pronunţarea unor soluţii unitare, întruniri în cadrul cărora participă şi
judecători din cadrul secţiilor specializate ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În conformitate cu dispoziţiile art. 261 – art. 264 din Regulamentului de
ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, vicepreşedinţii Curţii de Apel Iaşi
organizează în colaborare cu preşedinţii de secţie întruniri lunare/trimestriale ale
judecătorilor din cadrul secţiilor, fiind supuse dezbaterii: probleme de drept care au
condus la pronunţarea unor soluţii diferite, noile reglementări legislative şi modul
de interpretare a acestora, practica instanţei de control judiciar. Organizarea acestor
întrevederi profesionale ale judecătorilor la nivelul secţiilor sunt derulare în scopul
analizării practicii de casare a instanţei de control judiciar, discutării noilor acte
normative, a modului de interpretare şi aplicare a noilor dispoziţii legale, în scopul
concertat al pronunţării unor soluţii predictibile.

1.2. Formarea profesională a grefierilor

1.2.1. Formarea iniţială a personalului auxiliar de specialitate
din instanţe şi parchete

76
 Formarea iniţiala se desfăşoară diferit pentru grefierii cu studii superioare
juridice, grefierii cu studii superioare de alta specialitate şi grefierii cu studii medii.
Pentru grefierii cu studii superioare juridice, durata cursurilor este de 6 luni
şi consta în pregătirea teoretica şi stagiu practic.
Pentru grefierii cu studii superioare de alta specialitate sau studii medii,
durata cursurilor este de un an şi include pregătire teoretică şi stagiu practic.
Stagiile practice se desfăşoară la instanţele judecătoreşti şi la parchetele de pe
lângă acestea.
La absolvirea cursurilor Şcolii Naţionale de Grefieri cursanţii vor susţine un
examen final. Media de absolvire a Şcolii Naţionale de Grefieri este cel puţin 6.
Cursanţilor care au promovat examenul de absolvire a Scolii Naţionale de
Grefieri li se eliberează atestate.
Absolvenţii cu atestat ai Şcolii Naţionale de Grefieri vor fi repartizaţi, în
ordinea mediilor de absolvire, pe posturile vacante de la instanţele judecătoreşti şi
parchetele de pe lângă acestea sau, după caz, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori la Direcţia Naţională
Anticorupţie, pentru care au susţinut concursul de admitere.
Absolvenţii care au obţinut media de absolvire cel puţin 7 vor fi încadraţi în
treapta profesionala imediat superioara celei de debutant. Absolvenţii care au
obţinut medii intre 6 şi 7 vor fi încadraţi ca debutanţi.
Absolvenţii Şcolii Naţionale de Grefieri au obligaţia de a rămâne 5 ani în
cadrul instituţiilor autorităţii judecătoreşti.

1.2.2. Formarea profesională continuă organizată de Şcoala

Naţională a Grefierilor
În perspectiva transferului unor atribuţii administrative de la judecător la
grefier şi în vederea creşterii calităţii actului de justiţie, a eficienţei activităţilor
instanţelor judecătoreşti se impune tot mai pregnant a se acorda o importanţă
deosebită pregătirii profesionale a grefierilor.
Personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al
parchetelor de pe lângă acestea are obligaţia de a participa cel puţin o data la 5 ani
la o forma de pregătire profesională continuă, organizată de Şcoala Naţională de
Grefieri.
În cazul grefierilor informaticieni, pregătirea profesională continuă se
realizează prin participarea, cel puţin o data pe an, la cursuri de specialitate
organizate la instituţii de profil, pe baza convenţiilor de colaborare încheiate cu
curţile de apel ori cu parchetele de pe lângă curţile de apel sau, după caz, cu Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
ori cu Direcţia Naţională Anticorupţie.

77
 Formarea continuă se desfăşoară sub forma de seminarii, sesiuni de
pregătire, conferinţe, vizite de lucru, stagii de formare în străinătate.
Seminariile şi sesiunile de formare continuă a grefierilor care îşi desfăşoară
activitatea în cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea se
realizează pe baza unui program anual aprobat de Consiliul Superior al
Magistraturii, care este comunicat tuturor instanţelor judecătoreşti şi parchetelor de
pe lângă acestea în luna decembrie a anului anterior. Grefierii vor avea
posibilitatea sa opteze, în limita locurilor disponibile, pentru activităţile de formare
continua care îi interesează. La sfârşitul fiecărui seminar sau fiecărei sesiuni de
formare continua, grefierii primesc o adeverinţă în care sunt consemnate şi
rezultatele obţinute în urma evaluării cunoştinţelor acumulate.
Absolvirea oricărei forme de pregătire continuă, organizată de Şcoala
Naţională de Grefieri sau, după caz, de instituţiile de profil, constituie un punctaj
care se are în vedere la evaluarea anuala a personalului auxiliar al instanţelor
judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea.

Formarea profesională continuă organizată prin intermediul Şcolii

Naţionale de Grefieri urmăreşte cu prioritate redimensionarea programelor de
formare continuă, pentru a se asigura posibilitatea participării întregului personal
auxiliar de specialitate din instanţele judecătoreşti cel puţin o dată la 5 ani la
activităţi de formare profesională. Analiza modului de organizare impune în
activitatea managerilor actualizarea periodică a programelor şi a tematicii abordate,
potrivit evoluţiilor practicii judiciare naţionale şi europene, a conţinutului şi formei
de desfăşurare a acestor activităţi, punându-se accentul pe specializarea accentuată
a personalului auxiliar de specialitate, pe diversificarea domeniilor de formare, prin
introducerea în programa şcolară a noi discipline în vederea asigurării unei formări
pluraliste a personalului auxiliar.
Analiza statistică a activităţilor de formare continuă a grefierilor organizate
de Şcoala Naţională de Grefieri reflectă, ca şi în cazul formării magistraţilor,
creşterea importanţei acordată formării continue a personalului auxiliar de
specialitate de la instanţele judecătoreşti, în principal prin creşterea numărului
participanţilor la activităţile de formare şi diversificarea domeniilor de formare.
În ceea ce priveşte conţinutul activităţilor de formare, managerii din instanţe
şi parchete au considerat necesar ca accentul să fie pus pe pregătirea la disciplinele
de bază necesare exercitării profesiei de grefier (procedură civilă şi procedură
penală), dar şi în domenii ca: statistică judiciară, informatică, deontologie
profesională, cooperare judiciară în materie penală şi civilă, protecţia drepturilor
omului şi drept comunitar, protecţia copilului, comunicare şi relaţii cu publicul şi
mass-media, managementul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor pentru
grefierii cu funcţii de conducere, acţiuni de formare profesională care vor contribui

78
la sporirea competenţelor care vor reveni grefierului, prin preluarea de sarcini, în
special administrative, îndeplinite în prezent de către judecător.
Odată cu finalizarea şi evaluarea proiectului-pilot privind transferul sarcinilor
administrative de la magistraţi la personalul auxiliar, în funcţie de concluziile
evaluării proiectului, va fi necesară clarificarea noului statut al grefierului, în
raport de noile atribuţii repartizate, context în care recrutarea şi formarea
profesională iniţială a grefierilor şi cu precădere formarea profesională continuă a
personalului auxiliar de la instanţe va trebui adaptată noilor atribuţii.

1.2.3. Formarea continuă a grefierilor în cadrul instanţelor

judecătoreşti
Procesul degrevării muncii judecătorilor de activităţile non-judiciare prin
transferul sarcinilor administrative din activitatea acestora către personalul auxiliar
de specialitate a continuat, demersurile întreprinse fiind în acord cu obiectivele
înscrise în Planul de acţiune pentru îndeplinirea condiţionalităţilor din cadrul
mecanismelor de cooperare şi verificare a progresului realizat de România în
domeniul reformei sistemului judiciar, aprobat prin H.G. nr. 1346/2007.
Atingerea acestui obiectiv implică măsuri organizatorice menite ca aceste
atribuţii non-judiciare să fie delegate personalului auxiliar cu studii superioare
juridice, măsură care să fie dublată de depunerea unor diligenţe sporite în vederea
suplimentării schemei de personal, precum şi intensificarea activităţii de
perfecţionare profesională continuă care să urmărească sporirea competenţelor care
ar reveni grefierilor potrivit noilor atribuţii.
Cu privire la formarea profesională continuă a personalului auxiliar de
specialitate, Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de
specialitate arată în articolul 4, printre altele, că personalul auxiliar de specialitate
este obligat să participe la formarea profesională continuă. Aşadar, formarea
profesională continuă nu reprezintă doar un deziderat, ci o obligaţie. Articolul 11
din Legea nr. 567/2004 arată că „Şcoala Naţională de Grefieri este o instituţie
publică, cu personalitate juridică, aflată în coordonarea Consiliului Superior al
Magistraturii, care realizează formarea iniţială a grefierilor şi a celuilalt personal
auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă
acestea, precum şi formarea profesională continuă a acestora, în condiţiile legii”.
Formarea continuă se desfăşoară sub formă de seminarii, sesiuni de
pregătire, conferinţe, vizite de lucru, stagii de formare în străinătate.
Seminariile şi sesiunile de formare continuă a grefierilor care îşi desfăşoară
activitatea în cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea se
realizează pe baza unui program anual aprobat de Consiliul Superior al

79
Magistraturii, care este comunicat tuturor instanţelor judecătoreşti şi parchetelor de
pe lângă acestea în luna decembrie a anului anterior.
Grefierii au posibilitatea să opteze, în limita locurilor disponibile, pentru
activităţile de formare continuă care îi interesează.
Absolvirea oricărei forme de pregătire continuă organizată de Şcoala
Naţională de Grefieri sau, după caz, de instituţiile de profil, constituie un punctaj
care se are în vedere la evaluarea anuală a personalului auxiliar al instanţelor
judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea.
În completarea formării continue organizate de Şcoala Naţională de Grefieri,
la nivelul fiecărei instanţe şi al fiecărui parchet se organizează, trimestrial, ore de
pregătire profesională a personalului auxiliar de specialitate, sub îndrumarea unui
judecător sau procuror desemnat de conducătorul fiecărei instanţe judecătoreşti,
respectiv al fiecărui parchet de pe lângă aceasta. Sub aspectul evaluării dimensiunii
privind „formarea şi dezvoltarea profesională” a personalului instanţei cuprinsă în
itemii de evaluare incluşi în cuprinsul chestionarelor distribuite, putem aprecia că
datele statistice evidenţiază existenţa unor scoruri mari.

2. Formarea profesională a avocaţilor

La începutul exercitării profesiei avocatul efectuează în mod obligatoriu un

stagiu de pregătire profesională cu durata de 2 ani, timp în care are calitatea de
avocat stagiar. Condiţiile efectuării stagiului, drepturile şi obligaţiile avocatului
stagiar, ale avocatului îndrumător, precum şi ale baroului faţă de aceştia sunt
reglementate prin statutul profesiei.
În perioada stagiului, cu acordul avocatului îndrumător, avocaţii stagiari pot
urma cursuri de masterat, care sunt luate în considerare la aprecierea formării
profesionale iniţiale, în condiţiile prevăzute de Statutul profesiei de avocat.
După efectuarea stagiului avocatul stagiar va susţine examenul de definitivare.
Avocatul stagiar respins de trei ori la examenul de definitivare va fi exclus din
profesie.
Activitatea unui avocat stagiar poate fi îndrumată numai de avocaţi definitivi cu
o vechime de cel puţin 6 ani în această calitate şi care se bucură de o reputaţie
profesională neştirbită.
Calitatea de avocat definitiv se dobândeşte în baza unui examen organizat de
U.N.B.R., anual şi la nivel naţional, potrivit prezentei legi şi Statutului profesiei de
avocat sau prin promovarea examenului de absolvire a Institutului Naţional pentru
Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor, în condiţiile prevăzute de Statutul profesiei
de avocat.
Examenul de definitivare se susţine în cadrul Institutului Naţional pentru
Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor şi se desfăşoară în mod unitar, pe centre

80
teritoriale, având la bază o metodologie elaborată şi aprobată de Consiliul
U.N.B.R.
Comisia naţională de examen este formată, cu precădere, din avocaţi - cadre
didactice universitare, care au minimum 10 ani vechime în profesie. Desemnarea
acesteia se face de Comisia permanentă a U.N.B.R., la propunerea barourilor.
Cel care a promovat examenul de primire în profesia de avocat şi care până la
data susţinerii examenului de primire în profesia de avocat a îndeplinit funcţia de
judecător, procuror, notar public, consilier juridic sau jurisconsult timp de 5 ani,
dobândeşte calitatea de avocat definitiv, fără susţinerea examenului de definitivare,
cu condiţia promovării examenului de definitivat în profesia din care provine.
Avocatul definitiv este obligat să frecventeze formele de pregătire profesională
continuă organizate de barou, Institutul Naţional pentru Pregătirea şi
Perfecţionarea Avocaţilor sau de formele de exercitare a profesiei, în condiţiile
prevăzute de Statutul profesiei de avocat.

B. Evaluarea performanţelor profesionale ale angajaţilor

şi recompensarea acestora

1. Evaluarea activităţii profesionale a judecătorilor

1.1. Obiectivele evaluării profesionale

Evaluarea profesională a judecătorilor are ca scop stabilirea nivelului de
competenţă profesională a acestora şi urmăreşte îmbunătăţirea performanţelor
profesionale, creşterea eficienţei activităţii instanţelor judecătoreşti, sporirea
încrederii publice în autoritatea judecătorească, menţinerea şi consolidarea calităţii
sistemului judiciar.
În raport cu vechimea în funcţia de judecător, respectiv de procuror,
evaluarea se realizează după cum urmează:
o o dată la 2 ani, pentru judecătorii şi procurorii cu o vechime între un
an şi 5 ani;
o o dată la 3 ani, pentru judecătorii şi procurorii cu o vechime între 5 şi
10 ani;
o o dată la 4 ani, pentru judecătorii şi procurorii cu o vechime între 10 şi
15 ani;
o o dată la 5 ani, pentru judecătorii şi procurorii cu o vechime mai mare
de 15 ani.
În realizarea scopului evaluării se au în vedere atingerea următoarelor
obiective:
• îmbunătăţirea performanţei judiciare a magistratului;

81
 • menţinerea şi consolidarea standardelor de calitate ale sistemului
judiciar, prin îmbunătăţirea performanţei instanţelor;
• repartizarea magistraţilor în programe de instruire, în funcţie de
competenţele ce trebuie dezvoltate.
Evaluarea trebuie înţeleasă ca o măsură care asigură motivarea/stimularea
magistraţilor şi a instanţelor pentru dezvoltarea profesională şi organizaţională
necesară creşterii calităţii actului de justiţie.
Evaluarea este procesul prin care nivelul de performanţă profesională a
fiecărui judecător este apreciat prin raportare la un cadru de referinţă al
competenţelor şi prin care se identifică nevoile de instruire şi dezvoltare
profesională.
Procesul de evaluare presupune implicarea evaluatorului în exercitarea
unor atribuţii specifice compatibile unei evaluări ştiinţifice (opusă evaluării
spontane, intuitive) respectiv:
• constatarea şi apreciere modului cum magistratul îşi îndeplineşte
atribuţiile profesionale în raport cu competenţele din profilul funcţiei de
magistrat;
• motivarea magistraţilor evaluaţi în realizarea auto-aprecierii;
• acordarea feed-back-ului constructiv;
• lipsa intervenţiilor în desfăşurarea proceselor observate;
• fundamentarea planului individual de dezvoltare profesională pentru
fiecare magistrat evaluat.
În aplicarea principiului transparenţei şi corectitudinii evaluării magistraţii
sunt consultaţi în toate etapele deciziei şi implementării schemei de evaluare,
respectiv:
• în stabilirea structurii competenţelor care vor fi evaluate;
• în selectarea indicatorilor (comportamente, conduite şi acţiuni)
relevante pentru aceste competenţe;
• în alegerea evaluatorilor;
• în procesul de evaluare propriu-zis.
Schema de evaluare propusă descurajează folosirea oricărui test standardizat
de aptitudini sau de personalitate care nu defineşte şi nu explică clar, durabil din
punct de vedere ştiinţific, competenţele ce vor fi măsurate.

