37

Alina Nita CAPITOLUL I I I

APLICAŢII LINIARE

Breviar teoretic

Definiţie. Fie V, W două spaţii vectoriale peste corpul comutativ K.

Se numeşte aplicaţie liniară de la V la W orice funcţie f : V → W care
satisface condiţiile:
1) f ( x + y ) = f ( x) + f ( y ) , oricare ar fi x, y  V ;
2) f (ax) = af ( x) , oricare ar fi a  K şi x V .
Aceste două condiţii sunt echivalente cu
f (ax + by) = af ( x) + bf ( y ) pentru orice a, b  K şi x, y  V .
Deoarece f este, în particular, morfism de la grupul aditiv (V ,+ ) la
grupul aditiv (W ,+) avem că f (0) = 0 şi f (− x) = − f ( x) , oricare ar fi x V .

Exemple.
1) Pentru orice K-spaţiu vectorial V aplicaţia identică
f : V → V , f ( x) = x , () x  V este liniară. Vom nota această aplicaţie
liniară cu 1V sau id V .
2) Pentru orice două K-spaţii vectoriale V şi W, funcţia nulă
0 : V → W , 0( x) = 0W , () x  V , este o aplicaţie liniară numită aplicaţia
nulă.
3) Aplicaţia f : R 2 → R 2 , f ( x, y ) = ( x + y, x) este liniară deoarece
()( x, y ) , (a, b)  R 2 , avem:
f (( x, y) + (a, b)) = f (( x + a, y + b)) = ( x + a + y + b, x + a) =
= ( x + y, x) + (a + b, a) = f ( x, y ) + f (a, b) şi ()  R avem f (( x, y)) =
= f ((x, y)) = (x + y, x ) = (( x + y), x) = ( x + y, x) = f ( x, y) .
 38

Definiţie. Fie V, W două K-spaţii vectoriale şi f : V → W o aplicaţie

liniară.
Se numeşte nucleul lui f submulţimea lui V,
Kerf = N ( f ) = x  V f ( x) = 0 = f −1
(0) .
Se numeşte imaginea lui f submulţimea lui W,
Im f = f (V ) = y  W () x  V cu y = f ( x).

Propoziţia 1. Fie V, W două K-spaţii vectoriale şi f : V → W o

aplicaţie liniară. Atunci:
a) Kerf , Im f sunt subspaţii vectoriale în V, respectiv W.
b) f este injectivă dacă şi numai dacă Kerf = 0.
c) f este surjectivă dacă şi numai dacă Im f = W .

Propoziţia 2. Fie V, W două spaţii vectoriale peste corpul comutativ

K. Mulţimea HomK (V ,W ) = LK (V ,W ) = f : V → W f aplicatieliniara are
o structură naturală de spaţiu vectorial peste K.

Definiţie. Fie V, W două K-spaţii vectoriale. Atunci:

a) O aplicaţie liniară f : V → W se numeşte monomorfism (respectiv
epimorfism) dacă f este injectivă (respectiv surjectivă).
b) O aplicaţie liniară f : V → W se numeşte izomorfism dacă este
bijectivă.
c) O aplicaţie liniară f : V → V se numeşte endomorfism. Mulţimea
HomK (V ,V ) se mai notează LK (V ) sau End K (V )
d) O aplicaţie liniară f : V → V se numeşte automorfism dacă este
bijectivă. Mulţimea automorfismelor lui V se notează AutK (V )

Exemple.
n
1) Aplicaţia Tr : M n (R ) → R , Tr ( A) =  aii oricare ar fi
i =1

A = (aij )1i , j  n din M n (R ) este epimorfism şi Tr ( A) se numeşte urma

matricei A.
 39

2) Aplicaţia f : R 3 → R 2 [ X ] , f (a, b, c) = (a − b) X 2 + (b − c) X + a ,
oricare ar fi (a, b, c)  R 3 este izomorfism. (Într-adevăr, f este evident liniară
şi avem
 
Kerf = (a, b, c)  R 3 f (a, b, c) = 0 =
 
= (a, b, c)  R 3 (a − b) X 2 + (b − c) X + a = 0 = (0,0,0) ,
deci f este injectivă, iar
 
Im f = P  R 2 [ X ] ()(a, b, c)  R 3 astfel încât P = f (a, b, c) =
 
= P  R 2 [ X ] ()a, b, c  R astfel încât P = (a − b) X 2 + (b − c) X + a = R 2 [ X ],
deci f este surjectivă.)

Observaţii.
Fie V, W, U trei spaţii vectoriale peste corpul comutativ K.
1) Dacă V ⎯ ⎯→f
W⎯ ⎯→
g
U sunt două aplicaţii liniare, atunci
g  f : V → U este o aplicaţie liniară.
2) Fie f : V → W un izomorfism. Atunci f −1 : W → V este
izomorfism.
3) Mulţimea End K (V ) are, pe lângă structura de K-spaţiu vectorial, o
structură de inel necomutativ faţă de legile de compoziţie interne "+"
(adunarea funcţiilor) şi "" (compunerea funcţiilor).
4) Mulţimea AutK (V ) are o structură de grup necomutativ faţă de
legea de compoziţie "" (compunerea funcţiilor).

Teorema 1 (Teorema de izomorfism). Fie V, W două K-spaţii

vectoriale şi f : V → W o aplicaţie liniară. Atunci există un izomorfism de
K-spaţii vectoriale g : V Kerf → Im f .

