II .

STATICA PUNCTULUI MATERIAL

2.1 Reducerea sistemelor de forţe concurente

Reducerea sistemelor de forţe concurente este operaţia prin care
două sau mai multe forţe se înlocuiesc printr-o singură forţă R , care are
acelaşi efect asupra punctului material ca şi forţele iniţiale. Determinarea
forţei R , numită rezultanta sistemului de forţe, se poate efectua grafic
(geometric) sau analitic.

2.1.1 Compunerea forţelor concurente pe cale geometrică

Se consideră punctul material M acţionat simultan de forţele F 1 şi

F 2 . Se cere reducerea acestor forţe, adică compunerea lor (fig.2.1)
Aplicând principiul paralelogramului (fig.1.2, Cap.I), se obţine,
conform relaţiei (1.1), rezultanta R = F 1 + F 2 .

Fig.2.1 Regula paralelogramului

Calculul modulului rezultantei se efectuează aplicând teorema

cosinusului în triunghiul AMB, obţinându-se astfel:

R = F12 + F22 − 2 F1 F2 cos (π − α ) = F12 + F22 + 2 F1 F2 cos α (2.1)

Direcţia şi sensul rezultantei se determină aplicând teorema sinusului

în acelaşi triunghi AMB :

20
 STATICA PUNCTULUI MATERIAL

F1 F2 R
= =
sin β sin γ sin α
(2.2)

Dacă asupra punctului material M acţionează mai multe forţe

concurente F 1 , F 2 , ..., F n , pentru determinarea rezultantei se aplică
regula poligonului (care provine din aplicarea succesivă a regulii
paralelogramului), exemplificată în fig. 2.2.
Pe baza acestei reguli, rezultanta R se obţine construind în
/
extremitatea forţei F 1 un vector F 2 echipolent (paralel, egal şi de acelaşi
/ /
sens) cu F 2 , apoi în extremitatea lui F 2 un vector F i echipolent cu F i ,
/
continuându-se până la construirea vectorului F n . Unind originea M a
/
primului vector cu extremitatea ultimului vector echipolent , F n , construit ,
se obţine rezultanta căutată :
n
R = F 1 + F 2 + ... + F i + ... + F n = ∑ F i
i =1
(2.3)

Fig. 2.2 Regula poligonului

Ca şi caz particular se pot considera trei forţe concurente în spaţiu,

F 1 , F 2 , F 3 , a căror rezultantă se determină aplicând regula
paralelipipedului, care se obţine din regula poligonului, aşa cum este
exemplificat în fig.2.3.

21
FUNDAMENTE DE MECANICĂ - Teorie şi Aplicaţii

Fig. 2.3 Regula paralelipipedului

2.1.2 Compunerea forţelor concurente pe cale analitică

În vederea compunerii forţelor pe cale analitică, se defineşte mai

întâi noţiunea de proiecţie a unui vector pe o axă.
Pentru aceasta, se consideră axa (Δ) de versor u şi vectorul
AB = F , coplanar cu ea (fig.2.4).
Prin punctul A se duce o axă (Δ′) paralelă cu axa (Δ) şi se notează cu
α unghiul dintre sensurile pozitive ale forţei F şi axei (Δ); (Δ′) . Proiectând
punctele A şi B pe axa (Δ), rezultă punctele A1 şi B1.
Segmentul A1B1 reprezintă proiecţia vectorului F pe axa (Δ), şi se
notează prΔ( F ). Prin definiţie prΔ ( F ) = F ⋅ u şi, totodată , din figura 2.4, se
observă că :
prΔ ( F ) = A1 B1 = F ⋅ cos α = F ⋅ u
(2.4)

22
 STATICA PUNCTULUI MATERIAL

Fig. 2.4 Proiecţia forţei pe o axa. Caz : forţă coplanară cu axa

Dacă forţa F şi axa (Δ) nu sunt coplanare (fig.2.5), prin punctele A şi

B se duc două plane paralele (P) şi (P1) iar prin A, axa (Δ′) paralelă cu (Δ).
Axele (Δ) şi (Δ′) intersectează planele paralele în punctele A, A1 , C şi B1 .
Dacă se notează cu α unghiul cel mai mic dintre axa (Δ) şi forţa F ,
se obţine :
prΔ ( F ) = A1 B1 = AC = F ⋅ cos α = F ⋅ u
(2.4′)