2.2. Procedura privind evaluarea judecătorilor

Pentru o evaluare eficientă procesul de evaluare trebuie să se bazeze şi să
respecte anumite principii de bază întrucât evaluarea trebuie înţeleasă, în primul
rând, ca o măsură care asigură motivarea/stimularea magistraţilor şi a instanţelor

82
pentru dezvoltarea profesională şi organizaţională necesară creşterii calităţii actului
de justiţie.
Evaluarea va contribui la determinarea nivelului de performanţă al fiecărui
judecător apreciat prin raportare la un cadru de referinţă al competenţelor şi prin
care se identifică nevoile sale de instruire şi dezvoltare.
Evaluarea performanţelor profesionale ale judecătorilor se axează pe
respectarea următoarelor principii:
1. principiul evaluării orientate pe criterii şi indicatori de performanţă
ai activităţii profesionale.
Legea stipulează criteriile după care judecătorii vor fi evaluaţi:
• eficienţa
• calitatea activităţii
• integritatea
• obligaţia de formare profesională continuă şi absolvirea unor cursuri
de specializare
• în cazul judecătorilor numiţi în funcţii de conducere, evaluarea se face
şi asupra modului de îndeplinire a atribuţiilor manageriale.
2. principiul evaluării participative în sensul că corpul magistraţilor a
fost implicat în elaborarea şi aplicarea schemei de evaluare bazată pe
competenţă, evaluatorii fiind selectaţi din rândul judecătorilor.
3. principiul evaluării ştiinţifice (opusă evaluării spontane, intuitive) în
sensul că procesul de evaluare este întreprins de evaluatori instruiţi pentru a
îndeplini următoarele activităţi specifice:
• să constate şi să aprecieze modul cum magistratul îşi
îndeplineşte atribuţiile
profesionale în raport cu competenţele din profilul funcţiei de
magistrat;
• să motiveze magistraţii evaluaţi în realizarea auto-aprecierii;
• să dea feed-back constructiv;
• să nu intervină în desfăşurarea proceselor observate;
• prin evaluarea făcută, să fundamenteze planul individual de dezvoltare
profesională pentru fiecare magistrat evaluat.
4. principiul transparenţei şi corectitudinii evaluării în sensul că
judecătorii sunt consultaţi în toate etapele deciziei şi implementării schemei de
evaluare.
5. principiul consolidării independenţei şi răspunderii magistratului în
sensul că evaluarea nu va aduce atingere independenţei şi inamovibilităţii
judecătorului
6. principiul dezvoltării schemei de evaluare – aplicarea acestui principiu

83
impune anumite cerinţe faţă de îndeplinirea funcţiei de judecător adică impune
competenţe profesionale specifice şi calităţi mentale personale, care permit
dezvoltarea acestor competenţe.
Evaluarea este un proces prin care performanţa, adică nivelul calitativ la
care magistratul îşi îndeplineşte atribuţiile curente în instanţă şi parchete, este
apreciată în raport cu un cadru de referinţă, care defineşte indicatorii relevanţi
pentru criteriile de evaluare stabilite de lege.
Procesul de evaluare presupune analiza modului cum magistratul îşi
îndeplineşte activităţile profesionale curente, pentru a aprecia comportamentele şi
acţiunile profesionale îndeplinite la un nivel adecvat cerinţelor profesionale şi, de
asemenea, pentru a identifica modurile de acţiune profesională în care magistratul
are nevoie prioritară de perfecţionare şi autodezvoltare.
Atât evaluarea, cât şi aprecierea făcută de membrii comisiei de evaluare se
fac prin raportare la acelaşi cadru de referinţă, care cuprinde: criteriile de
evaluare prevăzute de lege, activităţile profesionale şi indicatorii de performanţă
în activităţile profesionale, precum şi calificativele/standardele după care un
magistrat este apreciat ca fiind competent (sau incompetent) pentru îndeplinirea
activităţilor de bază şi specifice ale postului pe care îl ocupă.
Criteriile de evaluare şi indicatorii relevanţi pentru aceste criterii alcătuiesc o
structură în care criteriul prevăzut de lege, având un caracter general, este detaliat
în elementele care îl definesc şi care sunt pentru el indicatori care, la rândul lor,
sunt detaliaţi în indicatori cu un caracter şi mai specific (subindicatori).
Indicatorii ghidează aprecierea comportamentelor, acţiunilor şi conduitelor
profesionale în activităţi profesionale specifice magistratului. Structura de criterii
şi indicatori constituie principalul instrument care asigură transparenţa evaluării şi
caracterul ei unitar, respectarea independenţei magistratului şi dreptul acestuia la
o evaluare corectă. Fiecare criteriu poate fi demonstrat prin elementele sale
definitorii, iar acestea, la rândul lor, pot fi demonstrate prin indicatori specifici
(comportamente, acţiuni şi conduite profesionale observabile sau care pot fi
documentate).
Un indicator de performanţă specific trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
- să nu afecteze independenţa magistratului;
- să stimuleze şi să diferenţieze performanţele magistraţilor
- să fie măsurabil.

2.2.1. Principalele etape ale procesului de evaluare

Procesul de evaluare a judecătorilor implică parcurgerea următoarelor etape:
1. observarea de către membrul desemnat al comisiei a unor activităţi

84
 profesionale cu caracter public desfăşurate de judecătorul;
2. analiza documentelor care conţin rezultate ale activităţii profesionale a
judecătorului;
3. autoanaliza şi autoaprecierea;
4. interviul de evaluare;
5. stabilirea de comun acord a unui plan individual de dezvoltare
profesională;
6. acordarea calificativului.
Aspectele relevate în urma autoanalizării şi autoaprecierii vor fi avute în
vedere la interviu, în scopul elaborării, de comun acord între evaluator şi evaluat, a
planului de dezvoltare profesională.
Indicatorii sunt structuraţi în funcţie de specificul activităţii judecătorilor,
astfel încât să stimuleze dezvoltarea profesională a acestora şi să le diferenţieze
performanţele profesionale, fără a le afecta independenţa.

2.2.2. Descrierea criteriilor de evaluare a performanţelor individuale

ale judecătorilor
În vederea realizării unei evaluări unitare, modalitatea concretă de apreciere
a fiecărui indicator şi criteriu, domeniile din care se culeg datele şi informaţiile
necesare evaluării judecătorilor, activitatea de autoevaluare şi autoapreciere,
precum şi desfăşurarea interviului sunt detaliate în cuprinsul Ghidului de evaluare
a magistraţilor, elaborat de Consiliul Superior al Magistraturii, respectiv Hotărârea
nr. 676/2007.
Sub aspectul analizării indicatorilor de evaluare a performanţelor
profesionale pentru judecători reţinem următoarele:
A) Eficienţa activităţii
Eficienţa activităţii desfăşurate de judecători se apreciază în funcţie de
următorii indicatori:
a) rata de soluţionare a dosarelor (operativitatea) calculată exclusiv în
raport de dosarele nou-intrate.
b) stocul de dosare mai vechi de 1 an, respectiv 6 luni;
c) ponderea dosarelor închise într-un an;
d) redactările peste termenul legal.
Indicatorii corespunzători criteriului eficienţei sunt avuţi în vedere în funcţie
de volumul de activitate al instanţei, volumul de activitate al judecătorului evaluat,
complexitatea cauzelor cu care a fost învestit şi încărcătura efectivă medie pe ţară.
La analizarea şi notarea acestor indicatori sunt luate în considerare şi
celelalte activităţi desfăşurate de judecători pe baza unor dispoziţii din legi şi
regulamente.

85
 B) Calitatea activităţii
Calitatea activităţii desfăşurate de judecători se apreciază în funcţie de
următorii indicatori:
a) calitatea redactării hotărârilor judecătoreşti;
b) conduita în timpul şedinţei de judecată.
c) calitatea altor activităţi desfăşurate de judecătorul evalua
La analizarea indicatorului privind calitatea redactării hotărârilor sunt avuţi
în vedere următorii subindicatori:
a) capacitatea de analiză şi sinteză;
b) coerenţa în exprimare;
c) argumentaţia clară şi logică.
La analizarea indicatorului conduita în timpul şedinţei de judecată sunt avuţi
în vedere următorii subindicatori:
a) abilităţile de comunicare clară şi logică;
b) profesionalismul interacţiunii sociale.
La evaluarea altor activităţi desfăşurate de judecători pe baza unor dispoziţii
din legi şi regulamente sunt luaţi în considerare următorii indicatori:
a) frecvenţa verificărilor efectuate la compartimentul sau, după caz,
instituţia respectivă;
b) soluţionarea corespunzătoare a deficienţelor constatate;
c) întocmirea la termen şi verificarea corespunzătoare a lucrărilor;
d) activitatea purtătorului de cuvânt.
C) Integritatea
Integritatea judecătorilor este apreciată în funcţie de următorii indicatori:
a) respectarea standardelor de conduită conforme cu onoarea şi demnitatea
profesiei, stabilite de Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor;
b) sancţiuni disciplinare aplicate şi rămase definitive;
c) imparţialitatea.
D) Obligaţia de formare profesională continuă şi absolvirea unor cursuri de
specializare
La analizarea criteriului formării profesionale continue a judecătorilor sunt
avuţi în vedere următorii indicatori:
a) disponibilitatea de a participa şi participarea la programele de formare
profesională continuă organizate de Institutul Naţional al Magistraturii, de
instituţiile de învăţământ superior din ţară sau din străinătate ori la alte forme de
perfecţionare profesională;
b) participarea la activităţile care au drept scop unificarea practicii
judiciare şi la învăţământul profesional al judecătorilor
c) prezentarea de teme la învăţământ profesional, colocvii, simpozioane de

86
specialitate, lucrări şi articole publicate, inclusiv contribuţii la elaborarea unor
culegeri sau buletine de jurisprudenţă, proiecte şi culegeri de acte normative,
activitatea didactică, inclusiv cea de formator, tutore de practică, responsabil cu
formarea continuă descentralizată;
Evaluarea judecătorilor şi procurorilor se face de comisii constituite prin
hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, separat pentru judecători şi
procurori, formate astfel:
a) pentru judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, din preşedintele
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, 2 judecători desemnaţi de colegiul de conducere
al instanţei supreme şi un membru supleant;
b) pentru judecătorii de la judecătorii, tribunale, tribunale specializate şi curţi
de apel şi procurorii de la parchetele de pe lângă acestea, din preşedintele instanţei
sau, după caz, conducătorul parchetului, 2 judecători, respectiv 2 procurori,
desemnaţi de colegiul de conducere al instanţei sau parchetului, şi un membru
supleant;
c) pentru procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, din conducătorul secţiei, direcţiei/serviciului, 2 procurori
desemnaţi de colegiul de conducere şi un membru supleant;

În privinţa judecătorilor care ocupă funcţii de conducere, evaluarea

performanţelor profesionale se realizează funcţie de următorii indicatori:
1. capacitatea de conducere şi organizare:
a) gestionarea resurselor umane şi materiale;
b) capacitatea de planificare a activităţilor;
c) repartizarea echilibrată şi echitabilă a atribuţiilor de serviciu;
d) organizarea eficientă în limita competenţelor legale a activităţii
instanţei, incluzând problemele administrative, resursele şi dotările;
e) rezolvarea cu celeritate a lucrărilor specifice activităţii de conducere;
f) preocuparea pentru pregătirea profesională a judecătorilor şi a celorlalte
categorii de personal;
g) gestionarea informaţiilor;
h) modul de îndeplinire a atribuţiilor specifice, prevăzute de legi şi
regulamente;
2. capacitatea de control:
a) verificarea activităţii de grefă şi secretariat;
b) capacitatea de sesizare şi soluţionare a deficienţelor de orice fel;
c) managementul situaţiilor de criză;
3. capacitatea decizională şi asumarea răspunderii:
a) iniţiativa, promptitudinea şi rapiditatea în luarea deciziilor şi asumarea
răspunderii;

87
 b) supunerea spre dezbatere colegiului de conducere a problemelor
generale de conducere ale instanţei;
c) rezistenţa la stres;
d) respectarea principiului distribuirii aleatorii a cauzelor;
4. comportamentul şi comunicarea:
a) comportamentul şi comunicarea cu judecătorii, procurorii, personalul
auxiliar, justiţiabilii, persoanele implicate în actul de justiţie, alte instituţii şi mass-
media;
b) asigurarea accesului la informaţiile de interes public din cadrul
instanţei;
c) transparenţa actului de conducere;
d) obiectivitatea şi imparţialitatea;
e) motivarea personalului;
f) asigurarea unui climat optim de muncă.

1.2.3. Procedura de evaluare şi măsurare

Evaluarea judecătorilor/procurorilor se face de comisii constituite separat
pentru judecători şi procurori, formate din preşedintele instanţei, respectiv
conducătorul parchetului din care face parte persoana evaluată, precum şi 2 sau
mai mulţi judecători sau procurori de la instanţa sau parchetul ierarhic superior,
desemnaţi de colegiul de conducere al acestei instanţe sau parchet, cu aceeaşi
specializare cu judecătorul sau procurorul evaluat.
Evaluarea preşedintelui instanţei şi a vicepreşedintelui se face de o comisie
formată din preşedintele instanţei superioare, preşedintele secţiei corespunzătoare
specializării judecătorului evaluat, precum şi un judecător de la instanţa superioară,
desemnat de colegiul de conducere. Evaluarea conducătorului parchetului, a
adjunctului acestuia şi a procurorului şef de secţie se realizează de o comisie de la
parchetul ierarhic superior, din care face parte conducătorul acestuia, un procuror
cu funcţie de conducere corespunzătoare specializării procurorului evaluat şi un alt
procuror desemnat de colegiul de conducere.
Evaluarea preşedinţilor, vicepreşedinţilor şi a preşedinţilor de secţie de la
curţile de apel sau de la Curtea Militară de Apel se face de o comisie compusă din
judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, desemnaţi de colegiul de
conducere al acestei instanţe, iar evaluarea procurorilor generali, a procurorilor
generali adjuncţi şi a şefilor de secţie de la parchetele de pe lângă curţile de apel
sau de la Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel se face de o comisie
compusă din procurori de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, desemnaţi de colegiul de conducere al acestui parchet.