Teorema 2. a) Orice spaţiu vectorial V peste K, de dimensiune finită,

dimV = n  1 este izomorf cu K-spaţiul vectorial Kn.
b) Două spaţii vectoriale V şi W peste K, de dimensiuni finite,
dimV = n  1, dimW = m  1 , sunt izomorfe dacă şi numai dacă n = m .

Corolarul 1. Fie V, W două spaţii vectoriale peste K, spaţiul V de

dimensiune finită şi f : V → W o aplicaţie liniară. Atunci Kerf şi Imf au
 40

dimensiunile finite; dacă e1 , e2 ,..., en  este o bază a lui V atunci

Im f = sp f (e1 ), f (e2 ),..., f (en ) şi dim K V = dim K Kerf + dim K Im f .

Corolarul 2. Fie V un spaţiu vectorial peste K de dimensiune finită şi

f : V → V un endomorfism. Atunci aplicaţia f este injectivă dacă şi numai
dacă f este surjectivă.

Definiţie. Fie V, W două K-spaţii vectoriale, finit dimensionale, cu

dimV = n şi dimW = m . Fixăm o bază B1 = x1 ,..., x n  în V şi o bază
B2 = y1 ,..., y m  în W. Fie f : V → W o aplicaţie liniară; atunci putem să
scriem:
f ( x1 ) = a11 y1 + a 21 y 2 + ... + a m1 y m
f ( x 2 ) = a12 y1 + a 22 y 2 + ... + a m 2 y m
.......... .......... .......... .......... .......... ....
f ( x n ) = a1n y1 + a 2 n y 2 + ... + a mn y m
m
sau mai concentrat f ( x j ) =  a ij y i , j = 1,.., n , unde coeficienţii a ij  K
i =1

sunt unic determinaţi pentru cele două baze fixate şi pentru aplicaţia liniară f
(ceea ce rezultă din unicitatea coordonatelor). Matricea M Bf1 , B2 = (aij ) , din
M m,n (K) se numeşte matricea asociată aplicaţiei liniare f, relativ la cele
două baze fixate B1 şi B2.

Observaţie.
Dacă alegem alte baze, aceleiaşi aplicaţii liniare i se asociază o altă
matrice.

Exemple.
1) Fie V un K-spaţiu vectorial de dimensiune finită n  1 şi B o bază a
sa. Matricea asociată aplicaţiei identice 1V : V → V relativ la baza B este
matricea unitate adică M Bf , B = I n .
2) În R 2 considerăm baza canonică B = e1 ,e2 , deci
e1 = (1,0), e2 = (0,1) şi aplicaţia liniară f : R 2 → R 2 ,
 41

f ( x, y ) = ( x cos − y sin , x sin + y cos ) adică rotaţia de unghi  în jurul

originii. Matricea asociată lui f în baza canonică este
 cos − sin 
M Bf ,B =   .
 sin cos 
3) Considerăm aplicaţia liniară f : M 2 (R) → R 2 [ X ] dată de relaţia
 a b 
f     = aX 2 + (b − c) X + 8d . Matricea lui f relativ la bazele canonice
 c d 
 1 0   0 1   0 0   0 0 
B1 =  ,  ,  ,   şi B2 = 1, X , X 2  va fi:
 0 0   0 0   1 0   0 1 
0 0 0 8
 
MfB1 ,B2
=  0 1 −1 0 .
1 0 0 0
 

Propoziţia 3. Fie V, W, U trei spaţii vectoriale peste K, finit

dimensionale şi B1, B2, B3 baze fixate respectiv în V, W, U. Atunci:
a) Pentru orice f , g  HomK (V ,W ) şi orice ,   K avem
M Bf1+, B2g = M Bf1 , B2 + M gB1 , B2 .
b) Pentru orice două aplicaţii liniare V ⎯ ⎯→ f
W⎯
⎯→
g
U avem
M g f = M g
B1 , B3 B2 , B3
M f .
B1 , B2

c) Dacă dim K V = dim K W , atunci f : V → W este izomorfism dacă

şi numai dacă M Bf1 ,B2 este inversabilă şi
(M )
B1 , B2 −1
f = M Bf−21, B1 .

Observaţie.
Dacă V = W şi B1 = B2 iar f : V → V este un endomorfism vom nota
M Bf1 ,B1 mai simplu cu M Bf1 .
 42

Teorema 3. Fie V, W două K-spaţii vectoriale, finit dimensionale, cu

dimV = n  1, dimW = m  1 şi B1, B2 baze fixate respectiv în V, W. Funcţia
 : HomK (V ,W ) → M m,n (K) ,  ( f ) = M Bf1 , B2 este un izomorfism de K-spaţii
vectoriale.

Observaţii.
Din această teoremă, păstrând notaţiile, deducem:
1) Două aplicaţii liniare f , g : V → W sunt egale, adică f = g dacă şi
numai dacă M Bf1 , B2 = M gB1 , B2 .
2) Dacă B1 = e1 ,..., en , B2 = e'1 ,..., e' m  sunt baze fixate în V,
respectiv în W atunci oricărei aplicaţii liniare f : V → W îi corespunde o
matrice din M m,n (K) , anume M Bf1 ,B2 şi reciproc, oricărei matrice
A = (aij ) M m,n (K) îi corespunde o aplicaţie liniară f : V → W cu
m m
f ( x) = f ( x1e1 + ... + x n en ) = x1  ai1e'i + ... + x n  ain e'i
i =1 i =1

3) Dacă X  M n ,1 (K ) este matricea coordonatelor lui x V în baza

B1 şi Y  M m,1 (K) este matricea coordonatelor lui y  W în baza B2, atunci
relaţia y = f (x) se scrie matriceal Y = M Bf1 , B2  X . (Aşadar, o aplicaţie liniară
este perfect determinată dacă se cunoaşte matricea asociată ei, deci cum
lucrează pe baza domeniului).

