Cursuri

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DREPTUL SUCCESORAL
ŞI INSTITUŢIA MOŞTENIRII
NOTE DE CURS
Definiţia moştenirii
Potrivit art. 953 C.civ.,„moştenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate
către una sau mai multe persoane în fiinţă”.
Subiectele dreptului succesoral sunt:
– persoana despre a cărei moştenire este vorba, adică defunctul, care se mai numeşte de cuius sau
autor. Dacă ne referim la transmiterea moştenirii pe cale testamentară, acesta se numeşte testator;
– persoana sau persoanele care dobândesc patrimoniul defunctului se numesc moştenitori, succesori
sau urmaşi, iar în materie testamentară, legatari.
Potrivit art. 1100 alin. (2) C.civ., „prin succesibil se înţelege persoana care îndeplineşte condiţiile
prevăzute de lege pentru a putea moşteni, dar care nu şi-a exercitat încă dreptul de opţiune
succesorală”.
Mai trebuie să precizăm că patrimoniul persoanei fizice decedate ce constituie obiect al
transmisiunii succesorale, mai este denumit şi masă succesorală sau patrimoniu succesoral.
Sediul materiei
Constituţia României prevede în art. 46 că dreptul la moştenire este garantat. Codul civil
reglementează moştenirea în Cartea a IV-a, intitulată Despre moştenire şi liberalităţi acesta fiind
singurul act normativ incident în materie, spre deosebire de reglementarea anterioară, în care, pe lângă
dispoziţiile Codului civil de la 1864, existau şi legi speciale ce reglementau această
materie.Dispoziţiile cuprinse în Codul civil reglementează în mod unitar materia moştenirii în
art. 953-1163, însă acestea se află într-o strânsă legătură şi cu alte articole ale acestui act normativ.
Dispoziţiile de drept internaţional privat cuprinse în Cartea a VII-a reglementează „Moştenirea” în
Titlul II, Capitolul IV (art. 2633-2636 C.civ.) fiind vizate în esenţă aceleaşi raporturi de drept
succesoral ca şi în dreptul naţional, elementul de diferenţiere fiind dat de existenţa elementului de
extraneitate.
Reglementări legale relativ la moşteniri se regăsesc însă şi în alte acte normative, iar cu titlu de
exemplu menţionăm: Legea locuinţei nr. 114/1996, republicată cu modificările şi completările
ulterioare; Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată cu modificările şi completările ulterioare;
Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie
1945-22 decembrie 1989, republicată cu modificările şi completările ulterioare; Legea nr. 8/1996
privind dreptul de autor şi drepturile conexe; Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii
notariale, republicată, precum şi Regulamentul de punere în aplicare a acestei legi, etc.
De asemenea, există şi reglementări europene cu incidenţă în materia succesiunilor. Potrivit art. 4
C.civ., „în materiile reglementate de prezentul cod, dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile
persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Constituţia, Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, pactele şi celelalte tratate la care România este parte.
Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului,
la care România este parte, şi prezentul cod, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia
cazului în care prezentul cod conţine dispoziţii mai favorabile”.
Felurile moştenirii
Potrivit art. 955 alin. (1) C.civ., „Patrimoniul defunctului se transmite prin moştenire legală, în
măsura în care cel care lasă moştenirea nu a dispus altfel prin testament”. Din punct de vedere al
izvorului vocaţiei succesorale, putem distinge între moştenire legală sau moştenire testamentară.
Moştenirea este legală când transmiterea patrimoniului are loc în temeiul legii. Moştenirea este
testamentară în situaţia în care transmiterea masei succesorale se deferă în baza voinţei testatorului
manifestată prin întocmirea testamentului.
Caracterele juridice ale transmisiunii succesorale

Transmisiunea succesorală se particularizează prin următoarele caractere juridice:
- Transmisiunea succesorală este o transmisiune pentru cauză de moarte, mortis causa
- Transmisiunea succesorală este o transmisiune universală
- Transmisiunea succesorală este o transmisiune unitară
- Transmisiunea succesorală este o transmisiune indivizibilă
Deschiderea moştenirii
Din punct de vedere al sediului materiei, dispoziţiile vizând deschiderea moştenirii se regăsesc în
art. 954 din Cartea a IV-a intitulată Despre moştenire şi liberalităţi, Titlul I – Dispoziţii
referitoare la moştenire în general, Capitolul I – Dispoziţii generale.
Potrivit art. 954 alin. (1) C.civ., „moştenirea unei persoane se deschide în momentul decesului
acesteia”.
Importanţa juridică a datei morţii

Data morţii persoanei fizice prezintă importanţă, în funcţie de aceasta determinându-se următoarele
elemente:
a. sfera persoanelor care sunt chemate la moştenire (moştenitorii legali şi/sau testamentari),
capacitatea lor succesorală, precum şi drepturile care li se cuvin;
b. momentul transmiterii moştenirii către succesori. Transmiterea moştenirii către succesori are loc
nu de la data acceptării acesteia, ci retroactiv, de la data deschiderii sale. Potrivit art. 1114 alin. (1)
C.civ., „acceptarea consolidează transmisiunea moştenirii realizate de plin drept la data decesului”. Şi
renunţarea la moştenire produce efecte retroactive până la această dată. Potrivit art. 1121 alin. (1)
C.civ., „succesibilul care renunţă este considerat că nu a fost niciodată moştenitor”. În concluzie, atât
în privinţa acceptării moştenirii, cât şi a renunţării la moştenire, efectele se produc retroactiv, urcând
până la momentul deschiderii moştenirii;
c. data de la care începe să curgă, de regulă, termenul de opţiune succesorală. Potrivit art. 1103 alin.
(1) C.civ., „dreptul de opţiune succesorală se exercită în termen de un an de la data deschiderii
moştenirii”;
d. compunerea şi valoarea masei succesorale;
e. validitatea actelor juridice asupra unei moşteniri, deoarece, în principiu, actele cu privire la o
moştenire nedeschisă sunt nule absolut. Textul art. 956 C.civ. arată că „dacă prin lege nu se prevede
altfel, sunt lovite de nulitate absolută actele juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra unei
moşteniri nedeschise încă, precum şi actele prin care se acceptă moştenirea sau se renunţă la aceasta,
înainte de deschiderea ei, ori actele prin care se înstrăinează sau se promite înstrăinarea unor drepturi
care s-ar putea dobândi la deschiderea moştenirii”;
f. în ipoteza în care există mai mulţi moştenitori universali sau cu titlu universal, momentul la care
se naşte starea de indiviziune între aceştia;
g. legea aplicabilă moştenirii în caz de conflict de legi în timp.
h. legea aplicabilă moştenirilor cu element de extraneitate. Potrivit art. 2633 C.civ. „moştenirea este
supusă legii statului pe teritoriul căruia defunctul a avut, la data morţii, reşedinţa obişnuită”, în consens
cu prevederile Regulamentului UE 650/2012. Art. 2634 alin. (1) C.civ. stabileşte că „o persoană poate
să aleagă, ca lege aplicabilă moştenirii în ansamblul ei, legea statului a cărui cetăţenie o are”, nefiind
ţinută de legea reşedinţei obişnuite.
Locul deschiderii moştenirii

Potrivit art. 954 alin. (2) C.civ., „moştenirea se deschide la ultimul domiciliu al defunctului (…)”.
Nu are relevanţă în dreptul succesoral dacă locul decesului corespunde sau nu cu domiciliul defunctului
sau dacă defunctul avea reşedinţa stabilită în alt loc. Potrivit art. 88 C.civ., „reşedinţa persoanei fizice
este în locul unde îşi are locuinţa secundară”. De asemenea, este irelevant şi domiciliul curatorului, în
ipoteza în care defunctul ar fi fost pus sub curatelă.
Importanţa juridică a locului deschiderii moştenirii
Determinarea locului deschiderii moştenirii prezintă importanţă pentru stabilirea competenţei
teritoriale atât în privinţa problemelor necontencioase (dacă între moştenitori nu există neînţelegeri,
dezbaterea succesorală este instrumentată de notarul public competent), cât şi a celor contencioase
privind moştenirea (dacă între moştenitori există disensiuni, procedura succesorală notarială se poate
suspenda iar părţile se adresează instanţei de judecată). Potrivit art. 92 din Legea nr. 71/2011 pentru
punerea în aplicare a Codului civil, dispoziţiile art. 954 alin. (3) şi (4) C.civ. se aplică numai
procedurilor succesorale notariale sau judiciare începute după intrarea în vigoare a Codului civil.
Condiţiile generale ale dreptului de a moşteni
Enumerarea condiţiilor cerute de lege pentru a putea moşteni

Condiţiile generale ale dreptului de a moşteni sunt reglementate în art. 957-962 C.civ., respectiv în
Capitolul II din Titlul I, intitulat „Dispoziţii referitoare la moştenire în general”.
Pentru ca o persoană să poată veni la moştenire trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să aibă capacitate succesorală (art. 957);
b) să nu fie nedemnă de a moşteni (art. 958-961);
c) să aibă vocaţie (chemare) la moştenire (art. 962).
Capacitatea succesorală şi vocaţia succesorală reprezintă condiţii pozitive, în timp ce nedemnitatea
face parte din categoria condiţiilor negative.
Condiţiile generale ale dreptului de a moşteni
Enumerarea condiţiilor cerute de lege pentru a putea moşteni

Pentru ca o persoană să poată veni la moştenire trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să aibă capacitate succesorală (art. 957);
b) să nu fie nedemnă de a moşteni (art. 958-961);
c) să aibă vocaţie (chemare) la moştenire (art. 962).
Capacitatea succesorală şi vocaţia succesorală reprezintă condiţii pozitive, în timp ce nedemnitatea
face parte din categoria condiţiilor negative.
Capacitatea succesorală
Art. 957 alin. (1) teza I C.civ. prevede că „o persoană poate moşteni dacă există la momentul
deschiderii moştenirii”. Prin urmare, orice persoană care este în viaţă la momentul deschiderii
moştenirii are capacitate succesorală, putând culege moştenirea.
Moştenirea poate fi culeasă în nume propriu, prin retransmitere sau prin reprezentare succesorală.
În cazul moştenirii în nume propriu, pentru a putea culege moştenirea, succesibilul trebuie să
dovedească că era în viaţă la data deschiderii moştenirii, dovadă ce trebuie făcută în procedura
succesorală notarială sau în cea desfăşurată în faţa instanţei de judecată. Succesibilul poate avea
calitatea de moştenitor legal sau moştenitor testamentar.
Dovada incumbă, în cazul moştenirii în nume propriu, celui care pretinde moştenirea, şi va fi făcută
în mod direct, dacă acesta este în viaţă, sau va fi făcută prin intermediul succesorilor lui în drepturi,
dacă acesta a decedat ulterior deschiderii moştenirii iniţiale, însă era în viaţă la momentul morţii lui de
cuius. Este vorba în acest caz despre retransmiterea dreptului de opţiune succesorală. Art. 1105 alin.
(1) C.civ. prevede că „moştenitorii celui care a decedat fără a fi exercitat dreptul de opţiune succesorală
îl exercită separat, fiecare pentru partea sa, în termenul aplicabil dreptului de opţiune privind
moştenirea autorului lor”.
În ipoteza retransmiterii dreptului de opţiune succesorală este necesar ca moştenitorul lui de cuius
să fi fost în viaţă la data deschiderii moştenirii, dar apoi să fi survenit decesului acestuia în interiorul
termenului de opţiune succesorală de un an, termen în care acesta să nu-şi fi manifestat opţiunea cu
privire la moştenirea lui de cuius. Dacă moştenitorul, anterior decesului, şi-a manifestat opţiunea în
sensul renunţării la moştenire, retransmiterea nu va opera.
Dreptul de opţiune al celui din urmă defunct se retransmite către propriii moştenitori iar acestora le
incumbă o dublă dovadă, respectiv vor trebui să facă dovada că, la data morţii primului defunct,
antecesorul lor era în viaţă, precum şi dovada că aceştia sunt în viaţă la data deschiderii celei de-a doua
moşteniri.
Potrivit art. 965 C.civ., „prin reprezentarea succesorală, un moştenitor legal de un grad mai
îndepărtat, numit reprezentat, urcă, în virtutea legii, în drepturile ascendentului său, numit reprezentat,
pentru a culege partea din moştenire ce i s-ar fi cuvenit acestuia dacă nu ar fi fost nedemn faţă de
defunct sau decedat la data deschiderii moştenirii”.
În ipoteza reprezentării succesorale, reprezentantul va trebui să facă dovada existenţei sale la
momentul deschiderii succesiunii, dar şi faptul că cel reprezentat era decedat (de exemplu, de cuius
decedat la data de 1.10.2015 lasă o nepoată de fiu predecedat la data de 1.02.2014 ) sau nedemn faţă
de defunct, în acel moment (de exemplu, la moştenirea lui de cuius este chemat nepotul său de fiu, fiul
defunctului fiind condamnat penal pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe de
cuius). Reprezentarea succesorală este specifică exclusiv moştenirii legale.
Persoanele care au capacitate succesorală

Persoanele care au capacitate succesorală sunt:
- persoanele fizice în viaţă,
- persoanele fizice dispărute,
- persoanele concepute dar nenăscute, precum şi
- persoanele juridice în fiinţă la data deschiderii succesiunii.
Persoanele care nu au capacitate succesorală
Interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 957 C.civ. conduce la concluzia că nu au capacitate
succesorală:
– persoanele fizice predecedate;
– persoanele juridice care nu mai sunt în fiinţă la data deschiderii moştenirii.
În categoria persoanelor fizice care nu sunt în viaţă sunt incluse următoarele categorii:
– copiii concepuţi la data deschiderii moştenirii, dar care se nasc morţi;
– persoanele predecedate;
– persoanele care au murit în acelaşi timp – comorienţii şi codecedaţii.
Nedemnitatea succesorală
Pentru ca o persoană să poată veni la moştenire, trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele
condiţii: să aibă capacitate succesorală, să aibă vocaţie succesorală, acestea fiind condiţii pozitive, şi
în acelaşi timp să nu fie nedemnă (sau nevrednică), ca o condiţie negativă. Codul civil a inclus
nedemnitatea printre condiţiile cerute pentru a putea moşteni, condiţie impusă atât în privinţa moştenirii
legale, cât şi a celei testamentare.
Reglementarea nedemnităţii succesorale este cuprinsă în art. 958-961 C.civ.
Nedemnitatea succesorală este sancţiunea civilă care constă în decăderea moştenitorului legal sau
testamentar din dreptul de a culege o moştenire, inclusiv din dreptul de a culege rezerva la care ar fi
avut dreptul din acea moştenire, întrucât s-a făcut vinovat de o faptă gravă faţă de defunctul care lasă
moştenirea sau faţă de un succesibil al acestuia. Sancţiunea nedemnităţii intervine pentru săvârşirea
unor fapte grave, pe care legiuitorul le-a determinat în mod expres şi limitativ prin norme imperative.
Caracterele juridice ale nedemnităţii succesorale
Clarificând natura juridică a nedemnităţii ca fiind o sancţiune civilă, aceasta prezintă următoarele
caractere juridice:
– se aplică doar în ipoteza săvârşirii faptelor expres şi limitativ prevăzute de lege, acestea fiind de
strictă interpretare;
– sancţiunea civilă se aplică doar persoanei vinovate de săvârşirea faptei (nedemnul poate fi
reprezentat);
– sancţiunea civilă se aplică doar cu privire la moştenirea în cauză, neputând fi extinsă, în principiu,
la alte moşteniri. În acest context, art. 958 alin. (1) lit. b) C.civ., prevede că este nedemnă de a moşteni
„persoana condamnată penal pentru săvârşirea, înainte de deschiderea moştenirii, a unei infracţiuni cu
intenţia de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moştenirea ar fi fost deschisă la data săvârşirii faptei,
ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocaţia la moştenire a făptuitorului”. Astfel, săvârşirea faptei faţă de un
alt succesibil al lui de cuius va determina înlăturarea nedemnului de la moştenirea unei alte persoane
decât cel vizat de fapta respectivă, nedemnul fiind înlăturat de la moştenirea lui de cuius;
– nedemnitatea operează pentru fapte săvârşite cu vinovăţie. Aceasta înseamnă că moştenitorul
nedemn trebuie să acţioneze cu discernământ, aşa cum acesta se înfăţişează în materia răspunderii civile
delictuale. Discernământul lipseşte în cazul persoanelor sub 14 ani sau puse sub interdicţie
judecătorească, în vreme ce persoanele peste 14 ani sunt prezumate că au discernământ până la proba
contrară. Dacă este vorba însă despre fapte penale, vor fi incidente prevederile din acel domeniu.
Cazurile de nedemnitate
Potrivit art. 958 şi art. 959 C.civ., întâlnim două cazuri de nedemnitate:
- nedemnitatea de drept şi
- nedemnitatea judiciară.
Nedemnitatea de drept
Potrivit art. 958 alin. (1) C.civ.: „Este nedemnă de a moşteni:
a) persoana condamnată penal pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe cel
care lasă moştenirea;
b) persoana condamnată penal pentru săvârşirea, înainte de deschiderea moştenirii, a unei
infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moştenirea ar fi fost deschisă la data
săvârşirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocaţia la moştenire a făptuitorului”.
Regimul juridic al nedemnităţii de drept
Art. 958 alin. (3) C.civ. prevede că „nedemnitatea de drept poate fi constatată oricând, la cererea
oricărei persoane interesate sau din oficiu de către instanţa de judecată ori de către notarul public,
pe baza hotărârii judecătoreşti din care rezultă nedemnitatea”.
Nedemnitatea judiciară
Art. 959 alin. (1) C.civ. arată că poate fi declarată nedemnă de a moşteni:
a) persoana condamnată penal pentru săvârşirea, cu intenţie, împotriva celui care lasă moştenirea
a unor fapte grave de violenţă fizică sau morală, ori, după caz, a unor fapte care au avut ca urmare
moartea victimei;
b) persoana care, cu rea-credinţă, a ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat testamentul
defunctului;
c) persoana care, prin dol sau violenţă, l-a împiedicat pe cel care lasă moştenirea să întocmească,
să modifice sau să revoce testamentul”.
Regimul juridic al nedemnităţii judiciare
Nedemnitatea judiciară va fi pronunţată doar la cerere, spre deosebire de nedemnitatea reglementată
în art. 958 C.civ., care operează de drept.
Acţiunea de declarare a nedemnităţii judiciare poate fi promovată, potrivit art. 959 alin. (2) C.civ.,
de orice succesibil. Constatarea nedemnităţii judiciare poate fi solicitată şi de comună, oraş sau
municipiu, în ipoteza în care în afară de succesibilul vinovat de săvârşirea faptei defunctul nu are alţi
moştenitori şi când, ca urmare a admiterii acţiunii, unitatea administrativ-teritorială ar urma să culeagă
moştenirea devenită vacantă în lipsa moştenitorilor legali sau testamentari şi prin înlăturarea
moştenitorului nedemn, potrivit art. 959 alin. (6) C.civ. În schimb, dacă în afară de succesibilul vinovat
mai există şi un alt succesibil, unitatea administrativ-teritorială nu are calitatea procesuală activă pentru
a promova acţiunea în declararea nedemnităţii, de constatarea nedemnităţii beneficiind succesibilul
respectiv, unitatea administrativ-teritorială neculegând ea moştenirea vacantă. Nedemnitatea judiciară
poate fi invocată si de procuror, dacă aceasta ar profita succesibililor minori, puşi sub interdicţie ori
persoanelor dispărute. Chiar şi nedemnul poate invoca nedemnitatea, dacă are un interes legitim.
Potrivit art. 959 alin. (2) teza I C.civ., acţiunea în declararea nedemnităţii se formulează, sub
sancţiunea decăderii, în termen de un an de la data deschiderii moştenirii. Termenul de un an este un
termen de decădere iar regimul său juridic este guvernat de prevederile art. 2548 C.civ., care prevede
că „Termenele de decădere nu sunt supuse suspendării şi întreruperii, dacă prin lege nu se dispune
altfel.
Efectele nedemnităţii succesorale
- Efectele nedemnităţii faţă de nedemn

Constatarea nedemnităţii succesorale, de drept sau judiciare, faţă de un moştenitor are drept
principal efect desfiinţarea retroactivă şi totală a titlului de moştenitor, adică acesta devine străin de
moştenire (fiind vizată atât moştenirea legală, cât şi cea testamentară). Desfiinţarea retroactivă a titlului
de moştenitor urcă până în momentul deschiderii moştenirii şi va avea drept efect renaşterea drepturilor
şi obligaţiilor nedemnului faţă de moştenire. Dacă moştenitorul nedemn era moştenitor rezervatar
(descendent, indiferent de grad, ascendent privilegiat sau soţ supravieţuitor), el nu va avea dreptul nici
măcar la rezerva cuvenită în temeiul legii.
Partea din moştenire cuvenită nedemnului va reveni comoştenitorilor cu care acesta venea în
concurs, moştenitorilor subsecvenţi pe care îi înlătură sau legatarilor/donatarilor ale căror liberalităţi
excesive urmau să fie supuse reducţiunii, prin prezenţa nedemnului (dacă acesta era moştenitor
rezervatar).
Efectul nedemnităţii este relativ, ceea ce însemnă că moştenitorul nedemn este înlăturat doar de la
moştenirea persoanei faţă de care a săvârşit faptele ce atrag nedemnitatea, nu şi de la moştenirea altor
persoane.
Nedemnitatea se aplică doar în privinţa drepturilor succesorale, nu se extinde şi asupra altor
drepturi cuvenite nedemnului.
- Efectele nedemnităţii faţă de moştenitorii nedemnului

Moştenitorii nedemnului pot veni la moştenirea de la care a fost înlăturat nedemnul prin
reprezentarea acestuia sau în nume propriu.
- Efectele nedemnităţii faţă de terţi

Nedemnitatea are consecinţa desfiinţării retroactive a titlului de moştenitor, însă, în perioada
cuprinsă între deschiderea moştenirii şi momentul ulterior al constatării nedemnităţii sale, nedemnul a
putut încheia anumite acte juridice.
Soarta actelor menţionate va fi următoarea:
– actele de conservare şi actele de administrare, în măsura în care acestea profită moştenitorilor,
încheiate de nedemn şi terţi, sunt valabile, aşa cum prevede art. 960 alin. (3) teza I C.civ. Sunt vizate
atât actele încheiate cu terţii de bună-credinţă, cât şi cele încheiate cu terţii de rea-credinţă, condiţia
fiind ca actele respective să profite moştenitorilor.– plata făcută cu bună-credinţă de către un debitor
moştenitorului aparent este valabilă, chiar dacă ulterior se stabileşte că nedemnul nu are calitatea de
moştenitor şi nu era, astfel, în măsură să primească plata, aşa cum prevede art. 1478 C.civ.;
– actele de dispoziţie cu titlu oneros cu privire la bunuri imobile încheiate de nedemn cu terţii de
bună-credinţă se vor menţine, regulile din materia cărţii funciare fiind însă aplicabile, aşa cum
stipulează art. 960 alin. (3) teza finală C.civ. Regulile din materia cărţii funciare aplicabile în cazul
actelor de dispoziţie cu privire la bunuri imobile se referă la principiul publicităţii. Potrivit art. 901
C.civ., „sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, oricine a dobândit cu bună-credinţă vreun drept
real înscris în cartea funciară, în temeiul unui act juridic cu titlu oneros, va fi socotit titularul dreptului
înscris în folosul său, chiar dacă, la cererea adevăratului proprietar, dreptul autorului său este radiat din
cartea funciară.
– actele de dispoziţie cu titlu oneros în privinţa bunurilor mobile, dacă terţul este de bună-credinţă,
se vor menţine. Potrivit art. 937 alin. (1) C.civ., „persoana care, cu bună-credinţă, încheie cu un
neproprietar un act translativ de proprietate cu titlu oneros având ca obiect un bun mobil devine
proprietarul acelui bun din momentul luării sale în posesie efectivă” iar art. 938 C.civ. ne arată că „este
de bună-credinţă posesorul care nu cunoştea şi nici nu trebuia, după împrejurări, să cunoască lipsa
calităţii de proprietar a înstrăinătorului.
Buna-credinţă trebuie să existe la data intrării în posesia efectivă a bunului”;
– actele de dispoziţie cu titlu oneros în privinţa bunurilor imobile şi mobile încheiate cu terţii de
rea-credinţă, adică de cei care au cunoscut lipsa calităţii de moştenitor a nedemnului, se vor desfiinţa
retroactiv, potrivit art. 960 alin. (3) C.civ.;
– actele de dispoziţie cu titlu gratuit privind bunurile imobile ale succesiunii se vor desfiinţa, fără a
avea relevanţă dacă terţul este de bună-credinţă sau de rea-credinţă, soluţie ce se impune faţă de
cuprinsul art. 960 alin. (3) C.civ. Cu toate acestea, terţul dobânditor cu titlu gratuit poate invoca
prevederile art. 931 C.civ., respectiv uzucapiunea tabulară;
– actele de dispoziţie cu titlu gratuit în privinţa bunurilor mobile făcute în favoarea unui terţ nu vor
fi menţinute, deoarece în acest caz se protejează interesele adevăratului proprietar, şi nu folosul gratuit
obţinut de terţ.
Înlăturarea nedemnităţii
Potrivit art. 961 alin. (1) C.civ., „efectele nedemnităţii de drept sau judiciare pot fi înlăturate expres
prin testament sau printr-un act autentic notarial de către cel care lasă moştenirea. Fără o declaraţie
expresă, nu constituie înlăturare a efectelor nedemnităţii legatul lăsat nedemnului după săvârşirea
faptei care atrage nedemnitatea”.
Vocaţia la moştenire
Potrivit art. 962 C.civ., „pentru a putea moşteni, o persoană trebuie să aibă calitatea cerută de
lege sau să fi fost desemnată de către defunct prin testament”. Astfel, vocaţia poate rezulta din lege
sau din voinţa defunctului manifestată prin întocmirea testamentului, putându-se vorbi în primul caz
de vocaţie succesorală legală şi în cel de-al doilea caz de vocaţie succesorală testamentară. Vocaţia la
moştenire poate fi definită ca fiind aptitudinea unei persoane de a veni la moştenirea unei alte persoane
decedate, fie în puterea legii, fie potrivit voinţei defunctului exprimată în testament.
Reflecții în legătură cu principiile generale ale devoluțiunii succesorale legale... 67
linie
Bogdan Pătrașcu, Ilioara Genoiu
Reflecții în legătură cu principiile generale ale devoluțiun ii succesorale legale...
REFLECȚII ÎN LEGĂTURĂ CU PRINCIPIILE GENERALE

ALE DEVOLUȚIUNII SUCCESORALE LEGALE ȘI
EXCEPȚIILE ACESTORA1
dr. BOGDAN PĂTRAȘCU *

dr. ILIOARA GENOIU
Lector universitar – Facultatea de Științe Conferențiar universitar – Facultatea
Juridice și Administrative, de Drept și Științe Administrative,
Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir” Universitatea „Valahia”
din București din Târgoviște
Cercetător științific gr. II –
Institutul de Cercetări Juridice „Acad.
Andrei Rădulescu” al Academiei Române
ABSTRACT
What we intended on this occasion is to discuss the rules that are used to
determine in the concrete situations, related to the case, the legal inheritors of de
cuius and the meanings of these rules. The topic seems interesting to us, because on
the way in which it is dealt with, on the answers given to some questions, which are
raised or can be raised in this regard, depend the adequate theoretical perspective
and the rigor of determining of the inheritors in a given case, not only of the lawful
ones, but also of the testamentary successors, each category of heirs being able,
either alone or with the other, to access the inheritance.
Key words: inheritance; successoral transmission; successoral patrimony;

successoral representation.
1. Considerații despre moștenire în general, despre felurile moștenirii și cu

privire la relația dintre acestea. Dacă plecăm de la definiția legală a moștenirii, dată
de art. 953 C.civ.2, reținem că este vorba de transmiterea mortis causa a unui
patrimoniu către unul sau mai mulți dobânditori, persoane fizice și/sau persoane
juridice. Deși actul normativ menționat se referă doar la sensul moștenirii de
transmisiune a unui patrimoniu, există și un alt sens, acela de patrimoniu transmis3.
1
Parte din acest studiu a fost publicat în limba engleză, în suplimentul revistei „Valahia
University Law Study”, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2017, p. 96–105.
*
e-mail: ilioaragenoiu20@yahoo.fr
2
Art. 953 C.civ. are următorul conținut: „Moștenirea este transmiterea patrimoniului unei
persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în ființă.”
3
B. Pătrașcu, I. Genoiu [în lucrarea „Moștenirea și felurile ei”, M. Uliescu (coord.), Noul Cod
civil. Studii și comentarii, Editura Universul Juridic, București, 2012, p. 568–572], fac o amplă discuție
în ceea ce privește accepțiunile noțiunii de moștenire și relevă și cea de-a treia semnificație a acesteia,
anume aceea de materie a dreptului civil. Cu privire la noțiunea moștenirii, a se vedea, de asemenea, M.
D. Bob, Probleme de moșteniri în vechiul și în noul Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012, p.
33–34.
68 Bogdan Pătrașcu, Ilioara Genoiu
linie
Chiar dacă această accepțiune nu este conținută în definiția din art. 953 C.civ., ea
este neîndoielnică, iar Codul o are în vedere când reglementează alte instituții
juridice (precum rezerva succesorală, cotitatea disponibilă sau sezina). De altfel,
patrimoniul defunctului constituie chiar obiectul transmisiunii succesorale. Fără
acesta, o asemenea transmisiune nu și-ar avea sensul, mai mult, ar fi imposibil să
aibă loc.
Art. 955 C.civ. dispune că „(1) Patrimoniul defunctului se transmite prin
moștenire legală, în măsura în care cel care lasă moștenirea nu a dispus altfel prin
testament. (2) O parte din patrimoniul defunctului se poate transmite prin moștenire
testamentară, iar cealaltă parte prin moștenire legală.”
Dacă ar fi să reflectăm asupra prevalenței unuia dintre cele două feluri ale
moștenirii în raport cu celălalt, ar trebui observat că întâietate are moștenirea prin act
juridic mortis causa, prin testament ce dispune asupra averii, altfel spus care conține
legate. În orice caz, apreciem că legiuitorul acordă un interes egal ambelor categorii
de moștenitori – legali și testamentari, nu-i mai privește pe legatari ca simpli
succesori la bunuri, iar pe rudele în grad succesibil ca fiind adevărații continuatori ai
personalității defunctului și, de aceea, încadrați într-o categorie aparte, anume a
moștenitorilor regulați. La această clasificare a succesorilor, în regulați și neregulați,
pe care o conținea Codul civil de la 1864, s-a renunțat. Noul Cod civil nu o mai
cuprinde, iar principala sa consecință, răspunderea ultra vires hereditatis a
moștenitorilor regulați (adică suportarea pasivului succesoral, în caz de insuficiență
a activului moștenirii, din propriul patrimoniu, dacă nu acceptaseră sub beneficiu de
inventar), a fost înlăturată. De lege lata, s-a instituit, dimpotrivă, regula răspunderii
pentru pasiv în limitele activului succesoral, pentru toți moștenitorii, indiferent de
temeiul venirii lor la moștenire. Iar această măsură a răspunderii pentru pasiv,
stabilită ope legis, nu este legată de felul actului juridic de opțiune prin care s-a
însușit titlul de moștenitor. Prin excepție, nu răspund pentru pasivul moștenirii
legatarii cu titlu particular4, ci doar cei ale căror legate le conferă o vocație
universală sau cu titlu universal; altfel spus, aceia care au chemare la întregul
patrimoniu sau la o parte din acesta. Că legatarii sunt priviți de Codul civil în
vigoare ca o categorie de succesori pe picior de egalitate cu succesorii ab intestat, o
dovedește și faptul că moștenirea testamentară, și nu legatul (cum dispunea Codul
civil de la 1864), este reținută astăzi, împreună cu moștenirea legală, drept mod de
dobândire a dreptului de proprietate (în art. 557 C.civ.)5.
4
În temeiul art. 1114 alin. (3) C.civ., în principiu, legatarul cu titlu particular nu este ținut să
suporte datoriile și sarcinile moștenirii. Cu titlu de excepție, acesta răspunde pentru pasivul succesoral,
însă numai cu bunul sau bunurile care formează obiectul legatului, în următoarele situații: testatorul a
dispus în mod expres în acest sens; dreptul lăsat prin legat are ca obiect o universalitate, cum ar fi o
moștenire culeasă de către testator și nelichidată încă, caz în care legatarul răspunde pentru pasivul
acelei universalități; celelalte bunuri ale moștenirii sunt insuficiente pentru plata datoriilor și sarcinilor
moștenirii.
5
Cu privire la modurile generale de dobândire a dreptului de proprietate, a se vedea, spre
exemplu: M. Uliescu, A. Gherghe, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Universul Juridic,
București, 2014, p. 181–195; C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, ediția a 2-a, Editura
Hamangiu, București, 2015, p. 354–437.
linie
Poziția juridică egală a celor două categorii de moștenitori nu înseamnă însă și
că regimul juridic aplicabil moștenitorilor legali nu cuprinde, față de cel al
moștenitorilor testamentari, instituții juridice cu caracter de protecție, chiar de
favoare, din perspectiva în care sunt priviți de legiuitor. Ne referim, spre exemplu, la
rezerva succesorală sau la sezină, instituții incidente doar moștenirii legale și prin
care unii dintre succesorii ab intestat6 sunt tratați cu favoare în raport cu ceilalți
moștenitori legali și cu legatarii. Libertatea celui despre a cărui succesiune este
vorba de a dispune cu titlu gratuit de bunurile sale, dar și de a-i dezmoșteni pe cei
prezumați de legiuitor a fi moștenitorii legali cei mai apropiați de cel acum decedat –
pe rezervatari, așadar – este mărginită la cotitatea disponibilă.
S-ar putea reflecta, în acest context, la natura juridică a actului de
dezmoștenire de la tot, de la întreg, a unui succesor rezervatar. Este vorba despre o
dezmoștenire totală, dar care va produce efecte doar în parte, ca urmare a interdicției
legale ca dezmoștenirea să atingă rezerva succesorală sau dezmoștenirea în cauză va
fi socotită, ab initio, una parțială, câtă vreme nu avea cum să producă alte consecințe
decât pe cele ale exheredării parțiale? Altfel spus, natura juridică a dezmoștenirii, în
acest caz, va fi apreciată după intenția autorului actului sau după efectele
manifestării de voință? Fără să insistăm, considerăm că dezmoștenirea în discuție va
fi totală, dar parțial ineficientă ca urmare a dispoziției imperative a legii. Aceasta,
cel puțin pentru că, prin definiție, actul juridic reprezintă o manifestare de voință
făcută cu intenția de a produce efecte juridice, or tocmai această voință exteriorizată
va configura actul, va determina felul său, chiar dacă acesta nu va produce, în cele
din urmă, efectele scontate de autor.
Cât privește sezina, aceasta conferă la rându-i, celor care o au, o valență
privilegiată, în sensul că aceștia au legitimitatea stăpânirii moștenirii, în sens de
patrimoniu transmis, din chiar momentul morții lui de cuius, fără a mai fi nevoie, în
ce-i privește, să aștepte eliberarea certificatului de moștenitor. Acest document
(înscris) nu constituie, pentru sezinari, ca în cazul celorlalți moștenitori legali, un
mijloc de însezinare.
Cele două feluri de moștenire, am văzut, pot fundamenta singure, fiecare în
parte, un anume tip de devoluțiune sau, coexistând, pot determina concursul celor
două devoluțiuni. Pot face, prin urmare, ca o parte din patrimoniul defunctului să fie
culeasă de succesorii legali, iar cealaltă, de alte persoane, în calitate de legatari, ori,
într-o ipoteză de coexistență mai strânsă, moștenitorii testamentari să fie aceiași cu
moștenitorii legali, să existe, altfel spus, o coexistență nu numai a felurilor de
moștenire, ci și un cumul de calități succesorale, întrunite de același subiect de drept
sau de aceleași persoane.
Sensul noțiunii de moștenire, când este vorba despre felurile sale, este acela de
transmisiune succesorală. Cu alte cuvinte, această transmisiune poate fi legală și
testamentară. Cât privește moștenirea în sens de patrimoniu transmis, ea are aceeași
configurație, căci universalitatea juridică în cauză este aceeași, indiferent că
6
Sunt moștenitori rezervatari și, în același timp, sezinari: soțul supraviețuitor, descendenții
indiferent de grad și ascendenții privilegiați (părinții defunctului).
linie
urmează, din punct de vedere al transmisiunii sale, dispozițiile incidente moștenirii
legale sau, dimpotrivă, celei testamentare, ori chiar ambele seturi de prescripții.
2. Despre relația dintre transmisiunea moștenirii și devoluțiunea succesorală.

Între cele două noțiuni există, fără tăgadă, o strânsă legătură7. Nu este vorba însă, în
opinia noastră, de un raport de sinonimie, întrucât devoluțiunea succesorală
înseamnă „determinarea persoanelor chemate să moștenească patrimoniul unei
persoane fizice decedate”8. Reiese că aceasta reprezintă un demers, o operațiune
subiectivă de apreciere, într-un caz dat, potrivit unor reguli stricte, cu finalitatea
identificării moștenitorilor, altfel spus, a persoanelor către care transmisiunea
succesorală a operat. Faptul juridic al morții, când are loc, determină, în același
moment, deschiderea moștenirii și transmiterea acesteia către succesibili.
Determinarea dobânditorilor pe cale succesorală ai patrimoniului transmis reprezintă
stabilirea devoluțiunii moștenirii. La fel ca moștenirea și urmând felurile sale,
devoluțiunea succesorală poate fi legală și/sau testamentară. Așadar, în strânsă
corelație cu felul moștenirii, devoluțiunea acesteia înseamnă identificarea căii pe
care a urmat-o transmisiunea succesorală și, mai ales, a persoanelor către care
această transmisiune a operat.
Nu întâmplător am făcut vorbire despre succesibil. Acesta este, potrivit
art. 1100 alin. (2) C.civ., „persoana care îndeplinește condițiile prevăzute de lege
pentru a putea moșteni, dar care nu și-a exercitat încă dreptul de opțiune
succesorală”. Succesibilul va deveni moștenitor, dacă optează în sensul acceptării,
confirmând astfel că este beneficiar al transmisiunii succesorale, singur sau
împreună cu alți comoștenitori. Dacă, dimpotrivă, opțiunea succesorală se exercită în
sensul repudierii titlului de moștenitor, al renunțării, succesibilul își pierde această
calitate și devine persoană străină de moștenire.
Trebuie observat că, la momentul la care se produce deschiderea moștenirii –
data morții lui de cuius, beneficiarii transmisiunii succesorale nu sunt cunoscuți cu
exactitate, de vreme ce unii dintre aceștia, în calitate de succesibili, pot renunța fără
să acceadă la calitatea de moștenitor. Așa fiind, se pune următoarea întrebare: când
se încheie devoluțiunea succesorală, la momentul identificării succesibililor sau în
acela al cunoașterii adevăraților moștenitori? Ni se pare că răspunsul corect este cel
care ia în considerare această din urmă ipoteză. S-ar putea obiecta în sensul că
devoluțiunea succesorală, fiind un proces de identificare prin raționamente și
mijloace tehnice, se încheie odată stabiliți succesibilii, că opțiunea succesorală
exercitată de către aceștia reprezintă o altă instituție juridică decât cea a devoluțiunii
moștenirii. Un asemenea argument ar fi, credem, lipsit de profunzime. Într-adevăr,
chiar dacă vorbim despre instituții juridice diferite, acțiunea normelor acestora se
7
Este, probabil, motivul pentru care, uneori, în vederea deslușirii semnificației devoluțiunii
succesorale, se face trimitere la termenul de transmisiune succesorală. A se vedea V. Ursa, în M.
Costin, M. Mureșan, V. Ursa, Dicționar de drept civil, Editura Științifică și Enciclopedică, București,
1980, p. 184 și 523–524.
8
St. Cărpenaru, Drept civil. Drepturile de creație intelectuală. Succesiunile, Editura Didactică
și Pedagogică, București, 1971, p. 184 și autorii acolo citați.
linie
poate suprapune în timp; nu înseamnă că aplicarea regulilor de drept privind
opțiunea succesorală ar trebui să înceapă odată cu încheierea acțiunii celor ale
devoluțiunii moștenirii. Dimpotrivă, socotim că procesul devoluțiunii legale și/sau
testamentare se încheie cu adevărat odată ce au fost identificați acceptanții,
adevărații moștenitori, cei care și-au însușit irevocabil titlul de erede.
3. Preliminarii privind devoluțiunea succesorală legală. Determinarea

moștenitorilor se face ținând seama de felul moștenirii. Preocuparea noastră, aici,
este devoluțiunea legală a moștenirii. O vom aborda însă și prin prisma comparării
sale cu devoluțiunea succesorală testamentară. Pentru identificarea moștenitorilor
legali, într-un caz dat, punctul de plecare potrivit ni se pare a fi vocația succesorală9.
Este vorba despre o condiție generală pentru a moșteni, incidentă, așadar, ambelor
feluri de succesiune. Această cerință, numită și chemare succesorală, prezintă însă
particularități semnificative în cazul moștenirii legale, față de cea testamentară.
Acestea au determinat uneori doctrina să-și pună problema dacă nu suntem în
prezența a două condiții speciale, și nu doar a uneia, generale, cu alte cuvinte dacă,
prin specificul său, vocația legală la moștenire nu trebuie considerată ca o cerință
autonomă în cazul succesiunii legale, în raport cu chemarea la moștenire în temeiul
legatului testamentar. Principalele elemente de diferență le reprezintă temeiul lor
diferit: legea, respectiv actul juridic mortis causa – testamentul cu legat, mai
degrabă decât legatul testamentar, căci testamentul este actul de sine stătător și
prevalent în raport cu legatul, acesta din urmă neputând exista în mod valabil în
afara testamentului. Apoi, faptul că numai în cazul moștenirii legale se distinge între
vocația generală și cea concretă, cea dintâi existând pentru toți cei cărora legea le
recunoaște calitatea de posibili moștenitori10. Avem în vedere pe rudele în grad
succesibil ale defunctului (într-o formulare cuprinzătoare, este vorba despre rudele
în linie dreaptă la infinit – fără limită privind gradul de rudenie, și rudele în linie
colaterală, până la gradul al patrulea inclusiv) și pe soțul supraviețuitor. Trebuie
analizată, în acest context, și vocația succesorală a titularilor moștenirii vacante.
Rudele în grad succesibil nu culeg toate și împreună moștenirea, ci vin într-o
anumită ordine la succesiune, una sau unele având întâietate în raport cu altele.
Toate rudele însă, prin faptul cuprinderii lor de către lege în rândul posibililor
moștenitori, au vocație generală. În ceea ce-l privește pe soțul supraviețuitor,
socotim că temeiul său legal de a moșteni îi conferă vocație generală, cu precizarea
că aceasta este întotdeauna dublată de vocație concretă. Într-adevăr, soțul în viață al
lui de cuius nu este înlăturat de la moștenire de nicio rudă în grad succesibil,
indiferent din ce clasă succesorală ar face parte aceasta. El vine în concurs cu
9
Cu privire la aceasta, a se vedea și: D. Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile și
liberalitățile, Editura C.H. Beck, București, 2014, p. 34; Fr. Deak, R. Popescu, Tratat de drept
succesoral, vol. I, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 93–94; B. Pătrașcu, I. Genoiu,
Condițiile generale ale dreptului de a moșteni, în M. Uliescu (coord.), op. cit., p. 622–628.
10
Un alt element de deosebire între cele două tipuri de chemare la moștenire rezidă în aceea că
putem vorbi despre reciprocitatea vocației succesorale numai în cazul celei legale generale, nu și în
cazul celei testamentare.
linie
moștenitorii din oricare clasă, așadar, nici nu are întâietate în raport cu unul sau unii
dintre ei.
A reieșit din cele ce preced că legea folosește două mijloace tehnice pentru a
permite identificarea ordinii succesorale a acelor rude care, în raport cu celelalte, au
prioritate de a moșteni. Este vorba despre clasa de moștenitori și gradul de rudenie.
Nu ne vom opri asupra definițiilor acestor noțiuni și nici la cei care fac parte din
fiecare clasă succesorală, acestea fiind aspecte cunoscute, care nu ridică probleme de
înțeles și interpretare11.
Cu ajutorul acestor mijloace tehnice se pot formula trei principii ale
devoluțiunii succesorale legale. Prin aplicarea lor și luând în considerare excepțiile
de la acestea, se poate determina cine are prioritate de a veni la succesiune. În ultimă
analiză și într-o formulare sintetică, devoluțiunea succesorală legală presupune
identificarea din rândul moștenitorilor legali, cu vocație generală, pe aceia care au și
vocație concretă, efectivă de a moșteni.
4. Formularea celor trei principii ale devoluțiunii succesorale legale. Succinte

considerații despre unele excepții de la principiile în discuție. Principiile despre care
facem vorbire au fost denumite în doctrină „principii generale ale devoluțiunii legale
a moștenirii”12, iar uneori și „principii de bază ale devoluțiunii legale”13. Din
punctul de vedere al formulării lor, raportarea se face fie la moștenitorii legali în
ansamblu, fie numai la moștenitorii legali, rude cu defunctul. Acest mod diferit de
raportare are relevanță, cel puțin cât privește reținerea ori nu, ca excepție de la
primul principiu a situației juridice, a soțului supraviețuitor. Fiind vorba despre o
problemă care vizează devoluțiunea succesorală legală în ansamblul său, credem că
enunțul ar trebui să trimită la acest tip de devoluțiune, chiar dacă fiecare dintre cele
trei principii are în vedere moștenitorii ab intestat, rude cu defunctul. Acoperirea
restului de semnificație se va face, credem, din precizarea unora dintre excepțiile la
aceste principii. În consecință, principiile și excepțiile de la ele vor face ca problema
să privească determinarea moștenitorilor legali în totalitatea lor. Credem că
formularea cea mai potrivită a principiilor în cauză este următoarea:
a) moștenitorii legali sunt chemați la moștenire în ordinea claselor succesorale;
b) în cadrul aceleiași clase, moștenitorii legali în grad de rudenie mai apropiat
cu defunctul îi înlătură pe cei în grad mai îndepărtat;
c) în cadrul aceleiași clase, moștenitorii legali în grad egal moștenesc în părți
egale.
11
Pentru aceste aspecte, a se vedea, cu titlu de exemplu: B. Pătrașcu, I. Genoiu, Dispoziții
legale. Moștenitorii legali, în M. Uliescu (coord.), op. cit., p. 674–700; L. Stănciulescu, Curs de drept
civil. Succesiuni, ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2015, p. 76–103; D. Văduva, Moștenirea
legală. Liberalitățile, Editura Universul Juridic, București, 2012, p. 55–63.
12
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București, 2002,
p. 73; St. Cărpenaru, op. cit., p. 185–187; I. Genoiu, Dreptul la moștenire în Codul civil, ediția a 2-a,
Editura C.H. Beck, București, 2013, p. 46–50.
13
D. C. Florescu, Dreptul succesoral, Editura Universul Juridic, București, 2011, p. 31.
linie
Câteva precizări ni se par necesare. Mai întâi, socotim de mare utilitate
precizarea că ultimele două principii (al doilea și al treilea, așadar) acționează
înlăuntrul aceleiași clase de moștenitori. Dacă aplicarea principiilor în discuție s-ar
face și între clase, cu privire și la moștenitori aparținând unor clase diferite,
rezultatul identificării succesorilor ar fi profund viciat.
Apoi că, în cazul raportării principiilor la devoluțiunea succesorală legală în
ansamblul său, reținerea situației juridice a soțului supraviețuitor ca excepție de la
primul principiu este, credem, strict necesară. Este adevărat că moștenitorii legali
vin la succesiune în ordinea claselor. Cu toate acestea, soțul rămas în viață, deși
moștenitor legal și el, nu face parte din nicio clasă succesorală; după cum am arătat,
acesta vine în concurs cu erezii din fiecare clasă, nu înlătură pe cineva de la
moștenire, dar nici nu este înlăturat; soțul supraviețuitor va culege din succesiune o
porțiune, a cărei mărime diferă în funcție de categoria de moștenitori cu care este în
concurs (spunem „categorie”, și nu „clasă”, deoarece înlăuntrul clasei a doua
întâlnim atât rude în linie dreaptă – ascendenții privilegiați, cât și în linie colaterală –
colateralii privilegiați, iar partea soțului diferă, după cum vine la moștenire împreună
cu erezi aparținând unei singure categorii sau, dimpotrivă, atât uneia, cât și
celeilalte). Formularea principiilor se poate face numai cu referire la rudele în grad
succesibil. Într-adevăr, enunțurile celor trei reguli le privesc numai pe ele. Într-o
atare perspectivă însă nu vom mai putea vorbi de principii generale ale devoluțiunii
legale în ansamblul său; or, am arătat, cu privire la această problemă este necesară o
perspectivă amplă, care să pună în discuție pe toți succesorii ab intestat și toate
situațiile în care aceștia se pot afla, cât privește venirea la moștenire în temeiul legii.
Din acest punct de vedere este, de asemenea, de reflectat dacă cele trei
principii ale devoluțiunii legale a moștenirii n-ar trebui completate cu încă două.
Primul ar putea fi preluat, cu această calificare, din cadrul instituției vocației
succesorale legale, unde, actualmente, reprezintă pentru aceasta o trăsătură specifică.
Într-adevăr, vocația moștenitorilor legali este universală, la întreaga masă
succesorală, aceasta ca aptitudine de a lua totul, indiferent că, într-o situație ori alta,
moștenirea efectiv culeasă constituie doar o câtime din patrimoniu. Acest acces la
întreg al moștenitorului legal are relevanță și din perspectiva devoluțiunii
succesorale ab intestat. De pildă, dacă singura rudă în grad succesibil a lui de cuius
este dezmoștenită total, aceasta nefiind moștenitor rezervatar, dar există soț
supraviețuitor, el va culege întregul patrimoniu, întreaga masă succesorală, tocmai în
virtutea caracterului universal al vocației sale succesorale. Și, dacă dezmoștenirea în
cauză vizează un rezervatar, ea va produce efecte parțiale. Soțul supraviețuitor, în
concurs cu moștenitorul legal nerezervatar dezmoștenit, va lua mai mult decât partea
la care era chemat de Codul civil în această ipoteză. Beneficiind de un drept de
acrescământ, de adăugire, care, iată, funcționează și în cadrul moștenirii legale,
tocmai ca o consecință a caracterului universal al vocației sale succesorale, soțul
linie
supraviețuitor va culege și ceea ce nu a putut lua ruda moștenitoare14. Din aceste
exemple reiese influența vocației succesorale legale asupra devoluțiunii moștenirii.
În sfârșit, este de reflectat dacă, pentru acest tip de devoluțiune, n-ar trebui
formulat un principiu care să-i privească pe titularii moștenirii vacante. Aceștia sunt
– fără îndoială – moștenitori legali. În consecință, ar trebui încadrați în regulile care
privesc determinarea în concret a succesorilor ab intestat, altfel spus care cârmuiesc
devoluțiunea legală a moștenirii. Un eventual principiu, în această ordine de idei, ar
trebui să sublinieze caracterul subsidiar al venirii la moștenire a comunei, orașului
sau a municipiului, respectiv a statului – în cazul moștenirilor vacante cu element de
extraneitate.
Iată, în linii generale, într-o configurație provizorie, de lucru, tabloul complet
al regulilor după care se determină la speță, în situații concrete, care sunt
moștenitorii legali ce acced la masa succesorală.
O altă excepție de la primul principiu al devoluțiunii legale a moștenirii, care
face ca erezii din clase diferite să vină în concurs, există în caz de dezmoștenire
directă parțială a moștenitorilor din clasa preferată. În consecință, aceștia nu vor mai
culege întreaga masă succesorală, iar partea la care nu au acces va fi culeasă de
moștenitorii din clasa subsecventă. Subliniem că este vorba nu doar despre o
dezmoștenire parțială, ci și directă. Aceasta este, de altfel, dezmoștenirea propriu-
zisă. Exheredarea indirectă, pe cale de consecință, produsă ca urmare a existenței
unor legate în favoarea unor alte persoane are, credem, o altă semnificație. Ea atrage
incidența unui alt fel de moștenire, cea testamentară, care va coexista cu moștenirea
legală sau chiar îi va lua locul, dacă obiectul legatului sau ale legatelor vizează
întreaga masă succesorală. Aceste acte însă sunt încă de la început și rămân
14
Precizăm că dreptul de acrescământ în favoarea soțului supraviețuitor nu operează în cazul în
care defunctul dezmoștenește rudele în grad preferat, adică pe cele cu vocație succesorală legală
concretă, însă are rude în grad sau clasă subsecvente; așadar, defunctul are mai multe rude în grad
succesibil. Aceasta întrucât, într-o asemenea ipoteză, de exheredarea rudei defunctului, fie ea
rezervatară sau nu, va beneficia categoria de moștenitori subsecventă sau chemată în același timp la
moștenire. Putem face referire, spre exemplu, la situația în care soțul supraviețuitor al defunctului vine
la moștenire în concurs cu rudele defunctului din clasa I, dezmoștenite. Alegem, așadar, să fie
dezmoștenită o întreagă categorie de rude (spre exemplu, descendenții, ascendenții privilegiați – aceste
două categorii putând fi dezmoștenite, desigur, doar parțial, de la cotitatea disponibilă, nu de la rezervă
–, colateralii privilegiați etc.), și nu doar rude de un anumit grad, dintr-o anumită categorie (de pildă,
din clasa descendenților, doar fiii și fiicele, rude de gradul I). Într-o atare situație, operează dispozițiile
art. 972 alin. (2) C.civ., potrivit cărora „Cota soțului supraviețuitor în concurs cu moștenitorii legali
aparținând unor clase diferite se stabilește ca și când acesta ar fi venit în concurs numai cu cea mai
apropiată dintre ele.” Așadar, de exheredarea moștenitorilor din clasa I vor profita cei din clasa a II-a,
și nu soțul supraviețuitor. Tot astfel, în cazul dezmoștenirii ascendenților privilegiați, partea ce excede
rezervei succesorale a acestora, ambele determinate după imputarea cotei soțului supraviețuitor, se va
cuveni colateralilor privilegiați, moștenitori din aceeași clasă, însă nerezervatari. În ipoteza
dezmoștenirii colateralilor privilegiați, întreaga cotă rezervată de lege clasei a doua de moștenitori, în
concurs cu soțul supraviețuitor, anume ½ din masa succesorală, va fi culeasă de către părinții lui de
cuius, întrucât frații și surorile defunctului, precum și descendenții acestora până la gradul al patrulea
inclusiv nu sunt moștenitori rezervatari. Exemplul nostru poate viza, în egală măsură, și rude din clasa
a III-a, dezmoștenite (total, întrucât ele nu sunt rezervatare), caz în care soțul supraviețuitor va culege
cota de ¾ din moștenire, restul de ¼ cuvenindu-se colateralilor ordinari.
linie
liberalități, făcute, prin urmare, cu intenția de a gratifica. Ele nu au nicio clipă natura
juridică a unor acte de dezmoștenire. Or, în lipsa unei asemenea manifestări de
voință, nu există exheredare.
De la al doilea principiu al devoluțiunii succesorale legale, enunțat în cele ce
preced, doctrina reține următoarele două excepții:
a) în cadrul clasei a II-a de moștenitori, părinții, rude de gradul I ale
defunctului, nu înlătură de la moștenire (în considerarea principiului proximității
gradului de rudenie) pe frații și surorile defunctului și pe descendenții acestora, deși
sunt rude cu defunctul de gradele II–IV;
b) reprezentarea succesorală.
Această din urmă instituție juridică se constituie, în același timp, și într-o
excepție de la cel de-al treilea principiu care cârmuiește devoluțiunea succesorală
legală, anume cel al egalității părților/cotelor succesorale între rudele din aceeași
clasă de moștenitori și de același grad. Reprezentarea succesorală nu joacă acest rol,
nu are această menire singură, ci împreună cu împărțirea moștenirii pe linii. Deși
îndeplinește un dublu rol de excepție, nu o vom pune aici în discuție sub toate
aspectele pe care aceasta le presupune, ci doar în ceea ce privește unele care conțin
potențial de controversă sau, cel puțin, prezintă anumite dificultăți de înțelegere și
aplicare15.
Drept urmare, precizăm că, de lege lata, poate fi reprezentat cel care este
nedemn față de defunct, chiar dacă s-ar afla în viață, precum și cel decedat la data
deschiderii succesiunii celui despre a cărui moștenire este vorba (predecedatul,
așadar, nedemn sau nu). Sunt neîndoielnice noutatea și utilitatea dispozițiilor
art. 965 C.civ., care au rolul de a configura noțiunea reprezentării succesorale și de a
stabili, în consecință, pe cei care pot fi reprezentați. Printr-o astfel de reglementare
se înlătură doar în parte, credem noi, inechitatea dispozițiilor vechiului Cod civil,
care permiteau doar reprezentarea predecedatului ce a lăsat un loc util și nu le oferea
posibilitatea descendenților nedemnului de a-l reprezenta pe acesta din urmă la o
moștenire deschisă față de care avea vocație concretă.
Spunem că inechitatea a fost înlăturată doar parțial, întrucât, în Codul civil în
vigoare, nu găsim temei pentru reprezentarea unor persoane despre care credem că
ar fi meritat să fie vizate de acest beneficiu al legii, numit reprezentare succesorală.
Avem în vedere pe renunțătorul la moștenire și pe cel care a devenit străin de
moștenire prin efectul pasivității sale în ceea ce privește opțiunea succesorală
(anume, cel care nu și-a exprimat în niciun fel opțiunea în termenul legal de un an,
nu a făcut nici acte care au sau pot avea valoare de acceptare tacită și nici nu se
găsește în situația de a invoca suspendarea termenului de opțiune succesorală sau
repunerea în termen). Și aceasta, în condițiile în care nici unul și nici celălalt nu se
fac în niciun fel vinovați față de de cuius, vinovăție pe care o regăsim însă în exces
15
Pentru o analiză completă a reprezentării succesorale, a se vedea, spre exemplu: B. Pătrașcu,
I. Genoiu, Reprezentarea succesorală, în M. Uliescu (coord.), op. cit., p. 629–642; M. D. Bob, op. cit.,
p. 55–67; C. Macovei, M. C. Dobrilă, Reprezentarea succesorală, în Fl. A. Baias, E. Chelaru, R.
Constantinovici, I. Macovei, „Noul Cod civil. Comentariu pe articole”, Editura C.H. Beck, București,
2012, p. 1016–1020.
linie
în cazul nedemnității succesorale, aceasta constituind totuși, în unele cazuri, temei
pentru reprezentarea succesorală. Dacă nedemnul, care a săvârșit fapte reprobabile,
unele dintre ele de o gravitate majoră (precum omorul lui de cuius ori a unui alt
succesibil al lui sau fapte penale care au avut ca urmare moartea lui de cuius), poate
fi reprezentat, credem că ar fi putut fi consacrată legal și posibilitatea reprezentării
celor două categorii mai sus enunțate.
Poate nu este lipsit de importanță să precizăm, în acest context, că persoanele
dispărute nu pot fi reprezentate, întrucât, în ceea ce le privește, funcționează
prezumția că se află în viață și, în puterea Codului civil, doar persoanele nedemne și
cele predecedate pot fi reprezentate. În ceea ce privește însă comorienții, acele
persoane care au murit în același timp, fiind îndeplinită condiția decesului, literatura
de specialitate apreciază că, în cazul acestora, operează reprezentarea.
Dintre toate aspectele pe care le presupune reprezentarea succesorală, mai
punem în discuție aici, de asemenea succint, efectul particular pe care aceasta îl
generează (alături de cel general – împărțirea moștenirii pe tulpini). Primul efect
menționat al reprezentării succesorale, reglementat cu titlu de noutate de către
actualul Cod civil, în art. 969, generează, în sarcina copiilor nedemnului concepuți
înainte de deschiderea moștenirii de la care părintele lor a fost înlăturat, însă pe care
l-au reprezentat, obligația de a raporta la moștenirea lui (acum fiind decedat, căci
despre moștenirea sa vorbim) bunurile moștenite. Evident că această obligație există,
dacă descendenții de gradul I ai nedemnului în discuție (reprezentanți ai acestuia)
vin la moștenirea părintelui lor în concurs cu alți copii ai lui (frați, așadar, ai
reprezentanților), concepuți după deschiderea moștenirii de la care acesta a fost
înlăturat pe temeiul nedemnității, dar a fost reprezentat. Considerăm că raportul la
care face referire acest text de lege nu este unul propriu-zis, anume un raport al
donațiilor, reglementat de art. 1146 și urm. C.civ., ci unul aparte, întrucât:
a) obiectul său nu este reprezentat de bunurile primite de la defunct în timpul
vieții, prin contract de donație fără scutire de raport, ci de bunurile care sunt
dobândite prin efectul culegerii moștenirii prin reprezentarea nedemnului;
b) cei ținuți de obligația de a raporta donațiile sunt, potrivit art. 1146 alin. (1)
C.civ., soțul supraviețuitor și descendenții defunctului, care vin efectiv și împreună
la moștenirea legală; în cazul raportului la care face referire art. 969 C.civ. însă ținuți
de obligația de a aduce fictiv la masa succesorală anumite bunuri sunt doar copiii
nedemnului, concepuți înainte de deschiderea moștenirii la care au avut acces prin
reprezentarea părintelui lor nedemn.
Însă particularitățile acestui tip de raport nu sunt doar acestea; textul mai sus
amintit al Codului civil arată că „raportul se face numai în cazul și în măsura în
care valoarea bunurilor primite prin reprezentarea nedemnului a depășit valoarea
pasivului succesoral pe care reprezentantul a trebuit să îl suporte ca urmare a
reprezentării”.
A doua excepție pe care o presupune ultimul principiu al devoluțiunii legale a
moștenirii este cel al împărțirii pe linii, reglementat de art. 981 alin. (3) și (4) C.civ.,
care operează în cazul în care, la moștenirea defunctului, vin colaterali privilegiați,
pe linii diferite. Acest mod de împărțire a moștenirii are o vechime considerabilă,
linie
fiind cunoscut și aplicat și sub imperiul vechiului Cod civil, motiv pentru care nu
vom insista aici asupra problematicii lui, ci doar vom preciza că îl socotim a fi un
mod echitabil de împărțire a moștenirii pentru ipoteza în care colateralii privilegiați
ai defunctului sunt rude cu acesta pe linii colaterale diferite; cei care au privilegiul
dublei legături cu defunctul culeg din moștenire două linii (una de pe dimidia
maternis și alta de pe dimidia paternis), iar cei care sunt doar frați consangvini sau
numai frați uterini ai defunctului vor culege din respectiva masă succesorală o
singură linie, fie din jumătatea mamei, fie din cea a tatălui.
5. Câteva situații practice care pun în discuție, printre altele, și principiile

devoluțiunii legale a moștenirii. Soarta multor spețe depinde, fără îndoială, de justa
aplicare a principiilor devoluțiunii legale a moștenirii. De aceea, alegem să punem
aici în discuție două probleme controversate de drept succesoral, cu speranța că
soluțiile propuse de noi vor fi agreate de literatura de specialitate și receptate de
practica judiciară.
Astfel, reamintim faptul că soțul supraviețuitor poate fi, în unele cazuri de
excepție, rudă cu defunctul. Aceasta întrucât art. 274 alin. (2) C.civ. permite,
„pentru motive temeinice, căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al
patrulea...”. Drept urmare, verii primari se pot căsători, dacă există avizul medical
special cerut de lege în acest sens și autorizarea instanței de tutelă competentă
teritorial. Într-un asemenea caz, în funcție de interesele personale, soțul
supraviețuitor poate opta, apreciem noi, între calitatea de soț supraviețuitor și cea de
rudă a defunctului sau le poate cumula. Este, credem, destul de puțin probabil ca o
persoană să prefere să vină la moștenire, în calitate de colateral de gradul al IV-lea
(așadar, făcând parte din ultima clasă de moștenitori, a colateralilor ordinari),
ignorând calitatea de soț supraviețuitor, care îl aduce la moștenire în concurs cu
oricare dintre clasele de moștenitori și care, în anumite condiții prevăzute de lege, îi
conferă și un drept de abitație asupra casei de locuit, precum și un drept special
asupra mobilierului și bunurilor de uz casnic.
Luăm în acest sens următorul exemplu: defuncta, căsătorită cu vărul său
primar, are doar rude din clasa a IV-a, gradul al patrulea; așadar, doar rude în
aceeași clasă și același grad cu soțul supraviețuitor, privit din perspectiva de rudă.
Dacă ar veni la moștenire pe temeiul căsătoriei cu defuncta, soțul supraviețuitor ar
culege, în concurs cu clasa a IV-a de moștenitori legali, cota de ¾ din moștenire și,
dacă sunt îndeplinite condițiile cerute de lege, celelalte două categorii de drepturi
menționate. Dacă însă soțul supraviețuitor ar opta să vină la moștenirea în discuție în
calitate de rudă a defunctei, ar opera împărțirea pe capete a moștenirii între
colateralii de gradul al IV-lea. Astfel, soțului supraviețuitor i-ar reveni din moștenire
o cotă de cel mult ½, așadar mai mică decât cea pe care ar fi cules-o în temeiul
căsătoriei.
Ne întrebăm însă dacă soțul supraviețuitor, care este în același timp și rudă cu
defuncta, poate cumula cele două calități, culegând atât cota de ¾ din moștenire,
stabilită de lege în favoarea soțului supraviețuitor în concurs cu clasa a IV-a, cât și
cota ce-i revine, ca rudă a defunctei, din restul de ¼ (calculată în funcție de numărul
linie
colateralilor ordinari cu care vine în concurs). Credem că, într-o asemenea ipoteză,
răspunsul potrivit ar fi unul afirmativ, întrucât art. 1102 alin. (1) C.civ, cu denumirea
indicativă „Vocația multiplă la moștenire”, prevede că „Moștenitorul care, în baza
legii sau a testamentului, cumulează mai multe vocații la moștenire are, pentru
fiecare dintre ele, un drept de opțiune distinct.” Așadar, o persoană poate cumula
mai multe vocații doar pe temeiul moștenirii legale, doar pe cel al moștenirii
testamentare sau pe temeiul moștenirii legale și al celei testamentare. Drept urmare,
în speța noastră, persoana poate cumula cele două calități (ambele întemeiate pe
dreptul legal la moștenire), culegând atât cota prevăzută de lege pentru soțul
supraviețuitor, cât și pe cea atribuită în calitate de văr primar al defunctei.
O soluție asemănătoare ar trebui să primească, până la un anumit punct,
credem noi, și speța în care o persoană cumulează calitatea de fiu al defunctului și de
nepot de fiică al aceluiași defunct, întrucât tatăl său este, în același timp, și tată al
mamei sale (așadar, copilul în discuție este rezultat al incestului). Multe discuții
putem face pe marginea acestei spețe, unele ținând de morală, altele de domeniul
dreptului penal; însă din perspectiva dreptului succesoral, persoana vizată are,
apreciem noi, dublă vocație legală la moștenire și poate veni la aceasta fie ca rudă de
gradul I, în concurs cu mama sa (de asemenea rudă cu defunctul de gradul I, întrucât
este fiică a acestuia), caz în care va culege o cotă de ½ din moștenire, fie de gradul al
doilea, ca nepot de fiică, situație în care va fi înlăturat de la moștenire de mama sa,
prin aplicarea principiului proximității gradului de rudenie în cadrul aceleiași clase
de moștenitori. Spre deosebire de speța anterioară, în care soțul supraviețuitor putea,
în opinia noastră, să cumuleze cele două vocații legale la moștenire, întrucât acesta
vine, în puterea legii, la succesiune în concurs cu oricare dintre clasele de
moștenitori, pe care nu le înlătură și de care nu este înlăturat, în acest caz, soluția
cumulului de chemări la moștenire nu poate fi propusă, deoarece vorbim despre un
descendent al defunctului, care nu poate veni la moștenire în concurs cu rude ale
acestuia, aparținând altor clase. Drept urmare, în acest caz, se poate pune doar
problema alegerii gradului de rudenie de care să se prevaleze moștenitorul în
discuție pentru a accede la moștenire.
6. Concluzii. Subiectul asupra căruia ne-am oprit aici, inclusiv ipotezele de