88
 Evaluarea preşedintelui şi vicepreşedinţilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
se face de o comisie compusă din judecători, membri aleşi ai Secţiei pentru
judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, cu grad cel puţin de
curte de apel, desemnaţi de Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al
Magistraturii. Evaluarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie şi a procurorilor şefi ai direcţiilor specializate se face de
o comisie compusă din procurori, membri aleşi ai Secţiei pentru procurori din
cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, cu grad cel puţin de tribunal,
desemnaţi de Secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii.
Pentru judecătorii şi tribunale, respectiv pentru parchetele de pe lângă
acestea, comisiile de evaluare se constituie prin hotărâre a colegiului de conducere
al curţii de apel sau al parchetului de pe lângă aceasta.
Pentru curţile de apel şi pentru parchetele de pe lângă acestea, comisiile de
evaluare se constituie prin hotărâre a colegiului de conducere al Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie.
Pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, comisia de evaluare se constituie
prin hotărâre a Secţiei pentru judecători din 3 judecători, desemnaţi dintre membrii
aleşi ai Secţiei pentru judecători, cu grad cel puţin de curte de apel. Pentru
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, comisia de evaluare se
constituie prin hotărâre a Secţiei pentru procurori din 3 procurori, desemnaţi dintre
membrii aleşi ai Secţiei pentru procurori, cu grad cel puţin de tribunal.
Comisia de evaluare întocmeşte un dosar de evaluare pentru fiecare
judecător, dosar care va cuprinde procesele-verbale încheiate anual, raportul de
evaluare final, precum şi observaţiile şi obiecţiunile celui evaluat.
Judecătorii au acces oricând la propriul dosar de evaluare.
Pentru fiecare judecător se întocmeşte anual un proces-verbal în care se
menţionează date privind eficienţa şi calitatea activităţii, date referitoare la
integritate şi la formarea profesională continuă, evaluatorul şi evaluatul stabilind
aspectele cu privire la care este necesară realizarea unui progres în perioada
următoare.
Autoevaluarea reprezintă procesul prin care judecătorul formulează propriile
aprecieri cu privire la activitatea desfăşurată în perioada supusă evaluării, acordând
note motivate la fiecare indicator, aceasta având rolul de a pregăti judecătorul sau
procurorul pentru un dialog constructiv cu membrii comisiei de evaluare, în cadrul
interviului.
Interviul de evaluare reprezintă discuţia purtată între judecătorul evaluat şi
membrii comisiei de evaluare, atât cu privire la aspectele care nu au putut fi
clarificate ca urmare a culegerii datelor şi informaţiilor necesare evaluării, cât şi cu
privire la aspectele în legătură cu care judecătorul a formulat observaţii şi obiecţii.
Raportul de evaluare a activităţii profesionale are caracter confidenţial, se

89
întocmeşte separat, pentru fiecare judecător, pe baza proceselor-verbale
preliminare şi a interviului, după care se comunică celui evaluat.
Înainte de întocmirea raportului de evaluare, comisia de evaluare întocmeşte
un proiect de raport care se comunică judecătorului evaluat, acesta având dreptul
de a formula observaţii şi obiecţii în termen de 15 zile.
Observaţiile şi obiecţiile se depun la comisia de evaluare, care se pronunţă
asupra acestora în termen de 15 zile. În situaţia în care observaţiile şi obiecţiile se
admit, se vor face modificările corespunzătoare în cuprinsul raportului de evaluare.
Prin raportul de evaluare, comisiile constituite pot acorda unul dintre
calificativele: «foarte bine», «bine», «satisfăcător» sau «nesatisfăcător».
Judecătorii sau procurorii nemulţumiţi de calificativul acordat pot face contestaţie
la secţia corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, în termen de 30
de zile de la comunicare. Hotărârile secţiilor pot fi atacate cu recurs, la secţia de
contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel, în termen de 15 zile de la
comunicare, fără parcurgerea procedurii prealabile, hotărârea curţii de apel fiind
definitivă.
Judecătorii/procurorii care primesc calificativul „Nesatisfăcător”sunt obligaţi
să urmeze, pentru o perioadă cuprinsă între 3 şi 6 luni, cursuri organizate de
Institutul Naţional al Magistraturii. Judecătorii/procurorii care primesc calificativul
„Satisfăcător” în urma a două evaluări consecutive sunt obligaţi să urmeze, pentru
o perioadă cuprinsă între 3 şi 6 luni, cursuri organizate de Institutul Naţional al
Magistraturii. Aceste cursuri se încheie cu susţinerea unui examen.
Pentru judecătorii/procurorii care primesc în urma a două evaluări
consecutive calificativul „Nesatisfăcător”, Consiliul Superior al Magistraturii
propune preşedintelui României eliberarea din funcţie, pentru incapacitate
profesională.
Evoluţia carierei de judecător sau procuror se consemnează în fişa din
dosarul profesional, care se întocmeşte şi se păstrează de Consiliul Superior al
Magistraturii.

2.3. Procedura privind evaluarea personalului auxiliar de specialitate

și conexgrefierilor
2.3.1. Principalele jaloane în activitatea de evaluare
Activitatea de evaluare a performanţelor profesionale individuale ale
grefierilor parcurge următoarele obiective principale:
a. descrierea criteriilor de evaluare
b. procedura de măsurare şi de evaluare a performanţelor profesionale
individuale
c. măsurarea gradului de îndeplinire a standardelor de performanţă

90
 d. urmărirea şi controlul rezultatelor evaluării şi determinarea evoluţiei
performanţelor profesionale individuale în timp

2.3.2. Descrierea criteriilor de evaluare

Criteriile de evaluare a performanţelor profesionale individuale ale
grefierilor conturează gradul de îndeplinire a standardelor de performanţă,
asumarea responsabilităţii, adecvarea la complexitatea muncii, iniţiativa şi
creativitatea.
Performanţele profesionale individuale ale personalului auxiliar de
specialitate şi conex din cadrul instanţelor judecătoreşti sunt evaluate pe baza
criteriilor de performanţă stabilite în funcţie de specificul activităţii
compartimentului în care salariatul îşi desfăşoară activitatea.
Evaluatorul poate stabili şi alte criterii de evaluare, în funcţie de atribuţiile
concrete ale fiecărei categorii de personal auxiliar de specialitate şi personal conex,
care, astfel stabilite, se aduc la cunoştinţa salariatului evaluat la începutul perioadei
evaluate.
Procesul de evaluare a performanţelor profesionale individuale ale
personalului din sistemul judiciar are ca elemente de referinţă:
a) fişa postului, ca element de raportare la cerinţele, activităţile şi
responsabilităţile corespunzătoare postului
b) obiectivele profesionale individuale stabilite pentru perioada evaluată;
c) criteriile de evaluare a performanţelor profesionale individuale
Evaluarea performanţelor profesionale individuale se realizează pe baza
următoarelor criterii generale de evaluare a performanţelor profesionale a
personalului care ocupă posturi de conduceresaude execuție,după caz:
1. cunoştinţe şi experienţă;
2. complexitatea, creativitatea şi diversitatea activităţilor;
3. judecata şi impactul deciziilor (de plidă, nivelul şi riscul decizional,
modul de comunicare).
4. influenţa, coordonarea şi supervizarea;
5. contacte şi comunicare;
6. condiţii de muncă;
7. gradul de realizare a atribuţiilor. criteriul vizează măsurarea rezultatelor
muncii la nivelurile descrise în fişa postului. De pidă, în scopul măsurării
muncii sunt avute în vedere şi modul de utilizare a resurselor
(echipamente/materiale utilizate), precum şi modul de realizare a activităţii.
8. incompatibilităţi şi regimuri speciale.

2.3.3. Procedura de evaluare şi măsurare

91
 Procedura de măsurare şi de evaluare a performanţelor profesionale
individuale ale grefierilor se realizează pe baza unor norme de evaluare, care
reprezintă un cumul de tehnici de măsurare a performanţelor profesionale
individuale pe baza cărora să poată fi stabilit, ori de câte ori este necesar, nivelul
salariilor de bază individuale între anumite limite, potrivit legii.
Procedura de măsurare şi evaluare se aplică la nivelul fiecărui angajat, în
raport cu cerinţele postului ocupat. Evaluarea se bazează pe aprecierea în mod
sistematic şi obiectiv a randamentului, a calităţii muncii, a comportamentului, a
iniţiativei, a eficienţei şi creativităţii pentru fiecare salariat.
Procedura de măsurare şi de evaluare a performanţelor profesionale
individuale este un proces continuu, coordonat de către preşedintele instanţei la
care grefierul îşi desfăşoară activitatea, activitatea profesională a salariatului fiind
evaluată anual.
Procesul de evaluare a performanţelor profesionale individuale ale
personalului are la bază criteriile de referință sus menționate, prevăzute în fişele
de evaluare.
Procedura de evaluare se realizează în două etape :
a) completarea fişei de evaluare de către evaluator;
b) interviul.
Fiecare criteriu de competenţă profesională şi de performanţă se notează cu
note de la 1 la 5, notele având următoarea semnificație : nota 1 - nivel minim şi
nota 5 - nivel maxim.
Pentru stabilirea calificativului, evaluatorul va proceda la notarea
obiectivelor şi a criteriilor de evaluare, prin acordarea pentru fiecare obiectiv şi
criteriu a unei note de la 1 la 5, nota exprimând aprecierea gradului de îndeplinire.
Pentru a obţine nota finală a evaluatului se face media aritmetică a notelor obţinute
ca urmare a aprecierii obiectivelor şi criteriilor, rezultate din media aritmetică a
notelor acordate pentru fiecare obiectiv sau criteriu, putându-se acorda unul dintre
următoarele calificative: "foarte bine", "bine", "satisfăcător" şi "nesatisfăcător".
Interviul, ca etapă a procesului de evaluare, reprezintă un schimb de
informaţii care are loc între evaluator şi salariat, în cadrul căruia: se aduc la
cunoştinţa salariatului evaluat notările evaluatorului în fişa de evaluare, ocazie cu
care se semnează şi se datează fişa de evaluare de către evaluator şi de către
salariatul evaluat.
Personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex din cadrul instanţelor
judecătoreşti nemulţumit de rezultatul evaluării poate să îl conteste în termen de 5
zile de la comunicare. Contestaţia se depune la preşedintele instanţei şi se
soluţionează, în termen de 10 zile calendaristice de la data expirării termenului de
depunere a contestaţiei, de către o comisie constituită în acest scop prin decizie a
preşedintelui instanţei, iar audierea persoanei evaluate este obligatorie. Comisia

92
care soluționează contestațiile personalului la evaluare are în componenţă un
preşedinte şi 2 membri numiţi de către colegiul de conducere al instanţei.
Rezultatul contestaţiei se comunică salariatului în termen de 5 zile calendaristice
de la soluţionarea contestaţiei şi se consemnează în fişa de evaluare. Personalul
nemulţumit de modul de soluţionare a contestaţiei se poate adresa instanţei
competente.
Fişa de evaluare şi raportul final se ataşează la dosarul profesional al
salariatului.
Rolul procesului de evaluare a performanţei profesionale individuale
esteacela de a constitui standardele de performanţă care să constituie baza de
referinţă pentru aprecierea rezultatelor obţinute de fiecare salariat, standardele de
performanţă care se exprimă prin indicatori de cantitate, calitate, timp, fiind
cuantificaţi în conformitate cu specificul activităţilor şi operaţiunilor specifice
fiecărui post.
Rezultatele obţinute din evaluări sunt utilizate în scopul:
a. pregătirii şi perfecţionării personalului pentru:
- definirea profilului viitor al competenţelor şi abilităţilor, corespunzător
fiecărui post
- monitorizarea raportului rezultate/cost, obţinut în urma activităţii de
pregătire/ perfecţionare
- elaborarea programelor (strategiei de pregătire continuă a personalului)
prin stabilirea unui plan de pregătire continuă pentru fiecare angajat şi prin
evaluarea resurselor financiare necesare acestui scop.
b. determinării evoluţiei performanţelor profesionale individuale în
timp;
c. distribuirea fondului de premiere ca sursă de motivaţie a salariaţilor.

93
 Unitatea de învățare 6
Obligații, interdicții și incompatibilități
ale personalului din sistemul judiciar.

Legea privind statutul judecătorilor și procurorilor instituie o serie de

obligații în sarcina acestora în sensul de a se abţine de la orice acte sau fapte de
natură să compromită demnitatea lor în profesie şi în societate.
Relaţiile judecătorilor şi procurorilor la locul de muncă şi în societate se
bazează pe respect şi bună-credinţă, aceștia având datoria să rezolve lucrările în
termenele stabilite şi să soluţioneze cauzele în termen rezonabil, în funcţie de
complexitatea acestora, să respecte secretul profesional, să păstreze secretul
deliberărilor şi al voturilor la care a participat, inclusiv după încetarea exercitării
funcţiei.
Funcţiile de judecător, procuror, magistrat-asistent şi asistent judiciar sunt
incompatibile cu orice alte funcţii publice sau private, cu excepţia funcţiilor
didactice din învăţământul superior, precum şi a celor de instruire din cadrul
Institutului Naţional al Magistraturii şi al Şcolii Naţionale de Grefieri, în condiţiile
legii.
Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să se abţină de la orice activitate legată de
actul de justiţie în cazuri care presupun existenţa unui conflict între interesele lor şi
interesul public de înfăptuire a justiţiei sau de apărare a intereselor generale ale
societăţii, cu excepţia cazurilor în care conflictul de interese a fost adus la
cunoştinţă, în scris, colegiului de conducere al instanţei sau conducătorului
parchetului şi s-a considerat că existenţa conflictului de interese nu afectează
îndeplinirea imparţială a atribuţiilor de serviciu.
Aceste categorii de personal sunt obligate să prezinte, în condiţiile şi la
termenele prevăzute de lege, declaraţia de avere şi declaraţia de interese, să dea,
anual, o declaraţie pe propria răspundere în care să menţioneze dacă soţul, rudele
sau afinii până la gradul al IV-lea inclusiv exercită o funcţie sau desfăşoară o
activitate juridică ori activităţi de investigare sau cercetare penală, precum şi locul
de muncă al acestora. Declaraţiile se înregistrează şi se depun la dosarul
profesional.
Judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi, personalul de specialitate juridică
asimilat magistraţilor şi personalul auxiliar de specialitate sunt obligaţi să facă o
declaraţie autentică, pe propria răspundere potrivit legii penale, privind apartenenţa
sau neapartenenţa ca agent sau colaborator al organelor de securitate, ca poliţie
politică. Aceste declarații sunt verificate de Consiliul Naţional pentru Studierea
Arhivelor Securităţii, rezultatele verificărilor urmând a fi ataşate la dosarul
profesional.

