Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
ANAMNEZA
Reprezintă totalitatea datelor obţinute de medic din convorbirea cu bolnavul.
Fără nici o exagerare, anamneza este partea cea mai importantă a examinării bolnavului. Uneori
doar acuzele şi observaţiile bolnavului, fără alte examinări, pot fi suficiente pentru stabilirea
diagnosticului. De exemplu o boală ulceroasă (caracterele durerii ulceroase, ritmicitatea,
periodicitatea, condiţii de apariţie şi dispariţie a durerii), sau cardiopatia ischemică (caracterele
durerii din angina pectorală sau infarctul miocardic acut).
Se recomandă ca iniţial, bolnavul să fie lăsat să-şi povestească singur boala. Ulterior,
întrebările noastre să nu influenţeze răspunsul. Sunt cazuri în care luarea
anamnezei este o sarcină foarte uşoară pentru că bolnavul relatează clar şi corect
acuzele, alteori însă luarea anamnezei este o sarcină deosebit de dificilă pentru că
bolnavul cu ocazia fiecărui interogatoriu îşi relatează altfel acuzele. Deci o mare
importanţă o are gradul de inteligenţă şi vocabularul bolnavului.
Anamneza cuprinde următoarele părţi: motivele internării (sau consultării), istoricul
detaliat al bolii actuale, antecedentele personale şi heredo-colaterale, condiţiile de
viaţă şi muncă.
a) motivele internării sau consultării. Se vor nota pe scurt acuzele principale
(simptomele) şi nu semne sau diagnostice, chiar dacă bolnavul îşi cunoaşte
boala. De exemplu febră, frison, junghi toracic, tuse, expectoraţie, dureri
diverse.
EXAMENUL OBIECTIV
Metode fizice de examinare
a) Inspecţia
Inspecţia reprezintă cea mai veche şi probabil cea mai importantă metodă obiectivă,
care începe de la primul contact al medicului cu bolnavul.
Inspecţia are valoare diagnostică decisivă în unele boli, permiţând medicului cu
experienţă să formuleze diagnosticul chiar în această etapă a examenului clinic
(boala Basedow, mixedemul, bolile eruptive), prin aprecierea “dintr-o privire” a unor
particularităţi morfo-fiziologice şi psihice ale bolnavului. Se inspectează, de preferinţă
la lumină naturală, pe rând, diferite regiuni ale corpului (bolnavul fiind dezbrăcat).
Se începe cu extremitatea cefalică şi se continuă cu gâtul, toracele, abdomenul,
membrele superioare şi inferioare. Inspecţia se termină prin observarea unor mişcări
(poziţia în pat, mersul, etc.)
b) Palparea
Palparea dă informaţii asupra volumului, suprafeţei, sensibilităţii, consistenţei şi
mobilităţii organelor. Bolnavul trebuie dezbrăcat. Medicul, cu privirea spre bolnav
(pentru a-i observa mimica care reflectă sensibilitatea dureroasă la palpare) şi având
mâinile calde, stă de regula la dreapta bolnavului. Poziţia bolnavului este diferită
(decubit dorsal, lateral sau ortostatism) în funcţie de organul palpat.
Metode de palpare:
- palparea superficială, cu faţa palmară a mâinii, uşor, fără apăsare,
- palparea profundă, prin apăsare, cu mai multe variante: monomanuală, bimanuală,
prin balotare
c) Percuţia
Metoda folosită este percuţia indirectă sau mediată-percuţia digito-digitală: degetul
mijlociu de la mâna stângă se aplică cu suprafaţa sa palmară pe teritoriul de percutat,
iar cu degetul mijlociu de la mâna dreaptă, flectat, se loveşte perpendicular falanga
medie a degetului. Percuţia se face cu aceeaşi forţă de 2-3 ori, cu mişcări ale mâinii
numai din articulaţia radio-carpiană (braţul şi antebraţul nu trebuie să participe la
percuţie).
Sunetele de percuţie. Clasificarea sunetelor de percuţie se face în raport cu
intensitatea, tonalitatea şi timbrul lor. Sunetul sonor se caracterizează prin intensitate
mare şi tonalitate joasă şi se obţine la percuţia plămânilor şi abdomenului. Sunetul
mat se caracterizează prin intensitate mică şi tonalitate ridicată, se obţine la percuţia
ţesuturilor şi organelor fără conţinut aeric (ficat, splină, muşchi). Sunetul submat
(submatitatea) este un amestec de sunete, mat şi sonor (în unele procese de
condensare pulmonară).
d) Auscultaţia
Interpretarea fenomenelor acustice în interiorul corpului se face cu ajutorul
stetoscopului.