speță pe care le-am avut în vedere relevă complexitatea problemelor de drept
succesoral, caracterul tehnic al normelor sale. Așa fiind, interpretul ori cel care
aplică dreptul va trebui să cunoască în amănunt și în profunzime semnificația
textelor de lege, subtilitățile instituțiilor de drept succesoral, înțelesul exact al
principiilor care acționează în această materie a dreptului civil. Numai astfel, în
opinia noastră, se vor putea găsi soluții adecvate și temeinice unor situații dintre cele
mai diverse, pe care realitatea le poate ridica în orice moment.
Reproduced with permission of copyright owner. Further
reproduction prohibited without permission.
CLASELE DE MOȘTENITORI
NOTE DE CURS
Clasa întâi de moştenitori legali
Sunt incluşi în clasa întâi a moştenitorilor legali descendenţii defunctului. Art. 975 C.civ. arată că
„descendenţii sunt copiii defunctului şi urmaşii lor în linie dreaptă la nesfârşit”.
În clasa întâi de moştenitori sunt incluşi şi copiii adoptaţi. Adopţia este reglementată în art.
451-482 C.civ., în prezent fiind consacrată doar adopţia cu efecte depline. Potrivit art. 451 C.civ.,
„adopţia este operaţiunea juridică prin care se creează legătura de filiaţie între adoptator şi adoptat,
precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului”. Aşa fiind, adoptatul are vocaţie
succesorală faţă de adoptator şi rudele acestuia.
Însă trebuie amintit că legislaţia anterioară O.U.G. nr. 25/1997 permitea şi adopţia cu efecte
restrânse. Faptul că în acest stadiu legislativ este permisă exclusiv adopţia cu efecte depline, nu
înseamnă că adopţiile cu efecte restrânse încuviinţate anterior O.U.G. nr. 25/1997 se vor transforma
în adopţii cu efecte depline. Adopţia cu efecte restrânse va produce efectele specifice acestei
operaţiuni în materie succesorală.
Din cele expuse anterior rezultă că din clasa întâi de moştenitori fac parte:
– copiii din căsătorie şi descendenţii acestora;
– copiii din afara căsătoriei cu filiaţia stabilită în condiţiile legii şi descendenţii acestora;
– copiii adoptaţi de defunct şi descendenţii acestora;
– copiii rezultaţi din reproducerea umană asistată cu terţ donator.
Descendenţii defunctului vor veni la moştenirea defunctului dacă există sau sunt concepuţi la data
deschiderii moştenirii, dacă nu sunt nedemni şi dacă au acceptat să moştenească. În ipoteza
dezmoştenirii acestora ei vor moşteni doar rezerva atribuită de lege. Descendenţii defunctului sunt
chemaţi la moştenire în ordinea proximităţii gradului de rudenie, astfel copiii, care sunt rude de gradul
întâi, înlătură de la moştenire pe nepoţii defunctului, rude de gradul al doilea cu acesta, pe strănepoţii
acestuia, rude de gradul al treilea cu acesta etc.
Potrivit art. 975 alin. (2) C.civ., „descendenţii defunctului înlătură moştenitorii din celelalte clase
şi vin la moştenire în ordinea proximităţii gradului de rudenie (…)”. Prezenţa moştenitorilor (ori a
unuia singur) din această clasă înlătură de la moştenire pe moştenitorii din clasele subsecvente.
Împărţirea moştenirii între descendenţi
Dacă descendenţii de acelaşi grad vin la moştenire fără concursul soţului supravieţuitor, ei îşi vor
împărţi moştenirea integral în părţi egale. Împărţirea pe capete a moştenirii intervine ori de câte ori
vin la moştenire descendenţi, în nume propriu, dar care au acelaşi grad de rudenie cu defunctul (pot
fi copiii defunctului, nepoţii acestuia, strănepoţii lui etc.).
Art. 975 alin. (3) C.civ. arată că, „în concurs cu soţul supravieţuitor, descendenţii defunctului,
indiferent de numărul lor, culeg împreună trei sferturi din moştenire”.
Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al descendenţilor
a) Descendenţii pot veni la moştenirea defunctului atât în nume propriu, cât şi prin reprezentare
b) Descendenţii defunctului sunt moştenitori rezervatari
c) Descendenţii sunt moştenitori sezinari
d) Descendenţii sunt obligaţi la raportul donaţiilor primite de la defunct
Clasa a doua de moştenitori legali
Art. 964 alin. (1) C.civ. stabileşte că din clasa a doua de moştenitori legali fac parte ascendenţii
privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi. Ascendenţii privilegiaţi sunt părinţii defunctului, rude de gradul
întâi, în linie dreaptă, ascendentă. Colateralii privilegiaţi sunt fraţii şi surorile defunctului, precum şi
descendenţii acestora până la gradul al patrulea inclusiv, rude în linie colaterală. Drepturile
succesorale ale clasei a doua de moştenitori legali, a ascendenţilor privilegiaţi şi a colateralilor
privilegiaţi, sunt reglementate în art. 976-981 C.civ.
Sintetizând, arătăm că rudele din clasa a doua de moştenitori vor veni la moştenirea defunctului
doar dacă:
– defunctul nu are descendenţi;
– defunctul are descendenţi, dar aceştia sunt dezmoşteniţi, situaţie în care vor culege rezerva
succesorală stabilită de lege, iar restul moştenirii (în lipsa instituirii de legatari) va fi culeasă de
moştenitorii făcând parte din clasa a doua de moştenitori;
– defunctul are descendenţi, însă aceştia au renunţat la moştenire;
– defunctul are descendenţi însă aceştia sunt nedemni de a moşteni şi nu sunt îndeplinite condiţiile
reprezentării succesorale.
Culegerea moştenirii a rudelor defunctului din clasa a doua de moştenitori se face potrivit
principiului chemării la moştenire în ordinea claselor de moştenitori.
Întrucât în această clasă sunt incluse rude ale defunctului făcând parte din două categorii diferite,
în cele ce urmează vom analiza fiecare categorie în mod separat, respectiv ascendenţii privilegiaţi şi
colateralii privilegiaţi.
Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al ascendenţilor privilegiaţi
Dreptul la moştenire al ascendenţilor privilegiaţi se caracterizează prin următoarele:
– ascendenţii privilegiaţi pot veni la moştenirea defunctului doar în nume propriu, nu şi prin
reprezentare;
– ascendenţii privilegiaţi sunt moştenitori rezervatari (art. 1087 C.civ.);
– ascendenţii privilegiaţi sunt moştenitori sezinari (art. 1126 C.civ.);
– ascendenţii privilegiaţi nu au obligaţia de a raporta donaţiile primite de la defunct.
Potrivit art. 1091 alin. (4) C.civ., înstrăinarea cu titlu oneros făcută unui ascendent privilegiat este
prezumată a fi donaţie dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului, uzului ori abitaţiei sau în
schimbul întreţinerii pe viaţă ori a unei rente viagere. Dacă prezumţia relativă nu este răsturnată,
respectivele acte vor fi analizate ca donaţii. Prezumţia nu poate fi invocată de cei care au consimţit la
încheierea actelor respective.
Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al colateralilor privilegiaţi
Dreptul la moştenire al colateralilor privilegiaţi are următoarele caractere juridice, identice cu cele
din Codul civil de la 1864:
– colateralii privilegiaţi pot veni la moştenirea defunctului atât în nume propriu, cât şi prin
reprezentare succesorală, cu excepţia fraţilor şi a surorilor defunctului, care pot moşteni doar în nume
propriu; în schimb, descendenţii din fraţi şi surori pot veni la moştenirea defunctului atât în nume
propriu, cât şi prin reprezentare;
– colateralii privilegiaţi nu sunt moştenitori rezervatari;
– colateralii privilegiaţi nu sunt moştenitori sezinari;
– colateralii privilegiaţi nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor primite de la defunct.
Clasa a treia de moştenitori legali
Clasa a treia de moştenitori legali este cea a ascendenţilor ordinari. Ascendenţii ordinari sunt
ascendenţii în grad mai îndepărtat ai defunctului, adică bunicii (rude de gradul al doilea), străbunicii
(rude de gradul al treilea) etc., la infinit. Potrivit art. 982 alin. (1) C.civ., „ascendenţii ordinari sunt
rudele în linie dreaptă ascendentă ale defunctului, cu excepţia părinţilor acestuia”.
Ascendenţii ordinari pot veni la moştenirea defunctului şi în situaţia în care:
– moştenitorii cuprinşi în primele două clase de moştenitori renunţă la moştenirea defunctului;
– moştenitorii din primele două clase sunt nedemni şi nu pot fi reprezentaţi;
– defunctul are moştenitori colaterali privilegiaţi pe care i-a dezmoştenit, care astfel sunt înlăturaţi
de la moştenire, aceasta revenind ascendenţilor ordinari;
– defunctul are descendenţi şi ascendenţi privilegiaţi pe care i-a dezmoştenit, şi care astfel vor
culege numai rezerva succesorală legală, restul din moştenire revenind colateralilor ordinari.
Dacă la moştenirea defunctului vin ascendenţii ordinari, aceştia vor înlătura de la moştenire pe
colateralii ordinari, care fac parte din clasa a patra de moştenitori legali.
Împărţirea moştenirii între ascendenţii ordinari
În cadrul clasei a treia, a ascendenţilor ordinari, se aplică principiul proximităţii gradului de
rudenie, ceea ce însemnă că bunicii vor înlătura de la moştenire pe străbunici etc. Astfel, rudele din
clasa a treia de moştenitori vor veni la moştenire în ordinea gradelor de rudenie, aşa cum prevede art.
982 alin. (3) C.civ.
Art. 982 alin. (5) C.civ. prevede că „moştenirea sau partea de moştenire cuvenită ascendenţilor
ordinari de acelaşi grad se împarte aceştia în mod egal”.
Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al ascendenţilor ordinari
– ascendenţii ordinari pot veni la moştenire numai în nume propriu, nu şi prin reprezentare;
– ascendenţii ordinari nu sunt moştenitori rezervatari;
– ascendenţii ordinari nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor primite de la defunct;
– ascendenţii ordinari nu sunt moştenitori sezinari.
Clasa a patra de moştenitori legali
Clasa a patra a moştenitorilor legali este clasa colateralilor ordinari. Art. 983 alin. (1) C.civ. arată
că aceştia sunt „rudele colaterale ale defunctului până la gradul al patrulea inclusiv, cu excepţia
colateralilor privilegiaţi”. Fac parte din această clasă de moştenitori, prin urmare:
– unchii şi mătuşile defunctului, rude de gradul al treilea;
– verii primari ai defunctului, rude de gradul al patrulea;
– fraţii şi surorile bunicilor defunctului, rude de gradul al patrulea (numiţi şi unchiul mare sau
mătuşa mare a defunctului).
Colateralii ordinari vor veni la moştenire numai dacă descendenţii, ascendenţii privilegiaţi,
colateralii privilegiaţi şi ascendenţii ordinari nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a moşteni, aşa
cum arată art. 983 alin. (2) C.civ. Colateralii ordinari ai defunctului vin la moştenire în următoarele
ipoteze:
– nu există moştenitori în primele trei clase de moştenitori legali;
– moştenitorii făcând parte din primele trei clase de moştenitori legali au renunţat la moştenirea
defunctului;
– moştenitorii din primele trei clase sunt nedemni şi nu pot fi reprezentaţi;
– dacă defunctul are colaterali privilegiaţi şi ascendenţi ordinari pe care i-a dezmoştenit, aceştia
vor fi înlăturaţi de la moştenire, nefiind moştenitori rezervatari, situaţie în care moştenirea va reveni
colateralilor ordinari ai defunctului;
– dacă defunctul are numai moştenitori rezervatari, respectiv descendenţi şi ascendenţi privilegiaţi,
iar aceştia au fost dezmoşteniţi, ei vor culege doar rezerva succesorală ce li se cuvine, iar restul
moştenirii va fi cules de colateralii ordinari ai defunctului.
Împărţirea moştenirii între colateralii ordinari
În primul rând se impune să precizăm că la moştenirea defunctului vor veni colateralii ordinari
doar în lipsa moştenitorilor din primele trei clase de moştenitori legali.
Potrivit art. 983 alin. (3) C.civ., „colateralii ordinari vin la moştenire în ordinea gradelor de
rudenie cu defunctul”. Aşadar, colateralii ordinari în grad de rudenie mai apropiat de defunct vor
înlătura de la moştenirea defunctului pe cei în grad mai îndepărtat, astfel unchii şi mătuşile defunctului
(rude de gradul al treilea) vor înlătura de la moştenire pe verii primari ai acestuia (rude de gradul al
patrulea) şi pe fraţii/surorile bunicilor defunctului (rude de gradul al patrulea).
Potrivit art. 983 alin. (5) C.civ., „moştenirea sau partea de moştenire cuvenită colateralilor
ordinari de acelaşi grad se împarte între aceştia în mod egal”.
Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al colateralilor ordinari
Dreptul la moştenire al clasei a patra de moştenitori legali prezintă următoarele caractere juridice:
– colateralii ordinari pot veni la moştenirea defunctului numai în nume propriu, nu şi prin
reprezentare;
– colateralii ordinari nu sunt moştenitori rezervatari;
– colateralii ordinari nu sunt moştenitori sezinari;
– colateralii ordinari nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor primite de la defunct.
Drepturile soţului supravieţuitor
NOTE DE CURS
1. Sediul materiei
Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil, drepturile succesorale ale soţului
supravieţuitor sunt reglementate în art. 970-974 (Secţiunea I intitulată Soţul supravieţuitor)
din Capitolul III – Moştenitorii legali din Titlul II – Moştenirea legală.
Reglementarea actuală a drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor a fost făcută
înaintea drepturilor succesorale ale celorlalţi moştenitori legali ai defunctului făcând parte din
cele patru clase de moştenitori, întrucât acesta vine în concurs cu oricare dintre aceste clase
de moştenitori şi pentru că stabilirea cotei soţului supravieţuitor se determină cu prioritate
faţă de aceştia.
2. Condiţiile cerute de lege soţului supravieţuitor pentru a putea moşteni
Pentru ca soţul supravieţuitor să vină la moştenirea defunctului, pe lângă condiţiile generale

impuse oricărui moştenitor, acesta trebuie să îndeplinească şi o condiţie specială. Astfel,
condiţiile impuse soţului supravieţuitor pentru a veni la moştenire sunt următoarele:
– să aibă capacitate succesorală;
– să nu fie nedemn faţă de defunct;
– să aibă calitatea de soţ la data deschiderii moştenirii (condiţia specială), condiţie care
naşte vocaţia succesorală a acestuia, adică drepturile soţului supravieţuitor sunt legate de fapt
de inexistenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive de desfacere a căsătoriei la data decesului
lui de cuius. În acest sens a se vedea textul art. 970 C.civ. care prevede că „soţul supravieţuitor
îl moşteneşte pe soţul decedat dacă, la data deschiderii moştenirii, nu există o hotărâre de
divorţ definitivă”. Termenul de hotărâre judecătorească la care se referă texul legal vizează atât
actul jurisdicţional al instanţei, cât şi actul final al ofiţerului de stare civilă şi al notarului public
prin care se desface căsătoria părţilor, respectiv certificatul de divorţ. De asemenea, potrivit art.
382 alin. (1) C.civ. „căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat
divorţul a rămas definitivă”.
Totodată, chiar dacă există o cerere de divorţ pe rolul instanţei de judecată sau în curs de
soluţionare prin procedura administrativă în faţa ofiţerului de stare civilă sau a notarului public,
dacă la data decesului hotărârea nu era definitivă sau nu s-a eliberat certificatul de divorţ, soţului
supravieţuitor îi sunt recunoscute drepturile succesorale asupra moştenirii lăsate de soţul său
decedat. În aceste cazuri, dacă decesul survine în timpul soluţionării cererii de divorţ, în oricare
dintre modalităţile menţionate anterior, căsătoria părţilor încetează prin deces, iar soţul
supravieţuitor îndeplineşte condiţia specială pentru a putea veni la moştenirea defunctului,
neexistând aşadar o hotărâre de divorţ definitivă, respectiv nefiind eliberat certificatul de divorţ
de ofiţerul de stare civilă sau de notarul public. Astfel, potrivit art. 926 alin. (1) C.proc.civ.,
„dacă în timpul procesului de divorţ unul dintre soţi decedează, instanţa va lua act de încetarea
căsătoriei şi va dispune, prin hotărâre definitivă, închiderea dosarului”.
În ceea ce priveşte situaţia în care moartea unuia dintre soţi este declarată prin procedura
declarării judecătoreşti a morţii, calitatea de soţ supravieţuitor va fi apreciată în funcţie de data
morţii astfel stabilită de instanţa de judecată. Hotărârea de declarare a morţii poate fi anulată
dacă se descoperă ulterior certificatul de deces sau în caz de apariţie a soţului dispărut. În primul
caz, dacă data din certificat este anterioară celei din hotărâre dreptul de moştenire al soţului va
subzista. În cel de-al doilea caz, dreptul la moştenire va fi desfiinţat. Situaţia este mai delicată
dacă soţul supravieţuitor se recăsătoreşte. Astfel, dacă hotărârea pronunţată este anulată, iar
celălalt soţ s-a recăsătorit, potrivit art. 293 alin. (2) C.civ., prima căsătorie se consideră
desfăcută pe data încheierii celei de-a doua căsătorii. În această situaţie, soţul de bună-credinţă
recăsătorit va putea moşteni doar pe soţul său din cea de-a doua căsătorie, nu şi pe cel din prima
căsătorie, întrucât căsătoria se consideră desfăcută la data încheierii celei de-a doua căsătorii de
către acesta. Dacă soţul care se recăsătoreşte este de rea-credinţă, adică cunoaşte faptul că
primul său soţ nu este mort, şi în aceste condiţii se recăsătoreşte, cea de-a doua căsătorie va fi
nulă, menţinându-se prima căsătorie. Astfel, soţul de rea-credinţă va avea vocaţie succesorală
faţă de primul soţ declarat mort şi ulterior reapărut.
După cum am văzut, calitatea de soţ nu mai subzistă ulterior divorţului dar nu trebuie să
scăpăm din vedere nici ipoteza declarării nulităţii ori a anulării căsătoriei. Astfel, anularea sau
constatarea nulităţii căsătoriei are drept efect desfiinţarea retroactivă a căsătoriei şi, implicit,
pierderea calităţii de soţi a părţilor. Dacă decesul unuia dintre soţi survine până la pronunţarea
sau declararea nulităţii căsătoriei, ori până la rămânerea definitivă a hotărârii, soţul în viaţă nu
va beneficia de drepturi succesorale ca soţ supravieţuitor întrucât căsătoria se anulează cu efect
retroactiv, chiar dacă hotărârea se pronunţă ulterior decesului.
Însă, potrivit art. 304 alin. (1) C.civ., „soţul de bună-credinţă la încheierea unei căsătorii
nule sau anulate păstrează, până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă,
situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă”. Aceasta înseamnă că, dacă decesul unuia dintre
soţi survine mai înainte ca hotărârea judecătorească de declarare sau de pronunţare a nulităţii
să rămână definitivă, soţul supravieţuitor care a fost de bună-credinţă vine la moştenirea soţului
decedat. Dacă se întâmplă să existe doi sau mai mulţi soţi supravieţuitori, ca urmare a
căsătoriei putative, ei îşi vor împărţi cota cuvenită soţului supravieţuitor, astfel cum ne arată
art. 972 alin. (3) C.civ.
3. Corelaţia dintre dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor şi regimul

matrimonial ales
La decesul unuia dintre soţi, pentru a se putea stabili drepturile succesorale ale soţului
supravieţuitor şi ale celorlalte categorii de moştenitori legali cu care acesta vine în concurs, sau
numai ale celorlalţi moştenitori legali, dacă soţul supravieţuitor nu vrea sau nu poate veni la
moştenirea defunctului, trebuie ca în prealabil să fie determinată masa succesorală rămasă de
pe urma lui de cuius. Prealabil stabilirii masei succesorale lăsate de defunct, se impune a
distinge care a fost regimul matrimonial ales de soţi.
Determinarea masei succesorale lăsate de defunct se face atât raportat la bunurile proprii ale
acestuia, care vor fi incluse în masa succesorală, cât şi raportat la cota acestuia din bunurile
comune dobândite de acesta împreună cu soţul său supravieţuitor, parte care la rândul său este
inclusă în masa succesorală. Potrivit art. 319 alin. (1) C.civ., „regimul matrimonial încetează
prin constatarea nulităţii, anularea, desfacerea sau încetarea căsătoriei”. Astfel, la încetarea
căsătoriei prin decesul unuia dintre soţi trebuie determinată partea din bunurile dobândite în
comun de către soţi aparţinând defunctului şi care va face obiectul transmisiunii succesorale.
Partea cuvenită defunctului din comunitatea de bunuri a soţilor va compune masa succesorală
lăsată de acesta, parte care aparţine acestuia în calitate de cotitular asupra comunităţii
respective. În schimb, cealaltă parte a comunităţii aparţine soţului în viaţă şi i se cuvine în
virtutea dreptului său (având la bază contribuţia sa la dobândirea bunurilor comunitare), nefiind
transmisă pe cale succesorală.
Urmează a se distinge, în operaţiunea de determinare a masei succesorale rămase de pe urma
defunctului, între situaţia în care regimul matrimonial ales a fost acela al comunităţii legale, al
comunităţii convenţionale sau a regimului separaţiei de bunuri (pentru că şi în acest regim pot
fi dobândite bunuri comune pe cote-părţi).
Regimul comunităţii legale este reglementat în art. 339-359 C.civ. Potrivit art. 339 C.civ.,
„bunurile dobândite în timpul comunităţii legale de oricare dintre soţi sunt, de la data
dobândirii lor, bunuri comune în devălmăşie ale soţilor”.
„Când comunitatea încetează prin decesul unuia dintre soţi, lichidare se face între soţul
supravieţuitor şi moştenitorii soţului decedat. În acest caz, obligaţiile soţului decedat se divid
între moştenitori proporţional cu cotele ce le revin din moştenire”, aşa cum prevede art. 355
alin. (3) C.civ. Potrivit art. 355 alin. (2) C.civ. „până la finalizarea lichidării, comunitatea
subzistă atât în privinţa bunurilor, cât şi în privinţa obligaţiilor”. Lichidarea regimului
matrimonial se face, potrivit art. 320 C.civ., prin hotărâre judecătorească definitivă sau, după
caz, prin înscris întocmit în formă autentică notarială. Potrivit art. 1133 alin. (2) C.civ., „în
vederea stabilirii componenţei patrimoniului succesoral, notarul public procedează, mai întâi,
la lichidarea regimului matrimonial”.
Menţionăm că, potrivit art. 357 C.civ., „în cadrul lichidării comunităţii, fiecare dintre soţi
preia bunurile sale proprii, după care se va proceda la partajul bunurilor comune şi la
regularizarea datoriilor. În acest scop, se determină mai întâi cota-parte ce revine fiecărui soţ,
pe baza contribuţiei sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât şi la îndeplinirea
obligaţiilor comune. Până la proba contrară, se prezumă că soţii au avut o contribuţie egală”.
În cadrul regimului comunităţii convenţionale se derogă de la dispoziţiile privind regimul
comunităţii legale prin convenţie matrimonială, în sensul că poate avea loc o lărgire sau o
restrângere a comunităţii. Acest aspect nu are însă influenţă asupra materiei succesorale,
deoarece dispoziţiile sunt identice ca şi în cazul comunităţii legale, iar prin convenţia
matrimonială încheiată de soţii se aduc modificări numai în privinţa întinderii masei
comunitare, respectiv aceasta va fi mai mare sau mai mică, după cum a avut loc o includere în
comunitate a unor bunuri proprii sau a intervenit, dimpotrivă, o restrângere a comunităţii, prin
excluderea unor bunuri dobândite în comun din comunitatea soţilor, potrivit art. 367 C.civ.
Astfel, în cadrul comunităţii convenţionale, masa succesorală lăsată de defunct poate fi mai
vastă decât în cazul comunităţii legale, dacă soţii prin convenţia matrimonială au inclus în
comunitate bunuri proprii, dobândite înainte sau după încheierea căsătoriei, sau, dimpotrivă,
comunitatea poate fi mai restrânsă decât cea legală, dacă prin convenţie soţii au înţeles să
restrângă comunitatea la bunurile sau datoriile anume determinate în convenţia matrimonială,
indiferent dacă acestea sunt dobândite ori, după caz, născute înainte sau în timpul căsătoriei.
În ceea ce priveşte comunitatea convenţională, art. 368 C.civ. prevede că, „în măsura în
care prin convenţie matrimonială nu se prevede altfel, regimul juridic al comunităţii
convenţionale se completează cu dispoziţiile legale privind regimul comunităţii legale”.
Aceasta înseamnă că regulile privind lichidarea regimului comunităţii legale se aplică şi
lichidării comunităţii convenţionale şi transmiterii bunurilor soţului decedat către soţul
supravieţuitor şi celorlalţi moştenitori ai lui de cuius.
Dar, aşa cum am menţionat, dispoziţiile legale ale regimului comunităţii legale sunt
aplicabile în măsura în care prin convenţia matrimonială nu s-a prevăzut altfel. Este, aşadar,
posibil ca în convenţia matrimonială să se stipuleze anumite clauze privind lichidarea şi partajul
bunurilor, includerea clauzei de preciput, partajarea bunurilor comune în cote inegale,
suportarea în cote inegale a pasivului succesoral, atribuirea preferenţială a unor bunuri către
unul dintre soţi etc.
În privinţa regimului separaţiei de bunuri, stabilirea componentei masei succesorale se face
raportat la prevederile art. 360 C.civ., care ne indică faptul că, „fiecare dintre soţi este
proprietar exclusiv în privinţa bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei, precum şi
a celor pe care le dobândeşte în nume propriu după această dată”.
În cadrul regimului separaţiei de bunuri, pe lângă bunuri proprii, soţii pot dobândi însă şi
bunuri proprietate comună pe cote-părţi. „Bunurile dobândite împreună de soţi aparţin acestora
în proprietate comună pe cote-părţi, în condiţiile legii” ne arată art. 362 alin. (1) C.civ. Astfel,
la decesul unuia dintre soţi se va determina cota sa parte din aceste bunuri, care va face parte
din masa succesorală lăsată de acesta, la care se adaugă şi bunurile proprii.
4. Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor
Soţul supravieţuitor beneficiază, potrivit art. 971-974 C.civ., de următoarele drepturi

succesorale la decesul celuilalt soţ:
A. Un drept de moştenire în concurs cu oricare dintre cele patru clase de moştenitori legali
sau, în lipsa acestora, un drept de moştenire exclusiv (art. 971 C.civ.);
B. Un drept special de moştenire asupra mobilierului şi obiectelor de uz casnic care au fost
afectate folosinţei comune a soţilor (art. 974 C.civ.);
C. Un drept temporar de abitaţie asupra casei de locuit (art. 973 C.civ.).
A. Dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor în concurs cu oricare dintre cele patru

clase de moştenitori legali sau, în lipsa acestora, dreptul său de moştenire exclusiv
Soţul supravieţuitor nu face parte din nicio clasă de moştenitori legali, dar legea îi recunoaşte
acestuia drepturi succesorale în concurs cu toate clasele de moştenitori. Art. 971 alin. (1) C.civ.
prevede că „soţul supravieţuitor este chemat la moştenire în concurs cu oricare dintre clasele
de moştenitori legali”.
Însă cota-parte cuvenită soţului supravieţuitor din moştenire diferă în funcţie de clasa
sau subclasa de moştenitori cu care acesta vine în concurs. Potrivit art. 972 C.civ., „cota
soţului supravieţuitor este de:
a) un sfert din moştenire, dacă vine în concurs cu descendenţii defunctului;
b) o treime din moştenire, dacă vine în concurs atât cu ascendenţi privilegiaţi, cât şi cu
colaterali privilegiaţi ai defunctului;
c) o jumătate din moştenire, dacă vine în concurs fie numai cu ascendenţi privilegiaţi, fie
numai cu colaterali privilegiaţi ai defunctului;
d) trei sferturi din moştenire, dacă vine în concurs fie cu ascendenţi ordinari, fie cu
colaterali ordinari ai defunctului”.
Dacă nu există moştenitori în niciuna dintre clasele de moştenitori sau în situaţia în care
niciuna dintre rudele defunctului nu vrea sau nu poate să vină la moştenire, soţul
supravieţuitor culege întreaga moştenire, aşa cum prevede art. 971 alin. (2) C.civ.
Stabilirea cotei din moştenire cuvenite soţului supravieţuitor se face cu prioritate faţă de
stabilirea cotei cuvenite clasei de moştenitori legali cu care vine acesta în concurs. Cota de
moştenire a soţului supravieţuitor se stabileşte în funcţie de moştenitorii cu care acesta vine
efectiv în concurs. Astfel, la stabilirea cotei acestuia nu se iau în calcul cei care au renunţat la
moştenire, care sunt nedemni sau care sunt dezmoşteniţi, cu excepţia moştenitorilor rezervatari,
a căror dezmoştenire este parţială şi care astfel vor veni la moştenire.
Lipsa moştenitorilor legali ai defunctului din cele patru clase de moştenitori va influenţa cota
soţului supravieţuitor numai dacă este totală în cadrul clasei (sau subclasei) respective.
Lipsa moştenitorilor legali din cele patru clase va face ca soţul supravieţuitor să culeagă
întreaga moştenire doar dacă de cuius nu a întocmit testament. Existenţa unui testament valabil
va restrânge drepturile soţului supravieţuitor în acest caz.
Legiuitorul a reglementat două situaţii speciale în materia drepturilor succesorale ale soţului
supravieţuitor. Astfel, prima dintre acestea se referă la situaţia în care soţul supravieţuitor vine
la moştenire în concurs cu rudele defunctului din două clase (subclase) de moştenitori. Potrivit
art. 972 alin. (2) C.civ., „cota soţului supravieţuitor, în concurs cu moştenitorii legali
aparţinând unor clase diferite se stabileşte ca şi când acesta ar fi venit în concurs numai cu
rudele din cea mai apropiată clasă”. Astfel, dacă defunctul are descendenţi, iar toţi aceştia au
fost dezmoşteniţi, ei vor culege rezerva succesorală, iar soţul supravieţuitor va veni în concurs
şi cu moştenitorii din clasa a doua.
Cea de-a doua problemă specială este reprezentată de situaţia în care două sau mai multe
persoane pretind drepturi succesorale, în calitate de soţi supravieţuitori.
Potrivit art. 972 alin. (3) C.civ., dacă, în urma căsătoriei putative, două sau mai multe
persoane au situaţia de soţ supravieţuitor, cota stabilită se împarte în mod egal între acestea.
Astfel, dacă defunctul s-a căsătorit de două ori, iar cel de-al doilea soţ din căsătoria nulă este
de bună-credinţă, cota-parte cuvenită soţului supravieţuitor în concurs cu oricare dintre clasele
de moştenitori cu care vine în concurs la moştenirea defunctului se va împărţi între soţul din
căsătoria valabilă şi soţul de bună-credinţă din căsătoria nulă, în mod egal. În ceea ce priveşte
vocaţia succesorală a celui de-al doilea soţ, cel de bună-credinţă din căsătoria putativă,
menţionăm că este necesar ca decesul soţului bigam să survină între data încheierii celei de-a
doua căsătorii şi data rămânerii definitive a hotărârii de declarare a nulităţii căsătoriei [art. 304
alin. (1) C.civ.]. Dacă defunctul a încheiat mai multe căsătorii subsecvente, cota atribuită soţului
supravieţuitor se va împărţi între toţi acei soţi care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege
pentru a moşteni în calitate de soţ supravieţuitor.
Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al soţului supravieţuitor sunt următoarele:

– soţul supravieţuitor vine la moştenire numai în nume propriu, nu şi prin reprezentare;
– soţul supravieţuitor este moştenitor rezervatar;
– soţul supravieţuitor este moştenitor sezinar. Soţul supravieţuitor a fost inclus în categoria
moştenitorilor sezinari, potrivit art. 1126 alin. (1) C.civ.;
– dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs cu descendenţii defunctului, este
obligat să raporteze donaţiile primite de la defunct. La rândul lor, descendenţii defunctului care
au beneficiat de donaţii fără scutire de raport datorează raportul donaţiilor dacă vin la moştenire
în concurs cu soţul supravieţuitor. Potrivit art. 1091 alin. (4) C.civ., „(…) înstrăinarea cu titlu
oneros către un descendent ori un ascendent privilegiat sau către soţul supravieţuitor este
prezumată a fi donaţie dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului, uzului ori abitaţiei
sau în schimbul întreţinerii pe viaţă ori a unei rente viagere (…)”. Dacă prezumţia operează,
actele menţionate sunt privite ca donaţii. Această prezumţie relativă poate fi răsturnată,
făcându-se dovada contrară. Prezumţia nu este operantă în cazul în care beneficiari ei
(descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi) au consimţit la înstrăinare;
– dacă soţul supravieţuitor vine în concurs cu alţi descendenţi decât cei comuni cu defunctul,
soţul supravieţuitor nu poate fi gratificat cu liberalităţi neraportabile decât în limita unui sfert
din moştenire sau a părţii copilului care a luat cel mai puţin, astfel cum stabileşte art. 1090
C.civ. Este vorba despre cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor.
B. Dreptul special de moştenire asupra mobilierului şi obiectelor de uz casnic care au
fost afectate folosinţei comune a soţilor
Potrivit art. 974 C.civ., „când nu vine în concurs cu descendenţii defunctului, soţul
supravieţuitor moşteneşte, pe lângă cota stabilită potrivit art. 972, mobilierul şi obiectele de uz
casnic care au fost afectate folosinţei comune a soţilor”. Dacă soţul supravieţuitor vine la
moştenire în concurs cu descendenţii, mobilierul şi obiectele de uz casnic vor fi incluse în masa
succesorală. Dreptul special de moştenire al soţului supravieţuitor subzistă în ipoteza în care
acesta vine la moştenire în concurs cu clasele doi, trei sau patru, ori cu moştenitori testamentari.
Pentru ca soţul supravieţuitor să beneficieze de dreptul special de moştenire se impun a fi
îndeplinite două condiţii speciale.
Prima condiţie este ca soţul supravieţuitor să nu vină în concurs cu descendenţii defunctului,
fiind indiferent gradul de rudenie al defunctului şi al descendenţilor săi din clasa întâi care vin
la moştenire, putând fi vorba de copiii defunctului, de nepoţii acestuia, de strănepoţi etc. Astfel,
soţul supravieţuitor va putea moşteni mobilierul şi obiectele de uz casnic doar atunci când vine
în concurs cu moştenitori făcând parte din clasele doi-patru de moştenitori legali sau cu
moştenitori testamentari.
Cea de-a doua condiţie impusă pentru ca soţul supravieţuitor să moştenească aceste bunuri
este ca defunctul să nu fi dispus, în mod expres, de partea sa din aceste bunuri prin donaţii sau
prin legate. Soţul supravieţuitor nu va beneficia de acest drept special de moştenire dacă
defunctul a dispus de întreaga sa parte din mobilierul şi obiectele de uz casnic sau de bunurile
sale proprii incluse în această categorie prin acte inter vivos sau mortis causa, nefiind rezervatar
în privinţa acestui drept special. Este posibil ca defunctul să testeze partea sa din aceste bunuri
chiar în favoarea soţului supravieţuitor, caz în care acesta poate alege să moştenească pe cale
legală, invocând dreptul său special, ori pe cale testamentară.
Dreptul special de moştenire asupra mobilierului şi obiectelor de uz casnic vizează numai
cota-parte a defunctului din aceste bunuri comune şi bunurile proprii ale defunctului făcând
parte din această categorie. Soţul supravieţuitor are un drept propriu asupra cotei sale din
bunurile comune în devălmăşie făcând parte din această categorie, dacă soţii au ales regimul
comunităţii legale. Aşadar, soţul supravieţuitor are un drept de proprietate asupra părţii sale din
bunurile comune în devălmăşie, dacă este vorba despre regimul comunităţii legale sau regimul
comunităţii convenţionale, iar dreptul său special de moştenire vizează doar partea din aceste
bunuri aparţinând defunctului său soţ.
În ceea ce priveşte natura juridică a dreptului special de moştenire al soţului supravieţuitor
asupra mobilierului şi obiectelor de uz casnic, este vorba despre un drept de moştenire legală,
afectat scopului prevăzut de lege şi având destinaţie specială – păstrarea confortului avut de soţ
anterior încetării căsătoriei.
C. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor

Potrivit art. 973 alin. (1) C.civ., „soţul supravieţuitor care nu este titular al niciunui drept
real de a folosi o altă locuinţă corespunzătoare nevoilor sale beneficiază de un drept de abitaţie
asupra casei în care a locuit până la data deschiderii moştenirii, dacă această casă face parte
din bunurile moştenirii”.
Art. 973 C.civ. conferă soţului supravieţuitor un drept de abitaţie – de folosinţă – asupra
casei de locuit, drept care ia naştere de la data deschiderii moştenirii şi care revine soţului
supravieţuitor indiferent de clasa de moştenitori cu care acesta vine în concurs, indiferent dacă
există sau nu acordul celorlalţi comoştenitori. Soţul supravieţuitor nu trebuie să exercite un
drept de opţiune succesorală distinct pentru dreptul său de abitaţie.
Pentru ca soţul supravieţuitor să beneficieze de acest drept trebuie îndeplinite următoarele
condiţii, cumulativ:
1. soţul supravieţuitor să fi locuit în acel imobil (casă/apartament) la data deschiderii
moştenirii;
2. soţul supravieţuitor să nu fie titularul niciunui drept real 1 de a folosi o altă locuinţă
corespunzătoare nevoilor sale;
3. casa/apartamentul face parte din bunurile moştenirii, în tot sau în parte, constituind
proprietatea exclusivă sau comună – împreună cu soţul supravieţuitor sau cu o altă persoană
– a defunctului;
4. soţul supravieţuitor să nu devină titularul exclusiv al casei/apartamentului;
5. defunctul să nu fi dispus altfel în privinţa dreptului de abitaţie.
Caracterele juridice ale dreptului de abitaţie al soţului supravieţuitor sunt următoarele:

– este un drept real asupra unei locuinţe. Titularul dreptului va putea folosi atât bunul, cât
şi accesoriile acestuia;
– este un drept temporar;
1 Este vorba atât de dreptul real de proprietate, incluzând cele trei atribute – posesie, folosinţă şi dispoziţie, cât
şi de dezmembrămintele dreptului de proprietate, respectiv uzufructul, uzul sau abitaţia, acestea două din urmă
reprezentând varietăţi ale uzufructului. Dreptul de uzufruct şi varietăţile sale se pot constitui prin acte inter vivos
sau mortis causa, în vreme ce dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor reglementat de art. 973 C.civ. are natură
legală.
Potrivit art. 973 alin. (4) C.civ., „dreptul de abitaţie se stinge la partaj, dar nu mai devreme
de un an de la data deschiderii moştenirii. Acest drept încetează chiar înainte de împlinirea
termenului de un an, în caz de recăsătorire a soţului supravieţuitor”. Aşadar, soţul
supravieţuitor va fi titularul dreptului de abitaţie până la ieşirea din indiviziune, dar nu mai
puţin de 1 an de la data deschiderii moştenirii. În cazul în care soţul supravieţuitor se
recăsătoreşte, dreptul de abitaţie încetează, chiar înainte de împlinirea termenului de 1 an.
În concluzie, dreptul de abitaţie se stinge prin partaj şi prin recăsătorirea soţului
supravieţuitor, precum şi prin2: decesul titularului dreptului de abitaţie, neuzul timp de 10 ani3,
renunţarea (în mod expres) la acest drept, exproprierea pentru cauză de utilitate publică a
imobilului ce face obiectul dreptului de abitaţie4, abuzul de folosinţă5, distrugerea în întregime
a bunului ce face obiectul abitaţiei etc.
Dacă nu se solicită partajul (şi evident nu intervine alt caz de stingere a dreptului său) dreptul
de abitaţie al soţului supravieţuitor ar putea fi viager.
– este un drept strict personal ce nu poate fi înstrăinat sau grevat de soţul supravieţuitor în
favoarea altei persoane şi care nu poate fi urmărit de creditorii defunctului;
Potrivit art. 973 alin. (2) C.civ., „dreptul de abitaţie este gratuit, inalienabil şi insesizabil”.
Aşadar, legiuitorul prevede în mod expres că dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor este
inalienabil şi insesizabil.
Art. 973 alin. (3) C.civ. arată că „oricare dintre moştenitori poate cere fie restrângerea
dreptului de abitaţie, dacă locuinţa nu este necesară în întregime soţului supravieţuitor, fie
schimbarea obiectului abitaţiei, dacă pune la dispoziţia soţului supravieţuitor o altă locuinţă
corespunzătoare”.
Din textele menţionate rezultă că soţul supravieţuitor nu poate închiria partea din locuinţă
pe care nu o foloseşte ca atare, dar şi faptul că moştenitorii au posibilitatea de a restrânge dreptul
de abitaţie al soţului supravieţuitor, în ipoteza în care locuinţa nu-i este necesară în întregime.
Moştenitorii pot, de asemenea, schimba obiectul abitaţiei, având obligaţia în acest caz de a
2 A se vedea cazurile de stingere a uzufructului – art. 746-748 C.civ. Potrivit art. 754 C.civ., dispoziţiile privind
dreptul de uz şi abitaţie se completează, în mod corespunzător, cu cele privitoare la uzufruct.

3 Potrivit art. 746 alin. (1) lit. e) C.civ., uzufructul se stinge prin neuzul timp de 10 ani. Dacă spre exemplu nu
s-a solicitat partajul şi soţul supravieţuitor nu exercită dreptul său timp de 10 ani, s-ar putea solicita constatarea
stingerii dreptului acestuia prin neuz. Sunt însă avute în vedere drepturile constituite ulterior intrării în vigoare a
noului Cod civil.
4 Potrivit art. 28 alin. (3) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică (M. Of. nr.
472 din 5 iulie 2001) „uzul, uzufructul, abitaţia şi superficia, precum şi orice alte drepturi reale, cât şi concesionarea
şi atribuirea în folosinţă se sting prin efectul exproprierii, titularii acestora având dreptul la despăgubiri”.
5 Acest caz de stingere a uzufructului priveşte şi uzufructul constituit anterior intrării în vigoare a noului Cod
civil, dacă abuzul de folosinţă este ulterior datei de 1octombrie 2011.

procura soţului supravieţuitor o altă locuinţă în privinţa căreia să se asigure tot un drept de
abitaţie corespunzător nevoilor soţului supravieţuitor. Dacă moştenitorii pun la dispoziţia
soţului supravieţuitor o locuinţă asupra căreia acesta din urmă va avea drepturi rezultate din
contractul de închiriere sau comodat, condiţia impusă de legiuitor nu este respectată, ea
referindu-se expres la dreptul de abitaţie. Restrângerea sau schimbarea obiectului abitaţiei se
poate face pe cale convenţională sau prin acţiune în justiţie.
Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor, ca drept de moştenire special, nu poate, aşadar,
să fie cedat sau grevat în favoarea altor persoane, spre deosebire de dreptul de abitaţie de drept
comun. Totuşi potrivit art. 750 C.civ. soţul supravieţuitor are posibilitatea de a folosi bunul
obiect al dreptului său de abitaţie împreună cu copiii săi, chiar dacă nu avea copii la data la care
s-a constituit abitaţia, precum şi cu părinţii ori alte persoane aflate în întreţinerea sa. Folosinţa
bunului în comun cu persoanele menţionate în acest caz nu echivalează cu cesiunea dreptului.
Textul art. 750 C.civ. se referă şi la soţul titularului abitaţiei, însă în caz de recăsătorire al soţului
supravieţuitor dreptul său de abitaţie încetează în temeiul art. 973 alin. (4) C.civ. În situaţia în
care soţul supravieţuitor are o relaţie de concubinaj (fără a se căsători deci), ipoteza art. 973
alin. (4) C.civ. nu este îndeplinită, dreptul său de abitaţie neîncetând.
– este un drept cu titlu gratuit.
Aşa cum arată art. 973 alin. (2) C.civ., „dreptul de abitaţie este gratuit, inalienabil şi
insesizabil”. Faptul că acest drept este cu titlu gratuit înseamnă că pe perioada dreptului de
abitaţie soţul supravieţuitor nu va plăti chirie moştenitorilor care au dobândit proprietatea prin
moştenire. Dacă soţul supravieţuitor este la rândul lui şi el comoştenitor asupra casei, el nu va
datora chirie nici după partaj, în mod retroactiv, pentru cota-parte corespunzătoare drepturilor
comoştenitorilor deoarece potrivit art. 680 C.civ.6 „fiecare coproprietar devine proprietarul
exclusiv al bunurilor sau, după caz, al sumelor de bani ce i-au fost atribuite numai cu începere
de la data stabilită în actul de partaj, dar nu mai devreme de data încheierii actului, în cazul
împărţelii voluntare, sau, după caz, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.
În cazul imobilelor, efectele juridice ale partajului se produc numai dacă actul de partaj
încheiat în formă autentică sau hotărârea judecătorească rămasă definitivă, după caz, au fost
înscrise în cartea funciară”.
Soluţiile ce pot fi aduse în acţiunea de partaj, cu influenţă asupra dreptului de abitaţie
sunt următoarele:
6 Art. 680 C.civ. se aplică acţiunilor de partaj introduse după intrarea în vigoare a noului Cod civil.
– imobilul se atribuie în lotul soţului supravieţuitor, acesta continuând folosinţa în temeiul
dreptului său de proprietate astfel stabilit (dreptul de abitaţie încetând);
– imobilul se atribuie altor moştenitori care permit soţului supravieţuitor să folosească în
continuare imobilul (dreptul său de abitaţie încetând), caz în care va plăti chirie proprietarilor,
potrivit înţelegerii dintre ei, sau în caz contrar va putea fi evacuat potrivit dreptului comun.
În schimb, dacă anterior partajului soţul supravieţuitor se recăsătoreşte (dreptul său de
abitaţie încetând din acest motiv), dar foloseşte şi cota aparţinând celorlalţi coproprietari ai
imobilului, acesta va putea fi obligat să plătească chirie.
În ceea ce priveşte litigiile referitoare la dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor, art. 973
alin. (5) C.civ. prevede că „toate litigiile cu privire la dreptul de abitaţie se soluţionează de
către instanţa competentă să judece partajul moştenirii, care va hotărî de urgenţă, în camera
de consiliu”.
Considerații cu privire la dreptul special de moștenire al soțului supraviețuitor...
Considerații cu privire la dreptul special

de moștenire al soțului supraviețuitor
asupra mobilierului și obiectelor de uz casnic,
precum şi dreptul de abitație special
al acestuia
Avocat, Lector univ. dr. Szilard SZTRANYICZKI
Universitatea Sapientia din Cluj-Napoca
ABSTRACT
The article analyzes the special right of inheritance of the surviving spouse on
furniture and home appliances, as well as the special right of habitation, as provided
by the former Civil Code and by the new Civil Code. The focus is on the innovations
brought by the current Code and the analysis deals with the reasons lying at the
basis of these modifications.
Keywords: special right of inheritance of the surviving spouse, home appliances, right
of habitation of the surviving spouse, the new Civil Code
REZUMAT
Articolul analizează dreptul special de moștenire a soțului supraviețuitor asupra

mobilierului și obiectelor de uz casnic, precum şi dreptul de abitație special al
acestuia, astfel cum a fost acesta reglementat în vechiul Cod civil și cum este
reglementat în prezent, în Noul Cod civil. Sunt subliniate elementele de noutate
aduse de regelementarea actuală și sunt analizate rațiunile care au stat la baza
acestor modificări.
Cuvinte-cheie: dreptul special de moștenire al soțului-supraviețuitor, obiecte de

uz caznic, dreptul de abitație al soțului supraviețuitor, Noul Cod civil
Legislaţie relevantă: Noul Cod civil, art. 974
DOCTRINĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2016 | 47

Szilard SZTRANYICZKI
Acest drept special a fost reglementat prima dată prin Legea nr. 319/1944 cu privire la drepturile
de moștenire ale soțului supraviețuitor, care la art. 5 a prevăzut următoarele: „În cazurile în care
vine la moștenire împreună cu clasele II-IV, soțul supraviețuitor va moșteni, în afară de partea sa
doctrină
succesorală mobilele şi obiectele aparținând gospodăriei casnice, precum şi darurile de nuntă”.

În Noul Cod civil[1] s-a hotărât păstrarea acestor prevederi însă cu minime modificări.
Rațiunea păstrării acestor dispoziții au fost efectele pozitive care se produc, soțul supraviețuitor
având posibilitatea de a păstra aceste bunuri, bunuri ce pot avea și o încărcătură emoțională,
care poate pentru ascendenți ori colaterali ar fi fără nicio valoare. Pe lângă acestea textul mai
are finalitatea de a nu-l priva pe soțul supraviețuitor de bunurile pe care le-a folosit împreună cu
soțul decedat, în caz contrar condițiile de viață ale acestuia ar fi modificate fără vreo justificare
temeinică[2] și având în vedere că „munca constituie izvorul primordial al tuturor drepturilor,
dreptul special al soțului supraviețuitor în concurs cu moștenitorii din afara familiei, care nu au
nicio contribuție la dobândirea bunurilor pretinse, apare cu atât mai legitim”.[3]
În Noul Cod civil acest drept este prevăzut de art. 974: „Când nu vine în concurs cu descendenții
defunctului, soțul supraviețuitor moștenește pe lângă cota stabilită potrivit art. 972, mobilierul
și obiectele de uz casnic care au fost afectate folosinței comune a soților.”
Comparând cele două texte, putem observa următoarele modificări: a fost modificată sintagma
„mobilele și obiectele aparținând gospodăriei casnice” în „mobilierul și obiectele de uz casnic care
au fost afectate folosinței comune a soților” şi a fost exclus dreptul asupra darurilor de nuntă.
Prima modificare ar părea că restrânge puțin sfera de aplicare a dreptului având în vedere că
gospodăria casnică este mai cuprinzătoare decât bunurile afectate folosinței comune a soților
iar pe lângă aceasta este evident faptul că mobilele sunt o categorie mult mai largă de bunuri
decât mobilierul. Spre exemplu dacă ar fi să înclinăm spre a da o interpretare foarte restrictivă
textului vom constata că în noțiunea de mobilier nu are cum să intre obiecte precum: televizorul,
radioul etc. chiar dacă au fost afectate folosinței comune a soților și nici la categoria obiectelor
de uz casnic. Clarificarea acestui aspect va fi însă lăsat pe mâna doctrinei și jurisprudenței să
decidă dacă legiuitorul într-adevăr a vrut să restrângă acest drept sau doar a actualizat limbajul
prevederii legale. Foarte probabil ca intenția legiuitorului să nu fi fost înspre a îngrădi această
prevedere, iar părerile apărute în doctrină după intrarea în vigoare a Noului Cod civil înclină spre
această soluție.[4]
[1]
Noul Cod civil.
[2]
Legiuitorul a avut în vedere natura şi destinaţia acestor bunuri, urmărindu-se ca soţul supravieţuitor să nu fie privat
în mod nejustificat de unele bunuri pe care le-a folosit împreună cu soţul decedat, modificându-i-se condiţiile de viaţă,
a se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 237/2006 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. 30 C. fam. şi ale art. 1 lit. c) şi art. 5 din Legea nr. 319/1944 pentru dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor;
L. Stănciulescu, Curs de drept civil. Succesiuni, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 73; F. Deak, R. Popescu, Tratat de drept
succesoral. Vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 259.
A se vedea H.A. Ungur, În legătură cu dreptul de moștenire special al soțului supraviețutior asupra mobilelor și
[3]
obiectelor aparținând gospodăriei casnice I, Revista Română de Drept nr. 1/1988, p. 11.
[4]
A se vedea F. Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral. Vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 259;
L. Stănciulescu, Curs de drept civil. Succesiuni, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 73; I. Genoiu, Drepturile succesorale ale
soțului supraviețuitor, Revista Dreptul nr. 1/2011, p. 87.
48 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2016 | DOCTRINĂ

A doua modificare a fost probabil un ecou al jurisprudenței, deoarece această categorie de bunuri
nu prea a avut aplicare practică. Justificarea acestei inaplicații a fost faptul că, în primul rând
de obicei soțul moare la mulți ani după căsătorie, foarte rar știindu-se care sunt bunurile care
ar intra în această categorie sau chiar dacă se știe este foarte mare probabilitatea ca ele să fi
fost înstrăinate. Iar în al doilea rând, conform tradiției, darurile de nuntă sunt obiecte care vor fi
utilizate în gospodăria casnică sau sunt obiecte de mobilier.[5]
I. Natura juridică a dreptului special de moștenire

Sub imperiul Vechiului Cod civil[6] au fost elaborate două opinii. Prima opinie susținea că soțul
supraviețuitor culege aceste bunuri în virtutea unui legat prezumat de către lege, aceasta
presupunând că de cujus a voit să îi lase bunurile în cauză peste porțiunea sa de moștenire
legală.[7] A doua opinie a fost elaborată în baza Deciziei de îndrumare nr. 12/1968 a Plenului
Tribunalului Suprem, conform căreia dreptul special de moștenire al soțului supraviețuitor este
un drept de moștenire legală cu destinație specială.[8] Această a doua concepție s-a impus și a
rămas unanim acceptată atât în doctrină, cât și în practica judiciară.
A fost foarte important a se stabili natura juridică a acestui drept pentru că are consecințe
deosebite în practică. În concepția legatului prezumat legal, în primul rând, soțul supraviețuitor
dacă vine la moștenire în concurs cu ascendenții privilegiați atunci dacă bunurile aparținând
gospodăriei casnice și darurile de nuntă depășesc cotitatea disponibilă și încalcă rezerva părinților
atunci acest drept special de moștenire al soțului supraviețuitor va putea fi redus pentru întregirea
rezervei. În al doilea rând soțul supraviețuitor poate opta diferit asupra dreptului special de
moștenire și asupra moștenirii legale: astfel el de exemplu poate accepta doar moștenirea legală
și să renunțe la dreptul special de moștenire. În al treilea rând, sub imperiul Vechiului Cod civil era
importantă modalitatea de acceptare a moștenirii deoarece se putea opta pentru acceptarea pură
și simplă[9] sau pentru acceptarea sub beneficiu de inventar[10]. Atunci când acceptarea moștenirii
ar fi una pură și simplă atunci moștenitorii legali ar trebui să contribuie la pasivul succesiunii,
dar în cazul în care dreptul special de moștenire al soțului supraviețuitor este un legat prezumat
(legat particular) el nu va contribui la pasiv.[11] În al patrulea rând, în ceea ce privește sancțiunea
pentru „dosire sau dare la o parte”[12] a unora din aceste bunuri nu s-ar putea aplica fiind vorba
despre un legat.
Dacă luăm în vedere concepția conform căreia acest drept special de moștenire este unul legal cu
destinație specială avem consecințe practice mult diferite: în primul rând, fiind vorba de un drept
[5]
A se vedea F. Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral. Vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 258.
[6]
Vechiul Cod civil.
A se vedea M. Eliescu, Moștenirea și devoluțiunea ei în dreptul R.S.R., Ed. Academiei Republicii Socialiste Române,
[7]
București, 1966, p. 140.

[8]
Decizia de îndrumare nr. 12/1968 a Tribunalului Suprem.
[9]
În acest caz se răspundea chiar și peste activul moștenirii.
[10]
Răspunderea pentru pasivul moștenirii era limitat la activul acesteia.
[11]

[12]
Sustragerea sau ascunderea unor bunuri din patrimoniul succesoral sau ascunderea unei donații supusă raportului
sau reducțiunii, termeni preluați din Noul Cod civil.

legal nu contează dacă va încălca rezerva ascendenților, bunurile vizate vor intra în patrimoniul
soțului supraviețuitor, chiar și în cazul în care acestea sunt singurele bunuri care alcătuiesc
patrimoniul succesoral și părinții nu-și vor primi nici măcar rezerva, aceasta fiind calculată doar
doctrină
în raport de celelalte bunuri.
În al doilea rând deoarece avem o moștenire legală și în acest caz, ea va fi indivizibilă față de cota
de moștenire ce îi este prevăzută de către lege, deci dacă a acceptat moștenirea legală, implicit
a acceptat şi partea specială de moștenire ce vizează bunurile din gospodăria casnică și darurile
de nuntă.[13]
În al treilea rând, dacă nu acceptă moștenirea sub beneficiu de inventar soțul supraviețuitor va
răspunde și cu aceste bunuri pentru pasivul moștenirii. Iar în al patrulea rând, credem că în cazul
în care soțul supraviețuitor ar fi ascuns sau ar fi dat la o parte bunuri din patrimoniul succesoral
cu intenția de a le păstra va putea fi sancționat conform art. 703 Vechiul C. civ. și va fi decăzut
din dreptul de a accepta moștenirea sub beneficiu de inventar.
Așa cum afirmam mai sus după apariția deciziei de îndrumare majoritatea doctrinei și
jurisprudenței au fost de acord cu această soluție conform căreia dreptul special de moștenire al
soțului supraviețuitor este un drept legal.
Argumentele au fost următoarele: art. 650 Vechiul C. civ. prevedea că moștenirea nu poate fi
deferită decât prin lege sau prin voința omului astfel trebuia admis faptul că este un drept legal
cu destinație specială.[14] Legatul prezumat de către lege ar fi fost o undeva o combinație între
cele două (o voință umană prezumată de către lege), ceea ce era inacceptabil în conformitate
cu prevederile legale. Nu se putea admite că legea prezumă cum ar vrea de cujus să dispună de
propriile sale bunuri. Al doilea argument a fost că nu ar fi fost indicat ca să se considere soțul
supraviețuitor moștenitor testamentar în această cauză deoarece legea favorizează moștenitorii
legali, ei fiind rudele de sânge.[15] Un al treilea argument a fost că această concepție ar satisface
mai mult voința legiuitorului mai ales în ipoteza concursului cu ascendenții privilegiați [16],
deoarece voința legiuitorului a fost ca în concurs cu aceștia bunurile din gospodăria casnică și
darurile de nuntă i-se cuvin soțului supraviețuitor.
În Noul Cod civil se pare că s-a ținut cont de părerea majoritară și dreptul special de moștenire
al soțului supraviețuitor a primit natura de moștenire legală. Argumentele care susțin această
idee sunt: includerea articolului care consacră acest drept la capitolul privind moștenirea legală,
alături de cota de moștenire a soțului supraviețuitor.[17] Noul Cod civil consacră doar două feluri
[13]
Obligaţia pentru instanţă de a acorda soţului supravieţuitor dreptul special instituit prin art. 5 din Legea nr. 319/1944,
chiar dacă acesta nu l-a cerut, atâta timp cât a optat pentru acceptarea succesiunii, iar opţiunea este indivizibilă. Prin
urmare, dreptul recunoscut de lege ca drept special asupra bunurilor mobile aparţinând gospodăriei casnice îşi produce
efecte aşa încât aceste bunuri nu se vor cuprinde în masa succesorală, a se vedea Încheierea din 28 iulie 2010 pronunţată
în procedura împărţelii judiciare în temeiul art. 6736 C. pr. civ., http://lege5.ro/Gratuit/gmydanbwgu/incheierea-din-
28072010-pronunta-in-procedura-imparteli-judiciare-in-temeiul-art-6736-din-codul-de-procedura-civila; F. Deak,
R. Popescu, Tratat de drept succesoral. Vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 268; D. Chirică, Drept civil.
Succesiuni și testamente, Ed. Rosetti, București, 2003, pp. 102-103.
[14]
[15]
Idem, p. 268.
[16]
Idem, p. 268.
[17]
Idem, p. 268.

de moștenire: cea legală și cea testamentară, deci argumentele aduse sub imperiul Vechiului
Cod civil pot fi transpuse și sub noua reglementare. Pe lângă acestea, dreptul special de moștenire
este privit ca un drept complementar, accesoriu cotei legale de moștenire al soțului supraviețuitor
la fel ca dreptul de abitație, de aceea va trebui să aibă aceeași natură juridică ca și dreptul
principal, adică un drept legal de moștenire.
Consecințele practice ale dreptului special de moștenire având natura juridică de moștenire legală
sunt aceleași care au fost sesizate sub lupa Vechiului Cod civil.
II. Condiții speciale pentru a putea beneficia de dreptul special

de moștenire
Pentru ca soțul supraviețuitor să poată culege bunurile prevăzute la art. 974 Noul C. civ., el
trebuie să îndeplinească anumite condiții.
Prima este ca soțul supraviețuitor să nu vină la moștenire în concurs cu descendenții defunctului,

deci ca moștenitorii cu care vine la succesiune să fie cei din clasa a II-a, a III-a, sau a IV-a. Pentru
ca această condiție să fie îndeplinită defunctul trebuie să nu fi lăsat descendenți, sau ca aceștia să
fie renunțători și ei să nu aibă alți descendenți care să poată veni la moștenire prin reprezentare,
sau descendenții să fie nedemni. Această opțiune a legiuitorului, în primul rând credem că ține din
nou de tradiția legislativă în materia succesiunilor, aceea de protecție a descendenților. Această
protecție, de această dată credem că este pe deplin justificată mai ales în cazul în care aceste
bunuri sunt singurele care fac parte din patrimoniul succesoral.[18]
În al doilea rând trebuie să pornim de la intenția legiuitorului de a consacra acest drept: voința de
a nu schimba condițiile de viață ale soțului supraviețuitor după moartea lui de cujus, deoarece ar
fi o schimbare prea bruscă și nejustificată. Mergând pe acest fir de gândire ajungem la concluzia
că nici descendenților nu ar fi justificat să li se schimbe condițiile de viață după moartea
ascendentului lor, deoarece la fel ca soțul supraviețuitor și ei se folosesc de acele bunuri.[19] Acest
argument stă în picioare mai ales în cazul în care soțul supraviețuitor chiar trâind împreună cu
descendenții nu este părintele acestora, în această ipoteză protecția lor fiind chiar mai justificată.
În al treilea rând, trebuie să luăm în considerare ipoteza contrară de la al doilea argument,

și anume cazul în care descendenții nu mai locuiesc împreună cu soțul supraviețuitor.
S-a demonstrat de-a lungul timpului că în majoritatea cazurilor descendenții nu vor întreprinde
măsuri pentru a-l priva pe soțul supraviețuitor de bunurile folosite împreună cu de cujus,
deoarece la moartea acestuia bunurile oricum vor ajunge în patrimoniul lor, soțul supraviețuitor
în majoritatea cazurilor fiind părintele sau bunicul/bunica.[20]
În schimb, dacă soțul supraviețuitor vine la moștenire în concurs chiar și cu ascendenții privilegiați
care la rândul lor sunt moștenitori rezervatari, aceste bunuri i se cuvin lui în totalitate și exclusiv
în virtutea dreptului special de moștenire prevăzut de lege, deci soțul supraviețuitor culege aceste
[18]
[19]
Idem, p. 260.
[20]
Idem, p. 260.

bunuri peste cota sa legală de moștenire.[21] Dacă mai sunt alte bunuri în patrimoniul succesoral
atunci acestea vor fi împărțite între soțul supraviețuitor și moștenitorii cu care vine în concurs
la succesiunea defunctului.
doctrină
Interesantă este ipoteza în care cei doi soți erau separați în fapt. Profesorul Dan Chirică în
cartea sa din 2003 afirmă că „este necesar însă ca soții să nu fi întrerupt irevocabil conviețuirea
lor, căci în caz contrar soțul supraviețuitor nu poate moșteni decât bunurile dobândite până
la întreruperea în fapt a conviețuirii”.[22] În sprijinirea argumentului său el aduce o decizie
a Tribunalului Suprem din 1979[23] în care s-a decis această chestiune. Oare se justifică acest
argument conform Noului Cod civil?[24] Credem că nu. Starea de căsătorie nu încetează prin faptul
că soții nu conviețuiesc, iar legea nu impune starea de conviețuire pentru ca soțul supraviețuitor
să poată beneficia de dreptul său special de moștenire, ci impune ca persoana care reclamă acest
drept să aibă calitatea de soț la momentul decesului lui de cujus. Probabil argumentarea instanței
a fost că în cazul în care aceștia și-au întrerupt conviețuirea de o durată mai mare de vreme, textul
instituit pentru ocrotirea condițiilor de viață a soțului rămas în viață își pierde rațiunea, deoarece
dacă nu există conviețuire atunci la moartea lui de cujus, soțul supraviețuitor nu își schimbă
condițiile de viață și bunurile respective nici nu le-a folosit împreună cu defunctul, nefiind nici
atașat de ele. Într-adevăr acest fapt are logică și putem considera că poate ar fi și justă soluția
în cazul în care eventual soții și-au întrerupt conviețuirea, nu mai păstrează legătură și sunt
căsătoriți doar formal, însă textul legii pare a o contrazice, legea în sine cerând numai și numai
calitatea de soț nu și faptul conviețuirii, legiuitorul neprecizând faptul că dacă o durată de vreme
cei doi soți nu au locuit împreună atunci soțul supraviețuitor își pierde vocația la dreptul special
de moștenire, bunurile respective intrând în masa succesorală și fiind împărțite conform cotelor
legale și celorlalți moștenitori. Pe lângă acestea, credem că nu are rațiune nici să i se dea dreptul
soțului supraviețuitor dreptul la bunurile pe care le-a folosit împreună cu soțul supraviețuitor
până la momentul separației în fapt[25] pentru că acesta nu are cum să fie atașat de acele bunuri
și nu are cum să i se schimbe nici condițiile de trai în cazul în care au domicilii separate de o
perioadă îndelungată de timp. Această soluție intermediară nu își are locul și ar trebui să se aleagă
ori calea prin care i-se oferă dreptul la acele bunuri ori o cale prin care să nu aibă dreptul la ele
în cazul unei separații îndelungate. Însă dacă legiuitorul ar fi vrut să ia în considerare această
sancțiune, atunci ar fi prevăzut în mod expres această ipoteză, în cazul contrar credem că nu
avem o bază legală pentru a-l priva pe soțul supraviețuitor de dreptul consacrat în beneficiul său.
A doua condiție este ca soțul decedat să nu fi dispus de acele bunuri prin liberalități între vii sau
pentru cauză de moarte.[26] Aceste dispoziții nu îl împiedică cu nimic pe soțul decedat de a dispune
prin liberalități de cota sa parte din aceste bunuri, astfel privându-l pe soțul supraviețuitor de
dreptul special de moștenire, el nefiind moștenitor rezervatar în privința acestor bunuri.[27] Pentru
ca soțul supraviețuitor să poată fi lipsit de aceste bunuri defunctul trebuie să doneze bunurile
[21]
A se vedea D. Chirică, Drept civil. Succesiuni și testamente, Ed. Rosetti, București, 2003, p. 101; Aceeași opinie o are și M. Eliescu,
[22]
a se vedea Moștenirea și devoluțiunea în dreptul R.S.R., Ed. Academiei Republicii Socialiste Române, București, 1966, p. 142.
[23]
A se vedea Decizia nr. 2139/1979 a Tribunalului Suprem.
[24]
Credem că acest lucru nu era justificat nici conform Vechiului Cod civil.
A se vedea H.A. Ungur, În legătură cu dreptul de moștenire special al soțului supraviețutior asupra mobilelor și obiectelor
[25]
aparținând gospodăriei casnice, Revista Română de Drept nr. 1/1988, p. 14.

[26]
A se vedea F. Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral. Vol. I, Ed. Universul Juridic, București 2013, p. 260.
A se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 237/2006 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
[27]
art. 30 C. fam. şi ale art. 1 lit. c) şi art. 5 din Legea nr. 319/1944 pentru dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor.

în timpul vieții sale sau prin testament dar numai printr-o dispoziție legală expresă[28], un legat
universal sau cu titlu universal nefiind suficient, în ultima ipoteză dacă soțul supraviețuitor
acceptă moștenirea legală bunurile de uz casnic și mobilierul revenindu-i în titlul dreptului special
iar legatarul universal ori cu titlu universal va moșteni doar ceea ce va rămâne din patrimoniul
succesoral după deferirea rezervelor.[29] În cazul în care de cujus dispune de aceste bunuri, ele
vor fi incluse în masa de calcul și vor putea servi pentru întregirea rezervelor în caz de nevoie.[30]
Însă pentru ca soțul supraviețuitor să fie lipsit de toate bunurile incluse în dreptul special de
moștenire defunctul trebuie să fi dispus de toate bunurile, altfel, dacă el a dispuse doar de unele
dintre acestea atunci celelalte vor reveni soțului supraviețuitor.[31]
Interesant este ce se întâmplă în caz de căsătorie putativă pentru bigamie. Dacă ambii soți
supraviețuitori sunt de bună-credință atunci aceștia beneficiază de dreptul special de moștenire și
se pune problema cum ar trebui împărțite aceste bunuri între ei. În tratatul profesorului Francisc
Deak este propusă soluția în funcție de afectațiunea concretă a folosinței bunurilor comune în
cadrul gospodăriei casnice.[32] Credem că este o soluție corectă și în concordanță cu rațiunea
instituirii acestui text, acela de a nu schimba condițiile de viață a soțului supraviețuitor: astfel
bunurile pe care soțul din căsătoria valabilă le-a folosit împreună cu de cujus îi vor reveni acestuia,
iar cele pe care le-a folosit soțul de bună - credință din căsătoria nulă le va păstra el. Este o soluție
echitabilă deoarece dacă am accepta de exemplu ideea împărțirii în mod egal a acestor bunuri
între ei am putea ajunge la soluții absurde unde ar putea surveni chiar și îmbogățirea fără justă
cauză.[33] Există autori care susțin ideea împărțirii în mod egal între soți[34], aplicând prin analogie
dispozițiile de la art. 972 alin. (3) Noul C. civ., însă nu aduc niciun argument de ce ar fi corect a
se proceda așa și în cazul descris.
III. Situația bunurilor care intră în categoria mobilierului,

precum și a obiectelor de uz casnic
Dacă acceptăm ideea că legiuitorul doar a actualizat limbajul de pe vechea legislație și nu a avut
intenția să restrângă acest drept atunci putem apela la doctrina și jurisprudența dezvoltată sub
imperiul Noului Cod civil, având în vedere că Noul Cod civil a intrat în vigoare destul de recent
și încă nu există o vastă doctrină și jurisprudență în această materie.
A se vedea M. Eliescu, Moștenirea și devoluțiunea în dreptul R.S.R., Ed. Academiei Republicii Socialiste Române,
[28]
București 1966, p. 338.

[29]
Credem că trebuie să reiasă în mod expres faptul că defunctul a vrut să îl lipsească pe soțul supraviețuitor de mobilier
și bunurile de uz casnic, altfel voința lui ar fi ambiguă. De exemplu: în cazul unei persoane cu o avere mare faptul că a
lăsat un testament prin care a instituit un legatar universal nu comportă și voința de a-l priva pe soțul supraviețuitor de
bunurile care le-ar moșteni în virtutea dreptului special.
[30]
[31]
Idem, p. 262.
[32]
Idem, p. 263.
[33]
De exemplu: în cazul în care soțul de bună-credință nu a locuit împreună pentru un timp îndelungat cu defunctul,
ei încheind căsătoria, dar întâlnindu-se în mod ocazional, în cazul împărțirii în mod egal a bunurilor de uz casnic și a
mobilierului am putea ajunge ca el să dobândească dreptul asupra unor bunuri de o mai mare valoare din gospodăria
soțului supraviețuitor din căsătoria valabilă, fără a le fi folosit vreodată.
A se vedea I. Genoiu, Drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor în reglementarea Noului Cod Civil, Revista
[34]
Dreptul nr. 1/2011, p. 86.

Mihail Eliescu afirma că bunurile din gospodăria casnică (bunurile de uz casnic) sunt cele care
întrunesc următoarele condiții cumulative[35]: trebuie să fie bunuri mobile, ele nu pot fi imobile
nici măcar prin destinație și nu toate mobilele fac parte din gospodăria casnică.
doctrină
Trebuie ca aceste bunuri să fi fost afectate folosinței comune a soților – din această cauză autorul
a exclus bunurile care servesc unei profesii, chiar dacă cei doi soți au avut aceeași profesie, sau
bunurile de uz personal ale defunctului.
Afectarea bunurilor unui scop de gospodărie casnică să fi fost efectiv înfăptuită[36]. Această înfăptuire
este una subiectivă. Bunul respectiv trebuie privit ca aparținând și a fi util în gospodăria casnică de
către soți și să fi fost folosit în acest scop de către ei. Foarte importantă este precizarea că trebuie
să se țină seamă de nivelul de trai al soților, un bun poate aparține gospodăriei casnice chiar dacă
nu satisface o necesitate ci a fost achiziționat din motive de comoditate sau din plăcere.
Din aceste condiții reiese că Mihail Eliescu a considerat că ceea ce este determinant este criteriul
subiectiv: soții să fi considerat acel bun ca făcând parte din gospodăria casnică și ei să îl fi folosit
în acest sens. Însă credem că important este totuși și criteriul obiectiv, ca bunurile prin natura
lor să fi fost destinate a servi în cadrul gospodăriei casnice. Mai pe scurt, se spune că trebuie luat
în vedere – de la caz la caz – fie natura intrinsecă a bunurilor aflate în gospodăria casnică, fie
afectațiunea dată acestora iar pentru aceasta trebuie avute în vedere condițiile obișnuite de viață,
nivelul profesional și cultural, ocupația celor în cauză și gradul de necesitate a bunurilor din cadrul
gospodăriei casnice.[37] Acest ultim criteriu de necesitate credem că este unul care trebuie luat
în vedere doar la anumite obiecte care nu sunt indispensabile unui trai decent deoarece dacă se
va avea în vedere chiar și la anumite obiecte de lux, chiar dacă păstrează nivelul de trai al soțului
supraviețuitor, ar fi inechitabil față de a ceilalți moștenitori să fie incluse în dreptul special de
moștenire și s-ar ajunge la excese care ar depăși rațiunea textului.
Ceea ce pare nou este noțiunea de mobilier. Aceasta include bunurile care serveau efectiv la
mobilarea locuinței soților (canapea, masă, scaune, mobilier de bucătărie etc.).
Foarte important este că din cadrul bunurilor de uz casnic pot face parte și bunuri incorporale
cum ar fi o „creanță în despăgubire pentru stricăciunile cauzate unor bunuri făcând parte din
această categorie sau indemnizație de asigurară plătită de asigurator în virtutea contractului
de asigurare facultativă a gospodăriilor persoanelor fizice, sumele astfel obținute ocupând, în
virtutea subrogației reale cu titlu universal, locul bunurilor în cauză, prin efectul art. 974 Noul
C. civ. care divide aceste bunuri, la decesul unuia dintre soți, într-o masă de bunuri distinctă.”[38]
Având în vedere criteriile arătate mai sus următoarele bunuri nu vor intra în categoria mobilierului
și bunurilor de uz casnic[39]:
[35]

[36]
Acest lucru este foarte important deoarece, de exemplu, o persoană poate fi colecționară de linguri, obiecte care
pot avea o valoarea pecuniară foarte mare, și care să nu fi fost folosite efectiv în gospodăra casnică, ele fiind obiecte de
colecție. Dacă există astfel de bunuri, ele nu pot fi incluse în categoria bunurilor vizate de art. 974 Noul C. civ.
[37]
obiectelor aparținând gospodăriei casnice, Revista Română de Drept nr. 1/1988, p. 11.
[38]
[39]
Idem, pp. 265-266.

– bunurile care, potrivit cu natura lor, nu pot și nu au fost folosite în cadrul gospodăriei casnice
propriu zise. (imobilele, automobilul, pian, bicicletă etc.) și bunurile necesare exercitării unei
profesii (laptop, birou, cărți etc.), bunuri care conform art. 340 Noul C. civ. fac parte din
bunurile proprii ale soțului;
– bunuri care nu au fost afectate folosinței comune al soților în cadrul gospodăriei casnice;
– bunurile aparținând gospodăriei tărănești.
Argumentele pentru ultima categorie de bunuri au fost următoarele: în primul rând acestea sunt
bunuri gospodărești, nu sunt intim legate de viața soților, iar bunurile aparținând gospodăriei
țărănești ne pot duce cu gândul la profesia de agricultor, iar așa cum am văzut mai sus conform
art. 340 Noul C. civ. bunurile acestea sunt bunuri proprii ale soțului și ele nu fac parte din
categoria bunurilor de uz casnic.[40]
În al doilea rând se susține că ar fi excesiv ca și acestea să fie incluse în dreptul special de

moștenire al soțului supraviețuitor deoarece ar fi inechitabil față de ascendenți, care foarte
probabil că au muncit împreună cu cei doi soți în gospodăria țărănească, să fie privați de uneltele
care servesc la realizarea acestei munci.[41]
În al treilea rând, în tratatul lui Francisc Deak se aduce un argument de ordine social-economică
conform căruia aceste bunuri chiar dacă nu sunt deferite soțului supraviețuitor pentru a păstra
integră o gospodărie țărănească, acest element nu va avea un impact negativ asupra gospodăriei
țărănești în ansamblu, deoarece soțul supraviețuitor pe lângă dreptul său special de moștenire
beneficiează de o cotă legală de moștenire, care va include ori o parte din terenul agricol ori o
parte din bunurile aparținând gospodăriei țărănești, ori ambele, bunuri cu ajutorul cărora va putea
înființa o nouă gospodărie țărănească.[42] Pentru continuarea raționamentului se arată că dacă ar
fi un pericol de destrămare a gospodăriei, legea nu ar fi permis defunctului să dispună de aceste
bunuri prin liberalități între vii sau mortis causa.[43] În al patrulea rând, se susține că având în vedere
că nici terenul agricol nu este inclus în dreptul special de moștenire al soțului supraviețuitor, fiind
unanim admis că imobilele nu vor face parte din aceste bunuri, atunci ar fi inechitabil ca cele care
ajută la lucrarea terenului să fie deferite conform unui drept special. De aceea aceste bunuri vor
intra în masa succesorală și se vor împărți conform cotelor legale de moștenire.
Contra acestei opinii se susține că, de principiu, animalele de muncă și de producție, precum și
uneltele specifice unei gospodării personale de țărani pot intra în categoria bunurilor prevăzute
la art. 974 Noul C. civ., în măsura în care sunt absolut necesare pentru asigurarea pe cât posibil
a unor condiții elementare de muncă și viață a însăși gospodăriei țărănești, însă ele să nu
depășească limitele firești ale unei gospodării individuale, deoarece dacă ar duce la ideea de
profesie atunci ele trebuie incluse în masa succesorală.[44] Suntem de acord cu această opinie
[40]
[41]
Idem, p. 266.
Credem că acest argument era mai plauzibil pe vremea orânduirii socialiste, când aceste gospodării țărănești
[42]
trebuiau să contribuie la fondurile statului prin produse vegetale, de origine animală sau chiar cu animale.
[43]
[44]
obiectelor aparținând gospodăriei casnice, Revista Română de Drept nr. 1/1988, p. 11. În susținerea celor arătate mai sus,
autorul mai aduce ca și argument o decizie dată de Tribunalul Suprem care a statuat același lucru, a se vedea Decizia
nr. 185 din 4 februarie 1986.

contrară și credem că toate situațiile trebuie analizate de la caz la caz, deoarece în unele cazuri
dacă aceste bunuri nu ar fi incluse în dreptul special de moștenire al soțului supraviețuitor,
condițiile de trai ale acestuia ar fi mult modificate, iar textul de lege și-ar pierde rațiunea.[45]
doctrină
IV. Considerații cu privire la dreptul de abitație special

al soțului supraviețuitor
Acest drept, la fel ca celelalte drepturi ale soțului supraviețuitor, a fost inclus pentru prima
dată în legislația noastră prin Legea nr. 319/1944 pentru drepturile de moștenire ale soțului
supraviețuitor. Având în vedere utilitatea sa el, a fost inclus și în Noul Cod civil, text care la
art. 973 prevede: „Soțul supraviețuitor care nu este titular al niciunui drept real de a folosi o altă
locuință corespunzătoare nevoilor sale beneficiează de un drept de abitație asupra casei în care
a locuit până la data deschiderii moștenirii, dacă această casă face parte din bunurile moștenirii.”
Spre deosebire de dreptul special de moștenire asupra mobilierului și a bunurilor de uz casnic,

acest drept este recunoscut și în cazul în care soțul supraviețuitor vine la moștenire în concurs
cu descendenții. Și acest drept de moștenire este prevăzut cu titlu de moștenire legală.[46]
Condiții pentru a beneficia de dreptul de abitație:
– la data deschiderii moștenirii soţul supravieţuitor să fi locuit în casa care formează obiectul
dreptului de abitație, deci și-a avut domiciliul efectiv acolo;[47]
– nu este titular al niciunui alt drept real de a folosi o locuință corespunzătoare nevoilor
sale. Noțiunea de locuință corespunzătoare trebuie analizată de la caz la caz, în funcție de
circumstanțe. Aspectul care trebuie avut în vedere este ca lui de cujus să nu i se schimba
condițiile de viață într-un mod brutal. Pentru ca aceasta perspectivă să fie realizată va fi avut
în vedere de exemplu: starea de sănătate, nivelul de trai al soților înainte de deces, vârsta,
profesia etc;[48]
– casa să facă parte din bunurile moștenirii, ceea ce înseamnă ca ea să fie proprietate exclusivă
a soțului decedat, proprietate comună cu soțul supraviețuitor sau cu o terță persoană;[49]
– defunctul să nu fi dispus altfel: la fel ca la dreptul special de moștenire și aici de cujus îl poate
lipsi pe soțul supraviețuitor de acest drept, el nefiind rezervatar decât în privința cotei sale
succesorale;[50]
– prin moștenire, soțul supraviețuitor să nu devină proprietarul locuinței care este obiectul
dreptului de abitație. Dacă se întâmplă așa, atunci dreptul de abitație își va pierde efectul
[45]
Spre exemplu: în cazul unei familii care își procură hrana exclusiv din munca în propria gospodărie, dacă soțul
supraviețuitor ar fi privat de animalele din gospodărie, atunci ar fi mare probabilitatea ca situația acestuia să fie mult
prea îngreunată, fiind împiedicat a-și procura cele necesare traiului zilnic. Pentru o contraargumentare, a se vedea
F. Deak, În legătură cu dreptul de moștenire special al soțului supraviețutior asupra mobilelor și obiectelor aparținând
gospodăriei casnice, Revista Română de Drept nr. 1/1988, p. 21.
[46]
[47]
Idem, p. 270.
[48]
Idem, p. 271.
[49]
Idem, p. 271.
[50]
Idem, p. 271.

deoarece proprietarul exclusiv al unui bun nu poate fi și proprietarul unui dezmembrământ

asupra aceluiaș bun.[51]
Caracterele juridice ale acestui drept:[52]
– este un drept real, iar cel care beneficiează de acest drept va mai avea dreptul de a se folosi și
de terenul aferent locuinței și de dependințele acestuia;
– este un drept temporar, care se stinge la partaj, dar nu mai devreme de un an de la deschiderii
moştenirii conform art. 973 alin. (4) Noul C. civ. Dreptul de abitație se stinge și în cazul în care
soțul supraviețuitor se recăsătorește;
– este un drept exclusiv personal deci și inalienabil. Soțul supraviețuitor nu poate da în chirie
locuința care este obiectul dreptului de abitație. Pe lângă aceasta, descendenții sau ceilalți
moștenitori au dreptul să restrângă acest drept, atunci când consideră necesar, desigur fără a
deteriora condițiile de viață ale soțului supraviețuitor, ba chiar mai mult îi pot procura o altă
locuință corespunzătoare asupra căreia soțul supraviețuitor va avea tot un drept de abitație.
Din a treia caracteristică se desprinde și a patra, și anume că:
– dreptul de abitație este insesizabil, deci el nu poate fi urmărit de creditori;
– este un drept gratuit, în sensul că nu trebuie să se plătească chirie pentru perioada în care soțul
supraviețuitor locuiește acolo și profită de acest drept.
Problema gratuității dreptului de abitație a fost foarte controversată sub imperiul Vechiului Cod
civil, având în vedere tăcerea Legii nr. 319/1944 în acest sens. Au fost autori care argumentau în
sensul gratuității acestui drept și au fost autori care au optat pentru caracterul pecuniar al acestui
drept, adică ei afirmau că soțul supraviețuitor trebuie să plătească chirie cerlorlalți moștenitori
pentru cota parte a acestora sau pentru întreg bunul, în cazul în care soțul supraviețuitor nu era
coproprietar asupra acestuia. Noul Cod civil a optat pentru gratuitatea acestui drept pentru a-i
putea da efectivitate reală și să aibă într-adevăr un caracter protector al soțului supraviețuitor și
a condițiilor de viață a acestuia care nu trebuie perturbate chiar după decesul soțului.
Modalități de încetare al dreptului de abitație și efectele încetării:[53]
– prin realizarea partajului, dar nu mai devreme de un an de la data deschiderii succesiunii. În

acest caz, dacă soțul supraviețuitor devine coproprietar, şi dacă rămâne să locuiască acolo
va trebui să plătească chiria asupra cotei părți care nu este în proprietatea sa, sau dacă nu va
deveni nici coproprietar, fiind străin de bun, atunci dacă ar vrea să rămână, va trebui să încheie
un contract de locațiune cu proprietarul (sau cu proprietarii);
– recăsătorirea soțului supraviețuitor, indiferent când are loc căsătoria, în acest caz dacă va
rămâne în locuință, va trebui să plătescă chirie;
– consolidare, atunci când în urma partajului soțul supraviețuitor devine proprietar al locuinței,
în acest caz el va continua folosirea locuinței în calitate de proprietar.
[51]
A se vedea F. Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral. Vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2013, pp. 270-271.
[52]
Idem, p. 271.
A se vedea D. Chirică, Drept civil. Succesiuni și testamente, Ed. Rosetti, București, 2003, p. 107; F. Deak, R. Popescu,
[53]
Tratat de drept succesoral. Vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 275.