Definiţie. Fie B1 = e1 ,..., en  şi B2 = e'1 ,..., e' n  două baze în K-

spaţiul vectorial V, finit dimensional, dimV = n . Pentru orice j = 1,2,..., n
n
avem e' j =  t ij ei , unde scalarii t ij  K sunt unic determinaţi pentru cele
i =1

două baze fixate. Matricea T = (tij ) M n (K) se numeşte matricea de

trecere de la baza B1 la baza B2 şi vom nota B1 ⎯
⎯→
T
B2 .

Exemple.
1) Folosind notaţiile anterioare, dacă T este matricea de trecere de la
baza B1 la baza B2, atunci T = M1BV2 , B1 .
 43

2) În spaţiul vectorial real R 2 [ X ] considerăm bazele B1 = 1, X , X 2 

şi B2 = 10, X + 2,2 X 2 .
Cum 10 = 10  1 + 0  X + 0  X 2 , X + 2 = 2  1 + 1  X + 0  X 2 ,
2 X 2 = 0  1 + 0  X + 2  X 2 , matricea T de trecere de la B1 la B2 este
10 2 0 
  1
T =  0 1 0  şi pe de altă parte, 1 =  10 + 0  ( X + 2) + 0  2 X 2 ,
 0 0 2 10
 
1 1
X = −  10 + 1  ( X + 2) + 0  2 X 2 , X 2 = 0  10 + 0  ( X + 2) +  2 X 2 avem
5 2
1 1 
 − 0
 10 5 
matricea P de trecere de la baza B2 la baza B1, P =  0 1 0.
0 0
1
 2 


Propoziţia 4. Fie V un spaţiu vectorial peste K, dim K V = n finită, B1

şi B2 două baze fixate în V şi T  M n (K ) matricea de trecere de la baza B1 la
baza B2, iar P  M n (K ) matricea de trecere de la baza B2 la baza B1. Atunci
matricele T şi P sunt nesingulare şi T −1 = P .

Teorema 4. Fie V un K-spaţiu vectorial, dim K V = n   , B1 şi B2

două baze fixate în V şi T  M n (K ) matricea de trecere de la baza B1 la baza
B2. Dacă x V şi X1, respectiv X2, este matricea coloană a coordonatelor lui
x în baza B1, respectiv B2, atunci X 1 = TX 2 .

Definiţie. Matricele A şi B din M m,n (K) se numesc echivalente şi se

notează A  B , dacă şi numai dacă există P  M n (K ) şi T  M m (K )
matrice nesingulare astfel încât B = TAP . Pentru n = m matricele A şi B se
numesc asemenea şi se notează A~B, dacă există T  M n (K ) matrice
nesingulară astfel încât B = T −1 AT .
 44

Teorema 5. Fie V, W două spaţii vectoriale finit dimensionale peste

K, f : V → W o aplicaţie liniară şi B1, B'1 două baze în V şi B2, B' 2 două
baze în W. Atunci: M Bf1 , B2  M Bf '1 , B '2 (Matricea asociată aplicaţiei liniare f,
relativ la bazele B1 şi B2 şi matricea asociată lui f, relativ la bazele B'1 şi B' 2
sunt echivalente).

Corolar. Fie V un spaţiu vectorial finit dimensional peste K,

f : V → V un endomorfism şi B1, B2 două baze în V. Atunci M Bf1 ~ M Bf2 .

Definiţie. Fie f : V → W o aplicaţie liniară între K-spaţiile vectoriale

V şi W. Se numeşte rangul aplicaţiei liniare f şi se notează  ( f ) = dim Im f
(dimensiunea imaginii lui f).

Observaţii.
1) Dacă dimV = n   , atunci  ( f )  n ;
2) Dacă dimW = m   , atunci  ( f )  m .
Reamintim că rangul  ( A) al matricei A este ordinul maxim al unui
determinant nenul extras din A, adică numărul maxim de linii (sau de
coloane) liniar independente ale lui A.

Teorema 6. Fie V ⎯ ⎯→
f
W⎯ ⎯→g
U două aplicaţii liniare între spaţii
vectoriale finit dimensionale (reale). Atunci:
a)  ( g  f )   ( f ) ;
b)  ( g  f )   ( g ) ;
c) Dacă g este izomorfism, atunci  ( g  f ) =  ( f ) ;
d) Dacă f este izomorfism, atunci  ( g  f ) =  ( g ) ;
e)  ( g  f )   ( f ) +  ( g ) − dim W (inegalitatea Sylvester).

Teorema 7. Fie f : V → W o aplicaţie liniară, dimV = n ,

dimW = m . Pentru orice baze B1 , B2 pentru V, şi respectiv W, avem
 (M Bf1 , B2 ) =  ( f ) .
 45

Exerciţii şi probleme rezolvate

1. Fie aplicaţia liniară f : R 3 → R 2 , f ( x, y, z ) = ( x − 2 y, z − 8 y ) . Să

se determine nucleul Kerf , imaginea Im f şi câte o bază pentru fiecare.