Cu ajutorul stetoscopului, zonele care pot fi investigate cuprind aproape tot
corpul. Vasele gâtului sunt ascultate pentru sufluri la nivelul arterelor carotide şi
subclaviculare. La nivelul plămânilor se cercetează zgomotele respiratorii normale
şi patologice, respectiv ralurile uscate sau umede şi frecăturile pleurale. Cordul se
manifestă în cursul diverselor afecţiuni prin modificarea zgomotelor sale, prin sufluri,
aritmii cardiace şi frecături pericardice. Auscultaţia abdomenului ne relevă zgomotele
intestinale (borborisme), sau suflurile anevrismelor şi stenozelor arteriale (aorta
abdominală, arterele renale, arterele femurale).
FEBRA
2. febra remitentă (în fierăstrău). Temperatura prezintă variaţii cu diferenţe mai mari
decât 1oC (2-3oC) în cele două etape ale zilei, fără ca limita inferioară să scadă sub
37oC. Apare în supuraţii pulmonare, tuberculoza pulmonară, septicemie.
3. febra intermitentă. Se caracterizează printr-o creştere bruscă a temperaturii
până la 39-40oC, diferenţa între temperatura minimă şi maximă în 24 ore fiind
de 2-3oC, temperatura minimă scăzând la valori normale. Apare în tuberculoza
pulmonară, supuraţii pulmonare, septicemii. În malarie, colecistita acută litiazică,
febra intermitentă este periodică, accesele febrile putându-se repeta zilnic (febră
cotidiană), la 2 zile (febră terţă) sau la 3 zile (febră quartă).
Pregătirea pacientului
Se asigură repaus fizic și psihic 10-15 minute
Tehnica
Se fixează degetul index mediu și inelar pe traiectul arterei
Rezultate
Pulsatii cu pauze egale = PULS RITMIC
Pulsatii cu pauze inegale = PULS ARITMIC SAU DICROT
Puls greu perceptibil = PUL FILIFORM cu volum redus
Puls diferit la artere simetrice = PULS ASIMETRIC
Peste 100 pulsatii pe minut = TAHICARDIE
Sub 60 de batai pe minut = BRADICARDIE
Intre 60-80 batai pe minut = PULS NORMAL
Pulsul se notează pe foaia de temperatură cu pix roșu.
Frecventa respiratorie
Ventilaţia pulmonară reprezintă totalitatea proceselor mecanice prin care se asigură schimbul
de gaze dintre atmosferă şi plămâni. Datorită ventilaţiei, aerul bogat în oxigen este introdus în
alveolele pulmonare prin inspir şi aerul bogat în bioxid de carbon din plămâni este eliminat în
atmosferă prin expir. Schimburile gazoase dintre atmosferă şi plămân se desfăşoară datorită
diferenţelor de presiune (gradient presional) dintre cele două medii. Aceste diferenţe apar ca
urmare a variaţiei volumului pulmonar, plămânul urmând la rândul lui, pasiv, mişcările cutiei
toracice. Gradientul presional rezultat va determina o circulaţie a aerului din mediul cu presiune
mare către mediul cu presiune mică. Cele 2 faze ale ventilaţiei, inspirul şi expirul se succed
ritmic, cu o frecvenţă de 12-18 cicluri/minut (frecvenţa respiratorie). Frecvenţa respiratorie
reprezintă numărul ciclurilor respiratorii (inspiraţie şi expiraţie) pe minut şi variază în funcţie de:
− vărstă: nou-născuţi = 30 – 45 c/min; copii = 20 – 30 c/min; adulţi = 12 – 18 c/min; − sex:
femeile au o frecvenţă mai mare decat bărbaţii: 15 – 18 c/min; − activitatea fizică: 30 - 40 c/min
în efortul fizic intens. Creşterea valorilor peste limitele normale se numeşte tahipnee, iar
scăderea bradipnee.
În inspirul forţat, pe lângă muşchii diafragm şi intercostali externi, mai intră în acţiune şi muşchii
accesori: scaleni, pectorali, dinţaţi, sternocleidomastoidieni, trapez. Se mai pot produce
contracţii ale muşchilor aripioarelor nazale, ai vălului palatin, ale limbii, uşurând trecerea
coloanei de aer prin căile respiratorii superioare.