Reproduced with permission of the copyright owner. Further reproduction prohibited without
permission.
Drepturile soţului supravieţuitor
NOTE DE CURS
1. Sediul materiei
Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil, drepturile succesorale ale soţului
supravieţuitor sunt reglementate în art. 970-974 (Secţiunea I intitulată Soţul supravieţuitor)
din Capitolul III – Moştenitorii legali din Titlul II – Moştenirea legală.
Reglementarea actuală a drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor a fost făcută
înaintea drepturilor succesorale ale celorlalţi moştenitori legali ai defunctului făcând parte din
cele patru clase de moştenitori, întrucât acesta vine în concurs cu oricare dintre aceste clase
de moştenitori şi pentru că stabilirea cotei soţului supravieţuitor se determină cu prioritate
faţă de aceştia.
2. Condiţiile cerute de lege soţului supravieţuitor pentru a putea moşteni
Pentru ca soţul supravieţuitor să vină la moştenirea defunctului, pe lângă condiţiile generale

impuse oricărui moştenitor, acesta trebuie să îndeplinească şi o condiţie specială. Astfel,
condiţiile impuse soţului supravieţuitor pentru a veni la moştenire sunt următoarele:
– să aibă capacitate succesorală;
– să nu fie nedemn faţă de defunct;
– să aibă calitatea de soţ la data deschiderii moştenirii (condiţia specială), condiţie care
naşte vocaţia succesorală a acestuia, adică drepturile soţului supravieţuitor sunt legate de fapt
de inexistenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive de desfacere a căsătoriei la data decesului
lui de cuius. În acest sens a se vedea textul art. 970 C.civ. care prevede că „soţul supravieţuitor
îl moşteneşte pe soţul decedat dacă, la data deschiderii moştenirii, nu există o hotărâre de
divorţ definitivă”. Termenul de hotărâre judecătorească la care se referă texul legal vizează atât
actul jurisdicţional al instanţei, cât şi actul final al ofiţerului de stare civilă şi al notarului public
prin care se desface căsătoria părţilor, respectiv certificatul de divorţ. De asemenea, potrivit art.
382 alin. (1) C.civ. „căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat
divorţul a rămas definitivă”.
Totodată, chiar dacă există o cerere de divorţ pe rolul instanţei de judecată sau în curs de
soluţionare prin procedura administrativă în faţa ofiţerului de stare civilă sau a notarului public,
dacă la data decesului hotărârea nu era definitivă sau nu s-a eliberat certificatul de divorţ, soţului
supravieţuitor îi sunt recunoscute drepturile succesorale asupra moştenirii lăsate de soţul său
decedat. În aceste cazuri, dacă decesul survine în timpul soluţionării cererii de divorţ, în oricare
dintre modalităţile menţionate anterior, căsătoria părţilor încetează prin deces, iar soţul
supravieţuitor îndeplineşte condiţia specială pentru a putea veni la moştenirea defunctului,
neexistând aşadar o hotărâre de divorţ definitivă, respectiv nefiind eliberat certificatul de divorţ
de ofiţerul de stare civilă sau de notarul public. Astfel, potrivit art. 926 alin. (1) C.proc.civ.,
„dacă în timpul procesului de divorţ unul dintre soţi decedează, instanţa va lua act de încetarea
căsătoriei şi va dispune, prin hotărâre definitivă, închiderea dosarului”.
În ceea ce priveşte situaţia în care moartea unuia dintre soţi este declarată prin procedura
declarării judecătoreşti a morţii, calitatea de soţ supravieţuitor va fi apreciată în funcţie de data
morţii astfel stabilită de instanţa de judecată. Hotărârea de declarare a morţii poate fi anulată
dacă se descoperă ulterior certificatul de deces sau în caz de apariţie a soţului dispărut. În primul
caz, dacă data din certificat este anterioară celei din hotărâre dreptul de moştenire al soţului va
subzista. În cel de-al doilea caz, dreptul la moştenire va fi desfiinţat. Situaţia este mai delicată
dacă soţul supravieţuitor se recăsătoreşte. Astfel, dacă hotărârea pronunţată este anulată, iar
celălalt soţ s-a recăsătorit, potrivit art. 293 alin. (2) C.civ., prima căsătorie se consideră
desfăcută pe data încheierii celei de-a doua căsătorii. În această situaţie, soţul de bună-credinţă
recăsătorit va putea moşteni doar pe soţul său din cea de-a doua căsătorie, nu şi pe cel din prima
căsătorie, întrucât căsătoria se consideră desfăcută la data încheierii celei de-a doua căsătorii de
către acesta. Dacă soţul care se recăsătoreşte este de rea-credinţă, adică cunoaşte faptul că
primul său soţ nu este mort, şi în aceste condiţii se recăsătoreşte, cea de-a doua căsătorie va fi
nulă, menţinându-se prima căsătorie. Astfel, soţul de rea-credinţă va avea vocaţie succesorală
faţă de primul soţ declarat mort şi ulterior reapărut.
După cum am văzut, calitatea de soţ nu mai subzistă ulterior divorţului dar nu trebuie să
scăpăm din vedere nici ipoteza declarării nulităţii ori a anulării căsătoriei. Astfel, anularea sau
constatarea nulităţii căsătoriei are drept efect desfiinţarea retroactivă a căsătoriei şi, implicit,
pierderea calităţii de soţi a părţilor. Dacă decesul unuia dintre soţi survine până la pronunţarea
sau declararea nulităţii căsătoriei, ori până la rămânerea definitivă a hotărârii, soţul în viaţă nu
va beneficia de drepturi succesorale ca soţ supravieţuitor întrucât căsătoria se anulează cu efect
retroactiv, chiar dacă hotărârea se pronunţă ulterior decesului.
Însă, potrivit art. 304 alin. (1) C.civ., „soţul de bună-credinţă la încheierea unei căsătorii
nule sau anulate păstrează, până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă,
situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă”. Aceasta înseamnă că, dacă decesul unuia dintre
soţi survine mai înainte ca hotărârea judecătorească de declarare sau de pronunţare a nulităţii
să rămână definitivă, soţul supravieţuitor care a fost de bună-credinţă vine la moştenirea soţului
decedat. Dacă se întâmplă să existe doi sau mai mulţi soţi supravieţuitori, ca urmare a
căsătoriei putative, ei îşi vor împărţi cota cuvenită soţului supravieţuitor, astfel cum ne arată
3. Corelaţia dintre dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor şi regimul

matrimonial ales
La decesul unuia dintre soţi, pentru a se putea stabili drepturile succesorale ale soţului
supravieţuitor şi ale celorlalte categorii de moştenitori legali cu care acesta vine în concurs, sau
numai ale celorlalţi moştenitori legali, dacă soţul supravieţuitor nu vrea sau nu poate veni la
moştenirea defunctului, trebuie ca în prealabil să fie determinată masa succesorală rămasă de
pe urma lui de cuius. Prealabil stabilirii masei succesorale lăsate de defunct, se impune a
distinge care a fost regimul matrimonial ales de soţi.
Determinarea masei succesorale lăsate de defunct se face atât raportat la bunurile proprii ale
acestuia, care vor fi incluse în masa succesorală, cât şi raportat la cota acestuia din bunurile
comune dobândite de acesta împreună cu soţul său supravieţuitor, parte care la rândul său este
inclusă în masa succesorală. Potrivit art. 319 alin. (1) C.civ., „regimul matrimonial încetează
prin constatarea nulităţii, anularea, desfacerea sau încetarea căsătoriei”. Astfel, la încetarea
căsătoriei prin decesul unuia dintre soţi trebuie determinată partea din bunurile dobândite în
comun de către soţi aparţinând defunctului şi care va face obiectul transmisiunii succesorale.
Partea cuvenită defunctului din comunitatea de bunuri a soţilor va compune masa succesorală
lăsată de acesta, parte care aparţine acestuia în calitate de cotitular asupra comunităţii
respective. În schimb, cealaltă parte a comunităţii aparţine soţului în viaţă şi i se cuvine în
virtutea dreptului său (având la bază contribuţia sa la dobândirea bunurilor comunitare), nefiind
transmisă pe cale succesorală.
Urmează a se distinge, în operaţiunea de determinare a masei succesorale rămase de pe urma
defunctului, între situaţia în care regimul matrimonial ales a fost acela al comunităţii legale, al
comunităţii convenţionale sau a regimului separaţiei de bunuri (pentru că şi în acest regim pot
fi dobândite bunuri comune pe cote-părţi).
Regimul comunităţii legale este reglementat în art. 339-359 C.civ. Potrivit art. 339 C.civ.,
„bunurile dobândite în timpul comunităţii legale de oricare dintre soţi sunt, de la data
dobândirii lor, bunuri comune în devălmăşie ale soţilor”.
„Când comunitatea încetează prin decesul unuia dintre soţi, lichidare se face între soţul
supravieţuitor şi moştenitorii soţului decedat. În acest caz, obligaţiile soţului decedat se divid
între moştenitori proporţional cu cotele ce le revin din moştenire”, aşa cum prevede art. 355
alin. (3) C.civ. Potrivit art. 355 alin. (2) C.civ. „până la finalizarea lichidării, comunitatea
subzistă atât în privinţa bunurilor, cât şi în privinţa obligaţiilor”. Lichidarea regimului
matrimonial se face, potrivit art. 320 C.civ., prin hotărâre judecătorească definitivă sau, după
caz, prin înscris întocmit în formă autentică notarială. Potrivit art. 1133 alin. (2) C.civ., „în
vederea stabilirii componenţei patrimoniului succesoral, notarul public procedează, mai întâi,
la lichidarea regimului matrimonial”.
Menţionăm că, potrivit art. 357 C.civ., „în cadrul lichidării comunităţii, fiecare dintre soţi
preia bunurile sale proprii, după care se va proceda la partajul bunurilor comune şi la
regularizarea datoriilor. În acest scop, se determină mai întâi cota-parte ce revine fiecărui soţ,
pe baza contribuţiei sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât şi la îndeplinirea
obligaţiilor comune. Până la proba contrară, se prezumă că soţii au avut o contribuţie egală”.
În cadrul regimului comunităţii convenţionale se derogă de la dispoziţiile privind regimul
comunităţii legale prin convenţie matrimonială, în sensul că poate avea loc o lărgire sau o
restrângere a comunităţii. Acest aspect nu are însă influenţă asupra materiei succesorale,
deoarece dispoziţiile sunt identice ca şi în cazul comunităţii legale, iar prin convenţia
matrimonială încheiată de soţii se aduc modificări numai în privinţa întinderii masei
comunitare, respectiv aceasta va fi mai mare sau mai mică, după cum a avut loc o includere în
comunitate a unor bunuri proprii sau a intervenit, dimpotrivă, o restrângere a comunităţii, prin
excluderea unor bunuri dobândite în comun din comunitatea soţilor, potrivit art. 367 C.civ.
Astfel, în cadrul comunităţii convenţionale, masa succesorală lăsată de defunct poate fi mai
vastă decât în cazul comunităţii legale, dacă soţii prin convenţia matrimonială au inclus în
comunitate bunuri proprii, dobândite înainte sau după încheierea căsătoriei, sau, dimpotrivă,
comunitatea poate fi mai restrânsă decât cea legală, dacă prin convenţie soţii au înţeles să
restrângă comunitatea la bunurile sau datoriile anume determinate în convenţia matrimonială,
indiferent dacă acestea sunt dobândite ori, după caz, născute înainte sau în timpul căsătoriei.
În ceea ce priveşte comunitatea convenţională, art. 368 C.civ. prevede că, „în măsura în
care prin convenţie matrimonială nu se prevede altfel, regimul juridic al comunităţii
convenţionale se completează cu dispoziţiile legale privind regimul comunităţii legale”.
Aceasta înseamnă că regulile privind lichidarea regimului comunităţii legale se aplică şi
lichidării comunităţii convenţionale şi transmiterii bunurilor soţului decedat către soţul
supravieţuitor şi celorlalţi moştenitori ai lui de cuius.
Dar, aşa cum am menţionat, dispoziţiile legale ale regimului comunităţii legale sunt
aplicabile în măsura în care prin convenţia matrimonială nu s-a prevăzut altfel. Este, aşadar,
posibil ca în convenţia matrimonială să se stipuleze anumite clauze privind lichidarea şi partajul
bunurilor, includerea clauzei de preciput, partajarea bunurilor comune în cote inegale,
suportarea în cote inegale a pasivului succesoral, atribuirea preferenţială a unor bunuri către
unul dintre soţi etc.
În privinţa regimului separaţiei de bunuri, stabilirea componentei masei succesorale se face
raportat la prevederile art. 360 C.civ., care ne indică faptul că, „fiecare dintre soţi este
proprietar exclusiv în privinţa bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei, precum şi
a celor pe care le dobândeşte în nume propriu după această dată”.
În cadrul regimului separaţiei de bunuri, pe lângă bunuri proprii, soţii pot dobândi însă şi
bunuri proprietate comună pe cote-părţi. „Bunurile dobândite împreună de soţi aparţin acestora
în proprietate comună pe cote-părţi, în condiţiile legii” ne arată art. 362 alin. (1) C.civ. Astfel,
la decesul unuia dintre soţi se va determina cota sa parte din aceste bunuri, care va face parte
din masa succesorală lăsată de acesta, la care se adaugă şi bunurile proprii.
4. Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor
Soţul supravieţuitor beneficiază, potrivit art. 971-974 C.civ., de următoarele drepturi

succesorale la decesul celuilalt soţ:
A. Un drept de moştenire în concurs cu oricare dintre cele patru clase de moştenitori legali
sau, în lipsa acestora, un drept de moştenire exclusiv (art. 971 C.civ.);
B. Un drept special de moştenire asupra mobilierului şi obiectelor de uz casnic care au fost
afectate folosinţei comune a soţilor (art. 974 C.civ.);
C. Un drept temporar de abitaţie asupra casei de locuit (art. 973 C.civ.).
A. Dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor în concurs cu oricare dintre cele patru

clase de moştenitori legali sau, în lipsa acestora, dreptul său de moştenire exclusiv
Soţul supravieţuitor nu face parte din nicio clasă de moştenitori legali, dar legea îi recunoaşte
acestuia drepturi succesorale în concurs cu toate clasele de moştenitori. Art. 971 alin. (1) C.civ.
prevede că „soţul supravieţuitor este chemat la moştenire în concurs cu oricare dintre clasele
de moştenitori legali”.
Însă cota-parte cuvenită soţului supravieţuitor din moştenire diferă în funcţie de clasa
sau subclasa de moştenitori cu care acesta vine în concurs. Potrivit art. 972 C.civ., „cota
soţului supravieţuitor este de:
a) un sfert din moştenire, dacă vine în concurs cu descendenţii defunctului;
b) o treime din moştenire, dacă vine în concurs atât cu ascendenţi privilegiaţi, cât şi cu
colaterali privilegiaţi ai defunctului;
c) o jumătate din moştenire, dacă vine în concurs fie numai cu ascendenţi privilegiaţi, fie
numai cu colaterali privilegiaţi ai defunctului;
d) trei sferturi din moştenire, dacă vine în concurs fie cu ascendenţi ordinari, fie cu
colaterali ordinari ai defunctului”.
Dacă nu există moştenitori în niciuna dintre clasele de moştenitori sau în situaţia în care
niciuna dintre rudele defunctului nu vrea sau nu poate să vină la moştenire, soţul
supravieţuitor culege întreaga moştenire, aşa cum prevede art. 971 alin. (2) C.civ.
Stabilirea cotei din moştenire cuvenite soţului supravieţuitor se face cu prioritate faţă de
stabilirea cotei cuvenite clasei de moştenitori legali cu care vine acesta în concurs. Cota de
moştenire a soţului supravieţuitor se stabileşte în funcţie de moştenitorii cu care acesta vine
efectiv în concurs. Astfel, la stabilirea cotei acestuia nu se iau în calcul cei care au renunţat la
moştenire, care sunt nedemni sau care sunt dezmoşteniţi, cu excepţia moştenitorilor rezervatari,
a căror dezmoştenire este parţială şi care astfel vor veni la moştenire.
Lipsa moştenitorilor legali ai defunctului din cele patru clase de moştenitori va influenţa cota
soţului supravieţuitor numai dacă este totală în cadrul clasei (sau subclasei) respective.
Lipsa moştenitorilor legali din cele patru clase va face ca soţul supravieţuitor să culeagă
întreaga moştenire doar dacă de cuius nu a întocmit testament. Existenţa unui testament valabil
va restrânge drepturile soţului supravieţuitor în acest caz.
Legiuitorul a reglementat două situaţii speciale în materia drepturilor succesorale ale soţului
supravieţuitor. Astfel, prima dintre acestea se referă la situaţia în care soţul supravieţuitor vine
la moştenire în concurs cu rudele defunctului din două clase (subclase) de moştenitori. Potrivit
art. 972 alin. (2) C.civ., „cota soţului supravieţuitor, în concurs cu moştenitorii legali
aparţinând unor clase diferite se stabileşte ca şi când acesta ar fi venit în concurs numai cu
rudele din cea mai apropiată clasă”. Astfel, dacă defunctul are descendenţi, iar toţi aceştia au
fost dezmoşteniţi, ei vor culege rezerva succesorală, iar soţul supravieţuitor va veni în concurs
şi cu moştenitorii din clasa a doua.
Cea de-a doua problemă specială este reprezentată de situaţia în care două sau mai multe
persoane pretind drepturi succesorale, în calitate de soţi supravieţuitori.
Potrivit art. 972 alin. (3) C.civ., dacă, în urma căsătoriei putative, două sau mai multe
persoane au situaţia de soţ supravieţuitor, cota stabilită se împarte în mod egal între acestea.
Astfel, dacă defunctul s-a căsătorit de două ori, iar cel de-al doilea soţ din căsătoria nulă este
de bună-credinţă, cota-parte cuvenită soţului supravieţuitor în concurs cu oricare dintre clasele
de moştenitori cu care vine în concurs la moştenirea defunctului se va împărţi între soţul din
căsătoria valabilă şi soţul de bună-credinţă din căsătoria nulă, în mod egal. În ceea ce priveşte
vocaţia succesorală a celui de-al doilea soţ, cel de bună-credinţă din căsătoria putativă,
menţionăm că este necesar ca decesul soţului bigam să survină între data încheierii celei de-a
doua căsătorii şi data rămânerii definitive a hotărârii de declarare a nulităţii căsătoriei [art. 304
alin. (1) C.civ.]. Dacă defunctul a încheiat mai multe căsătorii subsecvente, cota atribuită soţului
supravieţuitor se va împărţi între toţi acei soţi care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege
pentru a moşteni în calitate de soţ supravieţuitor.
Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al soţului supravieţuitor sunt următoarele:

– soţul supravieţuitor vine la moştenire numai în nume propriu, nu şi prin reprezentare;
– soţul supravieţuitor este moştenitor rezervatar;
– soţul supravieţuitor este moştenitor sezinar. Soţul supravieţuitor a fost inclus în categoria
moştenitorilor sezinari, potrivit art. 1126 alin. (1) C.civ.;
– dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs cu descendenţii defunctului, este
obligat să raporteze donaţiile primite de la defunct. La rândul lor, descendenţii defunctului care
au beneficiat de donaţii fără scutire de raport datorează raportul donaţiilor dacă vin la moştenire
în concurs cu soţul supravieţuitor. Potrivit art. 1091 alin. (4) C.civ., „(…) înstrăinarea cu titlu
oneros către un descendent ori un ascendent privilegiat sau către soţul supravieţuitor este
prezumată a fi donaţie dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului, uzului ori abitaţiei
sau în schimbul întreţinerii pe viaţă ori a unei rente viagere (…)”. Dacă prezumţia operează,
actele menţionate sunt privite ca donaţii. Această prezumţie relativă poate fi răsturnată,
făcându-se dovada contrară. Prezumţia nu este operantă în cazul în care beneficiari ei
(descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi) au consimţit la înstrăinare;
– dacă soţul supravieţuitor vine în concurs cu alţi descendenţi decât cei comuni cu defunctul,
soţul supravieţuitor nu poate fi gratificat cu liberalităţi neraportabile decât în limita unui sfert
din moştenire sau a părţii copilului care a luat cel mai puţin, astfel cum stabileşte art. 1090
C.civ. Este vorba despre cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor.
B. Dreptul special de moştenire asupra mobilierului şi obiectelor de uz casnic care au
fost afectate folosinţei comune a soţilor
Potrivit art. 974 C.civ., „când nu vine în concurs cu descendenţii defunctului, soţul
supravieţuitor moşteneşte, pe lângă cota stabilită potrivit art. 972, mobilierul şi obiectele de uz
casnic care au fost afectate folosinţei comune a soţilor”. Dacă soţul supravieţuitor vine la
moştenire în concurs cu descendenţii, mobilierul şi obiectele de uz casnic vor fi incluse în masa
succesorală. Dreptul special de moştenire al soţului supravieţuitor subzistă în ipoteza în care
acesta vine la moştenire în concurs cu clasele doi, trei sau patru, ori cu moştenitori testamentari.
Pentru ca soţul supravieţuitor să beneficieze de dreptul special de moştenire se impun a fi
îndeplinite două condiţii speciale.
Prima condiţie este ca soţul supravieţuitor să nu vină în concurs cu descendenţii defunctului,
fiind indiferent gradul de rudenie al defunctului şi al descendenţilor săi din clasa întâi care vin
la moştenire, putând fi vorba de copiii defunctului, de nepoţii acestuia, de strănepoţi etc. Astfel,
soţul supravieţuitor va putea moşteni mobilierul şi obiectele de uz casnic doar atunci când vine
în concurs cu moştenitori făcând parte din clasele doi-patru de moştenitori legali sau cu
moştenitori testamentari.
Cea de-a doua condiţie impusă pentru ca soţul supravieţuitor să moştenească aceste bunuri
este ca defunctul să nu fi dispus, în mod expres, de partea sa din aceste bunuri prin donaţii sau
prin legate. Soţul supravieţuitor nu va beneficia de acest drept special de moştenire dacă
defunctul a dispus de întreaga sa parte din mobilierul şi obiectele de uz casnic sau de bunurile
sale proprii incluse în această categorie prin acte inter vivos sau mortis causa, nefiind rezervatar
în privinţa acestui drept special. Este posibil ca defunctul să testeze partea sa din aceste bunuri
chiar în favoarea soţului supravieţuitor, caz în care acesta poate alege să moştenească pe cale
legală, invocând dreptul său special, ori pe cale testamentară.
Dreptul special de moştenire asupra mobilierului şi obiectelor de uz casnic vizează numai
cota-parte a defunctului din aceste bunuri comune şi bunurile proprii ale defunctului făcând
parte din această categorie. Soţul supravieţuitor are un drept propriu asupra cotei sale din
bunurile comune în devălmăşie făcând parte din această categorie, dacă soţii au ales regimul
comunităţii legale. Aşadar, soţul supravieţuitor are un drept de proprietate asupra părţii sale din
bunurile comune în devălmăşie, dacă este vorba despre regimul comunităţii legale sau regimul
comunităţii convenţionale, iar dreptul său special de moştenire vizează doar partea din aceste
bunuri aparţinând defunctului său soţ.
În ceea ce priveşte natura juridică a dreptului special de moştenire al soţului supravieţuitor
asupra mobilierului şi obiectelor de uz casnic, este vorba despre un drept de moştenire legală,
afectat scopului prevăzut de lege şi având destinaţie specială – păstrarea confortului avut de soţ
anterior încetării căsătoriei.
C. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor

Potrivit art. 973 alin. (1) C.civ., „soţul supravieţuitor care nu este titular al niciunui drept
real de a folosi o altă locuinţă corespunzătoare nevoilor sale beneficiază de un drept de abitaţie
asupra casei în care a locuit până la data deschiderii moştenirii, dacă această casă face parte
din bunurile moştenirii”.
Art. 973 C.civ. conferă soţului supravieţuitor un drept de abitaţie – de folosinţă – asupra
casei de locuit, drept care ia naştere de la data deschiderii moştenirii şi care revine soţului
supravieţuitor indiferent de clasa de moştenitori cu care acesta vine în concurs, indiferent dacă
există sau nu acordul celorlalţi comoştenitori. Soţul supravieţuitor nu trebuie să exercite un
drept de opţiune succesorală distinct pentru dreptul său de abitaţie.
Pentru ca soţul supravieţuitor să beneficieze de acest drept trebuie îndeplinite următoarele
condiţii, cumulativ:
1. soţul supravieţuitor să fi locuit în acel imobil (casă/apartament) la data deschiderii
moştenirii;
2. soţul supravieţuitor să nu fie titularul niciunui drept real 1 de a folosi o altă locuinţă
corespunzătoare nevoilor sale;
3. casa/apartamentul face parte din bunurile moştenirii, în tot sau în parte, constituind
proprietatea exclusivă sau comună – împreună cu soţul supravieţuitor sau cu o altă persoană
– a defunctului;
4. soţul supravieţuitor să nu devină titularul exclusiv al casei/apartamentului;
5. defunctul să nu fi dispus altfel în privinţa dreptului de abitaţie.
Caracterele juridice ale dreptului de abitaţie al soţului supravieţuitor sunt următoarele:

– este un drept real asupra unei locuinţe. Titularul dreptului va putea folosi atât bunul, cât
şi accesoriile acestuia;
– este un drept temporar;
1 Este vorba atât de dreptul real de proprietate, incluzând cele trei atribute – posesie, folosinţă şi dispoziţie, cât
şi de dezmembrămintele dreptului de proprietate, respectiv uzufructul, uzul sau abitaţia, acestea două din urmă
reprezentând varietăţi ale uzufructului. Dreptul de uzufruct şi varietăţile sale se pot constitui prin acte inter vivos
sau mortis causa, în vreme ce dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor reglementat de art. 973 C.civ. are natură
legală.
Potrivit art. 973 alin. (4) C.civ., „dreptul de abitaţie se stinge la partaj, dar nu mai devreme
de un an de la data deschiderii moştenirii. Acest drept încetează chiar înainte de împlinirea
termenului de un an, în caz de recăsătorire a soţului supravieţuitor”. Aşadar, soţul
supravieţuitor va fi titularul dreptului de abitaţie până la ieşirea din indiviziune, dar nu mai
puţin de 1 an de la data deschiderii moştenirii. În cazul în care soţul supravieţuitor se
recăsătoreşte, dreptul de abitaţie încetează, chiar înainte de împlinirea termenului de 1 an.
În concluzie, dreptul de abitaţie se stinge prin partaj şi prin recăsătorirea soţului
supravieţuitor, precum şi prin2: decesul titularului dreptului de abitaţie, neuzul timp de 10 ani3,
renunţarea (în mod expres) la acest drept, exproprierea pentru cauză de utilitate publică a
imobilului ce face obiectul dreptului de abitaţie4, abuzul de folosinţă5, distrugerea în întregime
a bunului ce face obiectul abitaţiei etc.
Dacă nu se solicită partajul (şi evident nu intervine alt caz de stingere a dreptului său) dreptul
de abitaţie al soţului supravieţuitor ar putea fi viager.
– este un drept strict personal ce nu poate fi înstrăinat sau grevat de soţul supravieţuitor în
favoarea altei persoane şi care nu poate fi urmărit de creditorii defunctului;
Potrivit art. 973 alin. (2) C.civ., „dreptul de abitaţie este gratuit, inalienabil şi insesizabil”.
Aşadar, legiuitorul prevede în mod expres că dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor este
inalienabil şi insesizabil.
Art. 973 alin. (3) C.civ. arată că „oricare dintre moştenitori poate cere fie restrângerea
dreptului de abitaţie, dacă locuinţa nu este necesară în întregime soţului supravieţuitor, fie
schimbarea obiectului abitaţiei, dacă pune la dispoziţia soţului supravieţuitor o altă locuinţă
corespunzătoare”.
Din textele menţionate rezultă că soţul supravieţuitor nu poate închiria partea din locuinţă
pe care nu o foloseşte ca atare, dar şi faptul că moştenitorii au posibilitatea de a restrânge dreptul
de abitaţie al soţului supravieţuitor, în ipoteza în care locuinţa nu-i este necesară în întregime.
Moştenitorii pot, de asemenea, schimba obiectul abitaţiei, având obligaţia în acest caz de a
2 A se vedea cazurile de stingere a uzufructului – art. 746-748 C.civ. Potrivit art. 754 C.civ., dispoziţiile privind
dreptul de uz şi abitaţie se completează, în mod corespunzător, cu cele privitoare la uzufruct.

3 Potrivit art. 746 alin. (1) lit. e) C.civ., uzufructul se stinge prin neuzul timp de 10 ani. Dacă spre exemplu nu
s-a solicitat partajul şi soţul supravieţuitor nu exercită dreptul său timp de 10 ani, s-ar putea solicita constatarea
stingerii dreptului acestuia prin neuz. Sunt însă avute în vedere drepturile constituite ulterior intrării în vigoare a
noului Cod civil.
4 Potrivit art. 28 alin. (3) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică (M. Of. nr.
472 din 5 iulie 2001) „uzul, uzufructul, abitaţia şi superficia, precum şi orice alte drepturi reale, cât şi concesionarea
şi atribuirea în folosinţă se sting prin efectul exproprierii, titularii acestora având dreptul la despăgubiri”.
5 Acest caz de stingere a uzufructului priveşte şi uzufructul constituit anterior intrării în vigoare a noului Cod
civil, dacă abuzul de folosinţă este ulterior datei de 1octombrie 2011.

procura soţului supravieţuitor o altă locuinţă în privinţa căreia să se asigure tot un drept de
abitaţie corespunzător nevoilor soţului supravieţuitor. Dacă moştenitorii pun la dispoziţia
soţului supravieţuitor o locuinţă asupra căreia acesta din urmă va avea drepturi rezultate din
contractul de închiriere sau comodat, condiţia impusă de legiuitor nu este respectată, ea
referindu-se expres la dreptul de abitaţie. Restrângerea sau schimbarea obiectului abitaţiei se
poate face pe cale convenţională sau prin acţiune în justiţie.
Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor, ca drept de moştenire special, nu poate, aşadar,
să fie cedat sau grevat în favoarea altor persoane, spre deosebire de dreptul de abitaţie de drept
comun. Totuşi potrivit art. 750 C.civ. soţul supravieţuitor are posibilitatea de a folosi bunul
obiect al dreptului său de abitaţie împreună cu copiii săi, chiar dacă nu avea copii la data la care
s-a constituit abitaţia, precum şi cu părinţii ori alte persoane aflate în întreţinerea sa. Folosinţa
bunului în comun cu persoanele menţionate în acest caz nu echivalează cu cesiunea dreptului.
Textul art. 750 C.civ. se referă şi la soţul titularului abitaţiei, însă în caz de recăsătorire al soţului
supravieţuitor dreptul său de abitaţie încetează în temeiul art. 973 alin. (4) C.civ. În situaţia în
care soţul supravieţuitor are o relaţie de concubinaj (fără a se căsători deci), ipoteza art. 973
alin. (4) C.civ. nu este îndeplinită, dreptul său de abitaţie neîncetând.
– este un drept cu titlu gratuit.
Aşa cum arată art. 973 alin. (2) C.civ., „dreptul de abitaţie este gratuit, inalienabil şi
insesizabil”. Faptul că acest drept este cu titlu gratuit înseamnă că pe perioada dreptului de
abitaţie soţul supravieţuitor nu va plăti chirie moştenitorilor care au dobândit proprietatea prin
moştenire. Dacă soţul supravieţuitor este la rândul lui şi el comoştenitor asupra casei, el nu va
datora chirie nici după partaj, în mod retroactiv, pentru cota-parte corespunzătoare drepturilor
comoştenitorilor deoarece potrivit art. 680 C.civ.6 „fiecare coproprietar devine proprietarul
exclusiv al bunurilor sau, după caz, al sumelor de bani ce i-au fost atribuite numai cu începere
de la data stabilită în actul de partaj, dar nu mai devreme de data încheierii actului, în cazul
împărţelii voluntare, sau, după caz, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.
În cazul imobilelor, efectele juridice ale partajului se produc numai dacă actul de partaj
încheiat în formă autentică sau hotărârea judecătorească rămasă definitivă, după caz, au fost
înscrise în cartea funciară”.
Soluţiile ce pot fi aduse în acţiunea de partaj, cu influenţă asupra dreptului de abitaţie
sunt următoarele:
6 Art. 680 C.civ. se aplică acţiunilor de partaj introduse după intrarea în vigoare a noului Cod civil.
– imobilul se atribuie în lotul soţului supravieţuitor, acesta continuând folosinţa în temeiul
dreptului său de proprietate astfel stabilit (dreptul de abitaţie încetând);
– imobilul se atribuie altor moştenitori care permit soţului supravieţuitor să folosească în
continuare imobilul (dreptul său de abitaţie încetând), caz în care va plăti chirie proprietarilor,
potrivit înţelegerii dintre ei, sau în caz contrar va putea fi evacuat potrivit dreptului comun.
În schimb, dacă anterior partajului soţul supravieţuitor se recăsătoreşte (dreptul său de
abitaţie încetând din acest motiv), dar foloseşte şi cota aparţinând celorlalţi coproprietari ai
imobilului, acesta va putea fi obligat să plătească chirie.
În ceea ce priveşte litigiile referitoare la dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor, art. 973
alin. (5) C.civ. prevede că „toate litigiile cu privire la dreptul de abitaţie se soluţionează de
către instanţa competentă să judece partajul moştenirii, care va hotărî de urgenţă, în camera
de consiliu”.
Moştenirea vacantă
1. Noţiunea de moştenire vacantă
Moştenirea vacantă este reglementată în art. 1135-1140 din Capitolul II (Moştenirea vacantă) al
Titlului IV (Transmisiunea şi partajul moştenirii) din Cartea a IV-a (Despre moştenire şi
liberalităţi) a Codului civil. Pentru a defini noţiunea de moştenire vacantă vom menţiona textele legale
care fac trimitere la aceasta, astfel:
– potrivit art. 963 alin. (3) C.civ., „în lipsa moştenitorilor legali sau testamentari, patrimoniul
defunctului se transmite comunei, oraşului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se
aflau bunurile la data deschiderii moştenirii”;
– art. 553 alin. (3) C.civ. prevede că moştenirile vacante, aflate în străinătate, se cuvin statului
român;
– potrivit art. 1135 C.civ., „dacă nu sunt moştenitori legali sau testamentari, moştenirea este
vacantă. Dacă prin legat s-a atribuit numai o parte a moştenirii şi nu există moştenitori legali ori
vocaţia acestora a fost restrânsă ca efect al testamentului lăsat de defunct, partea din moştenire
rămasă neatribuită este vacantă”.
Absenţa totală a moştenitorilor legali sau testamentari echivalează cu vacanţa succesorală totală. Nu
există moştenitori legali sau testamentari nici în ipoteza în care moştenitorii nu vor sau nu pot să
moştenească, pentru că în aceste situaţii ei sunt străini de moştenirea defunctului.
Va exista vacanţă succesorală totală în următoarele situaţii:
– defunctul nu are soţ supravieţuitor şi nici moştenitori legali în cele patru clase de moştenitori, iar
pe cale testamentară nu a instituit legatari;
– defunctul are doar moştenitori legali nerezervatari pe care i-a dezmoştenit total şi nu a instituit
legatari.
Vacanţa succesorală parţială intervine în următoarele situaţii:
– nu există moştenitori legali ai defunctului, iar prin testament au fost instituiţi legatari cu titlu
universal sau cu titlu particular pentru o parte a moştenirii, ceea ce înseamnă că pentru restul
moştenirii intervine vacanţa succesorală. Dacă testatorul a instituit legatari universali, vacanţa
succesorală nu poate exista, aceştia având vocaţie succesorală la întreaga moştenire;
– moştenitorii legali sunt dezmoşteniţi, iar testatorul instituie legatari cu privire la o parte din
bunurile sale. În acest caz de vacanţă succesorală, trebuie distins între situaţia existenţei moştenitorilor
legali rezervatari şi a celor nerezervatari. În ipoteza moştenitorilor legali rezervatari dezmoşteniţi, ei
vor culege rezerva deferită de lege, legatarii vor culege partea din masa succesorală potrivit voinţei
defunctului manifestată prin testament, iar restul moştenirii va deveni vacantă. În acest caz va coexista
moştenirea legală, cu cea testamentară şi cu moştenirea vacantă. În ipoteza moştenitorilor
nerezervatari, ei pot fi dezmoşteniţi total, situaţie în care legatarii vor culege partea din masa
succesorală atribuită potrivit testamentului, iar restul moştenirii devine vacantă;
– testatorul dezmoşteneşte pe moştenitorii săi rezervatari şi nu instituie legatari. În acest caz
moştenitorii rezervatari vor culege rezerva, iar restul moştenirii va fi vacantă.
2. Beneficiarii moştenirilor vacante
Coroborând textele art. 963 alin. (3), art. 553 alin. (3) şi art. 1138 C.civ. se observă că beneficiarii
moştenirilor vacante sunt unităţile administrativ-teritoriale şi statul, după caz.
Astfel, potrivit art. 1138 C.civ., „moştenirile vacante revin comunei, oraşului sau, după caz,
municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii şi intră în
domeniul lor privat (…)”, iar moştenirile vacante, aflate în străinătate, se cuvin statului român [art.
553 alin. (3) C.civ.].
Nu în ultimul rând trebuie să amintim faptul că dispoziţiile legale care atribuie moştenirile vacante
domeniului privat al unităţilor administrativ-teritoriale (comună, oraş, municipiu) au caracter
imperativ, iar aplicarea acestora nu poate fi înlăturată de către defunct pe calea testamentului. Astfel,
potrivit art. 1138 C.civ., este considerată nescrisă orice dispoziţie testamentară care, fără a stipula
transmiterea bunurilor moştenirii, urmăreşte să înlăture dreptul unităţii administrativ-teritoriale de a
culege moştenirea vacantă. În schimb, defunctul poate evita ca moştenirea pe care o lasă să devină
vacantă prin instituirea de legatari care să aibă vocaţie la întreaga sa avere.
3. Natura juridică a drepturilor succesorale asupra moştenirilor vacante
Dreptul de moştenire asupra moştenirii vacante este un drept de moştenire special, care nu poate
face posibilă asimilarea beneficiarilor ei cu categoria moştenitorilor legali (rudele defunctului şi soţul
său supravieţuitor), după cum moştenirea vacantă nu se confundă nici cu moştenirea legală şi nici cu
cea testamentară. Dobândirea proprietăţii asupra moştenirii vacante se întemeiază pe prevederile art.
557 alin. (3) C.civ.
4. Particularităţi ale drepturilor asupra moştenirilor vacante
Vacanţa succesorală poate fi constatată de notarul public sau de instanţa de judecată, iar unităţile
administrativ-teritoriale sau statul, după caz, vor culege moştenirea vacantă, în virtutea legii, de la data
deschiderii acesteia. Certificatul de vacanţă succesorală şi hotărârea judecătorească au caracter
declarativ de drepturi, şi nu constitutiv de drepturi, operând retroactiv de la data morţii lui de cuius.
Art. 1139 alin. (1) teza finală C.civ. prevede că „moştenirea se dobândeşte retroactiv de la data
deschiderii sale”.
Există mai multe aspecte care particularizează drepturile asupra moştenirilor vacante, pe care le vom
analiza în cele ce urmează, şi anume:
a) Certificatul de vacanţă succesorală

Art. 1137 C.civ. prevede că, „dacă în termen de un an şi 6 luni de la deschiderea moştenirii nu s-a
înfăţişat niciun succesibil, notarul, la cererea oricărei persoane interesate, îi va soma pe toţi
succesibilii, printr-o publicaţie făcută la locul deschiderii moştenirii, la locul unde se află imobilele
din patrimoniul succesoral, precum şi într-un ziar de largă circulaţie, pe cheltuiala moştenirii, să se
înfăţişeze la biroul său în termen de cel mult două luni de la publicare. Dacă niciun succesibil nu se
prezintă în termenul fixat în publicaţie, notarul va constata că moştenirea este vacantă”.
Prevederile Codului civil relative la certificatul de vacanţă succesorală se completează cu
prevederile Legii nr. 36/1995.
După eliberarea certificatului de vacanţă succesorală notarul nu mai poate elibera un alt certificat
de moştenitor. În ipoteza în care apar moştenitori ai defunctului, ei vor trebui să atace în justiţie
certificatul de vacanţă succesorală, solicitând anularea lui şi stabilirea drepturilor lor în privinţa
moştenirii defunctului. Notarul va elibera noul certificat de moştenitor pe baza hotărârii judecătoreşti
definitive astfel pronunţate.
În ceea ce priveşte procedura de anulare a certificatului de vacanţă succesorală, aceasta constituie
atributul exclusiv al instanţei de judecată, nefiind admis ca notarul să emită un act autentic care să
ateste soluţionarea acestei probleme pe cale amiabilă, aşa cum se admite însă în cazul certificatului de
moştenitor. În privinţa certificatului de moştenitor, art. 118 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 permite
soluţionarea pe cale amiabilă a diferendului ivit între moştenitorii vătămaţi în drepturile lor, prin
eliberarea unui nou certificat de moştenitor.
Art. 1140 C.civ. arată că, „dacă, deşi s-a constatat vacanţa moştenirii, există moştenitori, atunci
aceştia pot exercita petiţia de ereditate împotriva comunei, oraşului sau, după caz, municipiului”.
Petiţia de ereditate este o acţiune reală prin care o persoană cere instanţei de judecată recunoaşterea
titlului său de moştenitor legal sau de legatar şi obligarea la restituirea bunurilor succesorale a celor
care, pretinzându-se moştenitori, deţin aceste bunuri. Acţiunea formulată de un moştenitor legal sau cu
titlu universal are caracter imprescriptibil, potrivit art. 1130 C.civ., însă trebuie să fie însoţită
întotdeauna de dovada acceptării moştenirii în termenul stabilit de lege, pentru a putea fi admisă.
b) Numirea curatorului special al moştenirii de către notarul public
Art. 1136 alin. (1) C.civ. prevede că, „cât timp moştenirea nu a fost acceptată sau dacă succesibilul
nu este cunoscut, notarul public competent poate să numească un curator special al moştenirii, pentru
apărarea drepturilor moştenitorului eventual, având drepturile şi îndatoririle prevăzute la art. 1117
alin. (3)-(5)”.
Curatorul special poate fi numit de către notar dacă nu există un litigiu, însă în ipoteza în care există
un astfel de litigiu, numirea curatorului este obligatorie pentru că, potrivit art. 1136 alin. (2) C.civ.,
„(…) acţiunile împotriva moştenirii se vor îndrepta împotriva unui curator special, numit de notarul
public competent, la cererea reclamantului”. Cu alte cuvinte, notarul public poate numi curatorul
special câtă vreme moştenirea nu a fost acceptată sau dacă succesibilii nu sunt cunoscuţi, în scopul
apărării drepturilor moştenitorilor eventuali (printre care se numără inclusiv unitatea administrativ
teritorială sau statul, după caz), iar dacă există acţiuni îndreptate împotriva moştenirii, notarul public
competent are obligaţia de a numi un astfel de curator special, acţiunile fiind îndreptate împotriva
curatorului astfel numit.
Aşa cum prevede art. 1136 alin. (1) C.civ., în ce priveşte atribuţiile curatorului special se face
trimitere la prevederile art. 1117 alin. (3)-(5) C.civ. Atribuţiile sale sunt aceleaşi, fie că a fost numit
de notarul public în temeiul art. 1136 alin. (1) C.civ., când nu există litigiu, fie că a fost numit ca urmare
a existenţei unui astfel de litigiu, potrivit art. 1136 alin. (2) C.civ. Art. 1117 alin. (3) şi (4) C.civ. arată
că, în cazul în care conservarea bunurilor moştenirii necesită anumite cheltuieli, acestea vor fi făcute,
cu încuviinţarea notarului, de curatorul special, numit de notar pentru administrarea bunurilor, precum
şi faptul că predarea bunurilor inventariate se face pe bază de proces-verbal. Alin. (5) al aceluiaşi articol
instituie în sarcina curatorului special obligaţia de a restitui bunurile şi de a da socoteală notarului
asupra cheltuielilor de conservare şi administrare a bunurilor la finalizarea procedurii succesorale sau
atunci când notarul consideră necesar.
c) Încunoştinţarea organului care reprezintă comuna, oraşul sau, după caz municipiul
Art. 1136 alin. (3) C.civ. prevede că, „dacă există indicii că moştenirea urmează a fi declarată
vacantă, notarul public competent încunoştinţează şi organul care reprezintă comuna, oraşul sau,
după caz, municipiul”.
d) Somarea succesibililor
Textul art. 1137 C.civ. presupune că notarul public are cunoştinţă de succesibilii defunctului pentru
a-i putea soma în acest sens. Indicarea succesibililor poate fi făcută de orice persoană interesată (care
prezintă un drept în legătura cu succesiunea – creditor, debitor), inclusiv de către cei interesaţi în
declararea vacanţei succesorale. Urmare a încunoştinţării făcute potrivit art. 1136 alin. (3) C.civ.,
organul care reprezintă comuna, oraşul sau, după caz, municipiul, va face cercetările necesare pentru a
indica eventualii succesibili ai defunctului, pentru că în lipsa indicării acestora, notarul public nu are
pe cine soma (potrivit art. 1137 C. civ).
Somarea succesibililor se impune doar în ipoteza în care există astfel de succesibili, care însă nu
şi-au exprimat opţiunea succesorală în termenul de un an de la deschiderea moştenirii, pentru că în
situaţia în care aceştia renunţă la moştenirea defunctului, fiind astfel străini de moştenire, moştenirea
devine vacantă. Dar în caz de renunţare la moştenire, făcută în forma cerută de lege – forma autentică
–, înăuntrul termenului de un an de opţiune succesorală, nu mai subzistă raţiunea de a aştepta un an şi
6 luni, notarul putând constata vacanţa succesorală ulterior renunţării succesibililor, însă nu mai înainte
de împlinirea termenului de an de opţiune succesorală.
În susţinerea acestui punct de vedere indicăm şi prevederile art. 1139 alin. (1) C.civ., potrivit căruia
„comuna, oraşul sau, după caz, municipiul intră în stăpânirea de fapt a moştenirii de îndată ce toţi
succesibilii cunoscuţi au renunţat la moştenire ori la împlinirea termenului prevăzut la art. 1137, dacă
niciun moştenitor nu este cunoscut”. Aşadar, termenul de un an şi 6 luni se referă la situaţia în care
succesibilii nu sunt cunoscuţi, nu la situaţia în care aceştia renunţă la moştenirea defunctului.
Dar trebuie avut în vedere că renunţătorul poate să revoce renunţarea în tot cursul termenului de
opţiune succesorală. Textul art. 1123 alin. (1) C.civ. arată că, „în tot cursul termenului de opţiune,
renunţătorul poate revoca renunţarea, dacă moştenirea nu a fost deja acceptată de alţi succesibili care
au vocaţie la partea ce i-ar reveni (…)”.
Raportat la cele menţionate anterior, apreciem că, în cazul în care există moştenitori care au renunţat
la moştenirea defunctului, notarul public trebuie să aştepte expirarea termenului de opţiune succesorală,
fiind recunoscută posibilitatea renunţătorului de a revoca actul său de renunţare, pentru că, în ipoteza
în care s-ar constata vacanţa succesorală înaintea expirării termenului de un an, revocarea renunţării la
succesiune nu ar mai produce efecte, aceasta fiind dobândită ca moştenire vacantă de comună, oraş sau
municipiu, în mod retroactiv, de la data deschiderii moştenirii. În schimb, dacă succesibilii nu sunt
cunoscuţi, notarul va trebui să aştepte împlinirea termenului de un an şi 6 luni.
Această soluţie se impune deoarece nu trebuie neglijată posibilitatea succesibililor de a accepta tacit
moştenirea. Astfel, s-ar putea ajunge la declararea vacanţei succesorale, iar succesibilii să invoce
acceptarea tacită a moştenirii. Dacă moştenitorii declară că au acceptat tacit moştenirea, iar acest aspect
este contestat de persoana care a solicitat deschiderea procedurii succesorale, notarul nu va putea
elibera nici certificatul de moştenitor şi nici certificatul de vacanţă succesorală, motiv pentru care va
îndruma părţile să se adreseze instanţei.
Textul art. 1137 C.civ. impune ca somarea succesibililor să se facă în mod cumulativ, în toate
formele prevăzute, respectiv:
– somarea făcută într-o publicaţie la locul deschiderii moştenirii;
– somarea făcută într-o publicaţie la locul unde se află imobilele din patrimoniul succesoral;
– somarea făcută într-o publicaţie dintr-un ziar de largă circulaţie.
e) Intrarea în stăpânirea moştenirii

Intrarea în stăpânirea de fapt a moştenirii se face în temeiul certificatului de vacanţă succesorală
eliberat de notarul public competent. Certificatul de vacanţă succesorală se va elibera atât pentru
unităţile administrativ-teritoriale, cât şi pentru statul român.
Aşadar, în situaţia în care succesibilii au renunţat la moştenire, comuna, oraşul sau municipiul intră
în stăpânirea de fapt de îndată ce aceştia şi-au manifestat renunţarea. Opinăm, totuşi, că acest moment
trebuie să fie ulterior expirării termenului de un an de opţiune succesorală, având în vedere că
renunţătorii pot revoca renunţarea lor. În situaţia în care succesibilii nu sunt cunoscuţi, intrarea în
stăpânirea de fapt a moştenirii vacante se face după împlinirea termenului de un an şi 6 luni de la
deschiderea moştenirii, la care se adaugă termenul de 2 luni impus pentru somarea succesibililor în
temeiul art. 1137 alin. (1) C.civ., termen ce începe să curgă de la publicarea somaţiei.
f) Comuna, oraşul, municipiul sau, după caz, statul nu au drept de opţiune succesorală
Unităţile administrativ teritoriale şi statul nu au un drept de opţiune succesorală în privinţa
moştenirii vacante, neputând nici accepta şi nici renunţa la aceasta. Totuşi, dreptul de opţiune
succesorală există în cazul în care au fost gratificaţi prin testament. Dacă renunţând la moştenirea
testamentară există alţi moştenitori legali sau testamentari care să culeagă moştenirea, această
renunţare s-ar justifica, însă în lipsa acestora moştenirea ar deveni vacantă şi s-ar cuveni tot unităţii
administrativ teritoriale sau statului. Elementul de diferenţă ar fi dat de temeiul culegerii moştenirii, în
primul caz ar fi vorba despre moştenire testamentară, iar în cel de-al doilea de culegerea moştenirii
vacante. Unitatea administrativ teritorială sau statul pot fi gratificate cu un legat universal, cu titlu
universal sau cu titlu particular, caz în care se eliberează certificat de legatar.
g) Comuna, oraşul, municipiul sau, după caz, statul răspund pentru pasivul moştenirii doar
în limita activului
Potrivit art. 1139 alin. (2) C.civ., „comuna, oraşul sau, după caz, municipiul suportă pasivul
moştenirii vacante numai în limita valorii bunurilor din patrimoniul succesoral”.
h) Comuna, oraşul sau, după caz, municipiul este moştenitor sezinar sau nu?
În primul rând, art. 1126 C.civ. nu enumeră statul şi unităţile administrativ-teritoriale printre
moştenitorii sezinari ai defunctului. Totodată, moştenitorii sezinari sunt şi moştenitori rezervatari.
Moştenitorii rezervatari nu pot fi dezmoşteniţi, pe când testatorul poate, în lipsa moştenitorilor legali
rezervatari – soţ supravieţuitor, descendenţi şi ascendenţi privilegiaţi –, să dispună de întreaga sa avere,
situaţie în care statul şi unităţile administrativ-teritoriale nu vor putea dobândi bunuri făcând parte din
moştenirea vacantă, voinţa testatorului epuizând întreaga masă succesorală.
În al doilea rând, art. 1139 alin. (1) C.civ. prevede că unităţile administrativ-teritoriale intră în
stăpânirea de fapt a moştenirii de îndată ce toţi succesibilii cunoscuţi au renunţat la moştenire ori la
împlinirea termenului de un an şi 6 luni, dacă niciun moştenitor nu este cunoscut. Aşadar, unităţile
administrativ-teritoriale sau statul nu au calitatea de moştenitori sezinari, pentru că nu intră în
stăpânirea de fapt imediată a patrimoniului succesoral, lipsindu-le astfel una dintre prerogativele
sezinei.
Intrarea în stăpânirea de fapt se face în privinţa unităţilor administrativ-teritoriale şi a statului în
temeiul certificatului de vacanţă succesorală.
i) Situaţii atipice privind moştenirea vacantă

Este posibil ca în aceeaşi cauză succesorală să coexiste vacanţa succesorală cu moştenirea legală
sau testamentară, situaţie în care se va elibera de notar atât certificat de vacanţă succesorală, cât şi
certificat de moştenitor/legatar. Moştenirea vacantă constituie una din modalităţile de dobândire a
proprietăţii reglementată de art. 557 alin. (3) C.civ., deosebit de moştenirea legală şi testamentară care
sunt enumerate în cuprinsul art. 557 alin. (1) C.civ.
În ipoteza în care nu există bunuri în moştenire, certificatul de vacanţă succesorală nu se va elibera,
iar notarul public va constata prin încheiere lipsa bunurilor, lipsa moştenitorilor şi va închide dosarul
cu menţiunea fără avere. O aplicaţie a acestei reguli întâlnim în ipoteza reglementată de art. 116 alin.
(2) din Legea nr. 36/1995 care dispune că „dacă masa succesorală este formată numai dintr-un drept
de concesiune sau folosinţă asupra unui loc de veci/înhumare, fără construcţii funerare, notarul va
constata prin încheiere stingerea acestuia, fără să emită certificat de vacanţă succesorală”.
Dacă în bunurile moştenirii vacante există imobile, nu trebuie făcută publicitatea imobiliară, având
în vedere că, potrivit art. 553 alin. (2) C.civ., moştenirile vacante intră în domeniul privat al comunei,
al oraşului sau al municipiului, după caz, fără înscriere în cartea funciară, text care se coroborează cu
art. 887 C.civ.1.
Determinarea notarului public competent se face raportat la prevederile art. 954 alin. (2) şi (3) C.
civ2, iar a instanţei de judecată potrivit art. 954 alin. (4) C.civ. [care face trimitere la art. 954 alin. (3)
C.civ.].
1 Potrivit art. 887 alin. (1) C.civ. „drepturile reale se dobândesc fără înscriere în cartea funciară când provin din moştenire,
accesiune naturală, vânzare silită, expropriere pentru cauză de utilitate publică, precum şi în alte cazuri expres prevăzute
de lege”.
2 Potrivit art. 954 alin. (2) şi (3) C.civ., „Moştenirea se deschide la ultimul domiciliu al defunctului.(…).
Dacă ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau nu se află pe teritoriul României, moştenirea se deschide la
locul din ţară aflat în circumscripţia notarului public celui dintâi sesizat, cu condiţia ca în această circumscripţie să existe cel
În ce priveşte prima situaţie atipică, dacă se constată existenţa de bunuri aparţinând moştenirii
vacante situate atât în România, cât şi în străinătate, cele aflate pe teritoriul României vor reveni
comunei, oraşului sau municipiului, după caz, în a cărui rază teritorială acestea se află la data
deschiderii moştenirii, iar bunurile aflate în străinătate vor reveni statului român, în temeiul art. 553
alin. (3) C.civ. Aşadar, în acest caz beneficiarii moştenirii vacante sunt atât unităţile
administrativ-teritoriale, cât şi statul român.
Cea de-a doua situaţie atipică intervine dacă, de exemplu, defunctul, a cărui moştenire este vacantă,
a lăsat bunuri în raza mai multor unităţi administrativ-teritoriale diferite, situaţie în care fiecare unitate
administrativ-teritorială va culege bunurile aflate în raza sa teritorială, potrivit art. 1138 C.civ. Art.
1138 C.civ. arată în termeni imperativi că moştenirile vacante revin comunei, oraşului sau, după caz,
municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii şi intră în
domeniul lor privat. În cazul bunurilor mobile, acestea se cuvin unităţii administrativ teritoriale de la
locul ultimului domiciliu al defunctului ori dacă se află într-o altă locaţie, unităţii administrativ
teritoriale de la locul unde acestea sunt situate.
puţin un bun imobil al celui care lasă moştenirea. În cazul în care în patrimoniul succesoral nu există bunuri imobile, locul
deschiderii moştenirii este în circumscripţia notarului public celui dintâi sesizat, cu condiţia ca în această circumscripţie să
se afle bunuri mobile ale celui ce lasă moştenirea. Atunci când în patrimoniul succesoral nu există bunuri situate în România,
locul deschiderii moştenirii este în circumscripţia notarului public celui dintâi sesizat”.
DEVOLUȚIUNEA TESTAMENTARĂ A MOȘTENIRII
1. Testamentul – sediul materiei, definiţie, caractere juridice şi cuprins
Testamentul este reglementat în cuprinsul art. 1034-1085 C.civ., Capitolul III (Testamentul), Titlul
III (Liberalităţile) din Cartea a IV-a (Despre moştenire şi liberalităţi). Codul civil nu reprezintă însă
singurul act normativ incident în materia testamentului, existând dispoziţii relative la testament şi în
alte acte normative, ca, spre exemplu, Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale
şi Regulamentul de aplicare al acestei legi.
Potrivit art. 955 C.civ., „patrimoniul defunctului se transmite prin moştenire legală, în măsura în
care cel care lasă moştenirea nu a dispus altfel prin testament. O parte din patrimoniul defunctului se
poate transmite prin moştenire testamentară, iar cealaltă parte prin moştenire legală”.
Regula generală o constituie transmiterea moştenirii pe cale legală, însă, în ipoteza în care defunctul
a întocmit testament, care întruneşte condiţiile de validitate, şi are moştenitori legali, moştenirea legală
coexistă cu cea testamentară, succesiunea urmând a se deferi atât pe calea devoluţiunii legale cât şi a
celei testamentare. Regula generală a transmiterii moştenirii pe cale legală poate fi înlăturată în tot
(dacă defunctul are doar moştenitori legali nerezervatari) sau în parte (în prezenţa moştenitorilor legali
rezervatari) de manifestarea de voinţă a defunctului, realizată prin întocmirea testamentului.
Vom menţiona şi faptul că la acest drept nu se poate renunţa, în sensul că orice persoană care are
capacitatea cerută de lege este liberă să întocmească sau nu un testament prin care să dispună pentru
cauză de moarte de patrimoniul său, de o parte a acestuia ori de bunuri individuale din acest patrimoniu.
Nicio persoană nu poate renunţa în mod valabil la dreptul său de a dispune pe cale testamentară, orice
convenţie întocmită în acest sens fiind lovită de nulitate absolută.
Potrivit art. 1034 C.civ., „testamentul este actul unilateral, personal şi revocabil prin care o
persoană, numită testator, dispune, în una dintre formele cerute de lege, pentru timpul cât nu va mai
fi în viaţă”.
Potrivit art. 1035 C.civ., „testamentul conţine dispoziţii referitoare la patrimoniul succesoral sau
la bunurile ce fac parte din acesta, precum şi la desemnarea directă sau indirectă a legatarului. Alături
de aceste dispoziţii sau chiar şi în lipsa unor asemenea dispoziţii, testamentul poate să conţină
dispoziţii referitoare la partaj, revocarea dispoziţiilor testamentare anterioare, dezmoştenire, numirea
de executori testamentari, sarcini impuse legatarilor sau moştenitorilor legali şi alte dispoziţii care
produc efecte după decesul testatorului”.
Principalele caractere juridice ale testamentului sunt:
a) testamentul este un act juridic – fiind un act juridic, testamentul trebuie să îndeplinească în primul
rând condiţiile generale de validitate ale oricărui act juridic în general, dar în acelaşi timp trebuie să
îndeplinească şi condiţiile specifice de validitate impuse de lege pentru testament. Condiţiile generale
de validitate impuse actului juridic (art. 1179 C.civ.) se referă la consimţământ, capacitate, obiect şi
cauză, condiţii la care se adaugă cele specifice liberalităţilor, în măsura în care testamentul cuprinde şi
legate;
b) testamentul este un act juridic unilateral întrucât presupune numai manifestarea de voinţă a
testatorului.Astfel, manifestarea de voinţă a testatorului este suficientă pentru a da naştere la drepturi
şi obligaţii, evident, de la moartea acestuia.
Astfel, testamentul fiind un act juridic unilateral, nu se cere ca legatarul să-şi manifeste opţiunea
pentru ca acesta să-şi producă efectele juridice. Voinţa testatorului manifestată prin întocmirea
testamentului va produce efecte juridice, respectiv are loc transmiterea legatului către legatar, de la
data deschiderii moştenirii, cu singura condiţie ca legatarul să nu repudieze legatul. În schimb,
acceptarea legatului de către legatar reprezintă actul său de opţiune succesorală, act, de asemenea,
unilateral şi în egală măsură distinct de testamentul lăsat de defunct, aceste două acte distincte nefiind
necesar să se întâlnească, cum se întâmplă, spre exemplu, în cazul contractului ca act juridic de formaţie
bilaterală;
c) testamentul este un act juridic esenţialmente personal – aceasta însemnând că testamentul nu
poate fi încheiat decât personal, fiind exclusă reprezentarea în această materie, precum şi încheierea
acestuia cu încuviinţarea ocrotitorului legal.
Testamentul este în egală măsură un act cu caracter individual, adică acesta reprezintă voinţa unei
singure persoane. Art. 1036 C.civ. interzice expres testamentul reciproc, respectiv acel testament prin
care două sau mai multe persoane testează, prin acelaşi act, fie una în favoarea celeilalte, fie amândouă
în favoarea unui terţ, însă vor fi permise orice dispoziţii testamentare cu caracter de reciprocitate, dacă
sunt făcute prin acte diferite;
d) testamentul este un act juridic esenţialmente revocabil – aceasta însemnând că testatorul, până la
decesul său, poate reveni oricând şi de câte ori doreşte asupra dispoziţiilor sale testamentare, fără nicio
îngrădire, revocarea trebuind să îndeplinească toate condiţiile de validitate a oricărui act juridic. Există
o singură situaţie în care o clauză cuprinsă în testament nu poate fi revocată, şi anume în ipoteza
recunoaşterii unui copil.
Revocarea testamentului poate fi făcută expres sau tacit, fiind reglementată şi posibilitatea de
retractare a revocării3;
e) testamentul este un act juridic solemn – aceasta semnifică că testamentul, sub sancţiunea nulităţii
absolute, trebuie să fie încheiat într-una dintre formele cerute de lege, astfel cum impune art. 1034
C.civ. Condiţiile de formă ale testamentului sunt condiţii prevăzute ad validitatem. Nerespectarea
formei cerute de lege este sancţionată cu nulitatea absolută a testamentului. De asemenea, se impune a
3 A se vedea dispoziţiile art. 1051-1053 C.civ.

menţiona faptul că art. 1050 Cod civil reglementează conversiunea formei testamentare, astfel „un
testament nul din cauza unui viciu de formă produce efecte dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de
lege pentru altă formă testamentară”. În concluzie, persoana care doreşte să testeze o va putea face
exclusiv printr-una dintre formele de testament prevăzute de lege (testament olograf, autentic sau
privilegiat), îmbrăcând astfel un caracter solemn, spre deosebire de materia contractelor, unde, de
regulă, actele juridice sunt guvernate de principiul consensualismului;
f) testamentul este un act juridic mortis causa – aceasta semnifică faptul că efectele dispoziţiilor
testamentare se produc numai la moartea testatorului. Spre această concluzie conduce şi textul art.
1034 C.civ., care prevede că testatorul dispune „(…) pentru timpul când nu va mai fi în viaţă”.
2. Proba şi interpretarea testamentului
În ceea ce priveşte prima problemă supusă analizei, respectiv proba testamentului, arătăm că,
potrivit art. 1037 alin. (1) C.civ., „orice persoană care pretinde un drept ce se întemeiază pe un
testament trebuie să dovedească existenţa şi conţinutul lui în una dintre formele prevăzute de lege”.
Testamentul îmbracă întotdeauna forma scrisă, ceea ce înseamnă că cel care pretinde un drept ce se
întemeiază pe testament va trebui să facă dovada existenţei şi a conţinutului acestuia, într-una dintre
formele de testament prevăzute de lege, exhibând în acest sens testamentul în cauză. Forma pe care o
poate îmbrăca testamentul este cea autentică, olografă, privilegiată sau cea a sumelor şi a valorilor
depozitate.
Art. 1037 alin. (2) C.civ. prevede că, „dacă testamentul a dispărut printr-un caz fortuit sau de forţă
majoră ori prin fapta unui terţ, fie după moartea testatorului, fie în timpul vieţii sale, însă fără ca
acesta să îi fi cunoscut dispariţia, valabilitatea formei şi cuprinsul testamentului vor putea fi dovedite
prin orice mijloc de probă”. Putem concluziona, astfel, că în materie de probă a testamentului regula
este că proba testamentului se face prin însăşi exhibarea înscrisului (testamentului), iar în cazuri
excepţionale, ca cele enumerate în art. 1037 alin. (2) C.civ. – caz fortuit, forţă majoră ori fapta unui
terţ –, dacă testamentul a dispărut, valabilitatea formei şi cuprinsul testamentului pot fi dovedite prin
orice mijloc de probă (de exemplu, dacă testamentul dispărut este unul autentic, trebuie să lipsească
inclusiv exemplarul păstrat în arhivele notariale).
Notarul public sesizat cu dezbaterea procedurii succesorale notariale nu poate soluţiona dosarul în
lipsa testamentului, a înscrisului. Aşadar, în ipoteza reglementată de către art. 1037 alin. (2) Cod civil,
părţile interesate trebuie să se adreseze instanţei de judecată, care este singura în măsură să se pronunţe
în acest sens. Notarul public va putea dezbate succesiunea ulterior pronunţării sentinţei prin care s-a
constatat existenţa, conţinutul şi valabilitatea formei testamentare.
În privinţa testamentului autentic şi a testamentului sumelor şi valorilor depozitate este de precizat
că acestea vor exista în arhiva notarului public instrumentator şi a instituţiei specializate, astfel încât
se va putea obţine oricând o copie, în caz de dispariţie. Dacă însă şi exemplarul aflat în arhiva notarului
instrumentator sau a unităţii bancare a dispărut, atunci făcând aplicarea art. 1037 alin. (2) C.civ., se va
putea dovedi valabilitatea formei şi cuprinsul testamentului prin orice mijloc de probă. În ceea ce
priveşte testamentul autentic, este de precizat că potrivit art. 1046 C.civ., „în scop de informare a
persoanelor care justifică existenţa unui interes legitim, notarul care autentifică testamentul are
obligaţia să îl înscrie, de îndată, în Registrul naţional notarial ţinut în format electronic, potrivit legii.
Informaţiile cu privire la existenţa unui testament se pot da numai după decesul testatorului”.
În situaţia în care cauza dispariţiei testamentului este fapta testatorului va trebui analizat dacă ne
aflăm în prezenţa revocării voluntare tacite a acestuia, reglementată de art. 1052 C.civ. Dacă aceste din
urmă dispoziţii sunt aplicabile, existenţa testamentului nu se va putea dovedi în temeiul art. 1037 alin.
(2) C.civ.
În situaţia în care cauza dispariţiei este fapta testatorului, fără ca acesta să aibă cunoştinţă de aceasta
până la data decesului său (spre exemplu, din greşeală a aruncat testamentul la gunoi), opinăm că s-ar
putea face aplicarea prevederilor art. 1037 alin. (2) C.civ., pentru a înlătura eventualele consecinţe
nedrepte ce pot apărea în practică, chiar dacă textul de lege exclude, prin ipoteză, situaţia în care
testamentul a dispărut prin fapta proprie a testatorului.
Dacă dispariţia testamentului a fost cunoscută de testator, producându-se în timpul vieţii sale, iar
acesta nu a refăcut testamentul, nu se vor putea invoca prevederile art. 1037 alin. (2) C.civ., în acest
caz aflându-ne în prezenţa unei revocări tacite a testamentului. Dacă însă dispariţia a avut loc în timpul
vieţii testatorului, nu prin fapta sa, iar testatorul nu a avut cunoştinţă de acest aspect, se vor aplica
prevederile art. 1037 alin. (2) C.civ. La fel se întâmplă şi în situaţia în care dispariţia a avut loc după
decesul testatorului.
În ceea ce priveşte interpretarea testamentului (act solemn în toate cazurile), vom face distincţie
între testamentul autentic, care reprezintă un act întocmit de către un funcţionar public şi care, în
principiu, nu poate conţine clauze îndoielnice, şi, spre exemplu, testamentul olograf, adică acel
testament scris, semnat şi datat de către testator şi în privinţa căruia pot exista clauze îndoielnice ce pot
fi supuse interpretării. Este cunoscut faptul că întocmirea testamentului olograf se face în funcţie de
pregătirea, educaţia şi gradul de cunoaştere al fiecărei persoane care decide să redacteze un astfel de
testament. Utilizarea unor termeni îndoielnici, a unor expresii susceptibile de mai multe înţelesuri sau
pur şi simplu inserarea în testament a unor clauze ambigue sau neclare necesită interpretare, pentru ca
testamentul în cauză să producă efectele dorite de testator.
În ipoteza în care, urmare a posibilelor interpretări, este sesizată instanţa de judecată de către
persoanele interesate, aceasta este chemată să interpreteze testamentul. Codul civil stabileşte în acest
sens anumite reguli de interpretare, pe care le vom expune în cele ce urmează.
Astfel, art. 1039 C.civ. statuează că „regulile de interpretare a contractelor sunt aplicabile şi
testamentului, în măsura în care sunt compatibile cu caracterele juridice ale acestuia.
Elementele extrinseci înscrisului testamentar pot fi folosite numai în măsura în care se sprijină pe
cele intrinseci.
Legatul în favoarea creditorului nu este prezumat a fi făcut în compensaţia creanţei sale”.
Regulile de interpretare a contractelor, la care face trimitere art. 1039 alin. (1) C.civ., sunt prevăzute
în art. 1266-1269 C.civ. Pornind de la aceste reguli generale şi făcând aplicarea corespunzătoare la
testament, vom enumera în cele ce urmează aceste reguli, astfel:
– testamentul se interpretează după voinţa reală a testatorului (este posibil ca pentru identificarea
voinţei reale să fie necesară administrarea de probe, aspect ce impune intervenţia instanţei de judecată,
depăşindu-se astfel competenţa notarului public), şi nu după sensul literal al termenilor, potrivit art.
1266 alin. (1) C.civ.;
– la stabilirea voinţei interne a testatorului se va ţine seama de scopul avut în vedere de acesta (de
exemplu, dezmoştenirea unui moştenitor legal), potrivit art. 1266 alin. (2) C.civ.;
– clauzele testamentului se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din
ansamblul actului (de exemplu, dacă este vorba despre numirea unui executor testamentar, clauzele se
vor interpreta în funcţie de atribuţiile conferite acestuia), potrivit art. 1267 C.civ.;
– clauzele testamentului susceptibile de mai multe înţelesuri şi clauzele îndoielnice se interpretează
în sensul ce se potriveşte cel mai bine naturii şi obiectului testamentului, potrivit art. 1268 alin. (1) şi
(2) C.civ.;
– clauzele testamentului se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care
nu ar putea produce niciunul, potrivit art. 1268 alin. (3) C.civ.;
– testamentul nu cuprinde decât lucrul asupra căruia testatorul a testat, oricât de generali ar fi
termenii folosiţi (dacă testatorul a individualizat bunul numai prin câteva elemente, vor trebuie avute
în vedere şi accesoriile respectivului bun), potrivit art. 1268 alin. (4) C.civ.;
– în caz de îndoială, testamentul se interpretează în favoarea celui care se obligă, potrivit art. 1269
alin. (1) C.civ., adică în favoarea moştenitorilor legali sau a celui ţinut la plata legatului;
– potrivit art. 1039 alin. (2) C.civ., elementele extrinseci înscrisului testamentar pot fi folosite numai
în măsura în care se sprijină pe cele intrinseci;
– legatul în favoarea creditorului nu este prezumat a fi făcut în compensaţia creanţei sale, potrivit
Regulile de interpretare ale testamentului privesc atât dezbaterea notarială a succesiuni, cât şi cea
judiciară.
3. Condiţiile de fond cerute pentru validitatea testamentului
3. 1. Capacitatea
Raportându-ne la materia analizată, precizăm că testatorul trebuie să aibă capacitatea de a încheia
acte juridice, însă în măsura în care testamentul conţine legate, trebuie să aibă capacitatea de a dispune
prin liberalităţi, iar cel în favoarea căruia s-a dispus trebuie să aibă capacitatea de a primi pe cale
testamentară.
Analiza noastră se va particulariza însă în funcţie de obiectul testamentului, respectiv dacă acesta
cuprinde legate sau alte dispoziţii de ultimă voinţă ale testatorului.
a. Capacitatea în materia testamentului care nu conţine legate