94
 Judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi, personalul de specialitate juridică
asimilat acestora şi personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi
parchetelor nu pot fi lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau
colaboratori ai serviciilor de informaţii. Aceste categorii de personal completează,
anual, o declaraţie autentică, pe propria răspundere potrivit legii penale, din care să
rezulte că nu sunt lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau
colaboratori ai serviciilor de informaţii. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării
verifică, din oficiu sau la sesizarea Consiliului Superior al Magistraturii ori a
ministrului justiţiei, realitatea declaraţiilor date. Încălcarea acestor dispoziţiil de
către cei obligați să deadeclarațiile respective conduce la eliberarea din funcţia
deţinută, inclusiv cea de judecător sau procuror.
De asemenea, judecătorilor şi procurorilor le este interzis:
a) să desfăşoare activităţi comerciale, direct sau prin persoane interpuse;
b) să desfăşoare activităţi de arbitraj în litigii civile, comerciale sau de altă
natură;
c) să aibă calitatea de asociat sau de membru în organele de conducere,
administrare sau control la societăţi civile, societăţi comerciale, inclusiv bănci sau
alte instituţii de credit, societăţi de asigurare ori financiare, companii naţionale,
societăţi naţionale sau regii autonome;
d) să aibă calitatea de membru al unui grup de interes economic.
Cu titlu derogator, judecătorii şi procurorii pot fi acţionari sau asociaţi ca
urmare a legii privind privatizarea în masă.
Judecătorii şi procurorii nu pot să facă parte din partide sau formaţiuni
politice şi nici să desfăşoare sau să participe la activităţi cu caracter politic și sunt
obligaţi ca în exercitarea atribuţiilor să se abţină de la exprimarea sau manifestarea,
în orice mod, a convingerilor lor politice.
Judecătorii şi procurorii nu îşi pot exprima public opinia cu privire la
procese aflate în curs de desfăşurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat
parchetul, nu pot să dea consultaţii scrise sau verbale în probleme litigioase, chiar
dacă procesele respective sunt pe rolul altor instanţe sau parchete decât acelea în
cadrul cărora îşi exercită funcţia şi nu pot îndeplini orice altă activitate care,
potrivit legii, se realizează de avocat.
Judecătorilor şi procurorilor le este permis să pledeze, în condiţiile prevăzute
de lege, numai în cauzele lor personale, ale ascendenţilor şi descendenţilor, ale
soţilor, precum şi ale persoanelor puse sub tutela sau curatela lor. Chiar şi în
asemenea situaţii însă judecătorilor şi procurorilor nu le este îngăduit să se
folosească de calitatea pe care o au pentru a influenţa soluţia instanţei de judecată
sau a parchetului şi trebuie să evite a se crea aparenţa că ar putea influenţa în orice
fel soluţia.

95
 Magistrații pot participa la elaborarea de publicaţii, pot elabora articole,
studii de specialitate, lucrări literare ori ştiinţifice şi pot participa la emisiuni
audiovizuale, cu excepţia celor cu caracter politic, pot fi membri ai unor comisii de
examinare sau de întocmire a proiectelor de acte normative, a unor documente
interne sau internaţionale, pot fi membri ai societăţilor ştiinţifice sau academice,
precum şi ai oricăror persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial.

96
 Unitatea de învățare 7
Capitolul VII. Răspunderea disciplinară

1. Răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor

Judecătorii şi procurorii răspund civil, disciplinar şi penal, în condiţiile legii.
Judecătorii şi procurorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle
de serviciu, precum şi pentru faptele care afectează prestigiul justiţiei.
Constituie abateri disciplinare:
a) încălcarea prevederilor legale referitoare la declaraţiile de avere, declaraţiile
de interese, incompatibilităţi şi interdicţii privind judecătorii şi procurorii;
b) intervenţiile pentru soluţionarea unor cereri, pretinderea sau acceptarea
rezolvării intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane,
altfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toţi cetăţenii, precum şi
imixtiunea în activitatea altui judecător sau procuror;
c) desfăşurarea de activităţi publice cu caracter politic sau manifestarea
convingerilor politice în exercitarea atribuţiilor de serviciu;
d) nerespectarea secretului deliberării sau a confidenţialităţii lucrărilor care au
acest caracter;
e) nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale
privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor;
f) refuzul nejustificat de a primi la dosar cererile, concluziile, memoriile sau
actele depuse de părţile din proces;
g) refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu;
h) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu
constituie infracţiune;
i) efectuarea cu întârziere a lucrărilor, din motive imputabile;
j) absenţele nemotivate de la serviciu, în mod repetat;
k) atitudinea nedemnă în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de colegi,
avocaţi, experţi, martori sau justiţiabili;
l) neîndeplinirea obligaţiei privind transferarea normei de bază la instanţa sau
parchetul la care funcţionează;
m) nerespectarea dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor;
n) participarea directă sau prin persoane interpuse la jocurile de tip piramidal,
jocuri de noroc sau sisteme de investiţii pentru care nu este asigurată transparenţa
fondurilor în condiţiile legii.
Legea nr. 303/2004 stabilește sfera noțoinilor de „rea credință” și „gravă
neglijență”. Astfel, în sensul legii, există rea-credinţă atunci când judecătorul sau
procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau
acceptând vătămarea unei persoane.

97
 De asemenea, există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul
nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept
material ori procesual.
Sancţiunile disciplinare care se pot aplica judecătorilor şi procurorilor,
proporţional cu gravitatea abaterilor, sunt:
a) avertismentul;
b) diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu până la 15% pe o
perioadă de la o lună la 3 luni;
c) mutarea disciplinară pentru o perioadă de la o lună la 3 luni la o instanţă sau
la un parchet, situate în circumscripţia aceleiaşi curţi de apel ori în circumscripţia
aceluiaşi parchet de pe lângă aceasta;
d) excluderea din magistratură.
Sancţiunile disciplinare se aplică de secţiile Consiliului Superior al
Magistraturii, în condiţiile legii sale organice.

2. Răspunderea disciplinară a avocatului.

Avocatul răspunde disciplinar pentru nerespectarea prevederilor Legii nr.
51/1995 sau ale statutului, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de
organele de conducere ale baroului sau ale uniunii, precum şi pentru orice fapte
săvârşite în legătură cu profesia sau în afara acesteia, care sunt de natură să
prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei, ale corpului de avocaţi sau ale
instituţiei.
Avocatul care conduce asistenţa judiciară de pe lângă fiecare instanţă este
obligat să sesizeze în scris consiliului baroului faptele comise de orice avocat. De
asemenea, instanţele judecătoreşti şi parchetele Ministerului Public sunt obligate să
înainteze consiliului baroului orice plângere făcută împotriva unui avocat şi să îl
înştiinţeze despre orice acţiune de urmărire penală sau de judecată pornită
împotriva unui avocat.
Anchetarea abaterii şi exercitarea acţiunii disciplinare sunt de competenţa
consiliului baroului.
Acţiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de cel mult un an de la data
luării la cunoştinţă, de către consiliul baroului, despre săvârşirea abaterii, dar nu
mai târziu de 3 ani de la data săvârşirii acesteia.
În cadrul fiecărui barou se organizează şi funcţionează o comisie de disciplină
care judecă, în primă instanţă şi în complet de 3 membri, abaterile disciplinare
săvârşite de avocaţii din acel barou.
În cadrul U.N.B.R. este organizată şi funcţionează Comisia centrală de
disciplină, care judecă:
a)ca instanţă de fond, în complet de 3 membri, abaterile săvârşite de membrii
Consiliului U.N.B.R. şi de decanii barourilor;

98
 b)în contestaţie, în complet de 5 membri, potrivit prevederilor statutului
profesiei.
Recursul declarat împotriva deciziei disciplinare a Comisiei centrale de
disciplină, ca instanţă de fond, este judecat de Consiliul U.N.B.R. constituit ca
instanţă disciplinară în plenul său, în afară de persoana implicată în cauză.
Împotriva hotărârilor pronunţate partea interesată poate formula contestaţie la
Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.
Sancţiunile disciplinare care pot fi aplicate sunt:
a)mustrarea;
b)avertismentul;
c)amendă de la 500 lei la 5.000 lei, care se face venit la bugetul baroului. Plata
amenzii se va face în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii
disciplinare. Neachitarea în acest termen atrage suspendarea de drept din exerciţiul
profesiei, până la achitarea sumei.
d)interdicţia de a exercita profesia pe o perioadă de la o lună la un an. Pe
perioada interdicţiei avocatul nu poate presta sub nicio formă asistenţă juridică, nu
poate face uz de calitatea de avocat şi nu poate participa la activitatea organelor
profesiei.
e)excluderea din profesie.
Împotriva deciziei disciplinare pot declara recurs persoana interesată, decanul
baroului şi preşedintele uniunii, în termen de 15 zile de la comunicare.

99
 Unitatea de învățare 8
Exercitarea activităţii manageriale în instanţele judecătoreşti şi parchete

1. Structura organizatorică şi coordonarea activităţilor

derulate în instanţele judecătoreşti şi parchete

1.1. Organizarea și funcționarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În România funcţionează o singura instanţa suprema, denumita Înalta Curte

de Casaţie şi Justiţie, cu personalitate juridică şi cu sediul în capitala tarii, instanţă
judecătorească care are menirea constituțională de a asigura interpretarea şi
aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit
competentei sale.
Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are calitatea de ordonator
principal de credite.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se compune din: preşedinte, 2
vicepreşedinți, 4 preşedinţi de secţii şi judecători.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este organizată în 4 secţii - Secţia I civilă,
Secţia a II-a civilă, Secţia penală şi Secţia de contencios administrativ şi fiscal, 4
complete de 5 judecători şi Secţiile Unite (cu competenţă proprie) pentru
soluţionarea sesizărilor privind schimbarea jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie și sesizarea Curţii Constituţionale pentru controlul constituţionalităţii
legilor înainte de promulgare. În cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
funcţionează Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
La începutul fiecărui an, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, la propunerea preşedintelui sau a vicepreşedintelui acesteia, poate aproba
înfiinţarea de complete specializate în cadrul secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, în funcţie de numărul şi natura cauzelor, de volumul de activitate al
fiecărei secţii, precum şi de specializarea judecătorilor şi necesitatea valorificării
experienţei profesionale a acestora.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cuprinde în structura Cancelaria, direcţii,
servicii şi birouri, cu personalul stabilit prin statul de funcţii.
Conducerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se exercita de preşedinte,
vicepreşedinți şi colegiul de conducere. În cadrul instanței supreme judecătorii se
pot întrumi în cadrul Adunării generale.
Preşedintele reprezintă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în relaţiile interne şi
internaţionale.
Preşedintele, vicepreşedintele şi 9 judecători, aleşi pe o perioada de 3 ani în
adunarea generală a judecătorilor, cu reprezentarea fiecărei secţii, constituie

100
Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Managerul economic al
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie participă la ședințele colegiului de conducere și
are vot consultativ atunci când se dezbat probleme economico-financiare şi
administrative. La şedinţele colegiilor de conducere pot participa şi preşedinţii de
secţii.
Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are următoarele
atribuţii:
a) aproba Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă,
precum şi statele de funcţii şi de personal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
b) propune Consiliului Superior al Magistraturii judecătorii care vor face parte
din comisiile de concurs pentru promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie;
c) propune Consiliului Superior al Magistraturii numirea, promovarea,
transferul, suspendarea şi încetarea din funcţie a magistraţilor-asistenţi;
d) organizează şi supraveghează rezolvarea petiţiilor, în condiţiile legii;
e) propune proiectul de buget al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
f) exercita alte atribuţii prevăzute în Regulamentul privind organizarea şi
funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este prezidat de către
preşedinte, iar în lipsa acestuia, de către un vicepreşedinte.
Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se întruneşte
trimestrial sau ori de câte ori este necesar, la convocarea preşedintelui Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie, a unui dintrevicepreședinți sau la solicitarea a cel puţin 3
dintre membrii săi.
Hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se
adopta cu votul majorităţii membrilor săi.
Adunarea generală a judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se întruneşte
pentru:
a) aprobarea raportului anual de activitate, care se da publicităţii;
b) aprobarea bugetului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu avizul consultativ al
Ministerului Finanţelor Publice;
c) alegerea celor 2 membri pentru Consiliul Superior al Magistraturii, în
condiţiile legii.
La începutul fiecărui an, la propunerea preşedintelui sau a vicepreşedinţilor
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere aprobă numărul şi
compunerea completurilor de 5 judecători.
În materie penală, completurile de 5 judecători sunt formate din judecători
din cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar în celelalte
materii, completurile de 5 judecători sunt formate din judecători specializaţi, în
funcţie de natura cauzelor. Judecătorii care fac parte din aceste completuri sunt

101
desemnaţi, prin tragere la sorţi, în şedinţă publică, de preşedintele sau, în lipsa
acestuia, de unul dintre cei 2 vicepreşedinţi. Cauzele care intră în competenţa
completurilor de 5 judecători sunt repartizate aleatoriu, în sistem informatizat.
Completul de 5 judecători este prezidat de preşedintele Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, de unul dintre cei 2 vicepreşedinţi sau de preşedinţii de secţie
atunci când aceştia fac parte din complet. În cazul în care niciunul dintre aceştia nu
a fost desemnat să facă parte din completurile de 5 judecători, completul este
prezidat, prin rotaţie, de fiecare judecător, în ordinea vechimii în magistratură a
acestora.
Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau, în lipsa acestuia, unul
dintre vicepreşedinţi prezidează Secţiile Unite, Completul pentru soluţionarea
recursului în interesul legii, precum şi Completul pentru dezlegarea unor chestiuni
de drept şi orice complet în cadrul secţiilor, când participă la judecată. Preşedinţii
de secţii pot prezida orice complet de judecată din cadrul secţiei, iar ceilalţi
judecători prezidează prin rotaţie.
În cazul în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în Secţii Unite, la
judecată trebuie să ia parte cel puţin două treimi din numărul judecătorilor în
funcţie, iar decizia poate fi luată numai cu majoritatea voturilor celor prezenţi.

