Nacu Ana-Maria

Specializarea română-engleză

Reprezentări ale diavolului în poveștile lui Creangă

Ion Creangă este unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române, cunoscut
pentru stilul său aparte pe care îl utilizează în poveștile, povestirile și basmele sale. Cu toate
că opera sa este atât de cunoscută la noi, creațiile lui Creangă sunt unele „din cele mai dificile
din câte cunoaște literatura română”1. Un argument în acest sens ar fi că opera scriitorului
moldovean este privită superficial. Criticii nu i-au acordat o prea mare importanță acestui
scriitor, opera lui nefiind „înțeleasă de la bun început în adevăratul ei spirit și nici apreciată
din punct de vedere estetic la adevărata ei valoare”2, autorul fiind numit „vârtosul glumeț”.
Opera sa nu era privită ca fiind rezultatul unui proces erudit, ci urmarea unui talent înnăscut
neșlefuit de erudiție. Acest lucru se poate observa din faptul că operele sale nu au fost strânse
într-un volum în timpul vieții sale cu toate că au fost publicate în revista Convorbiri Literare.
Încetul cu încetul, criticii au început să-i acorde binemeritata atenție, ajungând să fie unul
dintre cei mai comentați autori ai literaturii române.
Unul dintre aspectele cele mai des discutate și analizate privind opera lui Ion Creangă
este referitor la modul în care poveștile lui îl fac pe cititor să zâmbească sau chiar să râdă în
hohote. „Tocmai pentru că ne-a dat motive să râdem în stilul nostru, atunci când aveam sau
când avem nevoie mai mult, ca și Caragiale, Creangă continuă să atragă” 3. Umorul său aparte
face ca opera sa să fie de actualitate chiar și în ziua de azi. Acțiunea prezentată nu este tot
timpul pozitivă, ci, dimpotrivă, uneori situațiile sunt destul de triste și dramatice, însă aici
constă toată genialitatea autorului de a reuși să facă din orice situație un moment autentic de
umor. De exemplu, dacă ne punem în pielea lui Nică nu cred că atunci când a luat râie sau a
fost bătut pentru toate năzbâtiile pe care le-a făcut s-a simțit bine, însă modul în care este
prezentată acțiunea reușește să ne aducă zâmbetul pe buze astfel încât observăm că „naratorul
are în chip evident simțul umorului” și prezintă „faptele epice, chiar și pe cele mai dramatice,
astfel încât cititorul are sentimentul că în spatele lor este cineva care relativizează lucrurile,
face haz de necaz, începe într-un fel fraza și o termină în alt chip, producând nu consternare,
ci un râs bucuros”4. Cu toate că umorul lui Creangă a fost considerat de unii critici umorul
1
Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Ion Creangă, Prefață de Academician Mihai Cimpoi, Ed. Princeps Edit, 2009, p.
11.
2
Eugen Simion, Ion creangă. Cruzimile unui moralist jovial, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Postfață și
Repere critice de Bianca Burța-Cernat, Ed. Princeps Multimedia, Iași, 2014, p. 11.
3
Elvira Sorohan, Singurătatea scriitorului, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2004, p. 47.
4
Eugen Simion, op. cit., pp.225-226.
Nacu Ana-Maria
Specializarea română-engleză