Întrucât testamentul poate conţine doar acte juridice având natură personală sau nepatrimonială,
acestea vor fi analizate separat, în funcţie de natura lor juridică, impunându-se, în acest sens, anumite
precizări.
Potrivit art. 1038 alin. (1) C.civ., „testamentul este valabil numai dacă testatorul a avut
discernământ şi consimţământul său nu a fost viciat”. Acest text legal ar conduce spre concluzia că un
minor cu capacitate de exerciţiu restrânsă va putea încheia un testament în care să fie cuprinse acte
juridice de natură personală sau nepatrimonială, dacă are discernământul cerut de lege, deoarece legea
interzice expres minorului să dispună doar prin liberalităţi (art. 988 C.civ.).
În categoria actelor ce pot fi cuprinse într-un testament al minorului se încadrează recunoaşterea
unui copil. Potrivit art. 417 C.civ., „minorul necăsătorit îl poate recunoaşte singur pe copilul său,
dacă are discernământ la momentul recunoaşterii”.
b. Capacitatea în materia testamentului care conţine legate

În ipoteza în care testamentul conţine legate, acesta, pe lângă condiţiile de validitate ale actului
juridic în general, va trebui să îndeplinească şi condiţiile speciale instituite în materia liberalităţilor.
Astfel, testatorul trebuie să aibă atât capacitate deplină de exerciţiu, cât şi discernământ.
Art. 987 alin. (1) C.civ. prevede că „orice persoană poate face şi primi liberalităţi, cu respectarea
regulilor privind capacitatea”. De asemenea, art. 984 alin. (2) C.civ. prevede că „nu se pot face
liberalităţi decât prin donaţie sau prin legat cuprins în testament”.
Au capacitatea de a dispune prin legate pe cale testamentară:
– persoanele care au împlinit vârsta de 18 ani;
– persoana în vârstă de 16 ani care s-a căsătorit şi care, potrivit art. 39 alin. (1) C.civ., dobândeşte
capacitate deplină de exerciţiu. În ipoteza în care căsătoria este anulată, minorul care a fost de
bună-credinţă la încheierea căsătoriei păstrează capacitatea deplină de exerciţiu, după cum ne arată art.
39 alin. (2) C.civ.;
– persoana care a împlinit vârsta de 16 ani şi căreia instanţa de tutelă i-a recunoscut capacitatea de
exerciţiu anticipată în temeiul art. 40 C.civ.
Potrivit art. 987 alin. (2) C.civ., „condiţia capacităţii de a dispune prin liberalităţi trebuie
îndeplinită la data la care dispunătorul îşi exprimă consimţământul”.
Este capabil de a primi prin testament oricine este conceput la epoca morţii testatorului. Potrivit art.
36 C.civ., „drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu”.
Condiţia capacităţii de a primi un legat trebuie îndeplinită la data deschiderii moştenirii, aşa cum
prevede art. 987 alin. (4) C.civ. Aceasta semnifică că orice persoană poate fi gratificată dacă este
concepută la data deschiderii moştenirii şi dacă ulterior se naşte vie. În ceea ce priveşte persoana
juridică, capacitatea de a primi legate se dobândeşte de la data actului de înfiinţare. În cazul fundaţiilor
testamentare, capacitatea de a primi liberalităţi există din momentul deschiderii moştenirii testatorului,
chiar şi în cazul în care liberalităţile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod
legal, aşa cum prevede art. 208 C.civ.
În ceea ce priveşte incapacităţile de a dispune prin legate, acestea sunt următoarele:
– „cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu poate dispune de
bunurile sale prin liberalităţi, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege” [art. 988 alin. (1) C.civ.], ceea
ce însemnă că minorul sub 14 ani şi persoana pusă sub interdicţie nu pot dispune prin legate, fiind
lipsiţi total de capacitate de exerciţiu. Incapacitatea celui pus sub interdicţie priveşte şi intervalele în
care acesta este lucid, dacă există astfel de perioade. În schimb, dacă interdicţia a fost ridicată de
instanţă, incapacitatea nu va mai subzista. Nici minorul între 14 şi 18 ani nu poate dispune prin legat,
având capacitate de exerciţiu restrânsă;
– „(…) nici chiar după dobândirea capacităţii depline de exerciţiu persoana nu poate dispune prin
liberalităţi în folosul celui care a avut calitatea de reprezentant ori ocrotitor legal al său, înainte ca
acesta să fi primit de la instanţa de tutelă descărcare pentru gestiunea sa. Se exceptează situaţia în care
reprezentantul ori, după caz, ocrotitorul legal este ascendentul dispunătorului” [art. 988 alin. (2)
C.civ.]. Aceasta înseamnă că persoana majoră nu poate dispune prin liberalităţi în favoarea tutorelui,
dacă acesta nu a primit descărcare pentru gestiunea sa. Sancţiunea incidentă în caz de nesocotire a
acestei incapacitate este nulitatea relativă. Însă dacă tutorele este un ascendent al dispunătorului,
liberalitatea este valabilă, chiar în lipsa descărcării de gestiune.
– nu poate dispune prin legate nici persoana având deplină capacitate de exerciţiu dar care nu are
discernământ la momentul întocmirii testamentului. Astfel, se poate întâmpla ca o persoană cu
capacitate deplină de exerciţiu să fie lipsită temporar de discernământ – în caz de beţie, hipnoză,
somnambulism – ceea ce va atrage sancţiunea nulităţii relative a testamentului încheiat în aceste
condiţii [aplicarea art. 1205 alin. (1) C.civ. la materia analizată]. În ceea ce priveşte persoana pusă
ulterior sub interdicţie, textul art. 1205 alin. (2) C.civ., ne indică faptul că, în acest caz testamentul
poate fi anulat dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicţie existau şi erau
îndeobşte cunoscute. Potrivit art. 1038 alin. (1) C.civ., „Testamentul este valabil numai dacă testatorul
a avut discernământ şi consimţământul său nu a fost viciat”, ori în ipotezele avute în vedere lipseşte
discernământul.
În concluzie, sancţiunea care intervine în cazul încălcării incapacităţii de a dispune prin liberalităţi
este nulitatea relativă.
În privinţa incapacităţilor de a primi prin legate, vom face distincţia între incapacităţile speciale în
materia liberalităţilor, adică incapacităţi comune atât donaţiei, cât şi legatului, pe de-o parte, şi
incapacităţi speciale în materia legatelor, pe de altă parte.
În prima categorie de incapacităţi se încadrează cele reglementate de prevederile art. 990 C.civ.,
text de lege care prevede că: „(1) Sunt anulabile liberalităţile făcute medicilor, farmaciştilor sau altor
persoane, în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate
dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului. (2) Sunt exceptate de la prevederile alin. (1):
a) liberalităţile făcute soţului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiaţi; b) liberalităţile
făcute altor rude până la gradul patru inclusiv, dacă, la data liberalităţii, dispunătorul nu are soţ şi
nici rude în linie dreaptă sau colaterali privilegiaţi. (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) sunt aplicabile şi în
privinţa preoţilor sau a altor persoane care acordau asistenţă religioasă în timpul bolii care este cauză
a decesului. (4) Dacă dispunătorul a decedat din cauza bolii, termenul de prescripţie a dreptului la
acţiunea în anulare curge de la data la care moştenitorii au luat cunoştinţă de existenţa liberalităţii.
(5) În cazul în care dispunătorul s-a restabilit, legatul devine valabil, iar acţiunea în anularea donaţiei
poate fi introdusă în termen de 3 ani de la data la care dispunătorul s-a restabilit”.
Incapacitatea este operantă, aşa cum arată textul art. 990 alin. (3) C.civ., şi în privinţa preoţilor şi
a altor persoane care acordau asistenţă religioasă în timpul bolii care este cauză a decesului. În toate
cazurile este necesar ca legatul să fi fost făcut în timpul ultimei boli, care este şi cauza decesului
dispunătorului. Sancţiunea care intervine în caz de nesocotire a incapacităţii este nulitatea relativă.
Textul art. 990 alin. (2) C.civ. exceptează însă legatele făcute soţului, rudelor în linie dreaptă sau
colateralilor privilegiaţi, precum şi liberalităţile făcute altor rude până la gradul patru, dacă la data
actului de dispoziţie dispunătorul nu avea soţ şi nici rude în linie dreaptă sau colaterali privilegiaţi.
Raţiunea pentru care aceste liberalităţi sunt excluse de la aplicarea sancţiunii nulităţii relative este
generată de faptul că liberalitatea a fost făcută avându-se în vedere calitatea de soţ sau de rudă cu
dispunătorul, şi nu calitatea de medic, farmacist, respectiv preot.
Legiuitorul a reglementat în art. 990 alin. (5) C.civ. situaţia în care boala nu l-a răpus pe dispunător,
iar acesta se restabileşte. În acest caz, legatul devine valabil.
În cea de-a doua categorie de incapacităţi, respectiv cele speciale din materia legatului, se
încadrează cele prevăzute de art. 991 C.civ.: „Sunt anulabile legatele în favoarea: a) notarului public
care a autentificat testamentul; b) interpretului care a participat la procedura de autentificare a
testamentului; c) martorilor, în cazurile prevăzute la art. 1043 alin. (2) şi art. 1047 alin. (3); d)
agenţilor instrumentatori, în cazurile prevăzute la art. 1047; e) persoanelor care au acordat, în mod
legal, asistenţă juridică la redactarea testamentului”.
Există situaţii în care dispunătorul, în scopul de a eluda dispoziţiile referitoare la incapacităţile de a
primi prin legat, recurge la simulaţia prin interpunere de persoane. Astfel, se poate recurge la
gratificarea unei persoane capabile de a primi prin legat de la dispunător, iar în sarcina acesteia se
instituie obligaţia de a transmite legatul persoanei incapabile. În acest sens, art. 992 C.civ. prevede că
„sancţiunea nulităţii relative prevăzute la art. 998 alin. (2), art. 990 şi art. 991 se aplică şi
liberalităţilor deghizate sub forma unui contract cu titlu oneros sau făcute unei persoane interpuse.
Sunt prezumate până la proba contrară ca fiind persoane interpuse ascendenţii, descendenţii şi
soţul persoanei incapabile de a primi liberalităţi, precum şi ascendenţii şi descendenţii soţului acestei
persoane”.
3.2. Consimţământul
Potrivit art. 1204 C.civ., „consimţământul părţilor trebuie să fie serios, liber şi exprimat în
cunoştinţă de cauză”.
În materie testamentară, art. 1038 alin. (1) C.civ. prevede că „testamentul este valabil numai dacă
testatorul a avut discernământ şi consimţământul său nu a fost viciat”. Textul art. 1038 alin. (1) C.civ.
trebuie coroborat cu prevederile cu caracter general din materia dreptului comun în privinţa
consimţământului, respectiv cu prevederile art. 1204-1224 C.civ.
3.3. Obiectul
În materia pe care o analizăm, respectiv în privinţa testamentului, obiectul este determinat de actul
sau actele juridice pe care acesta le cuprinde.
La fel ca în orice convenţie, trebuie ca în primul rând obiectul legatelor să fie în circuitul civil.
Obiectul legatului trebuie să existe, iar această condiţie se apreciază la momentul în care testamentul
îşi produce efectele. Astfel, în privinţa legatului bunului altuia, art. 1064 alin. (3) C.civ. prevede că,
„în cazul în care testatorul a ştiut că bunul nu este al său, cel însărcinat cu executarea legatului este
obligat, la alegerea sa, să dea fie bunul în natură, fie valoarea acestuia de la data deschiderii
moştenirii”. Aşadar, legatul cu titlu particular în privinţa bunului altuia este valabil, dacă testatorul a
ştiut că bunul nu este al său (se prezumă că a instituit în sarcina celor obligaţi să execute legatul
obligaţia de a procura bunul şi de a-l preda legatarului sau, alternativ, de a-i plăti contravaloarea
respectivului bun). Dacă însă, la data întocmirii testamentului, testatorul nu a ştiut că bunul nu este al
său, legatul este anulabil, potrivit art. 1064 alin. (2) C.civ. Dacă, spre exemplu, testatorul, în timpul
vieţii sale a înstrăinat bunul ce face obiectul legatului, potrivit art. 1068 alin. (2) C.civ., înstrăinarea
are drept efect revocarea legatului pentru tot ce s-a înstrăinat (reprezintă o cauză de ineficacitate a
legatului).
În ceea ce priveşte bunurile viitoare, menţionăm că acestea pot face obiectul unui legat, cu excepţia
unei moşteniri nedeschise. Art. 956 C.civ. prevede că sunt lovite de nulitate absolută actele juridice
având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moşteniri nedeschise încă.
Obiectul testamentului trebuie să fie, de asemenea, posibil, ceea ce înseamnă că acesta va fi
considerat valabil dacă la momentul deschiderii moştenirii el este posibil.
Obiectul testamentului trebuie să fie determinat, nu doar prin indicarea operaţiunii juridice. Astfel,
trebuie să fie clară intenţia testatorului de a dispune cu titlu gratuit pentru cauză de moarte, de a
dezmoşteni pe moştenitorii săi legali, de a încheia un partaj de ascendent, de a numi un executor
testamentar etc. Obiectul se va analiza aşadar raportat la fiecare clauză testamentară individuală. În
ceea ce priveşte obiectul legatului, acesta poate fi determinat, însă şi determinabil.
Obiectul testamentului trebuie să fie licit. Spre exemplu, nu se va putea autentifica un testament
prin care să fie înlăturată regula atribuirii moştenirii vacante către unitatea administrativ teritorială pe
raza căreia se găsesc bunurile testatorului (acesta neavând moştenitori legali sau testamentari).
În ceea ce priveşte momentul la care trebuie analizată valabilitatea obiectului testamentului, acesta
este marcat de data deschiderii moştenirii, respectiv momentul la care dispoziţiile testamentare îşi
produc efectele.
3.4. Cauza
Potrivit art. 1235 C.civ., „cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul”.
Cum, potrivit art. 1325 C.civ., dispoziţiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător
actelor unilaterale, putem afirma că în materia testamentului cauza este motivul care îl determină pe
testator să întocmească actul său de ultimă voinţă.
Cerinţele cumulative pentru valabilitatea cauzei sunt următoarele:
- cauza trebuie să existe,
- cauza trebuie să fie licită,
- respectiv cauza trebuie să fie morală [art. 1236 alin. (1) C.civ.].
Validitatea cauzei trebuie analizată în raport cu data redactării testamentului, chiar dacă efectele se
produc numai la deschiderea moştenirii.
Potrivit art. 1239 alin. (2) C.civ., „existenţa unei cauze valabile se prezumă până la proba
contrară”, astfel încât cel care invocă nevalabilitatea cauzei trebuie să şi probeze acest aspect în faţa
instanţei de judecată. Pentru a se dovedi nevalabilitatea cauzei pot fi administrate orice fel de dovezi,
inclusiv dintre cele extrinseci testamentului.
4. Condiţiile de formă cerute pentru validitatea testamentului
Forma solemnă impusă testamentului reprezintă o condiţie ad validitatem, care ţine de însăşi esenţa
acestuia. Nerespectarea formei ad solemnitatem atrage sancţiunea nulităţii absolute.
Formele pe care testamentul le poate îmbrăca sunt următoarele:
– testamentele ordinare – testamentul olograf şi testamentul autentic (v. art. 1040-1047 Cod civil);
– testamentele privilegiate (v. art.1047-1048 Cod civil);
– testamentul sumelor şi valorilor depozitate (v. art. 1049 Cod civil).
Indiferent care este forma testamentară aleasă de dispunător, în mod obligatoriu aceasta va îmbrăca
forma solemnă. Nu trebuie să se confunde forma solemnă cu forma autentică. Dintre toate formele
testamentare menţionate anterior, doar testamentul autentic va îmbrăca forma actului autentificat de
către notarul public. Practic, solemnitatea include şi alte forme decât autenticitatea, fiind astfel
recunoscută, spre exemplu, posibilitatea testatorului de a întocmi un testament olograf. Aşadar,
autenticitatea reprezintă doar una din modalităţile de realizare a solemnităţii, însă alături de aceasta
există şi altele.
Formele testamentului
NOTE DE CURS
1. Noţiuni generale privind formele testamentului
Potrivit dispoziţiilor Codului civil, manifestarea de ultimă voinţă a testatorului poate

îmbrăca una dintre următoarele forme speciale:
– testamentul ordinar include testamentul olograf şi testamentul autentic. Testamentul
ordinar se încheie în condiţii de normalitate iar reglementarea acestor forme testamentare este
cuprinsă în art. 1040 C.civ.;
– testamentul privilegiat este testamentul întocmit în caz de epidemie, catastrofă, război
sau alte asemenea împrejurări excepţionale; testamentul întocmit la bordul unei nave sau
aeronave; testamentul militarilor; testamentul întocmit când persoana este internată într-o
instituţie sanitară. Aceste testamente se încheie în anumite împrejurări excepţionale iar
reglementarea acestora se regăseşte în cuprinsul art. 1047 C.civ.;
– testamentul sumelor şi valorilor depozitate. Acest testament este reglementat în art.
1049 C.civ.;
– testamentul cetăţenilor români aflaţi în străinătate, reglementat în art. 2635 C.civ.
2. Testamentele ordinare
2.1. Testamentul olograf

2.1.1. Sediul materiei şi noţiunea testamentului olograf
Testamentul olograf este reglementat în art. 1041-1042 C.civ.

Potrivit art. 1041 C.civ., „sub sancţiunea nulităţii absolute, testamentul olograf trebuie
scris în întregime, datat şi semnat de mâna testatorului”. Aşadar, testamentul olograf reprezintă
un înscris sub semnătură privată, care chiar dacă îmbracă forma unui act sub semnătură privată
este un act solemn. Condiţiile impuse de art. 1041 C.civ. vizând scrierea în întregime, datarea
şi semnarea testamentului de către autorul său reprezintă condiţii speciale de formă, care
trebuie îndeplinite cumulativ, fiind cele care conferă testamentului caracter solemn, iar acestea
sunt condiţii prevăzute ad validitatem, şi nu ad probationem sau ca cerinţă de opozabilitate.
2.1.2. Avantajele şi inconvenientele testamentului olograf
Utilizarea testamentului olograf prezintă o serie de avantaje, dar şi anumite dezavantaje. În

categoria avantajelor, menţionăm următoarele:
– poate fi folosit de orice persoană care ştie să scrie;
– poate fi redactat oriunde şi oricând, fără a necesita intervenţia unei persoane străine sau
prezenţa martorilor;
– redactarea lui nu implică efectuarea de cheltuieli;
– se asigură secretul dispoziţiilor testamentare;
– poate fi uşor revocat de către testator prin distrugerea voluntară a testamentului.
Dar, pe de altă parte, nu trebuie pierdut din vedere faptul că utilizarea testamentului olograf
prezintă şi o serie de inconveniente, după cum urmează:
– poate fi uşor de sustras sau distrus, atât în timpul vieţii testatorului, fără ştirea sa, cât şi
după decesul acestuia;
– nu asigură protecţia voinţei testatorului împotriva unor influenţe abuzive ale altor
persoane (manifestate sub forma captaţiei, sugestiei sau chiar a violenţei);
– din cauza simplităţii sale, poate fi lesne supus falsificării;
– poate fi contestat mult mai uşor decât celelalte forme testamentare;
– poate cuprinde formulări confuze sau contradictorii, ce ridică probleme în interpretarea
şi stabilirea adevăratei voinţe a testatorului, dacă acesta nu are cunoştinţe juridice.
2.1.3. Vizarea spre neschimbare, deschiderea şi validarea testamentului olograf
Potrivit art. 1042 alin. (1) şi (2) C.civ., „înainte de a fi executat, testamentul olograf se va
prezenta unui notar public pentru a fi vizat spre neschimbare.
În cadrul procedurii succesorale, notarul public procedează, în condiţiile legii speciale, la
deschiderea şi validarea testamentului olograf şi îl depune în dosarul succesoral. Deschiderea
testamentului şi starea în care se găseşte se constată prin proces-verbal”.
Legea specială la care face trimitere art. 1042 alin. (2) C.civ. este Legea notarilor publici
şi a activităţii notariale nr. 36/1995. Art. 105 din legea amintită prevede la alin. (2) şi (3)
că, „în cazul existenţei unui testament olograf, mistic sau privilegiat prezentat notarului sau
găsit la inventar, acesta procedează la deschiderea şi vizarea lui spre neschimbare. La
termenul fixat pentru dezbatere se constată starea lui materială, întocmindu-se proces-verbal,
urmat de procedura validării.
Procesul-verbal de validare a testamentului se întocmeşte de către notarul public în
prezenţa succesibililor legali înlăturaţi prin testament sau ale căror drepturi sunt afectate prin
acesta şi care vor fi citaţi în acest scop”.
Refuzul unui succesibil de a preda testamentul defunctului prin ascunderea acestuia, poate
atrage pronunţarea nedemnităţii judiciare [art. 959 alin. (1) lit. b) C.civ.].
Cea de-a doua operaţiune priveşte deschiderea şi constatarea stării materiale a
testamentului prin încheierea de către notarul public competent a procesului verbal prevăzut de
Cea de-a treia operaţiune priveşte validarea testamentului. Aceasta presupune ca notarul
instrumentator să verifice îndeplinirea sau din contra, neîndeplinirea condiţiilor de formă
prevăzute ad validitatem de lege, urmând să valideze, respectiv să invalideze testamentul. Dacă
testamentul olograf îndeplineşte condiţiile legii, respectiv să fie scris, datat şi semnat de
testator, acesta va fi validat şi în consecinţă va produce efecte juridice. Pentru a se pronunţa
asupra validităţii testamentului olograf, notarul public va cita toţi moştenitorii legali
(rezervatari sau nu), precum şi pe cei testamentari. Această obligaţie rezultă din prevederile art.
104 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 36/1995. Aceştia îşi vor exprima opţiunea succesorală, iar
ulterior, moştenitorii acceptanţi îşi vor expune punctul de vedere cu privire la validitatea
testamentului.
În concluzie, dacă toţi moştenitorii testatorului recunosc testamentul notarul instrumentator
va întocmi procesul verbal de validare în prezenţa acestora. Dacă ne aflăm în prezenţa cazurilor
reglementate în art. 105 alin. (4) din legea specială, notarul va dispune efectuarea expertizei
grafoscopice. Dacă în urma acestei expertize se va concluziona că testamentul este scris,
semnat şi datat de testator, iar moştenitorii nu contestă acest aspect, se va proceda la întocmirea
procesului verbal de validare a testamentului. În caz de opoziţie a moştenitorilor, notarul
suspendă procedura succesorală şi îndrumă părţile spre instanţă. În schimb, dacă expertiza
concluzionează că testamentul nu aparţine testatorului, respectiv nu a fost scris în întregime,
semnat şi datat de acesta, notarul va încheia proces-verbal de invalidare a testamentului şi va
proceda la dezbaterea moştenirii pe cale legală.
În cadrul procedurii succesorale notariale, potrivit art. 1042 alin. (2) C.civ., după
deschiderea şi validarea testamentului, acesta este depus în dosarul succesoral. Potrivit art.
1042 alin. (3) C.civ., „cei interesaţi pot primi, după vizarea spre neschimbare, pe cheltuiala
lor, copii legalizate ale testamentului olograf”. De asemenea, persoanele interesate pot solicita
şi primi copii legalizate şi de pe procesul-verbal de constatare a stării materiale şi de validare
a testamentului olograf. „După finalizarea procedurii succesorale, originalul testamentului se
predă legatarilor, potrivit înţelegerii dintre ei, iar în lipsa acesteia, persoanei desemnate prin
hotărâre judecătorească”, stabileşte alin. (4) al art. 1042 C.civ.
2.1.4. Forţa probatorie a testamentului olograf
Aşa cum am arătat, testamentul olograf este un act juridic solemn, însă el este incorporat
într-un act sub semnătură privată. Actul sub semnătură privată poate fi contestat de persoanele
interesate. Vom face distincţia care se impune între forţa probatorie a scrierii şi a semnăturii,
pe de-o parte, şi forţa probatorie a datei, pe de altă parte.
În ceea ce priveşte prima distincţie făcută (respectiv forţa probatorie a scrierii şi a
semnăturii), arătăm că acestea au forţă probantă numai dacă sunt recunoscute de cei cărora li
se opune testamentul. În general, cei cărora li se opune testamentul sunt moştenitorii legali.
Recunoaşterea poate fi expresă sau tacită (constând, spre exemplu, în executarea dispoziţiilor
testamentului).
Potrivit art. 301 alin. (1) C.proc.civ., „acela căruia i se opune un înscris sub semnătură
privată este dator fie să recunoască, fie să conteste scrierea ori semnătura. (…) ” Alin. (2) al
aceluiaşi text legal prevede că „moştenitorii sau succesorii în drepturi ai aceluia de la care se
pretinde a fi înscrisul pot declara că nu cunosc scrisul sau semnătura autorului lor”.
Reamintim că textul art. 1037 alin. (1) C.civ. impune ca „orice persoană interesată care
pretinde un drept ce se întemeiază pe un testament trebuie să dovedească existenţa şi conţinutul
lui în una din formele prevăzute de lege”. Aşadar, legatarii care pretind drepturi împotriva
moştenitorilor legali au sarcina probei în acest caz.
Pentru ca persoanele cărora li se opune testamentul să îşi exprime punctul de vedere, în
sensul de a recunoaşte, de a contesta scrierea ori semnătura ori de a declara că nu cunosc scrisul
sau semnătura autorului lor, notarul public care instrumentează dosarul succesoral va cita toţi
moştenitorii legali şi testamentari defunctului, inclusiv executorul testamentar, dacă a fost
desemnat prin testament. Dacă succesiunea urmează a fi declarată vacantă, notarul va cita
autoritatea administraţiei publice competente să preia bunurile [art. 104 alin. (4) din Legea
nr. 36/1995]. Textul art. 104 din Legea nr. 36/1995 arată la alin. (5) că, în situaţia în care
printre moştenitori sunt şi persoane incapabile, vor fi citaţi reprezentanţii legali şi autoritatea
tutelară.
Dacă persoanele cărora li se opune testamentul contestă scrisul şi semnătura în procedura
succesorală notarială, potrivit art. 105 alin. (4) din Legea nr. 36/1995, notarul va dispune
efectuarea expertizei grafoscopice. Dacă părţile solicită expres ca dosarul succesoral să fie
soluţionat de instanţă, atunci notarul nu va putea dispune efectuarea expertizei grafoscopice.
Dacă se contestă scrisul şi semnătura în cadrul procedurii contencioase, judecătorul va dispune
verificarea testamentului.
În ceea ce priveşte cea de-a doua distincţie făcută (respectiv data testamentului), prin
derogare de la dreptul comun, dacă scrisul şi semnătura au fost recunoscute prin recunoaştere
sau ca urmare a procedurii verificării înscrisurilor, se admite că data testamentului olograf are
putere probatorie, aşa cum aceasta a fost prevăzută în cuprinsul actului de ultimă voinţă, fără a
mai fi necesară darea de dată certă în condiţiile art. 278 C.proc.civ. Dacă s-ar impune ca
testamentul olograf să primească dată certă prin vreuna din modalităţile enunţate la art. 278
C.proc.civ., s-ar contraveni caracterului secret al dispoziţiilor testamentare. Aşadar, persoana
care invocă testamentul nu va trebui să facă dovada că data inserată în testament este reală,
data prezumându-se a fi reală până la proba contrară. În ceea ce priveşte proba contrară, este
de menţionat că persoana care contestă data testamentului olograf va trebui să facă dovada
inexactităţii sau a falsităţii acesteia.
2.2. Testamentul autentic

2.2.1. Sediul materiei şi noţiunea testamentului autentic
Reglementarea testamentului autentic este cuprinsă în art. 1043-1046 C.civ., care se

completează cu dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 36/1995 şi în Regulamentul de aplicare al
Legii nr. 36/1995.
Potrivit art. 1043 alin. (1) C.civ., „testamentul este autentic dacă a fost autentificat de un
notar public sau de o altă persoană învestită cu autoritate publică de către stat, potrivit legii”.
Aşadar, autentificarea testamentului poate fi făcută de către notar sau de alte persoane învestite
cu această autoritate. Activitatea de autentificare a testamentelor este recunoscută
reprezentanţilor diplomatici ai României. Art. 18 alin (1) din Legea nr. 36/1995 prevede că
„activitatea notarială a misiunilor diplomatice şi a oficiilor consulare ale României se
desfăşoară pe baza legii române şi a înţelegerilor internaţionale la care România este parte,
precum şi potrivit uzanţelor internaţionale”.
În concluzie, autentificarea testamentelor va fi efectuată pe teritoriul ţării de către notarii
publici, iar în afara graniţelor ţării de misiunile diplomatice şi oficiile consulare.
Potrivit art. 1043 alin. (2) C.civ., „cu ocazia autentificării, testatorul poate fi asistat de
unul sau de 2 martori”. În ceea ce priveşte această prevedere, este de subliniat că prezenţa
martorilor nu este obligatorie, reprezentând o facultate a testatorului.
2.2.2. Avantajele şi inconvenientele testamentului autentic
Ca şi în perioada de aplicare a Codului civil de la 1864, şi în actuala reglementare a Codului

civil testamentul autentic prezintă următoarele avantaje:
– în această formă pot testa persoanele care nu ştiu să scrie şi să citească, în cazul acestora
neputându-se opta pentru testamentul olograf;
– această formă testamentară poate fi utilizată de cei care, din pricina infirmităţii, a bolii
sau din orice alte cauze, nu pot scrie şi semna;
– contestarea testamentului autentic este mai dificilă întrucât actul de autentificare se
bucură de autoritate publică, iar conţinutul testamentului este verificat de notar pentru a nu
cuprinde clauze contrare legii sau bunelor moravuri, potrivit art. 9 din Legea nr. 36/1995;
– în cazul utilizării testamentului autentic este mai greu ca voinţa testatorului să fie viciată;
– testamentul autentic se întocmeşte într-un exemplar original care se păstrează în arhiva
notarului public, iar testatorului i se eliberează un duplicat după acesta, care are forţă
probantă ca şi originalul actului;
– testamentul autentic se înscrie în Registrul naţional notarial, ţinut în format electronic,
ceea ce prezintă avantajul că orice persoană care invocă un interes va putea cunoaşte
conţinutul testamentului de la data deschiderii moştenirii defunctului;
– în cadrul procedurii succesorale, testamentul autentic urmează o procedură mai simplă,
în sensul că se va proceda numai la citarea moştenitorilor rezervatari şi a legatarul universal
sau, în lipsa moştenitorilor rezervatari, doar a legatarului, spre deosebire de procedura din
cazul testamentului olograf, când se impune citarea tuturor moştenitorilor legali ai
defunctului;
– revocarea testamentului autentic se poate face oricând, atât printr-un alt testament,
indiferent de forma lui – olograf sau privilegiat, cât şi printr-o declaraţie autentică notarială
data în acest sens.
În categoria inconvenientelor generate de folosirea testamentului autentic, vom menţiona
următoarele:
– întocmirea testamentului autentic presupune anumite cheltuieli materiale şi faptul că
testatorul trebuie să aloce timp pentru îndeplinirea formalităţilor de autentificare a acestuia;
– nu se asigură secretul manifestării de ultimă voinţă a testatorului.
2.2.3. Autentificarea testamentului
Codul civil actual, spre deosebire de cel anterior, reglementează o procedură specială
referitoare la redactarea şi autentificarea testamentului, cuprinsă în art. 1044-1046 C.civ., care
se completează cu legea specială nr. 36/1995 şi cu Regulamentul de aplicare al acestei legi.
În esenţă, autentificarea testamentului va parcurge următoarele etape: cererea de
autentificare făcută de solicitant sau de către alte persoane, prezentarea testatorului şi a
martorilor în faţa notarului, expunerea dispoziţiilor de ultimă voinţă ale testatorului, redactarea
testamentului, citirea testamentului precum şi a declaraţiilor făcute de testator, semnarea
testamentului de testator şi de martori, toate acestea urmate de autentificarea testamentului.
Potrivit art. 1044 alin. (1) C.civ., „testatorul îşi dictează dispoziţiile în faţa notarului, care
se îngrijeşte de scrierea actului şi apoi i-l citeşte sau, după caz, îl dă să îl citească,
menţionându-se expres îndeplinirea acestor formalităţi. Dacă dispunătorul îşi redactase deja
actul de ultimă voinţă, testamentul autentic îi va fi citit de către notar”. Potrivit alin. (2) al
art. 1044 C.civ., „după citire, dispunătorul trebuie să declare că actul exprimă ultima sa
voinţă”. În final, alin. (3) al aceluiaşi text legal prevede că „testamentul este apoi semnat de
către testator, iar încheierea de autentificare este semnată de către notar”
Art. 1045 alin. (1) şi (2) C.civ. se referă la autentificarea testamentului în situaţii particulare,
respectiv când acesta emană de la un testator surd, mut, surdomut, de la o persoană care nu ştie
să scrie sau care ştie să scrie, dar din anumite cauze obiective nu poate semna. Astfel, potrivit
textului legal indicat, „în cazul acelora care, din pricina infirmităţii, a bolii sau din orice alte
cauze, nu pot semna, notarul public, îndeplinind actul, va face menţiune despre această
împrejurare în încheierea pe care o întocmeşte, menţiunea astfel făcută ţinând loc de
semnătură. Menţiunea va fi citită testatorului de către notar, în prezenţa a 2 martori, această
formalitate suplinind absenţa semnăturii testatorului”.
2.2.4. Înregistrarea testamentului autentic
Potrivit art. 1046 C.civ., „în scop de informare a persoanelor care justifică existenţa unui
interes legitim, notarul care autentifică testamentul are obligaţia să îl înscrie, de îndată, în
Registrul naţional notarial ţinut în format electronic, potrivit legii. Informaţii cu privire la
existenţa unui testament se pot da numai după decesul testatorului”.
2.2.5. Forţa probantă a testamentului autentic
Testamentul autentic are forţă probantă ca orice alt act autentic. În privinţa forţei probante
a testamentului autentic va trebui să facem distincţie între cele constatate personal de agentul
instrumentator (ex propriis sensibus) şi cele consemnate în testament ca urmare a declaraţiilor
testatorului.
Potrivit art. 270 alin (1) şi (2) C.proc.civ., „înscrisul autentic face deplina dovadă, faţă de
orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de
către cel care a autentificat înscrisul, în condiţiile legii.
Declaraţiile părţilor cuprinse în înscrisul autentic fac dovada, până la proba contrară, atât
între părţi, cât şi faţă de oricare alte persoane”.
În schimb, declaraţiile făcute de testator ori alte împrejurări de care notarul public nu a luat
cunoştinţă personal, prin propriile sale simţuri, fac dovada numai până la proba contrară1.
3. Testamentele privilegiate
3.1. Noţiunea şi sediul materiei
Pentru situaţia în care o persoană se găseşte într-o împrejurare excepţională, care o

împiedică să testeze într-una dintre formele ordinare, există posibilitatea ca aceasta să testeze
într-o formă autentică simplificată, urmând anumite reguli speciale, derogatorii de la dreptul
comun în materia autentificării înscrisurilor.
Deoarece în cazul testamentelor întocmite în aceste situaţii excepţionale se derogă de la
regulile dreptului comun, acestea au fost numite testamente privilegiate. Testamentele
privilegiate reprezintă testamente autentice simplificate.
În ceea ce priveşte sediul materiei, arătăm că testamentele privilegiate sunt reglementate în
cuprinsul dispoziţiilor art. 1047-1048 C.civ. Potrivit art. 1047 C.civ., constituie testamente
privilegiate următoarele:
– testamentul făcut în caz de epidemii, catastrofe, războaie sau alte asemenea împrejurări
excepţionale;
1 Potrivit art. 99 alin. (3) din Legea nr. 36/1995, „Declaraţiile părţilor cuprinse în înscrisul notarial fac dovada,
până la proba contrară, atât între părţi, cât şi faţă de oricare alte persoane”.
– testamentul întocmit la bordul unui vas sau al unei aeronave;
– testamentul militarilor;
– testamentul făcut de o persoană internată într-o instituţie sanitară.
3.2. Reguli comune aplicabile testamentelor privilegiate
Testamentele privilegiate trebuie să îndeplinească, separat de regulile speciale impuse

pentru fiecare dintre acestea, enunţate anterior pentru fiecare caz în parte, toate condiţiile
generale de valabilitate a testamentelor, respectiv să îmbrace forma scrisă şi să fie respectată
interdicţia testamentului reciproc. Testamentul privilegiat nu trebuie scris olograf de către
testator, acesta putând fi scris de orice persoană. Este interzis astfel, de exemplu, ca doi soţi
călătorind la bordul unei aeronave, să întocmească un testament reciproc (condiţia actului
separat). În ceea ce priveşte aceste ultime două condiţii – forma scrisă şi interdicţia
testamentului reciproc – facem trimitere la analiza făcută anterior în lucrare.
În această secţiune vom puncta regulile comune aplicabile testamentelor privilegiate:
a) testamentul privilegiat poate fi încheiat doar în cele 4 situaţii excepţionale menţionate
anterior;
b) testamentul privilegiat trebuie să fie instrumentat numai de persoanele special abilitate
de lege în acest scop, astfel cum acestea au fost enumerate în expunerea anterioară,
testamentul fiind ulterior semnat de testator, de agentul instrumentator precum şi de cei 2
martori, a căror prezenţă este obligatorie. În ipoteza în care testatorul nu poate semna, se va
face menţiune despre aceasta şi despre cauza care l-a împiedicat să semneze. De asemenea,
dacă un martor nu poate semna, se va face menţiune despre cauza care l-a împiedicat să
semneze. Aşadar, cel puţin unul dintre martori trebuie să semneze testamentul. Semnăturile
aparţinând testatorului, agentului instrumentator şi a celor 2 martori sunt prevăzute de lege, sub
sancţiunea nulităţii absolute. Martorii trebuie să nu se încadreze în situaţiile prevăzute de art.
315 C.proc.civ sau art. 96 alin. (3) din Legea nr. 36/1995. Mai trebuie amintit faptul că
testamentul privilegiat se încheie într-un singur exemplar;
c) testamentul privilegiat se va deschide după aceeaşi procedură prevăzută de art. 1042
C.civ. ca şi în cazul testamentului olograf. Astfel, înainte de a fi executat, testamentul
privilegiat se va prezenta unui notar public pentru a fi vizat spre neschimbare. De asemenea,
notarul public procedează la deschiderea şi validarea testamentului privilegiat, pe care îl
depune în dosarul succesoral. În ceea ce priveşte deschiderea şi starea în care acest testament
se găseşte, aceasta se va constata prin proces-verbal. Art. 105 alin. (2) şi (3) din Legea nr.
36/1995 prevede că, „în cazul existenţei unui testament olograf, mistic sau privilegiat prezentat
notarului public sau găsit la inventar, acesta procedează la deschiderea şi vizarea lui spre
neschimbare. La termenul fixat pentru dezbatere se constată starea lui materială, întocmindu-se
un proces-verbal, urmat de procedura validării.
Procesul-verbal de validare a testamentului se întocmeşte de către notarul public în prezenţa
succesibililor legali înlăturaţi prin testament sau ale căror drepturi sunt afectate prin acesta şi
care vor fi citaţi în acest scop”;
d) testamentele privilegiate produc efecte de la data decesului testatorului, numai dacă
acesta a decedat în împrejurările excepţionale prevăzute de legiuitor, iar după încetarea
acestor împrejurări numai pentru o perioadă limitată de timp. Potrivit art. 1048 alin. (1)
C.civ., „testamentul privilegiat devine caduc la 15 zile de la data când dispunătorul ar fi putut
să testeze în vreuna dintre formele ordinare. Termenul se suspendă dacă testatorul a ajuns
într-o stare în care nu îi este cu putinţă să testeze”.
De la regula caducităţii testamentelor privilegiate expusă anterior există o excepţie. Astfel,
potrivit art. 1048 alin. (2) C.civ., valabilitatea clauzei testamentare prin care se recunoaşte un
copil nu este limitată în timp. Aşadar, recunoaşterea unui copil făcută printr-un testament
privilegiat va produce efecte, nefiind necesar ca testatorul să întocmească un testament ordinar
după trecerea celor 15 zile de la data încetării cauzei excepţionale ce a justificat întocmirea
testamentului privilegiat. Raţiunea acestei excepţii rezidă în aceea că recunoaşterea unui copil
reprezintă un act juridic irevocabil ce produce efecte de la data manifestării de voinţă, şi nu de
la moartea testatorului. Potrivit art. 416 alin. (3) C.civ., „recunoaşterea, chiar dacă a fost făcută
prin testament, este irevocabilă”;
e) deşi actualul Cod civil nu face referire la data testamentului privilegiat, ca element
esenţial al acestuia, apreciem că doar raportat la data întocmirii testamentului se poate verifica
dacă acesta a fost încheiat sub imperiul împrejurărilor excepţionale reglementate de legiuitor,
recunoscându-se astfel valabilitatea unui asemenea testament;
f) sunt aplicabile prevederile art. 1037 C.civ. referitoare la proba testamentului, pentru
ipotezele în care testamentul privilegiat a dispărut printr-un caz fortuit sau de forţă majoră,
ori prin fapta unui terţ, dacă moartea testatorului a survenit în împrejurările excepţionale
enunţate;
g) regulile generale de interpretare a testamentului cuprinse în art. 1039 C.civ. se aplică
tuturor formelor de testament privilegiat, în ipoteza în care clauzele acestora necesită
interpretare;
h) ulterior finalizării procedurii succesorale, originalul testamentului privilegiat se predă
legatarilor, potrivit înţelegerii dintre ei, iar în lipsa acesteia, persoanei desemnate de instanţă
[art. 1042 alin. (4) C.civ.];
i) este posibilă convertirea testamentului privilegiat care este scris, semnat şi datat de
testator în testament olograf.
În ceea ce priveşte forţa probantă a testamentelor privilegiate, arătăm că, în privinţa
menţiunilor făcute de testator şi cuprinse în testament, acestea au forţă probantă până la dovada
contrară, potrivit dreptului comun, iar în ceea ce priveşte constatările agentului instrumentator
făcute personal, până la înscrierea în fals, după distincţiile făcute la analiza testamentului
autentic. Menţionăm faptul că împrejurările excepţionale care permit a se testa în formă
privilegiată trebuie dovedite atât notarului, cât şi instanţei de judecată, în acest scop putându-se
utiliza orice mijloc de probă, aflându-ne în prezenţa unei situaţii de fapt. Dacă împrejurarea
excepţională nu a putut fi dovedită, testamentul va fi invalidat.
4. Alte forme testamentare
Legiuitorul, deosebit de testamentele ordinare şi cele privilegiate, a reglementat prin

dispoziţii distincte testamentul sumelor şi valorilor depozitate (care, astfel cum vom vedea,
poate fi calificat ca fiind un testament olograf simplificat), precum şi testamentul făcut în
străinătate de cetăţenii români.
4.1. Testamentul sumelor şi valorilor depozitate
Potrivit art. 1049 C.civ., „dispoziţiile testamentare privind sumele de bani, valorile sau
titlurile de valoare depuse la instituţii specializate sunt valabile cu respectarea condiţiilor de
formă prevăzute de legile speciale aplicabile acestor instituţii.
Instituţiile specializate nu vor putea proceda la predarea legatului având ca obiect sume de
bani, valori sau titluri de valoare decât în baza hotărârii judecătoreşti ori a certificatului de
moştenitor care constată valabilitatea dispoziţiei testamentare şi calitatea de legatar,
prevederile privitoare la raport şi reducţiune fiind aplicabile.
Instituţiile de credit au obligaţia ca, la instituirea de către clienţii acestora a unei dispoziţii
testamentare, să comunice, de îndată, menţiunea acesteia în registrul prevăzut de art. 1046 C.
civ.”.
4.2. Testamentul făcut în străinătate de un cetăţean român
Art. 2635 C.civ. arată că „întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt
considerate valabile dacă actul respectă condiţiile de formă aplicabile, fie la data când a fost
întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului, conform oricăreia dintre
legile următoare:
a) legea naţională a testatorului;
b) legea reşedinţei obişnuite a acestuia;
c) legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat;
d) legea situaţiei imobilului ce formează obiectul testamentului;
e) legea instanţei sau a organului care îndeplineşte procedura de transmitere a bunurilor
moştenite”.
Mircea-Dan BOB, TESTAMENTUL OLOGRAF ŞI PONDEREA FORMALISMULUI¨
UN STUDIU APLICAT PE PROBLEMA DATEI
ARTICOLE
TESTAMENTUL OLOGRAF ŞI PONDEREA FORMALISMULUI:

UN STUDIU APLICAT PE PROBLEMA DATEI1
Mircea-Dan BOB
Résumé: Le testament olographe et la portée du formalisme: étude appliquée au

problème de la date. Le nouveau code civil roumain n’a apporté aucune modification au texte
régissant le testament olographe dans le code de 1865. Emprunté au code napoléonien (art.
970), il reste en tant que tel en dépit de la jurisprudence tumultueuse générée par sa datation.
Notre analyse s’interroge sur la signification et sur l’opportunité de son maintien en tant que tel.
La jurisprudence roumaine a suivi au début la rigidité des tribunaux français dans
l’observation des exigences formelles imposées par l’art. 970 (art. 859 roumain). Sous
l’influence des assouplissements successifs apportés en France après une décision prononcée
e
par la Cassation civile en 1855, elle s’est prise après la moitié du XX siècle même la liberté
d’une position plus courageuse. Il sera utile de comparer cette orientation du juge roumain avec
les revirements provoqués en France par les arrêts Payan et Garon et avec la jurisprudence
québécoise sur le testament informatique.
Cuvinte cheie: testament olograf; formalism; dată; nulitate

Mots clés: testament olographe; formalisme; date; nulité
Există un text care a tranzitat neschimbat din vechiul în noul cod civil:
Art. 859 – Testamentul olograf nu este ART. 1041 – Testamentul olograf
valabil decât când este scris în tot, datat
şi subsemnat de mâna testatorului.
Sub sancţiunea nulităţii absolute, testamentul olograf trebuie scris în întregime,
datat şi semnat de mâna testatorului.
Art. 859 c.civ. preluase la 1864 aproape tot textul francez al art. 970, considerând
ca inutilă remarca finală a legiuitorului francez: „il n’est assujetti à aucune autre forme”.
Redactarea art. 1041 NCC a avut ca repere vechiul art. 859, precum şi art. 1002 Cod
civil 1940, art. 602 c.civ. italian şi 505 c.civ. elveţian: conţinutul este păstrat şi se
adaugă precizarea sancţiunii, anterior prevăzută la art. 886 c.civ. Identic pe formă,
textul a rămas oare identic şi pe fond? Cu alte cuvinte: interpretarea de care beneficia
la 1804 a rămas aceeaşi în 2011?
SUBB Iurisprudentia nr. 2/2012

Mircea-Dan BOB, TESTAMENTUL OLOGRAF ŞI PONDEREA FORMALISMULUI
Interogaţia ni se pare necesară ţinând cont de configuraţia testamentului

olograf: solemnităţile sale simple îl fac extrem de accesibil şi, concomitent, lesne
contestabil2. Comentând un caz practic de contestare a validităţii testamentului, un
autor francez observa:
„Această speţă ne face să vedem limpede o dată în plus nenumăratele
dificultăţi şi contestaţii ce se ridică zilnic în ceea ce în mod paradoxal se numeşte
comunitatea de moştenitori, o comunitate în care, în ciuda numelui, divizarea este la
ordinea zilei. Constatarea se verifică mai ales în succesiunea testamentară, căci
reacţionăm cu mai multă animozitate împotriva voinţei uni om pe care l-am văzut
trăind şi despre care considerăm a ne fi exclus decât împotriva deciziei abstracte şi
impersonale a legii”3.
Iată motivele pentru care considerăm necesar a răspunde la întrebările mai
sus formulate. O vom face analizând jurisprudenţa română şi cea străină în materie,
urmărind analizele teoretice ce le-au acompaniat şi încercând în final o concluzie
sintetică din perspectiva evoluţiei formalismului testamentar.
1. Jurisprudenţele română şi franceză au produs câteva decizii interesante, ce
merită analizate.
Jurisprudenţa franceză a determinat înainte de toate ce se înţelege prin dată
în sensul art. 970 Cod Napoléon (art. 859 c.civ. 1864). În tăcerea codului, Casaţia a
stabilit că data cuprinde indicarea zilei, lunii şi anului, nefiind necesară precizarea orei
şi locului testării4.
1.1. Curtea noastră de casaţie a apreciat într-o cauză că „data fiind un element
esenţial al testamentului olograf, lipsa ei atrage nulitatea testamentului. O dată greşită
sau incompletă nu este însă tot una cu lipsa de dată şi nu poate avea întotdeauna drept
consecinţă anularea testamentului. Astfel, dacă judecătorii de fond constată că data
testamentului este inexactă nu din cauza voinţei testatorului, ci numai din cauza
nebăgării sale de seamă şi dacă pe lângă aceasta se poate îndrepta eroarea şi fixa în
mod sigur data cu ajutorul dispoziţiilor din testament sau a altor fapte sau probe, chiar
afară din testament, dar care sunt în strânsă legătură şi dau înţelesul dispoziţiilor din
testament, atunci nu mai este nici un motiv a se anula testamentul”5. Instanţa de fond,
respectiv cea de recurs, „examinând diferitele dovezi produse de părţi a constatat în
fapt mai întâi că antedatarea testamentului nu este făcută cu ştiinţă şi voinţă, cum
pretinde recurenta, ci este numai rezultatul inadvertenţei testatorului; că apoi, pentru a
stabili că adevărata dată este 15 iulie 1897, Curtea de apel s-a întemeiat pe dispoziţiile
din testament şi pe faptul că testatorul s-a căsătorit cu soţia sa în anul 1880, cum şi pe
faptul că tocmai în anul 1887 luna septembrie, au fost terminate casele care prin
testament sunt lăsate soţiei sale”6.
71
Observăm cum, urmând poziţia adoptată începând din 1855 de Casaţia franceză7,
Curtea de Casaţie de la Bucureşti a utilizat elemente intrinseci ale testamentului,
coroborate cu elemente extrinseci dar legate de acesta, pentru a reconstitui data şi a
valida în final testamentul olograf.
1.2. Într-o acţiune de ieşire din indiviziune, intentată de fraţii unui soldat
decedat în războiul din 1916, împotriva altor fraţi şi a văduvei defunctului pentru
împărţirea averii rămasă pe urma acestuia8, soţia produce în faţa tribunalului un
testament emanând de la defunct, susţinând că averea arătată în acţiune i se cuvine,
întrucât îi fusese lăsată în întregime prin actul de ultimă voinţă invocat. Chestiunea a
fost complicată de împrejurarea că testamentul fusese scris pe o carte poştală trimisă
nedatată soţiei pârâte: instrucţiunile militare interziceau ostaşilor de pe front să pună
data sau localitatea de unde scriau. La obiecţia reclamanţilor care, deşi recunoştea că
testamentul este scris şi subscris de testator, susţineau însă că este nul fiindcă nu este
datat, soţia invocă cazul de forţă majoră notoriu şi necontestat care a împiedicat pe
testator de a-şi data testamentul, motivând că această împrejurare poate să-l
dispenseze de condiţia datei şi să-l facă valabil ca testament olograf.
În hotărârea Tribunalului Prahova s-a reţinut: „împrejurarea că un testament
olograf, scris de un militar de pe front pe o carte poştală, este lipsit de dată din cauza
instrucţiunilor militare care interziceau ostaşilor în timpul războiului să pună data şi
localitatea de unde scriau, nu poate dispensa testamentul de condiţia datei, întrucât,
legiuitorul prevăzând atât pentru testamentele obişnuite cât şi pentru cele excepţionale
anumite condiţii de formă, aceste condiţii trebuiesc îndeplinite, indiferent de forma la
care a recurs testatorul pentru a-şi redacta actul său.
Deşi după art. 859 C.civ. data este, ca şi scrierea şi subscrierea testatorului, o
condiţie de validitate a testamentului olograf, totuşi raţiunea datei fiind de a se stabili
dacă testatorul a fost capabil în acel moment şi, în acest caz de pluralitate de testamente
cu dispoziţii contrarii, de a se şti care e cel din urmă şi a revoca pe celelalte, înseamnă
că data nu mai e necesară şi poate chiar lipsi când e necontestat că testatorul a fost
capabil şi că nu a mai lăsat nici un alt testament decât cel în discuţie. [...] Stabilindu-se
că testatorul a murit la începutul lunii octombrie 1916 şi că a plecat în război ca
rezervist după 15 august 1916, iar de altă parte prezumţia fiind că scrisoarea a trimis-o
după câtva timp de la plecare, urmează că data se poate determina în luna septembrie
1916, aşa că în acest caz se poate spune că testamentul are dată şi poate fi considerat
ca valabil din acest punct de vedere”9.
Vedem deci cum judecătorii au validat un testament olograf pentru care au
putut reconstitui numai parţial data. Adnotatorul speţei critică hotărârea acestora,
pronunţându-se pentru nulitate. El se raliază astfel la poziţia jurisprudenţei şi doctrinei
franceze din prima jumătate a sec. XIX, conform căreia absenţa totală a datei din
72
textul testamentului nu poate fi indiferentă10; acceptă însă posibilitatea rectificării sau

completării acesteia în scopul de a recupera complet momentul temporal al testării.
Pe urmele practicii franceze11, rectificarea o consideră posibilă numai în caz de eroare
din partea testatorului; altfel, nulitatea va sancţiona data falsă12. În ambele ipoteze, la
restabilirea datei se va putea proceda „numai cu elemente sau indicaţii trase din
cuprinsul testamentului. [...] În fine, este în afară de orice îndoială că împrejurările din
afară de testament, care, luate izolat, nu sunt suficiente pentru completarea datei,
pot să se coroboreze cu enunţările făcute de testator în cuprinsul testamentului,
pentru a întări astfel dovada precisă a datei. Pentru aceasta însă, trebuie ca elementele
furnizate chiar de testator în act să restabilească suficient data testamentului şi numai
apoi să se recurgă la împrejurările externe”13.
Tot un testament redactat în vreme de război a provocat Curtea de casaţie
franceză să decidă: „Este valabil testamentul scris pe o carte poştală interzonală şi
datat „4 noiembrie”, de vreme ce s-a dovedit că testatorul Perronet nu se găsea în
locul în care cartea fusese scrisă nici în 1940 nici în 1941, că respectivele cărţi poştale
au circulat numai în perioada 1940-1942 şi că dispunătorul a decedat în 1943. Instanţa
poate reconstitui astfel data testamentului ca fiind 4 noiembrie 1942”14. Vedem cum
instanţa franceză adoptă o poziţie mai rigidă decât cea a Tribunalului Prahova mai sus
raportată şi, aşa cum preconizase nota sa Barbu Scondăcescu, nu validează
testamentul până nu îi reconsituie integral data.
Aceeaşi soluţie completă este reţinută şi pentru un testament din care data
lipsea iniţial cu desăvârşire. După testatoarea care se sinucisese s-a găsit un plic
conţinând o hârtie scrisă şi semnată de aceasta: „Adio, Albert! Îţi dau tot ceea ce îmi
aparţine. Alice Gilbert”. Casaţia franceză a concluzionat că „trebuie respins recursul
promovat împotriva deciziei prin care judecătorii fondului consideraseră că fraza „Adio,
Albert!”, prin scurtimea şi solemnitatea exprimării, nu permite nicio incertitudine cu
privire la succesiunea aproape instantanee a redactării actului şi a consumării
sinuciderii”15. Tonul melodramatic (element intrinsec) permite situarea redactării
imediat înaintea sinuciderii, datată prin expertiza medicală (elementul extrinsec)16.
1.3. Într-o altă cauză succesorală17, legatara a cerut notarului să constate că
este titulara drepturilor patrimoniale de autor de la scriitorul Anton Holban, în temeiul
testamentului său olograf. Starea materială şi cuprinsul acestui testament au fost
stabilite, potrivit art. 892 c.civ., de către notar prin procesul-verbal din 2 iunie 1958,
constatându-se că decuius a lăsat discoteca sa unui prieten, iar celelalte bunuri
petiţionarei, logodnica sa. În cuprinsul cărţii poştale cu clauze testamentare, dispunătorul
arată că este în spital, printre operaţi şi că joi dimineaţa va fi supus unei intervenţii
chirurgicale, manifestându-şi regretul că nu şi-a întocmit din timp testamentul. Prin
încheierea din 7 august 1958, notarul a respins cererea de eliberare a certificatului de
73
moştenitor, motivând că testamentul olograf prezentat de petiţionară nu este datat,

neavând indicată decât menţiunea „marţi, cu două zile înainte de operaţie”. Tribunalul
sesizat cu acţiune în constatare de către legatară a validat testamentul, reţinând că
„deşi incomplet datat, este valabil, putându-se stabili când a fost întocmit. [...] Reiese
din numeroase scrisori primite de petiţionară de la Anton Holban că acesta menţiona
în mod obişnuit ca dată numai ziua conceptării corespondenţei şi anume ziua din
săptămână când a scris scrisoarea. În acelaşi fel a fost datată şi cartea poştală în care
se cuprinde testamentul în discuţie. Această carte poştală poartă şi ştampila oficiului
poştal din Bucureşti, Gara de Nord, cu data de 7 ianuarie 1937, iar decesul lui Anton
Holban a avut loc la 15 ianuarie 1937, consecutiv operaţiei la care a fost supus. În
consecinţă, tribunalul constată că testamentul a fost datat de Anton Holban în stilul
său propriu, utilizat de acesta în întreaga sa corespondenţă şi că, faţă de existenţa
elementelor de fapt ce stabilesc cu mare aproximaţie ziua conceptării testamentului
olograf, acesta este valabil, întrunind condiţiile cerute de art. 859 C.civ.”18. În nota
redactată de Octavia Căpăţână la această sentinţă, se arată că:
„Testamentul olograf cu dată incompletă constituie un act inform, deoarece
nu satisface una din condiţiile de solemnitate impuse de lege pentru validitatea sa
(identificarea precisă a zilei când a fost întocmit). Ca atare, data incompletă – asimilabilă
cu lipsa totală de dată – justifică, într-o interpretare strictă sancţiunea anulării în
temeiul art. 859 şi 886 c.civ. O soluţie atât de rigidă contrazice însă, prin formalismul
ei, principiul că enunţările inserate într-un înscris (cum sunt şi indicaţiile incomplete
referitoare la dată) trebuie înţelese în sensul în care pot produce un efect juridic, după
cum recomandă art. 978 C.civ., aplicabil prin extensie şi testamentelor. E preferabilă
interpretarea care urmăreşte să valideze, iar nu să infirme actul juridic. Tendinţa de a
evita nulitatea îşi găseşte însă limitarea firească în necesitatea de a respecta
caracterul solemn al testamentului olograf”19.
Octavian Căpăţână ajungea pe aceste baze teoretice la concluzia posibilităţii
de a valida o dispoziţie mortis causa olografă, completând data prin utilizarea de
elemente intrinseci testamentului pentru a o recupera). Autorul admite în plus
apelarea, la nevoie, la elemente de fapt exterioare actului, dar numai în măsura în care
„îşi află originea în enunţările actului de ultimă voinţă”20. Dar Căpăţână precizează în
final – asemenea lui Barbu Scondăcescu – că nu admite validarea testamentului decât
dacă data poate fi complet reconstituită: „din cuprinsul cărţii poştale rezultă că
testatorul a scris-o fiind internat în spital, cu două zile înainte de intervenţia chirurgicală
la care a fost supus. Data nu se reduce prin urmare la simpla indicaţie „marţi” (care
echivalează cu o totală nedatare), ci menţiunile care o compun, deduse numai din
enunţările testamentului, sunt următoarele. „marţi, cu două zile înainte de operaţie”.
Elementele intrinseci arătate puteau fi completate, stabilindu-se exact ziua când a avut
74
loc intervenţia chirurgicală. În cazul când această circumstanţă de fapt, extrinsecă, dar
trăgându-şi izvorul direct din contextul testamentului, se putea preciza neîndoielnic,
însăşi data actului de ultimă voinţă se întregea de la sine; ca mijloc suplimentar de
verificare putea servi şi ştampila aplicată de oficiul poştal pe corespondenţa
dispunătorului. Dacă din probele arătate s-ar fi desprins – nu cu aproximaţie, ci în mod
precis – ziua întocmirii testamentului, soluţia validării acestuia, corectă în principiu, ar fi
devenit judicioasă şi în speţă”21.
1.4. Fostul Tribunal Suprem a trebuit să se pronunţe la începutul anilor şaptezeci
asupra unei ipoteze (cel puţin aparent) asemănătoare22: colateralii privilegiaţi ai unei
defuncte pictoriţe din Bucureşti au avut surpriza de fi confruntaţi cu amantul
antecesoarei lor, care s-a prezentat în calitate de legatar universal. Pretenţiile şi le
întemeia pe inscripţionarea realizată cu penelul pe spatele unui tablou al decedatei:
„las moştenire tot ce am lui Vadi”, semnat „Vavilina – 1969”. Reclamanţii au invocat
nulitatea acestui testament, în principal pentru că nu este datat şi în subsidiar pentru
că scrisul nu aparţine defunctei. Fostul Tribunal al municipiului Bucureşti a admis
acţiunea, considerând că inscripţia de pe tablou este „o abilă adăugire”, dar instanţa
de recurs a casat cu trimitere spre rejudecare. Tribunalul greşise, a considerat instanţa
de recurs, mai întâi când nu permisese legatarului să probeze autenticitatea
testamentului. De asemenea, „nulitatea relativă pentru datarea incompletă a
testamentului poate fi acoperită în situaţia în care se învederează că, la data întocmirii
lui, nu au existat efecte care să contrazică scopul – de ocrotire – al dispoziţiilor art. 859
C.civ. şi a căror înlăturare să fie necesară prin mijlocirea nulităţii”23. Aceasta înseamnă
că, din moment ce incapacitatea testatoarei nu fusese invocată şi nici nu se
produseseră testamente ulterioare celui litigios, sancţiunea nulităţii nu mai are
raţiune de a fi aplicată. Prima adnotare făcută speţei este una critică: „Pornind însă de
la necesitatea unui control efectiv asupra realităţii actului invocat, credem că nu se
poate afirma că, în dreptul socialist, formalităţile cerute de lege pentru validitatea
testamentelor ar putea fi înlăturate, şi anume, chiar acelea prevăzute de lege sub
pedeapsă de nulitate. Scopul acestor formalităţi este tocmai să garanteze că actul
cuprinde voinþa testatorului şi că nu a fost plăsmuit de persoane interesate. Astfel, în
speţă, era mai uşor să se adauge pe un tablou care purta semnătura pictorului şi anul
în care a fost pictat, cele câteva cuvinte care cuprindeau legatul, decât să se
completeze data: această completare ar fi sărit în ochi că este adăugată”24. Al doilea
adnotator îşi însuşeşte poziţia Tribunalului Suprem, arătând că data în testamentul
olograf “nu prezintă importanţă prin ea însăşi, adică ca element formal , ci pentru că
îndeplineşte o dublă funcţie: aceea de a stabili capacitatea de a dispune a testatorului,
verificatã în momentul redactãrii înscrisului şi aceea de a permite, eventual, înlãturarea
75
testamentelor anterioare, dat fiindcã ultimul datat revocã pe toate celelalte”25. Opinia
ultimă consacră ceea ce se numeşte data indiferentă în testamentul olograf.
Se observă cum jurisprudenţa română a pornit de la aplicarea întocmai a
exigenţei datării, aşa cum o prevedea textul din cod şi cum o practica jurisprudenţa
mamă din Franţa. A ajuns însă treptat la o interpretare mai suplă, în care data nu
trebuie integral reconsituită şi poate fi chiar indiferentă, câtă vreme raţiunile-i identificate
nu sunt lezate. Pe autorii noştri i-am văzut în schimb reacţionând în consens cu poziţia
reticentă din Franţa.
Această poziţie a suferit însă un prim reviriment fundamental în 1983 prin
decizia Payan: „judecătorii fondului s-au înşelat pronunţând nulitatea unui testament
olograf datat numai „ianuarie 1975”, câtă vreme nici incapacitatea testatorului nici
existenţa unui testament ulterior incompatibil nu fuseseră dezbătute între părţi”26. Era
pentru prima dată când practica franceză accepta indiferenţa datei: acolo unde o dată
completă este inutilă, absenţa zilei este lipsită de consecinţă27. Lucrurile au fost duse şi
mai departe prin decizia în cazul testamentului Garon. Un preot de ţară din zona
oraşului Limoges dispusese rin testament de veniturile slujbelor ce urma să le ţină.
Mustrat mai apoi de conştiinţă în faţa unei morţi iminente, a scris un act, prin care lăsa
respectivele venituri unui colateral cu sarcina de la le vărsa episcopiei din Limoges, pe
care în grabă a uitat să-l dateze 28. Curtea de casaţie a decis: „în pofida absenţei datei, un
testament olograf nu va fi lovit de nulitate când elemente extrinseci actului, coroborate
prin elemente intrinseci, stabilesc că a fost redactat în cursul unei perioade determinate
şi că nu s-a demonstrat că în cursul acestei perioade testatorul ar fi fost lovit de o
incapacitate de a testa sau ar fi redactat un testament revocator sau incompatibil”29.
Teoria datei indiferente în testamentul olograf a ajuns deci să fie acceptată în
jurisprudenţa franceză mai târziu decât în cea română. De asemenea, acceptarea
vizează numai situaţia în care se poate totuşi identifica un interval de timp în care ultima
voinţă fusese manifestată (în speţă, Garon testase cândva între 28 septembrie 1999 –
data primului testament – şi 4 august 2000, când a decedat) şi numai dacă moştenitorii
contestatari nu demonstrează necesitatea de a cunoaşte precis data pentru acest
interval (problemă de incapacitate sau de testament subsecvent revocatoriu)30.
2. Am expus până aici poziţia practicii, urmărind în paralel jurisprudenţele

română şî franceză. Teoria nu a rămas indiferentă la tendinţele acestora, astfel că este
momentul să îi analizăm poziţia.
Diminuarea exigenţelor formale în materie testamentară a fost remarcată şi
evaluată teoretic în 1932 de către profesorul Louis Josserand, într-un studiu rămas de
notorietate31. Acesta constata în plan general existenţa unei tendinţe de consensualizare
76
a actelor juridice şi, în particular, faptul că donaţia nu mai este demult un act formal.
Josserand se pronunţă în final împotriva tendinţei de desolemnizare, dar această
concluzie viza numai exigenţa scrierii în testamentul olograf, nu şi pe cea a datei.
S-a constatat mai apoi cum notarii francezi luaseră până în anii şaizeci ai
secolului trecut obiceiul de a-şi sfătui clienţii să testeze olograf şi să-şi depună
testamentul la ei, ceea ce a dus la raritatea testamentului autentic. Aici s-a produs o
schimbare inevitabilă. Testamentul olograf este unul foarte apropiat de un act sub
semnătură privată, fiind suficient pentru validitatea sa formalismul redus la de la 970
fr. / 859 rom. c.civ., formalism care în final se tinde a fi uitat. Era unul dintre rarele
acte solemne la care forma cerută ad validitatem nu este cea autentică. Matricea de
ultimă voinţă fiind discretă, aceste ultime voinţe tind să ocupe primul plan, iar
determinarea conţinutului şi existenţa lor ajunge să pară esenţialul.
De aici au rezultat ezitările jurisprudenţiale din perioada respectivă, Curtea de
casaţie ajungând, de exemplu, să constate în mod regretabil că “ruperea unui
testament nu atrage prezumţia de revocare a acestui act. Revine judecătorilor
fondului să cerceteze [...] în funcţie de circumstanţele cauzei şi de cele ale distrugerii
însăşi, dacă voinţa testatorului a fost de a aneantiza dispoziţiile testamentare
anterioare”32. Jurisprudenţa menţionată are la bază următorul raţionament: faptul în
sine că testamentul este găsit rupt nu dovedeşte nimic. Dacă se descoperă că
testatorul a făcut-o, atunci trebuie cercetat dacă vrut sau nu să-l revoce. Curtea de
Casaţie franceză a fost astfel treptat condusă să încurajeze judecătorii fondului la
investigaţii subtile, uneori cvasidivinatorii. Voinţa revocatorie trebuie să reiasă din
starea în care titlul este descoperit. Determinarea acestei voinţe conducea astfel
judecătorii la un dialog unic, desfăşurat dincolo de tăcerea mormântului, cu cel căruia
încearcă să-i pătrundă adevăratele intenţii. Magistraţii au ajuns să aibă uneori nevoie
de tehnica unui Sherlock Holmes pentru a desluşi enigme provocate de testatori. În
aceste condiţii, interpretarea suverană a judecătorilor fondului era deseori supusă
hazardului. Voinţa de a cerceta cu orice preţ veritabilele dorinţe ale autorului ruperii a
ajuns să se învecineze cu arta de a face să vorbească morţii33.
Constatăm aici o tendinţă voluntaristă în dauna uneia care a fost numită
formalistă34, tendinţă ce s-a manifestat şi în România în privinţa revocării legatului
particular al unui bun determinat prin înstrăinarea obiectului legat (art. 1038 fr. / 923
rom., având corespondent în art. 1068 alin. 2 şi 3 NCC). Din text rezultă că revocarea
operează datorită intenţiei pe care înstrăinarea o reflectă, intenţie deductibilă atât
dintr-un act de înstrăinare chiar desfiinţat ulterior, cât şi – deşi textul legal nu prevede
– dintr-un antecontract ce nu a mai apucat să fie executat pentru a deveni înstrăinare
definitivă35. Înstrăinarea joacă în această materie rol de formalitate echivalentă şi
77
contrară celei întrebuinţată la facerea legatului. Soluţia este acceptabilă, admiţând că

astăzi practicăm un formalism pragmatic în locul celui instinctiv, simbolic, specific
începuturilor romane şi epocii adoptării Codului Napoléon.
3. O ilustrare a aceleaşi tendinţe voluntariste o găsim în practica din Québec.