Fig. 2.5 Proiecţia forţei pe o axă. Caz: forţă necoplanară cu axa

Din relaţiile (2.4) şi (2.4′) rezultă că oricare este poziţia forţei F faţă
de o axă (Δ), proiecţia forţei F pe axa (Δ) se calculează cu relaţia :

prΔ ( F ) = F ⋅ u = F ⋅ cos α
(2.5)

în care α∈[0, π] este unghiul suportului vectorului cu axa . Se remarcă faptul

că proiecţia unui vector pe o axă este o mărime scalară (algebrică), a
cărui semn se determină în funcţie de orientarea vectorului faţă de axă :
dacă α∈[0, π/2), proiecţia este pozitivă, dacă α∈(π/2, π] proiecţia este
negativă, iar dacă α= π/2 proiecţia este nulă.

23
FUNDAMENTE DE MECANICĂ - Teorie şi Aplicaţii

Pentru un sistem de n forţe, F 1 , F 2 , ..., F n , concurente în punctul A,

(fig.2.6), rezultanta R este :

R = F 1 + F 2 + ... + F i + ... + F n
(2.6)

Înmulţind scalar cu versorul u al axei pe care se efectuează proiecţia şi

ţinând seama de relaţia (2.5), rezultă :

R ⋅ u = F 1 ⋅ u + F 2 ⋅ u + ... + F n ⋅ u
(2.7)

prΔ R = prΔ F1 + prΔ F 2 + ... + prΔ Fn

(2.8)

Fig.2.6 Teorema proiecţiilor pentru un sistem de forţe concurente

Relaţia (2.8) reprezintă teorema proiecţiilor, care se enunţă astfel :

Proiecţia rezultantei unui sistem de forţe concurente pe o axă este
egală cu suma algebrică a proiecţiilor forţelor componente, pe
aceeaşi axă.

Aplicând teorema proiecţiilor unui sistem de n forţe concurente,

fiecare forţă fiind determinată prin proiecţiile ei pe axele de coordonate,
se obţine :

24
 STATICA PUNCTULUI MATERIAL

F 1 = F 1 x ⋅ i + F 1 y ⋅ j + F 1z ⋅ k
F 2 = F 2x ⋅ i + F 2 y ⋅ j + F 2z ⋅ k
.......................................
F n = F nx ⋅ i + F ny ⋅ j + F nz ⋅ k , iar
R = Rx ⋅ i + R y ⋅ j + Rz ⋅ k
(2.9)
Proiecţiile rezultantei la care se reduce sistemul de forţe dat, se
calculează cu relaţiile :
n n n
Rx = ∑ Fix ; R y = ∑ Fiy ; Rz = ∑ Fiz
i =1 i =1 i =1
(2.10)
n
în care : ∑ Fix = F1x+F2 x+ ... +Fnx
i =1
(2.11a)
reprezintă suma algebrică a proiecţiilor pe axa x, a tuturor forţelor din
sistem şi, analog :

n
∑ Fiy = F 1 y +F 2 y + ... +F ny ,
i =1
(2.11b)
n
∑ Fiz = F 1 z +F 2 z + ... +F nz
i =1
(2.11c)

reprezintă suma algebrică a proiecţiilor pe axa y, respectiv z, a tuturor

forţelor din sistem.

Modulul rezultantei este :

R = Rx2 + Ry2 + Rz2
(2.12)
iar cosinusurile sale directoare (cu care se obţin direcţia şi sensul
rezultantei) sunt :

25
FUNDAMENTE DE MECANICĂ - Teorie şi Aplicaţii

Rx
cos α = ;
Rx2 + R y2 + Rz2
Ry
cos β = ;
Rx2 + R y2 + Rz2
Rz
cos γ =
Rx2 + R y2 + Rz2
(2.13)

În plan, suportul rezultantei se defineşte prin :

Ry
tgα =
Rx
(2.13′)
Cu ajutorul relaţiilor (2.9)…(2.13), rezultanta este complet
determinată prin proiecţiile sale pe axe.