tipic țăranului care privește lucrurile într-un mod optimist, acesta, trebuie admis, că este
rezultatul culturii și al înțelegerii profunde a procedeului artistic, căci în fond umorul este
considerat „o dovadă de superioritate a spiritului, spun alții, o mică victorie a inteligenței
asupra unui adversar care, așteptând ceva, este trimis în altă direcție și, astfel, dezarmat” 5.
Este greșit să spunem că Ion Creangă reușește să realizeze asemenea capodopere fără a
conștientiza acest lucru. Într-adevăr talentul său este incontestabil, însă orice talent neșlefuit
rămâne într-o stare latentă, neputând aduce rezultate impresionante. Scriitorul a păstrat
autenticitatea țăranului humuleștean, însă nu se poate spune că felul în care povestește este
tipic oricărui țăran, căci fără un nivel de bază de cunoștințe, nu era posibilă crearea unei
asemenea capodopere care a rezistat timpului, fiind de actualitate după mai mult de 100 de
ani.
Comicul lui Creangă reiese din prezentarea într-un stil unic și autentic a evenimentelor
„plin de umor, participând la desfășurarea narațiunii, mimând, comentând, făcând tot felul de
aluzii la lucruri și tradiții cunoscute de cei cărora li se adresează, ca un tipic mădular al
colectivității din care face parte și pe care o reprezintă, cu toate trăsăturile etice, afective și
intelectuale caracteristice”6. Astfel cititorul simte că naratorul i se adresează direct lui, ca și
cum ar dori să-i prezinte o întâmplare autentică, comentariile dând viață povestirii pe care o
face mai credibilă și, totodată, reușește să-l introducă mai ușor pe cititor în lumea ei. Cu alte
cuvinte putem spune că Ion Creangă are un stil aparte care îl face inconfundabil și remarcabil
în literatura noastră. El privește lucrurile dintr-o perspectivă diferită și autentică, astfel că la el
până si basmul capătă caracteristici nemaivăzute. Harap-Alb nu mai este personajul cu calități
impresionante căruia îi iese totul perfect din prima, ci reprezintă prototipul omului bun cu
defecte și calități care nu le știe pe toate, ci are nevoie de experiență și ajutor pentru a se
forma și a deveni eroul din final, însă acesta este unul din multe alte aspecte care la Creangă
sunt altfel decât la ceilalți.
Un alt exemplu în acest sens este modul în care scriitorul prezintă diavolul în operele
sale. La Creangă, acest personaj nu este văzut într-un mod tradițional ca făptura care face rău
și reușește să-l facă pe om să decadă moral, ci este prezentată ideea că „ omul are nevoie de
diavol, fără care ființa lui e ternă, spiritul lenevește”. Astfel, diavolul reprezintă un stimulent
care „impulsionează inteligența, îl face (pe om) mai activ, ceea ce duce la înfrângerea
diavolului și a inferiorității din om”7. Această idee este opusă celei din popor conform căreia

5
Ibidem, p.228.
6
Zoe Dumitrescu-Bușulenga, op. cit., p. 159.
7
Elvira Sorohan, op. cit., p. 110.
Nacu Ana-Maria
Specializarea română-engleză