Precizăm că formele testamentelor ordinare fiind încă din vechiul Cod civil al Canadei
de Jos (1866) o combinaţie între cele franceze şi engleze36, testamentul olograf nu are
nevoie de dată. Art. 850 din acest cod se regăseşte în actualul art. 726 din Codul civil
Québec (1994): „Le testament olographe doit être entièrement écrit par le testateur
et signé par lui, autrement que par un moyen technique. Il n'est assujetti à aucune
autre forme”. Într-o cauză, testatoarea îşi consemnase ultimele voinţe într-un
document Word, pe care îl salvase pe o dischetă şi pe a cărei etichetă semnase.
Avocaţii legatarului au susţinut în faţa instanţei posibilitatea de a asimila discheta unui
plic conţinând un testament olograf37. Cererea de validare se baza pe jurisprudenţa
dezvoltată sub vechiul cod din 1866; aceasta recunoştea validitatea unui testament
nesemnat, dar conţinut într-un plic purtând semnătura autorului său, jurisprudenţă
care ar trebui să se aplice mutatis mutandis şi testamentului informatic38. La
circumstanţele descrise s-a mai adăugat şi o lege intrată în vigoare în noiembrie 2001,
care echivala în materie de procedură civilă toate probele tradiţionale cu cele
echivalente electronice39. Faţă de ezitările judecătorilor confruntaţi cu asemenea
cereri, doctrina s-a pronunţat în manieră extrem de critică: admiterea validităţii
reduce „regulile de formă ale testamentelor la reguli de probă, în loc să le considere
aşa cum au fost întotdeauna şi cum continuă să fie, reguli esenţiale pentru existenţa
actului”40. Unul dintre proiectele de reformare a vechiului cod din 1866 vizase aşa-
numitul testament declarat, ce ar fi putut cuprinde şi pe cel informatic. Dar niciunul
dintre proiectele ulterioare ce au precedat versiunea finală din 1991 nu l-au acceptat,
de unde s-a concluzionat că legiuitorul din Québec nu a intenţionat aşa ceva;
dimpotrivă, cere act scris de însuşi testatorul în mod fizic41.
4. Concluzia sintetică este bine ilustrată în următoarele rânduri: „Autoritatea

publică este deseori ferm convinsă că actele private mai importante trebuie să fie
însoţite de forme riguroase (ca şi cum procedurile pe care ea însăşi le practică ar
trebui să găsească ecou în obişnuitul sau în extraodrinarul cetăţenilor). Rezistenţa
celor care încheie respectivele acte este adesea la înălţimea convingerii autorităţii:
sursă de cheltuieli, formele impuse au toate şansele de a revela celuilalt (de la primul
la infinit) un act asupra existenţei căruia secretul era în plan imediat de dorit. Cât
priveşte pe cei a căror meserie este redactarea actelor, preocupaţi să răspundă
solicitărilor clienţilor lor, ei construiesc formule apte a împăca evicţiunea formalismului
78
legal şi validitatea operaţiunii juridice: excesul de formalism suscită expedientul care îl

va neutraliza. [...] Pe terenul liberalităţilor, legiuitorii şi magistraţii n-au abolit defel
regulile de formă; le-au îmblânzit doar, din preocuparea de a împăca două exigenţe
contradictorii: evitarea anihilării, datorită unei simple neregularităţi de formă, a
voinţelor exprimate; asigurarea sincerităţii dispoziţiilor tesstamentare. Căci formalismul
nu este întodeauna o înfloritură inutilă. Dacă este important să se evite o invazie
paralizantă, nu trebuie ca denunţarea excesului de formalism să alimenteze vreo
cruciadă care, în numele exaltării voinţei, ar pretinde expulzarea oricărui formalism.
[...] Jocul formelor poate constitui un instrument major de securitate juridică”42.
Profesorul Grimaldi observa cum interpretarea testamentelor în maniera
criticată a dus în practică franceză la excese: refacerea testamentelor prin metode ce
frizează arta divinatorie. Dar jurisprudenţa asupra datei în testamentul olograf este
una care nu cade în exces în privinţa desolemnizării testamentului43.
Suntem şi noi de părere că în materie testamentară trebuie aplicat un
formalism raţional: nici rigiditatea specifică formalismului instinctiv despre care am
scris mai sus, dar nici un liberalism total care să răpească orice rol condiţiilor de formă
– iar acest lucru credem că validează menţinerea formulării din vechiul art. 859 c.civ.
Noul cod civil solicită la art. 1041 manuscrierea, semnarea autografă şi datarea
testamentului olograf, în art. 1039 alin. 2 se arată că „elementele extrinseci înscrisului
testamentar pot fi folosite numai în măsura în care se sprijină pe cele intrinseci”, iar
din interpretarea per a contrario a art. 1253 reiese că nu vom aplica sancţiunea
nulităţii dacă raţiunile de a fi ale datei nu sunt obiect al disputei între părţi44. Aceste
texte oferă temei pentru rezultatele la care s-a ajuns prin evoluţia rezolvărilor de
speţă redate mai sus: data incompletă, greşită involuntar sau absentă în testamentului
olograf poate fi reconstituită sau, dacă nimeni nu invocă incapacitatea testatorului sau
vreun testament revocatoriu, poate fi considerată ca fiind indiferentă. Constatăm că
s-a ajuns într-un punct în care se poate da un răspuns stabil constatării premonitoare
aparţinând unui autor francez: „Dreptul testamentelor continuă să fie împărţit între
exigenţele contradictorii ale voluntarismului şi cele ale formalismului. Este un
echilibru instabil, în care nu se va putea menţine la nesfârşit. Mai devrem sau mai
târziu, va trebui să se fixeze într-o parte sau în alta”45.
Din punctul de vedere al practicii, observăm că nu avem deocamdată în
materie vreo decizie mai recentă decât cele din anii şaptezeci ai secolului trecut. Ca
urmare, faţă de raritatea acestei forme de testare în ultima jumătate de secol46,
notarii români sunt reticenţi în a valida un testament olograf impropriu datat şi
preferă să trimită cauza succesorală la instanţă pentru soluţionare47. În Franţa, unde
varietatea olografă este frecventă, s-a acţionat deja în această direcţie: urmare a
jurisprudenţei nesigure referitoare la dată, Congresul notarilor francezi din 1975 a
79
adoptat rezoluţia nr. 72 prin care s-a solicitat ca legislaţia să fie modificată în sensul de
a prevedea depunerea testamentului olograf în depozit la notar, care să menţioneze
data pe documentul închis ce îi este remis. Această înseamnă că notarul va fi cel care
dă dată testamentului olograf. Propunerea a fost inclusă în Oferta de lege a grupului
condus de regretatul profesor Pierre Catala48 şi este aplicată în practica notarială
franceză49. Este de remarcat că această practică beneficia în Olanda de consacrare
legală chiar şi sub vechiul lor cod civil din 1838: la art. 979 se prevedea că testamentul
olograf scris şi semnat de testator va fi depus la un notar spre păstrare50, dobândind
din acel moment şi dată.
1
Materialul reprezintă forma dezvoltată a comunicării susţinute în cadrul Seminarului profesional
„Reforma dreptului privat român în contextul federalismului juridic european – Notarul public, agent
fiduciar al părţilor, instrument de securitate şi stabilitate a raporturilor juridice”, Cluj-Napoca, 13-15
iunie 2012, organizat de către Camera notarilor publici Cluj.

Lector, Facultatea de Drept a UBB Cluj-Napoca; mirceabob@law.ubbcluj.ro
2
V. pentru detalii Francisc Deak, Tratat de drept succesoral, Universul juridic, Bucureşti, 2002, p. 185; Dan
Chirică, Drept civil. Succesiuni şi testamente, Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 187. Asupra fragilităţii formei
olografe, v. şi Marc Nicod, La reforme du droit des testaments, în Le droit patrimonial de la famille:
reformes accomplies et à venir, Journées nationales de l’Association Henri Capitant, tomul
IX/Strassbourg, Dalloz, Paris, 2006, p. 65; Christian Jubault, Droit civil. Les successions. Les libéralités,
Montchrestien, Paris, 2005, p. 438 nr. 738.
3
Henri Vialleton, notă la C.Ap. Paris, dec. din 10.X.1959, în D. 1960.J.269.
4
Req., dec. din 9.XI.1814 şi dec. din 22.XI.1870, citate de Marc Nicod, Formalisme des testaments, în
4
Michel Grimaldi (coord.), Droit patrimonial de la famille , Dalloz, Paris, 2011, p. 888 nota 11. În aceeaşi
direcţie s-a orientat şî jurisprudenţa română (v. deciziile citate de Dimitrie Alexandresco, Explicaţiunea
teoretică şi practică a dreptului civil român, Tomul IV Partea 2 (Testamentele), Socec, Bucureşti, 1914, p.
57 la notele 1 şi 3).
5
Cas.I, dec. 421/2.X.1905, în Bul. 1905.1211 şi redată în Mircea Dan Bocşan, Practică testamentară.
Jurispudenţă română 1865-20022, Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 84.
6
Practică testamentară, p. 85.
7
Req., dec. din 8.V.1855, citată de Nicod, Formalisme, p. 889 nota 10.
8
Trib. Prahova s.I, sent.civ. 223/16.V.1927, în PR 1928.II.111, notă Barbu Scondăcescu, redată în Practică
testamentară, p. 210-219.
9
Practica testamentară, p. 210-211.
10
Practica testamentară, p. 218-219.
11
Req., dec. din 19.II.1818 şi din 12.VI.1821, citate de Nicod, Formalisme, p. 889 nota 7.
12
În acelaşi sens: „Dacă se stabileşte că testamentul a fost ante- sau postdatat, acest testament este nul,
ca având o dată falsă, deci ca neavând nici o dată. Această nulitate este ireparabilă, în asemenea caz,
data actului neputând să mai fie rectificată nici chiar cu elementele ce judecătorii le-ar culege din chiar
termenii testamentului” (Trib. Botoşani, sent.civ. 351/1930, Jur.Gen. 1931.815.667.).
80
13
Practica testamentară, p. 215. În acelaş sens, Fratea Dârlea, Notă la dec. 743/16.V.1933 a Cas. I civ., în
Practica testamentară, p. 241.
14
Cass.civ., dec. din 24.VI.1952, în JCP 1952.II.7179, notă Pierre Voirin, RTDciv. 1952, p. 531, notă René
Savatier.
15
Cass.civ. I, dec. din 11.X.1955, în D. 1956, p. 5.
16
Michel Grimaldi, Droit civil. Libéralités. Partages d’ascendants, Litec, Paris, 2000, p. 280.
17
Trib.pop. raion 1 mai Bucureşti, sent.civ. 327/ 19.I.1959, Notă Octavian Căpăţână, în LP 12/1959, p. 13 şi
redată în Practica testamentară, p. 318-321.
18
19
Practica testamentară, p. 319-320. Eliescu se raliase la soluţia lui Căpăţână (Mihail Eliescu, Moştenirea şi
devoluţiunea ei în dreptul RSR, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1966, p. 210).
20
Practica testamentară, p. 320 şi 321.
21
22
TS civ., dec. 2841/18.XII.1974, în RRD 11/1975 p. 47, redată în Practica testamentară, p. 334-336.
23
Practica testamentară, p. 334. Trecem aici peste eroarea gravă a instanţei, care aplică nulitatea relativă
pentru ignorarea unei condiţii de formă ...
24
Gheorghe D. Dumitrescu, Nota (I) la dec. dec. 2841/18.XII.1974 a TS civ., cit.supra, p. 338.
25
Octav G. Gheorghiu, Nota (II) la dec. dec. 2841/18.XII.1974 a TS civ., cit.supra, p. 338-340.
26
Cass.civ. I, dec. din 9.III.1983, în Bull.civ I, nr. 95 şi în RTDciv. 1983, p. 775 notă Jean Patarin.
27
Michel Grimaldi, La jurisprudence et la date du testament olographe, în D. 1984.Chron.253.
28
Philippe Malaurie, Les successions. Les libéralités2, Defrénois, Paris, p. 257 nota 39.
29
Cass.civ. I, dec. din 10.V.2007, în D. 2007.Pan.2135 notă Marc Nicod şi în RTDciv. 2007 p. 604 notă
Michel Grimaldi.
30
Nicod, Formalisme, p. 890-891
31
„Motivele care au făcut să fie instituit formalismul testamentar rămân valabile astăzi cum au fost şi
pentru trecut, şi, mai ales dubla preocupare de a se asigura concomitent libertatea, independenţa
testatorului, verificarea lesnicioasă şi sigură a originii testamentului. [...] într-o asemenea materie, o
libertate extremă ar consuma ruina libertăţii ... Uşurinţa în a testa nu trebuie să devină facilitatea de a
frauda” (Louis Josserand, La désolennisation des libéralités, în DH 1932.Chron.73-76).
32
Cass. I civ., dec. din 28.IV.1969, în Bull.civ. I, nr. 152. În acelaşi sens, dec. din 5.III.1965, în JCP
1965.II.14311, notă René Savatier; dec. din 2.II.1971, în D. 1971, p. 421, notă Jean Maury.
33
Jean Maury, notă la Cass. I civ., dec. din 2.II.1971, în D. 1971.J.422-423.
34
Grimaldi, Droit civil, p. 395-396 nr. 1505; Jean Maury, Successions et libéralités6, Litec, Paris, 2007, p. 165
nr. 264.
35
Trib.jud. Timiş, dec.civ. 323/26.III.1987, în RRD 2/1988, p. 49 note Dumitru Radu şi Cristiana-Irinel Stoica,
redată şi în Practica testamentară, p. 342-354.
36
Germain Brière, Les libéralités. Donations, testaments, substitutions et fiducie8, Univ. Ottawa, 1985, p. 160.
37
Perreau c. Desrochers, 2000 DCQI 98 (C.S.).
38
Jacques Beaulne, L’article 714 cu Code civil du Québec huit ans plus tard: erreur du législateur ou
égarement des tribunaux? , în Mélanges Ernest Caparros, Wilson&Lafleur, Montréal, p. 48-49.
39
Loi concernant le cadre juridique des technologies de l’information, L.Q. 2001, c. 32 (v. Germain Brière,
Droit des successions3, realizată de Jacques Beaulne, Wilson&Lafleur, Montréal, 2002, p. 205 nota 259).
40
Pierre Ciotola, La vérification d’un testament sur disquette ou l’art de mettre le formalisme testamentaire à
la corbeille informatique, în Entracte 15.IV.1997, p. 10.
41
Beaulne, L’article 714, p. 49-51.
81
42
Bernard Teyssié, prefaţă la Jean-François Montredon, La désolennisation des libéralités, teză, LGDJ,
Paris, 1989, p. XIII-XIV. În acelaşi sens nota şi Jacques Flour, care privea problema formalismului în
materie contractuală: „reacţia judecătorului împotriva regulii de formă este deci, pe undeva, inevitabilă.
Este unul dintre aspectele reacţiei sale mai generale împotriva întregului sistem care, înlănţuindu-i prea
strâns libertatea, pretinde să-l facă să dea – în numele unei reguli abstracte căreia nu-i contestă pentru
acest singur motiv autoritatea – decizii pe care el le consideră nejustificate în concret. Prin formă,
legiuitorul înţelege să facă să domnească buna credinţă în generalitatea contractelor. Prin negarea
acestei forme, judecătorul vrea să o facă să domnească într-un contract anume. Ei urmează orientări
diferite, plus că ei nu sunt în contradicţie propriu-zisă”. Legiuitorul vede deci în formalism partea
preventivă, judecătorul trebuie să găsească o sancţiunea pentru reaua credinţă (Jacques Flour, Quelques
remarques sur l’évolution du formalisme, în Le droit privé français au milieu du XXe siècle – Etudes
offertes à Georges Ripert, tomul I Etudes générales; droit de la famille, LGDJ, Paris, 1950, p. 113).
43
Michel Grimaldi, L’intention libérale, în Conférences George Comtois nr. 2/2003, Thémis, Montréal,
2004, p. 25.
44
Art. 1253 – Nulitatea virtuală. În afara cazurilor în care legea prevede sancţiunea nulităţii, contractul se
desfiinţează şi atunci când sancţiunea nulităţii absolute sau, după caz, relative trebuie aplicată pentru ca
scopul dispoziţiei legale încălcate să fie atins.
45
Maury, nota precitată, p. 421.
46
În mod paradoxal, luând probabil constatarea din autorii interbelici, în literatura noastră se afirmă că
testamentul olograf ar fi cel mai răspândit în practică (Chirică, Drept civil, p. 187). Am discutat personal
cu notari având vechime în profesie de peste douăzeci şi cinci de ani şi niciunul nu şi-a amintit să fi văzut
mai mult de unul, maximum două, testamente olografe în toată activitatea lor. Nici practica judiciară
publicată în ultimii cincizeci de ani nu ne-a relevat susţinerea menţionată, care de altfel nici nu este
sprijinită prin vreun argument statistic.
47
Reticenţa corpului notarial este de înţeles, dacă este să ne gândim doar la faptul că în cauza referitoare
la testamentul Vavilinei, acesta chiar a fost un fals (v. reportajul publicat în ziarul Scînteia, citat de Deak,
în Tratat, p. 188 nota 1).
48
Nicod, La reforme, p. 65-66.
49
Grimaldi, Libéralités, p. 289-290 nota 181; Jubault, loc.cit.supra.
50
Alexandresco, Explicaţiunea, p. 34-35 nota 3.
82
Regimul juridic al principalelor dispoziţii testamentare
NOTE DE CURS
1. Legatul
1.1. Noţiunea de legat. Sediul materiei. Caractere juridice. Desemnarea legatarului
Testamentul poate cuprinde o serie de acte juridice distincte, având natură juridică proprie,
însă obiectul principal al testamentului îl constituie dispoziţiile prin care testatorul transmite,
în tot sau în parte, patrimoniul său succesoral. Transmiterea patrimoniului defunctului în
integralitatea sa, parţial sau în privinţa anumitor bunuri determinate, se realizează prin
intermediul legatelor cuprinse în testament.
Potrivit art. 986 C.civ., „legatul este dispoziţia testamentară prin care testatorul stipulează
ca, la decesul său, unul sau mai mulţi legatari să dobândească întregul său patrimoniu, o
fracţiune din acesta sau anumite bunuri determinate”. În lipsa legatelor, patrimoniul
defunctului se va transmite potrivit regulilor devoluţiunii legale a moştenirii, analizate anterior
în lucrare.
Legatul reprezintă, alături de donaţie, o liberalitate. Aşadar, legatul reprezintă un act juridic
cu titlu gratuit mortis causa, în timp ce donaţia este un act juridic cu titlu gratuit inter vivos,
ambele fiind liberalităţi.
Din cuprinsul art. 986 şi al alin. (1) al art. 1054 C.civ., se desprinde principala clasificarea
legatelor, clasificare făcută în funcţie de obiectul lor, potrivit căreia legatul poate fi universal,
cu titlu universal sau legat cu titlu particular.
Există şi un alt criteriu de clasificare a legatelor, în acest caz, putem distinge între legate
pure şi simple şi legate afectate de modalităţi, respectiv legate cu termen, legate sub condiţie
sau legate cu sarcină [art. 1054 alin. (2) C.civ.].
În ceea ce priveşte caracterele juridice ale legatului, având în vedere că din definiţia dată
de legiuitor legatului acestea nu se desprind, în scopul de a le identifica vom analiza în primul
rând dispoziţiile art. 1034 C.civ. Textul art. 1034 C.civ. prevede că „testamentul este actul
unilateral, personal şi revocabil prin care o persoană, numită testator, dispune, în una dintre
formele cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi în viaţă”. De asemenea, în operaţiunea
de identificare a caracterelor juridice ale legatului vom avea în vedere şi prevederile art. 984
alin. (2) C.civ., care stipulează că „nu se pot face liberalităţi decât prin donaţie sau prin legat
cuprins în testament”. Cum legatul reprezintă principala dispoziţie testamentară, putem afirma
că din coroborarea textelor indicate se desprind următoarele caractere juridice ale legatului:
– legatul reprezintă un act juridic unilateral emanând de la testator;
– legatul este un act solemn care trebuie să îmbrace una dintre formele testamentare
prevăzute de lege;
– legatul este un act personal, ceea ce înseamnă că desemnarea legatarului va fi făcută
personal de către testator, nefiind admisă reprezentarea;
– legatul reprezintă un act cu titlu gratuit;
– legatul este un act mortis causa. Legatul îşi produce efectele la data morţii testatorului.
În ceea ce priveşte desemnarea legatarului, precizăm că acest lucru trebuie făcut personal
de către testator, în cuprinsul uneia dintre formele testamentare prevăzute de lege. Modul de
desemnare, respectiv desemnarea directă sau indirectă, este opţiunea personală a testatorului,
acesta nefiind ţinut de anumite formule sacramentale.
Art. 989 alin. (1) C.civ. prevede că, „sub sancţiunea nulităţii absolute, dispunătorul trebuie
să îl determine pe beneficiarul liberalităţii ori cel puţin să prevadă criteriile pe baza cărora
acest beneficiar să poată fi determinat la data la care liberalitatea produce efecte juridice”.
Legatarul poate fi o persoană prezentă sau viitoare. Persoana fizică concepută la data
deschiderii moştenirii poate fi gratificată prin legat, ca de altfel şi persoana juridică legal
constituită, precum şi cea aflată în curs de înfiinţare. Mai mult, potrivit art. 989 alin. (2) C.civ.,
„persoana care nu există la data întocmirii liberalităţii poate beneficia de o liberalitate dacă
aceasta este făcută în favoarea unei persoane capabile, cu sarcină pentru aceasta din urmă de
a transmite beneficiarului obiectul liberalităţii îndată ce va fi posibil”.
Desemnarea legatarului este indirectă în situaţia în care testatorul cuprinde în actul său de
ultimă voinţă suficiente elemente care să permită identificarea legatarului, altele decât
indicarea numelui şi a prenumelui sau calitatea sa.
1.2. Clasificarea legatelor
Potrivit art. 1054 C.civ., „legatele sunt universale, cu titlu universal sau cu titlu particular.
Legatul poate fi pur şi simplu, cu termen, sub condiţie sau cu sarcină”.
Textul legal menţionat ne arată care sunt cele două criterii în funcţie de care se clasifică
legatele. Astfel, un prim criteriu are la bază obiectul legatului, iar cel de-al doilea criteriu are
în vedere prezenţa sau absenţa modalităţilor care afectează liberalitatea făcută pe calea
legatului.
1.2.1. Clasificarea legatelor după obiectul lor
Principalul criteriu de clasificare al legatelor are în vedere obiectul acestora. În funcţie de

acest criteriu, clasificarea legatelor se face în: legate universale, legate cu titlu universal şi
legate cu titlu particular.
Legatul universal are ca obiect întreaga avere a defunctului. Legatul universal conferă
legatarului vocaţie la întreaga moştenire a defunctului.
Legatul cu titlu universal are ca obiect o parte din averea defunctului, conferind aşadar
vocaţie la o fracţiune din moştenirea defunctului. Observăm că între legatul universal şi legatul
cu titlu universal există doar o diferenţă cantitativă, legatarul universal având vocaţie la întreg
patrimoniul succesoral, în vreme ce legatarul cu titlu universal are vocaţie doar la o fracţiune
din acesta. Legatul universal şi cel cu titlu universal au aceeaşi natură juridică.
Legatul cu titlu particular are ca obiect bunuri determinate, privite ut singuli. Legatul cu
titlu particular conferă vocaţie legatarului numai cu privire la bunurile respective. Între legatul
universal şi cel cu titlu universal, pe de-o parte, şi legatul cu titlu particular, pe de altă parte,
există o diferenţă calitativă, de natură juridică. Astfel, legatarii universali şi cei cu titlu
universal sunt ţinuţi de datoriile şi sarcinile moştenirii, întrucât ei moştenesc o universalitate
[art. 1114 alin. (2) C.civ.], în timp ce legatarii cu titlu particular nu răspund, în principiu,
pentru datoriile şi sarcinile moştenirii, ei dobândind doar un drept determinat asupra unuia sau
unor bunuri individualizate în cuprinsul testamentului [art. 1114 alin. (3) C.civ.].
1.2.1.1.Legatul universal
Art. 1055 C.civ. prevede că „legatul universal este dispoziţia testamentară care conferă
uneia sau mai multor persoane vocaţie la întreaga moştenire”.
Vocaţia la întreaga moştenire a legatarului universal nu înseamnă că acesta va culege în mod
efectiv întreaga moştenire. Emolumentul cules de legatar se va identifica doar la deschiderea
moştenirii. Astfel, dacă testatorul a numit mai mulţi legatari universali, aceştia au toţi vocaţie
la întreaga moştenire. La data decesului testatorului aceştia vor împărţi moştenirea între ei în
mod egal, dacă pot şi vor să vină la moştenire. Dar, dacă, spre exemplu, unul dintre legatarii
universali instituiţi de testator nu acceptă legatul sau dacă survine caducitatea unui legat
universal făcut în favoarea unuia dintre legatarii universali, vocaţia la întreaga moştenire
aparţine celorlalţi legatari universali instituiţi de testator, care făcând parte din aceiaşi
categorie, vor împărţi în mod egal emolumentul moştenirii, în temeiul dreptului de
acrescământ. Ceea ce interesează din punctul de vedere al legatului universal nu este
emolumentul efectiv cules, ci vocaţia, chemarea la întreaga moştenire conferită de acesta.
Legatul are caracter universal chiar dacă legatarul vine în concurs cu moştenitorii legali
rezervatari ai defunctului. Aşadar, în ipoteza în care la moştenire vine legatarul universal în
concurs cu moştenitorii rezervatari, acest aspect nu este de natură a transforma legatul universal
într-un legat cu titlu universal, legatarul păstrând în continuare vocaţia sa la întreaga moştenire.
În prezenţa moştenitorilor rezervatari care vin la moştenire este afectat doar emolumentul cules
de legatarul universal. Este posibil însă ca moştenitorii rezervatari ai defunctului să nu vrea sau
să nu poată veni la moştenire, situaţie în care legatarul universal va culege întreaga moştenire
lăsată de defunct, nu doar cotitatea disponibilă.
Sunt considerate a fi legate universale, chiar dacă nu sunt desemnate în actul de ultimă
voinţă sub această denumire, următoarele:
– legatul întregii moşteniri lăsate de testator;
– legatul tuturor bunurilor mobile şi imobile ale testatorului;
– legatul nudei proprietăţi a întregii moşteniri lăsate de testator;
– legatul cotităţii disponibile a moştenirii;
– legatul prisosului sau al rămăşitei moştenirii, adică ceea ce rămâne după executarea
legatelor cu titlu universal sau cu titlu particular.
În ceea ce priveşte desemnarea legatarului universal, arătăm că nu există o formulă prin care
aceasta să fie făcută, astfel încât nu rămâne decât a se interpreta voinţa testatorului. Astfel,
chiar dacă formula de desemnare a legatarului universal este greşită, spre exemplu, legatarul
este desemnat ca fiind legatar cu titlu particular sau executor testamentar, trebuie interpretată
voinţa testatorului, care în final ne va arăta dacă este vorba despre un legat universal, şi nu de
denumirea dată de testator în cuprinsul manifestării sale de ultimă voinţă. În concluzie, nu
modalitatea de desemnare indicată de dispunător este cea care prezintă relevanţă, ci intenţia
reală a dispunătorului, aceasta reprezentând criteriul de calificare.
1.2.1.2.Legatul cu titlu universal
Legatul cu titlu universal este acela care conferă legatarului vocaţie numai la o cotă-parte
din universalitatea bunurilor testatorului.
Potrivit art. 1056 alin. (1) C.civ., „legatul cu titlu universal este dispoziţia testamentară
care conferă uneia sau mai multor persoane vocaţie la o fracţiune din moştenire”.
În actuala reglementare a Codului civil, art. 1056 alin. (1), punctează esenţa legatului cu
titlu universal, respectiv vocaţia legatarului la o fracţiune din moştenire, iar în alin. (2) al
aceluiaşi text legal indică ce reprezintă fracţiunea unei moşteniri. Astfel, „prin fracţiune a
moştenirii se înţelege: a) fie proprietatea unei cote-părţi din aceasta; b) fie un dezmembrământ
al proprietăţii asupra totalităţii sau a unei cote-părţi din moştenire; c) fie proprietatea sau un
dezmembrământ asupra totalităţii ori asupra unei cote-părţi din universalitatea bunurilor
determinate după natura sau provenienţa lor”.
Aşa fiind, arătăm că legate cu titlu universal pot fi considerate, în temeiul art. 1056 alin. (2)
lit. a) C.civ.:
– legatul unei cote-părţi din întreaga moştenire (cuprinzând totalitatea bunurilor mobile şi
imobile ale moştenirii);
– legatul unei cote-părţi din nuda proprietate a moştenirii;
– legatul unei cote-părţi din cotitatea disponibilă a moştenirii;
– legatul unei cote-părţi din prisosul sau rămăşita moştenirii.
În ipoteza reglementată de art. 1056 alin. (2) lit. b) C.civ. se încadrează legatul uzufructului
(sau a altui dezmembrământ al dreptului de proprietate) asupra totalităţii moştenirii sau
asupra unei cote-părţi din moştenire.
În ipoteza reglementată de art. 1056 alin. (2) lit. c) C.civ. se încadrează:
– legatul proprietăţii asupra totalităţii bunurilor mobile sau imobile;
– legatul proprietăţii unei cote-părţi din totalitatea bunurilor mobile sau imobile, după caz;
– legatul proprietăţii asupra unei cote-părţi din totalitatea bunurilor cumpărate sau din
totalitatea bunurilor primite prin liberalităţi (donaţie sau testament) sau prin moştenire legală;
– legatul uzufructului asupra unei cote-părţi a tuturor bunurilor mobile sau imobile, după
caz.
Din nou, în toate aceste cazuri, cota-parte poate varia, în funcţie de opţiunea testatorului.
1.2.1.3.Legatul cu titlu particular
Potrivit art. 1057 C.civ., „orice legat care nu este universal sau cu titlu universal este un
legat particular”. Observăm că noul Cod civil nu formulează o definiţie pozitivă a legatului cu
titlu particular, ci indică criteriile negative în funcţie de care se delimitează legatul cu titlu
particular.
De asemenea, textul art. 986 C.civ. ne indică faptul că legatul poate avea ca obiect „anumite
bunuri determinate”, referindu-se aşadar la legatul cu titlu particular.
Legatul cu titlu particular este acela care conferă vocaţie legatarului la unul sau mai multe
bunuri determinate, spre deosebire de legatul universal şi cu titlu universal, care conferă
vocaţie, chemare la o universalitate, respectiv la o parte dintr-o universalitate.
În ceea ce priveşte obiectul legatului cu titlu particular, acesta poate consta în bunuri
individual determinate, bunuri de gen, precum şi bunuri incorporale cum sunt creanţele. Prin
legatul cu titlu particular se poate transmite dreptul de proprietate exclusivă sau o cotă-parte
ideală din dreptul de proprietate comună, nuda proprietate sau alte drepturi reale (uz, uzufruct,
abitaţie etc.) asupra unui bun individual sau asupra unor bunuri determinate. Obiectul legatului,
astfel cum am precizat anterior în lucrare, trebuie să îndeplinească condiţia de a fi determinat
sau cel puţin determinabil, potrivit dispoziţiei testatorului, instanţa de judecată neputând decât
să interpreteze voinţa testatorului, şi nu să stabilească obiectul legatului, atunci când acesta nu
este determinat de dispunător. Pentru a ne găsi în prezenţa unui legat cu titlu particular valabil
este necesar, aşadar, ca testatorul să identifice în concret bunurile ce fac obiectul legatului, fie
prin individualizarea lor concretă, fie prin fixarea criteriilor în funcţie de care acestea se vor
identifica (spre exemplu, legatul sumelor ce se vor găsi la BCR şi BRD, legatul caselor pe care
testatorul le deţine în Constanţa etc.). În această din urmă situaţie este necesar ca grupul de
bunuri legate să nu constituie o fracţiune din moştenire, astfel cum aceasta este definită la art.
1056 alin. (2) C.civ., pentru că atunci ne-am afla în prezenţa unui legat cu titlu universal. Dacă,
spre exemplu, testatorul instituie legatul caselor pe care le deţine în Constanţa, ne aflăm în
prezenţa unui legat cu titlu particular, însă dacă este vorba despre legatul tuturor imobilelor,
acesta va constitui un legat cu titlu universal.
Legatarul universal şi cel cu titlu universal suportă datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu
bunurile din patrimoniul succesoral, proporţional cu cota fiecăruia [art. 1114 alin. (2) C.civ.],
spre deosebire de legatarul cu titlu particular. Astfel, potrivit art. 1114 alin. (3) C.civ.,
„legatarul cu titlu particular nu este obligat să suporte datoriile şi sarcinile moştenirii. Prin
excepţie, el răspunde pentru pasivul moştenirii, însă numai cu bunul sau bunurile ce formează
obiectul legatului, dacă:
a) testatorul a dispus în mod expres în acest sens;
b) dreptul lăsat prin legat are ca obiect o universalitate, cum ar fi o moştenire culeasă de
către testator şi nelichidată încă; în acest caz, legatarul răspunde pentru pasivul acelei
universalităţi;
c) celelalte bunuri ale moştenirii sunt insuficiente pentru plata datoriilor şi a sarcinilor
moştenirii”.
1.2.2. Clasificarea legatelor după criteriul modalităţilor care le afectează
Potrivit acestui criteriu, legatele se împart în:

-legate pure şi simple,
-legate cu termen,
-legate sub condiţie şi legate cu sarcină [art. 1054 alin. (2) C.civ.].
1.2.2.1.Legatul pur şi simplu
Legatul pur şi simplu este acela neafectat de nicio modalitate. Legatul pur şi simplu poate fi
legat universal, legat cu titlu universal sau legat cu titlu particular.
În cazul legatului pur şi simplu, drepturile legatarului se dobândesc din momentul
deschiderii moştenirii, la fel ca în cazul moştenitorilor legali. Aceasta înseamnă că legatarul
devine titularul dreptului real sau de creanţă ce reprezintă obiectul legatului, din momentul
deschiderii moştenirii, indiferent care este momentul exercitării dreptului de opţiune
succesorală şi necondiţionat de punerea sa în posesie. Începând cu acest moment, legatarul
poate dispune prin acte între vii de dreptul dobândit prin legat, urmând a distinge după cum
obiectul legatului îl constituie un legat cu titlu particular (privind un bun individual determinat
sau un bun de gen) sau dacă legatul este universal sau cu titlu universal. Dacă obiectul legatului
îl constituie un bun individual determinat, legatarul îl poate înstrăina prin vânzare, donaţie etc.
Dacă obiectul legatului îl constituie un bun de gen, din ziua deschiderii moştenirii legatarul
poate cesiona dreptul său de creanţă, deoarece până la executarea legatului acesta are doar un
drept de creanţă împotriva celor obligaţi să-l execute (moştenitori legali, legatar universal sau
legatar cu titlu universal).
Situaţia se prezintă similar şi în cazul în care obiectul legatului îl constituie bunul altuia,
pentru că legatarul, în acest caz, are tot un drept de creanţă împotriva celui obligat la executare.
Dacă legatul este universal sau cu titlu universal, legatarul poate înstrăina drepturile sale prin
aplicarea regulilor valabile în cazul vânzării unei moşteniri reglementate în art. 1747-1754
C.civ.
Dacă survine decesul legatarului ulterior deschiderii moştenirii testatorului, iar acesta nu
şi-a exercitat dreptul de opţiune succesorală, acesta se va transmite către propriii săi moştenitori
(art. 1105 C.civ.).
1.2.2.2.Legatul cu termen
Testatorul poate supune legatul unui termen. Termenul poate fi suspensiv sau extinctiv,
aplicându-se în acest caz dreptul comun din materia modalităţilor actului juridic.
Aşadar, în ipoteza în care legatul este afectat de un termen suspensiv, drepturile legatarului
se vor naşte, ca şi în cazul legatului pur şi simplu, din momentul deschiderii moştenirii, acesta
fiind momentul de la care ele pot fi transmise inter vivos sau mortis causa. În schimb,
executarea legatului este amânată până la împlinirea termenului suspensiv.
Dacă legatul este afectat de un termen extinctiv, acesta îşi va produce efectele din momentul
deschiderii moştenirii, întocmai ca un legat pur şi simplu, însă la împlinirea termenului
extinctiv dreptul ce constituie obiectul legatului se va stinge ex nunc.
1.2.2.3.Legatul sub condiţie
Testatorul poate supune legatul unei condiţii suspensive sau rezolutorii.

Aşadar, legatul sub condiţie este acel legat a cărui naştere sau stingere depinde de un
eveniment viitor şi nesigur în ceea ce priveşte producerea lui.
În ipoteza în care condiţia ce afectează legatul este suspensivă, legatarul nu devine proprietar
sau creditor la momentul deschiderii moştenirii, ci doar din momentul realizării condiţiei.
Până la împlinirea condiţiei suspensive legatarul va putea ceda dreptul său condiţional, atât
prin acte inter vivos, cât şi mortis causa, ele transmiţându-se însă afectate de condiţia
suspensivă. Odată realizată condiţia, fie că este pozitivă sau negativă, legatarul devine
proprietar sau creditor de la data deschiderii moştenirii, cu efect retroactiv. Aceasta semnifică,
că în ipoteza transmisiunii dreptului condiţional, actele se consolidează.
De asemenea, potrivit art. 1409 C.civ., „creditorul poate, chiar înainte de îndeplinirea
condiţiei, să facă orice acte de conservare a dreptului său”. Aceasta înseamnă că, până la
împlinirea condiţiei, legatarul poate lua măsuri conservatorii, ca, de exemplu, întreruperea unei
prescripţii.
Dacă însă înainte de îndeplinirea condiţiei survine decesul legatarului, legatul va fi caduc şi
nu va trece la proprii moştenitori, chiar dacă condiţia se îndeplineşte ulterior decesului
legatarului. Această soluţie se întemeiază pe prevederile art. 1071 lit. e) C.civ., care arată că
orice legat devine caduc atunci când legatarul decedează înaintea împlinirii condiţiei
suspensive ce afectează legatul, dacă aceasta avea un caracter pur personal.
În ipoteza în care condiţia ce afectează legatul este rezolutorie, drepturile legatarului se nasc
din momentul deschiderii moştenirii, ca şi în cazul legatului pur şi simplu. Dacă condiţia
rezolutorie se realizează (eveniente conditione), legatul se va desfiinţa retroactiv de la data
deschiderii moştenirii. Pe cale de consecinţă, se vor desfiinţa toate actele între vii sau pentru
cauză de moarte prin care succesorii în drepturi ai legatarului au dobândit drepturi.
Pendente conditione, legatul poate face obiectul transmisiunii prin acte între vii sau pentru
cauză de moarte.
Dacă condiţia rezolutorie nu se realizează sau dacă este sigur că ea nu se va realiza,
drepturile legatarului se consolidează definitiv, ca şi cum ar fi fost un legat pur şi simplu.
1.2.2.4.Legatul cu sarcină (sub modo)
Sarcina reprezintă o modalitate specifică liberalităţilor. Astfel, sarcina este o modalitate

specifică liberalităţilor (donaţiei şi legatului) ce constă într-o obligaţie de a da, a face sau a nu
face ceva, impusă gratificatului (fie el donator sau legatar) de către dispunător. În materia
supusă analizei, odată ce legatarul a acceptat legatul făcut în favoarea sa, el este ţinut să
îndeplinească sarcina trasată de testator. Sarcina, ca modalitate a legatului, poate fi instituită
atât în privinţa legatului universal, cât şi a celui cu titlu universal sau a celui cu titlu particular,
adică se poate institui în cazul tuturor legatelor.
Sarcina instituită nu afectează dobândirea dreptului asupra legatului, drept care se naşte din
momentul deschiderii succesiunii, la fel ca în cazul legatului pur şi simplu. Se remarcă faptul
că sarcina, ca şi condiţia rezolutorie, nu afectează dobândirea dreptului în privinţa legatului.
Însă, în caz de neexecutare a sarcinii, la fel ca şi în cazul realizării condiţiei rezolutorii, se vor
produce efecte retroactive ce urcă până în momentul deschiderii moştenirii.
În caz de neexecutare a sarcinii, se poate recurge la executarea silită a acesteia şi obligarea
la daune-interese sau se poate pronunţa revocarea judiciară a legatului pe motiv de neexecutare
a sarcinii. Revocarea legatului pentru neexecutarea sarcinii trebuie solicită prin acţiune în
instanţă şi este reglementată în art. 1069-1070 C.civ. În ceea ce priveşte neîndeplinirea
sarcinii, este de precizat că textul art. 1069 alin. (1) C.civ., se referă la neîndeplinirea, fără
justificare, adică la neîndeplinirea culpabilă a sarcinii. Dacă este vorba despre o neîndeplinire
fortuită a sarcinii, potrivit art. 1069 alin. (1) teza finală C.civ., aceasta va atrage revocarea,
numai dacă, potrivit voinţei testatorului, eficacitatea legatului este condiţionată de executarea
sarcinii. Acţiunea în revocarea judecătorească a legatului pentru neîndeplinirea sarcinii se
prescrie în termen de un an de la data la care sarcina trebuia executată (art. 1070 C.civ.). În
schimb, acţiunea prin care se solicită executarea sarcinii se prescrie în termen de 3 ani de la
data la care sarcina trebuia executată.
În ceea ce priveşte persoanele care pot cere executarea silită a sarcinii, arătăm că acestea
sunt: beneficiarul sarcinii, creditorii beneficiarului sarcinii, executorul testamentar. Revocarea
judecătorească a legatului pentru neîndeplinirea sarcinii poate fi solicitată de orice persoană
interesată, adică de moştenitorii legali ai testatorului, legatarii acestuia sau de către creditori.
Sarcina poate fi stipulată:
- în favoarea unui terţ,
- în favoarea testatorului sau
- în favoarea legatarului însuşi.
1.2.2.5.Sarcina excesivă a legatului cu titlu particular
Art. 1060 C.civ. reglementează sarcina excesivă a legatului cu titlu particular. Potrivit
acestui text legal, „dacă legatarul nu poate îndeplini sarcina cu care este grevat legatul său
fără a depăşi valoarea bunurilor primite în temeiul acestuia, se va putea libera predând
beneficiarului sarcinii bunurile ce i-au fost lăsate prin legat sau valoarea lor. Valoarea
bunurilor lăsate prin legat şi a sarcinilor va fi aceea de la data deschiderii moştenirii”.
În acest caz, legiuitorul a avut în vedere ca în ipoteza în care sarcina impusă legatarului cu
titlu particular devine excesivă, respectiv se poate ajunge la depăşirea valorii bunului lăsat
legat, legatarul se poate elibera de această obligaţie predând beneficiarului sarcinii bunurile ce
i-au fost lăsate legat sau valoarea acestora. Acest lucru se poate întâmpla, spre exemplu, dacă
testatorul stipulează sarcina unei întreţineri viagere în favoarea soţului său supravieţuitor sau a
unui descendent de-al său, când la momentul deschiderii moştenirii întinderea acestei obligaţii
este incertă în privinţa întinderii sale, datorate duratei de viaţă a beneficiarului, şi deopotrivă
necesităţilor de zi cu zi ale debitorului întreţinerii. Potrivit textului legal, legatarul poate alege
fie între a preda bunurile primite beneficiarului, fie valoarea acestora la data deschiderii
moştenirii.
1.2.2.6.Revizuirea sarcinilor şi condiţiilor liberalităţilor
Menţionăm, de asemenea, că există posibilitatea de a solicita revizuirea condiţiilor şi a

sarcinilor liberalităţii (adică atât în cazul legatului, cât şi al donaţiei).
Art. 1006 C.civ. prevede că, „dacă, din cauza unor situaţii imprevizibile şi neimputabile
beneficiarului, survenite acceptării liberalităţii, îndeplinirea condiţiilor sau executarea
sarcinilor care afectează liberalitatea a devenit extrem de dificilă ori excesiv de oneroasă
pentru beneficiar, acesta poate cere revizuirea sarcinilor sau a condiţiilor”.
În soluţionarea cererii de revizuire, arată art. 1007 C.civ., „cu respectarea, pe cât posibil, a
voinţei dispunătorului, instanţa de judecată sesizată cu cererea de revizuire poate să dispună
modificări cantitative sau calitative ale condiţiilor şi ale sarcinilor care afectează liberalitatea
ori să le grupeze cu acelea similare provenind din alte liberalităţi. Instanţa de judecată poate
autoriza înstrăinarea parţială sau totală a obiectului liberalităţii, stabilind ca preţul să fie
folosit în scopuri conforme cu voinţa dispunătorului, precum şi orice alte măsuri care să
menţină pe cât posibil destinaţia urmărită de acesta”.
„Dacă motivele care au determinat revizuirea condiţiilor sau a sarcinilor nu mai subzistă,
persoana interesată poate cere înlăturarea pentru viitor a efectelor revizuirii”, arată art. 1008
C.civ.
În acest context trebuie menţionate şi prevederile art. 1009 alin. (1) C.civ., care stipulează
că „este considerată nescrisă clauza prin care, sub sancţiunea desfiinţării liberalităţii sau
restituirii obiectului acesteia, beneficiarul este obligat să nu conteste validitatea unei clauze
de inalienabilitate ori să nu solicite revizuirea condiţiilor sau a sarcinilor”.
Concluzionând, arătăm că instanţa de judecată sesizată cu o cerere de revizuire a sarcinilor
şi a condiţiilor, respectând, pe cât posibil, voinţa testatorului nu atât în litera ei, cât mai degrabă
în spiritul ei [potrivit art. 1007 alin. (1) C.civ.], va putea pronunţa următoarele soluţii:
– să dispună modificări cantitative, adică diminuarea valorică sau reducerea prestaţiilor
ce afectează legatul;
– să dispună modificări calitative, adaptând sarcinile şi condiţiile potrivit destinaţiei ce
corespunde cel mai bine cu voinţa testatorului (de exemplu, înlocuirea unor prestaţii constând
în alimente cu unele constând în alte bunuri);
– să dispună gruparea condiţiilor şi a sarcinilor cu acelea similare provenind din alte
liberalităţi;
– să autorizeze înstrăinarea parţială sau totală a obiectului liberalităţii, stabilind ca preţul
astfel rezultat să fie folosit în scopuri conforme cu voinţa testatorului;
– şi, în final, să dispună orice măsuri care să menţină pe cât posibil destinaţia urmărită de
testator.
1.2.2.7.Cheltuielile predării legatului
Potrivit art. 1066 C.civ., „în lipsa unei dispoziţii testamentare sau legale contrare,
cheltuielile predării legatului sunt în sarcina moştenirii, fără ca prin aceasta să se aducă
atingere rezervei succesorale”.
Cheltuielile predării legatului sunt sarcini ale moştenirii, care iau naştere la deschiderea
acesteia. Regula este că aceste cheltuieli sunt în sarcina moşteniri, cu excepţia cazurilor în care
legea prevede altfel sau dacă testatorul a dispus în alt mod. Cu toate acestea, dacă cheltuielile
predării legatului aduc atingere rezervei succesorale cuvenite moştenitorilor rezervatari, legatul
se va reduce astfel încât să se respecte rezerva succesorală.
NOTE CURS
I. Dezmoştenirea
1. Noţiune, sediul materiei

Dezmoştenirea este reglementată în dispoziţiile art. 1074-1076 din Secţiunea a 5-a a
Capitolului III, intitulat Testamentul, din Cartea a IV-a (Despre moştenire şi liberalităţi) a
Codului civil.
Potrivit art. 1035 C.civ., „testamentul conţine dispoziţii referitoare la patrimoniul
succesoral sau la bunurile ce fac parte din acesta, precum şi la desemnarea directă sau
indirectă a legatarului. Alături de aceste dispoziţii sau chiar şi în lipsa unor asemenea
dispoziţii, testamentul poate să conţină dispoziţii referitoare la partaj, revocarea dispoziţiilor
testamentare anterioare, dezmoştenire, numirea de executori testamentari, sarcini impuse
legatarilor sau moştenitorilor legali şi alte dispoziţii care produc efecte după decesul
testatorului”.
Potrivit art. 1074 alin. (1) C.civ., „dezmoştenirea este dispoziţia testamentară prin care
testatorul îl înlătură de la moştenire, în tot sau în parte, pe unul sau mai mulţi dintre
moştenitorii săi legali”.
Dezmoştenirea moştenitorilor rezervatari (soţul supravieţuitor, descendenţii şi ascendenţii
privilegiaţi) poate fi făcută numai în privinţa cotităţii disponibile a moştenirii, întrucât rezerva,
partea cuvenită lor, li se atribuie în puterea legii. Cu alte cuvinte, dezmoştenirea moştenitorilor
rezervatari este limitată la cotitatea disponibilă a moştenirii. Potrivit art. 1086 C.civ., „rezerva
succesorală este partea din bunurile moştenirii la care moştenitorii rezervatari au dreptul în
virtutea legii, chiar împotriva voinţei defunctului, manifestată prin liberalităţi ori
dezmoşteniri”. „Cotitatea disponibilă este partea din bunurile moştenirii care nu este rezervată
prin lege şi de care defunctul putea dispune în mod neîngrădit prin liberalităţi”, dispune art.
1089 C.civ.
În schimb, moştenitorii nerezervatari (ascendenţii ordinari, colateralii privilegiaţi, colateralii
ordinari) pot fi înlăturaţi de la moştenire total.
2. Felurile dezmoştenirii
Raportat la modul de manifestare a voinţei testatorului, dezmoştenirea poate fi directă sau
indirectă, potrivit dispoziţiilor art. 1074 alin. (2) C.civ.
Potrivit art. 1074 alin. (2) C.civ., „dezmoştenirea este directă atunci când testatorul
dispune prin testament înlăturarea de la moştenire a unuia sau mai multor moştenitori legali
(…)”. Astfel, dacă testatorul dispune în mod expres înlăturarea de la moştenire a unuia sau a
mai multor moştenitori legali, ne aflăm în prezenţa dezmoştenirii directe. Dacă dezmoştenirea
priveşte pe toţi moştenitorii legali sau pe unicul moştenitor legal, suntem în prezenţa unei
exheredări totale, generale. În caz de exheredare totală a tuturor moştenitorilor legali
nerezervatari, dacă testatorul nu a instituit legatari, moştenirea devine vacantă. Dacă
exheredarea vizează doar o parte dintre moştenitorii legali nerezervatari ai săi ori doar a unuia,
a mai multor sau a tuturor moştenitorilor rezervatari exheredarea este parţială.
Dezmoştenirea este indirectă, potrivit art. 1074 alin. (2) teza II C.civ., atunci când
testatorul instituie unul sau mai mulţi legatari, care urmează să culeagă întreaga moştenire sau
o parte a acesteia, fără a indica expres înlăturarea de la moştenire a moştenitorilor legali.
Dezmoştenirea indirectă a moştenitorilor legali nerezervatari are ca efect înlăturarea totală a
acestora de la moştenire. Dacă dezmoştenirea indirectă îi priveşte pe moştenitorii legali
rezervatari, aceasta va fi întotdeauna parţială, vizând înlăturarea acestora de la moştenirea
cotităţii disponibile a moştenirii.
3. Efectele dezmoştenirii
Efectele dezmoştenirii sunt reglementate în art. 1075 C.civ., legiuitorul referindu-se la mai
multe ipoteze:
a) prima ipoteză este cea reglementată de alin. (1) al art. 1075 C.civ. Astfel, „în cazul
dezmoştenirii soţului supravieţuitor, moştenitorii cu care acesta vine în concurs culeg partea
din moştenire rămasă după atribuirea cotei cuvenite soţului supravieţuitor ca urmare a
dezmoştenirii”.
b) cea de-a doua ipoteză este cea reglementată de alin. (2) al art. 1075 C.civ. Astfel, „dacă,
în urma dezmoştenirii, pe lângă soţul supravieţuitor, vin la moştenire atât cel dezmoştenit, cât
şi acela care beneficiază de dezmoştenire, acesta din urmă culege partea rămasă după
atribuirea cotei soţului supravieţuitor şi a cotei celui dezmoştenit”.
c) cea de-a treia ipoteză este cea reglementată de alin. (3) al art. 1075 C.civ. Astfel, „atunci
când, în urma dezmoştenirii, un moştenitor primeşte o cotă inferioară cotei sale legale,
moştenitorul cu care vine în concurs culege partea care ar fi revenit celui dezmoştenit”.
d) cea de-a patra ipoteză este cea reglementată de alin. (4) al art. 1075 C.civ. Astfel, „dacă,
în urma dezmoştenirii, o persoană este înlăturată total de la moştenire, cota ce i s-ar fi cuvenit
se atribuie moştenitorilor cu care ar fi venit în concurs sau, în lipsa acestora, moştenitorilor
subsecvenţi”.
În final, art. 1075 alin. (5) C.civ. arată că dispoziţiile prevăzute la alin. (1)-(4) nu pot profita
persoanelor incapabile de a primi legate. Textul se referă la cele patru ipoteze pe care le-am
analizat. Aşadar, pentru a putea profita de dezmoştenirea unor moştenitori legali,
comoştenitorul cu care acesta ar veni în concurs, sau moştenitorii subsecvenţi, deşi culeg
moştenirea în calitate de moştenitori legali, trebuie să aibă capacitatea de a primi legate.
4. Nulitatea dezmoştenirii
Art. 1076 C.civ. arată că „dispoziţia testamentară prin care moştenitorii legali au fost
dezmoşteniţi este supusă cauzelor de nulitate absolută sau relativă, prevăzute de lege.
Termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare curge de la data la care cei
dezmoşteniţi au luat cunoştinţă de dispoziţia testamentară prin care au fost înlăturaţi de la
moştenire, dar nu mai devreme de data deschiderii moştenirii”.
II. Execuţiunea testamentară
1. Sediul materiei. Noţiunea execuţiunii testamentare

Execuţiunea testamentară este reglementată în art. 1077-1085 C.civ.
Potrivit art. 1077 alin. (1) C.civ., „testatorul poate numi una sau mai multe persoane,
conferindu-le împuternicirea necesară executării dispoziţiilor testamentare. Executorul
testamentar poate fi desemnat şi de către un terţ determinat prin testament”.
Executor testamentar poate fi orice persoană fizică care are deplină capacitate de exerciţiu,
adică poate fi numit executor testamentar un moştenitor legal, un moştenitor testamentar sau
orice altă persoană, potrivit voinţei testatorului, atât profesionist, cât şi neprofesionist, precum
şi o persoană juridică. Pot avea calitate de executori testamentari şi notarii, cu singura condiţie
de a nu fi vorba despre cel învestit cu dezbaterea procedurii succesorale notariale. Şi avocaţii
pot fi numiţi executori testamentari.
În ce priveşte persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau având capacitate de exerciţiu
restrânsă, art. 1078 C.civ., arată expres că acestea nu pot fi numite executor testamentar.
Este de menţionat că poate fi numit executor testamentar şi o persoană incapabilă de a primi
de la testator (art. 990 şi 991 C.civ.), întrucât are capacitatea cerută de lege în acest sens.
Momentul raportat la care se analizează capacitatea deplină a executorului testamentar este
data deschiderii moştenirii, întrucât din acel moment se produc efectele execuţiunii
testamentare.
În ce priveşte momentul de la care se execută misiunea, art. 1077 alin. (3) C.civ. prevede
că „puterile executorului testamentar pot fi exercitate de la data acceptării misiunii prin
declaraţie autentică notarială”.
2. Natura juridică a execuţiunii testamentare

Privitor la natura juridică a execuţiunii testamentare, se apreciază că aceasta reprezintă un
mandat special, soluţie care se sprijină actualmente pe dispoziţiile art. 1082 alin. (2) C.civ.,
care prevede că „executorul testamentar răspunde ca un mandatar în legătură cu executarea
dispoziţiilor testamentare”.
3. Atribuţiile, puterile şi drepturile executorului testamentar

Potrivit art. 1079 alin. (1) şi (2) C.civ., „executorul testamentar are dreptul să administreze
patrimoniul succesoral pe o perioadă de cel mult 2 ani de la data deschiderii moştenirii, chiar
dacă testatorul nu i-a conferit în mod expres acest drept.
Prin testament, dreptul de administrare poate fi restrâns doar la o parte din patrimoniul
succesoral sau la un termen mai scurt”. În privinţa acestui termen, art. 1079 alin. (3) C.civ.
prevede că acesta poate fi prelungit de instanţa de judecată, pentru motive temeinice, prin
acordarea unor termene succesive de câte un an.
Atribuţiile executorului testamentar se exercită, aşa cum prevede art. 1077 alin. (3) C.civ.,
de la data acceptării misiunii prin declaraţie autentică notarială.
Puterile executorului testamentar sunt cuprinse în art. 1080 C.civ. şi sunt următoarele:
a) va cere, în condiţiile legii, punerea sigiliilor, dacă printre moştenitori sunt şi minori,
persoane puse sub interdicţie sau dispărute;
b) va stărui a se face inventarul bunurilor moştenirii în prezenţa sau cu citarea
moştenitorilor;
c) va cere instanţei să încuviinţeze vânzarea bunurilor, în lipsă de sume suficiente pentru
executarea legatelor. Instanţa va putea încuviinţa vânzarea imobilelor succesorale numai dacă
nu există moştenitori rezervatari;
d) va depune diligenţe pentru executarea testamentului, iar în caz de contestaţie, pentru a
apăra validitatea sa;
e) va plăti datoriile moştenirii dacă a fost împuternicit în acest sens prin testament. În lipsa
unei asemenea împuterniciri, executorul testamentar va putea achita datoriile numai cu
încuviinţarea instanţei;
f) va încasa creanţele moştenirii.
Răspunderea executorului testamentar este reglementată în art. 1082 alin. (2) C.civ., text
ce prevede că „executorul testamentar răspunde ca un mandatar în legătură cu executarea
dispoziţiilor testamentare”.
În privinţa drepturilor executorului testamentar, sunt de menţionat următoarele:
– are dreptul de a obţine restituirea cheltuielilor făcute din propriu patrimoniu, potrivit art.
1084 C.civ. (spre exemplu, taxele notariale plătite, cheltuielile avansate pentru inventarierea
bunurilor succesorale etc.);
– dacă în exercitarea atribuţiilor de aducere la îndeplinire a dispoziţiilor testamentare, a
suferit anumite prejudicii, raportat la prevederile art. 2026 C.civ., va putea solicita repararea
acestora;
– dacă execuţiunea nu este gratuită, testatorul prevăzând remunerarea acestuia, executorul
testamentar va putea solicita moştenitorilor universali contravaloarea muncii prestate.
4. Încetarea execuţiunii testamentare

În ceea ce priveşte încetarea execuţiunii testamentare, art. 1085 C.civ. arată că aceasta poate
înceta în următoarele cazuri:
a) prin îndeplinirea sau imposibilitatea aducerii la îndeplinire a misiunii primite;
b) prin renunţare în forma unei declaraţii autentice notariale;
c) prin decesul executorului testamentar;
d) prin punerea sub interdicţie a executorului testamentar;
e) prin revocarea de către instanţă a executorului testamentar care nu îşi îndeplineşte
misiunea ori o îndeplineşte în mod necorespunzător;
f) prin expirarea termenului în care se exercită dreptul de administrare, afară de cazul în
care instanţa decide prelungirea termenului.
Ineficacitatea legatelor
NOTE DE CURS
1. Noţiunea de ineficacitate a legatului
Ineficacitatea legatelor vizează acele situaţii în care acestea nu produc efecte juridice, din cauze
prevăzute de lege.
Potrivit art. 1072 C.civ., „ineficacitatea legatului din cauza nulităţii, revocării, caducităţii sau
desfiinţării pentru nerealizarea condiţiei suspensive ori pentru neîndeplinirea condiţiei rezolutorii
profită moştenitorilor ale căror drepturi succesorale ar fi fost micşorate sau, după caz, înlăturate
prin existenţa legatului sau care aveau obligaţia să execute legatul”.
2. Nulitatea legatelor
Făcând aplicarea nulităţii în materia legatelor, arătăm că nerespectarea condiţiilor de fond sau de
formă instituite de lege conduce la aplicarea sancţiunii nulităţii legatelor.
Cauzele de nulitate se analizează în funcţie de data întocmirii testamentului, iar prezenţa lor la
acest moment împiedică naşterea valabilă a legatului.
Regimul juridic al nulităţii absolute sau relative a legatelor este cel de drept comun în materia
nulităţii, existând anumite aspecte particulare însă. O primă particularitate vizează termenul de
prescripţie al acţiunii în anulare. Termenul va începe să curgă nu de la data întocmirii testamentului,
ci de la data deschiderii moştenirii.
Cea de-a doua particularitate vizează posibilitatea acoperirii nulităţii legatului. Potrivit art. 1010
C.civ., „confirmarea unei liberalităţi de către moştenitorii universali ori cu titlu universal ai
dispunătorului atrage renunţarea la dreptul de a opune viciile de formă sau orice alte motive de
nulitate, fără ca prin această renunţare să se prejudicieze drepturile terţilor”.
Totodată, vom menţiona şi prevederile art. 1050 C.civ., care reglementează conversiunea formei
testamentare. Astfel, „un testament nul din cauza unui viciu de formă produce efecte dacă
îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru altă formă testamentară”.
3. Revocarea legatelor
Revocarea testamentului este reglementată în art. 1051-1053 C.civ., iar revocarea legatelor se
găseşte în art. 1068-1070 C.civ.
Cauzele de revocare ale testamentului se aplică însă şi în materia revocării legatelor, aşa cum
prevede art. 1068 alin. (1) C.civ., respectiv „legatele sunt supuse dispoziţiilor privind revocarea
voluntară a testamentului”.
Revocarea este voluntară, când ea este rezultatul manifestării de voinţă a testatorului (revocare
expresă ori tacită), sau judecătorească, când această sancţiune este pronunţată de instanţa de judecată
pentru faptele săvârşite de legatar şi prevăzute de lege (fiind aşadar specifică legatului, şi nu
testamentului).
3.1. Revocarea voluntară

Potrivit art. 1068 alin. (1) C.civ., „legatele sunt supuse dispoziţiilor privind revocarea voluntară
a testamentului”. Trimiterea făcută de textul indicat la cauzele de revocare a testamentului implică
analiza reglementărilor art. 1051-1053 C.civ. Dar, pe lângă aceste cauze comune de revocare, există
şi cazuri de revocare voluntară specifice doar legatelor şi care sunt prevăzute în art. 1068 alin. (2)-(4)
C.civ. Observăm că legiuitorul tratează separat cauzele de revocare ale testamentului de cele ale
revocării legatului, dat fiind că în noua reglementare nu mai este pus semnul egalităţii între testament
şi legat.
Revocarea voluntară a testamentului, poate fi expresă sau tacită. Validitatea revocării este
condiţionată de existenţa capacităţii de a testa a dispunătorului, precum şi de inexistenţa viciilor care
să afecteze consimţământul acestuia la momentul la care îşi manifestă această opţiune.
a) Revocarea voluntară expresă
Potrivit art. 1051 alin. (1) C.civ., „un testament nu poate fi revocat expres, în tot sau în parte,
decât printr-un act autentic notarial sau printr-un testament ulterior”. Astfel cum se desprinde din
textul amintit, revocarea expresă poate viza testamentul în integralitatea sa sau poate viza doar o
parte a acestuia. Întrucât revocarea testamentului se face doar prin act autentic notarial sau printr-un
testament ulterior, rezultă că revocarea voluntară expresă este un act solemn.
b) Revocarea voluntară tacită (indirectă)
Revocarea testamentului este tacită atunci când aceasta deşi nu se materializează într-un act
juridic de revocare expresă, rezultă în mod indirect dar neîndoielnic din săvârşirea anumitor acte
sau fapte de către testator, sau cunoscute de acesta, care produc efectul revocării testamentului
anterior.
În materia revocării voluntare tacite întâlnim următoarele cazuri:
Potrivit art. 1052 alin. (1) C.civ., „testatorul poate revoca testamentul olograf şi prin
distrugerea, ruperea sau ştergerea sa. Ştergerea unei dispoziţii a testamentului olograf de către
testator implică revocarea acelei dispoziţii. Modificările realizate prin ştergere se semnează de
către testator”. Aşadar, un prim caz de revocare tacită vizează distrugerea, ruperea sau ştergerea
testamentului olograf.
Un alt doilea caz de revocare tacită a testamentului este reglementat în cuprinsul art. 1052 alin.
(3) C.civ. Astfel, textul indicat prevede că „testamentul ulterior nu îl revoca pe cel anterior decât
în măsura în care conţine dispoziţii contrare sau incompatibile cu acesta (…) ” Este vorba în această
situaţie despre întocmirea unui testament ulterior care, deşi nu îl revocă expres pe cel anterior,
conţine dispoziţii incompatibile sau contrare, caz de revocare care se aplică tuturor formelor
testamentare, motiv pentru care acesta va fi primul analizat în cele ce urmează, deşi din succesiunea
textelor Codului civil acesta este al doilea în ordinea reglementării.
În materia specifică a legatelor, arătăm că, potrivit art. 1068 alin. (2), (3) şi (4) C.civ., constituie
cazuri de revocare tacită următoarele două situaţii:
– înstrăinarea voluntară a bunului ce constituie obiectul legatului cu titlu particular, consimţită
de către testator;
– distrugerea voluntară de către testator a bunului ce constituie obiectul legatului cu titlu
particular.
Aşadar, vom avea patru cazuri de revocare voluntară tacită, două privind testamentul şi două
privind legatele.
În ceea ce priveşte întocmirea unui testament ulterior, art. 1052 alin. (3) C.civ. arată că
„testamentul ulterior nu îl revocă pe cel anterior decât în măsura în care conţine dispoziţii contrare
sau incompatibile cu acesta (…) ”.
Retractarea revocării voluntare. Testatorul are libertatea ca până în ultimul ceas al vieţii să îşi
schimbe dispoziţiile de ultimă voinţă, ceea ce însemnă implicit că acesta poate reveni şi asupra
revocării unui testament anterior (revocare care s-a făcut expres sau în mod tacit). Astfel cum este
permisă retractarea revocării unui testament, este posibilă şi retractarea şi revocarea unui legat, care
în esenţă reprezintă una din dispoziţiile referitoare la patrimoniul succesoral sau la bunurile ce fac
parte din acesta, cuprinse în testament.
Textul art. 1053 alin. (1) C.civ. prevede că „dispoziţia revocatorie poate fi retractată în mod
expres prin act autentic notarial sau prin testament”. Aşadar, dispoziţia de retractare poate fi făcută
în mod expres doar prin act autentic sau printr-o formă de testament.
3.2. Revocarea judecătorească

Revocarea judecătorească a legatelor intervine ca urmare a săvârşirii de către legatar a unor fapte
culpabile, în cazuri expres şi limitativ prevăzute de lege. Faptele ce atrag revocarea judecătorească
a legatelor sunt fapte culpabile, săvârşite de legatar, după caz, înainte sau după deschiderea
moştenirii. Revocarea judecătorească a legatelor se pronunţă exclusiv de instanţa de judecată, la
cererea persoanei interesate, după decesul testatorului.
Situaţiile în care intervine revocarea judecătorească a legatelor sunt aceleaşi, cu anumite
particularităţi, ca şi în situaţia revocării donaţiilor, respectiv: neîndeplinirea sarcinilor şi
ingratitudinea legatarului. Doar că, în cazul ingratitudinii, spre exemplu, refuzul de alimente nu are
aplicabilitate, întrucât actul de ultimă voinţă produce efecte numai după decesul testatorului, iar
legatarul nu poate avea obligaţii alimentare anterior acestui moment. Dacă însă legatarul avea, în
temeiul legii, respectiv potrivit art. 513 C.civ., obligaţia de a asigura testatorului întreţinerea, iar
acesta nu o execută, testatorul are facultatea ca, până în ultimul moment al vieţii, să revoce voluntar
legatul făcut, fie expres, fie tacit.
Sunt cauze de revocare judecătorească a legatelor, potrivit art. 1069 C.civ., următoarele:
– neîndeplinirea culpabilă a sarcinii de către legatar. Potrivit art. 1069 alin. (1) C.civ.,
„revocarea judecătorească a legatului poate fi cerută în cazul neîndeplinirii, fără justificare, a
sarcinii instituite de testator. Neîndeplinirea fortuită a sarcinii poate atrage revocarea numai dacă,
potrivit voinţei testatorului, eficacitatea legatului este condiţionată de executarea sarcinii”;
– ingratitudinea legatarului. Art. 1069 alin. (2) C.civ. prevede că „revocarea judecătorească a
legatului poate fi solicitată şi pentru ingratitudine în următoarele cazuri:
a) dacă legatarul a atentat la viaţa testatorului, a unei persoane apropiate lui sau, ştiind că alţii
intenţionează să atenteze, nu l-a înştiinţat;
b) dacă legatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave faţă de testator ori
de injurii grave la adresa memoriei testatorului”.
3.3. Caducitatea legatelor

Caducitatea a fost definită ca fiind acea cauză de ineficacitate ce constă în lipsirea actului juridic
civil valabil încheiat de orice efecte din cauza intervenirii unei împrejurări ulterioare încheierii sale
şi care este independentă de voinţa autorului actului juridic.
Caducitatea legatului este reglementată în art. 1071-1073 C.civ. Potrivit art. 1071 C.civ., „orice
legat devine caduc atunci când:
a) legatarul nu mai este în viaţă la data deschiderii moştenirii;
b) legatarul este incapabil de a primi legatul la data deschiderii moştenirii; c) legatarul este
nedemn;
d) legatarul renunţă la legat;
e) legatarul decedează înaintea împlinirii condiţiei suspensive ce afectează legatul, dacă acesta
avea un caracter pur personal;
f) bunul ce formează obiectul legatului cu titlu particular a pierit în totalitate din motive care nu
ţin de voinţa testatorului, în timpul vieţii testatorului sau înaintea împlinirii condiţiei suspensive ce
afectează legatul”.
În ceea ce priveşte testamentul privilegiat, nu trebuie pierdut din vedere faptul că acesta devine
caduc la 15 zile de la data la care dispunătorul putea să testeze într-una dintre formele ordinare,
potrivit art. 1048 alin. (1) C.civ.
3.4. Destinaţia bunurilor constituind obiectul unui legat ineficace

Art. 1072 C.civ. reglementează destinaţia bunurilor constituind obiectul unui legat ineficace.
Astfel, potrivit textului legal menţionat, „ineficacitatea legatului din cauza nulităţii, a revocării, a
caducităţii sau a desfiinţării pentru nerealizarea condiţiei suspensive ori pentru îndeplinirea
condiţiei rezolutorii profită moştenitorilor ale căror drepturi succesorale ar fi fost micşorate sau,
după caz, înlăturate prin existenţa legatului sau care aveau obligaţia să execute legatul”
Limitele dreptului de dispoziţie asupra moştenirii
NOTE DE CURS
1. Consideraţii introductive privind limitele dreptului de dispoziţie asupra moştenirii
Legiuitorul a consacrat principiul libertăţii testamentare, ceea ce însemnă că orice persoană este
liberă să dispună de patrimoniul său pentru cauză de moarte, însă această libertate nu este deplină,
ci trebuie exercitată în limitele impuse de lege. Corelativ acestei libertăţi a dispunătorului,
moştenitorii, la rândul lor, au libertatea de a moşteni, respectiv pot accepta sau repudia moştenirea
defunctului. Astfel cum am precizat, există anumite limitări legale, stabilite în mod imperativ, în
privinţa ambelor drepturi (ale dispunătorului şi ale moştenitorului/moştenitorilor), după cum
urmează:
– oprirea actelor juridice asupra unei moşteniri nedeschise;
– oprirea substituţiilor fideicomisare graduale şi veşnice;
– oprirea liberalităţilor care încalcă rezerva succesorală.
2. Oprirea actelor juridice asupra unei moşteniri nedeschise
Potrivit art. 956 C.civ., purtând denumirea marginală „actele juridice asupra moştenirii
nedeschise”, „dacă prin lege nu se prevede altfel, sunt lovite de nulitate absolută actele juridice
având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moşteniri nedeschise încă, precum şi actele prin
care se acceptă moştenirea sau se renunţă la aceasta, înainte de deschiderea ei, ori actele prin
care se înstrăinează sau se promite înstrăinarea unor drepturi care s-ar putea dobândi la
deschiderea moştenirii”.
Din textul legal indicat rezultă că actele juridice asupra unei moşteniri nedeschise sunt interzise
de lege, fiind sancţionate cu nulitatea absolută. Sunt vizate atât actele unilaterale, cât şi contractele,
cu titlu gratuit sau cu titlu oneros, prin care se acceptă ori se renunţă la o moştenire nedeschisă ori
prin care se promite înstrăinarea unor drepturi eventuale vizând o moştenire nedeschisă. Aceste
acte sunt prohibite indiferent dacă ele vizează moştenirea uneia dintre părţile contractante ori
moştenirea unui terţ.
Condiţiile care trebuie îndeplinite, pentru a ne afla în prezenţa unui act juridic interzis de lege
asupra unei moşteniri nedeschise, sunt următoarele:
a) obiectul actului juridic să fie reprezentat de dreptul asupra unei moşteniri (fie
universalitatea moştenirii, fie cota-parte din moştenire ori chiar bunuri determinate din
moştenire, privite ut singuli)
b) moştenirea să nu fie deschisă
c) actul juridic trebuie să privească drepturi eventuale asupra unei moşteniri nedeschise, iar
nu drepturi actuale şi născute
d) actul juridic să nu fie permis de lege, în mod excepţional
De la regula interdicţiei actelor juridice asupra moştenirii nedeschise legiuitorul a consacrat o
serie de excepţii. Astfel, sunt valabile:
– convenţia prin care asociaţii stipulează că la moartea unui asociat societatea va continua cu
moştenitorii asociatului decedat, potrivit art. 1939 C.civ.;
– partajul de ascendent făcut prin donaţie, dacă au fost respectate condiţiile de fond şi de formă
prevăzute de lege în art. 1160-1163 C.civ.;
– substituţiile fideicomisare (art. 994-1000 C.civ.) şi liberalităţile reziduale (art. 1001-1005
C.civ.);
– renunţarea descendentului, ascendentului privilegiat sau a soţului supravieţuitor de a ataca
actul care le afectează rezerva succesorală, respectiv obligaţia de raport, făcută sub forma
consimţământului acordat la înstrăinare, potrivit art. 1091 alin. (4) C.civ.;
– clauza de preciput, care permite soţului supravieţuitor să preia bunuri din comunitate înaintea
partajului, potrivit art. 333 C.civ.
Ca exemple de acte juridice interzise, sancţionate cu nulitatea absolută, amintim:
– acceptarea sau renunţarea la moştenire anterior momentului deschiderii succesiunii;
– înstrăinarea drepturilor succesorale eventuale, cu titlu gratuit sau oneros, făcută de un
potenţial succesibil, anterior morţii lui de cuius;
– renunţarea la rezerva succesorală cuvenită moştenitorilor rezervatari (descendenţi, ascendenţi
privilegiaţi şi soţul supravieţuitor), anterior deschiderii moştenirii;
– împărţirea realizată între potenţialii moştenitori a succesiunii nedeschise încă;
– renunţarea anticipată a descendentului, a ascendentului privilegiat sau a soţului supravieţuitor
de a ataca actul care le afectează rezerva succesorală [cu excepţia situaţiei anterior menţionate
reglementate de art. 1091 alin. (4) C.civ.];
– renunţarea anticipată a descendentului sau a soţului supravieţuitor la dreptul de a solicita
raportul donaţiilor;
– acceptarea prevederilor testamentare, asumată de succesibili în timpul vieţii dispunătorului
sau manifestarea acestora în sens contrar.
3. Oprirea substituţiilor fideicomisare graduale şi veşnice
Substituţiile fideicomisare sunt reglementate în art. 993-1000 C.civ.