2. Organizarea și funcționarea curţilor de apel, tribunalelor,

tribunalelor specializate şi judecătoriilor

a. Curţile de apel sunt instanţe cu personalitate juridică, în circumscripţia

cărora funcţionează mai multe tribunale şi tribunale specializate.
Structura organizatorică a curţilor de apel prevede că în carul acestor instanțe
funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze
penale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal,
cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, societăţi comerciale, registrul
comerţului, insolvenţă, concurenţă neloială sau pentru alte materii, precum şi, în
raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale.
b. Tribunalele sunt instanţe cu personalitate juridică, organizate la nivelul
fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti, şi au, de regula, sediul în municipiul
reşedinţa de judeţ. În circumscripţia fiecărui tribunal sunt cuprinse toate
judecătoriile din judeţ sau, după caz, din municipiul Bucureşti.
În cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate
pentru cauze civile, cauze penale, cauze cu minori şi de familie, cauze de
contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări
sociale, societăţi comerciale, registrul comerţului, insolvenţă, concurenţă neloială

102
sau pentru alte materii, precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii
maritime şi fluviale.
Tribunalele specializate sunt instanţe fără personalitate juridică, care pot
funcţiona la nivelul judeţelor şi al municipiului Bucureşti şi au, de regula, sediul în
municipiul reşedinţa de judeţ.
c. Judecătoriile sunt instanţe fără personalitate juridică, organizate în judeţe
şi în sectoarele municipiului Bucureşti.
În raport cu natura şi numărul cauzelor, în cadrul judecătoriilor se pot înfiinţa
secţii sau complete specializate și se organizează secţii sau complete specializate
pentru minori şi familie.

Secţiile curţilor de apel şi ale instanţelor din circumscripţia acestora se

înfiinţează, la propunerea colegiului de conducere al fiecărei instanţe, prin hotărâre
a Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii. Completurile
specializate ale secţiilor curţilor de apel şi ale instanţelor din circumscripţia
acestora se înfiinţează de preşedintele instanţei, la propunerea colegiului de
conducere al fiecărei instanţe.
Componenţa secţiilor şi completelor specializate se stabileşte de colegiul de
conducere al instanţei, în raport cu volumul de activitate, ţinându-se seama de
specializarea judecătorului. În mod excepţional, în situaţia în care în cadrul unei
secţii nu se poate constitui un complet de judecată, colegiul de conducere al
instanţei poate dispune participarea unor judecători de la alte secţii.

Exercitarea funcțiilor de conducere în instanțe:

Fiecare instanţă judecătorească este condusă de un preşedinte care exercita
atribuţiile manageriale în scopul organizării eficiente a activităţii acesteia, iar
preşedinţii curţilor de apel şi ai tribunalelor exercită și atribuţii de coordonare şi
control ale administrării instanţei unde funcţionează, precum şi ale instanţelor din
circumscripţie.
Preşedinţii judecătoriilor şi ai tribunalelor specializate exercita şi atribuţii de
administrare a instanţei.
Preşedinţii curţilor de apel au calitatea de ordonator secundar de credite, iar
preşedinţii tribunalelor au calitatea de ordonator terţiar de credite.
În funcţie de volumul de activitate şi de complexitatea cauzelor, la curţile de
apel, tribunale, tribunale specializate, judecătoriile care îşi au sediul în reşedinţele
de judeţ, precum şi la judecătoriile din municipiul Bucureşti, preşedintele poate fi
ajutat de 1-2 vicepreşedinţi, iar la celelalte judecătorii, preşedintele poate fi ajutat
de un vicepreşedinte.
Funcțiile proceselor de management se exercită de preşedinţii şi vicepreşedinţii
instanţelor judecătoreşti în scopul adoptării de măsuri pentru organizarea şi buna

103
funcţionare a instanţelor pe care le conduc şi, după caz, a instanţelor din
circumscripţiile acestora, asigura şi verifica respectarea obligaţiilor statutare şi a
regulamentelor de către judecători şi personalul auxiliar de specialitate. Exercitarea
funcției de control-reglare, respectiv verificările efectuate de către aceștia trebuie
sa respecte principiile independentei judecătorilor şi supunerii lor numai legii,
precum şi autoritatea de lucru judecat.
Legea privind organizarea judiciară stipulează dispoziții care interzic
posibilitatea ca atribuţiile date prin lege sau prin regulament în competenţa
preşedinţilor sau a vicepreşedinţilor de instanţe să fie delegate colegiilor de
conducere.
Secţiile instanţelor judecătoreşti sunt conduse de câte un preşedinte de secţie.
Colegiile de conducere sunt formate dintr-un număr impar de membri şi au
următoarea componenta:
a) la curţile de apel şi tribunale: preşedintele şi 6 judecători, aleşi pe o perioada
de 3 ani în adunarea generală a judecătorilor;
b) la tribunale specializate şi judecătorii: preşedintele şi 2 sau 4 judecători, aleşi
pe o perioada de 3 ani în adunarea generală a judecătorilor.
În cazul în care la judecătorii şi tribunale specializate numărul judecătorilor este
mai mic de 3, atribuţiile colegiului de conducere se exercita de preşedinte.
Colegiile de onducere hotărăsc cu privire la problemele generale de conducere
ale instanţei şi îndeplinesc atribuțiile prevăzute de Regulamentul de organizare și
funcționare ainstanțelorjudecătorești. Hotărârile colegiului de conducere se adopta
cu votul majorităţii membrilor săi.
La şedinţele colegiilor de conducere pot participa şi preşedinţii de secţii, iar
atunci când colegiul de conducere dezbate probleme economico-financiare sau
administrative, la şedinţele acestuia participa şi managerul economic al instanţei,
cu vot consultativ.
Colegiile de conducere stabilesc compunerea completelor de judecată la
începutul anului, urmărind asigurarea continuităţii completului. Schimbarea
membrilor completelor se face în mod excepţional, pe baza unor criterii obiective,
stabilite de Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti.
Completul de judecată este prezidat, prin rotaţie, de unul dintre membrii acestuia.
Repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem
informatizat, iar cauzele repartizate unui complet de judecată nu pot fi trecute altui
complet decât în condiţiile expres prevăzute de lege. Sistemul de repartizare
aleatorie a cauzelor pe completuri de judecată se auditează extern, la fiecare 2 ani,
sub conducerea Ministerului Justiţiei şi cu implicarea societăţii civile şi a
organizaţiilor profesionale ale magistraţilor. Concluziile auditului sunt publice.
La instanţele judecătoreşti se organizează, anual sau ori de câte ori este
necesar, adunări generale ale judecătorilor.

104
 Adunările generale ale judecătorilor se convoacă de preşedintele instanţei
Adunările generale ale judecătorilor se convoacă şi la solicitarea unei treimi
din numărul judecătorilor care fac parte din aceasta. Adunările generale ale
judecătorilor se pot convoca şi de către Plenul Consiliului Superior al Magistraturii
sau colegiul de conducere al instanţei.
Adunările generale ale judecătorilor au următoarele atribuţii:
a) dezbat activitatea anuala desfăşurată de instanţe;
b) aleg, în condiţiile legii, membrii Consiliului Superior al Magistraturii;
c) dezbat probleme de drept;
d) analizează proiecte de acte normative, la solicitarea ministrului justiţiei sau a
Consiliului Superior al Magistraturii;
e) formulează puncte de vedere la solicitarea Consiliului Superior al
Magistraturii;
f) aleg şi revoca membrii colegiilor de conducere;
g) iniţiază procedura de revocare a membrilor Consiliului Superior al
Magistraturii
h) îndeplinesc alte atribuţii prevăzute de lege sau regulamente.

Ministerul public.

Ministerul Public îşi exercită atribuţiile în temeiul legii şi este condus de

procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii,
imparţialităţii şi controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei, în
condiţiile legii, aceștiaavând obligația să respecte drepturile şi libertăţile
fundamentale, prezumţia de nevinovăţie, dreptul la un proces echitabil, principiul
egalităţii de arme, independenţa instanţelor şi forţa executorie a hotărârilor
judecătoreşti definitive. În comunicarea publică, parchetele trebuie să respecte
prezumţia de nevinovăţie, caracterul nepublic al urmăririi penale şi dreptul
nediscriminatoriu la informare.
Procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului parchetului
respective, iar conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului
parchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie.
Controlul exercitat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, de procurorul-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie sau de
procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel asupra procurorilor din
subordine se poate realiza direct sau prin procurori anume desemnaţi. Dispoziţiile
procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea, sunt
obligatorii pentru procurorii din subordine.

105
 În soluţiile dispuse, procurorul este independent, în condiţiile prevăzute de
lege. Procurorul poate contesta la Secţia pentru procurori a Consiliului Superior al
Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei judecătorilor şi
procurorilor, intervenţia procurorului ierarhic superior, în orice formă, în
efectuarea urmăririi penale sau în adoptarea soluţiei. Soluţiile adoptate de procuror
pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca
fiind nelegale sau netemeinice.
Procurorul este liber să prezinte în instanţă concluziile pe care le consideră
întemeiate, potrivit legii, ţinând seama de probele administrate în cauză. Procurorul
poate contesta la Secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii
intervenţia procurorului ierarhic superior, pentru influenţarea în orice formă a
concluziilor.
Dispoziţiile procurorilor sunt obligatorii pentru ofiţerii şi agenţii de poliţie.
Actele întocmite de aceştia din dispoziţia scrisă a procurorului sunt efectuate în
numele acestuia.
Ministrul justiţiei, când consideră necesar, din proprie iniţiativă sau la
cererea Secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, exercită
controlul asupra procurorilor, prin procurori anume desemnaţi de procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau, după caz,
de procurorul-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, de procurorul-şef al Direcţiei
de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism ori de
ministrul justiţiei.
Controlul constă în verificarea eficienţei manageriale, a modului în care
procurorii îşi îndeplinesc atribuţiile de serviciu şi în care se desfăşoară raporturile
de serviciu cu justiţiabilii şi cu celelalte persoane implicate în lucrările de
competenţa parchetelor. Controlul nu poate viza măsurile dispuse de procuror în
cursul urmăririi penale şi soluţiile adoptate.
Ministrul justiţiei poate să ceară procurorului general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau, după caz, procurorului-şef al Direcţiei
Naţionale Anticorupţie, procurorului-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor
de Criminalitate Organizată şi Terorism, informări asupra activităţii parchetelor şi
să dea îndrumări scrise cu privire la măsurile ce trebuie luate pentru prevenirea şi
combaterea eficientă a criminalităţii.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie coordonează
activitatea parchetelor din subordine, îndeplineşte atribuţiile prevăzute de lege, are
personalitate juridică şi gestionează bugetul Ministerului Public.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este condus de
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
ajutat de un prim-adjunct şi un adjunct.

106
 În activitatea sa, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie este ajutat de 3 consilieri și îndeplinește funcția de ordonator
principal de credite, exercitând, direct sau prin procurori anume desemnaţi,
controlul asupra tuturor parchetelor.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în structura secţii
conduse de procurori şefi, care pot fi ajutaţi de adjuncţi. În cadrul secţiilor pot
funcţiona servicii şi birouri conduse de procurori şefi.
În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
funcţionează Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi
Terorism, ca structura specializată în combaterea criminalităţii organizate şi
terorismului.
Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi
Terorism se încadrează cu procurori numiţi prin ordin al procurorului general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu avizul Consiliului
Superior al Magistraturii.
În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
funcţionează colegiul de conducere, care hotărăşte asupra problemelor generale de
conducere ale Ministerului Public.
Colegiul de conducere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie este constituit din procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, prim-adjunctul, şi 5 procurori aleşi în adunarea generală a
procurorilor.
Adunarea generală a procurorilor Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie se convoacă de către procurorul general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, anual sau ori de câte ori este necesar.

2. Managerii sistemului pe nivele ierarhice

Exercitarea prerogativelor manageriale în scopul organizării eficiente a

activităţii instanţelor judecătoreşti se desfăşoară în cadrul diferitelor nivele
ierarhice întâlnite în cadrul sistemului judiciar prin intermediul managerilor de
sistem. Potrivit dispoziţiilor înscrise în Legea de organizare judiciară, precum şi în
Regulamentul de ordine internă preşedinţilor, vicepreşedinţilor de instanţe,precum
şi altor factori decizionali le revin atribuţii de coordonare şi control privind
administrarea organizaţiilor conduse, atribuţii care pot fi comune, ori diferite în
funcţie de nivelul ierarhic care se află postul respective.
Regulamentul de ordine internă al instanţelor judecătoreşti prevede
următoarele atribuţii:

107
 1. Atribuţii ale preşedinţilor de instanţă
1.1. Atribuţii comune ale preşedinţilor judecătoriilor, tribunalelor şi
curţilor de apel
- convoacă, anual sau ori de câte ori este necesar, adunarea generală a
judecătorilor;
- convoacă colegiul de conducere al instanţei şi prezidează şedinţele acestuia;
- desemnează judecătorii care, potrivit legii, urmează să îndeplinească şi alte
atribuţii decât cele privitoare la activitatea de judecată;
- desemnează, prin rotaţie, judecătorii care să efectueze anumite acte, dintre cele
date în competenţa Inspecţiei judiciare a Consiliului Superior al Magistraturii,
la solicitarea acesteia;
- propune Consiliului Superior al Magistraturii numirea în funcţia de preşedinte
de secţie;
- asigură, în condiţiile legii, colaborarea instanţei cu parchetele de pe lângă
acestea, cu organele de poliţie, cu organizaţiile profesionale ale avocaţilor,
notarilor publici, consilierilor juridici, executorilor judecătoreşti, experţilor
şi interpreţilor, precum şi cu alte instituţii şi organizaţii;
- repartizează personalul în cadrul compartimentelor auxiliare ale instanţei;
- desemnează vicepreşedintele sau, după caz, judecătorul care îl în locuieşte
atunci când lipseşte din instanţă şi în toate situaţiile de imposibilitate temporară
de exercitare a funcţiei;
- urmăreşte şi răspunde de repartizarea aleatorie a cauzelor, potrivit legii.
- organizează activitatea de arhivare electronică a dosarelor la nivelul instanţei.

1.2. Atribuţii comune ale preşedinţilor tribunalelor şi curţilor de apel

- ia măsuri pentru organizarea şi buna funcţionare a instanţei pe care o conduce,
precum şi a activităţii instanţelor din circumscripţia tribunalului, respectiv a
curţii de apel; organizează şi coordonează controlul administrării instanţei pe
care o conduce, în limitele funcţiei, precum şi a instanţelor din circumscripţie;
- asigură şi verifică, personal sau prin intermediul vicepreşedintelui ori al altor
judecători pe care îi desemnează în acest scop, cu aprobarea Colegiului de
conducere, respectarea obligaţiilor legale şi a regulamentelor de către judecători
şi personalul auxiliar de specialitate, la toate instanţele din circumscripţie;
- urmăreşte permanent realizarea unui management eficient al resurselor umane
la tribunal, respectiv curtea de apel şi la instanţele din circumscripţia acestora,
pentru asigurarea unei dimensionări echilibrate a volumului de activitate,
raportat la fiecare persoană şi propune măsuri pentru suplimentarea sau
reducerea numărului de posturi;
- este ordonator terţiar, respectiv secundar de credite şi răspunde de folosirea,
conform legii, a sumelor primite de la buget, de integritatea bunurilor

108
 încredinţate unităţii pe care o conduce, deţinerea la zi a contabilităţii şi de
prezentarea dărilor de seamă contabile asupra execuţiei bugetare. Această
atribuţie poate fi delegată vicepreşedintelui sau managerului economic.
- aproba stimulentele băneşti provenite din timbrul judiciar, premiile şi primele
prevăzute de lege pentru judecători şi celelalte categorii de personal din cadrul
curţii de apel, respective a tribunalului şi al instanţelor judecătoreşti din
circumscripţia acestora;
- sesizează comisia medicala de specialitate în cazul prevăzut de art. 62 alin. (1)
lit. b) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor,
republicata.