necuratul este atât de viclean și inteligent încât omul cade victimă și își vinde sufletul cu
ușurință. Din acest motiv oamenii refuză să îi rostească numele, găsind alternative pentru a
denumi această creatură. Astfel, s-a ajuns la o listă destul de lungă de sinonime care să
înlocuiască numele de diavol: necuratul, Aghiuță, cel viclean, cel rău, Scaraoțchi, ucigă-l
toaca, ducă-se pe pustii, așa încât să se evite pronunțarea numelui lui pentru a nu-l invoca.
Chiar dacă „în cultura noastră populară se perpetua această spaimă de diavol, Creangă nu i-a
luat în serios cauza ca element advers al lumii” și, râzând pe seama acestuia, îl folosește pe
diavol ca mijloc de reușită a omului în viață8.
Omul este mai inteligent decât dracii în operele autorului humuleștean și „găsește
mijloace să taie pofta diavolului de a i se opune, își însușește inteligent și hâtru forța lui”.
Așadar, în viziunea scriitorului „diavolul e sluga omului, e ridicol și păgubos, poate fi păcălit
într-un fel hazliu, nu mai izbutește să cumpere suflete sau nu mai vrea să-o facă pentru că a
început să-l iubească pe om”9. Ceea ce rămâne neschimbat în comportamentul diavolului este
dorința inițială de a face rău. Nici în operele lui Creangă diavolul nu dorește să facă bine, însă
omul reușește prin inteligența și iscusința sa să-l umilească astfel încât rolurile se schimbă,
ajungându-se la situația în care diavolul e cel care se teme de om și nu-și dorește să mai aibă
de a face cu acesta sau la situația în care cel rău ajunge să se folosească de viclenia specifică
pentru a-l ajuta pe om datorită faptului că se atașează emoțional de acesta.
În opoziție cu viziunea creștină despre diavol în care acesta este întruchiparea urâțeniei
și a răului, acest lucru fiind vizibil în însăși înfățișarea lui, fiind descris ca un „țap, cu copite și
coarne, cu urechi de măgar și coadă, păros și cu ochi roșii”10, în opinia lui Creangă dracul este
„un personaj mai degrabă simpatic, oricum umanizat, cu atributele lumii moldovenești” 11.
Dracii în povestirile lui Creangă sunt ori învinși de inteligența umană (Dănilă Prepeleac) ori
încep să-l simpatizeze pe om și vor să-l ajute (Stan Pățitul).
În povestea Dănilă Prepeleac diavolul devine un instrument prin care personajul este
determinat să-și dezvolte și, în același timp, să-și demonstreze inteligența. Protagonistul
poveștii nu se arată a fi plin de înțelepciune până în momentul întâlnirii cu necuratul. La
începutul poveștii acesta este prezentat ca o persoană care nu reușește să ia cele mai bune
decizii și din acest motiv, situația familiei sale nu este una tocmai fericită. El apelează tot

8
Idem.
9
Ibidem, pp. 111-112.
10
Mircea Păduraru, Reprezentarea Diavolului în imaginarul literar românesc, Editura Universității „Alexandru
Ioan Cuza”, Iași, 2012, p. 39.
11
Eugen Simion, op. cit., p. 110.
Nacu Ana-Maria
Specializarea română-engleză

timpul la fratele său bogat pentru a izbuti să-și întrețină familia. Lipsa de înțelepciune este
reliefată și în procesul de vindere al calului din care personajul nostru iese doar în pierdere,
punând toate deciziile greșite pe seama celui rău („ Doar știu că nu mi-i acum întâiași dată să
merg la drum; dar parcă dracul mi-a luat mințile!”). Totul se schimbă atunci când, dorind să
construiască o mănăstire, diavolii i se arată și îl supun la diferite probe. În momentul în care
este pus față în față cu diavolul, Dănilă Prepeleac dă dovadă de inteligență și perspicacitate și
îi învinge pe draci. Probele la care este supus sunt dificile pentru un om, însă inteligența și
creativitatea reușesc să învingă forța fizică. Astfel protagonistul trece toate probele, umilind
diavolii, ei înșiși recunoscând acest lucru („— Măi omule, zise dracul. Tu, cu șmecheriile tale,
ai tulburat toată drăcimea;”).

În mod normal, diavolul este prezentat „ca o sumă a negativităților superioare, un

meșter absolut al răului, în stare a citi gândurile omului și a pregăti cu minuție dezastrele”.
Creangă răstoarnă această imagine și „aduce în Dănilă Prepeleac niște demoni amărâți și
înfricoșați, ușor de manipulat chiar de un individ intelectualicește modest” 12. Dănilă face totul
pe dos („Toate câte le făcea, le făcea pe dos”) până în momentul probelor, când „face lucrurile
corect în raport cu ordinea lumii, dar «pe dos» în raport cu regulile jocului și în felul acesta va
câștiga toate probele”13. În acest text, diavolul este privit ca un personaj ușor manipulabil și
lipsit de inteligență, un amărât are stârnește râsul tocmai prin faptul că este învins de Dănilă
care în prima parte a poveștii este prezentat ca fiind „nechitit la minte și nechibzuit la trebi”.
Totodată, putem privi reprezentarea diavolului aici ca fiind un impuls pentru personaj să
reușească să găsească cele mai bune soluții pentru a ieși din încurcătură. Poate că Dănilă
Prepeleac nu devine dintr-odată foarte inteligent după aceste probe, însă se observă o evidentă
schimbare: pentru prima dată lucrurile îi ies cum trebuie în opoziție cu felul în care este
prezentat la începutul poveștii. Într-adevăr, diavolii de aici nu sunt înspăimântători, deși „sunt
înzestrați cu puteri miraculoase” 14, însă, cu toate acestea, este vizibil faptul că Dănilă
Prepeleac are un real progres, reușind să ia decizii înțelepte în cadrul unei situații limită.