Soluţie
 x − 2 y = 0
 
Kerf = (x, y, z )  R 3 f ( x, y, z ) = (0,0) = (x, y, z )  R 3
z − 8y = 0
=

= (2 y, y,8 y) y  R = y(2,1,8) y  R = sp(2,1,8). Cum orice vector nenul
este liniar independent avem (2,1,8) bază a lui Kerf şi deci dim Kerf = 1 .
Aşadar dim Im f = dim R 3 − dim Kerf = 3 − 1 = 2 şi cum Im f este
subspaţiu al lui R 2 , care are dimensiunea 2, rezultă Im f = R 2 şi o bază
pentru Im f este orice bază a spaţiului real R 2 , în particular şi baza canonică
(1,0), (0,1) .
Observaţie.
Im f se putea determina şi folosind definiţia ei, adică

Im f = (a, b)  R ()( x, y, z )  R astfel încât (a, b) = f ( x, y, z ) =
2 3


= (a, b)  R 2 ()( x, y, z )  R 3 astfel încât a = x − 2 y, b = z − 8 y = 
= ( x − 2 y, z − 8 y ) x, y, z  R = sp(1,0), (− 2,−8), (0,1).
Cum din orice sistem de generatori se poate extrage o bază, (la noi
sistemul de generatori (1,0), (− 2,−8), (0,1) se vede uşor că este liniar
dependent), obţinem baza (1,0), (0,1) , adică Im f = sp(1,0), (0,1) = R 2 .

2. Să se arate că aplicaţia f : R 4 → R 2 , f ( x, y, z, t ) = ( x − y, t ) este

R-liniară şi să se determine nucleul Kerf şi imaginea Im f .

Soluţie. Fie u, v  R 4 , cu u = ( x, y, z, t ) , v = ( a, b, c, d ) şi  ,   R ,
atunci
 46

f ( u +  v ) = f ( x +  a,  y +  b,  z +  c,  t +  d ) =
= ( x +  a −  y −  b,  t +  d ) = ( x −  y,  t ) + (  a −  b,  d ) =
=  ( x − y, t ) +  ( a − b, d ) =  f ( u ) +  f ( v ) , deci f este aplicaţie R -liniară .
Kerf = ( x, y, z, t )  R 4 / f ( x, y, z, t ) = ( 0,0 ) = ( x, y, z, t )  R 4 / x − y = 0, t = 0
= ( x, x, z,0 ) / x, z  R = sp (1,1,0,0 ) , ( 0,0,1,0 ) .
Im f = ( a, b )  R 4 / ( )( x, y, z, t )  R 4 astfel încât ( a, b ) = f ( x, y, z, t ) =
= ( a, b )  R 2 / ( )( x, y, z, t )  R 4 astfel încât a = x − y, b = t =
= ( x − y, t ) / x, y, t  R = sp (1, 0 ) , ( 0,1) = R 2 .

3. Fie f : R 3 → M 2 (R ) o aplicaţie R -liniară, astfel încât

 1 1  3 2
f (1,0,0) =   , f (2,1,0) =   şi Kerf = (,−, )   R. Să se
 −1 0 −1 1
determine f, Im f şi matricea asociată lui f în bazele canonice.

Soluţie. Fie B1 = e1 , e2 , e3 , unde e1 = (1,0,0) , e2 = (0,1,0) ,

e3 = (0,0,1) , baza canonică a lui R 3 . Cum o aplicaţie liniară este perfect
determinată dacă cunoaştem cum lucrează pe baza domeniului, calculăm
f (e1 ), f (e2 ), f (e3 ) .
1 1  3 2
f (e1 ) =   , f (2,1,0) = f (2e1 + e2 ) = 2 f (e1 ) + f (e2 ) =   deci
−1 0 −1 1
 3 2   2 2  1 0 
f (e2 ) =  − =  ; iar (1,−1,1) = (e1 − e2 + e3 )  Kerf ,
−1 1   − 2 0  1 1 
adică
0 0
f (e1 − e2 + e3 ) = f (e1 ) − f (e2 ) + f (e3 ) =   şi
0 0
 0 − 1
f (e3 ) = f (e2 ) − f (e1 ) =   .
2 1 
 47

1 1 1 0   0 − 1  x+ y x− z
Atunci f ( x, y, z ) = x  + y  + z   =  
−1 0 1 1   2 1   − x + y + 2 z y + z 
şi matricea lui f în bazele canonice B1 a lui R 3 şi
 1 0   0 1   0 0   0 0 
B2 =  ,  ,  ,   a lui M 2 (R) este:
 0 0   0 0   1 0   0 1 
1 1 0
 