2. Atribuţii distincte ale preşedinţilor de instanţe

2.1. Atribuţii distincte ale preşedintelui judecătoriei:
- organizează şi verifică activitatea judecătorilor stagiari şi asigură condiţiile
necesare pentru buna desfăşurare a stagiului;
- numeşte, când este cazul, judecătorul de serviciu şi stabileşte locul şi programul
de desfăşurare a activităţii acestuia;
- organizează, coordonează şi controlează activitatea personalului din cadrul
compartimentelor auxiliare ale instanţei;

2.1. Atribuţii distincte ale preşedintelui curţii de apel

- organizează şi coordonează controlul administrării curţii de apel şi al
instanţelor din circumscripţia acesteia:
- desemnează judecătorii care răspund de organizarea activităţii de formare
profesională continuă a judecătorilor de la curtea de apel şi instanţele din
circumscripţia acesteia;
- emite avizul consultativ în vederea prezentării la examenul de capacitate al
judecătorilor stagiari;
- deleagă, cu acordul lor, judecătorii de la judecătoriile, tribunalele sau
tribunalele specializate din circumscripţia curţii de apel, în condiţiile legii;
- solicită Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii, delegarea
judecătorilor;
- numeşte personalul auxiliar de specialitate şi personalul din departamentul
economico-financiar şi administrativ al curţii de apel şi al instanţelor din
circumscripţia acesteia;
- aprobă transferul, delegarea, detaşarea şi dispune promovarea şi aplicarea
sancţiunilor disciplinare pentru categoriile de personal menţionate mai sus;
- ia măsuri pentru respectarea programului de activitate şi folosirea eficientă a
timpului afectat acestuia de către întreg personalul curţii, pentru îndeplinirea

109
 la timp şi în condiţii de calitate a lucrărilor şi pentru stabilirea unor raporturi
de serviciu care să asigure realizarea corespunzătoare a atribuţiilor;
- îndrumă şi verifică activitatea inginerului constructor de la curtea de apel;
această competenţă poate fi delegată managerului economic;
- ia măsuri pentru elaborarea şi publicarea jurisprudenţei curţii de apel;

3. Atribuţii ale vicepreşedinţilor de instanţă

3.1. Atribuţii comune ale vicepreşedinţilor judecătoriilor tribunalelor şi
curţilor de apel
- asigură şi verifică respectarea obligaţiilor legale şi a regulamentelor de către
judecători, personalul auxiliar de specialitate şi personalul din departamentul
economico-financiar şi administrativ;
- asigură cunoaşterea şi valorificarea practicii instanţelor de control judiciar, a
deciziilor Curţii Constituţionale, precum şi a jurisprudenţei europene;
- asigură în formarea zilnică a judecătorilor cu privire la actele normative nou
apărute;
- organizează studiul profesional al judecătorilor, urmăreşte realizarea acestuia
şi coordonează activitatea de unificare a practicii judiciare;
- organizează paza sediului instanţei şi a celorlalte bunuri, precum şi paza
contra incendiilor, în condiţiile legii;
- verifică modul în care sunt respectate prevederile legale privind protecţia
muncii;
- asigură controlul permanent asupra modului în care sunt păstrate dosarele,
mapele de hotărâri şi registrele instanţei;
- coordonează activitatea corpului de jandarmi la nivelul instanţei.

Vicepreşedinţii îndeplinesc orice alte atribuţii prevăzute de lege şi de

regulamente ori stabilite de preşedintele instanţei, conform legii.

3.2. Atribuţii distincte ale vicepreşedinţilor de instanţe

3.2.1. Atribuţii distincte ale vicepreşedinţilor tribunalelor şi curţilor de
apel
- răspund de organizarea activităţii de formare profesională continuă a
judecătorilor de la tribunal, respectiv curte de apel şi de la instanţele din
circumscripţia acestora şi de modul în care judecătorii desemnaţi în acest scop
îşi îndeplinesc atribuţiile.

3.2.2. Atribuţie distincta a vicepreşedintelui curţii de apel

110
 - asigură operaţionalitatea bazei de date inform atice privind personalul de la
curtea de apel şi de la instanţele din circumscripţie şi ia măsurile necesare
pentru întreţinerea acesteia în condiţii optime.

4. Atribuţiile preşedinţilor de secţii

- asigură buna desfăşurare a activităţii de judecată a secţiei;
- propune colegiului de conducere constituirea completelor de judecată, precum
şi a completelor specializate, dacă este cazul, urmărind asigurarea continuităţii
acestora;
- organizează studiul profesional al judecătorilor secţiei, urmăreşte realizarea
acestuia şi coordonează activitatea de unificarea practicii judiciare la nivelul
secţiei;
- participă la învăţământul profesional al judecătorilor secţiei;
- comunică lunar instanţelor arondate situaţia hotărârilor desfiinţate sau casate
în căile de atac;
- îndrumă şi verifică activitatea administrativ - judiciară a personalului secţiei;
- face propuneri de desemnare a judecătorilor care îndeplinesc şi alte atribuţii
decât cele de judecată;
- urmăreşte soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil;
- ţine evidenţa cazurilor de aplicare neunitară a legii, în baza referatului
întocmit de judecătorul delegat;
- contribuie la elaborarea buletinului jurisprudenţei Curţii de apel;
- ia măsuri în vederea repartizării aleatorii a cauzelor.

În cadrul fiecărei instanțe funcționează, ca organe colective de conducere

colegiile de conducere și adunările generale ale judecătorilor.
În cadrul fiecărei instanţe judecătoreşti funcţionează un colegiu de conducere.
Preşedintele instanţei este şi preşedintele colegiului de conducere. Colegiile de
conducere sunt formate dintr-un număr impar de membri şi au următoarea
componenţă:
a) la curţile de apel şi tribunale: preşedintele şi 6 judecători, aleşi pe o
perioadă de 3 ani în adunarea generală a judecătorilor;
b) la tribunalele specializate şi la judecătorii: preşedintele şi 2 sau 4
judecători, aleşi pe o perioadă de 3 ani în adunarea generală a judecătorilor.
Nu pot face parte din acelaşi colegiu de conducere judecătorii care sunt soţi,
rude sau afini până la al patrulea grad inclusiv. Pentru alegerea membrilor
colegiului de conducere se întocmesc liste cu judecătorii instanţei care vor să facă
parte din colegiul de conducere, cu excepţia preşedintelui, a celor faţă de care s-a
dispus revocarea din funcţiile de conducere pentru exercitarea necorespunzătoare a

111
atribuţiilor manageriale, precum şi a celor care în ultimii 3 ani au fost sancţionaţi
disciplinar sau care au încălcat codul deontologic, situaţii stabilite prin hotărâri
definitive.
Calitatea de membru al colegiului de conducere încetează, după caz, la
expirarea mandatului, prin demisie, revocare din funcţie, promovare, delegare,
detaşare sau transfer la altă instanţă, parchet ori instituţie, delegare sau numire în
funcţia de preşedinte al acelei instanţe sau prin imposibilitatea exercitării
atribuţiilor pe o perioadă mai mare de 3 luni, precum şi prin deces. Fiecare
membru al colegiului de conducere exercită un mandat de 3 ani, începând cu data
alegerii sale.
Dacă din cauza numărului de judecători ai instanţei care declară că nu doresc
să facă parte din colegiu sau din alte cauze obiective colegiul de conducere nu se
poate constitui cu numărul legal de membri, până la constituirea colegiului prin
procedura alegerii prevăzută Regulamentul de organizare și funcționare a
instanțelor judecătorești/parchete, activitatea acestuia se va desfăşura prin
participarea la şedinţele colegiului, cu drept de vot, prin rotaţie la intervale de 3
luni, a judecătorilor în activitate, în ordinea descrescătoare a vechimii la instanţa la
care funcţionează colegiul. Colegiul de conduce exercită atribuțiile prevăzute de
ROI.

112
 Unitatea de învățare 9
Actorii instituţionali şi partenerii sistemului judiciar

1. Avocaţii: organizarea şi funcţionarea barourilor de avocatură

Profesia de avocat este liberă şi independentă, cu organizare şi funcţionare

autonome, putând a fi exercitată numai de avocaţii înscrişi în tabloul baroului din
care fac parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România,
(U.N.B.R.)
Constituirea şi funcţionarea de barouri în afara U.N.B.R. sunt interzise.
În exercitarea profesiei avocatul este independent şi se supune numai legii,
statutului profesiei şi codului deontologic promovând şi apărând drepturile,
libertăţile şi interesele legitime ale omului.
Formele de exercitare a profesiei de avocat sunt:
- cabinete individuale,
- cabinete asociate,
- societăţi civile profesionale
- societăţi profesionale cu răspundere limitată.
În cabinetul individual îşi poate exercita profesia un avocat definitiv, singur sau
împreună cu alţi avocaţi colaboratori.
Cabinetele individuale se pot asocia în scopul exercitării în comun a profesiei;
drepturile şi obligaţiile avocaţilor titulari ai unor cabinete asociate păstrându-şi
caracterul personal, neputând fi cedate. În mod corespunzător cabinetele
individuale se pot asocia şi cu societăţile civile profesionale.
Societatea civilă profesională se constituie din 2 sau mai mulţi avocaţi
definitivi. În societatea civilă profesională îşi pot exercita profesia şi avocaţi
colaboratori sau avocaţi salarizaţi.
Avocatul poate schimba oricând forma de exercitare a profesiei, cu înştiinţarea
baroului din care face parte, însă nu poate exercita profesia, în acelaşi timp, în mai
multe forme de exercitare a acesteia.
Societatea profesională cu răspundere limitată este o societate cu personalitate
juridică, constituită prin asocierea a cel puţin 2 avocaţi definitivi, aflaţi în exerciţiul
profesiei, indiferent dacă deţin sau nu ori dacă aparţin sau nu unei alte forme de
exercitare a profesiei. Dobândirea personalităţii juridice a societăţii profesionale cu
răspundere limitată are loc la data înregistrării la barou a deciziei emise de către
consiliul baroului în a cărui rază teritorială se află sediul ei principal.
Formele de exercitare a profesiei de avocat şi cabinetele grupate vor fi
individualizate prin denumire, după cum urmează:
a) în cazul cabinetului individual - numele avocatului titular, urmat de sintagma
cabinet de avocat;

113
 b) în cazul cabinetelor asociate - numele tuturor titularilor, urmate de sintagma
cabinete de avocat asociate;
c) în cazul societăţilor civile profesionale şi al societăţilor profesionale cu
răspundere limitată - numele a cel puţin unuia dintre asociaţi, urmat de sintagma
societate civilă de avocaţi sau, după caz, societate profesională de avocaţi cu
răspundere limitată;
d) în cazul cabinetelor grupate - numele fiecărui titular de cabinet, urmat de
sintagma cabinete de avocat grupate.
Profesia de avocat este organizată şi funcţionează în baza principiului
autonomiei, în limitele competenţelor prevăzute în prezenta lege, iar alegerea
organelor de conducere ale profesiei de avocat se face numai prin vot secret.
Baroul este constituit din toţi avocaţii dintr-un judeţ sau din municipiul
Bucureşti. Sediul baroului este în oraşul de reşedinţă al judeţului, respectiv în
municipiul Bucureşti.
Baroul are personalitate juridică, patrimoniu şi buget propriu.
Organele de conducere ale baroului sunt:
a) adunarea generală;
b) consiliul;
c) decanul.
În cadrul baroului îşi desfăşoară activitatea comisia de cenzori şi comisia de
disciplină. Baroul organizează serviciile de asistenţă judiciară la sediile tuturor
instanţelor judecătoreşti din judeţ, în spaţii destinate exclusiv desfăşurării acestei
activităţi, care se pun la dispoziţie, în mod obligatoriu şi cu titlu gratuit de
Ministerul Justiţiei sau, după caz, de autorităţile administraţiei publice locale.
Adunarea generală este formată din toţi avocaţii înscrişi în tabloul baroului cu
drept de exercitare a profesiei.
Adunarea generală ordinară se întruneşte anual, în primul trimestru, la
convocarea consiliului baroului. Convocarea se face prin afişare la sediul baroului,
la sediul serviciilor de asistenţă din judeţ şi prin publicare într-un ziar local cu cel
puţin 15 zile înainte de data stabilită.
Adunarea generală extraordinară poate fi convocată de consiliul sau de comisia
de cenzori ale baroului. La cererea a peste o treime din totalul membrilor baroului
consiliul este obligat să convoace adunarea generală extraordinară în termen de cel
mult 15 zile de la primirea cererii.
Şedinţa adunării generale este condusă de decan împreună cu 5 membri aleşi prin
vot deschis de cei prezenţi, dintre care unul va fi desemnat secretar.
Adunarea generală este legal constituită cu participarea majorităţii membrilor
săi. Hotărârile adunării generale se iau cu votul majorităţii membrilor prezenţi, în
afară de cazurile în care legea prevede alt cvorum de şedinţă şi de vot.

114
 Adunările generale de alegere a organelor de conducere a baroului sunt legal
constituite numai cu participarea majorităţii membrilor adunării generale a
baroului. Participarea la adunarea generală de alegere a organelor de conducere a
baroului se face personal.
Consiliul baroului este format din 5 până la 15 membri, aleşi pe o perioadă de
4 ani şi care au o vechime continuă în profesie de minimum 8 ani. Decanul şi
prodecanul se includ în acest număr
Consiliul baroului lucrează legal în prezenţa a două treimi din numărul
membrilor săi şi ia hotărâri valabile cu votul majorităţii membrilor prezenţi.
Şedinţele consiliului baroului sunt convocate de decan sau de înlocuitorul acestuia,
dar și de o treime din membrii acestuia.
Uniunea Naţională a Barourilor din România - U.N.B.R. este formată din
toate barourile din România şi are sediul în capitala ţării, municipiul Bucureşti.
U.N.B.R. este persoană juridică de interes public, are patrimoniu şi buget
proprii.
Organele de conducere ale U.N.B.R. sunt:
a) Congresul avocaţilor;
b) Consiliul U.N.B.R.;
c) Comisia permanentă a U.N.B.R.;
d) preşedintele U.N.B.R.