Expirul normal, de repaus, reprezintă o fază pasivă (fără consum de energie), spre deosebire de
inspir, care se produce activ, prin contracţie musculară şi consum de energie.
Expirul forţat este o fază activă, producându-se prin contracţia muşchilor expiratori,
reprezentaţi în special de muşchii abdominali şi intercostali interni. Prin contracţia muşchilor
abdominali, creşte presiunea intraabdominală, se măreşte convexitatea diafragmului şi se
reduce suplimentar volumul toraco-pulmonar. Ca urmare, creşte şi mai mult presiunea
intrapulmonară şi va fi expirată o cantitate suplimentară de aer.
presiunea sistolica - este presiunea exercitata asupra peretilor arteriali cand inima se
contracta (in sistola) - cu valori normale intre 100 si 130 mm coloana de mercur (Hg);
presiunea diastolica - este presiunea exercitata asupra peretilor arteriali cand inima
se relaxeaza intre doua contractii (in diastola) - cu valori normale sub 85 mmHg.
Masurarea corecta a tensiunii arteriale prin metoda clasica - aparate cu mercur - sau
aparate electronice trebuie sa respecte cateva reguli :
Hipertensiunea arteriala (HTA) este tensiunea arteriala ale carei valori tensionale sunt
peste 140/90 mmHg, indiferent de varsta (nu se mai accepta ideea ca tensiunea
normala creste cu varsta). Hipertensiunea arteriala (HTA) reprezinta o importanta
problema de sanatate publica, fiind cea mai frecventa boala cardiovasculara, cauza
importanta de morbiditate si mortalitate in randul populatiei adulte.
Tehnica de masurare a TA:
ATITUDINEA (POZIŢIA)
Atitudinea (poziţia) bolnavului în pat poate fi:
• normală, activă,asemănătoare unei persoane sănătoase;
• pasivă: adinamică, flască, bolnavul fiind ţintuit la pat, fără posibilitatea de a-şi
schimba poziţia (bolnavi comatoşi);
• forţată: caracteristică unor boli în care bolnavul adoptă instinctiv o anumită
poziţie pentru a-şi calma un simptom (dispneea, durerea, etc.).
Tipuri de poziţii forţate:
- ortopneea - bolnavul stă la marginea patului, într-un fotoliu sau în pat cu
căpătâiul ridicat, sprijinit pe mâini. Această poziţie adoptată de bolnav este
caracteristică crizei de astm bronşic, astm cardiac (edem pulmonar acut) şi în
insuficienţa cardiacă globală. În această poziţie, o parte din sângele care stagnează în mica
circulaţie trece în părţile declive ale corpului, iar muşchii respiratori accesorii intră în funcţie,
ajutând dinamica respiraţiei.
Ortopneea
Poziţia genupectorală
FACIESUL BOLNAVULUI
FIZIONOMIA reprezintă ansamblul trăsăturilor feţei cu expresia rezultată (bucurie,
mânie, etc.)
FACIESUL cuprinde modificările aspectului feţei induse de anumite boli.
Faciesul poate prezenta în unele boli modificări atât de caracteristice, încât a primit
denumirea lor (facies mitral, acromegalic, mixedematos, etc.), diagnosticul fiind pus
la prima vedere, “dintr-o privire” (Blick-diagnostic).
Tipuri caracteristice de facies:
• facies mitral (apare în stenoza mitrală): cianoza pomeţilor, buzelor şi nasului
care contrastează cu paliditatea din jur;
Facies mitral
• facies tetanic sau “risus sardonicus” (în tetanos): gura, nările şi ochii se
modelează ca pentru râs, în timp ce fruntea încreţită exprimă tristeţe,
Facies tetanic
• facies peritoneal sau hipocratic (în peritonite acute): faţa palidă-pământie,
acoperită de transpiraţii reci, ochii înfundaţi în orbite, încercănaţi, nas ascuţit,
privirea anxioasă,
• facies parkinsonian sau de “mască” (boala Parkinson): facies inexpresiv,
privire fixă, clipitul foarte rar,
• facies cushingoid (sindromul Cushing, hiperfuncţia suprarenală): faţă rotunjită,
“în lună plină”, dolofan, pomeţii roşii (impresia falsă de sănătate)
Facies cushingoid