2.1.3 Descompunerea unei forţe după direcţii concurente

Descompunerea unei forţe după direcţii concurente date se

efectuează urmând, analitic sau grafic, operaţia inversă a compunerii
forţelor concurente. Soluţia este unică numai în câteva cazuri, pentru care
în continuare este prezentată mai întâi soluţionarea grafică :
a) Descompunerea forţei F după două direcţii coplanare şi
concurente, (Δ1) şi (Δ2). Se aplică principiul paralelogramului,
ducând prin originea şi prin extremitatea forţei F paralele la cele
două direcţii (Δ1) şi (Δ2), (fig.2.7); se obţin forţele F 1 şi F 2 astfel că :

F = F1 + F 2
(2.14)

26
 STATICA PUNCTULUI MATERIAL

a. b.
Fig.2.7 Descompunerea unei forţe după două direcţii coplanare şi
concurente (a), şi după trei direcţii concurente în spaţiu, (b).

b) Descompunerea forţei F după trei direcţii (Δ1), (Δ2), (Δ3)

concurente în spaţiu: se aplică regula paralelipipedului, ducând prin
originea şi extremitatea forţei, plane paralele cu planele
determinate de direcţiile (Δ1), (Δ2), (Δ3) date, luate două câte două.
Forţele componente sunt dirijate după muchiile paralelipipedului
(fig.2.7b) astfel încât :
F = F1 + F 2 + F 3 (2.14′)
Soluţia analitică în cazurile exemplificate, se obţine cu teorema
proiecţiilor.
În concluzie, descompunerea este operaţia inversă reducerii
forţelor, ea putând fi efectuată numai între anumite limite:
- descompunerea unei forţe după două direcţii concurente şi
coplanare cu forţa are soluţie unică;
- descompunerea unei forţe după trei şi mai multe direcţii
coplanare cu forţa, este o problemă nedeterminată, având o infinitate de
soluţii;
- descompunerea unei forţe după trei drepte suport coplanare şi
neconcurente este o operaţie posibilă şi oferă soluţie unică.

2.2 Echilibrul punctului material

2.2.1 Punctul material liber. Punctul material supus la legături

27
FUNDAMENTE DE MECANICĂ - Teorie şi Aplicaţii

Un punct material este liber, dacă faţă de oricare sistem de

referinţă, poate ocupa orice poziţie în spaţiu.
Un punct material este supus la legături, dacă punctului material i se
impune o restricţie geometrică, cum ar fi obligaţia de a rămâne pe o
suprafaţă sau pe o curbă.
Poziţia unui punct material în spaţiu este definită de trei parametri
scalari independenţi, spre exemplu, în sistemul cartezian, de coordonatele
sale xi , yi , zi.
Prin definiţie, numărul gradelor de libertate, reprezintă numărul
parametrilor scalar independenţi, necesari pentru a determina la un
moment dat poziţia unui punct material sau a unui rigid.
Rezultă că punctul material liber are trei grade de libertate în spaţiu
şi două în plan. Poziţia unui punct material obligat să rămână pe o
suprafaţă (S), (fig.2.8a), este determinată de doi parametri scalari
independenţi, punctul material pe o suprafaţă având astfel două grade
de libertate, de exemplu coordonatele carteziene xi, yi .

(S) , f(x,y,z) = 0 (C) , f1(x,y,z)=0; f2(x,y,z)

a. b.
Fig.2.8. Grade de libertate ale punctul material supus la legături pe o
suprafaţă, (a), şi pe o curbă, (b).

Punctul material se poate deplasa pe suprafaţă dar nu şi pe direcţia

normală (n) la aceasta (deoarece ar însemna că punctul părăseşte
suprafaţa, iar coordonatele sale carteziene trebuie să satisfacă ecuaţia
suprafeţei, f(x,y,z) = 0 ).
Un punct material obligat să rămână pe o curbă (C) are un singur
grad de libertate, deoarece se poate deplasa numai de-a lungul acesteia,
(fig.2.8b). Coordonatele carteziene ale punctului trebuie să satisfacă
ecuaţiile suprafeţelor, f1(x,y,z)=0, f2(x,y,z)=0 care, prin intersecţie, definesc
curba (C) considerată.
28
 STATICA PUNCTULUI MATERIAL

Un punct material fix nu are nici un grad de libertate, deplasarea lui

nefiind posibilă din cauza restricţiilor geometrice impuse de prezenţa
legăturilor.
În concluzie, introducerea restricţiilor geometrice, adică prezenţa
legăturilor, reduce numărul gradelor de libertate.