 1 0 − 1
Mf B1 ,B2
= .
−1 1 2 
 
0 1 1
 
Determinăm acum Im f în trei moduri:
a) Cum dim R 3 = 3 şi dim Kerf = 1 , rezultă că dim Im f = 2 ; deci
pentru a determina Im f este suficient să determinăm o bază a sa, adică doi
 1 1
vectori liniar independenţi din Im f . Se verifică uşor că f (e1 ) =   şi
 −1 0
1 0 
f (e2 ) =   sunt vectori liniar independenţi şi cum se găsesc în Im f ,
1 1 
 1 1  1 0 
formează o bază a lui Im f . Aşadar Im f = sp ,  . Se observă
 − 1 0  1 1 
că, la această metodă, nu a fost necesar să cunoaştem cum lucrează aplicaţia f.
b) Se cunoaşte că imaginea funcţiei f este
 1 1  1 0   0 − 1
Im f = sp f (e1 ), f (e2 ), f (e3 ) = sp ,  ,  
  − 1 0   1 1   2 1 
şi cum din calculul anterior avem f (e3 ) = f (e2 ) − f (e1 ) , rezultă că
 1 1  1 0 
Im f = sp f (e1 ), f (e2 ) = sp ,   .
  − 1 0   1 1 
 48

c) Folosind definiţia pentru determinarea imaginii Im f vom putea

scrie:
 a b  a b  
Im f =    M 2 (R ) ()( x, y, z )  R 3 astfel încât   = f ( x, y, z ) =
 c d  c d  
 x+ y x− z   1 1  1 0   0 − 1
=   x, y, z  R  = sp ,  ,   =
 − x + y + 2 z y + z   − 1 0  1 1   2 1 
 1 1  1 0 
= sp ,  .
  − 1 0   1 1 

4. Fie aplicaţia liniară f : M 2 ( R ) → R 3 ,

 a b  
f    = ( a − c + d , 0, b − c ) . Să se studieze injectivitatea şi
  c d 
surjectivitatea lui f şi să se determine câte o bază pentru Kerf şi Im f .

 a b  a b 
Soluţie. Kerf =    M2 (R) / f   = ( 0, 0, 0 )  =
 c d  c d  
 a b  
=   / a − c + d = 0, b − c = 0  =
 c d  
 c − d c   1 1   −1 0  
=   / c, d  R  = sp  ,   = sp  A1 , A2 
 c d    1 0   0 1 
Deci matricele A1 , A2 formează un sistem de generatori pentru Kerf .
Verficăm dacă A1 , A2 sunt liniar independente. Fie  ,   R cu
 −     0 0
 A1 +  A2 = 0   = şi  =  = 0 , adică  A1 , A2  este
     0 0 
liberă şi deci este o bază a lui Kerf .
 0 0  
Aşadar , dim Kerf = 2  Kerf     şi cum f este liniară  f nu este
 0 0  
injectivă.
 49

 a b
Imf = ( x, y, z )  R 3 /()    M 2 ( R ) astfel încât
 c d
a b  
f  = ( x, y, z )  = ( a − c + d , 0, b − c ) / a, b, c, d  R =
c d 
a (1,0,0) + b ( 0,0,1) + c ( −1,0, −1) + d (0,0,1) / a, b, c, d  R =
= sp (1, 0, 0) , ( 0, 0,1) şi cum
dim Im f = dim M 2 ( R ) − dim Kerf = 4 − 2 = 2  (1, 0, 0 ) , ( 0, 0,1) bază
pentru Im f .Cum f este liniară şi Im f  R 3  f nu este surjectivă.

5. Fie V un spaţiu vectorial real şi f : V → V o aplicaţie liniară, astfel

încât f  f = 1V . Să se arate că V1 = x + f ( x) x  V  şi V2 = x − f ( x) x  V 
sunt subspaţii vectoriale ale lui V şi V = V1  V2 .

Soluţie. Folosind “criteriul subspaţiului” şi liniaritatea lui f, se verifică

uşor că V1 şi V2 sunt subspaţii vectoriale ale lui V.
De exemplu, pentru adunarea din V1: dacă u, v V1 atunci
u = x + f (x) cu x V şi v = y + f ( y ) cu y  V . Cum f liniară, avem
u + v = x + y + f ( x + y ) cu x + y  V , adică u + v  V1 .
Deoarece V1 + V2  V , arătăm că V  V1 + V2 . Pentru orice x V ,
1  1   1  1 
avem: x =  x + f  x   +  x − f  x    V1 + V2 , adică V = V1 + V2 .
2  2   2  2 
Cum f  f = 1V pentru orice x V1 avem f ( x) = x şi pentru orice
y V2 avem f ( y ) = − y . Dacă x V1  V2 , atunci x = − x , de unde x = 0 şi
deci V1 V2 = 0. Aşadar V = V1  V2 .

2 1 3
 
6. Fie A =  1 0 a  cu a  R .
2 2 4
 
a) Să se indice aplicaţia liniară f : R 3 → R 3 , care are matricea
asociată în bazele canonice egala cu matricea A. Pentru ce a  R aplicaţia
este izomorfism?
 50

b) Să se calculeze dimensiunea şi câte o bază pentru Kerf şi Im f .

Soluţie. a) Dacă notăm cu e1 , e2 , e3  baza canonică a lui R 3 , din

matricea A avem f (e1 ) = (2,1,2) , f (e2 ) = (1,0,2) , f (e3 ) = (3, a,4) , adică
()( x, y, z )  R 3 , avem
f ( x, y, z ) = xf (e1 ) + yf (e2 ) + zf (e3 ) = (2 x + y + 3z, x + az,2 x + 2 y + 4 z ) .
Se cunoaşte că f este izomorfism dacă şi numai dacă A este
inversabilă. Deci f este izomorfism pentru a  1 .