2. Executorii judecătoreşti: organizarea şi funcţionarea birourilor

executorilor judecătoreşti.

Executorii judecătoreşti au atribuţii în executarea silită a oricărui titlu

executoriu, cu excepţia celor care au ca obiect venituri datorate bugetului general
consolidat, bugetului Uniunii Europene şi bugetului Comunităţii Europene a
Energiei Atomice.
Executorii judecătoreşti sunt învestiţi să îndeplinească un serviciu de interes
public. Activitatea executorilor judecătoreşti se înfăptuieşte în condiţiile legii, cu
respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor şi ale altor persoane
interesate, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de
religie, de sex, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială.
Actul îndeplinit de executorul judecătoresc, în limitele competenţelor legale,
purtând ştampila şi semnătura acestuia, precum şi numărul de înregistrare şi data,
este act de autoritate publică şi are forţa probantă prevăzută de lege.
Coordonarea şi controlul activităţii executorilor judecătoreşti se exercită de
către Ministerul Justiţiei.

115
 Activitatea executorilor judecătoreşti se desfăşoară în cadrul unui birou în care
pot funcţiona unul sau mai mulţi executori judecătoreşti asociaţi, cu personalul
auxiliar.
Executorul judecătoresc sau executorii judecătoreşti asociaţi, titulari ai unui
birou, pot angaja executori judecătoreşti stagiari, alt personal de specialitate,
precum şi personal auxiliar corespunzător, necesar pentru desfăşurarea activităţii
biroului.
Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, întocmeşte evidenţa birourilor
de executori judecătoreşti şi lucrările privind numirea şi încetarea funcţiei de
executor judecătoresc.
Numărul executorilor judecătoreşti se stabileşte şi se actualizează anual de
ministrul justiţiei, cu consultarea Consiliului Uniunii Naţionale a Executorilor
Judecătoreşti. În circumscripţia unei judecătorii pot funcţiona unul sau mai multe
birouri de executori judecătoreşti, a căror competenţă se întinde pe tot cuprinsul
curţii de apel în a cărei rază teritorială se află judecătoria.
În circumscripţia unei judecătorii pot funcţiona unul sau mai multe birouri de
executori judecătoreşti, a căror competenţă se întinde pe tot cuprinsul curţii de apel
în a cărei rază teritorială se află judecătoria.
Executorul judecătoresc este numit de ministrul justiţiei, în circumscripţia
unei judecătorii, în baza cererii celui interesat şi după verificarea îndeplinirii
condiţiilor prevăzute de lege.
Tabloul executorilor judecătoreşti se întocmeşte şi se actualizează anual de
Consiliul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti. Tabloul executorilor
judecătoreşti se publică în Monitorul Oficial şi se transmite instanţelor
judecătoreşti.
În termen de 90 de zile de la comunicarea ordinului ministrului justiţiei prin
care a fost numit în funcţie, executorul judecătoresc este obligat să îşi înregistreze
numirea la curtea de apel în a cărei circumscripţie îşi are biroul individual sau
constituit în asociere. Pentru această înregistrare, executorul judecătoresc va
prezenta ştampila şi specimenul de semnătură personale. Ministrul justiţiei poate,
în cazuri temeinic justificate, să prelungească acest termen pe perioade ce nu pot
depăşi 90 de zile fiecare. Neîndeplinirea obligaţiei privind înregistrarea la curtea de
apel atrage de drept suspendarea executorului judecătoresc din exerciţiul funcţiei.

În circumscripţia fiecărei curţi de apel funcţionează câte o Cameră a

executorilor judecătoreşti, cu personalitate juridică.
Din Camera executorilor judecătoreşti fac parte toţi executorii judecătoreşti
din circumscripţia curţii de apel respective.
Camera executorilor judecătoreşti este condusă de un colegiu director format
dintr-un preşedinte, un vicepreşedinte şi 3-7 membri.

116
 Colegiul director este ales, potrivit statutului, de adunarea generală a
executorilor judecătoreşti, pentru o perioadă de 3 ani, dintre membrii acelei
Camere a executorilor judecătoreşti.
Executorii judecătoreşti din România se constituie în Uniunea Naţională a
Executorilor Judecătoreşti, organizaţie profesională cu personalitate juridică,
formată din toţi executorii judecătoreşti.
Organele de conducere ale Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti
sunt: congresul, consiliul şi preşedintele.
Congresul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti este constituit din
delegaţi ai fiecărei Camere a executorilor judecătoreşti, potrivit normei de
reprezentare stabilite prin statut, preşedinţii Camerelor executorilor judecătoreşti şi
ceilalţi membri ai Consiliului Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti.
Congresul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti se întruneşte anual
la convocarea consiliului acesteia.
Actele executorilor judecătoreşti sunt supuse, în condiţiile legii, controlului
instanţelor judecătoreşti competente. Cei interesaţi sau vătămaţi prin actele de
executare pot formula contestaţie la executare, în condiţiile prevăzute de Codul de
procedură civilă.
Controlul profesional se exercită de Ministerul Justiţiei, prin inspectori
generali de specialitate, şi de Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti, prin
consiliul său de conducere, şi va avea în vedere:
a) organizarea şi funcţionarea camerelor executorilor judecătoreşti şi a birourilor
executorilor judecătoreşti;
b) calitatea actelor şi lucrărilor efectuate de executorii judecătoreşti;
c) comportarea executorilor judecătoreşti în raporturile de serviciu, cu
autorităţile publice şi cu persoanele fizice şi juridice.

3. Notarii publici: organizarea şi funcţionarea birourilor notariale

Activitatea notarială se realizează de notarii publici prin acte notariale şi

consultaţii juridice notariale,activitate ce asigură persoanelor fizice şi juridice
constatarea raporturilor juridice civile sau comerciale nelitigioase, precum şi
exerciţiul drepturilor şi ocrotirea intereselor.
Notarul public este învestit să îndeplinească un serviciu de interes public şi are
statutul unei funcţii autonome.
Actul îndeplinit de notarul public, purtând sigiliul şi semnătura acestuia, este
de autoritate publică şi are forţa probantă prevăzută de lege.
Funcţia de notar public se exercită numai de către notarii publici membri ai
Uniunii, organizaţi în cadrul Camerelor, activitatea notarilor publici desfăşurându-
se în cadrul unor birouri, în care pot funcţiona unul sau mai mulţi notari publici

117
asociaţi, cu personalul auxiliar corespunzător. Prin asociere, notarul public nu-şi
pierde dreptul la birou notarial individual.
Legea interzice constituirea şi funcţionarea de forme de organizare a profesiei
de notar public, altele decât Uniunea şi Camerele. Actele de constituire şi de
înregistrare a oricăror altor forme de organizare sunt nule de drept.
Notarul public îşi exercită funcţia într-un birou notarial.
Formele de exercitare a funcţiei de notar public sunt:
a) birou individual. În cadrul biroului individual îşi exercită funcţia un notar
public, angajaţi cu studii superioare şi personal auxiliar
b) societate profesională. Societatea profesională se constituie din 2 sau mai
mulţi notari publici asociaţi. În cadrul societăţii profesionale, notarii publici
asociaţi pot angaja personal cu studii superioare şi personal auxiliar. Fiecare dinte
notarii publici asociaţi într-o societate profesională îşi exercită personal funcţia şi
răspund individual pentru activitatea lor.
Notarul public sau notarii publici asociaţi, titulari ai unui birou, pot angaja
notari stagiari, traducători, alt personal de specialitate, precum şi personal
administrativ şi de serviciu necesar activităţii notariale.
Notarul public îşi desfăşoară activitatea la sediul biroului notarial în care
funcţionează. Pentru îndeplinirea obligaţiilor profesionale, notarul public se poate
deplasa şi în afara sediului biroului notarial, în limitele circumscripţiei teritoriale a
judecătoriei în care îşi desfăşoară activitatea.
Evidenţa birourilor de notari publici şi lucrările privind numirea şi încetarea
funcţiei notarilor publici se întocmesc de personalul de specialitate notarială din
Ministerul Justiţiei.
În circumscripţia unei judecătorii pot funcţiona unul sau mai multe birouri de
notari publici. Numărul notarilor publici şi al birourilor în care aceştia îşi
desfăşoară activitatea se stabileşte de ministrul justiţiei, la propunerea Consiliului
Uniunii Naţionale a Notarilor Publici.
Numărul de notari publici se actualizează anual de către ministrul justiţiei,
potrivit propunerilor Camerelor Notarilor Publici şi, cu prioritate, în raport cu
numărul notarilor stagiari care au promovat examenul de notar public.
În cazul în care în circumscripţia unei judecătorii funcţionează mai multe
birouri de notari publici, competenţa teritorială a fiecăruia se întinde pe tot
cuprinsul acelei circumscripţii.
Notarul public este numit de ministrul justiţiei, la propunerea Consiliului
Uniunii Naţionale a Notarilor Publici, în baza cererii celui interesat şi după ce face
dovada îndeplinirii cerinţelor legale.
Înainte de a-şi începe activitatea, în termen de 60 de zile de la numire, notarul
public este obligat să-şi înregistreze biroul la Curtea de apel în circumscripţia
căreia îşi are sediul biroul de notar public. Pentru înregistrarea biroului, notarul

118
public va prezenta sigiliul şi specimenul de semnătură. Neîndeplinirea acestor
condiţii atrage revocarea numirii notarului public.
În circumscripţia fiecărei Curţi de apel funcţionează câte o Cameră a
Notarilor Publici, cu personalitate juridică.
Din Cameră fac parte toţi notarii publici care funcţionează în circumscripţia
Curţii de apel fiind condusă de un colegiu director format dintr-un preşedinte, un
vicepreşedinte şi 3-5 membri. Colegiul director este ales de adunarea generală a
membrilor Camerei, pentru o perioadă de 3 ani, dintre notarii publici.
Notarii publici din România se constituie în Uniunea Naţională a Notarilor
Publici, organizaţie profesională cu personalitate juridică, care îşi alege un consiliu
de conducere şi alte organe stabilite prin statutul propriu. Consiliul Uniunii
Naţionale a Notarilor Publici este constituit din câte un reprezentant al fiecărei
Camere a Notarilor Publici, din care se aleg preşedintele şi doi vicepreşedinţi.
Organele de conducere ale Uniunii sunt:
a) Congresul;
b) Consiliul Uniunii;
c) Biroul executiv al Consiliului Uniunii;
d) preşedintele Uniunii.
În organele de conducere ale Uniunii pot fi aleşi notarii publici în funcţie, cu o
vechime efectivă în profesie de cel puţin 8 ani la data alegerii.
Actele notariale sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate de
părţi sau de orice persoană interesată prin acţiune în anulare la instanţa
judecătorească, în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă.
Activitatea notarilor publici este supusă controlului profesional administrativ
care se exercită de către Uniunea Naţională a Notarilor Publici prin consiliul său de
conducere. Ministrul justiţiei poate ordona controlul activităţii notarilor publici
prin inspectori generali de specialitate.

4. Consilierii juridici - organizarea şi funcţionarea corpului

consilierilor juridici.

Consilierul juridic asigură apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale

statului, ale autorităţilor publice centrale şi locale, ale instituţiilor publice şi de
interes public, ale celorlalte persoane juridice de drept public, precum şi ale
persoanelor juridice de drept privat, în slujba cărora se află şi în conformitate cu
Constituţia şi legile tării.
Consilierul juridic poate să fie numit în funcţie sau angajat în muncă, în
condiţiile legii.
Consilierul juridic numit în funcţie are statutul funcţionarului, potrivit funcţiei
şi categoriei acesteia.

119
 Consilierul juridic angajat în muncă are statut de salariat.
Consilierul juridic, în activitatea sa, asigură consultanţă şi reprezentarea
autorităţii sau instituţiei publice în serviciul căreia se află ori a persoanei juridice
cu care are raporturi de muncă, apără drepturile şi interesele legitime ale acestora
în raporturile lor cu autorităţile publice, instituţiile de orice natură, precum şi cu
orice persoană juridică sau fizică, română sau străină; în condiţiile legii şi ale
regulamentelor specifice unităţii, avizează şi contrasemnează actele cu caracter
juridic.
Consilierii juridici pot constitui asociaţii profesionale în scopul apărării şi
promovării intereselor profesionale, în condiţiile legii privind asocierea şi
constituirea persoanelor juridice.
Consilierii juridici au drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege potrivit
statutului profesional şi reglementărilor legale privind persoana juridică în serviciul
căreia se află sau cu care are raporturi de muncă.
Consilierii juridici se pot asocia în structuri judeţene, pe ramuri sau domenii
de activitate, potrivit intereselor profesionale şi, după caz, la nivel naţional, cu
respectarea legii privind asociaţiile şi fundaţiile. Formele de asociere şi organizare
la nivel judeţean şi la nivel naţional sunt stabilite prin statutul asociaţiei, cerut de
lege.
Constituirea asocierilor profesionale are la bază principiile constituţionale ale
dreptului de asociere şi reglementările legale privind asocierea şi constituirea de
persoane juridice.
Asociaţia profesională a consilierilor juridici ţine evidenţa acestora în condiţii
similare evidenţei barourilor de avocaţi.

120
 Unitatea de învățare 10
Controlul managerial exercitat în cadrul sistemului judiciar

1. Procesul de control şi importanţa acestuia

A. Semnificație.
Controlul managerial constituie un proces prin care se realizează măsurarea
performanţelor obţinute, compararea acestora cu standardele de performanţă
determinate şi iniţierea unor măsuri de acţiune care să conducă la corijarea
abaterilor semnificative.
Controlul, ca proces de măsurare a performanţei, poate fi analizat din mai multe
perspective:
- ca funcţie a managementului, din perspectiva căreia managerul se asigură că
activitatea se derulează conform obiectivelor strategice stabilite, că resursele
umane, materiale şi informaţionale sunt utilizate conform destinaţiei stabilite şi că
în final performanţa reală va atinge sau va depăşi obiectivele stabilite iniţial;
- ca atribut al conducerii, reprezentat prin acel mijloc de perfecţionare a
activităţii organelor judiciare, exercitat sub diferite forme;
- ca metodă de verificare a modului de gestionare a resurselor alocate
sistemului.
În sistemul judiciar, controlul reprezintă un mijloc de identificare a deficienţelor
şi de stabilire a măsurilor necesare pentru înlăturarea abaterilor constatate. Din
această perspectivă există o strânsă legătură între funcţia de planificare şi cea de
control deoarece controlul constituie un segment al procesului de planificare, prin
ambele funcţii urmărindu-se conceperea şi verificarea propriu-zisă a funcţionării
instanţelor şi parchetelor, a conceperii planurilor de îmbunătăţire a performanţei
organizaţionale a instanţelor şi parchetelor, identificarea aspectelor ce ţin de
antrenarea răspunderii disciplinare a personalului din sistemul judiciar şi
verificarea cazurilor de încălcare a independenţei şi imparţialităţii judecătorilor şi
procurorilor, cu formularea de propuneri pentru protejarea acestor valori esenţiale
ale sistemului judiciar.