Potrivit art. 993 C.civ., „dispoziţia prin care o persoană, denumită instituit, este însărcinată
să administreze bunul sau bunurile care constituie obiectul liberalităţii şi să le transmită unui terţ,
denumit substituit, desemnat de dispunător, nu produce efecte decât în cazul în care este permisă
de lege”. Aşadar, substituţia fideicomisară reprezintă o dispoziţie inserată într-o liberalitate
(donaţie sau testament), prin care instituitul este însărcinat să administreze bunul sau bunurile
obiect al liberalităţii şi să le transmită substituitului, desemnat de dispunător. Substituţia
fideicomisară va produce efecte doar dacă este permisă de lege.
Potrivit art. 994 alin. (1) C.civ., „o liberalitatea poate fi grevată de o sarcină care constă în
obligaţia instituitului, donatar sau legatar, de a administra bunurile care constituie obiectul
liberalităţii şi de a le transmite, la decesul său, substituitului desemnat de dispunător”. Astfel, în
cazul substituţiei fideicomisare, permise potrivit art. 994 alin. (1) C.civ., dispunătorul face două
liberalităţi având acelaşi obiect, gratificând prin donaţie sau legat o primă persoană denumită
instituit, cu obligaţia ca la decesul acesteia, să le transmită unei alte persoane, desemnată tot de
dispunător, denumită substituit. În general dispunătorul recurge la substituţia fideicomisară pentru
a menţine bunurile în familie. Astfel, testatorul lasă copiilor săi anumite bunuri, cu obligaţia
acestora de a le transmite la decesul lor, nepoţilor testatorului.
În ceea ce priveşte administrarea bunurilor altuia, sediul materiei se regăseşte în art. 792-857
C.civ. Administrarea bunului sau a bunurilor obiect al liberalităţii, presupune efectuarea de acte
de conservare, precum şi orice alte acte utile pentru ca bunurile să poată fi folosite conform
destinaţiei lor obişnuite, aşa cum prevede art. 795 C.civ. De asemenea, potrivit art. 994 alin. (2)
C.civ., „instituitului i se aplică în mod corespunzător dispoziţiile din prezentul cod referitoare la
fiduciar”. Reglementarea fiduciei se regăseşte în art. 773-791 C.civ. Obligaţiile instituitului sunt
următoarele: obligaţia de a da socoteală cu privire la administrare şi obligaţia de a răspunde pentru
prejudiciile cauzate (atât cu privire la actele de administrare, cât şi cele de conservare). Instituitul
are dreptul de a fi remunerat pentru activitatea sa.
În esenţă, substituţia fideicomisară reprezintă o liberalitate cuprinsă fie într-o donaţie, fie
într-un testament, grevate de sarcina administrării bunului/bunurilor pe perioada vieţii instituitului
(donator sau legatar), iar la data decesului instituitului bunul/bunurile, în tot sau în parte, vor reveni
substituitului, persoană desemnată, asemenea instituitului, tot de către dispunător.
Potrivit art. 996 alin. (3) C.civ., „substituitul nu poate fi, la rândul său, supus obligaţiei de
administrare şi de transmitere a bunurilor”. Coroborând textul art. 994 alin. (1) C.civ. cu cel al
art. 996 alin. (3) C.civ., rezultă că doar substituţia fideicomisară simplă sau unică este permisă,
iar interdicţia instituită de art. 993 C.civ. vizează numai substituţiile fideicomisare graduale sau
veşnice. Astfel, dispunătorul poate desemna doar un substituit, fiind interzisă desemnarea unui alt
substituit, ulterior primului, după cum nu este permisă nici substituţia veşnică, prin care
dispunătorul ar indica beneficiarii instituitului la infinit (spre exemplu, ar fi indicaţi ca beneficiari
ai substituţiei descendenţii instituitului la infinit).
Liberalităţile reziduale
Codul civil reglementează liberalităţile reziduale în cuprinsul art. 1001-1005 C.civ.
Art. 1001 C.civ. prevede că „dispunătorul poate stipula ca substituitul să fie gratificat cu ceea
ce rămâne, la data decesului instituitului, din donaţiile sau legatele făcute în favoarea acestuia
din urmă”. Aşa fiind, liberalitatea reziduală poate fi definită ca fiind dispoziţia cuprinsă în
testament sau în contractul de donaţie prin care dispunătorul îl obligă pe instituit să transmită la
moartea sa ceea ce a rămas din bunurile primite prin liberalitate unei alte persoane numite
substituit, desemnată tot de dispunător.
Potrivit art. 1002 C.civ., „liberalitatea reziduală nu îl împiedică pe instituit să încheie acte cu
titlu oneros şi nici să reţină bunurile ori sumele obţinute în urma încheierii acestora”.
În schimb, în ceea ce priveşte actele de dispoziţie cu titlu gratuit, trebuie făcute anumite
precizări:
– ca regulă, „instituitul nu poate dispune prin legat cuprins în testament de bunurile ce fac
obiectul liberalităţii reziduale” [art. 1003 alin. (1) C.civ.];
– tot ca regulă, instituitul poate dispune de bunuri prin donaţie. Însă, ca excepţie de la această
regulă, „dispunătorul poate interzice instituitului să dispună de bunuri prin donaţii” [art. 1003
alin. (2) C.civ. teza iniţială]. Dacă dispunătorul nu interzice expres ca instituitul să dispună prin
donaţii, instituitul va putea dona bunurile respective, fără restricţii, dar dacă dispunătorul impune
această limită, instituitul nu va putea dispune de bunuri prin donaţii.
Excepţia de la cele două reguli generale amintite anterior, este reglementată în prevederile art.
1003 alin. (2) C.civ., teza finală, care dispune „cu toate acestea, atunci când este moştenitor
rezervatar al dispunătorului, instituitul păstrează posibilitatea de a dispune prin acte între vii sau
pentru cauză de moarte de bunurile care au constituit obiectul donaţiilor imputate asupra rezervei
sale succesorale”. Astfel, instituitul păstrează posibilitatea de a dispune de bunurile ce constituie
obiectul donaţiilor imputate asupra rezervei sale succesorale, prin donaţie sau testament, chiar
dacă dispunătorul a interzis acest lucru, în ipoteza în care instituitul este moştenitor rezervatar al
dispunătorului.
Oprirea liberalităţilor care încalcă rezerva succesorală
NOTE DE CURS
1. Sediul materiei şi noţiunea rezervei succesorale

Reglementarea rezervei succesorale o regăsim în art. 1086-1099 C.civ. Potrivit art. 1086 C.civ.,
„rezerva succesorală este partea din bunurile moştenirii la care moştenitorii rezervatari au dreptul în
virtutea legii, chiar împotriva voinţei defunctului, manifestată prin liberalităţi ori dezmoşteniri”.
Cotitatea disponibilă reprezintă, potrivit art. 1089 C.civ., partea din bunurile moştenirii care nu este
rezervată prin lege şi de care defunctul putea dispune în mod neîngrădit prin liberalităţi.
În prezent, indiferent câţi moştenitori rezervatari vin la moştenirea defunctului, rezerva cuvenită
acestora nu poate depăşi jumătate din moştenire, astfel că defunctul poate dispune prin liberalităţi de
maxim jumătate din moştenire, reprezentând cotitatea disponibilă. Nu există însă nicio limitare în
ipoteza în care defunctul nu are moştenitori rezervatari sau nu există rude ale acestuia în grad succesibil,
acesta putând dispune neîngrădit atât prin acte juridice oneroase, cât şi cu titlu gratuit.
2. Caracterele juridice ale rezervei succesorale
2.1. Rezerva succesorală este o parte a moştenirii

Rezerva succesorală reprezintă o parte a moştenirii (pars hereditatis), respectiv o fracţiune din
moştenire, şi nu o parte din fiecare bun individual din averea defunctului. Rezerva succesorală, ca parte
a moştenirii, priveşte nu numai patrimoniul defunctului, în compoziţia pe care acesta o are la data
deschiderii moştenirii, ci şi donaţiile pe care acesta le-a făcut în timpul vieţii, care se vor adăuga la
activul net al patrimoniului succesoral în vederea calculării rezervei succesorale.
2.2. Rezerva succesorală este indisponibilă

În literatura de specialitate s-a apreciat că rezerva succesorală este indisponibilă, indisponibilitate
care este relativă, operând numai în prezenţa moştenitorilor rezervatari şi parţială întrucât priveşte
numai o fracţiune a moştenirii şi numai liberalităţile făcute de defunct. În practica judiciară rezerva a
fost catalogată ca fiind indisponibilă, precum şi inalienabilă şi insesizabilă.
3. Moştenitorii rezervatari
Art. 1087 C.civ. arată că „sunt moştenitori rezervatari soţul supravieţuitor, descendenţii şi
ascendenţii privilegiaţi ai defunctului”.
Potrivit art. 1088 C.civ., „rezerva succesorală a fiecărui moştenitor rezervatar este de jumătate din
cota succesorală care, în absenţa liberalităţilor sau dezmoştenirilor, i s-ar fi cuvenit ca moştenitor
legal”.
4. Calculul rezervei şi al cotităţii disponibile
4.1. Noţiuni introductive

Moştenirea se compune din rezerva succesorală, dacă există moştenitori rezervatari, şi cotitatea
disponibilă. Dacă există moştenitori rezervatari, aşa cum am arătat, rezerva se cuvine acestora, chiar
împotriva voinţei defunctului manifestată prin liberalităţi (donaţii, legate) şi dezmoşteniri. În schimb,
cotitatea disponibilă, acea parte a moştenirii ce excede rezervei succesorale, poate face obiectul
liberalităţilor dispuse de defunct.
Art. 1091 alin. (1) C.civ. arată că stabilirea masei de calcul presupune realizarea următoarelor
operaţiuni:
a) determinarea activului brut al moştenirii, prin însumarea valorii bunurilor existente în
patrimoniul succesoral;
b) determinarea activului net al moştenirii, prin scăderea pasivului succesoral din activul brut;
c) reunirea fictivă, doar pentru calcul, la activul net, a valorii donaţiilor făcute de cel care lasă
moştenirea.
Ulterior realizării celor trei operaţiuni amintite, se va putea stabili dacă este necesară reducţiunea
liberalităţilor excesive, în cazul în care liberalităţile făcute au depăşit cotitatea disponibilă a moştenirii
aducând astfel atingere rezervei succesorale. De asemenea, vom avea în vedere în privinţa donaţiilor
făcute de defunct necesitatea ca, în anumite cazuri, acestea să fie raportate, precum şi regulile aplicabile
în domeniul imputaţiei liberalităţilor (asupra cotităţii disponibile sau asupra rezervei celui care a
beneficiat de liberalitate).
4.2. Stabilirea activului brut al moştenirii

Prima operaţiune impusă de art. 1091 alin. (1) lit. a) C.civ. vizează stabilirea activului brut al
moştenirii. Astfel, pentru stabilirea activului brut al moştenirii se impune identificarea tuturor bunurilor
(mobile şi imobile) ce au valoare patrimonială şi care se găsesc în patrimoniul defunctului la data
deschiderii moştenirii.
Sunt incluse în această categorie: drepturile reale principale, drepturile reale accesorii (ipoteca,
gajul), dezmembrămintele dreptului de proprietate ce nu au caracter viager, drepturile de creanţă,
inclusiv cele împotriva moştenitorilor, drepturile patrimoniale de creaţie şi proprietate intelectuală,
legatele sau donaţiile de bunuri viitoare. În ce priveşte legatele şi donaţiile de bunuri viitoare, ele sunt
incluse în calcul întrucât se află în patrimoniul defunctului la data deschiderii succesiunii. Sunt, de
asemenea, luate în calcul acţiunile patrimoniale la care defunctul avea dreptul, atât cele aflate în curs
de judecată, cât şi cele neexercitate. Vor fi luate în calcul şi drepturile care se reîntorc în patrimoniul
defunctului donator, potrivit art. 1016 C.civ., în caz de predeces al donatarului sau în caz de predeces
al donatarului şi a descendenţilor săi. Se găseşte în patrimoniul defunctului la data deschiderii
succesiunii şi dreptul de folosinţă asupra locului de înmormântare, concesionat pe durată nelimitată.
Toate aceste bunuri identificate a face parte din activul brut al moştenirii vor fi evaluate în funcţie
de valoarea lor din momentul deschiderii moştenirii.
4.3. Stabilirea activului net al moştenirii

Ce-a de-a doua operaţiune impusă de textul art. 1091 alin. (1) lit. b) C.civ. priveşte stabilirea
activului net al moştenirii, care se obţine prin scăderea din activul brut a pasivului succesoral. Pasivul
succesoral este reprezentat de obligaţiile patrimoniale ale defunctului care există în patrimoniul
succesoral la momentul deschiderii moştenirii. Pasivul moştenirii include datoriile şi sarcinile
moştenirii. Datoriile moştenirii pot avea natură legală, contractuală, delictuală etc. În pasivul
succesoral sunt incluse şi datoriile defunctului faţă de terţi, inclusiv datoriile defunctului faţă de
moştenitori. În ce priveşte sarcinile moştenirii, sunt avute în vedere cheltuielile de înmormântare,
inclusiv pomenile şi parastasele, potrivit obiceiului locului, cheltuielile făcute pentru administrarea
bunurilor succesorale, precum şi cele legate de lichidarea moştenirii, inclusiv cheltuielile generate de
desfăşurarea procedurii succesorale etc.
4.4. Reunirea fictivă a valorii donaţiilor făcute de defunct

Potrivit art. 1091 alin. (1) lit. c) C.civ., pentru a ajunge în final să se calculeze rezerva şi cotitatea
disponibilă, legiuitorul a prevăzut ca ultimă operaţiune, reunirea fictivă la activul net a valorii donaţiilor
făcute de defunct în timpul vieţii. Această reunire nu este însă efectivă, ci ea se face doar pentru calcul.
Scopul este acela de a vedea dacă liberalităţile făcute de defunct prin donaţii şi legate se situează în
limitele cotităţii disponibile a moştenirii. Dacă limitele cotităţii disponibile sunt depăşite se va pune
problema aducerii efective la masa succesorală a bunurilor donate (aceasta se poate realiza în natură
sau prin echivalent).
Potrivit art. 1091 alin. (3) C.civ., „nu se va ţine seama în stabilirea rezervei de darurile obişnuite,
de donaţiile remuneratorii şi, în măsura în care nu sunt excesive, nici de sumele cheltuite pentru
întreţinerea sau, dacă este cazul, pentru formarea profesională a descendenţilor, a părinţilor sau a
soţului şi nici de cheltuielile de nuntă”.
4.5. Determinarea valorii rezervei şi a cotităţii disponibile
În final, arătăm că potrivit art. 1091 alin. (5) C.civ., „rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă
se calculează în funcţie de valoarea stabilită potrivit alin. (1). La stabilirea rezervei nu se ţine seama
de cei care au renunţat la moştenire, cu excepţia celor obligaţi la raport, potrivit art. 1147 alin. (2)”.
5. Reducţiunea liberalităţilor excesive
5.1. Sediul materiei şi noţiunea reducţiunii liberalităţilor excesive

Reglementarea reducţiunii liberalităţilor excesive se regăseşte în cuprinsul art. 1092-1098 C.civ.
Reducţiunea liberalităţilor excesive este sancţiunea civilă care priveşte donaţiile şi legatele făcute de
defunct, care aduc atingere rezervei succesorale a moştenitorilor rezervatari, ce are drept efect
reducerea acestora în limita cotităţii disponibile, de care s-ar fi putut dispune în mod neîngrădit prin
liberalităţi.
Potrivit art. 1092 C.civ., „după deschiderea moştenirii, liberalităţile care încalcă rezerva
succesorală sunt supuse reducţiunii, la cerere”.
5.2. Persoanele care pot invoca reducţiunea liberalităţilor excesive

Potrivit art. 1093 C.civ., „reducţiunea liberalităţilor excesive poate fi cerută numai de către
moştenitorii rezervatari, de succesorii lor, precum şi de către creditorii chirografari ai moştenitorilor
rezervatari”.
5.3. Ordinea reducţiunii liberalităţilor excesive

Ordinea în care se efectuează reducţiunea liberalităţilor excesive vizează situaţia în care defunctul
a făcut mai multe liberalităţi (donaţii şi/sau legate) prin care s-a adus atingere rezervei succesorale, prin
depăşirea limitelor cotităţii disponibile. Reducţiunea va opera chiar dacă liberalităţile au fost făcute în
beneficiul unei singure persoane sau dacă au fost făcute unor persoane diferite, dacă prin acestea s-a
adus atingere rezervei succesorale.
Noul Cod civil stabileşte următoarele trei reguli:
a) Legatele se reduc înaintea donaţilor, potrivit art. 1096 alin. (1) C.civ.
b) Legatele se reduc toate deodată şi proporţional, afară dacă testatorul a dispus că anumite legate
vor avea preferinţă, caz în care vor fi reduse mai întâi celelalte legate, potrivit art. 1096 alin. (2) C.civ.
c) Donaţiile se reduc succesiv, în ordinea inversă a datei lor, începând cu cea mai nouă, potrivit
5.4. Căile procedurale de exercitare a dreptului la reducţiune
Potrivit art. 1092 C.civ., „după deschiderea moştenirii, liberalităţile care încalcă rezerva
succesorală sunt supuse reducţiunii, la cerere”. Aceasta înseamnă că reducţiunea nu operează de drept,
ea trebuind să fie invocată de persoanele expres şi limitativ enumerate în art. 1093 C.civ., respectiv
moştenitorii rezervatari, succesorii acestora şi creditorii chirografari ai moştenitorilor rezervatari.
Reducţiunea nu poate fi invocată din oficiu de instanţa de judecată.
Potrivit art. 1094 alin. (1) şi (2) C.civ., „reducţiunea liberalităţilor excesive se poate realiza prin
buna învoială a celor interesaţi. În lipsa unei asemenea învoieli, reducţiunea poate fi invocată în faţa
instanţei de judecată pe cale de excepţie sau pe cale de acţiune, după caz”.
5.5. Efectele reducţiunii liberalităţilor excesive

Potrivit art. 1097 alin. (1) C.civ., „reducţiunea are ca efect ineficacitatea legatelor sau, după caz,
desfiinţarea donaţiilor în măsura necesară întregirii rezervei succesorale”. Aceasta înseamnă că
reducţiunea se va realiza diferit, după cum liberalitatea se prezintă sub forma donaţiei sau a legatului.
5.6. Reducţiunea unor liberalităţi speciale

Potrivit art. 1098 C.civ., „dacă donaţia sau legatul are ca obiect un uzufruct, uz ori abitaţie sau o
rentă ori întreţinere viageră, moştenitorii rezervatari au facultatea fie de a executa liberalitatea astfel
cum a fost stipulată, fie de a abandona proprietatea cotităţii disponibile în favoarea beneficiarului
liberalităţii, fie de a solicita reducţiunea potrivit dreptului comun. Dacă moştenitorii rezervatari nu se
înţeleg asupra opţiunii, reducţiunea se va face potrivit dreptului comun”.
Raportul donaţiilor
NOTE DE CURS
1. Sediul materiei şi noţiunea de raport al donaţiilor
Raportul donaţiilor este reglementat în art. 1146-1154 C.civ. Potrivit art. 1146 alin. (1)
C.civ., „raportul donaţiilor este obligaţia pe care o au între ei soţul supravieţuitor şi
descendenţii defunctului care vin efectiv şi împreună la moştenirea legală de a readuce la
moştenire bunurile care le-au fost donate fără scutire de raport de cel care lasă moştenirea”.
Obligaţia de raport este reglementată prin norme supletive, nu imperative, ceea ce înseamnă
că defunctul poate să dispună în favoarea descendenţilor săi şi a soţului supravieţuitor prin
donaţii scutite de raport, în acest sens dispunătorul urmărind favorizarea celui gratificat,
respectiv donaţia nu va fi considerată ca un avans asupra moştenirii. Dacă defunctul recurge la
astfel de donaţii scutite de raport, ele vor avea caracter definitiv ca donaţii, nefiind supuse
raportului, însă fiind supuse reducţiunii în măsură în care depăşesc limitele cotităţii disponibile.
2. Domeniul de aplicare a raportului donaţiilor
Vom avea în vedere în primul rând, persoanele care datorează raportul donaţiilor (debitorii
obligaţiei de raport) şi în al doilea rând, donaţiile care sunt supuse obligaţiei de raport, precum
şi donaţiile nesupuse acestei obligaţii.
2.1. Persoanele care datorează raportul donaţiilor (debitorii obligaţiei de raport)
Obligaţia de a raporta donaţiile primite de la defunct, din categoria moştenitorilor legali ai

acestuia, o au doar soţul supravieţuitor, atunci când vine în concurs cu descendenţii, precum
şi descendenţii defunctului. În ceea ce priveşte categoria descendenţilor, în aceasta sunt incluşi
atât descendenţii din căsătorie, din afara căsătoriei (dacă filiaţia a fost stabilită potrivit legii),
cei adoptaţi precum şi cei rezultaţi din reproducerea umană asistată cu terţ donator. Donaţiile
făcute în favoarea acestora de către defunct se apreciază că nu au caracter definitiv, constituind
un avans în contul moştenirii.
2.2. Donaţiile care sunt supuse raportului şi donaţiile care nu sunt supuse raportului
Este de precizat că obligaţia de raport vizează numai donaţiile, nu şi legatele. Astfel,

legatarul (universal, cu titlu universal sau cu titlu particular) nu are obligaţia de raporta
donaţiile primite de le defunct.
Legiuitorul nu a enumerat donaţiile supuse raportului, preferând să reglementeze expres
doar donaţiile nesupuse raportului. În aceste condiţii, toate donaţiile, cu excepţia celor nesupuse
raportului enumerate limitativ, sunt raportabile. Aşadar, sunt supuse raportului donaţiile făcute
prin act autentic, darurile manuale şi donaţiile indirecte. Sunt raportabile şi donaţiile grevate
de sarcini, însă în această situaţie este raportabil doar beneficiul rezultând prin scăderea valorii
sarcinii din valoarea donaţiei. Această soluţie este valabilă şi în cazul donaţiei remuneratorii
care a depăşit valoarea serviciilor prestate, caz în care se va scădea din valoarea donaţiei
valoarea serviciilor şi se va raporta respectivul beneficiu. Sunt raportabile şi donaţiile simulate,
dacă prin acestea dispunătorul nu a intenţionat să facă o donaţie scutită de raport.
Nu sunt supuse raportului, potrivit art. 1150 C.civ.:
a) donaţiile pe care defunctul le-a făcut cu scutire de raport.
b) donaţiile deghizate sub forma unor înstrăinări cu titlu oneros sau efectuate prin persoane
interpuse, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că cel care a lăsat moştenirea a urmărit un
alt scop decât scutirea de raport.
c) darurile obişnuite, donaţiile remuneratorii şi, în măsura în care nu sunt excesive, sumele
cheltuite pentru întreţinerea sau, dacă este cazul, pentru formarea profesională a descendenţilor,
a părinţilor sau a soţului şi nici cheltuielile de nuntă, în măsura în care cel care lasă moştenirea
nu a dispus altfel.
d) fructele culese, veniturile scadente până în ziua deschiderii moştenirii şi echivalentul
bănesc al folosinţei exercitate de donatar asupra bunului donat.
e) bunul a pierit fără culpa donatarului
f) în plus, faţă de prevederile art. 1150 C.civ., precizăm că nu este supusă obligaţiei de raport
clauza de preciput reglementată în art. 333 C.civ.
3. Condiţiile raportului donaţiilor
Pentru ca donaţiile să fie raportabile se cer a fi întrunite în mod cumulativ următoarele

condiţii:
a) existenţa unuia sau mai multor descendenţi ai defunctului care să vină la moştenirea ab
intestat în concurs cu soţul supravieţuitor sau existenţa mai multor descendenţi ai defunctului
care să vină la moştenirea ab intestat în concurs singuri (fără soţul supravieţuitor).
b) moştenitorul obligat la raport să fi acceptat moştenirea defunctului. Dacă soţul
supravieţuitor sau descendenţii renunţă la moştenirea legală lăsată de defunct, vor putea păstra
liberalitatea primită în limitele cotităţii disponibile şi nu vor avea obligaţia de raport, aşa cum
stabileşte art. 1147 alin. (1) C.civ. În mod excepţional, art. 1147 alin. (2) C.civ. prevede că,
„prin stipulaţie expresă în contractul de donaţie, donatarul poate fi obligat la raportul donaţiei
şi în cazul renunţării la moştenire. În acest caz, donatarul va readuce la moştenire numai
valoarea bunului donat care depăşeşte partea din bunurile defunctului la care ar fi avut dreptul
ca moştenitor legal”.
c) moştenitorul legal al defunctului să aibă şi calitatea de donatar.
d) donaţia făcută în favoarea soţului supravieţuitor sau a descendenţilor să nu fi fost scutită
de raport.
4. Persoanele care pot cere raportul donaţiilor
Potrivit art. 1148 C.civ., dreptul de a cere raportul îl au numai descendenţii şi soţul
supravieţuitor, precum şi, pe cale oblică, creditorii personali ai acestora.
Donaţiile trebuie dovedite de cei care solicită raportul şi este de menţionat că aceştia, având
calitatea de terţi faţă de contractul de donaţie, vor putea utiliza orice mijloc de probă.
5. Modul cum se realizează raportul donaţiilor
Art. 1151 alin. (1) şi (2) C.civ. prevede că „raportul se face prin echivalent. Este
considerată nescrisă dispoziţia care impune donatarului raportul în natură.
Cu toate acestea, donatarul poate efectua raportul în natură dacă la data cererii de raport
este încă proprietarul bunului şi nu l-a grevat cu o sarcină reală şi nici nu l-a dat în locaţiune
pentru o perioadă mai mare de 3 ani”.
Aşadar, regula o reprezintă raportul în echivalent (atât în privinţa bunurilor imobile, cât şi a
celor mobile), iar excepţia este raportul în natură. Raportul în natură constă în readucerea
efectivă la masa succesorală a bunului donat.
Potrivit art. 1151 alin. (3) C.civ., „raportul prin echivalent se poate realiza prin preluare,
prin imputaţie sau în bani”.
6. Căile procedurale de realizare a raportului donaţiilor
Potrivit art. 1152 C.civ., „raportul se realizează în cadrul partajului, prin bună învoială
sau pe cale judecătorească.
Raportul cerut de unul dintre moştenitori profită şi celorlalţi moştenitori îndreptăţiţi să
solicite raportul, cu excepţia celor care au renunţat în mod expres la raport”.
7. Modul de evaluare a bunului în cazul raportului prin echivalent
a) Art. 1153 alin. (1) C.civ., instituie regula potrivit căreia „în vederea efectuării raportului
prin echivalent, se ia în considerare valoarea bunului donat la momentul judecăţii, ţinându-se
cont de starea lui din momentul donaţiei, din care se scade valoarea, la momentul judecăţii, a
sarcinilor asumate prin contractul de donaţie”. Evaluarea se va face potrivit aceloraşi reguli
incidente ca şi în cazul calculării rezervei şi cotităţii disponibile. Prin „momentul judecăţii”,
vom desemna, în ipoteza în care raportul se realizează prin buna învoială în cadrul procedurii
succesorale notariale, data la care se efectuează partajul şi implicit raportul donaţiilor în faţa
notarului instrumentator.
b) „Dacă bunul a fost înstrăinat de donatar anterior cererii de raport, se ţine seama de
valoarea lui la data înstrăinării”, potrivit art. 1153 alin. (2) teza I C.civ.
c) „Dacă bunul donat a fost înlocuit cu altul, se ţine cont de valoarea, la data raportului, a
bunului intrat în patrimoniu şi de starea lui la momentul dobândirii”, potrivit art. 1153 alin.
(2) teza a doua C.civ.
d) „Totuşi, dacă devalorizarea bunului intrat în patrimoniu era inevitabilă la data
dobândirii, în virtutea naturii sale, înlocuirea bunului nu este luată în considerare”, potrivit
art. 1153 alin. (2) teza a treia C.civ.
e) „Sumele de bani sunt supuse indexării în raport cu indicele inflaţiei, corespunzător
perioadei cuprinse între data intrării lor în patrimoniu donatarului şi data realizării
raportului”, potrivit art. 1153 alin. (3) C.civ. Textul indicat se referă la subrogaţia cu titlu
particular.
8. Raportul în natură
Aşa cum am menţionat, regula este că raportul se face prin echivalent. Cu titlu de excepţie,
raportul se face şi în natură. Potrivit art. 1151 alin. (1) teza finală C.civ., „este considerată
nescrisă dispoziţia care impune donatarului raportul în natură”. Aşa cum arată art. 1151 alin.
(2) C.civ., „(…) donatarul poate efectua raportul în natură dacă la data cererii de raport este
încă proprietarul bunului şi nu l-a grevat cu o sarcină reală şi nici nu l-a dat în locaţiune
pentru o perioadă mai mare de 3 ani”. În concluzie, donatarul poate efectua raportul în natură,
dacă aceasta îl avantajează. Defunctul nu-i poate impune donatarului raportul în natură, fiind
considerată nescrisă acea dispoziţie.
I) Reclamantul A, soț supraviețuitor, a chemat în judecată la data de 20 ianuarie 2019 pe pârâta
B, solicitând reducțiunea testamentului autentificat la data de 10 februarie 2015 prin care
defuncta C, decedată la data de 19 martie 2016, i-a testat pârâtei un imobil, încălcând, astfel,
rezerva succesorală a reclamantului. Pârâta B a solicitat respingerea acțiunii, arătând că este,
la rândul ei, moștenitoare rezervatară și că, oricum, imobilul a fost vândut de către C lui D la
data de 31 octombrie 2015. Reclamantul solicită înlăturarea apărărilor pârâtei, menționând că,
potrivit sentinței civile nr.29/10 decembrie 2016, definitivă, contractul a fost desființat în urma
admiterii cererii de rezoluțiune pe care a formulat-o A în contradictoriu cu D și cu pârâta B.
Toate susținerile de fapt ale părților au fost dovedite prin probele administrate în cauză.
Cerințe:
1) Arătați dacă reclamantul poate cere reducțiune testamentului și care sunt, potrivit
dispozițiilor legale, persoanele care pot cere reducțiunea liberalităților excesive;
2) Arătați care este termenul de prescripție extinctivă și momentul de la care începe să curgă
în cazul acțiunii în reducțiunea liberalităților excesive;
3) Indicați argumentat dacă cererea este întemeiată.
II) Reclamantul X, fiu al defunctului D, a intentat o acțiune împotriva pârâților Y și Z,

solicitând instanței să constate că întreaga masă succesorală i se cuvine lui, în calitate de
descendent, întrucât, deși tatăl său a întocmit un testament autentic în favoarea pârâților pe care
i-a instituit legatari universali, ulterior a distrus în mod voluntar acel testament prin ruperea lui
în bucăți. Reclamantul a considerat că ruperea în bucăți a acelui testament de către D, în
prezența lui X, Y și Z, reprezintă un caz de revocare voluntară tacită. În subsidiar, reclamantul
a solicitat să se dispună reducțiunea liberalității în limitele cotității disponibile și ieșirea din
indiviziune. Reclamantul X, care a intentat acțiunea fără a consulta un avocat vă solicită o
consultație juridică în cadrul căreia urmează să răspundeți la următoarele probleme:
1) Pot exista doi legatari universali? Motivați;
2) Care este punctul dvs. de vedere cu privire la capătul principal și la cel subsidiar de cerere?
3) Independent de acțiunea formulată, dacă X ar fi venit la moștenire doar în concurs cu S,
soția supraviețuitoare a lui D, ambii fiind moștenitori legali, S ar fi avut, pe lângă cota sa
legală, și dreptul special asupra mobilelor și obiectelor aparținând gospodăriei casnice?
1. Întinderea rezervei fiecărui ascendent privilegiat este de jumătate din cota sa de

moștenire legală. Astfel, varianta corectă este:
A. 1/12 din moștenire, dacă vine în concurs atât cu soțul supraviețuitor, cât și cu colateralii
privilegiați; 1/8, dacă vine în concurs cu colateralii privilegiați; 1/8 dacă vine în concurs cu
soțul supraviețuitor;
B. 1/8, dacă vine în concurs atât cu soțul supraviețuitor, cât și cu colateralii privilegiați;
C. 1/4, dacă vine în concurs atât cu soțul supraviețuitor, cât și cu colateralii privilegiați.
Alex KIS
Opţiunea succesorală. Studiu de drept

roman şi de drept civil
Alex KIS
Avocat în Baroul Cluj
doctrină
ABSTRACT
Over the centuries, the view on law has evolved and arguments need no longer
be provided, we can consider them as absolute presumptions. With regard to the
option to accept or disclaim an inheritance, it took more than a thousand years to
evolve from mandatory acceptance in Roman law to the point of conferring their
own rights to heirs. At present, an ideal democratic society of continental law that
we might be related to, will still be the one preserving the reserve as a tradition
and a necessity.
Keywords: option, French doctrine, acceptance, disclaimer, reserve.
REZUMAT
De-a lungul secolelor, viziunea asupra dreptului a evoluat, iar argumente în acest
sens nici nu mai trebuie expuse, le putem lua ca fiind prezumţii absolute. În materia
opţiunii succesorale, de la acceptarea forţată din dreptul roman până la a conferi
un drept propriu succesibililor a fost nevoie de o perioada îndelungată, care o
depăşeşte pe cea milenară. Totuşi şi până în prezent, o societate democratică ideală
de drept continental la care ne-am putea raporta va fi aceea care păstrează rezerva
ca o tradiţie şi ca o necesitate.
Cuvinte-cheie: opţiune, doctrina franceză, acceptare, renunţare, rezervă.
Legislaţie relevantă: Noul Cod civil, art. 1100 – art. 1124
Motivaţie
O persoană de nivel mediu când deschide o succesiune se află în faţa celei mai adevărate
provocări din punct de vedere patrimonial. Fiind vorba, în principiu, de drepturi cu o valoare

Opţiunea succesorală. Studiu de drept roman şi de drept civil
economică substanţială, interesul în materia succesiunilor va fi întotdeauna ridicat. Miza e foarte

mare mai ales dacă „jucătorii” sunt mai mulţi. După omagii şi tristeţe, de multe ori aparente aduse
defunctului, urmează „jocul succesiunilor” în publicul restrâns, adică succesibilii şi persoanele
care se consideră succesibili. Chiar dacă aceştia din urmă nici măcar nu l-au cunoscut pe defunct,
fiecare devine mai mult sau mai puţin obsesiv asupra ideii de a culege substanţa patrimonială pe
care defunctul a lăsat-o la data decesului. La fel cum succesiunea se deschide la momentul unui
deces, la fel şi discuţiile pro acceptare şi pro renunţare încep să apară, unele chiar intempestiv
încă din momentul ceremoniei de înmormântare, chiar de la masa de unde este bocit de cujus
se vor auzi voci „eu vreau atât, cutare merită atât”.
La notar se prezintă dintre cele mai diferite persoane, apropiate, depărtate de defunct, nu
contează, fiecare încearcă să vadă la cât anume se pot aştepta (dacă ar putea, ar lua tot, individual
şi numai ei). Din acest moment intervine „vocea” legiuitorului în cazul succesiunilor legale şi
„vocea” defunctului când întâlnim testamente în succesiune.
După cum spunea profesorul Dan Popescu, „cu o persoană afli dacă eşti prieten atunci când
deschizi o succesiune.” E greu ca o succesiune să nu lase urme relaţiilor sociale dintre aceia care
îşi fac apariţia la notar. Tocmai de aceea există o bază legală care reuşeşte să mai amelioreze
disputele ce se vor naşte pentru că doar un princeps legibus solutus est, şi din fericire succesibilii
vor fi nevoiţi a se supune legii.
Nu e de neglijat nici dreptul roman, pentru că acum două milenii, justiţia îşi avea un cuvânt greu
de spus, iar organizarea şi disciplina erau pretutindeni la Roma. Şi trebuie menţionat că dacă
Roma s-a întins pe durata a peste 1300 de ani, doctrina şi jurisprudenţa romană pe care o avem
la dispoziţie ne este suficientă pentru a ne forma un cadru general despre ei, însă ne îndoim că
am reuşit aflăm toate instituţiile care guvernau cel mai puternic stat care a existat vreodată.
Discuţiile noastre se vor raporta de asemenea la doctrina franceză cât şi la doctrina din provincia
Quebec, dat fiind că actuala reglementare în materia dreptului civil este de inspiraţie franceză,
cu o influenţă de common law inspirată din dreptul Quebec-ului şi totodată pusă în armonie cu
tradiţiile culturale române. Considerăm doctrina franceză ca fiind doctrina perfectă pentru o
societate democratică. Este perfectă pentru că are o dinamică fulminantă şi pentru orice speţă
găsim în doctrina franceză un răspuns. Orice om îşi doreşte să facă ceva ce n-a văzut Parisul.
Capitolul I. Drept Roman
Secţiunea 1. Introducere
1.1. Transmiterea patrimoniului din cauza decesului unei persoane
La decesul unei persoane, patrimoniul său nu dispare, el conservă unitatea lui şi sub numele
de succesiune el va trece în mâinile succesorilor universali sau cu titlu universal al defunctului.
Jurisconsulţii romani au imaginat o ficţiune pentru a explica faptul că succesiunea poate să
păstreze unitatea sa după moarte proprietarului până în ziua când ea va fi deferită unui
moştenitor. Ei o considerau ca o persoană morală aşa încât pe tot timpul cât ea era fără stăpân,
devenea ea însăşi subiectul drepturilor şi al obligaţiilor din care era compusă. Hereditas personam
domini sustinet; dominus heriditas habebiur. Ficţiunea aceasta a devenit inutilă în dreptul nostru,

Alex KIS
pentru că transmiterea patrimoniului operează imediat, mortis causa, de la persoana defunctului

la aceea a succesorilor.[1]
Succesiunea poate fi deferită uneia sau mai multor persoane. Deferirea aceasta se operează fie
pe cale de succesiune ab intestat sau legitimă, fie pe cale de succesiune testamentară. Legea
determină în succesiunea ab intestat, care sunt persoanele chemate să primească moştenirea. În
succesiunea testamentară, proprietarul însuşi desemnează persoanele cărora el vrea să transmită
drepturile sale. Această transmisiune se aplică nu numai drepturilor, ci şi obligaţiilor.
Dat fiind că dreptul de proprietate era instituit pentru împlinirea unui cult ereditar, nu era cu
doctrină
putinţă ca acest drept să se stingă după scurta existenţă a unui individ. Omul moare; cultul
rămâne; focul sacru nu trebuie să se stingă şi nici mormântul nu trebuie părăsit. Religia casnică
continuându-se, dreptul de proprietate trebuie să se continue odată cu ea.[2]
La moartea lui de cujus, moştenirea este oferită moştenitorului pe care legea îl indică sau celui
instituit de către testator. În general, moştenitorul trebuie să-şi manifeste voinţa de a accepta. Sunt
situaţii când succesorul, fiind învestit de plin drept cu calitatea de succesor, nu o poate refuza.[3]
1.2. Nemo pro parte testatus pro parte intestatus decedere potest
O persoană nu putea să îşi lase moştenirea parţial prin testament şi partea rămasă să fie
deferită conform regulilor ab intestat. Testamentul trebuia să cuprindă întregul patrimoniu. Dacă
testatorul a dispus doar în parte de moştenirea sa, atunci restul nu trecea la succesorii legali, ci
întreg patrimoniul trecea la cei gratificaţi. Excepţii de la acest principiu erau admisibile doar în
cazul testamentelor legionarilor.[4]
Secţiunea 2. Categorii de moştenitori ce pot dobândi o succesiune la Roma
La Roma existau trei categorii de moştenitori care dobândesc succesiunea la moartea lui de cujus:
heredes sui et necessarii şi heredes necessarii. A treia categorie, voluntarii care vin proprio iure la
moştenire, erau numiţi heredes extranei.
2.1. Heres suus et neccesarius
La moartea lui de cujus, heredes sui devin sui iuris. Contribuind la alcătuirea patrimoniului familial
încă din timpul vieţii şefului de familie, ei sunt socotiţi coproprietari cu acesta, şi de aceea, nu pot
refuza să accepte ceea ce, în fapt, le aparţinea încă de mai înainte. De aceea, pe lângă denumirea
de heredes sui au şi pe aceea de necessarii, ei dobândind moştenirea ipso iure, şi chiar în contra
voinţei sale îndată ce era deschisă[5]. Acest fapt putea să aducă un prejudiciu moştenitorilor
[1]1
A. Colin, H. Capitant, J. de la Morandiere, Curs elementar de drept civil francez, Monitorul Oficial şi Imprimeria Statului,
Bucureşti, 1940, p. 135.
F. de Coulanges, Cetatea antică – studiu asupra cultului, dreptului şi instituţiilor, Greciei şi Romei, vol. 1, Ed. Meridiane,
[2]

[3]
M.D. Bob, V. Hanga, Curs de drept privat roman, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 232.
A. Berger, Encyclopedic Dictionary of Roman Law, Ed. The American Philosophical Society, Independence Square,
[4]
Philadelphia, 1953, reeditată 1991, p. 595.

[5]
D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil roman in comparaţiune cu legile vechi şi cu
principalele legislaţiuni străine, tomul III, partea 2, Ed. Tipografiei ziarului „Curierul judiciar”, Bucureşti, 1915, p. 284.

sus-menţionaţi, dacă succesiunea era insolvabilă, căci în asemenea cazuri, ei trebuiau să

plătească, din propriul lor patrimoniu, datoriile care depăşeau activul succesoral. Pentru a evita o
astfel de situaţie, pretorul a dat într-o epocă în care coeziunea familială şi ideea de coproprietate
tindeau să dispară, moştenitorilor sui et necessarii un aşa-zis ius abstinendi (drept de abţinere),
pe temeiul căruia aceştia, fără să renunţe, rămân totuşi străini de moştenire; ca urmare a acestui
fapt, moştenirea va fi vândută în numele defunctului, iar moştenitorii vor scăpa de infamie şi de
obligaţia de a achita din patrimoniul personal pe creditorii aparţinând succesiunii de care ar fi
putut beneficia sau să fie prejudiciaţi. După cum se ştie femeile nu putea dobândi niciodată o
moştenire ab intestat (decât indirect, cum vom vedea mai jos), de asemenea ele nu putea lăsa
eventualilor succesibili bunurile sale. Femeile care nu se aflau sub puterea unui stăpân puteau
dispune de bunurile lor prin testament.
Heredes sui erau socotiţi ca fiind moştenitorii de primă linie a succesiunii, indiferent dacă aceasta
era legală sau testamentară. De regulă aceştia erau fiii, dar prin voinţa lui pater familias se putea
deroga de la aceasta, exheredându-i pe fii.
În a doua linie, odată acceptată moştenirea, deveneau succesori şi toţi descendenţii defunctului,
cu condiţia ca aceştia să fi fost calificaţi că fiind legitimi în timpul vieţii lui pater familias sau chiar
ulterior datei decesului acestuia în cazurile în care descendenţii erau doar concepuţi la momentul
deschiderii succesiunii. Trebuie menţionat că moştenitorii de linie secundă erau luaţi cumulativ,
ca fiind beneficiari indiferent de sexul sau de gradul lor şi că ei trebuiau să se afle sub puterea
moştenitorului beneficiar al succesiunii lui pater familias de prima linie. Cu toate acestea, ei
puteau fi exheredaţi de către pater familias, sau tot acesta să instituie prin testament o condiţie
către heredes sui ca unii dintre moştenitori să fie exheredaţi.
Consecinţele deduse de doctrina romană care stau la baza acceptării silite de către urmaşul
moştenitor, heredes sui:
1. Cultul familiei nu suferă nicio întrerupere, dacă pater familias decedează.

2. Descendentul accepta moştenirea, indiferent dacă se afla la o vârstă fragedă, sau dacă avea
lipsă de discernământ sau chiar dacă era absent o perioadă.
3. Calitatea de neccessarius îi conferea şi dezavantaje în situaţia în care, de exemplu, se aplica
acţiunea bonorum venditio, el se făcea vinovat de infamie.
2.2. Servus cum libertate heres institutus
Moştenitorii necesari erau sclavii pe care stăpânii îi instituiau ca succesori în testamentul lor
pentru cazul în care moştenirea era insolvabilă. La fel ca moştenitorii heredes sui et necesarii
ei nu puteau repudia moştenirea, aceasta revenindu-le ipso jure. Motivele pentru care erau
instituiţi ca legatari, erau cât se poate de clare, protecţia creditorilor succesiunii şi după decesul
lui pater familias era asigurată în acest mod. Prin urmare, era vorba de acei res mancipi care
primeau puterea de a dobândi drepturile şi obligaţiile defunctului, fiind socotiţi continuatori ai
persoanei defunctului care erau desemnaţi, în principiu, pentru a satisface creanţele creditorilor,
prin maximizarea profitului patrimoniului succesoral aflat în puterea sclavului dar şi, eventual,
prin trecerea sclavului în puterea creditorilor, care prin muncă fizică sau intelectuală depusă să
ajungă la un nivel de profit şi performanţe care să echivaleze cu datoriile pe care de cujus – pater
familias le avea în contra creditorilor la data deschiderii succesiunii.

Alex KIS
Sclavul trebuia să fie dezrobit, trecând la libertate, prin testament de către dominus, dacă pater
familias îşi dorea că la data decesului creanţele creditorilor succesiunii să fie satisfăcute prin
diligenţa sclavului. Dezrobirea, implicit libertatea era considerată ca fiind preţul acceptării
liberalităţii de către sclav, iar numai aşa sclavul putea deveni un moştenitor necesar [6].
Succesiunea fiind insolvabilă, creditorii defunctului puteau să urmărească şi bunurile pe care
sclavul moştenitor avea să le dobândească în viitor, deoarece acestuia i se acordă şi libertatea
odată cu instituirea sa ca erede.
Creditorii defunctului vindeau bunurile per universitatem, şi le vindeau că fiind bunuri ale
moştenirii, nu aparţinând cuiva anume. Dacă de pe urma vânzării nu se realiza satisfacerea
doctrină
integrală a unor creanţe atunci imediat răspunzător venea sclavul, care era obligat să suporte
consecinţele unui debitor insolvabil din dreptul român.
2.3. Bonorum separatio în cazul delatio hereditatis şi aditio (fie impusă sclavilor, fie
moştenitorilor viitori capi de familie sau voluntari)
Constă în separarea patrimoniului succesoral de cel al sclavului care dobândea forţat moştenirea.
Era în avantajul creditorilor succesiunii evitând o scădere în valoare a patrimoniului succesiunii
datorită sclavului, fiind protejaţi faţă de creditorii sclavului, sclav care putea să fie insolvent.
Bonorum separatio a fost extinsă şi la legatari.
Bonorum separatio nu opera în sens invers, adică atunci când moştenirea era insolvabilă, creditorii
sclavului să fi putut să ceară separaţia de patrimonii.[7]
Pe timpul vieţii sale, sclavul era obligat să satisfacă creditorii succesiunii de principiu din
bunurile succesiunii, dacă acesta nu a reuşit la momentul acceptării să le achite creanţele
tuturor creditorilor, cei din urmă având posibilitatea să vină să îşi încaseze creanţele peste limita
patrimoniului succesoral dacă sclavul a redus valoarea bunurilor pe care le-a lăsat pater familias.
Justinian a limitat perioada în care creditorii succesiunii ar fi putut să vină să îşi redobândească
bunurile la 5 ani de la acceptarea moştenirii.[8] Separaţia de patrimonii cuprindea pe latura
moştenirii atât bunurile succesiunii cât şi fructele sau creşterile în valoare.
Pe scurt, sclavul răspundea cu propriul său patrimoniu de obligaţiile defunctului care trebuiau
transmise altora, inclusiv cele care s-au născut mortis causa (legate, cheltuieli de înmormântare).
Procedura bonorum separatio, în acelaşi mod, era impusă şi moştenitorilor heredes sui precum şi
celor ce au un drept propriu de opţiune, heredes extranei.
Diferit faţă de dreptul nostru şi asemănător cu dreptul anglo saxon era faptul că primele 2
categorii de persoane (cei din delatio) care puteau dobândi moştenirea prin intermediul succesiuni
ex testamento erau consideraţi ca fiind aleşi doar în situaţii excepţionale, însăşi moştenirea ab
intestat fiind considerată o excepţie de la regulă, regula fiind cea a moştenirii testamentare.
Distincţia între aceste două categorii de acceptanţi siliţi nu prezenta importantă în dreptul civil
roman.[9]
[6]
A. Calixte, Precis de Droit Romain, Tome Premier, Ed. Librăria Cotillon, Librăria Consiliului de Stat şi Societăţii de drept
comparat, Paris, 1885, p. 919.
[7]
A. Berger, Encyclopedic Dictionary of Roman Law, Ed. The American Philosophical Society, Independence Square,
Philadelphia, 1953, reeditată 1991, p. 701.
[8]
I. Puhan, RIMSKO PRAVO (drept roman), Ed. Naucna kniga, Belgrad, 1977, p. 392.
[9]
Ulpian, XXII, 24.

2.4. Liberi non in potestate, adgnatus promixus, gentiles – proprio iure
O a treia categorie de moştenitori erau heredes extranei sau cei voluntari, adică desemna acea
categorie de persoane care pot moşteni o succesiune provenită din partea unui pater familias,
dar care spre deosebire de celelalte două categorii de moşteniri nu se cerea condiţia ca eredele
să fie sub puterea lui pater familias, prin urmare cel ce acceptă moştenirea în acest mod nu era
socotit ca fiind un acceptant forţat ci era necesar ca ei să accepte prin unul din modurile de
acceptare a succesiunii.
Toţi ceilalţi moştenitori care nu se află sub puterea testatorului se numesc externi. Astfel,
moştenitorii care nu se află sub puterea unui dominus şi totodată sunt gratificaţi sau nu de el,
sunt reputaţi că fiind externi. Pentru acelaşi motiv, se includ aici şi moştenitorii-fii care au fost
gratificaţi de femei neaflate sub putere paternală. De asemenea sub consideraţi voluntari şi
sclavii stăpânului care în timpul vieţii sale au fost puşi în libertate şi ulterior au fost gratificaţi, la
decesul stăpânului ei venind la moştenire ca moştenitori externi.[10] Moştenitorii voluntari puteau
fi gratificaţi pur şi simplu sau liberalitatea de care puteau beneficia putea fi pusă sub condiţie
de către testator.
2.5. Situaţia persoanelor juridice
Se includ aici persoanele juridice care au fost pe deplin capabile să primească prin testament până
la finele sec. I. d. Hr., din acel moment conturându-se jurisprudenţial conceptul de personalitate
juridică, nu s-a mai admis ca o ficţiune să fie continuatoarea persoanei defunctului.[11]
Pe durata republicii şi a imperiului roman capacitatea de a accepta o moştenire de către

o persoană juridică era fie înlăturată total sau parţial fie acceptată deplin, existând şi reguli
generale şi excepţii. Însă, în perioada Dominatului, s-a consolidat regula deplinei capacităţi.
Cetăţile, corporaţiile şi instituţiile religioase aveau o largă posibilitate de a accepta moştenirea
prin testament.[12]
Secţiunea 3. Mecanismul opţiunii. Forme şi excepţii
3.1. Acceptarea
Indiferent dacă era vorba de succesiunea testamentară sau legală, acceptarea ipso jure a moştenirii
opera întotdeauna în favoarea sau defavoarea heredes sui et neccessari şi heredes neccesari,
această procedură se numea delatio hereditatis. Heredes extranei dobândeau succesiunea prin
puterea lor proprie de opţiune (proprio iure), iar procedura se numea aditio.[13]
Acceptarea moştenirii se făcea fie în mod expres, fie tacit; expres, în forme solemne sau printr-o
simplă declaraţie clară de voinţă, tacit, când succesorul îndeplinea anumite acte pe care nu le
putea face decât în calitate de erede (încasând o creanţă a succesiunii, plătind impozite).
[10]
Gai, Institutiones, II, 161.
[11]
M.D. Bocşan, Evoluţia succesiunii testamentare in dreptul roman, Cluj-Napoca, 2000, p. 38.
[12]
Idem, p. 39.
[13]
A. Guarino, Diritto privato romano, ed. a 5-a, Ed. Jovene, Napoli, 1976, p. 420.

Alex KIS
După dreptul pretorian este suficient ca eredele să ceară pretorului bonorum possessio, pentru
ca moştenirea să-i fie atribuită (agnitio bonorum possessionis).[14]
Opţiunea moştenitorului de a accepta sau de a renunţa la succesiune nu era îngrădită în dreptul

civil de nicio limită în timp. Deoarece acest sistem prezenta unele inconveniente în ceea ce
priveşte administrarea bunurilor ereditare, se obişnuia ca testatorul să instituie pe moştenitorul
său extraneus cu obligaţia de a se pronunţa, în formă solemnă în termenul de 100 de zile. La
rândul său, dreptul pretorian a stabilit că persoanele interesate de soarta succesiunii, cum sunt
creditorii şi legatarii, puteau cere pretorului ca acesta să impună eredelui un termen pentru a se
pronunţa. În general, acest termen era de 100 de zile şi dacă în acest interval moştenitorul nu se
doctrină
pronunţase, era socotit că a renunţat la succesiune.[15] Totodată edictele pretorilor şi constituţiile

împăraţilor dădeau tuturor moştenitorilor fără deosebire între ei, fie testamentari fie legali, un
termen pentru a delibera asupra acceptării sau renunţării la moştenire.[16]
Împăratul Iustinian măreşte termenul până la 1 an (spatium deliberandi), eredele fiind socotit că
a acceptat moştenirea dacă nu s-a pronunţat în acest timp.
Moştenitorul care a acceptat succesiunea devenea proprietarul bunurilor succesorale, fiind obligat
să plătească legatele şi fideicomisele indicate în testament, precum şi datoriile defunctului. Mai
mult: moştenitorul putea fi urmărit de creditori şi ultra vires hereditatis, adică şi peste activul
succesoral dacă activul nu acoperea pasivul. În asemenea situaţii, moştenitorii trebuia să achite
pe creditori din propria sa avere. Justinian stabileşte însă că moştenitorul care face un inventar
şi o preţuire în bani a patrimoniului succesoral, îşi limitează răspunderea sa faţă de creditorii
defunctului numai în limitele activului moştenirii. Este aşa zisul beneficiu de inventar (beneficium
inventarii). Inventarul trebuia să fie întocmit în termen de 3 luni de la data când moştenitorul a
ştiut de deschiderea moştenirii.
Acceptarea moştenirii putea însă aduce unele prejudicii şi creditorilor defunctului, în cazul în
care moştenitorul era insolvabil. Dacă, de pildă, pasivul succesoral era de 100 şi activul tot de
100 iar patrimoniul care se forma în urma succesiunii va avea un activ de 200 şi un pasiv de 300.
Într-o asemenea situaţie creditorii defunctului erau păgubiţi, deoarece, venind în concurenţă
cu creditorii moştenitorului, nu vor primi creanţele în întregime, ci numai o cotă-parte din ele.
La Roma, moştenitorul (heres neccesarius sau suus et necessarius) adică fiul de familie sau
sclavul ridicat la rang de moştenitor de către de cujus, dobândea moştenirea în mod automat,
independent de voinţa sa[17] şi irevocabil, fără a mai putea restrânge, modifica, completa acest act
unilateral impus de către legislaţia romană. Moştenitorul voluntar sau extern nu dobândea putea
dobândi moştenirea la Roma decât printr-o manifestare de voinţa expresă sau tacită. Acceptarea
de la acea vreme, întocmai ca şi astăzi, avea caracter retroactiv, moştenitorul fiind considerat
întotdeauna că a dobândit moştenirea chiar de la data deschiderii moştenirii, fără a mai proceda
la anumite acte pentru dobândirea acestui efect şi fără a-şi impune voinţa. La Roma, acceptarea
sau adiţia de ereditate (ire ad hereditatem) era, în privinţă moştenitorilor voluntari, atributivă de
calitatea de moştenitor, pe când astăzi moştenitorul având calitatea sa de la lege, acceptarea
[14]
A. Berger, op. cit., p. 376.
[15]
M.D. Bob, V. Hanga, op. cit., p. 232.
[16]
Dig., De jure deliberandi, 28, 8.
[17]
D. Alexandresco, op. cit., p. 222.

nu-i conferă o calitate pe care el o are de mai înainte, ci face ca el să nu mai poată renunţa la
moştenirea pe care a primit-o. Încă de la acea vreme acceptarea era nu numai irevocabilă ci era
totală şi indivizibilă La Roma, moştenitorii neccessari şi sui et necessarii nu putea din contra să
refuze moştenirea. Astăzi nu mai există deci moştenitori necessari, toţi fiind voluntari.[18]
3.2. Capacitatea de a primi o succesiune
În principiu, în dreptul roman pentru a putea moşteni, la fel ca în dreptul nostru, nu se cerea
capacitate de exerciţiu, pentru că moştenirea sau dobândirea anumitor drepturi prin moştenire se
putea realiza şi prin mandatari speciali numiţi de către pater familias în cazul în care dreptul roman
sau chiar capul familiei îl considera pe succesor ca fiind unul fără capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, incapabil de a-şi gestiona perpetuu sau temporar moştenirea.
Infans conceptus pro nato habetur quotiens de comodis eius agitur[19] – acesta era momentul de la care
se putea considera că un cetăţean roman dobândea capacitatea de a primi o succesiune, astfel până
şi copilul conceput la data decesului lui de cujus putea fi înzestrat cu anumite drepturi, sau în cel
mai rău caz, obligat la executarea anumitor sarcini, cu condiţia ca el să se nască viu. De principiu, era
obligat să accepte moştenirea indiferent dacă îi aducea sau nu prejudicii patrimoniului său propriu.
Capacitatea de a primi o succesiune este sinonim cu capacitatea de folosinţă în general dar numai
în cazul cetăţenilor romani. Capacitatea de a primi încetează prin deces.
Războiul stă la baza originii sclaviei din momentul în care barbarii pierdeau, aceştia nu mai erau
ucişi ci transformaţi în unelte de muncă ale învingătorilor, romani bineînţeles. De asemenea
ulterior la originea robiei din Roma a ajuns să stea şi faptele sancţionate cu pierderea status
libertatis faptele fiind de natură delictuală (dezertorul) sau contractuală (insolvabilitate), unele
fiind astăzi considerate la limita imposibilului (sosirea unui barbar la Roma căruia nu îi era
asigurată protecţia de un cetăţean roman echivala cu pierderea libertăţii, implicit cu înrobirea,
de asemenea şi refuzul de a efectua serviciul militar[20]). Cum am menţionat, sclavii aveau
capacitatea de a moşteni dar nu era necesar (de fapt era imposibil) ca ei să aibă capacitate
de folosinţă sau de exerciţiu pentru că nu acesta era mecanismul juridic folosit de romani în
vederea urmaşilor sclavi. Sclavii primeau un patrimoniu de fapt numit peculium, iar de drept
rămânea dominus proprietarul acestor bunuri; fiind instituiţi deoarece erau consideraţi melior
per servos condictio nostra fieri potest, deterior fieri non potest, adică capabili de a aduce beneficii
patrimoniului lui de cujus. În funcţie de voinţa testatorului se putea obţine şi dezrobirea sclavului.
Nici la romani, femeia care putea să moştenească nu avea nevoie, pentru primirea moştenirii de
autorizarea bărbatului, fiindcă ea putea să facă o donaţie fără ştirea lui.[21]
3.3. Adiţia de ereditate (aditio hereditatis)
Moştenitorii externi sunt singurii care au timp de deliberare dacă vor face adiţia de ereditate sau
nu. Constă în acceptarea moştenirii de către succesibilii externi, voluntari ca urmare a ultimei
dorinţe aparţinând lui pater familias sau ca urmare a legii civile romane. Ei sunt singurii care îşi
[18]
Idem, p. 222.
[19]
Paul – D.1.5.7.; M. Kaser, Roman private Law, Ed. Butterworths, Edinburg, 1965, p. 65.
[20]
Cicero, Pro Caecina, 33. 96.; L.J. Archer, Slavery and other forms of unfree labour, Ed. Routledge, Londra, 1968, p. 71.
[21]

Alex KIS
puteau accepta partea doar în forma expresă, ei neputând deveni titulari ai moştenirii ipso jure
cum o făceau celelalte categorii de succesibili. Prima formă de aditio hereditatis care a existat era
cretio, următoarele forme au fost pro herede gestio şi aditio nuda voluntate[22]. Orice acceptare
făcută era irevocabilă.[23] În epoca clasică existau două maniere de acceptare: una expresă şi
formală (cretio), cealaltă tacită şi degajată (pro herede gestio). În epoca justiniană nu s-a schimbat
modul de gândire, dar dispare forma cretio de acceptare, şi era cert şi inevitabil că aditio nuda
voluntate îi va lua locul pentru a sta alături de pro herede gestio.[24]
3.4. Acceptarea tacită la Roma (pro herede gerere – gestio, usucapio pro herede)
doctrină
Actele intenţionate ale unui succesibil cum ar fi folosirea bunurilor succesorale, vinderea sau
donaţia bunurilor succesorale, plata datoriilor care intrau în pasivul succesiunii, acţiunea în
justiţie împotriva unui alt succesibil folosindu-se de hereditatis petitio, toate erau considerate
ca fiind acte de acceptare tacită a moştenitorilor de tip heredes sui et neccessarii şi/sau extranei
(depinde de epocă). Iar de la data când jus abstinendi a fost introdus de pretor, actele de mai
sus erau considerate ca fiind pierderea dreptului de abţinere. Pentru a evita pierderea dreptului
de abţinere, succesibilul trebuia să declare în faţa unor martori că actele sale nu reprezintă o
acceptare a moştenirii.[25]
Dacă o persoană poseda un bun care făcea parte din succesiunea defunctului, şi la data decesului
său defunctul nu a reuşit să îşi obţină posesia, cel dintâi ar fi putut deveni proprietar pe terenul
uzucapiunii. Chiar şi pentru imobile era valabilă acest tip de uzucapiune. Uzucaptorul putea chiar
să cunoască că bunul pe care îl are în posesie aparţine patrimoniului succesoral, el nu avea nevoie
nici de bună-credinţă, nici de justă cauză. Motivul pentru care această uzucapiune opera într-un
mod inechitabil era faptul că la Roma se dorea ca succesiunea să fie acceptată cât mai rapid
posibil pentru ca ritualurile familiale să fie întrerupte cât mai puţin timp de la decesul capului
familiei şi să fie reluate de îndată şi totodată creditorii succesiunii, dacă existau, să fie satisfăcuţi
fără întârziere. Cel ce dobândea bunul sau bunurile în acest mod era calificat că fiind moştenitor,
de unde şi denumirea de pro herede.[26]
Termenul de uzucapiune era de 1 an. A fost abolită de împăratul Hadrian.
3.5. Renunţarea (abdicatio)
Numai moştenitorii voluntari numiţi şi străini (extranei), puteau renunţa la succesiunea deschisă
în favoarea lor. Renunţarea nu cerea nici un act solemn, putându-se face printr-o manifestare de
voinţă tacită sau expresă.[27] Încă de la Roma se considera că eredele renunţător (extraneus) nu a
fost niciodată moştenitor, iar cel ce renunţă nu îşi mai putea retracta renunţarea într-un anumit
termen, renunţarea fiind definitivă.[28]
[22]
Gaius, II, 167.
A. Calzada, La acceptation de la herencia en el derecho romano. Aditio nuda voluntate, Zaragoza, 1995; R. Sotty, Droit
[23]
romain, II, 2, în Revista Revue historique de droit francais et etranger, Ed. Dalloz, Paris, p. 389.
[24]
Idem, p. 389.
[25]
[26]
Gai, Institutiones, II, 52-57.
[27]
M.D. Bob, V. Hanga, op. cit., p. 233.
[28]

3.6. Renunţarea la o succesiune viitoare. Pact asupra unei succesiuni viitoare
La Roma asemenea pacte erau considerate contrare bunelor moravuri, prin urmare orice
înţelegere asupra unei succesiuni nedeschise erau nule de drept. Indiferent că era dispusă printr-o
convenţie sau printr-un act unilateral, renunţarea la o succesiune nedeschisă nu era valabilă.
Secţiunea 4. Creditori. Drepturi
4.1. Vinderea bunurilor succesiunii insolvabile prin procedura bonorum venditio
Procedura bonorum venditio a fost o acţiune de executare silită a bunurilor debitorilor insolvabili,
indiferent dacă erau vii sau morţi. A apărut pentru a înlocui manus iniectio (punerea mâinii).
A fost creată prin activitatea pretorului Rutilius în anul 118 i.Hr. A apărut în procedura formulară
şi a dispărut împreună cu aceasta, fiind înlocuită de o altă procedură numită sectio bonorum, prin
aceasta din urmă se putea vinde patrimoniul debitorului insolvabil, per universitatem, adică în
bloc, în întreg conţinutul patrimoniului.
De îndată ce debitorii mărturiseau, sau nu vroiau să ia parte la procesul propriu, sau după
30 de zile de la data când au fost condamnaţi la plata creditorilor, se aplică această procedură. Cu
privire la debitorii decedaţi (în cazul nostru pater familias) nu se cerea condiţia ca să existe vreun
moştenitor sau vreun posesor al patrimoniului succesoral, procedura aplicându-se la cererea
creditorilor.
Venditio bonorum în cadrul procedurii succesorale la Roma conţinea mai mulţi paşi care trebuiau
îndepliniţi de către creditori. În primul rând, ei trebuiau să ceară pretorului punerea în posesie (in
possessionem missio) cu privire la bunurile succesiunii, îndeosebi a activelor succesiunii. În cazul
în care existau mai mulţi creditori aparţinând aceleaşi creanţe sau având creanţe diferite, dintre
aceşti creditori trebuia numit un curator al bunurilor supuse acestei acţiuni. Ulterior, timp de 15
zile, în cazul materiei succesiunilor, procedura trebuia făcută publică pentru a se asigura dacă
mai exista sau nu alţi creditori existenţi la masa succesorală sau pentru a acorda şansa cuiva de
a plăti datoriile debitorului decedat (indiferent cine ar fi plătitorul, fie el un terţ). După aceste
15 zile dacă încă mai exista creditul de plătit din patrimoniul debitorului, acceptanţii siliţi ai
moştenirii se făceau vinovaţi de infamie, dar în anul 47 i.Hr. prin legea in Bonis Iulia cedentis a fost
introdusă excepţia de infamie, prin care acceptanţii siliţi puteau abandona voluntar proprietatea.
Următorul pas era numirea dintre creditori a unui magister bonorum însărcinat cu pregătirea
licitaţiei prin care se vindeau bunurile, împărţirea în active şi în pasive, stabilirea termenelor de
plată şi a garanţiilor, ordinea venirii creditorilor la masa credală (creditori privilegiaţi, creditori
chirografari). Fiind vorba despre un debitor decedat licitaţia se organiza în 5 zile de la expirarea
termenului privind susţinerea publicităţii (cele 15 zile). Exista publicitate şi în cazul organizării
licitaţiei, fiind necesară stabilirea datei şi orei de organizare.
4.2. Lichidarea bunurilor succesorale prin procedura bonorum sectio
Apărută pe vremea primului împărat roman Augustus era o procedură de lichidare a averii. Dacă
de pe urmă defunctului n-a mai rămas nimeni moştenitor sau bonorum possessor, bunurile devin
conform aceleiaşi legi, fără stăpân şi se dispune ca ele să fie trecute fiscului.[29] Bunurile se vindeau
[29]

Alex KIS
aceluia care oferea cel mai mult, cumpărătorul dobândea proprietatea quiritara şi devenea titular
al creditelor şi debitor al debitelor.[30] În această procedură neexistând un raport direct între
insolvabilul care suferise publicatio bonorum sau de cujus (a cărui succesiune era vacantă) şi
cumpărător, intervenea statul care confisca bunurile, vânzându-le nu în numele insolvabilului
sau al de cujus, ci în propriul său nume.[31]
4.3. Exercitarea abstinere se hereditate sau jus abstinendi (a dreptului de abţinere) de către
acceptanţi
Pretorul fiind foarte inspirat a reuşit să introducă în dreptul roman dreptul de abţinere. Dreptul
doctrină
de abţinere era un act unilateral de voinţă prin care moştenitorii heredes sui se puteau abţine de
la acceptarea silită a moştenirii în cazul în care moştenirea era insolvabilă. Acest act era exercitat
numai după data deschiderii moştenirii şi spre deosebire de bonorum separatio nu necesita
încuviinţarea magistratului pentru a putea produce efecte. Era suficient ca moştenitorul să îşi
manifeste voinţa neechivocă şi nu conta forma de manifestare, se putea face atât expres cât şi
tacit, beneficiind astfel de imixtiune cu patrimoniul succesoral insolvabil care l-ar fi obligat la
plată tuturor creanţelor succesiunii. Nu conta faptul că acceptantul avea sau nu avea capacitate
de exerciţiu, dreptul de abţinere subzista în orice cazuri. Non est sine herede qui suum heredem
habet, licet abstinentem. Ulpian se exprimă prin textul acesta cu o dovadă a faptului că acela care
îşi exprimă dreptul de abţinere îşi va pierde şi dreptul de suus, adică nu va mai putea deveni pater
familias în temeiul acelei moşteniri.[32]
Consecinţe ce decurg din exercitarea dreptului de abţinere: cel ce exercită dreptul va renunţa
la bunurile succesorale în favoarea celui instituit ca substituit vulgar sau coerezilor săi, oferind
coerezilor un drept de acrescământ, iar dacă nu există nici substituit vulgar nici coerezi,
moştenirea se va deferi conform moştenirii legale. Dacă succesiunea era complet abandonată
şi patrimoniul se află în stare de insolvabilitate, creditorii puteau obţine satisfacerea creanţelor
proprii prin procedura bonorum venditio[33] . Renunţătorul nu va mai fi obligat la plata datoriilor
succesiunii, pretorul conferindu-i şansa de a-şi salva onoarea şi scutindu-l de infamia ce rezulta
din procedura bonorum venditio.
4.4. Transmiterea dreptului de opţiune (transmissio deferre hereditatem sau transmissio

delationis)
Transmiterea dreptului de acceptare în cazul în care succesibilul decedează nu funcţiona la Roma.

Astfel, moştenitorii subsecvenţi, nu vor putea exercita dreptul de opţiune în locul succesibilului.[34]
(hereditas delata et nondum adquisita non trasmittitur ad heredes). Acest principiu era limitat
în dreptul clasic de jus honorarium (cumularea dintre jus praetorium şi jus aedilicium)[35] şi în
[30]
E. Carelli, Per una ipotesi sulla origine della bonorum venditio, Ed. Apollinaris, 1938, pp. 429-482.
A.N. Popescu, Gaius INSTITUTIUNILE [dreptului privat roman], Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti,
[31]
1982, p. 161.
[32]
A. Calixte, op. cit., p. 924.
[33]
[34]
[35]
Idem, p. 529.

dreptul postclasic de jus novum[36] (termen folosit de Gaius pentru senatusconsulta şi constituţiile
imperiale, iar de Justinian pentru creaţiile sale[37])
Capitolul II. Drept civil român
Secţiunea 1. Comprehensiunea lucrării
1.1. Conţinut
Înainte de a trata cu adevărat instituţia opţiunii succesorale, trebuie precizat că lucrarea de faţă
se referă atât la Codul civil adoptat prin Legea nr. 287/2009 şi modificat prin Legea nr. 71/2011,
intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011, cât şi la Codul civil de la 1864 intrat în vigoare la
data de 1 decembrie 1865 şi abrogat la 1 octombrie 2011, acesta din urmă de-a lungul timpului
suferind numeroase modificări, de cele mai multe ori implicite, prin apariţia unui număr mare
de acte normative în lumina cărora trebuiau privite şi interpretate dispoziţiile. Printre altele vor
fi evocate şi dispoziţiile Legii nr. 319/1944, care după cum bine ştim, au fost incluse în Codul civil
în vigoare, cu modificările şi completările ulterioare necesare dinamizării dreptului succesoral.
Lucrarea conţine referiri la Codul civil Quebec şi Codul civil francez, pentru a putea susţine
valabilitatea unor argumente.
1.2. Dobândirea de drepturi
Pentru a putea dobândi un drept patrimonial trebuie făcută distincţie între 2 modalităţi. Prima,
modalitatea prin care dreptul se naşte direct persoanei, aceasta fiind primul proprietar al acelui
drept, şi a doua modalitate ca fiind cea prin care dreptul se transmite unei alte persoane, devenind
de la data transmiterii, titular al acelui drept[38] (exemplul potrivit celei de-a doua modalităţi:
acceptarea unei succesiuni).
Secţiunea 2. Definiţia Opţiunii Succesorale
Spre deosebire de vechiul Cod civil de la 1864 unde opţiunea succesorală nu era definită, în
Legea nr. 287/2009 (modificată de Legea nr. 71/2011, prima poartă denumirea de Codul civil, iar
în practică, se utilizează noţiunea de noul Cod civil încă de la 1 octombrie, iar această noţiune va
subzista ani buni înainte, dat fiind faptul că în anumite situaţii dispoziţiile de la 1864 îşi mai au
aplicabilitate, mai ales în situaţiile de ultractivitate) este dată o definiţie a opţiunii succesorale
şi totodată este definit acela care ar putea beneficia de o succesiune. Astfel, art. 1100 precizează
la alin. (1) că „cel chemat la moştenire în temeiul legii sau al voinţei defunctului poate accepta
moştenirea sau poate renunţa la ea” iar la alin. (2) întâlnim definiţia succesibilului ca fiind
„persoana care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a putea moşteni dar care nu şi-a
exercitat încă dreptul de opţiune succesorală.” O definiţie în acest sens a opţiunii succesorale ar
putea să constea în: dreptul potestativ al unui succesibil de a-şi manifestă liber voinţa într-un
anumit termen asupra dobândirii sau repudierii unei moşteniri în mod indivizibil şi irevocabil.
Aceasta include imposibilitatea de a opta între acceptarea unor anumite drepturi şi renunţarea la
[36]
A. Guarino, Diritto privato romano, ed. a 5-a, Ed. Jovene, Napoli, 1976, p. 426.
[37]
[38]
H. Capitant, Introduction a l’etude du droit civil, Ed. A. Pedone, Paris, 1923, p. 286.

Alex KIS
alte drepturi sau obligaţii pe care succesibilul nu le-ar putea considera favorabile în patrimoniul
său, iar acest drept se va putea manifesta numai în modurile îngăduite de lege sau prin derogare
de la aceasta cu ajutorul voinţei lui de cujus. În acest ultim caz, succesibilul va trebui să îşi exprime
voinţa numai în limitele permise de lege cu respectarea tuturor formalităţilor de la moştenirea
testamentară. Art. 1100 noul C. civ. pare a fi inspirat din art. 630 C. civ. Quebec, care defineşte
dreptul de opţiune succesorală într-un mod cât mai concentrat precizând că succesibilul are
dreptul de a accepta succesiunea sau de a renunţa la ea. Definiţia opţiunii dată de doctrină, la
care ne raliem constă în: „prerogativa juridică care permite titularului său de a putea, printr-
un act unilateral de voinţă, să modifice o situaţie juridică incertă, după o alternativă precisă şi
doctrină
previzibilă”[39].
Secţiunea 3. Titularii dreptului de opţiune succesorală (exercitare directă şi indirectă

prin persoane interpuse)
Opţiunea aparţine în primul rând succesibililor, în subsidiar opţiunea poate fi exercitată şi prin
reprezentant sau prin creditorii săi.[40]
Secţiunea 4. Caracterele juridice ale opţiunii
Libertatea, indivizibilitatea, prescriptibilitatea, retroactivitatea sunt 4 trăsături care caracterizează

opţiunea succesorală. [41] La acestea mai trebuie să adăugăm irevocabilitatea, precum şi
transmisibilitatea dreptului. Codul civil actual specifică incomplet la art. 1101[42] despre caracterele
juridice ale actului de opţiune succesorală. Articolul stipulează doar despre indivizibilitatea
opţiunii, restul caracterelor rămânând la aprecierea doctrinei. Desigur că prin excepţie, libertatea
opţiunii este şi ea reglementată la art. 1106[43], la capitolul care vizează acceptarea.
4.1. Libertatea opţiunii
Libertatea psihologică . Libertatea juridică
Libertatea psihologică se referă la acel caracter juridic conferit, din interpretarea legii de către
doctrină, succesibilului pentru a-şi alege calea opţiunii care o doreşte nefiind silit de nimeni să
accepte moştenirea într-un anumit mod (art. 1106 C. civ.), succesibilul va fi beneficiarul unui
timp de deliberare, în care acesta poate să cântărească mai bine asupra opţiunii. Excepţia de la
această regulă este pedeapsa privată prevăzută expres şi de Codul civil actual care se referă la
succesibilii de rea-credinţa, o rea-credinţă care trebuie să se manifeste numai asupra anumitor
acte şi fapte juridice prevăzute limitativ de art. 1119 C. civ.
Libertatea juridică este libertatea conferită de lege succesibilului de a-şi alege dacă va fi
continuatorul persoanei defunctului sau o persoană străină de moştenire. Prin textele de lege
I. Najjar, Le droit d’option. Contribution à l’étude du droit potestatif et de l’acte unilatéral, thèse, 1966, Ed. L.G.D.J.,
[39]
Paris, 1967, p. 44 şi pp. 102-104.