În ceea ce privește umilirea diavolului, povestea lui Ivan Turbincă se aseamănă cu cea
a lui Dănilă Prepeleac. Nici aici diavolii nu dau dovadă de prea multă istețime, singura
metodă prin care îl torturează este faptul că nu-l lasă să doarmă. Cel care reușește să tortureze
în adevăratul sens al cuvântului este Ivan. Spre deosebire de povestea anterioară, aici

12
Ibidem, p.117.
13
Mircea Păduraru, op. cit., p. 101.
14
Elvira Sorohan, op. cit., p. 111.
Nacu Ana-Maria
Specializarea română-engleză

protagonistul are, pe lângă inteligență, și turbinca cu care îi înfricoșează pe cei care sunt
definiția răului și a fricii. Astfel, aici pactul cu diavolul este întors pe dos întrucât „Scaraoschi
se roagă de bețivul petrecăreț Ivan să-l ierte și promite să nu mai calce pe pământ” 15. Această
schimbare de roluri este cea care ne face să zâmbim tocmai pentru că Ion Creangă creionează
un fel de parodie a ideii clasice despre diavol. Dracii sunt aici umanizați, lumea lor fiind
prezentată „după schema universului uman”, având „un comportament eminamente uman” 16.
Cu alte cuvinte, diavolul pierde tot ce îl reprezintă, fiind prezente doar aspectele care îl
transformă într-un personaj comic de care își bate joc omul. Apar elementele specific
demonice (viclenia, teroarea și frica), însă rolurile fiind schimbate (omul e cel care se joacă cu
diavolii și nu invers) evenimentele capătă un sens umoristic, iar nu unul înspăimântător cum
ar fi de așteptat să se întâmple în lumea răului.

Dacă în poveștile anterioare, diavolul era prezentat în general, nefiind vorba despre un
individ anume, în Povestea lui Stan Pățitul, acesta „și-a asumat identitatea personală și s-a
solidarizat excesiv cu omul, ignorându-se ca demon și lăsându-se invadat de sentimente
frățești”17. Povestea debutează cu problema însurătorii la care după vârsta de treizeci de ani
„ numai dracu-i vine de hac”, anticipând în acest fel rolul pe care scriitorul humuleștean i-l dă
necuratului în acest text. Diferit față de celelalte povești, aici, dracul care ia numele de Chirică
nu duce lipsă de inteligență și este umanizat într-un fel aparte. El se apropie cel mai mult de
umanitate dând dovadă de sentimente care se află în contradicție cu ideea de diavol. În acest
caz, ca urmare a încălcării „unui protocol divin”, diavolul „e nevoit să-și asume chip uman, să
capete trăsături de persoană”18. El, însă, nici înainte de acest eveniment nu excela în atributele
sale de drac. Era „un drac fără mari performanțe”19 așa că trecerea de la diavol la om nu a fost
una prea dificilă. Astfel, Chirică reușește să devină nu doar un servitor, așacum i s-a poruncit,
ci un adevărat prieten și sfătuitor al lui Stan. În anii în care îl slujește, Chirică îi schimbă viața
lui Stan, reușind să-i ofere tot ceea ce ar fi putut să-și dorească. Îi oferă sfaturi despre cum să-
și aleagă soția și pe deasupra pune la cale un plan prin care să-i scoată nevestei „coasta de
drac” pentru a o face soția ideală. De asemenea, îi strânge avere lui Stan pentru a-i ușura viața
și a-l face un gospodar în adevăratul sens al cuvântului. De-a lungul celor trei ani, diavolul
reușește să realizeze tot ceea ce Stan nu putuse să facă până la acea vârstă.
15
Eugen Simion, op. cit., p. 119.
16
Elvira Sorohan, op. cit., p. 123.
17
Mircea Păduraru, op. cit., p. 117.
18
Ibidem, p. 111.
19
Eugen Simion, op. cit., p. 111.
Nacu Ana-Maria
Specializarea română-engleză

