Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Eticheta ecologică este un simbol grafic si/sau un text descriptiv scurt aplicat pe produs,
ambalaj, într-o brosura sau în alt document informativ care însoteste produsul si care ofera
informatii despre cel putin unul si cel mult trei tipuri de impact asupra mediului (asa de
exemplu, poluare redusa a aerului, eficient din punct de vedere energetic si toxicitate redusa).
O eticheta ecologica identifica performanta de mediu a unui produs, în cadrul categoriei
de produse din care face parte, bazata pe analiza ciclului de viata al acestuia.
Preocuparile tot mai intense de reducere a impactului negativ al proceselor si rezultatelor
acestora asupra mediului ambiant sunt evidentiate, de-a lungul timpului, în multe tari, prin
existenta unor marci nationale de etichetare ecologică. Prima initiativa de acest fel a fost Blue
Angel, în Germania, care a început sa functioneze din 1978, urmata de multe alte marci asa
cum sunt cele prezentate în tabelul urmator (tabel nr. 1).
Sistemul german de marcare ecologică a produselor a fost preluat şi de alte ţări, printre
care Marea Britanie, Franţa, Olanda, Belgia.
Ulterior, în 1990, în Germania s-a introdus şi un sistem de marcare ecologică a
ambalajelor, “Der Grüne Punkt”, care, împreună cu marca “Blaues Engel” formează “Duales
System”. Acest sistem are drept scop finanţarea şi gestionarea colectării şi reciclării
ambalajelor, cu aportul consumatorului în colectarea conform cu procedura stabilită.
Ambalajele astfel marcate sunt reciclabile sau incinerabile.
Sisteme de marcare ecologică au fost stabilite şi în numeroase alte ţări, de exemplu în
Canada (1988, “Environmental Choise”), în ţările europene nordice (1989, Norvegia, Suedia,
Finlanda, Islanda, într-un sistem coordonat de Consiliul Nordic), Japonia (1989, “Eco-Mark”,
coordonat de un oficiu din cadrul Agenţiei Mediului).
Preocupările din Uniunea Europeană privind realizarea unui sistem unitar de marcare
ecologică a produselor s-au concretizat printr-o reglementare din 1992, care introduce un
sistem comunitar de marcare ecologică. Acest sistem urmăreşte promovarea produselor care
au un impact mai redus asupra mediului şi, de asemenea, informarea corectă a consumatorilor
din ţările UE cu privire la caractericticile ecolgice ale produselor care se comercializează pe
piaţa comună a Uniunii. Sistemul este aplicabil tuturor produselor, inclusiv celor importate
din terţe ţări.
Sistemul comunitar de marcare ecologică este un sistem voluntar, descentralizat, dreptul
de aplicare a mărcii fiind acordat de un comitet naţional. La acordarea mărcii ecologice se au
în vedere toate aspectele ambientale ale produsului, cum sunt: impactul ambiental al
deşeurilor rezultate, consumul de energie şi de resurse naturale, poluarea şi degradarea
solului, contaminarea apei şi aerului, nivelul zgomotului, inclusiv aceleaşi aspecte legate de
ambalaj. În stabilirea criteriilor ecologice pentru fiecare categorie de produs, sunt implicate
comitetele naţionale de atribuire a mărcii de produs ecologic, forumul consultativ al părţilor
interesate (comerţ, industrie, consumatori etc) şi Comitetul de reglementare, format din
reprezentanţii ţărilor membre UE.
Trasaturile comune tuturor acestor scheme de etichetare ecologică nationala sunt:
schemele sunt voluntare;
determinarea criteriilor ecologice pe baza ciclului de viata a grupelor de produse;
nivelurile criteriilor de acordare sunt astfel stabilite pentru a încuraja dezvoltarea
produselor cu impact minim asupra mediului;
sunt protejate legal de un simbol sau logo;
sunt revizuite periodic, tinând cont de dezvoltarea tehnologica si pozitia pe piata.
Ecoetichetare în România