[40]
Y. Lequette, Fr. Terre, Droit civil: les successions, les liberalites, Ed. Dalloz, Paris, 1997, p. 534.
[41]
I. Najjar, op. cit., p. 44 şi pp. 102-104; Y. Lequette, Fr. Terre, op. cit., p. 535.
Art. 1101: Sub sancţiunea nulităţii absolute, opţiunea succesorală este indivizibilă şi nu poate fi afectată de nicio
[42]
modalitate.
[43]
Art. 1106: Nimeni nu poate fi obligat să accepte o moştenire ce i se cuvine.

care reglementează libertatea, legiuitorul a dorit să garanteze că voinţa succesibilului nu va fi

afectată.[44]
4.2. Indivizibilitatea opţiunii. Opţiunea neafectată de modalităţi
Conform art. 1101, opţiunea succesorală este indivizibilă şi nu poate fi afectată de nici o
modalitate. Moştenirea se acceptă în întregul său, nu poate avea ca obiect numai o parte a
moştenirii, şi nu poate fi afectate de vreun termen sau condiţie.[45] Indivizibilitatea opţiunii se
referă atât la totalitatea bunurilor din patrimoniul succesoral cât şi la persoanele ce vin efectiv
la moştenire (succesibili). De către aceeaşi persoană, în cazul în care este titular a unei succesiuni
legale sau testamentare, nu se poate accepta anumite bunuri şi renunţa la altele.
Se poate accepta şi totodată renunţa la bunuri din aceeaşi succesiune numai atunci când se
renunţă la succesiunea legală în favoarea moştenirii testamentare, sau invers, când se acceptă
cea legală şi se renunţă la ultima dorinţă a defunctului. Pentru a putea opera aceste acte,
menţionăm că succesibilul trebuie să aibă două vocaţii la moştenire, bineînţeles, cea legală şi
cea testamentară.[46] Într-un final, nici în aceste cazuri, succesibilul nu deţine puterea unilaterală
de a-şi alege bunurile, atunci când acceptă o cale (legală sau testamentara) el va primi într-atât
şi indivizibil cât legea sau defunctul se pronunţă.
4.3. Prescripţia dreptului de opţiune succesorală
Termenul de prescripţie de 6 luni (C. civ. 1864) începe să curgă de la deschiderea succesiunii,
respectiv de la data morţii lui de cujus. Termenul de prescripţie începe să curgă de la această dată
chiar dacă succesibilul a aflat mai târziu de moartea celui care lasă moştenirea. Prescripţia curge
de la deschiderea moştenirii faţă de toţi succesibilii, termenul de opţiune fiind unic.
Termen de exercitare
Dreptul de opţiune succesorală se exercită în termen de 1 an de la data deschiderii succesiunii[47],

după acest termen intervine acceptarea tacită a succesiunii dacă acceptarea nu este împiedicată
de anumite excepţii prevăzute în Codul civil actual. Orice act juridic privitor la exercitarea
dreptului de opţiune înainte de deschiderea succesiunii este sancţionat cu nulitatea absolută.
Înainte de 1 octombrie 2011, termenul era de doar 6 luni, conform art. 700 C. civ. 1864, care
la rândul lui a fost adăugat peste un alt termen care exista înainte de 1954, art. 700 C. civ. în
forma sa iniţială prevedea că facultatea de acceptare sau repudiere se prescrie în acelaşi timp
cu prescripţia cea mai lungă a drepturilor imobiliare, în aceste condiţii, succesibilul putea să-şi
exercite dreptul de opţiune timp de 30 de ani.[48] Termenul prevăzut în vechea reglementare avea
natura juridică a unui termen de prescripţie extinctivă fiind supus reglementărilor Decretului
nr. 167/1958.
Art. 1100, art. 1106 C. civ.; art. 630 C. civ. Quebec: Succesibilul are dreptul de a accepta sau renunţa la moştenire;
[44]
textul din reglementarea Quebec nu lasă loc de interpretări.

A.-G. Atanasiu, Al.-P. Dimitriu, A.-F. Dobre, ..., Noul Cod Civil: note, corelaţii, explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011,
[45]
p. 417.
[46]
A se vedea şi Art. 769 C. civ. francez, Art. 1102 C. civ, art. 630 C. civ. Quebec.
[47]
Art. 1103 C. civ.
[48]
Fostul art. 700 C. civ. a suferit modificări prin Decretul nr. 73/1954.

Alex KIS
Prin urmare, termenul pentru exercitarea dreptului de opţiune este susceptibil de suspendare,
întrerupere şi prelungire, dar numai în condiţiile decretului amintit, sau în condiţiile Codului civil
actual, dispoziţiile decretului fiind în mare parte preluate şi de noua reglementare.
4.4. Retroactivitate. Irevocabilitate
Opţiunea aparţinând succesibililor are un efect retroactiv. Retroactivitatea în domeniul

succesiunilor legale şi testamentare se întinde de la momentul în care actul este validat până
în trecut la data deschiderii succesiunii, ca şi cum cel ce exercită actul l-ar fi exercitat de la data
deschiderii succesiunii.
doctrină
Moştenitorii devin proprietari din ziua decesului defunctului, acceptarea lor nefăcând decât să
consolideze drepturile la care erau îndreptăţiţi. Din momentul exercitării opţiunii se aşterne
pe efectele acestui act juridic unilateral irevocabilitatea neobişnuită [49], pentru că de regulă
o manifestare de voinţă independentă, unilaterală este revocabilă, dar în cazul succesiunilor
fenomenul este irevocabilitatea.
4.5. Transmisibilitatea dreptului de opţiune moştenitorilor subsecvenţi
Dreptul de opţiune succesorală nu are caracter intuitu personae, prin urmare, în caz de deces
al succesibilului înainte de a-şi exercită opţiunea, acesta se poate transmite moştenitorilor
subsecvenţi, pentru că în drepturile succesorale pe care le-a lăsat succesibilul va intra şi dreptul
de opţiune pe care l-a avut succesibilul pentru dintâia moştenire.[50] Spre deosebire de Codul civil
de la 1864, unde în situaţia în care moştenitorii subsecvenţi nu se înţelegeau asupra acceptării
sau renunţării la succesiune, moştenirea era acceptată sub beneficiu de inventar, în Codul civil
actual, art. 1105[51] prevede că fiecare din moştenitorii subsecvenţi vor dobândi un drept propriu
de opţiune, dreptul de opţiune al succesibilului fiind secţionat fiecărui moştenitor subsecvent,
născându-se astfel posibilitatea ca la un singur drept de opţiune să întâlnim atât acceptarea cât
şi renunţarea la moştenire, iar în cazuri extreme până şi acceptarea forţată.
4.6. Condiţii de fond ale actului de opţiune succesorală. Câteva aspecte noi
4.6.1. Capacitate
Fără a deosebi izvorul chemării succesorale, succesibilul, pentru a putea să-şi exercite dreptul de
opţiune succesorală, trebuie să aibă capacitate de exerciţiu[52] pentru că opţiunea succesorală este
un act de dispoziţie. Aşadar, succesibilul care acceptă moştenirea trebuie să fie major şi capabil,
întrucât acceptare are drept efect irevocabilitatea obligaţiilor care revin eredelui.[53]
Prin cele expuse mai sus, înţelegem prin acceptare, doar întocmirea şi validarea actului de opţiune
succesorală, pentru că trebuie să reţinem, în cazul exercitării opţiunii succesorale se impune ca
[49]
Y. Lequette, Fr. Terre, op. cit., p. 541.
Cass 1re civ., 14 noiembrie 2006, no 03-13.473, F P + B, Dir. Gen impots et a. c/ M. et a.: Juris-Data no 2006-035884,
[50]
în Revista Semaine Juridique, nr. 50, Edition Generale, Ed. Lexis Nexis, Paris, 2006, nr. 50, p. 2354, pct. 3423.
[51]
Corespunzător art. 635 C. civ. Quebec.
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere in drept civil. Subiectele dreptului civil, ed. a X-a, Ed. Universul Juridic,
[52]
Bucureşti, 2005, pp. 235-291.

[53]
L. Stănciulescu, Drept civil. Partea specială. Contracte şi succesiuni, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 424.

succesibilul să aibă doar capacitate de folosinţă, capacitatea de exerciţiu nu-şi are importantă
în acest domeniu, pentru că dreptul de opţiune se poate exercită indirect, conform legii, prin
persoane interpuse (reprezentant cu autorizarea autorităţii tutelare).
Potrivit art. 75 alin. (4) din Legea nr. 36/1995, în cadrul procedurii succesorale notariale, dacă
există moştenitori incapabili sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, se citează reprezentantul
acestora şi autoritatea tutelară.[54]
Atunci când îşi exercită direct dreptul de opţiune succesorală, succesibilul major şi cu capacitate
de exerciţiu deplină, nu trebuie să se afle într-o stare de insanitate de spirit. (stare de beţie
completă, hipnoză, maladie gravă care îl face incapabil temporar sau perpetuu)
4.6.2. Consimţământ. Vicii de consimţământ
Consimţământul trebuie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice adică o manifestare

de voinţă care nu să fie în glumă, din prietenie, curtoazie, când este vagă sau s-a făcut cu o
rezervă mintală cunoscută de contractant[55], pe scurt să fie neechivoc; trebuie să fie exteriorizat
şi nu trebuie să fie viciat. Consimţământul este viciat atunci când este dat din eroare, smuls prin
violenţă sau surprins prin dol, precum şi în caz de leziune după noua reglementare.
În practica judiciară anterioară intrării în vigoare a Codului civil actual nu s-au întâlnit situaţii în
care opţiunea succesorală să fie afectată de leziune.[56] În Codul civil actual nu mai există cazul
de leziune special, prin urmare se aplică dreptul comun, art. 1121-1124, însă cum spuneam pare
a fi imposibil de dovedit leziunea.
4.7. Condiţii de formă ale actului de opţiune succesorală
În general, actul de opţiune succesorală sub reglementarea Codului civil de la 1864 era un act
consensual, care nu trebuia să îmbrace o anumită formă pentru a fi valabil încheiat, nici măcar
ca o cerinţă ad probationem. În mod excepţional, renunţarea la moştenire şi acceptarea sub
beneficiu de inventar erau acte solemne, aşadar, nerespectarea formei impuse de lege atrăgea
nulitatea absolută a actului respectiv.
În prezent, lucrurile stau mai diferit, acceptarea expresă se va face întotdeauna sub formă unui
înscris sub semnătura privată sau în formă autentică, după preferinţa succesibilului, iar renunţarea
expresă necesită întotdeauna formă autentică.
Nerespectarea condiţiilor de validitate ale actului de opţiune succesorală se sancţionează cu

nulitatea potrivit dreptului comun. Astfel, nerespectarea condiţiilor de capacitate şi viciile de
consimţământ determină anulabilitatea (nulitatea relativă) actului de opţiune succesorală, în
timp ce nerespectarea formei solemne determină (în situaţiile prevăzute de lege) şi a condiţiilor
legale privind obiectul şi cauza se sancţionează cu nulitatea absolută. În ambele situaţii, actul de
opţiune se desfiinţează retroactiv şi succesibilul va putea opta din nou, în cadrul termenului de
prescripţie a dreptului, ţinându-se seama şi de regulile care guvernează suspendarea prescripţiei
[54]
Al. Bacaci, Gh. Comaniţă, Drept civil. Succesiunile, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 182.
[55]
D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 120.
D. Chirică, Succesiuni şi testamente, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 381; este vorba de un caz special de leziune
[56]
prevăzut în art. 694 C. civ. anterior.

Alex KIS
şi repunerea în termen.[57] Sub regimul ambelor coduri civile, teoriile expuse mai sus îşi au
aplicabilitate, însă cu puţine nuanţări, pentru că în conformitate cu doctrina contemporană
trebuie să se facă diferenţă între nulitatea relativă şi nulitatea absolută în cazul în care normă
protejează ordinea publică. Astfel dacă avem de-a face cu o normă de ordine publică de protecţie,
care protejează anumite interese private ale unui raport juridic, atunci sancţiunea va fi nulitatea
relativă, iar dacă întâlnim o normă de ordine publică de direcţie, care protejează interesul public
nu numai pe anumiţi subiecţi ai unui raport juridic, atunci cu desăvârşire sancţiunea aplicabilă
va fi nulitatea absolută.[58] Aceste două tipuri de ordine publică trebuie să îşi facă apariţia şi
în condiţiile de formă ale actului de opţiune succesorală, pentru că în unele cazuri, chiar dacă
doctrină
avem o normă de ordine publică, e mai potrivită şi mai raţională sancţiunea nulităţii relative,
pentru că aceasta în dreptul succesoral precum şi în dreptul civil în general, permite confirmarea
actului în situaţia de răzgândire a succesibilului sau în alte situaţii în care, dacă ar fi sancţionate
cu nulitatea absolută, ar trebui să se reia toată procedura actului de opţiune succesorală; la
intervenţia nulităţii absolute, actul se opreşte în a mai produce efecte, se întoarce retroactiv
la momentul la care actul nu era încheiat şi cel ce l-a încheiat nu mai poate reveni asupra lui.
Secţiunea 5. Modurile de exercitare ale dreptului potestativ de opţiune succesorală
5.1. Acceptarea
5.1.1. Acceptarea succesiunii
Acceptarea succesiunii a primit numeroase definiţii în literatura de specialitate. Incursiunea în

timp nefiind necesară, vom admite că drepturile şi obligaţiile acceptantului nu rezultă din actul
acceptării, cum se întâmplă în cazul raporturilor juridice contractuale ci direct din calitatea sa
de moştenitor pe care a dobândit-o la deschiderea succesiunii şi pe care doar a confirmat-o prin
acest act. De aceea se afirmă că acceptarea nu este altceva decât renunţarea la dreptul de a
renunţa.[59]
5.1.2. Acceptarea pură şi simplă – în formă manifestării de voinţă (reglementată doar în C. civ.
1864, în Codul civil actual nu îşi are aplicabilitate)
Deşi la decesul unei persoane, automat patrimoniul său este transmis moştenitorilor, totuşi
succesibilii au dreptul potestativ de opţiune succesorală, nefiind siliţi să accepte moştenirea. În
acest sens, art. 686 C. civ. 1864 dispunea că „nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei
moşteniri care i se cuvine”. În reglementarea Codului civil anterior, acceptarea succesiunii este un
drept, iar acest drept se prescrie, potrivit art. 700, în termen de 6 luni, socotit de la deschiderea
succesiunii. Conform art. 689 C. civ. acceptarea succesiunii poate fi expresă sau tacită, iar prin
acceptare, titlul de moştenitor se consolidează şi transmisiunea provizorie a moştenirii devine
definitivă.[60]
[57]
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 387.
În acelaşi sens, a se vedea şi D. Chirică, O privire asupra noului Cod civil. Titlul preliminar, în revista P.R. nr. 3/2011,
[58]
Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, p. 136.

D. Chirică, op. cit., p. 395; cu menţiunea că autorul are aproximativ aceeaşi interpretare, conformându-se doctrinei
[59]
franceze.
[60]
C. Apel Iaşi, decizia civilă nr. 29, din 8 ianuarie 1999, în Jurisprudenţa Curţii de Apel Iaşi în materie civilă pe anul 1999,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pp. 78-79.

În Codul civil de la 1864 acceptarea moştenirii putea fi de două feluri, în funcţie de voinţa
succesibilul sau chiar în funcţie de voinţa legiuitorului în anumite cazuri enumerate exhaustiv
de lege. Aşadar, acceptarea moştenirii putea fi făcută pur şi simplu cât şi sub beneficiu de inventar.
Aceste dispoziţii au fost preluate de la Roma, noţiunile de acceptare ultra vires hereditatis şi
acceptare intra vires hereditatis fiind sinonime cu acceptarea pură şi simplă şi acceptarea sub
beneficiu de inventar. Acceptarea pură şi simplă nu este altceva decât renunţarea la dreptul de
a renunţa sau de a accepta moştenirea sub beneficiu de inventar.[61]
5.1.3. Acceptarea forţată după reglementarea Codului civil actual (Acceptarea pură şi simplă
în forma silită, după C. civ. 1864)
În Codul civil de la 1864 este reglementată acceptarea forţată a succesiunii la art. 703. Noul
Cod civil aduce câteva precizări, în sensul că succesibilul trebuie să fi acţionat cu rea-credinţă,
iar la împrejurările care duc la acceptarea forţată a fost adăugată ascunderea unei donaţii supusă
raportului ori reducţiunii.[62]
5.1.4. Acceptarea expresă
Conform art. 1108 C. civ.[63] alin. (1) actual, acceptarea este expresă când succesibilul îşi însuşeşte
titlul sau calitatea de moştenitor printr-un înscris sub semnătură privată sau printr-un înscris
autentic. Act juridic unilateral, acceptarea expresă a moştenirii nu putea fi lăsată de legiuitor
sub incidenţa regulii consensualismului aplicabilă în materie contractuală, unde, ca o consecinţă
a autonomiei de voinţa, consimţământul poate fi exprimat în orice formă, chiar şi verbal, fiind
precedat de discuţii între părţi, deoarece lipsa formei, pe de o parte, ar prezenta în acest caz grave
pericole, consimţământul fiind exprimat fără o suficientă reflecţie, iar pe de altă parte întrucât
nu s-ar putea distinge prea bine ceea ce a fost cu adevărat dorit de ceea ce reprezintă doar un
simplu proiect.[64] Înscrisul are valoare ad validitatem şi ad probationem. Înscrisul cerut, indiferent
că este vorba de cel autentic sau cel sub semnătura privată poate să aibă ca obiect fie acceptarea
însăşi, fie să se refere la un alt act juridic în legătură cu succesiunea doar că în situaţia aceasta
de acceptare indirectă expresă nu trebuie să avem infiltrat în substanţa actului, echivocul.[65]
O simplă scrisoare adresată unui alt moștenitor sau unui creditor al succesiunii din care să rezulte,
neîndoielnic, voința succesibilului de a accepta moștenirea, constituie act de acceptare expresă.[66]
De asemenea, constituie acte de acceptare a moştenirii şi diferitele cereri adresate instanţelor
judecătoreşti, notarului public sau organelor administraţiei publice pentru soluţionarea unor
chestiuni care privesc moştenirea. Astfel, s-a considerat că sunt acte de acceptare a moştenirii:
[61]
D. Chirică, op. cit., p. 395; Fr. Deak, op. cit., p. 456; J. Flour, H. Souleau, Les succesions, Ed. A. Colin, Paris, 1982, p. 132.
[62]
A.-G. Atanasiu, Al.-P. Dimitriu, A.-F. Dobre, op cit., p. 419; art. 1119 C. civ.
[63]
Art. 782, teza II, C. civ. francez.
[64]
D. Chirică, op. cit., p. 396.
În acest sens, art. 637 C. civ. Quebec este mai explicativ decât art. 1108 C. civ. actual sau art. 782 C. civ. teza II
[65]
C. civ. francez pentru că defineşte acceptarea expresă într-un sens mai larg care include fără dubii şi actele indirecte
de acceptare expresă: Acceptarea este expresă atunci când succesibilul îşi asumă într-un mod formal titlul sau calitatea
de moştenitor (t.n.). Contra, reglementarea civilă a noastră lasă loc de interpretări, pentru că face referire la înscris sub
semnătură privată sau înscris sub formă autentică şi nu se specifică dacă acel înscris trebuie să aibă ca obiect principal
acceptarea sau înscrisul poate să aibă ca obiect şi o altă operaţiune juridică din care acceptarea să rezulte implicit.
[66]
L. Stănciulescu, Drept civil. Partea Specială. Contracte şi succesiuni, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 429.

Alex KIS
petiţia de ereditate, cererea de deschidere a procedurii succesorale notariale în care se exprimă

voinţa succesibilului de a accepta moştenirea, declaraţia dată la consiliul local.[67]
Acceptarea expresă se poate face şi prin mandatar, mandatul trebuind să fie dat în formă scrisă[68]
sau în formă autentică, în cazul retractării renunţării reglementată la art. 1123 C. civ. care are
valoare de acceptare expresă și care trebuie ad validitatem încheiată în formă autentică, mandatul
fiind bazat pe încredere și delegaţie de putere trebuie să corespundă formei de acceptare,
acceptarea în forma semnăturii private în acest caz particular este exclusă.
5.1.5. Acceptarea moştenirii. Renunţarea la moştenire după acceptarea ei

doctrină
Opţiunea succesorală este un act juridic unilateral, și în principiu irevocabil. Cel care a acceptat
moştenirea nu mai poate reveni asupra acceptării, operând regula de drept comun, că actul juridic
este irevocabil de la formarea lui, în afară de cazurile prevăzute de lege, în materie succesorală
fiind prevăzute de art. 694 C. civ 1864.[69]
Opțiunea intermediară între acceptare pură și simplă și renunțare este de a accepta moștenirea
sub beneficiu de inventar, și era prevăzută de art. 685 C. civ. de la 1864 ca fiind cea mai
benefică pecuniar dintre aceste trei forme de manifestare, pentru că odată acceptată în acest
fel succesiunea, creditorii succesorali nu vor mai putea urmări decât gajul general al bunurilor
succesorale.
Codul civil de la 2009 vine cu o soluție inedită pentru dreptul nostru, adică acceptarea moștenirii
nu îi va mai lăsa succesibilului posibilitatea de a alege cum crede de cuviință, noțiunile de „pură
și simplă” și „beneficiu de inventar” fiind înlăturate. În cazul acceptării, moștenitorul va fi
înzestrat, în mod rațional, datorită eforturilor practicii și doctrinei românești, doar cu anumite
drepturi, sarcinile și datoriile succesiunii care depășesc patrimoniul succesiunii nu vor putea fi
acceptate de către acela care va deveni moștenitor, art. 1114 alin. (2) stipulând că „moștenitorii
legali și legatarii universali sau cu titlu universal răspund pentru datoriile și sarcinile moștenirii
numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporțional cu cota fiecăruia.” Cu bună-știință
a fost înlăturată acceptarea ultra vires hereditatis dat fiind că puteau exista situații în care un
acceptant pur și simplu să nu fi aflat la data deschiderii moștenirii de anumite sarcini și datorii
care depășeau patrimoniul succesoral, în cazul în care transparența nu era asigurată pe deplin
de către dispozițiile legale, iar în loc să beneficieze de o adevărată moștenire, putea fi prejudiciat
chiar în patrimoniul său personal.
5.1.6. Acceptarea tacită a succesiunii
Un mod inovator de acceptare tacită a moştenirii prevăzut in Codul civil Quebec[70] este
acceptarea tacită ipso jure. Acest mod este soluţia şi pentru Codul civil actual chiar dacă nu e
reglementată expres, şi constă în faptul că dacă un succesibilul nu îşi exercită dreptul de opţiune
în termenul legal (1 an, cu condiţia să nu fie redus de instanţă din motive temeinice, de la data
deschiderii succesiunii, de principiu), acesta va fi socotit acceptant tacit. Acceptarea tacită ipso
[67]
Al. Bacaci, Gh. Comaniţă, Drept civil. Succesiunile, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2006, p. 193.
[68]
D. Alexandresco, op. cit., p. 235
CSJ, secţia civilă, decizia nr. 1984 din 19 septembrie 1991, în Dreptul nr. 6/1992, p. 85; M.M. Pivniceru, C. Susanu,
[69]
D. Tătărușanu, Moștenirea legală şi testamentară, Practică judiciară, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2006, p. 133.
[70]
Art. 633 C. civ. Quebec.

jure operează numai dacă nu sunt întrunite condiţiile de la prezumţia de renunţare prevăzute
la art. 1112 şi art. 1113. Varianta de acceptare expusă mai sus nu îşi avea aplicabilitate sub
reglementarea Codului civil de 1864.
Există succesibili care fac anumite acte utile în favoarea patrimoniului succesoral, crezând că prin
acest mod ei au reuşit să accepte tacit moştenirea, dar care în realitate ei nu întrunesc condiţiile
pentru acceptare. În consecinţă şi de principiu, cei ce fac acte de conservare sau administrare în
favoarea succesiunii nu sunt consideraţi acceptanţi.
Moştenirea va fi acceptată tacit atunci când un succesibil face un act de dispoziţie cu bunurile
succesiunii. Vânzarea şi donaţia sunt acele acte de dispoziţie cu ajutorul cărora se poate evidenţia
cel mai bine o acceptare tacită. Curtea de casaţie franceză arată că sunt considerate acte de
acceptare, tranzacţiile încheiate de succesibili în legătură cu moştenirea.[71] Când un succesibil
face un act de acceptare tacită este necesar ca acesta să îşi exprime intenţia de acceptare într-
un mod neechivoc pentru a dobândi calitatea de succesor. Pe vechiul cod civil acceptarea tacită
era întotdeauna o acceptare pură şi simplă. În noul Cod civil acceptanţii taciţi vor fi socotiţi
doar acceptanţi, efectele acceptării pure şi simple şi noţiunea de acceptare pură şi simplă fiind
înlăturată (de principiu).
Suportarea cheltuielilor de înmormântare a defunctei de către succesibili, nu constituie un act

de acceptare a succesiunii, deoarece nu are semnificaţia juridică a unui act de administrare,
folosinţă, conservare, ori de dispoziţie asupra mase succesorale, ci pe aceea a unui act moral.[72]
Art. 959 alin. (2) C. civ. stipulează şi el în mod expres, diferit faţă de vechea reglementare şi
inovator totodată despre acceptarea tacită a succesiunii ca producând efecte în cazul în care
un reclamant-succesibil introduce o acţiune în faţa instanţei judecătoreşti pentru declararea
nedemnităţii unui alt succesibil în termenul specific de decădere a operării nedemnităţii, adică 1
an de zile de la data deschiderii succesiunii. Data deschiderii succesiunii nu are caracter imperativ
(este doar dreptul comun) în acest text de lege pentru că se poate ca începând de la o altă dată
să curgă termenul pentru constatarea nedemnităţii, de exemplu în cazul în care un moştenitor
şi-a câştigat drepturile abia ulterior printr-o petiţie de ereditate, de altminteri însăşi art. 959
în următoarele sale alineate mai prevede o serie de momente de la care poate să curgă acest
termen de 1 an, însă cum spuneam, data de la care începe să curgă termenul pentru constatarea
nedemnităţii poate curge şi din alte momente. Prin urmare, acest termen de acceptare tacită nu
va începe întotdeauna să curgă de la data deschiderii succesiunii sau de la momentele care sunt
prevăzute în articolul la care am făcut referire, ci se pot întâlni în practică diferite alte momente.
Din acest punct de vedere, dispoziţiile art. 959 alin. (2)-(5) nu au caracter limitativ.
Totuşi este interesant de reţinut că în cazul nedemnităţii de drept, nu s-a găsit o simetrie cu
nedemnitatea judiciară, pentru că după cum putem observa după art. 958 alin. 3 C. civ.[73], în
cazul în care un reclamant-succesibil introduce o acţiune în constatare a formei de nedemnitate
reglementată de prezentul articol, adică o formă care este mai accentuată faţă de nedemnitatea
[71]
Civ. 1re, 7 jun 1995, aff. Thomas, JCP 1995.IV.1879.
C. Apel Iaşi, decizia civilă, nr. 919 din 18 mai 2001, in Jurisprudenţa Curţii de apel Iaşi pe anul 2001, Ed. Lumina Lex,
[72]

Art. 958: Nedemnitatea de drept poate fi constată oricând, la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu de către
[73]
instanţa de judecată ori de către notarul public, pe baza hotărârii judecătoreşti din care rezultă nedemnitatea.

Alex KIS
judiciară şi care operează ipso jure, nu avem nici o dispoziţie expresă care să ne lămurească dacă
avem acceptare tacită a succesiunii de către succesibilul-reclamant la momentul când introduce
cererea de declarare. Considerăm că în conformitate cu principiile dreptului se poate aprecia că
dacă un reclamant-succesibil care introduce o acţiune în declararea nedemnităţii judiciare, atunci
a fortiori va fi considerat că fiind acceptant, reclamantul-succesibil care introduce o cerere în
constatare de nedemnitate de drept. În ambele cazuri acceptarea tacită îşi va produce efectele
la momentul introducerii acţiunii/cererii.
5.1.7. Acceptarea sub beneficiu de inventar în lumina C. civ. 1864, art. 704-723
doctrină
a) Introducere în noţiune
Între cele două soluţii extreme, acceptarea pură şi simplă şi renunţarea la succesiune, succesibilul
poate alege o cale de mijloc: acceptarea sub beneficiu de inventar. Instituţia s-a născut prin
legea Scimus, în timpul lui Justinian; ea a trecut în dreptul scris francez şi foarte târziu cu unele
îngrădiri care apoi au dispărut, în dreptul cutumiar. Ca şi acceptarea pură şi simplă, cea beneficiară
consolidează titlul de moştenitor al succesibilului. Spre deosebire de cea dintâi, confuziunea între
patrimoniul succesoral şi cel al succesorului nu se produce, ea fiind oprită, prin întocmirea unui
inventar.[74]
Se alege această variantă atunci când solvabilitatea moştenirii este îndoielnică şi succesibilul
nu înţelege să-şi asume riscul insolvabilităţii, dar doreşte să beneficieze de un eventual sold
activ.[75] Desigur că acesta nu există singurul temei al acestei opţiuni, acceptarea sub beneficiu de
inventar fiind o facultate necondiţionată pentru succesibil de unde rezultă că se poate opta pentru
inventariere indiferent de motivul subiectiv al succesibilului, de regulă, un viitor moştenitor cu
bună-credinţa ar fi putut alege şi varianta inventarului din motive de siguranţă pentru patrimoniul
propriu.
Acceptarea sub beneficiu de inventar confirmă succesibilului în calitatea sa de moştenitor

întocmai că şi acceptarea pură şi simplă. Moştenitorul beneficiar este deci titularul patrimoniului
defunctului şi proprietar al bunurilor succesorale. În baza acestui titlu el va conservă, dacă este
cazul, relicvatul activului. Dreptul său este transmisibil propriilor săi moştenitori. Poate cere
reducţiunea liberalităţilor excesive ale defunctului dacă este moştenitor rezervatar; este ţinut
la raportul donaţiilor dacă este descendent sau soţ supravieţuitor în concurs cu descendenţii.[76]
b) Caracterul facultativ al acceptării sub beneficiu de inventar C. civ. 1864, art. 704-723
Deoarece opțiunea succesorală este un act juridic voluntar, succesibilul are doar dreptul, nu și
obligația de a accepta sub beneficiu de inventar. În situația în care există mai mulți succesibili
fiecare dintre ei este liber să opteze între acceptare pură și simplă și acceptare sub beneficiu de
inventar, alegerea făcută de un succesibil nu va afecta alegerea făcută de un alt succesibil.
Astfel, acceptanții sub beneficiu de inventar vor răspunde, dacă e cazul și există creditori ai
succesiunii doritori să își satisfacă creanța, intra vireș hereditatis, adică în limita activului moștenit.
[74]
M. Eliescu, Curs de Succesiuni, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, pp. 352-353.
[75]
Fr. Deak, op. cit., pp. 379-380.
J. Mazeaud, Lecons de Droit civil, vol. IV, Paris, 1963, p. 359; B.L. Ciucă, Acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar,
[76]
Ed. Afir, București, 2009, p. 7.

Ei fac parte din acei moștenitori care nu pot fi prejudiciați în patrimoniul propriu, activele
dobândite înainte de deschiderea moștenirii prin putere proprie și neavând nici o legătură cu
moștenirea vor rămâne întotdeauna intacte, neexistând nici o cale pentru creditorii succesiunii
de a interveni în patrimoniul lor personal, succesorii aflându-se în situația de a se confrunta
numai cu creditorii personali. Marele dezavantaj pentru creditorii succesiunii este riscul pe care îl
suportă creditorii succesiunii de a nu-și mai putea recupera niciodată creanțele pe care le aveau.
Acceptanţii pur și simplu, ultra vireș hereditatis, vor fi obligați la satisfacerea creanțelor creditorilor
succesiunii în întregime, adică atunci când un creditor dorește să își recupereze creanță el se va
îndrepta asupra patrimoniului moștenitorului, patrimoniu care s-a confuzionat fiind acum compus
din două părți indivizibile și care nu vor mai fi separate niciodată, prima parte fiind patrimoniul
propriu pe care moștenitorul îl avea înainte de acceptare, iar cealaltă parte fiind patrimoniul
moștenit prin succesiune. Cu toate acestea creditorii succesiunii în cazul acceptantului pur și
simplu vor fi obligați ca mai întâi să se îndrepte asupra patrimoniului moștenirii dobândit de
moștenitor și abia la epuizarea acestuia se va putea trece la patrimoniul propriu al moștenitorului.
c) Acceptare sub beneficiu de inventar în mod ope legis
Am observat că în general acceptarea sub beneficiu de inventar este facultativă, dar există situații
când acceptarea sub beneficiu de inventar este obligatorie:
1. Persoanele cu capacitate de exercițiu restrânsă sau cele fără capacitate de exercițiu, vor acceptă
moștenirea prin mandatarii săi personali, persoane interpuse, numai sub beneficiu de inventar.
Astfel, art. 19 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei și a Decretului
privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, precizează că „acceptarea moștenirii cuvenite
unui minor, indiferent de vârstă, sau a unei persoane puse sub interdicţie va fi socotită totdeauna
ca fiind făcută sub beneficiu de inventar”.[77] După părerea noastră, această acceptare nu poate
fi calificată ca fiind sub beneficiu de inventar, fiindcă include o serie de aspecte derogatorii de
la inventarul facultativ. Pentru minori și interziși judecătorești acesta este dreptul comun, ei
nu pot opta pentru o altă variantă, ei sunt obligați să se rezume acestei variante sau să refuze
moștenirea, refuz prin renunțare, desigur că atunci când doresc să refuze e mai complicat
pentru că cutumiar vorbind, minorii și interzişii judecătorești nu sunt adepții refuzului de a primi
bunuri, implicit renunțării la succesiune, iar reprezentanților legali le sunt oprite asemenea
acte de renunțare pentru că s-ar consideră că acționează în contra intereselor minorului sau
interzisului judecătoresc. Desigur că putem întâlni situații în care renunțarea este mai benefică
pentru minor decât acceptarea, de exemplu, în situația în care în patrimoniul succesiunii se află
bunuri nefolositoare incapabilului, dar problema de aici este că dacă bunurile sunt nefolositoare
incapabilului atunci ele trebuie să fie și nefolositoare societății și să nu aibă o valoare patrimoniala
ridicată, iar dacă bunurile sunt nefolositoare procedura succesorală în mod normal nu va fi
deschisă nici în fața notarului și incapabilul nici nu se va adresa instanței pentru a obține beneficii
infime, bunurile unei succesiuni a cărei valoare este derizorie atât patrimonial cât și moral vor fi
lăsate pieirii, rațiunea pieirii acestor bunuri fiind faptul că însăși procedura succesorală notarială
și pe urmă adresa în fața instanței ar putea fi mai costisitoare decât valoarea bunurilor. Prin
urmare, din punct de vedere al interpretărilor ar trebui să se considere că atunci când un minor
sau interzis acceptă o moștenire, el va fi acceptant obligat la întocmirea inventarului, diferențierea
[77]
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 9/1973, în C.D., 1973, p. 185; B.L. Ciucă, op. cit., p. 20.

Alex KIS
între beneficiu de inventar și pur și simplu aici nu există, noțiunile sunt înlăturate, deci când vom
vorbi de un incapabil sau un capabil restrâns ne vom referi doar la acceptare fără alte adagii.
Persoanele lipsite de capacitate de exercițiu și persoanele cu capacitate restrânsă de exercițiu

nu sunt ținute la obligația îndeplinirii formalității beneficiului de inventar, adică ei nu trebuie să
declare expres în fața notarului public că acceptă moștenirea sub beneficiu de inventar, întrucât
în ce le privește acceptarea e ope legis.
Un autor susține că obligația de a face declarație expresă trebuie îndeplinită de aceste persoane
la momentul dobândirii sau redobândirii capacității depline de exercițiu, sub sancțiunea pierderii
doctrină
beneficiului de inventar.[78] Suntem de o altă părere, pentru că din cele expuse mai sus, am
demonstrat că nu e vorba de un beneficiu de inventar din dreptul comun și că aceste persoane
nu au altă variantă de acceptare, iar la momentul când acceptă moștenirea ei sunt minori sau
interziși judecătorești și la acest moment trebuie să ne raportăm, pentru că la acea dată ei își vor
exprima consimțământul, nu la data când dobândesc sau redobândesc capacitatea de exercițiu, o
confirmare ulterioară a beneficiului de inventar e lipsită atât de temei juridic cât și de substanță
juridică.
2. Dacă succesibilul decedează înainte de deschiderea moștenirii dreptul de opțiune rămâne

un drept neexercitat și valabil și care se va transmite, de vor voi, moștenitorilor succesibilului.
În situația în care moștenitorii succesibilului nu se înțeleg asupra acceptării, unii vor acceptare
pură și simplă și ceilalți vor acceptare sub beneficiu de inventar, atunci ope legis va prevala
acceptarea sub beneficiu de inventar, nu se va ține cont de voința moștenitorilor doritori de o
acceptare fără inventarierea bunurilor, din contra se va trece peste ea și va operă separația de
patrimonii dispozițiile art. 693 C. civ. 1864 stipulând că „succesiunea se va accepta sub beneficiu
de inventar.”
3. Statul, ca beneficiar al moștenirilor vacante, în măsură în care primește o moștenire, iar în

acea moștenire există anumiți creditori care își așteaptă plată creanțelor va fi obligat la plata
creanțelor doar în limita activului existent în succesiune. Art. 1139 alin. (2) precizează în felul
următor: „comuna, orașul sau după caz, municipiul suportă pasivul moștenirii vacante numai în
limita valorii bunurilor din patrimoniul succesoral.”
d) Condițiile de formă ale acceptării sub beneficiu de inventar din C. civ. 1864
Acceptarea sub beneficiu de inventar se va face întotdeauna în forma ad solemnitatem impusă

de lege pentru a fi ad validitatem și ad opozabilitatem pentru ca restul persoanelor interesate
și neinteresate să cunoască acest lucru. În sfera ad solemnitatem se includ anumite cerințe
cumulativ obligatorii:
1. Declarația expresă în fața notarului public prin care succesibilul acceptă moștenirea în mod
neechivoc sub beneficiu de inventar. Neîndeplinirea acestei formalități atrage nulitatea absolută
a beneficiului de inventar, succesibilul putând fi considerat că a acceptat pur și simplu moștenirea
dacă sunt întrunite condițiile acestei ultime modalități de opțiune. În caz contrar, succesibilul
păstrează, în limitele termenului de 6 luni, dreptul de opțiune succesorală.[79]
[78]
I. Genoiu, Drept Succesoral, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 314.
[79]
Fr. Deak, op. cit., p. 443.

2. Declarația de acceptare sub beneficiu de inventar trebuie înregistrată de notarul public

competent la care succesibilul se adresează, iar dacă nu se îndeplinește această formalitate
operează sancțiunea inopozabilităţii actului față de creditorii succesorali, de principiu.
Anumite acte juridice trebuie să fie publicate sau aduse la cunoștință terților, adică a persoanelor
care nu au participat la ele și care totuși sunt interesate să le cunoască, pentru că ele pot produce
efecte împotriva lor. În consecință, legea organizează măsuri de publicitate, pe care părțile trebuie
să le îndeplinească. Așa se întâmplă cu actele între vii, relative la dobândirea sau transmiterea
proprietății imobiliare, sau a drepturilor reale-imobiliare, care trebuie menționate în registrele
publice și care pot fi consultate de oricine.[80]
3. Art. 705. C civ. 1864: „Această declaraţie n-are efect decât fiind precedată sau urmată de un
inventar fidel şi exact al bunurilor succesiunii, făcut după formele cerute de legile de procedură şi
în termenele mai jos hotărâte”. Articolul specifică de obligativitatea întocmirii inventarului înainte
sau după declaraţia de acceptare, atât declaraţia cât şi inventarul fiind interdependente pentru o
acceptare sub beneficiu de inventar. Dacă acceptantul doar declară că va întocmi inventarul nu
va fi suficient, el va trebui să îl şi întocmească faptic. Neîntocmirea inventarului sau întocmirea
în mod greşit a inventarului în termen poate atrage acceptarea pură şi simplă a moştenirii sau
renunţarea la moştenire, depinde de la caz la caz ce fel de condiţii se îndeplinesc. De asemenea
el va putea fi considerat acceptant pur şi simplu forţat dacă nu introduce în inventar unele bunuri
succesorale[81], acţionând cu rea-credinţă şi cu intenţie în acest mod. În schimb, omiterea nevoită
a unor bunuri succesorale nu atrage aceeaşi consecinţă, ci numai repararea acesteia printr-un
supliment la inventar.[82]
În general, succesibilul cere inventarierea bunurilor succesorale pentru a opta în cunoştinţă de cauză.[83]
Important de reţinut este că deşi termenele de inventar şi de deliberare se regăsesc în secţiunea

consacrată de C. civ. 1864 acceptării moştenirii sub beneficiu de inventar (art. 706-711), totuşi
acestea sunt aplicabile opţiunii succesorale în general şi nu numai acestei variante de opţiune.[84]
e) Consecinţele ce decurg din exercitarea acceptării sub beneficiu de inventar din C. civ. 1864
Acceptarea sub beneficiu de inventar la fel ca şi acceptarea pură şi simplă este definitivă,
irevocabilă şi retroactivă[85] având ca principal efect consolidarea titlului de moştenitor al
acceptantului, dobândind astfel, în mod definitiv, bunurile succesorale de la data deschiderii
moştenirii. Prin urmare, acceptantul beneficiar devine în mod definitiv titular al patrimoniului
succesoral şi proprietar al bunurilor care îl compun. În această calitate are dreptul la activul net
al patrimoniului, poate încheia valabil acte juridice, poate cere ieşirea din indiviziune. În caz de
deces al moştenitorului beneficiar, patrimoniul dobândit prin moştenire se transmite la proprii
moştenitori.
[80]
A se vedea şi art. 793 C. civ. francez.
[81]
A se vedea şi art. 778 C. civ. francez.
[82]
M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei in dreptul R.S.R., Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, p. 157; Fr. Deak, op. cit., p. 443;
J. Mazeaud, op. cit., p. 890.
[83]
A se vedea şi regulile inventarierii prevăzute de art. 70-74 din Legea nr. 36/1995; I. Genoiu, op. cit., p. 314.
[84]
[85]
A se vedea art. 776 C. civ. francez.

Alex KIS
În anumite cazuri legea pronunţă decăderi de folosinţă împotriva indivizilor care s-au făcut
vinovaţi de acte reprehensibile.[86] Aşadar, creditorii care nu îşi exprimă în termen că vor să îşi
primească creanţele din patrimoniul succesiunii vor fi decăzuţi din acest drept pentru timpul ce
va urma.
5.2. Exercitarea dreptului de opţiune de către creditori. Reglementarea abrogată şi

reglementarea actuală
Exercitarea dreptului de acceptare sub beneficiu de inventar pe cale oblică nu se putea face nici
de către creditorii succesiunii, nici de către creditorii succesibilului. În schimb, dacă un succesibil
doctrină
renunţă în mod fraudulos la moştenire, se putea impune de către creditorii succesibilului printr-o
acţiune în faţa instanţei de judecată, obligarea pârâtului-succesibil la acceptare sub beneficiu de
inventar. Aceleaşi concepţii se aplică şi sub regimul reglementărilor în vigoare în cazul acceptării,
pentru că atât fosta acceptare sub beneficiu de inventar cât şi acceptarea din codul civil actual
deţin efectul intra vires hereditatis.
Creditorii succesibilului au avut şi au la dispoziţie acţiunea pauliană în cazul în care sunt întrunite
condiţiile prevăzute de lege. Exemplu: succesibilul renunţă în mod fraudulos la succesiune.
5.3. Statul ca acceptant de ultima ratio al succesiunii
Atunci când este vorba de o totalitate de bunuri, de un patrimoniu întreg care ar fi părăsit, e
drept că statul va fi proprietarul lui, şi nu va fi îngăduit ca un particular să devină stăpânul lui prin
ocupaţiune. Succesiunile vacante sunt atribuite statului.[87]Implicit, partea din moştenire rămasă
neatribuită, rămâne vacantă şi va fi atribuită statului. În codul civil actual se consolidează teoria
conform căreia statul culege succesiunea ca urmare a dreptului său de suveranitate, iar nu ca
un moştenitor, art. 652 C. civ. 1864 fiind înlăturat.[88] După această teorie, puterea suverană a
statului constă în exercitarea funcţiilor sale de poliţie statală la prevenirea riscurilor de dezordine
pe care le-ar crea existenţa unor bunuri fără stăpân ce ar tenta pe mulţi pentru a le dobândi prin
ocupaţiune în mod prioritar.[89] Codul civil Quebec prin art. 697 specifică în mod expres că statul
nu este un moştenitor şi de îndată ce toţi moştenitorii cunoscuţi au renunţat la succesiune, sau
dacă nu există succesibili sau prezumtivi-succesibili, statul va fi înzestrat cu averea defunctului.[90]
Codul civil 1864: în cazul în care succesibilii au renunţat expres la succesiune ori nu au acceptat-o
în termen, succesiunea devine vacantă după expirarea termenului de acceptare după expirarea
termenului de acceptare, iar bunurile succesorale trec în proprietatea statului potrivit art. 477 şi
art. 652 C. civ. 1864. Bunurile imobile (ca, de altfel, şi cele mobile), fiind trecute în proprietatea
statului, retroactiv, de la data decesului autorului, nu se poate invocă prescripţia achizitiva,
deoarece uzucapiunea nu poate opera împotriva dreptului de proprietate al statului.
[86]
A. Colin, H. Capitant, J. de la Morandiere, op. cit., p. 91.
[87]
Idem, p. 1109; A se vedea şi art. 809 C. civ. francez., art. 553, 1135, 1138 C. civ.
[88]
Art. 652 C. civ. 1864 preciza că: în cazul succesiunii vacante statul are calitatea de moştenitor.
[89]
D. Chirică, op. cit., p. 109, D. Alexandresco, op. cit., p. 190.
În acelaşi sens este şi art. 809 pct. 2 C. civ. francez; Cass 1re civ., 14 noiembrie 2006, no 03-13.473, F P + B, Dir. Gen
[90]
impots et a. c/ M. et a.: Juris-Data no 2006-035884, în Revista Semaine Juridique, Edition Generale, Ed. Lexis Nexis,
Paris, 2006, nr. 50, p. 2354, pct. 3423.

Desigur că în lumina Codului civil actual situaţia e puţin străină faţă de ce a fost anterior, pentru
că după cum am explicat, modificarea esenţială este trecerea de la prezumţia de renunţare la
prezumţia de acceptare după expirarea termenului de 1 an în care se poate exprima opţiunea
succesorală. Aşadar, în dreptul comun, după expirarea acestui termen de 1 an pentru acceptare
sau repudiere, succesibilul va fi socotit moştenitor cu efecte retroactive de la data deschiderii
succesiunii. Dispoziţiile privitoare la neacceptare în termen a succesiunii nu se mai aplică, şi de
regulă, bunurile nu vor mai trece în proprietatea statului. Statul, în situaţia descrisă mai sus va
putea, în tot sau în parte, dobândi moştenirea defunctului în cazul în care avem o renunţare
expresă aparţinând cel puţin unui succesibil sau avem o prezumţie de renunţare (art. 1112 sau
art. 1113, după caz).
Un nou caz de renunţare, de data această în mod tacit, îl avem reglementat la art. 1137 C. civ.,
despre somarea succesibilului. Este vorba de o situaţie de excepţie cu privire la renunţare, iar
pentru a putea opera şi pentru ca moştenirea să devină vacantă, avem nevoie de întrunirea
cumulativă a mai multor condiţii. Prima condiţie este că într-o succesiune să existe persoane
interesate care să poată exercită dreptul de a cere notarului constatarea vacanţei succesorale
(de exemplu, creditorii succesiunii). A două condiţie este existenţa succesibililor, pentru
că moştenirea să nu fie considerată ope legis ca fiind vacantă.[91] A treia condiţie se referă la
notarul public care fiind sesizat de către partea interesată trebuie să îşi desfăşoare activitatea
de comunicare a succesibililor şi publicitatea cererii. Ultima condiţie se referă la trecerea unui
interval de timp de la data deschiderii succesiunii după care se poate constata vacanţa succesorală
(mai exact 1 an şi 6 luni plus termenul fixat de notar pentru succesibili în care aceştia pot veni să
declare că ei sunt de fapt moştenitori, şi bineînţeles să îşi primească partea, termenul însumat
fiind unul de decădere pentru succesibili).
Succesiunea vacantă. Calitate procesuală activă înainte de 1 octombrie 2011 putea să aibă
doar Ministerul Finanţelor Publice sau administraţiile locale subordonate acestuia. Acum însă,
în prezent, considerăm că dacă s-a prevăzut în mod expres că moştenirile vacante se vor cuveni
comunei, oraşului sau municipiului, atunci calitatea procesuală activă va fi deţinută de primăria
sau consiliul local al respectivei entităţi. Înainte, nici municipiul prin consiliul local, nici primăria
municipiului nu puţeau iniţia o astfel de acţiune în justiţie, decât, eventual, în temeiul unui
mandat special ce ar fi emanat de la Ministerul Finanţelor Publice.[92] Art. 1138 C. civ. actual are
în vedere că succesiunea vacantă va reveni domeniului privat al comunei, oraşului, municipiului,
în cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii.
Trebuie menţionată o condiţie esenţială pentru situaţia în care statul devine proprietar al
bunurilor succesiunii defunctului de pe urma renunţătorilor. În toate cazurile de renunţare în
favoarea statului fie ea expresă sau tacită, sau fie ea cu caracter general sau excepţional, prin
renunţători vom înţelege toţi renunţătorii ai întregii succesiuni legale sau renunţătorul unui
legat în cazul în care nu mai există alţi succesibili sau toţi renunţătorii succesiunii legale în cazul
în care există şi legatari. În acest din urmă caz legatarii nu trebuie să aibă şi o altă vocaţie la
Art. 1135 alin. (1) şi alin. (2) ale C. civ. cu toate că reglementează expres situaţiile de moştenire vacantă, le considerăm
[91]
ca fiind incomplete pentru că mai există şi alte situaţii în care moştenirea devine vacantă: în cazul situaţiilor de renunţare
la moştenire a tuturor moştenitorilor asupra totalităţii succesiunii sau doar asupra părţii la care aveau vocaţie, sau în
cazul în care succesibilii nu sunt cunoscuţi. Aceste situaţii sunt expres prevăzute în art. 696 C. civ. Quebec şi în art. 809
C. civ. francez.
[92]
C. Apel Oradea, decizia civilă nr. 887 din 22 iunie 2006, în B.J. 2006, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007.

Alex KIS
succesiunea legală şi legatul de care beneficiază nu trebuie să aibă vocaţie la universalitate; ceea
ce este de evidenţiat într-o astfel de ipoteză este faptul că legatarul îşi va primi partea care i-a
lăsat-o defunctul (un titlu particular sau un titlu universal) iar restul va reveni statul, în temeiul
dreptului său de suveranitate.
Pe scurt, dacă o parte din moştenire sau toată moştenirea, indiferent dacă este legală sau
testamentară, nu se va vrea sau nu va putea fi acceptată de nici o persoană cu vocaţie la
moştenire, statul devine beneficiar al succesiunii pe porţiunea în care nu întâlnim acceptare.
Reamintim că în toate cazurile în care statul devine proprietar al unei succesiuni vacante, el
doctrină
devine retroactiv proprietar chiar de la data deschiderii succesiunii şi le primeşte doar intra vires
hereditatis, drept urmare dacă ulterior dobândirii succesiunii de către stat vor veni la acesta
anumite persoane interesate din succesiune care au anumite creanţe sau drepturi, ei vor fi
satisfăcuţi doar în limitele activului succesiunii.
5.4. Renunţarea
5.4.1. Aspecte introductive
Renunţarea expresă la moştenire este manifestarea de voinţa a unui succesibil din care rezultă că
acesta nu-şi însuşeşte titlul de moştenitor la care îi dă dreptul, legea sau testamentul.
Succesibilul poate opta în acest sens din mai multe motive, fie pentru că moştenirea este
insolvabilă, pasivul depăşind activul, fie pentru a păstra o donaţie raportabilă de care a beneficiat
şi a cărei valoare este mai mare decât cota parte ce i s-ar fi cuvenit în cazul în care acceptă
succesiunea, fie din considerente familiale sau de altă natură.[93]
După Noul Cod civil renunţarea la moştenire prevăzută în Cartea a IV-a, Titlul IV, Capitolul I.
„Transmiterea moştenirii” trebuie să fie expresă, sub forma unei declaraţii de renunţare, adică
a unui act unilateral prin care cel care este prezumat ca fiind moştenitor îşi manifestă intenţia
de a declina ceea ce ar fi primit dacă ar fi acceptat moştenirea. Declaraţia trebuie ad validitatem
încheiată în formă autentică, iar ad opozabilitatem trebuie trecută în registrul naţional notarial.
Renunţarea la succesiune priveşte atât bunurile existente în succesiune la data decesului cât şi
la cele ce eventual ar intra ulterior în succesiunea respectivă.[94]
Desigur că există şi două excepţii prin care renunţarea se poate manifestă în mod tacit, aceste
excepţii fiind prevăzute limitativ în dispoziţiile art. 1112 şi art. 1113 alin. (2). Aceste excepţii
implică în mod imperativ amestecul instanţei de judecată competente din circumscripţia
ultimului domiciliu al defunctului, organul competent având fie atribuţii de chemare în judecată
a moştenitorilor fie atribuţii de modificare a termenelor de opţiune ale succesiunii.
Conform art. 1112, atunci când procedura succesorală nu se realizează pe cale amiabilă în faţa
notarului şi păşeşte în procedura contencioasă în faţă instanţei competente, se naşte o formă
de renunţare tacită la moştenire care duce la pierderea dreptului de a moşteni însă numai dacă
se îndeplinesc anumite condiţii cumulativ:
[93]
I. Adam, R. Adrian, Drept civil. Succesiuni, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 420.
[94]
CSJ, secţia civilă, decizia civilă nr. 494, din 14 februarie 1994, în Dreptul nr. 12/1994, p. 67.

1. Prezumtivul succesibil să fie citat la proces sub forma unei citaţii speciale care trebuie emisă cu
cel puţin 30 de zile înainte de expirarea termenului,să includă şi menţiunea că dacă succesibilul nu
îşi exercită dreptul de a accepta moştenirea în termenul de 1 an de la data deschiderii moştenirii
(şi termenul de 1 an şi data deschiderii moştenirii de la care începe să curgă acest termen sunt
prevăzute doar ca fiind dreptul comun, de principiu, în anumite cazuri prevăzute de lege ele
putând fi modificate);
2. Să cunoască despre deschiderea moştenirii, cu alte cuvinte să ştie de când va curge termenul
privind exercitarea dreptului sau de opţiune succesorală [fie de la data decesului lui de cujus, fie
de la o altă dată prevăzută de art. 1103 alin. (2)].
3. Să cunoască că are calitate de succesibil, fiind informat expres sau tacit de către anumite
persoane, indiferent cine ar fi acestea sau chiar luând la cunoştinţă din proprie iniţiativă, apelând
după caz, fie la cunoştinţele sale juridice fie la cunoştinţele unei persoane de specialitate.
Trebuie menţionat că nu în toate cazurile încheierea dată de notarul public îţi asigură calitatea
de succesibil, de aceea succesibilul trebuie să fie sigur că este un viitor moştenitor, calitatea
efectivă de succesibil în cazul prezumţiei de renunţare fiind cunoscută abia la sfârşitul închiderii
procedurii succesorale în faţa instanţei de judecată, când hotărârile completului de judecată
pot atribui bunurile unei alte persoane decât cel care a renunţat, menţionând expres cum au
devenit acele persoane moştenitori, mai exact, în defavoarea cărui prezumtiv succesibil anumite
persoane reuşesc să între în profitul (sau deficitul) patrimoniului defunctului. Aflându-ne în
procedura contencioasă lucrurile sunt puţin mai nuanţate iar prezumţia de succesibil data de
notarul public persoanelor îndreptăţite în cazul procedurii prealabile poate fi răsturnată în faţa
instanţei de judecată. Aşadar, într-un cuvânt, în cazul prezumţiei de renunţare nu e suficient că
acea persoană chemată în judecată să aibă în conştiinţă că este un succesibil şi nici ca notarul
să îi atribuie această calitate, ci trebuie să existe o hotărâre judecătorească care să evidenţieze
că renunţătorul a avut calitatea de succesibil. În sens contrar, dacă la închiderea procedurii
succesorale de către completul de judecată se adevereşte că persoană chemată în judecată nu
are calitatea de succesibil, această persoană nu va fi calificată că fiind un renunţător ci doar că
un simplu terţ străin de moştenire.
4. Să nu îşi exercite în mod intenţionat sau culpabil dreptul de opţiune în interiorul termenului de
opţiune succesorală, acest termen putând fiind atribuit pe cale legală sau pe cale judecătorească.
În dispoziţiile art. 1113 se află stipulată cel de-al doilea caz de excepţie prin care se poate renunţa
la succesiune în mod tacit. Prin prevederile acestui articol se acordă posibilitatea persoanelor
interesate de a reduce termenul de opţiune de care beneficiază succesibilii dar numai în situaţia
în care se ivesc anumite motive temeinice.
5.4.2. Condiţii de fond şi de formă ale Renunţării
Pe vechiul Cod civil, se consideră că renunţarea poate fi atât expresă cât şi tacită. Renunţarea
tacită rezulta din neacceptarea moştenirii în termenul de prescripţie prevăzut de lege.[95] Acum
însă acest caz de renunţare tacită nu mai există, după curgerea termenului de prescripţie pentru
opţiune, succesibilul va fi considerat acceptant. Ca atare, renunţarea după reglementarea în
vigoare pare a fi numai expresă însă la o analiză mai succintă putem deduce că există şi cazuri de
[95]
D. Chirică, op. cit., p. 235.

Alex KIS
renunţare tacită, cum este prezumţia de renunţare de la art. 1112 şi art. 1113 C. civ sau renunţarea
tacită după somarea succesibilului de la art. 1137 C. civ.
Art. 1120 instituie ca o condiţie ad validitatem forma autentică a renunţării exprese. Conform
art. 76 din Legea nr. 36/1995, renunţarea verbală la succesiune, precum şi cea exprimată într-un
act sub semnătură privată, adică renunţarea care nu respectă condiţiile impuse de lege, nu constituie
o renunţare expresă la succesiune, fiind nulă absolut şi lipsită de efecte. Datorită importanţei
succesiunilor şi valoarea acestora în majoritatea cazurilor, considerăm că era absolut necesar să se
impună această formă autentică, fiind vorba de absorbţia persoanei şi a patrimoniului defunctului,
din punct de vedere juridic în patrimoniul succesorului, un punct culminant al vieţii oricărei persoane
doctrină
în general; şi în plus succesibilul va putea mai greu să fie afectat de vicii de consimţământ atunci când
îşi exprimă opţiunea data fiind necesitatea ca acesta să se prezinte în faţă unui notar de pildă, notarul
fiind prezumat profesionist în domeniul succesiunilor.
5.4.3. Consecinţele ce decurg din exercitarea renunţării
Că fiind socotit străin de moştenire, renunţătorul nu va mai putea pretinde din bunurile
succesiunii. Prin renunţare, dacă este vorba despre un moştenitor obligat la raportul donaţiilor
fiind vorba de donaţii primite la defunct, renunţătorul va fi scutit de raport.
Renunţarea are un efect absolut dar care nu este definitiv. Conform art. 1121 alin. (2) C. civ.
„succesibilul care renunţă este considerat că nu a fost niciodată moştenitor”.[96] Că fiind socotit
străin de moştenire, renunţătorul nu va mai putea pretinde din bunurile succesiunii. Prin
renunţare, dacă este vorba despre un moştenitor obligat la raportul donaţiilor fiind vorba de
donaţii primite la defunct, renunţătorul va fi scutit de raport.[97]
Renunţătorul păstrează dreptul de a urmări şi primi bunurile care fac parte din categoria
amintirilor de familie, precum şi anumite acţiuni extrapatrimoniale, cum ar fi stabilirea
paternităţii. La fel cum a hotărât Casaţia franceză, aceste drepturi subzistă pentru că efectul
renunţării nu include şi dispariţia liniei sangvine existente între renunţător şi de cujus.[98] În cazul
în care există o obligaţie de întreţinere în favoarea renunţătorului la care de cujus era întreţinător,
atunci întreţinerea va fi continuată de către moştenitorii acestuia, în limita activului disponibil.
Efectul nedefinitiv al succesiunii: spre deosebire de acceptare, care este irevocabilă, renunţarea
este susceptibilă de retractare, în această situaţia putându-se evita vacanţa succesorală.[99]
Un alt efect care îl poate produce renunţarea constă în conferirea dreptului de acrescământ
pentru moştenitorii care acceptă moştenirea şi pot în condiţiile legii să îşi cumuleze partea de
care beneficiază cu partea renunţătorului, formând un tot indivizibil, ca şi cum ar fi moştenit fără
să fi existat acel renunţător. Este reglementată expres această ipoteză la art. 1121 alin. (2) C. civ.
fiind recunoscută şi în baza reglementării civile anterioare.
Nu poate renunţa la succesiunea defunctului, succesibilul care la epoca la care îşi doreşte să
renunţe, a exploatat terenul agricol pentru că s-a comportat ca un moştenitor, şi a devenit
[96]
Corespunzător art. 647 C. civ. Quebec.
[97]
Y. Lequette, Fr. Terre, op. cit., p. 551.
[98]
Ibidem.
[99]
Ibidem.

acceptant tacit. De altfel, succesiunea nu va fi vacantă, şi moştenitorul va fi obligat la plată

cheltuielilor fiscale către stat.[100]
5.5. Retractarea Renunţării (formă a acceptării exprese). Efectele Retractării
În principiu, opţiunea succesorală, odată exercitată e irevocabilă[101]. Excepţie de la principiul

irevocabilităţii în acest caz este retractarea renunţării care e prevăzută expres în C. civ. la
art. 1123[102], cu o mică diferenţă terminologică pentru că articolul o defineşte ca fiind revocare; cu
toate acestea efectele retractării nu sunt afectate. În interiorul termenului de 1 an (termenul este
cu titlu de principiu) de la data deschiderii succesiunii pentru exercitarea dreptului de opţiune,
renunţătorul poate reveni asupra renunţării optând ipso jure pentru acceptare, dacă moştenirea
nu a fost deja acceptată de alţi succesibili după cum ne spune art. 1123, sau dacă statul nu a
devenit proprietar al succesiunii prin intermediul succesiunii vacante, după cum ne spune art. 807
C. civ. francez. Retractantul renunţător va fi socotit ca un acceptant expres în formă autentică,
pentru că retractarea renunţării nu se poate face decât în formă autentică, iar odată formulată
intervine automat acceptarea.
Cu titlu particular, în acest caz de acceptare expresă, moştenitorul va dobândi moştenirea fără
efect retroactiv, şi bunurile i se vor cuveni în starea în care se găsesc la momentul acceptării şi
fără să afecteze drepturile dobândite de terţi asupra acelor bunuri în intervalul de timp de la
deschiderea succesiunii şi retractarea renunţării (acceptare).[103]
5.6. Exprimarea anticipată a opţiunii succesorale. Pactele asupra unei succesiuni viitoare
Toate stipulaţiile având că obiect renunţarea la o succesiune nedeschisă, cele prin care se atribuie
în tot sau în parte o succesiune unei alte persoane decât succesibilul care ar fi putut fi beneficiar
la data deschiderii succesiunii, în temeiul C. civ. francez[104] (art. 956 C. civ.) sunt lovite de nulitate
absolută. Considerăm totuşi că în lumina contemporană a dreptului civil, sancţiunea e prea
drastică, chiar dacă articolul prevede limitativ situaţiile în care aceste pacte sunt prohibite, totuşi
prohibiţia este de ordine publică de protecţie, că atare sancţiunea nulităţii relative fiind mult mai
satisfăcătoare.[105]
În conformitate cu jurisprudenţa maghiară din 1909 regăsim ţări care permit pacte asupra unei
succesiuni viitoare pentru că eredele escontat în timpul când de cujus era încă în viaţă, nu poate
fi considerat nici ca erede care nu a primit succesiunea şi nici ca erede, care a refuzat-o, deoarece
prin faptul escontării el nu mai este în drept să facă vreun act juridic de renunţare sau refuz, în
privinţa unei succesiuni asupra căreia el şi-a încasat drepturile şi de care a rămas străin, în baza
C. Apel Angers, 1re ch. B, 14 januarie 2004, G. c/ Directeur des services fiscaux de la Mayenne: Juris-Data no 2004-
[100]
244734, în Revista Semaine Juridique, Edition Generale, Ed. Lexis Nexis, Paris, 2004, nr. 47, p. 2217, pct. 3284.
J. Patarîn, Jurisprudence francaise en matiere de droit civil, în Revista Trimestrială de drept, Ed. Recueil Dalloz, Paris,
[101]
p. 959.
[102]
A se vedea şi art. 649 C. civ. Quebec.
[103]
Art. 1123 alin. (2) C. civ. actual; art. 649 C. civ. Quebec.
H. Capitant, Fr. Terre, Y. Lequette, Les grands arrets de la jurisprudence civile, Ed. Dalloz, Paris, 1994; articolul din
[104]
Codul civil român e mai nuanţat, incluzând şi actele de acceptare anticipată, promisiunea de înstrăinare etc.
[105]
Cu privire la ordinea publică de protecţie, a se vedea şi D. Chirică, în P.R., op. cit., p. 138.

Alex KIS
principiului de drept că renunţarea rezultând din escontare, atrage în mod irevocabil îndepărtarea
de la succesiune, atât în privinţa eredelui renunţător, cât şi a descendenţilor săi.[106]
Concluzii
De-a lungul secolelor, viziunea asupra dreptului a evoluat, iar argumente în acest sens nici nu mai
trebuie expuse, le putem lua ca fiind prezumţii absolute. În materia opţiunii succesorale, de la
acceptarea forţată din dreptul roman până la a conferi un drept propriu succesibililor a fost nevoie
de o perioada îndelungată, care o depăşeşte pe cea milenară. Totuşi şi până în prezent, o societate
doctrină
democratică ideală de drept continental la care ne-am putea raporta va fi aceea care păstrează
rezerva ca o tradiţie şi ca o necesitate. Aşadar anumite limitări în acceptarea unei succesiuni încă
subzistă, de aceea aceste limitări le putem numi ca fiind o continuare a drepturilor patrimoniale
pe care le-a avut de cujus înainte de deces. În acest sens, doresc sa atribui rezervei rolul de drept
patrimonial care tinde în principiu spre o natură economică în care nu mai este esenţial blazonul
familiei sau al defunctului ci doar beneficiile la care se poate aştepta un succesor. Doar un interes
moral bine conturat al succesorului, sau anumite amintiri de familie, le putem socoti în prezent
ca fiind o continuare a persoanei defunctului.
Noul Cod civil poate fi socotit ca fiind un succes în materia reglementărilor naţionale, iar opţiunea
succesorală reglementată de acesta, reuşeşte să se includă la un standard înalt bine văzut de către
toate naţiunile civilizate. Diversitatea reglementărilor din care s-au inspirat legiuitorii români
(fie din dreptul continental, fie din dreptul cu sistem common law) este un pas mare pentru
România, dar este un pas imens pentru Europa. Considerăm că prin noul Cod civil, România a
dat dovadă de inventivitate şi creativitate, a întocmit o obligaţie de mijloace care să conducă la
unitate axiologică a reglementărilor legale din Uniunea Europeană. Aşteptăm în viitorul apropiat
un Cod civil al Europei şi o Constituţie a Europei care să ne confirme cele spuse. Trebuie adăugat
că în dreptul internaţional privat al succesiunilor din cadrul UE se află în discuţie proiectul de
regulament în materia succesiunilor care va putea să ne lărgească şi mai mult orizontul în materia
succesiunilor, iar doctrina străină cu privire la opţiunea succesorală să primească o scară mai
largă de interpretare. Nu trebuie uitat de armonizarea legislaţiilor la nivelul Comunităţii pentru
că până acum am avut parte doar de acces la informaţii de drept străin, iar în viitorul apropiat
vom avea o devălmăşie cu dreptul străin care va produce schimbări majore.
[106]
T. Alexandrescu, Renunţarea la succesiune şi pactele succesorale in dreptul civil ardelean, Ed. Curierul Judiciar, nr. 8,
Cluj-Napoca, 1931, p. 14.