B. Tipurile de control.

a) Elementele sistemului operaţional – ale căror performanţe sunt comparabile

cu standardele – evidenţiază două tipuri principale de control:
- controlul preventiv sau controlul ante-factum, constă în examinarea
informaţiilor din mediul exterior organizaţiei şi a performanţelor intrărilor de
resurse în sistem, compararea acestora cu standardele preconizate şi declanşarea

121
unor acţiuni care să prevină apariţia disfuncţionalităţilor în subsistemele
componente.
- control corectiv sau control post-factum, care constă în măsurarea
performanţelor efectiv obţinute, compararea acestora cu standardele prestabilite, şi
evidenţierea abaterilor identificate, identificarea cauzelor de natură obiectivă/
subiectivă care au generat abaterile constatate şi declanşarea unor acţiuni corective
asupra tuturor elementelor sistemului pentru atingerea performanţelor dorite şi
funcţionarea eficace a sistemului condus.
b) Controlul poate fi exercitat pentru determinarea eficienţei manageriale şi
îndeplinirea corespunzătoare a atribuţiilor legale şi regulamentare ce incumbă
conducătorilor de instanţe şi parchete. Acest control presupune verificarea modului
de îndeplinire de către aceşti manageri, potrivit nivelului ierarhic la care se
situează, a modului de exercitare a funcţiilor manageriale de planificare,
organizare, coordonare, control-reglare şi comunicare în cadrul tuturor domeniilor,
compartimentelor şi sectoarelor de activitate ale instanţelor şi parchetelor.
În cadrul instanţelor judecătoreşti şi a parchetelor activităţile de control
derulate la nivelurile ierarhice existente în sistem vizează exercitarea atribuţiilor
manageriale de către conducătorii acestor organizaţii din perspectiva:
- organizării eficiente a activităţii, ocazie cu care verificările vor viza
îndeplinirea următoarelor criterii: folosirea adecvată a resurselor umane şi
materiale, evaluarea necesităţilor, gestionarea situaţiilor de criza, raportul resurse
investite - rezultate obţinute, gestionarea informaţiilor, organizarea pregătirii şi
perfecţionării profesionale şi repartizarea sarcinilor în cadrul instanţelor sau
parchetelor.
- a comportamentului şi comunicării, ocazie cu care verificările vor viza în
principal, comportamentul şi comunicarea cu judecătorii, procurorii, personalul
auxiliar, justiţiabilii, persoanele implicate în actul de justiţie, alte instituţii, mass-
media, asigurarea accesului la informaţiile de interes public din cadrul instanţei sau
parchetului şi transparenta actului de conducere.
- al asumării responsabilităţilor şi al aptitudinilor manageriale, ocazie cu care
vor fi avute în vedere, în principal, criteriile referitoare la îndeplinirea atribuţiilor
prevăzute de lege şi regulamente, implementarea strategiilor naţionale şi
secvenţiale în domeniul justiţiei şi respectarea principiului distribuirii aleatorii sau,
după caz, al repartizării pe criterii obiective a cauzelor.
- al aptitudinilor manageriale din perspective verificării capacităţii de
organizare, capacităţii rapide de decizie, rezistenţa la stres, autoperfecţionarea,
capacitatea de analiză, sinteză, previziune, strategie şi planificare pe termen scurt,
mediu şi lung, iniţiativa şi capacitatea de adaptare rapidă.
c) Controlul tematic din sistemul judiciar presupune verificarea unui anumit
domeniu/ compartiment/ sector de activitate a instanţelor şi parchetelor din

122
perspectiva modului de îndeplinire a atribuţiilor legale şi regulamentare de către
personalul care îşi desfăşoară activitatea în cadrul acestor subsisteme.
d) Controlul privind remedierea deficienţelor constatate ca urmare a unor
verificări anterioare are menirea de a verifica măsurile dispuse şi implementate
pentru înlăturarea disfuncţionalităţilor constatate şi îmbunătăţirea performanţei
instanţei sau parchetului verificat, precum şi a eventualelor deficienţe apărute după
încheierea controlului iniţial.
Indiferent de tipul controlului dispus activităţile de control trebuie să aibă ca
bază de documentare acte, date statistice ale instanţelor/ parchetelor supuse
controlului, informaţii formale sau informale aflate în posesia celui care exercită
acţiunea de control; acte sau relaţii de la alte instituţii sau autorităţi cu care
interacţionează organizaţia supusă controlului.

C. Metode şi sisteme utilizate de manageri în procesul de control

În exercitarea activităţilor de control metodele şi sistemele utilizate sunt

diverse, acestea contribuind la urmărirea progreselor înregistrate de activităţile
desfăşurate în cadrul instanţelor judecătoreşti/parchetelor.
Cele mai cunoscute şi frecvent utilizate metode de control specifice funcţiei
manageriale de control, ori specifice atât funcţiei de planificare cât şi de control
dintr-o organizaţie sunt următoarele:
- observarea directă reprezintă o metodă simplă de control exercitată de către
conducătorii instanţelor/ parchetelor ce are ca scop conturarea unei imagine de
ansamblu asupra vieţii interne a organizaţiei. Acest tip de control este utilizat
frecvent de managerii situaţi pe nivel ierarhic inferior şi cu o frecvenţă redusă de
către managerii de la nivelurile superioare.
- rapoartele scrise, constituie un instrument de control frecvent utilizat care în
funcţie de conţinutul lor pot fi rapoarte scrise informaţionale atunci când prezintă
constatările şi faptele desfăşurate, şi rapoarte analitice atunci când faptele
observate sunt analizate, interpretate şi explicate.
- auditurile, care constau în examinarea şi verificarea conformităţii unei
activităţi specifice sau a situaţiei generale din organizaţie cu anumite norme legale
sau manageriale. În cadrul instanţelor/ parchetelor pot fi derulate:
• acţiuni de audit financiar prin care se analizează activitatea financiar
contabilă şi verificarea corectitudinii operaţiunilor derulate cu regulile
prevăzute de metodologia contabilă în uz, acţiuni ce pot fi derulate de
personal exterior organizaţiei analizate (din cadrul Ministerului de
Justiţie, a Curţii de Conturi) sau de personalul de specialitate propriu.

123
 • acţiuni de audit managerial constând în evaluarea de ansamblu
privind modul de desfăşurare a organizării şi funcţionalităţii
instanţelor/ parchetelor pe care managerii le conduc ori a respectării
obligaţiilor statutare şi regulamentare de către categoriile de personal
care îşi desfăşoară activitatea în sistem. Procesul de investigare este
complex necesitând culegerea unui volum mare de informaţii,
concluziile rezultate fiind prezentate sub forma unor recomandări
factorilor decizionali.
- bugetele sunt instrumente de control managerial şi exprimă în termeni
financiari sau numerici cerinţele unei activităţi şi a rezultatelor aşteptate de la
acea activitate. În acţiunile de planificare şi control pot fi folosite mai multe
tipuri de bugete:
1. bugetele de venituri şi cheltuieli prin care sunt detaliate veniturile/ cheltuielile
planificate
2. bugetele de investiţii prin care sunt precizate cheltuielile prevăzute pentru
instalaţii, echipamente şi alte elemente de investiţii
3. bugetele materialelor care cuprind cerinţele de materiale pentru perioada
planificată.

4. Controlul derulat în instanțele judecătorești și unitățile

de parchet prin intermediul inspecției judiciare.

A. Inspecția judiciară: scop, principii, organizare, atribuții.

Inspecția Judiciară funcționează ca structură autonomă, cu personalitate
juridică, în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii și acționează potrivit
principiului independenței operaționale.
Scopul Inspecției Judiciare este acela de a contribui la îmbunătățirea calității
actului de justiție, a eficienței și eficacității sistemului judiciar, prin intermediul
unor verificări independente și de evaluare a activității acestuia.
Activitatea Inspecției Judiciare și verificările efectuate de către aceasta se
desfășoară cu respectarea principiilor independenței judecătorilor și procurorilor,
supunerii lor numai legii, precum și autorității de lucru judecat.
Inspecția Judiciară este condusă de inspectorul-șef, ajutat de inspectorul-șef
adjunct, numiți de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii dintre inspectorii
judiciari în funcţie, în urma unui concurs care constă în prezentarea unui proiect
referitor la exercitarea atribuţiilor specifice funcţiei de conducere respective şi într-
o probă scrisă privind managementul, comunicarea, resursele umane, capacitatea
candidatului de a lua decizii şi de a-şi asuma răspunderea, rezistenţa la stres şi un

124
test psihologic. Mandatul inspectorului-şef şi al inspectorului-şef adjunct este de 3
ani şi poate fi înnoit o singură dată, în condițiile legii.
Inspectorii din cadrul Inspecţiei Judiciare sunt numiţi în funcţie de către
inspectorul-şef, în urma unui concurs, pentru un mandat de 6 ani, dintre judecătorii
şi procurorii care au o vechime de cel puţin 8 ani în magistratură, care au cel puţin
grad de tribunal sau parchet de pe lângă tribunal şi au avut calificativul «foarte
bine» la ultima evaluare. Concursul constă în susţinerea unei probe scrise şi a unui
interviu.
Inspectorii judiciari îşi desfăşoară activitatea în mod independent şi
imparţial. Aceștia nu pot efectua cercetarea disciplinară sau orice alte lucrări care
privesc judecători sau procurori din cadrul instanţelor ori parchetelor unde
inspectorul a funcţionat. Modul de repartizare a sesizărilor şi a dosarelor
disciplinare către inspectorii judiciari se face în sistem computerizat sau în alt mod
care asigură repartizarea aleatorie a dosarelor.
Inspectorii judiciari au următoarele atribuţii:
a) în materie disciplinară, dispun şi efectuează cercetarea disciplinară în
vederea exercitării acţiunii disciplinare faţă de judecători, procurori, inclusiv faţă
de cei care sunt membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, precum şi faţă de
magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
b) efectuează verificări la instanţele de judecată în legătură cu respectarea
normelor procedurale privind primirea cererilor, repartizarea aleatorie a dosarelor,
stabilirea termenelor, continuitatea completului de judecată, pronunţarea,
redactarea şi comunicarea hotărârilor, înaintarea dosarelor la instanţele competente,
punerea în executare a hotărârilor penale şi civile şi informează Secţia pentru
judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, formulând propuneri adecvate;
c) efectuează verificări la parchete în legătură cu respectarea normelor
procedurale privind primirea şi înregistrarea lucrărilor, repartizarea dosarelor pe
criterii obiective, continuitatea în lucrările repartizate şi independenţa procurorilor,
respectarea termenelor, redactarea şi comunicarea actelor procedurale şi
informează Secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii,
formulând propuneri adecvate;
d) verifică eficienţa managerială şi modul de îndeplinire a atribuţiilor ce
decurg din legi şi regulamente pentru asigurarea bunei funcţionări a instanţei şi a
parchetului, a calităţii corespunzătoare a serviciului, semnalează deficienţele
constatate şi formulează propuneri corespunzătoare pentru înlăturarea acestora, pe
care le prezintă secţiei corespunzătoare;
e) verifică sesizările adresate Inspecţiei Judiciare sau se sesizează din oficiu
în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor,
procurorilor, inclusiv a celor care sunt membri ai Consiliului Superior al

125
Magistraturii şi a magistraţilor-asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ori în
legătură cu încălcarea obligaţiilor profesionale ale acestora;
f) efectuează, la solicitarea Consiliului Superior al Magistraturii, verificări
privind condiţia bunei reputaţii, pentru judecătorii şi procurorii în funcţie;
g) efectuează verificările dispuse de Plenul Consiliului Superior al
Magistraturii pentru soluţionarea cererilor privind apărarea reputaţiei profesionale
şi a independenţei judecătorilor;;

2.Procedura de efectuare a controalelor de către Inspecţia Judiciară

În exercitarea atribuţiilor prevăzute de Legea nr. 317/2004 Inspecţia
Judiciară, prin inspectorii judiciari, desfăşoară, în principal, următoarele tipuri de
control:
a) controlul privind eficienţa managerială şi modul de îndeplinire a
atribuţiilor, ce decurg din legi şi regulamente, de către conducerea instanţei sau
parchetului. În cadrul acestui tip de control se verifică modul de îndeplinire de
către judecătorii şi procurorii cu funcţii de conducere a atribuţiilor manageriale de
planificare, organizare, coordonare, control-reglare şi comunicare, precum şi
respectarea obligaţiilor prevăzute de legi şi regulamente pentru a asigura buna
funcţionare a instanţei sau a parchetului şi calitatea corespunzătoare a serviciului
public.
b) controlul privind respectarea normelor procedurale şi regulamentare de
către judecători/procurori şi personalul auxiliar de specialitate din cadrul
instanţelor şi parchetelor. Acest tip de control vizează verificarea respectării de
către judecători şi personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor a
normelor procedurale şi regulamentare privind primirea şi înregistrarea cererilor,
repartizarea aleatorie a dosarelor, stabilirea termenelor, continuitatea completului
de judecată, pronunţarea, redactarea şi comunicarea hotărârilor, înaintarea
dosarelor la instanţele competente, punerea în executare a hotărârilor penale şi
civile.
c) controlul tematic - are ca obiect verificarea respectării normelor
procedurale şi regulamentare privind un anumit domeniu de activitate sau
compartiment din cadrul instanţelor şi al parchetelor.
d) controlul privind remedierea deficienţelor constate ca urmare a unor
verificări anterioare - vizează îndeplinirea măsurilor dispuse pentru înlăturarea
disfuncţionalităţilor şi pentru îmbunătăţirea performanţei instanţei sau parchetului
verificat.
Toate aceste tipuri de controala se stabilesc, prin ordin, anual sau ori de câte
ori se impune de către inspectorul-şef, ori la propunerea ministrului justiţiei,
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
sau a preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Plenul sau secţiile Consiliului

126
Superior al Magistraturii pot dispune, prin hotărâre, efectuarea de către Inspecţia
Judiciară a acestor controale, precum şi a oricăror altor controale.
În ipoteza constatării unor disfuncţionalităţi majore în activitatea
instanţelor/parchetelor controlate, echipa de inspectori judiciari solicită
inspectorului-şef extinderea verificărilor sau a obiectivelor controlului, iar atunci
când se constată că există indicii privind săvârşirea unei abateri disciplinare sau de
încălcare a normelor Codului deontologic de către judecători, procurori sau
magistraţi asistenţi, inspectorul judiciar/echipa de inspectori judiciari întocmeşte
un referat cu propunere de sesizare din oficiu a Inspecţiei Judiciare
Raportul de control se întocmeşte de echipa de inspectori judiciari și se
aprobă de către Secţia sau Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, după caz.

127