2.2.2 Echilibrul punctului material liber

În problemele de echilibru a punctului material se urmăresc două

categorii de probleme :
a) se dau forţele care acţionează asupra punctului şi se cere poziţia
de echilibru a acestuia;
b) se dă poziţia de echilibru a punctului şi se cer forţele care îl
acţionează.
Pentru un punct material liber care se află în repaus sau în mişcare
rectilinie şi uniformă, condiţia necesară şi suficientă ca să rămână în
aceeaşi stare mecanică sub acţiunea unui sistem de forţe concurente,
adică în echilibru, este ca rezultanta R a acestor forţe să fie nulă.
Exprimarea analitică a acestei condiţii este dată de relaţia :

R=0
(2.15)
respectiv, utilizând relaţia (2.10), de relaţiile scalare :

n n n
Rx = X = ∑ Fix=0 ; R y = Y = ∑ Fiy=0 ; Rz = Z = ∑ Fiz=0 ; (2.15′)
i =1 i =1 i =1
Rezolvarea sistemului algebric (2.15′) conduce la determinarea
poziţiei de echilibru a punctului material sub acţiunea forţelor aplicate
asupra sa, soluţiile sistemului reprezentând tocmai parametrii care
determină poziţia punctului material. Dacă soluţiile sistemului depind, la
rândul lor, de unul sau doi parametri, rezultă că există o infinitate de poziţii
de echilibru care determină o curbă, respectiv o suprafaţă.
Din punct de vedere grafic, condiţia de echilibru impune condiţia
ca poligonul forţelor să se închidă.
2.2.3 Echilibrul punctului material supus la legături

2.2.3.1 Noţiuni generale. Clasificarea legăturilor

29
FUNDAMENTE DE MECANICĂ - Teorie şi Aplicaţii

Orice legătură impusă unui punct material, anulează unul sau mai
multe grade de libertate ale acestuia. Forţa cu care legătura acţionează
asupra punctului material împiedicând deplasarea lui într-o direcţie, se
numeşte forţă de legătură sau reacţiune a legăturii.
Direcţia forţei de legătură (a reacţiunii) coincide întotdeauna cu
direcţia după care punctul material este împiedicat să se deplaseze, iar
forţa de legătură este egală şi de sens contrar cu acţiunea punctului
asupra legăturii.
Conform celor prezentate, rezultă că în cazul punctului material
supus la legături, asupra sa acţionează două categorii de forţe :
a) forţe direct aplicate, notate R d ;
b) forţe de legătură, notate R l .
Legăturile la care este supus punctul material, se pot clasifica astfel:
1. După natura lor fizică, legăturile pot fi :
a) legături ideale (lucii) - la care forţa de frecare, fiind de valoare
mică, se poate neglija ;
b) legături reale (aspre) - când se ţine seama de forţa de frecare.
2. După caracterul lor geometric, legăturile pot fi clasificate în :
a) legături unilaterale: când punctul material nu poate părăsi
legătura într-unul din sensurile direcţiei normale la legătură.
Exemple : un punct material de masă m, suspendat de un fir flexibil şi
inextensibil de lungime l (fig.2.9a); un punct material de masă m
care se poate mişca în interiorul unei sfere de rază R (fig.2.9b); o bilă
pe o suprafaţă plană (fig.2.9c).

x2 + y2 + z2 ≤ l2 x2 + y2 + z2 ≤ R2
a. b. c.
Fig.2.9 Legături unilaterale ale punctului material
b) legături bilaterale : când punctul material nu poate părăsi legătura în
nici unul din sensurile direcţiei normalei la legătură.