Observaţie.
 x   2 1 3  x   2 x + y + 3 z 
      
Cum A y  =  1 0 a  y  =  x + az  , avem f ( x, y, z ) =
 z   2 2 4  z   2 x + 2 y + 4 z 
      
= (2 x + y + 3z , x + az,2 x + 2 y + 4 z ) . Aşadar a cunoaşte aplicaţia liniară f, este
suficient să cunoaştem matricea asociată lui f în bazele canonice.

b) Pentru a  1 , avem că f este izomorfism, deci f liniară injectivă ne

dă Kerf = (0,0,0) şi f liniară surjectivă implică Im f = R 3 .
Pentru a = 1 , avem
 
Kerf = (x, y, z )  R 3 f ( x, y, z ) = (0,0,0) = (x, x,− x ) x  R = sp(1,1,−1)
cu baza B = (1,1,−1) şi dim Kerf = 1 .
Pentru imagine avem:
Im f = sp f (e1 ), f (e2 ), f (e3 ) = sp(2,1,2), (1,0,2), (3,1,4)
şi dim Im f = dim R 3 − dim Kerf = 3 − 1 = 2 , cu baza (2,1,2), (1,0,2).

7. Fie V un spaţiu vectorial de dimensiune finită peste corpul K şi

f : V → V o aplicaţie liniară. Atunci următoarele afirmaţii sunt echivalente:
a) f este o aplicaţie liniară injectivă.
b) Oricare ar fi aplicaţia liniară g : V → V din f  g = 0 rezultă
g = 0.
 51

Soluţie. a)  b) Fie g : V → V liniară cu f  g = 0 , adică pentru

orice x V , ( f  g )( x) = f ( g ( x)) = 0 . Cum f este injectivă şi f (0) = 0 ,
rezultă g ( x ) = 0 , () x  V . Aşadar g = 0 .
b)  a) Presupunem prin absurd că aplicaţia liniară f : V → V , nu
este injectivă, deci () x, y  V , x  y astfel încât f ( x) = f ( y ) , adică
() z = x − y din V, z  0 şi f ( z ) = 0 . Cum V este K-spaţiu vectorial de
dimensiune finită, dimV = n , completăm vectorul z până la o bază
B = z, e2 , e3 ,..., en  a lui V. Definim funcţia g : V → V astfel: oricare ar fi
x V avem x = a1 z + a 2 e2 + ... + a n en , cu ai  K , şi punem g ( x) = a1 z . Se
verifică uşor că g este aplicaţie liniară nenulă ( g ( z ) = z  0 ) şi f  g = 0 ,
căci pentru orice x V , x = a1 z + a 2 e2 + ... + a n en avem
( f  g )(x) = f ( g ( x)) = f (a1 z) = a1 f ( z) = a1  0 = 0 ; ceea ce contrazice
ipoteza.

8. Fie A  M n (R), A  0 , cu det A = 0 . Să se arate că există o matrice

B  M n (R), B  0 , astfel încât AB = 0 .

Soluţie. Vom presupune prin absurd că pentru orice

X  M n (R), X  0 , avem AX  0 . Aplicaţia liniară f : M n (R ) → M n (R ) ,
f ( X ) = AX va fi atunci o aplicaţie liniară injectivă.
Într-adevăr
Kerf = X  M n (R) f ( X ) = 0 = X  M n (R) AX = 0 = 0 unde, pentru
ultima egalitate, am folosit presupunerea făcută.
Deoarece spaţiul M n (R ) este finit dimensional, iar f este o aplicaţie
liniară injectivă, rezultă că f este bijectivă, adică surjectivă. Luând atunci
matricea unitate I n  M n (R ) , există Y  M n (R) cu f (Y ) = I n , adică
AY = I n .
Trecând la determinanţi în relaţia AY = I n , obţinem 0 = 1 , ceea ce
reprezintă o contradicţie. Aşadar, există B  M n (R), B  0 , cu AB = 0 .

9. Dacă V este un K-spaţiu vectorial şi f : V → V o aplicaţie liniară

cu proprietatea că f 2 = f  f = f să se arate că V = Kerf  Im f . Reciproc,
 52

dacă V1 şi V2 sunt subspaţii vectoriale ale lui V astfel încât V1  V2 = V , să se

arate că există f : V → V o aplicaţie liniară cu f 2 = f , astfel încât
V1 = Kerf şi V2 = Im f .

Soluţie. Cum subspaţiul suma Kerf + Im f = Kerf  Im f dacă şi

numai dacă Kerf  Im f = 0 , arătăm întâi că Kerf  Im f = 0 . Fie
x  Kerf  Im f , adică f ( x) = 0 (deoarece x  Kerf ) şi există a V astfel
încât x = f (a) (deoarece x  Im f ). Cum f 2 = f , va rezulta x = 0 adică
Kerf  Im f  0 şi cum 0  Kerf  Im f  Kerf  Im f = 0 .
Deci Kerf + Im f = Kerf  Im f este un subspaţiu vectorial al lui V.
Fie x V ; cum f (x ) aparţine lui Im f , elementul x − f (x ) aparţine lui
Kerf (deoarece f2 = f şi atunci f ( x − f ( x)) = 0 ), iar
x = ( x − f ( x)) + f ( x) , avem că x aparţine lui Kerf + Im f , adică
V = Kerf  Im f .
Reciproc, fie i : V2 → V1  V2 , i( x2 ) = x2 , () x2 V2 şi
p : V1  V2 → V2 , p( x1 + x2 ) = x2 ( x 2 este unic, deoarece V1 V2 = 0).
Atunci funcţia f : V1  V2 → V1  V2 , unde f = i  p are proprietăţile cerute.