Cu toate că Chirică e diavolul care se apropie cel mai mult de caracterul uman, sunt
câteva aspecte care l-ar putea da de gol în ceea ce privește originea sa. Răspunsurile
imprecise, „vorbele în dodii, propozițiile neterminate, sugestiile ba serioase, ba glumețe”, 20
dar și puterile ascunse de care dă dovadă (reușește să secere un lan imens de grâu într-o
noapte, știe să citească fetele cu care Stan vrea să se însoare) trădează adevărata origine a
servitorului. Cu toate acestea, identitatea lui rămâne secretă până în momentul în care Chirică
își dezvăluie singur identitatea: „— Ei, stăpâne, iaca, chiar azi mi s-au împlinit anii de slujbă.
Rămâi de-acum sănătos, că eu mă duc de unde am venit. Dar să știi de la mine, și să spui și
altora, că te-a slujit un drac trei ani de zile, numai pentru un boț de mămăligă de pe teșitura
din pădure și pentru un putregai de căpătâi ce-mi trebuiește sub talpa-iadului”.

Chirică e prezentat într-un stil cu totul aparte, el devine „un diavol sentimental”,
păstrându-și din adevărata identitate doar caracteristicile care îi sunt de folos pentru a-și ajuta
stăpânul. El nu mai este prost ca ceilalți draci din poveștile lui Creangă, ci „este acceptat ca
argat numai după ce face dovadă că este isteț la minte”21. În acest text, pactul cu diavolul
„capătă o configurație cu totul specială. Nu diavolul însuși încheie acest pact, ci este obligat la
încheierea și respectarea lui de către Scaraoschi”22.

În poveștile lui Creangă, diavolul este transformat fie într-un personaj ridicol,
caraghios prin prostia de care dă dovadă, fie este atât de umanizat încât preia din sentimentele
cele mai nobile ale omului. Acesta își abandonează rolul de adversar, realizându-se un proces
de umanizare a diavolului. „Răul pare a fi rezervat de Creangă oamenilor”, pe când „dracilor
li se oferă posibilitatea de a surprinde, de a aduce varietate în lume și de a fi autorii gesturilor
și intervențiilor mirabile”23. Cu alte cuvinte, Ion Creangă reușește să surprindă prin viziunea
pe care o induce asupra diavolului, estompând granița creată între bine și rău, om și diavol și
făcându-l pe cititor să-și schimbe, măcar pe parcursul lecturii, percepția asupra diavolului.

20
Ibidem, p. 112.
21
Elvira Sorohan, op. cit., p. 117.
22
Zoe Dumitrescu-Bușulenga, op. cit., p. 70.
23
Mircea Păduraru, op. cit., p. 119.
Nacu Ana-Maria
Specializarea română-engleză

Bibliografie

1. Elvira Sorohan, Singurătatea scriitorului, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași,
2004.
2. Eugen Simion, Ion creangă. Cruzimile unui moralist jovial, Ediția a II-a revăzută și adăugită,
Postfață și Repere critice de Bianca Burța-Cernat, Ed. Princeps Multimedia, Iași, 2014.
3. Mircea Păduraru, Reprezentarea Diavolului în imaginarul literar românesc, Editura
Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2012.
4. Mircea Păduraru, Reprezentarea Diavolului în imaginarul literar românesc, Editura
Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2012.