30
 STATICA PUNCTULUI MATERIAL

Exemple: o bilă între două suprafeţe (S), (S′) plane şi paralele,

distanţa dintre ele fiind egală cu diametrul bilei, (fig.2.10a); o bilă
într-un tub de acelaşi diametru (fig.2.10b); un inel metalic pe o bară
(fig.2.10c).

f(x,y,z) =0 f1(x,y,z) =0 ; f2(x,y,z) =0

a. b. c.
Fig.2.10 Legături bilaterale ale punctului material

În legăturile exemplificate în fig.2.10, plăcile plane ţin locul

suprafeţei, bila respectiv inelul ţin locul punctului material, iar tubul ori bara,
ţin locul curbei pe care punctul material nu are voie să o părăsească.
Studiul echilibrului punctului material supus la legături se efectuează
reducând acest caz la studiul echilibrului punctului material liber, prin
admiterea axiomei legăturilor (sau axioma eliberării) :
Orice legătură poate fi suprimată (îndepărtată) şi înlocuită cu o
forţă (reacţiune) care are asupra punctului material acelaşi efect
ca şi legătura.
Astfel, relaţia (2.15) care exprimă condiţia de echilibru a punctului material
liber, devine :
Rd + Rl = 0
(2.16)

unde : R d reprezintă rezultanta sistemului de forţe direct aplicate;

R l este rezultanta sistemului forţelor de legătură ce acţionează
asupra punctului.
Problema echilibrului punctului material supus la legături presupune
studiul următoarelor aspecte :
a) stabilirea poziţiei de echilibru a punctului ;
b) determinarea forţelor de legătură.

31
FUNDAMENTE DE MECANICĂ - Teorie şi Aplicaţii

Se vor analiza în continuare, echilibrul punctului material obligat să

rămână mai întâi pe o suprafaţă, apoi pe o curbă, urmate de studiul
legăturilor realizate prin fire.

2.2.3.2 Echilibrul punctului material obligat să rămână pe o suprafaţă

Studiul echilibrul punctului material constrâns prin prezenţa

legăturilor să rămână pe o suprafaţă, constă în determinarea poziţiei sale
de echilibru şi a forţelor de legătură.
Pentru aceasta, se consideră că pe suprafaţa (S) dată, poziţia de
echilibru a punctului material este cea notată M în fig.2.11. Pentru această
poziţie a punctului M, direcţia normalei la suprafaţa (S) este notată (n), iar
planul tangent suprafeţei, (T).
În situaţia prezentată, asupra punctului material M acţionează :
- rezultanta R d a sistemului de forţe direct aplicate ;
- rezultanta R l a sistemului forţelor de legătură.

* Direcţia normalei (n) împreună cu cea a rezultantei R d determină

un plan, care se intersectează cu planul tangent (T) după dreapta notată
(Δ) în fig.2.11.

Rdn + N = 0 ; R dt + F f = 0
Fig.2.11. Echilibrul punctului material obligat să rămână pe o suprafaţă

32
 STATICA PUNCTULUI MATERIAL

Rezultantele R d şi R l se descompun după direcţia normalei (n) şi a

axei (Δ), obţinându-se :
R d = R d n + R dt ; R l = N + F f ,
(2.17)
în care :
* componenta R d n are tendinţa de a deplasa punctul material de
pe suprafaţa (S), efectul ei fiind anulat de componenta N a rezultantei
forţelor de legătură, deoarece aceste forţe sunt egale şi de sens contrar.
* componenta R d t care caută să deplaseze punctul material M
pe direcţia dreptei (Δ) . Această deplasare nu este întotdeauna posibilă,
fiind împiedicată de existenţa unei forţe egale şi de sens contrar, notată
Ff şi numită forţă de frecare. În modul, această forţă nu depăşeşte o
anumită valoare maximă, astfel că :

0 ≤ Ff ≤ Ff
max
(2.18)
Din cele expuse mai sus, rezultă că ecuaţiile generale ale condiţiei
de echilibru a punctului material supus la legături sunt :

a) pe o suprafaţă aspră :
⎧R d + N + F f = 0
⎪
⎨
⎪⎩0 ≤ F f ≤ F f max
(2.19)

b) pe o suprafaţă ideală :
Rd + N = 0
(2.20)

a) Condiţia de echilibru (2.19) conţinând şi o inegalitate, rezultă că

există un domeniu de echilibru a punctului material pe o suprafaţă aspră.
Conform legilor frecării uscate din teoria lui Coulomb forţa de
frecare F f are următoarele caracteristici :
- direcţia este tangenţială la suprafaţa de contact;
33
FUNDAMENTE DE MECANICĂ - Teorie şi Aplicaţii