10. Fie n   , dimensiunea unui spaţiu vectorial V peste corpul Z p .

Să se calculeze:
a) Câte elemente are spaţiul V?
b) Câte funcţii f : V → V există?
c) Câte funcţii f : V → V sunt aplicaţii liniare?

Soluţie.
a) Cum V are dimensiunea finită n, avem V izomorf cu Z np , deci
cardV = cardZ np şi V are p n elemente.
b) Cum V are p n elemente, numărul funcţiilor f : V → V este
(p )
n
n p
.
c) Mulţimea End (V ) este izomorfă cu mulţimea matricelor pătratice
de ordinul n, cu coeficienţi în corpul Z p .
 53

− M n (Z p ) şi card (End (V )) = card (M n (Z p )) = p n .

2
Deci End (V ) ~

11. Fie K un corp comutativ finit. Să se arate că există p  2 număr

prim şi n  N astfel încât cardK = p n .

Soluţie. Se ştie că dacă K este un corp finit, atunci el conţine un

subcorp T izomorf cu Z p ( p  2 prim). Cum corpul K ca T-spaţiu vectorial
este de dimensiune n finită (deoarece K este finit), atunci K este izomorf cu
Tn. Deci cardinalul lui K este egal cu cardinalul lui Tn, care este egal cu
card (Z p ) = p n .
n

12. Fie A un inel finit care nu este corp şi I mulţimea elementelor sale
inversabile cu card (I ) = n . Dacă p este un număr natural p  2 şi mulţimea
B = I  0 constituie un corp, să se arate că card ( A) = (n + 1) p .

Soluţie. Cum A este un inel finit, rezultă că dimensiunea lui, ca spaţiu

vectorial peste corpul B, este finită egală cu p  N , deci A ~ − B p şi
card ( A) = (card (B)) = (n + 1) p .
p

Dacă p = 0 , avem card ( A) = 1 adică 0 = 1 , ceea ce nu se poate în

corpul B.
Dacă p = 1 , avem card ( A) = card (B) , adică A = B care este corp,
contradicţie.
Deci p  2 şi card ( A) = (n + 1) p .

13. Fie V un spaţiu vectorial real de dimensiune finită n şi

f , g : V → V două aplicaţii liniare. Să se arate că relaţia f  g − g  f = 1V
nu este posibilă.

Soluţie. Trecând la matrice asociate, relaţia f  g − g  f = 1V este

echivalentă cu M f M g − M g M f = I n , adică Tr (M f M g − M g M f ) = TrI n
deci 0 = n , absurd.
 54

Am folosit proprietăţile: Fie matricea A = (aij ) M n (R) şi

TrA = a11 + a 22 + ... + a nn , suma elementelor de pe diagonala principală, atunci
pentru orice A, B  M n (R) , avem:
a) TrI n = n ;
b) Tr ( A + B) = TrA + TrB ;
c) Tr ( AB ) = Tr ( BA) .

14. Se consideră V un spaţiu vectorial real şi o aplicaţie liniară

f : V → V . Să se arate:
a) Dacă f 2 − 8 f = 1V , atunci f este izomorfism;
b) Dacă dimV = n   este posibilă egalitatea Kerf = Im f ?

Soluţie. a) Cum f este liniară avem că aplicaţia f − 8  1V este liniară

şi din f  ( f − 8 1V ) = ( f − 8 1V )  f = f 2 − 8 f = 1V , rezultă că f are un
invers liniar, anume f −1 = f − 8  1V , deci f este izomorfism.
b) Cum dimV = n   avem dim V = dim Kerf + dim Im f şi din
Kerf = Im f deducem că dim V = 2 dim Kerf . Deci egalitatea Kerf = Im f
este posibilă numai în cazul n = 2k cu k  N .

15. Fie V un spaţiu vectorial peste un corp comutativ K. Să se arate că

următoarele afirmaţii sunt echivalente:
a) dim K V   ;
b) Orice aplicaţie liniară f : V → V satisface o ecuaţie de forma
f + an−1 f n−1 + ... + a1 f + a01V = 0 ( ai  K , f n = 
n
f  f  ...  f şi 0 aplicaţia

  
n ori

nulă).
Soluţie. a)  b) Fie m = dim K V . Cum End (V ) ~
− M m (K ) şi M m (K )
este un spaţiu vectorial de dimensiune m 2 , rezultă că End (V ) este un spaţiu
vectorial de dimensiune m 2 . Aşadar, dacă f  End (V ) , rezultă că următorii
m 2 + 1 vectori: 1V , f , f 2 ,..., f m2
formează un sistem liniar dependent peste
K, deci există  0 , 1 ,  2 ,... m2  K , nu toţi nuli, astfel încât
 55