Reproduced with permission of the copyright owner. Further reproduction prohibited without
permission.
GENOIU Ilioara, Partajul succesoral în reglementarea noului Cod civil*)
Publicaţie: Revista Romana de Drept Privat 1 din 2012
Extras din baza de date www.sintact.ro
Partajul succesoral în reglementarea noului Cod civil*)

*) Această lucrare a fost realizată în cadrul proiectului de cercetare postdoctorală
„Configuraţia dreptului de a moşteni în noul Cod civil român”, PN II-RU, cod PD_139/2010,
contract nr. 62/2010.
Ilioara Genoiu**
** ) Lector universitar doctor, Universitatea Valahia din Târgovişte, Facultatea de Drept şi
Ştiinţe Social-Politice.
Résumé
Le partage successoral dans la reglementation du nouveau code civile***
***) Cette étude a été rédigée dans le cadre du projet de recherche postdoctorale „La
configuration du droit d’héritage dans le nouveau Code civil roumain”, PN II-RU, code
PD_139/2010, contrat n°. 62/2010.
Dans la présente étude on se propose d’analyser la question du partage successoral (y compris
du partage d’ascendant), de tous points de vue que celui-ci implique, a la lumiere de la Loi n°.
287/20091), d’identifier les éléments de nouveauté amenés par ce document normatif, dans le
domaine soumis a notre analyse, par rapport au Code Civil antérieur et d’apprécier sur leur
justice et opportunité.
1) Ceci a été republié dans la Gazette Officielle de la Roumanie nş. 505 du 15 juillet 2011.
Mots-clés: copropriété, partage a l’amiable, partage en justice, partage d’ascendant.
Abstract
Action for partition of succession within the regulation of the New Civil code****
****) This study was carried out within the post-doctoral research project „Configuration of the
inheritance right in the new Romanian Civil Code”, PN II-RU, code PD_139/2010, agreement
no. 62/2010.
We propose herein to examine the matter of the partition of succession (including of the
partition of ascendant), from all points of view it involves, in the light of Law no. 287/20092), to
identify the items of novelty brought by this normative act, in the matter submitted to our
analysis, by comparing it to the previous Civil Code and to appreciate their fairness and
opportunity.
2) This was republished in the Official Gazette of Romania no. 505 of 15 July 2011.
Keywords: common ownership, partition by mutual agreement, partition under a court order,
partition of ascendant.
1. Partajul succesoral în reglementarea Noului Cod civil
1.1. Noţiunea şi reglementarea legală a partajului succesoral.Noul Cod civil reglementează
partajul succesoral3) în Cartea a IV-a „Despre moştenire şi liberalităţi”, Titlul IV „Transmisiunea şi
partajul moştenirii”, Capitolul IV „Partajul succesoral şi raportul”, Secţiunea 1 „Dispoziţii generale
referitoare la partajul succesoral”, art. 1143-1145. În acest context, actul normativ în discuţie
defineşte starea de indiviziune şi partajul voluntar şi reglementează posibilitatea luării unor măsuri
conservatorii cu privire la bunurile moştenirii. Tot în aceste texte de lege, Noul Cod civil a inserat
dispoziţia potrivit căreia prevederile sale incidente în materia partajului proprietăţii comune (art. 669-
686) sunt aplicabile şi partajului succesoral, în măsura în care nu sunt incompatibile cu acesta.
3) Potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, actul de partaj, încheiat după data de 1
octombrie 2011 (însă care priveşte moşteniri deschise anterior acestei date), va fi guvernat de
principiile Noului Cod civil. Drept urmare, actul de partaj va avea efect constitutiv, chiar dacă
certificatul de moştenitor în baza căruia s-a eliberat nu avea valoarea unui titlu de proprietate.
V. în acest sens şi Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România, Codul civil al României.
Îndrumar notarial, vol. I, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2011, p. 442.
Prin partaj, încetează starea de indiviziune, cota-parte ideală a fiecărui coindivizar fiind înlocuită cu
bunuri sau, după caz, cu sume de bani.
Potrivit dispoziţiilor art. 1143 alin. 1 NCC, „Nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune.
Moştenitorul poate cere oricând ieşirea din indiviziune, chiar şi atunci când există convenţii şi clauze
testamentare care prevăd altfel”.
Rezultă aşadar că acţiunea de ieşire din indiviziune prezintă, şi în reglementarea Noului Cod civil,
caracter imprescriptibil, putând fi promovată oricând.
Aşa cum am arătat însă, dispoziţiile Noului Cod civil, afectate partajului succesoral, se completează
cu cele incidente în materia partajului proprietăţii comune. Astfel, cu privire la partaj, pot fi încheiate,
în temeiul art. 672 NCC, convenţii de suspendare a acestuia, a căror durată însă nu poate depăşi 5 ani.
În cazul imobilelor, convenţiile trebuie încheiate în formă autentică şi trebuie supuse formalităţilor de
publicitate prevăzute de lege.
Analizând aceste dispoziţii legale, constatăm, în primul rând, faptul că Noul Cod civil foloseşte
termenul de „partaj” în locul celui de „împărţeală”, pe care-l regăseam în Codul civil anterior. Este
realizat, astfel, unul dintre obiectivele Noului Cod civil, anume acela de a actualiza limbajul de
specialitate.
În al doilea rând, constatăm faptul că Legea nr. 287/2009 (păstrând caracterul imprescriptibil al
acţiunii de ieşire din indiviziune) consacră o dublă noutate. Astfel:
a) Noul Cod civil nu mai reglementează posibilitatea menţinerii stării de indiviziune pe o perioadă
mai mare de 5 ani;
b) Noul Cod civil impune să fie realizate în formă autentică şi să fie supuse formelor de publicitate
convenţiile de suspendare a partajului privitoare la bunuri succesorale imobile.
În condiţiile în care noutatea celui de-al doilea aspect menţionat nu poate fi tăgăduită, vom face
referire, în cele ce urmează, numai la primul aspect menţionat, anume la imposibilitatea reînnoirii
convenţiei de suspendare a partajului.
Relativ la acest aspect, precizăm că vechea reglementare în materie civilă consacra expres, prin
dispoziţiile art. 728 alin. 2 teza a 2-a, posibilitatea reînnoirii convenţiei de suspendare a partajului, pe
o durată de încă 5 ani. În acest context, literatura de specialitate aprecia că numai o singură dată putea
fi prelungit termenul de 5 ani.
Faţă de toate acestea, considerăm că Noul Cod civil (care, în art. 672 prima teză, prevede că
„Convenţiile privind suspendarea partajului nu pot fi încheiate pentru o perioadă mai mare de 5
ani…”) nu mai permite posibilitatea prelungirii convenţiei de suspendare a partajului, astfel încât
aceasta nu poate avea o durată mai mare de 5 ani. Este adevărat însă că art. 672 NCC nu interzice
această posibilitate şi, de principiu, o convenţie de prelungire a suspendării partajului ar putea fi
încheiată de către părţi, în măsura în care aceasta nu contravine legii, ordinii publice sau bunelor
moravuri.
În susţinerea opiniei noastre însă invocăm, în principal, următorul argument: dacă legiuitorul ar fi
intenţionat să permită prelungirea suspendării partajului, ar fi reglementat expres această posibilitate,
aşa cum a făcut-o Codul civil de la 1864. Mai mult, Noul Cod civil a menţinut din vechiul Cod toate
principiile a căror actualitate şi justeţe nu au fost contestate, în decursul timpului, de către doctrină şi
jurisprudenţă. Drept urmare, şi de această dată, Noul Cod civil ar fi putut prelua întocmai textul art.
728 alin. 2 din Codul civil de la 1864, dacă ar fi dorit să permită reînnoirea convenţiei de suspendare
a partajului. Or, Noul Cod civil nu a procedat astfel, ci a statuat în art. 672 că nu pot fi încheiate,
pentru o perioadă mai mare de 5 ani, convenţiile privind suspendarea partajului.
În subsidiar, în susţinerea opiniei noastre, mai apreciem că, prin suspendarea partajului, se
prelungeşte incertitudinea cu privire la titularii dreptului de proprietate asupra bunurilor succesorale,
implicit cu privire la circuitul civil. Or, din ansamblul reglementării materiei succesorale, rezultă că
legiuitorul nu este animat de o asemenea dorinţă.
Într-o altă ordine de idei, precizăm că, în lumina anteriorului Cod civil, convenţiile de suspendare a
partajului nu puteau fi inserate într-un testament, clauza testamentară prin care s-ar fi impus
menţinerea stării de indiviziune, chiar şi pentru o perioadă determinată, fiind nulă absolut.
Considerăm că, şi în lumina Noului Cod civil, suspendarea partajului trebuie să fie efectul unei
convenţii, şi nu al unei clauze testamentare.
De asemenea, sub imperiul Codului civil de la 1864, doctrina4) a pledat pentru admisibilitatea
partajului folosinţei bunurilor succesorale şi a partajului definitiv, parţial. În ceea ce ne priveşte,
considerăm că aceste puncte de vedere pot fi susţinute şi în condiţiile intrării în vigoare a Noului Cod
civil, deşi acest act normativ nu a fost receptiv în acest sens şi nu le-a preluat, astfel încât să le
confere valoare juridică.
4) V.: M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul Republicii Socialiste România, Ed.
Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1966, p. 291; Fr. Deak, Tratat de drept
succesoral, ed. a II-a, actualizată şi completată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 494;
D. Chirică, Drept civil. Succesiuni, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 292.
1.2. Condiţiile generale de fond ale partajului succesoral. Partajul moştenirii trebuie realizat cu
respectarea unor condiţii de fond privitoare la: persoanele care pot cere partajul şi capacitatea cerută
de lege pentru a promova şi participa la partajul moştenirii.
1.2.1. Persoanele care pot cere partajul moştenirii. Partajul moştenirii poate fi cerut de următoarele
persoane:
– coindivizarii (moştenitorii legali şi legatarii universali sau cu titlu universal)5);
5)Legatarii cu titlu particular dobândesc, de la data deschiderii moştenirii, un bun individual
determinat, ei neaflându-se în stare de indiviziune.
– succesorii în drepturi ai coindivizarilor, anume dobânditorii (cesionarii) prin acte între vii ai
drepturilor succesorale sau moştenitorii coindivizarului;
– creditorii personali ai coindivizarilor şi orice persoană ce justifică un interes legitim, care pot
promova acţiunea de partaj, care nu are caracter strict personal, în numele debitorului lor (art. 1156
NCC).
De asemenea, aceştia pot pretinde să fie prezenţi la partajul prin bună învoială şi pot interveni în
procesul de partaj (art. 1156 alin. 2 NCC).
Considerăm că nu au un interes în a promova acţiunea în partaj creditorii succesorali, întrucât Noul
Cod civil le conferă acestora dreptul de a urmări bunurile succesorale pe toată durata indiviziunii (art.
1155 alin. 2 NCC)6).
6)Potrivit acestor dispoziţii legale, „Înainte de partajul succesoral, creditorii ale căror creanţe
provin din conservarea sau din administrarea bunurilor moştenirii ori s-au născut înainte de
deschiderea moştenirii pot cere să fie plătiţi din bunurile aflate în indiviziune. De asemenea, ei
pot solicita executarea silită asupra acestor bunuri”.
– procurorul, în ipoteza în care este necesară apărarea unor interese publice.
1.2.2. Capacitatea necesară pentru a cere şi participa la partajul moştenirii. Partajul succesoral
produce efecte constitutive, fiind astfel un act de dispoziţie. Drept urmare, este necesar ca persoana
care solicită partajul moştenirii, precum şi orice persoană care participă la acesta, să aibă deplină
capacitate de exerciţiu7). Şi în lumina Codului civil de la 1864, actul de partaj era asimilat unui act de
dispoziţie, deşi partajul succesoral producea numai efecte declarative.
7) Pentru a cere partajul folosinţei, coindivizarul trebuie să aibă numai capacitatea necesară
încheierii actelor de administrare a patrimoniului. V.: Fr. Deak, op. cit., p. 497; E. Safta-
Romano, Dreptul de moştenire, Ed. Grafix, Iaşi, 1995, p. 205.
Drept urmare, în cadrul partajului voluntar, coindivizarul lipsit de capacitate de exerciţiu trebuie să
fie reprezentat de ocrotitorul său legal, iar cel cu capacitate restrânsă de exerciţiu trebuie să fie asistat
de către acesta. În ambele cazuri însă este necesară autorizarea instanţei de tutelă (art. 674 NCC). În
cazul partajului pe cale judecătorească, interesele coindivizarului incapabil sunt apărate de către
instanţa de judecată, nemaifiind astfel necesară autorizarea instanţei de tutelă.
Dacă există contrarietate de interese între coindivizarul care nu are capacitate de exerciţiu şi
ocrotitorul său legal (care la rându-i este coindivizar), instanţa de tutelă va numi un curator special.
De asemenea, este necesară numirea unui curator, în ipoteza în care unul dintre coindivizari este
dispărut.
Constatăm astfel că Noul Cod civil a înlocuit „autoritatea tutelară”, din reglementarea Codului civil
de la 1864, cu „instanţa de tutelă”. Noutatea majoră însă, consacrată de Legea nr. 287/2009, rezidă în
aceea că partajul succesoral, producând efecte constitutive, este un act de dispoziţie.
1.3. Obiectul partajului. Sunt supuse partajului, în principiu, bunurile asupra cărora poartă
drepturile reale ale defunctului şi care s-au transmis asupra moştenitorilor. Aşadar, formează obiectul
partajului bunurile existente în patrimoniul defunctului la data decesului acestuia.
Această regulă comportă, însă, două excepţii, deoarece pot exista bunuri care să nu fie supuse
partajului, deşi existau în patrimoniul succesoral la data deschiderii moştenirii, precum pot exista şi
bunuri care să fie supuse partajului, deşi nu existau în masa succesorală la data deschiderii moştenirii.
Creanţele8) şi datoriile celui decedat nu fac obiectul partajului, întrucât, în principiu, acestea se împart
în momentul deschiderii moştenirii, de plin drept, între comoştenitori, proporţional cu partea din
moştenire ce se cuvine fiecăruia (art. 1155 NCC).
8) Constituie un astfel de drept, spre exemplu, restituirea unui împrumut acordat de către
defunct sau obligaţia de plată a preţului pentru un bun vândut de defunct. A se vedea D.
Chirică, op. cit., p. 300.
În concluzie, numai drepturile reale asupra bunurilor defunctului se transmit în stare de indiviziune şi
sunt supuse partajului.
A. Bunuri care nu formează obiectul partajului, deşi există la data deschiderii moştenirii în
patrimoniul defunctului. Fac parte din această categorie:
a) bunurile individual determinate, care formează obiectul legatului cu titlu particular şi care se
dobândesc de către legatar, de la data deschiderii succesiunii, nefiind supuse partajului (art. 1059
alin. 1 NCC).
Legatarul cu titlu particular va participa la partajul moştenirii, numai în ipoteza în care obiectul
legatului este reprezentat de o cotă-parte din dreptul de proprietate sau alt drept real asupra unui bun
individual determinat9).
9) În lumina Codului civil de la 1864, practica judiciară a admis că poate forma obiectul
partajului numai nuda proprietate asupra unui imobil, în ipoteza în care defunctul a cumpărat,
cu rezerva uzufructului viager, în favoarea vânzătorului.
b) bunurile care nu sunt susceptibile de partajare datorită naturii sau destinaţiei lor, precum locurile
de veci, care se transmit potrivit regulamentului cimitirelor10), sau părţile comune din imobile, asupra
cărora poartă, ca regulă, un drept de coproprietate forţată.
10) De regulă, acestea sunt atribuite soţului supravieţuitor şi rudelor celor mai apropiate ale
defunctului şi, numai în mod excepţional, acestea sunt supuse partajului. A se vedea L. Mihai,
În legătură cu obiectul partajului succesoral, în R.R.D. nr. 2/1987, pp. 26-27.
Precizăm însă că, în ceea ce priveşte amintirile de familie, Noul Cod civil dispune în sensul că
acestea pot fi partajate prin bună învoială. Sub imperiul Codului civil de la 1864, acestea nu puteau fi
partajate, ele formând obiectul indiviziunii.
Potrivit dispoziţiilor art. 1142 alin. 1 NCC, partajul amintirilor de familie poate fi numai voluntar. În
cazul în care nu se realizează partajul voluntar, bunurile care constituie amintiri de familie rămân în
indiviziune.
Noul Cod civil afectează regimului juridic al amintirilor de familie două texte de lege – art. 1141 şi
art. 1142. Primul text de lege menţionat are menirea de a defini amintirile de familie şi de a
determina generic bunurile care fac parte din această categorie. Astfel, potrivit Noului Cod civil,
„Constituie amintiri de familie bunurile ce au aparţinut membrilor familiei şi stau mărturie istoriei
acesteia. Sunt incluse în această categorie bunuri precum corespondenţa purtată de membrii familiei,
arhivele familiale, decoraţiile, armele de colecţie, portretele de familie, documentele, precum şi orice
alte bunuri cu semnificaţie morală deosebită pentru respectiva familie”.
În ipoteza în care moştenitorii nu au realizat partajul voluntar al amintirilor de familie, acestea vor fi
depozitate în interesul familiei la unul ori mai mulţi dintre moştenitori sau în locul convenit de ei.
Desemnarea depozitarilor se va face prin acordul moştenitorilor sau, în lipsa acestuia, prin hotărârea
instanţei de judecată.
În acest context, relevăm un aspect negativ pe care-l comportă textul alin. 3 al art. 1142. Astfel, în
acest text de lege, ca de altfel şi în multe alte texte ale Noului Cod civil, legiuitorul foloseşte
exprimarea „...prin hotărârea instanţei...”. Apreciem că o astfel de exprimare este incompletă,
legiuitorul trebuind să folosească expresia „... prin hotărârea instanţei de judecată”, atâta vreme cât
dispoziţiile sale fac referire şi la alte instanţe decât cele de judecată, spre exemplu la instanţa de
tutelă.
Moştenitorul depozitar poate revendica bunurile care constituie amintiri de familie de la cel care le
deţine pe nedrept, dar nu le poate înstrăina, împrumuta sau da în locaţiune, fără acordul unanim al
coindivizarilor.
În final, relevăm meritul Noului Cod civil de a reglementa problematica amintirilor de familie şi de a
le conferi acestora un regim juridic corespunzător.
c) Dacă de cuius a ridicat o construcţie pe terenul altuia, dar cu acordul acestuia din urmă, ea va fi
supusă partajului, cu titlu de drept de superficie. Aşadar, în acest caz, construcţia va face parte din
masa succesorală supusă partajului.
d) În principiu, adăugirile şi îmbunătăţirile efectuate de un copărtaş asupra bunurilor succesorale nu
fac obiectul partajului, ci generează desocotirea coindivizarilor, în măsura în care bunul în cauză nu a
căzut în lotul copărtaşului care le-a efectuat.
B. Bunurile care fac obiectul partajului, deşi nu există la data deschiderii moştenirii în patrimoniul
defunctului. Din această categorie, fac parte:
a) bunurile aduse la masa succesorală ca efect al reducţiunii liberalităţilor excesive sau ca efect al
raportului donaţiilor;
b) bunurile rezultate din subrogaţia reală universală, precum despăgubirile plătite de un terţ pentru
distrugerea bunului succesoral;
c) fructele naturale, civile sau industriale, produse de bunurile succesorale, după data deschiderii
moştenirii, numai dacă coindivizarii nu au procedat anterior la un partaj al folosinţei acestora.
1.4. Formele partajului. Partajul se poate realiza, în puterea legii, prin bună învoială sau pe cale
judecătorească.
1.4.1. Partajul prin bună învoială. Potrivit art. 1144 NCC, partajul prin bună învoială este valabil,
dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
– toţi comoştenitorii sunt prezenţi;
– toţi comoştenitorii au capacitate deplină de exerciţiu;
Această condiţie nu trebuie interpretată în sensul că incapabilii nu pot realiza un partaj prin bună
învoială. Minorii şi interzişii judecătoreşti pot apela la această formă a partajului, aşa cum am arătat,
dacă sunt reprezentaţi, respectiv asistaţi de către ocrotitorul legal şi dacă beneficiază de încuviinţarea
prealabilă a instanţei de tutelă.
Dacă nu sunt prezenţi toţi moştenitorii ori dacă printre ei se află minori sau persoane puse sub
interdicţie judecătorească ori persoane dispărute, se vor pune sigilii pe bunurile moştenirii în cel mai
scurt termen, iar partajul voluntar se va realiza cu respectarea regulilor referitoare la protecţia
persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă ori privitoare la
persoanele dispărute.
Rezultă, aşadar, că partajul prin bună învoială se poate realiza chiar dacă printre comoştenitori există
persoane incapabile, cu capacitate restrânsă de exerciţiu sau dispărute, în măsura în care sunt
respectate regulile referitoare la protecţia acestora (cât priveşte persoana incapabilă şi cu capacitate
restrânsă de exerciţiu – reprezentarea, respectiv asistarea de către ocrotitorul legal şi autorizarea
instanţei de tutelă, iar în ceea ce priveşte persoana dispărută – prezenţa curatorului). Nerespectarea
acestor condiţii atrage nulitatea relativă a convenţiei de partaj.
– coindivizarii s-au înţeles asupra partajului, stabilind forma şi actul prin care acesta se realizează;
– actul de partaj a fost încheiat în formă autentică, dacă printre bunurile succesorale se află imobile.
Sancţiunea nerespectării acestei condiţii este nulitatea absolută a actului de partaj. Aşadar, cu titlu de
noutate, Legea nr. 287/2009 reglementează obligativitatea îndeplinirii formei autentice în cazul
partajului voluntar, având ca obiect bunuri imobile.
În ipoteza în care printre bunurile succesorale nu se află imobile, convenţia de partaj se poate realiza
în forma şi prin actul convenite de părţi, actul de partaj al bunurilor succesorale mobile fiind guvernat
de principiul consensualismului.
Partajul prin bună învoială privitor la bunuri mobile poate fi făcut şi verbal11), proba acestuia urmând
a se face potrivit rigorilor stabilite de lege în acest sens.
11)Deşi partajul verbal este valabil, în practică, acesta este foarte rar întâlnit. De regulă, părţile
procedează la un act de partaj scris, de cele mai multe ori realizat chiar în formă autentică,
datorită complexităţii şi importanţei operaţiunilor pe care le presupune împărţirea moştenirii.
V. Al. Bacaci, Gh. Comăniţă, Drept civil. Succesiunile, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006,
p. 285.
În art. 1145, Noul Cod civil reglementează posibilitatea ca, la cererea oricăror persoane interesate, să
fie luate unele măsuri conservatorii, care să privească o parte sau totalitatea bunurilor succesorale.
Aşadar, măsurile conservatorii care pot fi solicitate de orice persoană interesată, pentru orice motiv
(reglementate de art. 1145 NCC, printr-o normă supletivă), nu trebuie confundate cu măsura punerii
sigiliilor pe bunurile moştenirii, care trebuie luată în cazul în care nu sunt prezenţi toţi comoştenitorii
sau în cazul în care printre aceştia se află minori, persoane puse sub interdicţie judecătorească ori
persoane dispărute (reglementată de art. 1144 alin. 2 NCC, printr-o normă imperativă).
Partajul prin bună învoială se poate realiza atât în cadrul procedurii succesorale necontencioase,
desfăşurată în faţa notarului public, caz în care actul de împărţeală realizat de acesta din urmă
constituie un act autentic, precum şi în faţa instanţei de judecată, caz în care aceasta consemnează
convenţia părţilor într-o hotărâre de expedient.
Învoiala părţilor cu privire la partajul moştenirii poate privi toate bunurile succesorale sau numai o
parte a acestora, urmând ca pentru cealaltă parte să intervină o nouă convenţie sau să fie împărţite pe
cale judecătorească.
Libertatea părţilor în cadrul partajului convenţional se manifestă şi sub aspectul alegerii modului de
efectuare a acestuia: în natură; prin atribuirea tuturor bunurilor unuia sau unora dintre coindivizari şi
despăgubirea celorlalţi; prin tragere la sorţi; prin vânzare la licitaţie publică şi împărţirea preţului
obţinut; prin atribuirea nudei proprietăţi unora dintre coindivizari şi a uzufructului celorlalţi.
Părţile apelează, ca regulă, la partajul convenţional, întrucât acesta nu presupune cheltuieli materiale
semnificative şi nu necesită mult timp.
1.4.2. Partajul pe cale judecătorească.Noul Cod civil nu reglementează partajul judiciar în Cartea a
IV-a „Despre moştenire şi liberalităţi”. În art. 1143 alin. 2 însă, Noul Cod civil precizează, aşa cum
am mai arătat, că „Dispoziţiile art. 669-686 se aplică şi partajului succesoral, în măsura în care nu
sunt incompatibile cu acesta”. Drept urmare, dispoziţiile menţionate ale Cărţii a III-a „Despre bunuri”
se vor aplica, în măsura în care acestea nu sunt incompatibile, şi partajului succesoral, mai ales celui
realizat pe cale judecătorească.
1.4.2.1. Cazuri de împărţeală pe cale judecătorească. În principiu, părţile au libertatea de a realiza
partajul moştenirii pe cale amiabilă sau pe cale judecătorească. Acestea pot să se adreseze instanţei
de judecată cu o cerere de partaj, dacă partajul nu s-a realizat prin bună învoială, sau chiar direct, fără
ca, în prealabil, să se fi adresat notarului public. De cele mai multe ori, aşa cum am arătat, părţile
procedează la partajul moştenirii pe cale amiabilă, întrucât cel realizat pe cale judecătorească
presupune cheltuieli materiale semnificative şi timp.
Totuşi, partajul pe cale judecătorească este obligatoriu în următoarele cazuri:
– nu sunt prezenţi toţi coindivizarii (coindivizarii pot participa personal la împărţeală sau pot fi
reprezentaţi);
– unul (unii) dintre comoştenitori nu consimte la partajul prin bună învoială;
– instanţa de tutelă nu a încuviinţat partajul prin bună învoială cu privire la moştenitorul lipsit de
capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, respectiv curatorul persoanei dispărute
nu a consimţit la un astfel de partaj.
1.4.2.2. Modalităţile de realizare a partajului pe cale judecătorească. Potrivit dispoziţiilor art. 676
NCC, partajul bunurilor succesorale se poate realiza în următoarele modalităţi:
– în natură, proporţional cu cota-parte a fiecărui coindivizar;
– prin atribuirea bunului aflat în coproprietate, în schimbul unei sulte, în favoarea unuia ori a mai
multor coproprietari, la cererea acestora;
– prin vânzarea bunului în modul stabilit de coproprietari ori, în caz de neînţelegere, la licitaţie
publică, în condiţiile legii, şi distribuirea preţului către coproprietari, proporţional cu cota-parte a
fiecăruia dintre ei.
Ultimele două modalităţi de realizare a partajului operează în ipoteza în care bunul care urmează a fi
împărţit este indivizibil ori nu este comod partajabil în natură, coindivizarii putând apela la acestea,
în orice ordine doresc, în funcţie de interesele lor, legiuitorul reglementându-le alternativ. Rezultă,
aşadar, că regula cu privire la modalitatea de împărţire a bunului aflat în indiviziune este reprezentată
de partajul în natură.
Constatăm că Noul Cod civil a manifestat o deosebită preocupare pentru reglementarea detaliată a
modalităţilor de realizare a partajului, astfel încât să acopere varietatea situaţiilor practice şi să le
ofere acestora o soluţie justă. În acest scop, legiuitorul a reglementat, prin dispoziţiile art. 673,
posibilitatea suspendării pronunţării partajului prin hotărâre judecătorească. Astfel, „Instanţa sesizată
cu cererea de partaj poate suspenda pronunţarea partajului, pentru cel mult un an, pentru a nu se
aduce prejudicii grave intereselor celorlalţi coproprietari. Dacă pericolul acestor prejudicii este
înlăturat înainte de împlinirea termenului, instanţa, la cererea părţii interesate, va reveni asupra
măsurii”.
Drept urmare, nu trebuie confundată suspendarea partajului ca efect al convenţiei încheiate de părţi, a
cărei durată nu poate fi mai mare de 5 ani (reglementată de art. 672 NCC), cu suspendarea
pronunţării partajului prin hotărâre judecătorească, care nu poate dura mai mult de 1 an (reglementată
de art. 673 NCC).
Partajul în natură. Potrivit dispoziţiilor art. 676 alin. 1 NCC, „Partajul bunurilor comune se face în
natură, proporţional cu cota-parte a fiecărui coproprietar”. Aceste dispoziţii legale trebuie completate
cu cele ale art. 673 C. pr. civ. Potrivit acestora, partajul bunurilor succesorale în natură presupune
parcurgerea următoarelor etape: alcătuirea loturilor, stabilirea loturilor după numărul coindivizarilor
şi stabilirea sultei.
Partajul în natură este reglementat în aceiaşi termeni şi de către Legea nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă12), în art. 969 alin. 2.
12)Publicată în M. Of. nr. 485 din 15 iulie 2010, însă a cărei dată de intrare în vigoare nu a fost
stabilită încă.
a) Alcătuirea loturilor
Această operaţiune a partajului trebuie realizată cu respectarea principiului egalităţii părţilor13), în
sensul că fiecare coindivizar trebuie să primească un lot egal cu drepturile sale.
13) Egalitatea părţilor nu trebuie înţeleasă în sensul că loturile coindivizarilor trebuie să fie
egale ca valoare. Mai mult, literatura de specialitate apreciază că principiul egalităţii în natură
reprezintă un deziderat ce nu trebuie absolutizat, fiind din punct de vedere obiectiv imposibil
de valorificat, în majoritatea cazurilor de partaj al moştenirii. A se vedea Al. Bacaci, Gh.
Comăniţă, op. cit., p. 291.
b) Stabilirea loturilor după numărul coindivizarilor
Un alt principiu ce trebuie valorificat în materia partajului succesoral, în ipoteza în care coindivizarii
au drepturi egale, este cel al stabilirii loturilor în funcţie de numărul acestora. Prin excepţie, în cazul
reprezentării succesorale, numărul loturilor este proporţional cu numărul tulpinilor. Lotul
corespunzând unei tulpini va fi subîmpărţit între coindivizarii aparţinând acelei tulpini. Aceeaşi
disproporţionalitate între numărul coindivizarilor şi cel al loturilor (acestea din urmă fiind mai puţine
decât coindivizarii) va fi întâlnită şi în ipoteza retransmiterii.
– stabilirea sultei
Potrivit dispoziţiilor art. 6735 C. pr. civ., ultima teză, „…În cazul în care loturile nu sunt egale în
valoare, ele se întregesc printr-o sumă de bani”14). Această sumă de bani poartă denumirea de sultă.
Se procedează la stabilirea sultei foarte frecvent în practică, întrucât alcătuirea în natură a unor loturi
perfect egale este greu de realizat.
14) Acest text de lege este preluat întocmai de Noul Cod de procedură civilă, în art. 969 alin. 2
teza finală.
A) Partajul prin atribuirea bunului aflat în indiviziune, în schimbul unei sulte, în favoarea unuia ori
a mai multor coproprietari. Dacă bunul este indivizibil ori nu este comod partajabil în natură,
partajul se realizează prin atribuire coindivizarului sau coindivizarilor care au formulat o cerere în
acest sens. Pentru a fi adoptată această modalitate de partaj, valabilă atât în cazul bunurilor mobile,
cât şi al bunurilor imobile, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
– bunul este indivizibil sau nu este comod partajabil în natură;
– copărtaşul/ii să formuleze o astfel de cerere.
Aceste dispoziţii legale trebuie coroborate cu cele ale Codului de procedură civilă, incidente în
materia partajului. Astfel, actul normativ menţionat, în art. 67310, reglementează posibilitatea
atribuirii provizorii a bunului incomod partajabil în natură, aceluia dintre coindivizari care a formulat
o cerere în acest sens. Se procedează la o astfel de atribuire în următoarele cazuri:
– nu este posibilă împărţeala bunului în natură;
– prin împărţeala în natură s-ar cauza bunului o scădere importantă a valorii sau i-ar fi modificată, în
mod păgubitor, destinaţia economică.
Coindivizarul căruia i s-a atribuit bunul în mod provizoriu este obligat la plata drepturilor cuvenite
celorlalţi coproprietari, sumele corespunzătoare trebuind consemnate la dispoziţia instanţei, în
intervalul de timp stabilit în acest scop. În caz contrar, instanţa va proceda la atribuirea provizorie a
bunului altui coindivizar care a solicitat aceasta.
Dacă mai mulţi coindivizari au solicitat atribuirea provizorie a bunului incomod partajabil în natură,
instanţa de judecată va determina coindivizarul cel mai îndreptăţit. Determinarea acestuia are la bază
criterii precum: cotă-parte mai mare; natura bunului şi posibilitatea valorificării mai eficiente din
punct de vedere economic; folosirea bunului de către unul dintre coindivizari un timp îndelungat;
unul dintre coindivizari a adus îmbunătăţiri bunului în discuţie etc.15). O semnificaţie deosebită, în
determinarea coindivizarului cel mai îndreptăţit, prezintă posibilitatea de plată a acestuia.
15)A se vedea, în acest sens, Fr. Deak, op. cit., p. 507.
Atribuirea provizorie a bunului coindivizarului cel mai îndreptăţit nu pune capăt stării de indiviziune,
aceasta încetând numai prin atribuirea definitivă a bunului. După ce coindivizarul, căruia i-a fost
atribuit provizoriu bunul, a plătit sumele de bani stabilite de instanţă, aceasta din urmă, prin hotărârea
de partaj, atribuie definit bunul incomod partajabil în natură16).
16)În mod excepţional, în temeiul dispoziţiilor art. 67310 alin. final C. pr. civ., pentru motive
temeinice, instanţa de judecată poate atribui definitiv bunul unuia dintre coindivizari, fără a
mai fi dispusă, în prealabil, atribuirea provizorie.
În termeni identici reglementează şi Noul Cod de procedură civilă atribuirea provizorie a bunului
incomod partajabil în natură (art. 974 şi 975).
C) Partajul prin vânzarea bunului. Dacă bunul este indivizibil ori nu este comod partajabil în natură,
coindivizarii pot conveni, în temeiul dispoziţiilor art. 676 alin. 2 lit. b) NCC, ca bunul să fie vândut în
orice mod stabilit de ei, preţul urmând a fi distribuit proporţional cu cota-parte a fiecăruia dintre ei.
Numai în măsura în care coindivizarii nu se înţeleg asupra modului de vânzare a bunului comun,
acesta va fi vândut la licitaţie publică, în condiţiile legii, iar preţul va fi distribuit între coproprietari,
proporţional cu cota-parte a fiecăruia dintre ei.
Dispoziţii incidente în materia partajului prin vânzarea bunului conţine şi Codul de procedură civilă,
în art. 67311 şi art. 67312. Prin raportare la aceste dispoziţii legale, măsura vânzării la licitaţie publică
a fost calificată de jurisprudenţă17) ca fiind nelegală, în cazul în care valorificarea uneia dintre
primele două modalităţi (împărţirea în natură sau atribuirea întregului bun unuia dintre coindivizari)
era posibilă.
17) A se vedea TS, s. civ., dec. nr. 475/1981, în CD 1981, p. 56.
Dimpotrivă, însă, a fost considerată legală dispoziţia instanţei de judecată de a se vinde bunul la
licitaţie publică, deşi era posibilă fie împărţirea în natură, fie atribuirea, însă părţile s-au opus în mod
justificat18). Într-o asemenea situaţie, s-a dispus fie vânzarea prin bună învoială, dacă părţile s-au
înţeles în acest sens, fie vânzarea prin executor judecătoresc, dacă părţile nu s-au învoit asupra
vânzării prin bună învoială sau în ipoteza în care au convenit, de la început, ca vânzarea să se
realizeze prin executor judecătoresc.
18) Constituie, cu titlu de exemplu, o astfel de situaţie cea în care fiecare dintre coindivizari se
declară incapabil de a plăti celorlalţi contravaloarea cotelor-părţi sau situaţia în care
coindivizarii se înţeleg asupra modalităţii partajului prin vânzare. A se vedea, în acest sens, TS,
s. civ., dec. nr. 1003/1979, în Repertoriu III 1975-1980, p. 144.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că dispoziţiile legale care reglementează ordinea modalităţilor de
partaj nu au caracter imperativ, astfel încât instanţa de judecată poate ţine cont atât de voinţa
copărtaşilor, cât şi de cea a defunctului, materializată într-un testament. În consecinţă, principiul
împărţirii bunurilor succesorale în natură poate fi neglijat, dacă testatorul şi-a manifestat dorinţa ca
bunurile să fie atribuite, la momentul partajului, unui anumit coindivizar19).
19)A se vedea Al. Bacaci, Gh. Comăniţă, op. cit., p. 295.
Hotărârea judecătorească, indiferent de modalitatea de împărţeală valorificată, trebuie să pună capăt
stării de indiviziune, cotele ideale trebuind înlocuite cu bunuri materiale sau cu echivalentul bănesc al
acestora.
Nici în ceea ce priveşte această modalitate a partajului judiciar Noul Cod de procedură civilă nu
inovează, preluând întocmai, în art. 976-978, dispoziţiile omologului său în vigoare.
1.5. Efectele partajului
1.5.1. Efectul constitutiv al partajului. Partajul are ca efect înlocuirea drepturilor indivize ale
coindivizarilor, asupra întregii mase succesorale, cu drepturi exclusive asupra bunurilor atribuite.
Aşadar, prin partaj, coindivizarul devine proprietar exclusiv al bunurilor sau, după caz, al sumelor de
bani ce i-au fost atribuite (art. 680 alin. 1 NCC).
Partajul, indiferent de forma în care a fost realizat, produce efect constitutiv. În acest context,
precizăm că, în ceea ce priveşte cotele care le revin coindivizarilor din bunurile incluse în masa
succesorală, aceştia devin proprietari, retroactiv, de la data deschiderii succesiunii (art. 1114 alin. 1
NCC)20). În schimb însă, în ceea ce priveşte bunurile succesorale sau sumele de bani ce le-au revenit
coindivizarilor prin partaj, trebuie să distingem între felurile acestuia. Astfel, în cazul partajului
voluntar, coindivizarii devin proprietari exclusivi ai bunurilor succesorale sau ai sumelor de bani, ce
le-au revenit, prin încheierea actului de partaj, de la data stabilită în acesta, dar nu mai devreme de
data încheierii actului. În cazul partajului judiciar, coindivizarii devin proprietari exclusivi ai
bunurilor succesorale sau ai sumelor de bani ce le-au revenit de la data rămânerii definitive a
hotărârii judecătoreşti (art. 680 NCC)21). Aşadar, actul/hotărârea de partaj produce efect translativ de
proprietate.
20)Potrivit acestui text de lege, „Acceptarea consolidează transmisiunea moştenirii realizată de
plin drept la data decesului”.
21)V. şi Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România, op. cit., p. 441.
În cazul imobilelor însă efectele juridice ale partajului se produc numai dacă actul de partaj încheiat
în formă autentică sau, după caz, hotărârea judecătorească rămasă definitivă au fost înscrise în cartea
funciară (art. 680 alin. 2 NCC).
Constatăm, aşadar, că Noul Cod civil consacră caracterul constitutiv al partajului, acesta producând,
în lumina Codului civil de la 1864, numai efecte declarative. Caracterul constitutiv al partajului este
consacrat şi de către dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă. Astfel, în art. 980 alin. 1, cel din
urmă act normativ invocat prevede că „Hotărârea de partaj are efect constitutiv”. Drept urmare, odată
rămasă definitivă şi învestită cu formulă executorie, hotărârea de partaj constituie titlu executoriu şi
poate fi pusă în executare chiar dacă nu s-a cerut predarea efectivă a bunului ori instanţa nu a dispus
în mod expres această predare (art. 980 alin. 2 NCPC).
1.5.2. Consecinţele efectului constitutiv al partajului. Efectul constitutiv al partajului generează
următoarele consecinţe juridice:
a) Actele încheiate, în condiţiile legii, de un coproprietar cu privire la bunul comun rămân valabile şi
sunt opozabile celui căruia i-a fost atribuit bunul în urma partajului (art. 681 NCC).
Constatăm, aşadar, că Noul Cod civil consacră opozabilitatea actelor încheiate de către unul dintre
coproprietari asupra bunului comun, spre deosebire de vechiul Cod, care condiţiona soarta unui
asemenea act de rezultatul partajului. Această soluţie este firească, în opinia noastră, atâta vreme cât
partajului i-a fost atribuit efect constitutiv.
b) Spre deosebire de reglementarea civilă anterioară, Noul Cod civil consacră obligativitatea
realizării formelor de publicitate imobiliară, în ipoteza în care obiectul partajului este reprezentat de
drepturi reale imobiliare (art. 680 alin. 2 NCC).
c) Partajul nu poate viza acele bunuri din patrimoniul succesoral care au fost uzucapate de către unul
dintre coindivizari (art. 675 NCC).
1.6. Obligaţia de garanţie între copărtaşi
1.6.1. Reglementarea legală a obligaţiei de garanţie între copărtaşi. Din necesitatea asigurării
egalităţii în drepturi a comoştenitorilor şi după partajarea bunurilor succesorale22), legiuitorul a statuat
obligaţia copărtaşilor de a se garanta reciproc pentru evicţiune şi vicii ascunse, anterioare partajului.
22)În literatura de specialitate, s-a apreciat că obligaţia de garanţie între copărtaşi este
indispensabilă, pentru a se menţine egalitatea între aceştia. A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-
Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Bucureşti, 1929, p. 549.
Potrivit dispoziţiilor art. 683 alin. 1 NCC, „Coproprietarii îşi datorează, în limita cotelor-părţi,
garanţie pentru evicţiune şi vicii ascunse, dispoziţiile legale privitoare la obligaţia de garanţie a
vânzătorului aplicându-se în mod corespunzător”.
Instituirea obligaţiei de garanţie între copărtaşi este, în ceea ce ne priveşte, efectul firesc al
consacrării caracterului constitutiv al actului de partaj.
Din dispoziţiile legale mai sus menţionate, rezultă cu evidenţă că obligaţia de garanţie între
comoştenitori, aplicabilă atât partajului voluntar şi celui judiciar, pe de o parte, cât şi moştenitorilor
legali şi celor testamentari, pe de altă parte, este identică cu obligaţia de garanţie a vânzătorului, din
materia contractului de vânzare-cumpărare. Drept urmare, nu-i vom acorda atenţie acestei
problematici cu acest prilej.
Constatăm astfel că Noul Cod civil reglementează, în plus faţă de Codul civil de la 1864, obligaţia de
a garanta pentru vicii ascunse.
Regula în materia supusă analizei noastre este aceea că obligaţia de garanţie operează independent de
stipularea ei în actul de partaj. Cu titlu de excepţie însă, coproprietarii nu datorează garanţie dacă
prejudiciul este urmarea faptei săvârşite de un alt coproprietar sau dacă au fost scutiţi prin actul de
partaj (art. 683 alin. 3 NCC).
Aşadar, nu este datorată garanţie în următoarele două situaţii:
– prejudiciul este cauzat de unul dintre coproprietari, caz în care acesta din urmă trebuie să-l repare,
în temeiul dispoziţiilor art. 1357 NCC (care reglementează condiţiile răspunderii pentru fapta
proprie).
Rezultă, aşadar, că se datorează garanţie numai pentru fapta terţului.
– coproprietarii au fost scutiţi de obligaţia de a garanta prin actul de partaj.
Dacă evicţiunea s-a produs sau bunul este afectat de vicii ascunse şi sunt îndeplinite condiţiile pentru
angajarea răspunderii, fiecare copărtaş este obligat să-l despăgubească pe coproprietarul prejudiciat
prin efectul evicţiunii sau al viciului ascuns. Dacă unul dintre coproprietari este insolvabil, partea
datorată de acesta se va suporta, proporţional, de către ceilalţi coproprietari, inclusiv de către
coproprietarul prejudiciat (art. 683 alin. 2 NCC).
1.7. Desfiinţarea partajului succesoral. Partajul moştenirii poate fi lovit de nulitate, absolută sau
relativă, ca orice alt act juridic, indiferent că a fost realizat prin bună învoială sau pe cale
judecătorească.
Potrivit dispoziţiilor art. 684 alin. 1 NCC, partajul prin bună învoială poate fi desfiinţat pentru
aceleaşi cauze ca şi contractele.
Drept urmare, partajul va fi lovit de nulitate absolută, dacă s-a realizat cu nerespectarea unor norme
imperative ale legii (precum cele referitoare la cauză ilicită sau imorală, la obiect ilicit sau imoral ori
la formă).
Nulitatea relativă a actului de partaj intervine în următoarele situaţii:
a) consimţământul unuia dintre copărtaşi a fost viciat;
Viciile care pot altera consimţământul copărtaşilor, în materia partajului succesoral, sunt dolul şi
violenţa. Noul Cod civil însă prevede în art. 685 că „Nu poate invoca nulitatea relativă a partajului
prin bună învoială coproprietarul care, cunoscând cauza de nulitate, înstrăinează în tot sau în parte
bunurile atribuite”. Operează astfel o confirmare expresă a nulităţii relative.
Eroarea asupra compoziţiei masei succesorale, în sensul că au fost omise anumite bunuri, nu atrage
anularea actului de partaj, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 684 alin. 3 NCC, este valabil acel partaj
care nu cuprinde toate bunurile din patrimoniul succesoral, cu privire la bunurile succesorale omise
putându-se realiza oricând un partaj suplimentar.
Aşadar, legiuitorul elimină posibilitatea ca eroarea asupra compoziţiei masei succesorale să atragă
nulitatea actului de partaj.
d) nu au fost respectate condiţiile legale cu privire la capacitate.
Precizăm însă că partajul făcut fără participarea tuturor coproprietarilor este lovit de nulitate absolută
(art. 684 alin. 3 NCC).
Anularea actului de partaj produce efecte retroactive, desfiinţând actul ex tunc, renăscând starea de
indiviziune a copărtaşilor. Aceştia trebuie să fie repuşi în situaţia iniţială, readucând la masa
succesorală tot ceea ce au dobândit, ca efect al partajului nul sau anulat. În consecinţă, coindivizarii
trebuie să restituie atât bunurile succesorale dobândite în temeiul partajului nul sau anulat, precum şi
fructele produse de acestea.
Alături de restitutio in integrum, desfiinţarea actului de partaj presupune şi resoluto jure dantis,
resolvitur jus accipientis, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 1253 alin. 2 NCC, „Desfiinţarea
contractului atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor subsecvente încheiate în baza lui”.
În final, apreciem că, în ceea ce priveşte desfiinţarea partajului, Legea nr. 287/2009 nu inovează,
păstrând principiile vechiului Cod civil.
1.8. Drepturile creditorilor cu privire la partajul succesoral. În temeiul art. 1156 NCC, creditorii
personali ai copărtaşilor beneficiază de dreptul de opoziţie sau de dreptul de intervenţie, în temeiul
căruia pot pretinde să fie prezenţi la partajul prin bună învoială sau pot să intervină în procesul de
partaj.
Înainte de partajul succesoral, creditorii personali ai unui moştenitor nu pot urmări partea acestuia din
bunurile moştenirii (art. 1156 alin. 1 NCC). Aşadar, numai exercitarea dreptului de opoziţie îi
permite creditorului personal al moştenitorului să urmărească partea care i s-ar cuveni acestuia din
urmă din bunurile succesorale.
Dreptul de intervenţie înlocuieşte, în materia partajului, acţiunea revocatorie, reglementată de art.
1562 şi urm. NCC.
Creditorii personali ai moştenitorilor pot uza de dreptul de opoziţie, indiferent că partajul moştenirii
se efectuează prin bună învoială sau pe cale judecătorească. Cât priveşte partajul realizat prin bună
învoială, creditorii personali ai moştenitorilor au dreptul de a pretinde să fie prezenţi, iar cât priveşte
partajul pe cale judecătorească, aceştia au dreptul de a interveni în proces.
Opoziţia poate fi făcută fie anterior declanşării procedurii de partaj, fie ulterior acestui moment, însă
mai înainte ca partajul să fie soluţionat de către instanţa de judecată sau convenit între moştenitori,
extrajudiciar23).
23) A se vedea: I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român. Regimuri matrimoniale.
Succesiuni. Donaţiuni. Testamente, vol. III, Ed. Socec, Bucureşti, 1948, p. 370; D. Chirică, op.
cit., p. 336.
Dreptul de opoziţie poate fi exercitat printr-o declaraţie, directă (formală) sau indirectă, adusă la
cunoştinţa copărtaşilor, din care să rezulte neîndoielnic voinţa creditorului personal al copărtaşului de
a participa la partaj24).
24) Constituie, cu titlu de exemplu, acte din care rezultă indirect, însă neîndoielnic, voinţa
creditorilor personali ai copărtaşilor la împărţeala moştenirii, următoarele: cererea de partaj
făcută pe calea acţiunii oblice; urmărirea unui bun succesoral; acţiunea pentru pronunţarea
unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare având ca obiect un imobil
succesoral etc. V., în acest sens: M. Eliescu, op. cit., p. 280; Fr. Deak, op. cit., p. 516; D. Chirică,
op. cit., p. 336.
Ca urmare a exercitării dreptului de opoziţie:
a) Copărtaşii au obligaţia de a-l chema pe creditorul-oponent la partaj;
În cazul în care creditorul personal al moştenitorilor a cerut să fie prezent, iar partajul s-a realizat în
lipsa lui şi fără să fi fost citat, cel dintâi este îndreptăţit să ceară revocarea partajului, fără a fi obligat
să dovedească frauda copărtaşilor. Aşadar, frauda copărtaşilor este prezumată (art. 1156 alin. 4
NCC). În orice alte cazuri, creditorii personali ai moştenitorilor trebuie să dovedească frauda
copărtaşilor, potrivit regulilor de drept comun.
b) Creditorul-oponent are dreptul să supravegheze regularitatea partajului, dar nu poate pretinde ca
partajul să se facă potrivit intereselor sale.
c) Din bunurile moştenirii atribuite prin partaj, precum şi din cele care le iau locul în patrimoniul
moştenitorului, creditorii moştenirii vor fi plătiţi cu preferinţă faţă de creditorii personali ai
moştenitorilor. Aşadar, în concursul dintre creditorii moştenirii şi creditorii personali ai
moştenitorilor, vor avea prioritate cei dintâi, creanţele lor fiind satisfăcute cu preferinţă (art. 1156
alin. 5 NCC).
Alineatul final al art. 1156 asimilează legatarul cu titlu particular, al cărui legat nu are ca obiect un
bun individual determinat, cu creditorii moştenirii, creanţa acestuia fiind satisfăcută, de asemenea, cu
preferinţă.
Aşadar, în temeiul dispoziţiilor art. 1156 NCC, ia naştere obligaţia notarului public de a încunoştinţa
şi de a invita la semnarea actului de partaj prin bună învoială creditorii personali ai moştenitorilor,
declaraţiile acestora din urmă fiind consemnate în actul de partaj. Mai mult, notarul public trebuie să
consemneze şi să aducă la cunoştinţa copartajanţilor sancţiunea revocării partajului, în cazul în care
unul dintre aceştia nu declară existenţa creditorilor personali25).
25)A se vedea Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România, op. cit., p. 451.
Ceilalţi moştenitori (aşadar, mai puţin cei urmăriţi) pot obţine respingerea acţiunii de partaj, introdusă
de către creditor, plătind datoria în numele şi pe seama moştenitorului debitor (art. 1156 alin. 3
NCC).
Creditorii personali ai copărtaşilor, care nu au formulat opoziţia mai înainte ca partajul moştenirii să
devină definitiv, nu mai au dreptul de a cere revocarea acestuia pe cale revocatorie, chiar dacă s-a
realizat cu fraudarea intereselor lor26).
26) S-a admis însă în doctrină şi în practica judiciară că, în cazul partajului fictiv, acesta poate fi
atacat de către creditorii personali ai copărtaşilor cu acţiunea în simulaţie, în condiţiile
dreptului comun (art. 1289 şi urm. NCC), independent de formularea unei opoziţii la partaj.
V.: I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 372; M. Eliescu, op. cit., p. 281; St.
Cărpenaru, Dreptul de moştenire, în Fr. Deak, St. Cărpenaru, „Drept civil. Contracte speciale.
Dreptul de autor. Dreptul de moştenire”, Universitatea Bucureşti, 1983, p. 554; D. Chirică, op.
cit., p. 337.
Dacă există mai mulţi creditori personali ai aceluiaşi copărtaş, este necesar ca fiecare dintre aceştia
să-şi declare opoziţia la împărţeală, mai puţin în cazul creanţei solidare sau al obligaţiei indivizibile.
Din analiza dispoziţiilor legale incidente în materia drepturilor creditorilor personali ai moştenitorilor
nu rezultă că acestea aduc noutăţi de substanţă faţă de textele de lege corespondente din Codul civil
de la 1864. Am constatat însă că Noul Cod civil foloseşte numai denumirea de „acţiune revocatorie”,
renunţând la denumirea de „acţiune pauliană”. Oricum, în lumina vechiului Cod civil, cele două
denumiri erau folosite alternativ, fiind sinonime.
2. Partajul de ascendent în reglementarea Noului Cod civil
2.1. Noţiunea partajului de ascendent.Noul Cod civil reglementează partajul de ascendent în Cartea
a IV-a „Despre moştenire şi liberalităţi”, Titlul IV „Transmisiunea şi partajul moştenirii”, Capitolul
IV „Partajul succesoral şi raportul”, Secţiunea a 4-a „Partajul de ascendent”, art. 1160-1163, dând
astfel posibilitatea ascendentului să-şi împartă bunurile descendenţilor cu vocaţie la succesiunea sa.
Potrivit dispoziţiilor art. 1160 NCC, „Ascendenţii pot face partajul bunurilor lor între descendenţi”.
Prin partajul de ascendent este evitată starea de indiviziune în care s-ar găsi descendenţii, ca urmare a
culegerii moştenirii legale. Descendenţii vor primi, la data deschiderii moştenirii, prin voinţa
ascendentului lor, bunuri materiale, şi nu cote-părţi ideale.
Partajul de ascendent este un act juridic mixt, presupunând existenţa concomitentă a unei liberalităţi
inter vivos sau mortis causa şi a unui act de partaj, dar de natură specială27). Acesta din urmă are
menirea de a evita naşterea stării de indiviziune între comoştenitori.
27)Fr. Deak, op. cit., p. 517; D. Chirică, op. cit., p. 338.
De altfel, partajul de ascendent se deosebeşte de partajul succesoral, prin bună învoială sau pe cale
judecătorească, prin faptul că cel dintâi preîntâmpină naşterea stării de indiviziune între comoştenitori
şi nu îi pune capăt, precum cel din urmă.
2.2. Condiţiile partajului de ascendent. În temeiul dispoziţiilor art. 1161 alin. 1 NCC, „Partajul de
ascendent se poate realiza prin donaţie sau prin testament, cu respectarea formelor, condiţiilor şi
regulilor prevăzute de lege pentru aceste acte juridice”. În consecinţă, partajul de ascendent trebuie să
respecte condiţiile de formă ale donaţiei sau testamentului, precum şi condiţiile de fond privitoare la
capacitate, consimţământ, obiect şi cauză.
Întrucât donaţia este un act autentic, partajul de ascendent realizat în această formă trebuie să
îmbrace, sub sancţiunea nulităţii absolute, această formă. De asemenea, partajul realizat în forma
unui testament – act juridic solemn – trebuie să îmbrace forma scrisă şi să respecte interdicţia
testamentului reciproc.
Se impune precizat însă faptul că donaţia reciprocă, dispusă de către soţi în favoarea descendenţilor
comuni, este permisă, deşi testamentul reciproc (prin care soţii dispun în favoarea unui descendent)
este interzis28). Cu atât mai mult este permisă donaţia reciprocă prin care soţii dispun, în favoarea
descendenţilor lor comuni, de bunurile comune. În fapt, o astfel de donaţie este singura care permite
ascendenţilor să-i gratifice cu bunurile comune pe descendenţii lor29).
28)Potrivit dispoziţiilor art. 1036 NCC, sub sancţiunea nulităţii absolute a testamentului, două
sau mai multe persoane nu pot dispune, prin acelaşi testament, una în favoarea celeilalte sau în
favoarea unui terţ.
29)M. Eliescu, op. cit., p. 309; Fr. Deak, op. cit., p. 518.
În plus, cu privire la partajul de ascendent trebuie îndeplinite anumite condiţii privitoare la:
persoanele care îl pot realiza; persoanele între care se poate face acest partaj; obiectul partajului şi
modul de partajare a bunurilor.
a) Persoanele care pot realiza partajul de ascendent. Potrivit dispoziţiilor art. 1160 NCC, pot împărţi
bunurile succesorale, încă din timpul vieţii, potrivit voinţei lor, ascendenţii (părinţi, bunici, străbunici
etc.) din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie, care au capacitatea de a dispune prin donaţie
sau testament. Din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor legale menţionate, rezultă că rudele
colaterale ale moştenitorilor nu pot realiza o astfel de împărţeală.
Aşadar, orice ascendent, indiferent de apartenenţa la clasele de moştenitori (ascendenţi privilegiaţi
sau ascendenţi ordinari), poate realiza un partaj de ascendent.
b) Persoanele între care se poate realiza partajul de ascendent. Din dispoziţiile art. 1160 NCC, care
are menirea de a identifica subiectele partajului de ascendent, rezultă că acesta trebuie realizat în
favoarea descendenţilor (copii, nepoţi, strănepoţi etc.). Nu prezintă importanţă faptul că rudenia în
linie descendentă este firească, rezultând din căsătorie ori din afara căsătoriei, sau că aceasta este
civilă, rezultând din adopţie. De asemenea, nu prezintă importanţă faptul că descendenţii sunt
rezultaţi prin reproducere umană asistată medical, cu terţ donator.
Sub sancţiunea nulităţii absolute, partajul de ascendent trebuie să cuprindă pe toţi descendenţii care
îndeplinesc condiţiile de a veni la moştenire, fie în nume propriu, fie prin reprezentare succesorală
(art. 1163 alin. 1 NCC).
Aşadar, pot beneficia de partajul de ascendent numai descendenţii care îndeplinesc condiţiile de a
moşteni30), anume: capacitate, vocaţie concretă şi nedemnitate. Descendenţii care au numai vocaţie
generală la moştenirea ascendentului, şi nu vocaţie concretă, fiind îndepărtaţi de către descendenţii
aflaţi într-un grad de rudenie preferabil, nu pot beneficia de partajul de ascendent. Se impune precizat
însă faptul că, şi în cazul partajului de ascendent, operează reprezentarea succesorală, astfel încât, în
ipoteza în care un descendent al dispunătorului este predecedat sau nedemn, descendenţii celui dintâi
vor beneficia de partea acestuia.
30)V. I. Genoiu, Condiţiile dreptului la moştenire în noul Cod civil, în Dreptul nr. 6/2011, pp. 11-
31.
În mod excepţional însă, dacă partajul de ascendent nu a avut în vedere un descendent care vine la
moştenire prin reprezentare succesorală, însă a fost cuprins acela pe care îl reprezintă, acesta nu este
lovit de nulitate (art. 1163 alin. 2 NCC). Aşadar, Noul Cod civil este permisiv şi validează partajul de
ascendent dispus în favoarea unui descendent predecedat sau nedemn, însă reprezentat în condiţiile
legii. Nu constituie o cauză de nulitate, aşadar, neidentificarea în cadrul partajului de ascendent a
reprezentanţilor, dacă a fost identificat reprezentatul.
Îndeplinirea condiţiilor dreptului la moştenire în persoana beneficiarilor se apreciază raportat la data
deschiderii moştenirii.
În lumina dispoziţiilor Noului Cod civil, care circumscriu sfera subiectelor beneficiare ale partajului
de ascendent numai la descendenţi, apreciem că de partajul supus analizei noastre nu poate beneficia
soţul supravieţuitor al defunctului.
Din analiza întreprinsă până la acest moment, identificăm o primă noutate consacrată de Legea nr.
287/2009, în materia partajului de ascendent, anume aceea de a opera în cadrul acestuia reprezentarea
succesorală. Dispunând astfel, legiuitorul dă dovadă de consecvenţă, făcând aplicabile regulile
reprezentării succesorale şi în materia partajului de ascendent. Mai mult, Legea nr. 287/2009 asigură
descendenţilor un regim juridic favorabil, permiţându-le acestora să beneficieze de partajul de
ascendent prin efectul reprezentării succesorale, chiar şi în cazul în care ei nu au fost nominalizaţi în
testamentul sau donaţia-partaj.
c) Obiectul partajului de ascendent. Partajul de ascendent, realizat printr-un testament, poate avea ca
obiect toate bunurile, mobile sau imobile, existente în patrimoniul ascendentului, la data deschiderii
moştenirii sau numai o parte a acestora (art. 1162 NCC). Dimpotrivă, partajul de ascendent, realizat
printr-o donaţie, poate avea ca obiect, sub sancţiunea nulităţii parţiale, numai bunurile, mobile sau
imobile, prezente ale dispunătorului, nu şi bunurile viitoare ale acestuia (art. 1161 alin. 2 NCC).
Justeţea acestor dispoziţii legale nu poate fi tăgăduită, întrucât donaţia în care se materializează
partajul de ascendent produce efecte de la data încheierii acesteia în forma cerută de lege, astfel încât
donatorul poate dispune numai de bunurile care se află la acel moment în patrimoniul său.
Dimpotrivă, testamentul produce efecte de la data deschiderii moştenirii, şi nu de la data întocmirii
sale, astfel încât şi bunurile viitoare ale testatorului pot forma obiectul unui testament-partaj. Dacă
testatorul nu precizează că obiectul partajului de ascendent este format din toate bunurile sale,
inclusiv cele viitoare, bunurile care nu au fost vizate se vor moşteni în condiţiile dreptului comun
(art. 1162 NCC). De asemenea, vor fi dobândite în condiţiile dreptului comun (regulile moştenirii
legale) bunurile care nu au fost cuprinse în donaţia-partaj.
În lumina dispoziţiilor Codului civil de la 1864, cu privire la obiectul partajului de ascendent, în
literatura de specialitate31) a fost exprimată opinia, potrivit căreia acesta poate fi circumscris numai
bunurilor care aparţin în mod exclusiv dispunătorului. Această teorie a fost criticată însă, întrucât
exclude din aria de cuprindere a partajului de ascendent bunurile asupra cărora dispunătorul are un
drept de proprietate comună pe cote-părţi32). Menirea partajului de ascendent este aceea de a preveni
naşterea stării de indiviziune între moştenitori, iar includerea unui bun, deţinut de dispunător în
coproprietate pe cote-părţi, nu împiedică realizarea acesteia.
31) M. Eliescu, op. cit., p. 317.
32) Fr. Deak, op. cit., p. 521; I. Adam, A. Rusu, Drept civil. Succesiuni, Ed. All Beck, Bucureşti,
2003, pp. 552-553.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că şi în lumina dispoziţiilor Noului Cod civil putem susţine că
partajul de ascendent vizează, în egală măsură, bunurile asupra cărora dispunătorul are un drept de
proprietate comună pe cote-părţi.
În lumina dispoziţiilor art. 350 NCC, potrivit cărora „Fiecare soţ poate dispune prin legat de partea ce
i s-ar cuveni la încetarea căsătoriei, din comunitatea de bunuri”, apreciem că pot forma obiectul unui
testament-partaj bunurile asupra cărora dispunătorul are un drept de proprietate comună în
devălmăşie, alături de soţul său. Considerăm însă că, dimpotrivă, nu pot forma obiectul partajului de
ascendent, materializat într-un testament, bunurile asupra cărora ascendentul-dispunător are un drept
de proprietate comună în devălmăşie, împreună cu alte persoane decât soţul.
Identificăm astfel o altă noutate adusă de Legea nr. 287/2009 în materia partajului de ascendent. În
ceea ce ne priveşte, considerăm că, dispunând astfel, Noul Cod civil contribuie încă o dată, în mod
firesc, de altfel, la realizarea unui regim juridic privilegiat în favoarea descendenţilor, cele mai
apropiate rude ale defunctului.
Apreciem însă că în niciun caz nu pot forma obiectul unei donaţii-partaj bunurile asupra cărora
dispunătorul are un drept de proprietate comună în devălmăşie.
d) Modul de efectuare a partajului. Este evitată naşterea stării de indiviziune între moştenitori, numai
dacă partajul realizat de ascendent îndeplineşte următoarele condiţii:
– partajul este efectiv, în sensul că diviziunea bunurilor trebuie să vizeze materialitatea acestora.
Indicarea numai a cotei-părţi care se cuvine descendenţilor nu are semnificaţia unui partaj de
ascendent;
– partajul să respecte dreptul descendenţilor şi soţului supravieţuitor la rezervă33). În caz contrar,
aceştia pot cere reducţiunea liberalităţilor excesive, în temeiul dispoziţiilor art. 1163 alin. 3 NCC.
33) Este firesc ca legiuitorul să nu impună obligaţia respectării rezervei ascendenţilor
privilegiaţi, cealaltă categorie de moştenitori rezervatari, întrucât de partajul de ascendent
beneficiază descendenţii, rude preferabile în clasă şi grad de rudenie ascendenţilor privilegiaţi.
Constatăm că Legea nr. 287/2009, cu titlu de noutate, condiţionează eficacitatea partajului de
ascendent şi de respectarea rezervei soţului supravieţuitor. Deşi soţul supravieţuitor nu poate
beneficia de partajul de ascendent, rezerva acestuia trebuie respectată însă.
Interpretând per a contrario dispoziţiile art. 1163 alin. 3 NCC, rezultă că ascendentul nu trebuie să
respecte principiul egalităţii între rudele de acelaşi grad. În consecinţă, ascendentul poate favoriza pe
unul dintre descendenţii săi, însă numai în limitele cotităţii disponibile. În egală măsură, ascendentul
nu este ţinut a respecta regula egalităţii în natură, statuată de dispoziţiile art. 676 alin. 1 NCC34).
34) V.: I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 761; D. Chirică, op. cit., p. 341; Fr. Deak,
op. cit., p. 522; I. Adam, A. Rusu, op. cit., p. 556; L. Stănciulescu, Drept civil. Contracte şi
succesiuni, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 483. Pentru opinia contrară, V. M. Eliescu, op.
cit., pp. 320-321.
– partajul să respecte, sub condiţia nulităţii absolute, cerinţele de formă prevăzute de lege pentru
donaţie şi testament.
2.3. Efectele partajului de ascendent. Efectele partajului de ascendent sunt diferite, după cum
acesta s-a realizat prin donaţie sau prin testament.
2.3.1. Efectele partajului realizat prin donaţie. Partajul de ascendent realizat prin donaţie produce
două categorii de efecte: efecte înainte de deschiderea succesiunii şi efecte după deschiderea
succesiunii.
A) Efecte înainte de deschiderea succesiunii. Între momentul donaţiei şi momentul deschiderii
succesiunii se nasc efecte juridice, pe de o parte, între ascendentul-donator şi descendenţii-donatari,
iar pe de altă parte, între descendenţii-donatari.
a) Efecte între ascendentul-donator şi descendenţii-donatari. Între ascendentul-donator şi
descendenţii-donatari, înainte de deschiderea moştenirii, iau naştere raporturi specifice de donaţie, ce
antrenează următoarele consecinţe:
– donatarii vor primi, de la data încheierii contractului, drepturile care formează obiectul acestuia;
– donatarii pot dispune liber de bunurile dobândite, cu respectarea însă a formelor de publicitate
imobiliară pentru cazul imobilelor;
– donaţia este revocabilă pentru neexecutarea sarcinilor şi pentru ingratitudine, în condiţiile dreptului
comun (art. 1020 - 1029 NCC);
– creditorii ascendentului pot ataca donaţia prin acţiune revocatorie, în condiţiile dreptului comun
(art. 1562-1565 NCC);
– valoarea donaţiei va fi reunită fictiv la activul net al moştenirii, pentru a fi determinată cotitatea
disponibilă (art. 1151 alin. 1 NCC).
b) Efecte între descendenţii-donatari. Între descendenţii-donatari, având unii faţă de alţii calitatea de
copărtaşi, iau naştere raporturi specifice partajului, ce generează următoarele consecinţe:
– descendentul evins are acţiune în garanţie împotriva celorlalţi, în sensul că pierderea cauzată de
evicţiune sau de viciile ascunse ale bunurilor succesorale va fi suportată de fiecare copartajant,
proporţional cu partea cuvenită (art. 683 alin. 1 NCC);
– plata eventualelor sulte este garantată cu un privilegiu asupra bunurilor care formează obiectul
donaţiei, iar neplata acestora nu atrage rezoluţiunea convenţiei35).
35)M. Eliescu, op. cit., p. 324; Fr. Deak, op. cit., p. 523; Al. Bacaci, Gh. Comăniţă, op. cit., p. 330.
B) Efecte după deschiderea succesiunii. După deschiderea succesiunii, descendenţii-donatari devin
succesibili, păstrând însă şi calitatea de donatari. Drept urmare, aceştia au dreptul de opţiune
succesorală, putând accepta sau refuza moştenirea.
Descendenţii care acceptă moştenirea şi care îndeplinesc condiţiile de a moşteni:
– păstrează fiecare ce a primit de la defunct în stare divizată;
Bunurile care nu au format obiectul partajului-donaţie, vor fi dobândite de către descendenţi, în
condiţiile dreptului comun, în stare de indiviziune.
– răspund de datoriile şi sarcinile moştenirii, proporţional cu partea cuvenită;
– descendentul a cărui rezervă a fost încălcată prin partajul de ascendent poate cere reducţiunea
loturilor celorlalţi copartajanţi. Acelaşi lucru poate pretinde şi soţul supravieţuitor al dispunătorului a
cărui rezervă succesorală a fost încălcată prin partajul-donaţie.
– descendenţii-donatari nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor primite, raportarea acestora ar echivala
cu anularea partajului realizat de ascendentul-donator36). Donaţia prin care s-a realizat partajul de
ascendent va fi imputată asupra rezervelor succesorale ale descendenţilor şi a soţului supravieţuitor
şi, în măsura depăşirii acestora, se va imputa asupra cotităţii disponibile.
36)C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 1074; M. Eliescu, op. cit., p. 325;
Fr. Deak, op. cit., p. 524; D. Chirică, op. cit., p. 344.
Descendenţii care nu au acceptat moştenirea, fiind renunţători sau nedemni, păstrează bunurile
dobândite prin efectul donaţiei, în limitele cotităţii disponibile. Aceasta din urmă va fi calculată, în
raport cu moştenitorii rezervatari, care vin efectiv la moştenire.
2.3.2. Efectele partajului realizat prin testament. Dacă partajul s-a realizat printr-un testament,
acesta nu produce niciun efect în timpul vieţii testatorului, întrucât este un act mortis causa. Drept
urmare, până la data deschiderii moştenirii, testamentul prin care s-a realizat partajul de ascendent
poate fi oricând revocat de către ascendentul-testator.
La moartea ascendentului-testator însă descendenţii gratificaţi dobândesc bunurile în calitate de
moştenitori legali, şi nu de legatari cu titlu particular37), având posibilitatea de a opta în modalităţile
legale (acceptare şi renunţare)38), fiind evitată starea de indiviziune.
37)I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 344; M. Eliescu, op. cit., pp. 326-327; D.
Chirică, op. cit., p. 344; Fr. Deak, op. cit., p. 525; Al. Bacaci, Gh. Comăniţă, op. cit., p. 331, L.
Stănciulescu, op. cit., p. 485; I. Genoiu, Drept succesoral, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 399.
38)Cu privire la acceptarea moştenirii, V. I. Genoiu, „Acceptance of the inheritance in the new
civil Code regulation”, în volumul conferinţei CKS-Challenges of the Knowledge Society,
organizată de Universitatea „Nicolae Titulescu” din Bucureşti, Ed. Pro Universitaria,
Bucureşti, 2011, pp. 471-484.
Cu privire la moştenirea primită în temeiul partajului de ascendent, materializată într-un testament,
descendenţii au două posibilităţi:
– să accepte moştenirea, în forma divizată în care le-a fost lăsată de către ascendentul-testator;
– să renunţe la moştenire, fără să mai primească nimic.
Partajul de ascendent, realizat printr-un testament, are valoare de act de partaj, şi nu de dispoziţie
testamentară39), astfel încât devine explicabilă consecinţa pe care acest act o generează, descendenţii
nedevenind moştenitori testamentari, ci având calitatea de moştenitori legali.
39)
Partajul de ascendent dă naştere unor veritabile raporturi de partaj al moştenirii, astfel încât
copărtaşii, pe de o parte, îşi datorează garanţie, iar, pe de altă parte, se bucură de privilegiu, în
condiţiile dreptului comun40).
40)D.C. Florescu, Dreptul succesoral, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 241.
Bunurile dobândite de către ascendent, ulterior realizării partajului, vor reveni descendenţilor, potrivit
regulilor dreptului comun, în stare de indiviziune. Dacă însă bunurile care au format obiectul
partajului de ascendent nu mai există în patrimoniul succesoral la data deschiderii moştenirii,
copărtaşul afectat (rămas fără lot) poate cere constatarea nulităţii actului de partaj (art. 1163 alin. 1
NCC)41). Dacă lotul unui descendent a fost numai diminuat, astfel încât nu este asigurată rezerva sa
succesorală, acesta este îndreptăţit să ceară reducţiunea loturilor celorlalţi copărtaşi (art. 1163 alin. 3
NCC)42).
Această situaţie are, în ceea ce ne priveşte, semnificaţia unei omisiuni de la partaj. V. şi: Fr.
41)
Deak, op. cit., p. 525; D. Chirică, op. cit., p. 345.

42) Aceeaşi soluţie este aplicabilă, după părerea noastră, şi în ipoteza în care unele dintre
bunurile care au format obiectul partajului de ascendent au suferit, între momentul realizării
acestuia şi data deschiderii succesiunii, modificări ale valorii, ceea ce a afectat echilibrul
urmărit de ascendent. V., în acest sens, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., pp. 764-765;
M. Eliescu, op. cit., p. 326; Fr. Deak, op. cit., p. 525; D. Chirică, op. cit., p. 345.
2.4. Cauzele de ineficacitate a partajului de ascendent. Ineficacitatea partajului de ascendent este
atrasă atât de cauze de drept comun (precum: nulitatea relativă pentru incapacitatea ascendentului sau
vicierea voinţei acestuia; nulitatea absolută pentru lipsa formei, cerută de lege ad validitatem;
revocarea donaţiei pentru ingratitudine sau neexecutarea sarcinii ori revocarea actului de partaj-
donaţie, ca efect al promovării de către creditori a unei acţiuni revocatorii), cât şi de cauze specifice.
Constituie cauze speciale de ineficacitate a partajului de ascendent, potrivit dispoziţiilor art. 1163
NCC, următoarele:
– omiterea unui descendent care îndeplineşte condiţiile de a veni la moştenire, fie în nume propriu,
fie prin reprezentare succesorală, cauză ce atrage nulitatea absolută a partajului (alin. 1).
Dispunând astfel, Noul Cod civil înlătură vechea controversă doctrinară cu privire la felul nulităţii
care intervine în cazul omiterii unui descendent. Această sancţiune nu intervine însă în cazul în care
partajul de ascendent nu priveşte un descendent care vine la moştenire prin reprezentare succesorală,
însă priveşte pe cel reprezentat (alin. 2).
– încălcarea rezervei succesorale a descendenţilor sau a soţului supravieţuitor, ceea ce antrenează
reducţiunea liberalităţii excesive (alin. 3).
3. Concluzii
În materia partajului succesoral,Noul Cod civil inovează substanţial, păstrând însă unele dintre
principiile consacrate de Codul civil de la 1864, a căror justeţe nu a fost în timp tăgăduită. Astfel,
comparând cele două reglementări, identificăm următoarele noutăţi, aduse de Legea nr. 287/2009:
– starea de indiviziune poate fi păstrată cel mult cinci ani, nemaifiind reglementată posibilitatea
reînnoirii clauzei de suspendare a partajului;
– este conferit un regim juridic corespunzător amintirilor de familie, acestea fiind susceptibile de
partajare numai prin bună învoială;
– copărtaşii îşi datorează garanţie nu numai pentru evicţiune, ci şi pentru vicii ascunse;
– actul de partaj care priveşte bunuri imobile trebuie realizat în formă autentică şi trebuie să
îndeplinească formalităţile de publicitate;
– partajul succesoral are efect constitutiv, comoştenitorii primind, în calitate de proprietari exclusivi,
fie bunuri în natură, fie sume de bani.
Cât priveşte partajul de ascendent, principalul merit al Noului Cod civil rezidă în folosirea unei
terminologii actualizate. Astfel, Noul Cod civil utilizează noţiunea de „partaj de ascendent”, în locul
celei de „împărţeală de ascendent”. Actul normativ în discuţie nu aduce noutăţi majore în materia
supusă analizei noastre, preluând principiile Codului civil de la 1864 şi soluţiile juste ale acestuia.
Totuşi, Legea nr. 287/2009 inovează în materia partajului de ascendent, cât priveşte următoarele
aspecte:
– face aplicabilă reprezentarea succesorală şi în materia partajului de ascendent;
– permite ca obiectul partajului-testament să constea în bunurile asupra cărora dispunătorul are un
drept de proprietate comună în devălmăşie, alături de soţul său;
– obligă la respectarea rezervei descendenţilor şi a soţului supravieţuitor.
În final, apreciem că Noul Cod civil asigură partajului succesoral o reglementare suplă, coerentă şi
justă.
Publicat în Revista Română de Drept Privat cu numărul 1 din data de 31 ianuarie 2012.

Cursuri

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cursuri

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DREPTUL SUCCESORAL

Caracterele juridice ale transmisiunii succesorale

Importanţa juridică a datei morţii

Locul deschiderii moştenirii

Condiţiile generale ale dreptului de a moşteni

Enumerarea condiţiilor cerute de lege pentru a putea moşteni

Enumerarea condiţiilor cerute de lege pentru a putea moşteni

Persoanele care au capacitate succesorală

Efectele nedemnităţii succesorale

- Efectele nedemnităţii faţă de nedemn

- Efectele nedemnităţii faţă de moştenitorii nedemnului

- Efectele nedemnităţii faţă de terţi

REFLECȚII ÎN LEGĂTURĂ CU PRINCIPIILE GENERALE

dr. BOGDAN PĂTRAȘCU *

Key words: inheritance; successoral transmission; successoral patrimony;

1. Considerații despre moștenire în general, despre felurile moștenirii și cu

2. Despre relația dintre transmisiunea moștenirii și devoluțiunea succesorală.

3. Preliminarii privind devoluțiunea succesorală legală. Determinarea

4. Formularea celor trei principii ale devoluțiunii succesorale legale. Succinte

5. Câteva situații practice care pun în discuție, printre altele, și principiile

6. Concluzii. Subiectul asupra căruia ne-am oprit aici, inclusiv ipotezele de

Clasa întâi de moştenitori legali

Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al descendenţilor

Clasa a doua de moştenitori legali

Clasa a treia de moştenitori legali

Clasa a patra de moştenitori legali

2. Condiţiile cerute de lege soţului supravieţuitor pentru a putea moşteni

Pentru ca soţul supravieţuitor să vină la moştenirea defunctului, pe lângă condiţiile generale

3. Corelaţia dintre dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor şi regimul

4. Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor

Soţul supravieţuitor beneficiază, potrivit art. 971-974 C.civ., de următoarele drepturi

A. Dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor în concurs cu oricare dintre cele patru

Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al soţului supravieţuitor sunt următoarele:

C. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor

Caracterele juridice ale dreptului de abitaţie al soţului supravieţuitor sunt următoarele:

dreptul de uz şi abitaţie se completează, în mod corespunzător, cu cele privitoare la uzufruct.

civil, dacă abuzul de folosinţă este ulterior datei de 1octombrie 2011.

Considerații cu privire la dreptul special

Articolul analizează dreptul special de moștenire a soțului supraviețuitor asupra

Cuvinte-cheie: dreptul special de moștenire al soțului-supraviețuitor, obiecte de

Legislaţie relevantă: Noul Cod civil, art. 974

DOCTRINĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2016 | 47

succesorală mobilele şi obiectele aparținând gospodăriei casnice, precum şi darurile de nuntă”.

48 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2016 | DOCTRINĂ

I. Natura juridică a dreptului special de moștenire

București, 1966, p. 140.

București, 1966, p. 142.

DOCTRINĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2016 | 49

în raport de celelalte bunuri.

50 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2016 | DOCTRINĂ

II. Condiții speciale pentru a putea beneficia de dreptul special

Prima este ca soțul supraviețuitor să nu vină la moștenire în concurs cu descendenții defunctului,

În al treilea rând, trebuie să luăm în considerare ipoteza contrară de la al doilea argument,

DOCTRINĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2016 | 51

aparținând gospodăriei casnice, Revista Română de Drept nr. 1/1988, p. 14.

52 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2016 | DOCTRINĂ

III. Situația bunurilor care intră în categoria mobilierului,

București 1966, p. 338.

Dreptul nr. 1/2011, p. 86.

DOCTRINĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2016 | 53

București, 1966, p. 138.

54 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2016 | DOCTRINĂ

În al doilea rând se susține că ar fi excesiv ca și acestea să fie incluse în dreptul special de

DOCTRINĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2016 | 55