- sensul ei este contrar tendinţei de alunecare;

- valoarea sa maximă depinde doar de natura şi starea suprafeţei
precum şi de mărimea reacţiunii normale la suprafaţa de contact şi nu
depinde de mărimea suprafeţei de contact.
Astfel :
F f = μ0 N
max
(2.21)

unde μ ο este coeficientul adimensional de frecare la aderenţă (sau de

contact) dintre punct şi suprafaţă, reprezentând totodată şi valoarea
maximă, μ max , a coeficientului de frecare de alunecare.
Problema echilibrului punctului material cu frecare se poate
interpreta sub aspect geometric, după cum urmează :
Considerând punctul material M rezemat pe suprafaţa (S) şi
schimbând direcţia componentei R dt (fig.2.11) în planul tangent,
reacţiunea R l respectiv rezultanta R d vor descrie un con, numit con de
frecare, (fig.2.12).

Fig.2.12. Echilibrul punctului material cu frecare

34
 STATICA PUNCTULUI MATERIAL

pe o suprafaţă. Interpretare geometrică

Acest con are vârful în punctul M considerat, axa de simetrie este

normala (n) la suprafaţă şi unghiul la vârf 2ϕ.

Unghiul ϕ se determină din relaţia :

Ff
tg ϕ = max
= μ max
N
(2.21′)

Punctul material se găseşte în echilibru atunci când reacţiunea

R l respectiv rezultanta R d , se află în interiorul conului de frecare sau, la
limită, pe mantaua acestuia.
b) În cazul legăturii punctului material pe o suprafaţă ideală, forţa
de frecare se poate neglija ( F f ≈ 0 ).

Fig.2.13 Echilibrul punctului material pe o suprafaţă ideală

Rezultă că pentru echilibrul punctului material este necesar ca şi

componenta R d t din planul tangent să fie nulă şi, în această situaţie,
(fig.2.13), rezultanta forţelor exterioare R d are aceeaşi direcţie cu
reacţiunea normală N .

35
FUNDAMENTE DE MECANICĂ - Teorie şi Aplicaţii

2.2.3.3 Echilibrul punctului material obligat să rămână pe o curbă

Studiul echilibrul punctului material constrâns prin prezenţa

legăturilor să rămână pe o curbă, constă, ca şi în cazul precedent expus, în
determinarea poziţiei sale de echilibru şi a forţelor de legătură.
Se consideră că pe curba (C) dată ca intersecţie a două suprafeţe
(S1), (S2) , poziţia de echilibru a punctului material este cea notată M în
fig.2.14.
Pentru această poziţie a punctului M, direcţia tangentei la curba
(C) este notată (T), iar planul normal la curbă , (n).
Suportul rezultantei R d şi tangenta ( T ) determină un plan, care se
intersectează cu planul normal (n) după dreapta (Δ).

Fig.2.14 Echilibrul punctului material obligat să rămână pe o curbă

Descompunând rezultanta R d a forţelor direct aplicate, după

direcţiile (T) şi (Δ), se obţine:

36
 STATICA PUNCTULUI MATERIAL

R d = R d n + R dt
(2.22)

componenta R d n având tendinţa de a desprinde punctul material din

legătură.
Conform axiomei legăturilor, rezultă că asupra punctului material va
acţiona o forţă de legătură care echilibrează componenta R d n , adică:
R dn + N = 0
(2.23)
Totodată, deoarece planul normal la curbă conţine normalele la
cele două suprafeţe (prin a căror intersecţie s-a definit curba C) , se poate
scrie :
N =N1+N 2
(2.24)
şi astfel relaţia (2.23) devine :
R dn + N 1 + N 2 = 0
(2.25)

Componenta R d t tinde să deplaseze punctul material M pe

direcţia tangentei la curbă. Această deplasare nu este întotdeauna
posibilă, ea fiind împiedicată de o forţă egală şi de sens contrar, notată
F f şi numită forţă de frecare, astfel că :

R dt + F f = 0
(2.26)

iar relaţia (2.18), referitoare la mărimea forţei de frecare este îndeplinită şi

în acest caz.
Rezultanta forţelor de legătură devine :

Rl = N + F f = N1+ N 2 + F f
(2.27)

În cosecinţă, ecuaţiile generale ale condiţiei de echilibru a

punctului material supus la legături sunt :
37
FUNDAMENTE DE MECANICĂ - Teorie şi Aplicaţii

a) pe o curbă neideală (aspră) în spaţiu:

⎧R d + N 1 + N 2 + F f = 0
⎪
⎨
⎪⎩0 ≤ F f ≤ F f max
(2.28)

b) pe o curbă ideală :
Rd + N1+ N 2 = 0
(2.28′)
Şi în cazul legăturii punctului material pe o curbă, problema admite
soluţionare geometrică, considerându-se conul complementar de frecare,
construit în jurul tangentei la curbă în punctul M (fig.2.15) .

Fig.2.15 Echilibrul punctului material cu frecare

pe o curbă. Interpretare geometrică

Urmând un raţionament analog celui prezentat în paragraful

anterior, rezultă că un punct material M, obligat să rămână pe o curbă
aspră sub acţiunea unui sistem de forţe, va fi în echilibru dacă rezultanta

38
 STATICA PUNCTULUI MATERIAL

R d a sistemului de forţe cade în exteriorul conului complementar de

frecare sau, la limită, pe mantaua acestuia.

2.2.3.4 Echilibrul punctului material supus la legături materializate prin fire

Un punct material poate fi obligat să rămână pe o suprafaţă

definită din punct de vedere geometric, chiar dacă respectiva suprafaţă
nu este materializată.
O astfel de legătură este cea exemplificată în fig.2.16, în care
punctul A este legat de suprafaţa sferică de centru O şi rază l , fie cu o
bară rigidă (deci prin legătură bilaterală), fie cu un fir flexibil şi inextensibil
(prin legătură unilaterală ), având lungimea l .

Fig.2.16 Echilibrul punctului material supus la legături materializate prin fire

Dacă legătura este realizată printr-o bară rigidă, sensul forţei T este
indiferent, bara putând dezvolta reacţiuni, oricât de mari, egale şi de sens
contrar solicitării la care este supusă pe direcţia axei sale. Exprimarea
matematică a unei astfel de legături bilaterale se poate face prin
egalitatea f ( x, y, z ) = x 2 + y 2 + z 2 − l2 = 0 , care reprezintă ecuaţia sferei de
rază l pe suprafaţa căreia este obligat să se situeze punctul material.
Dacă legătura este realizată printr-un fir perfect flexibil şi inextensibil,
pentru ca punctul material să se găsească tot timpul pe legătură, condiţia
este aceea ca firul să fie întins. Deoarece legătura prin fir nu opune
rezistenţă decât într-un singur sens, pe direcţia firului, ea reprezintă o
legătură unilaterală, ce poate fi exprimată matematic prin inegalitatea
f ( x, y , z ) = x 2 + y 2 + z 2 − l 2 ≤ 0 .
Rezultă că, deoarece legătura (firul) se va opune doar tendinţei de
deplasare a punctului material în direcţia firului întins, forţa de legătură este
39
FUNDAMENTE DE MECANICĂ - Teorie şi Aplicaţii

dirijată de-a lungul firului, având sensul de la punctul material A spre

legătura fixă O.
Forţa de legătură , notată T , se numeşte efort din fir.
În cazul prezentat, axioma legăturilor arată că forţa T înlocuieşte
firul, iar punctul material poate fi considerat liber.
În situaţia că un punct material este legat prin două sau mai multe
fire, studiul echilibrului se poate efectua suprimând fiecare fir, cu condiţia
înlocuirii sale cu forţa de legătură corespunzătoare, dirijată pe direcţia
firului respectiv şi având sensul ales în aşa fel, încât firul să fie întins.

40