0 1V + 1 f + 2 f 2 + ... + m f m = 0 . Fie  n ultimul coeficient diferit de

2
2

zero din relaţia precedentă şi ai = i ( n ) −1 ,0  i  n . Atunci

f n + an−1 f n−1 + ... + a1 f + a01V = 0 .
b)  a) Fie B o bază a lui V. Presupunem prin absurd că V are
dimensiunea infinită, deci B este o mulţime infinită şi atunci putem alege o
submulţime numărabilă A a lui B, A = e0 , e1 ,..., en ,....
După cum se ştie, pentru a defini un endomorfism al lui V este
suficient să cunoaştem cum lucrează el pe baza B. Să definim f : V → V ,
definindu-l pe baza B astfel:
e dacă x = ei i = 0,1,2,...
f ( x) =  i +1 .
 0 dacă x  B \ A
Se observă că f i (e0 ) = ei pentru fiecare i = 0,1,2,... Conform
ipotezei, aplicaţia f satisface o ecuaţie f n + an−1 f n−1 + ... + a1 f + a01V = 0 , cu
ai  K .
Aplicând această egalitate de morfisme elementului e0 (care este din
V), obţinem en + a n −1en −1 + ... + a1e1 + a0 e0 = 0 .
Deci elementele e0 , e1 ,..., en sunt liniar dependente deoarece
coeficientul lui en este 1. Aceasta este o contradicţie cu faptul că ele au fost
alese din baza B. Deci presupunerea făcută este falsă, adică dimensiunea lui V
este finită.

16. Fie V un K-spaţiu vectorial de dimensiune finită dim K V = 2n ,

n  N şi f : V → V
*
o aplicaţie liniară. Să se arate că următoarele afirmaţii
sunt echivalente:
a) Kerf = Im f;
b) f 2 = 0 , f  0 , ( f ) = n .

Soluţie. a)  b) Pentru orice x V ,

f ( x)  Im f = Kerf  f 2 ( x) = 0 , adică f 2 = 0 . Avem f  0 , căci altfel
Kerf = V şi Im f = 0 ceea ce contrazice ipoteza. Cum
dim V = 2n = dim Kerf + dim Im f = 2 dim Im f = 2  ( f )
rezultă  ( f ) = n .
 56

b)  a) Fie y  Im f  () x  V astfel încât y = f (x) . Cum

f = 0  f ( y ) = f 2 ( x) = 0 , adică y  Kerf şi Im f  Kerf .
2

Din relaţia
2n = dim V = dim Kerf + dim Im f = dim Kerf +  ( f ) = dim Kerf + n
şi f  0 rezultă că dim Kerf = n = dim Im f , de unde Kerf = Im f .

17. Fie f : R 2 [ X ] → R 2 [ X ] , f ( P( X )) = P( X + 1) o aplicaţie liniară.

Să se determine matricea lui f în baza canonică B1 = 1, X , X 2 , matricea lui f
în baza B2 = X , X 2 + 1, X 2 − 1, precum şi matricea de trecere de la baza B1
la baza B2.
Soluţie. Din definiţia aplicaţiei f deducem: f (1) = 1 , f ( X ) = X + 1 ,
f ( X ) = ( X + 1) 2 = X 2 + 2 X + 1 şi
2

1 1 1
 
M f = 0 1 2 .
B1

0 0 1
 
Cum f ( X ) = X + 1 = X + (1 2
2
) (
1
X +1 − X 2 −1 ,
2
)
f (X 2 + 1) = ( X + 1) 2 + 1 = X 2 + 2 X + 2 = 2 X + (X 2 + 1) − (X 2 − 1)
3 1
2 2
iar
( )
f X 2 − 1 = ( X + 1) 2 − 1 = X 2 + 2 X = 2 X + (
1 2
2
1
) (
X +1 + X 2 −1 ,
2
)
avem
 1 2 2
 
 
 1 3 1
Mf =
B2
.
 21 21 12 
− − 
 2 2 2 
 
Dacă notăm cu T matricea de trecere de la baza B1 la baza B2, atunci
matricea T va avea pe coloane componentele lui X , X 2 + 1, X 2 − 1 relativ la
baza canonică B1.
 57

 0 1 − 1
 
Aşadar T = 1 0 0 
0 1 1 
 

18. Fie V un spaţiu vectorial real finit dimensional. Să se determine

aplicaţiile liniare f : V → V ale căror matrice asociate în orice bază a lui V
sunt egale.
Soluţie. Fie B1 şi B2 două baze ale lui V şi T matricea de trecere de la
baza B1 la baza B2. Aşadar M Bf2 = T −1  M Bf1  T şi conform ipotezei,
TM = MT , unde M = M Bf1 = M Bf2 = matricea asociată lui f în orice bază B a
lui V.
Cum matricea T este arbitrară, inversabilă, rezultă M = I n cu
  R , deci f ( x) = x , pentru orice x V .

19. Fie A M m,n (R) şi B  M n, p (R) . Atunci:

a)  ( AB )   ( A) ;
b)  ( AB )   ( B ) ;
c)  ( AB )   ( A) +  ( B) − n .

Soluţie. Pentru R -spaţiile vectoriale R p , R n , R m considerăm

bazele B1 , B2 , respectiv B3 şi aplicaţiile liniare R p ⎯
⎯→f
Rn ⎯
⎯→
g
R m cu
M Bf1 , B2 = B , iar M gB2 , B3 = A . Atunci:
 ( AB) =  (M gB , B M Bf , B ) =  (M gB ,fB ) =  ( g  f )
2 3 1 2 1 3

şi din teorema 6 deducem punctele a), b), c).

20. Fie V, W, U spaţii vectoriale reale finit generate şi aplicaţiile

liniare V ⎯ ⎯→
f
W⎯ ⎯→
g
U . Dacă  ( g  f ) =  ( f ) rezultă f sau g
izomorfism?

Soluţie. Luând f = g , f : R 2 → R 2 cu matricea asociată în baza

a b 
canonică M Bfc = A =   cu det A = 0 ( ad = bc ) şi a + d  0 , obţinem
c d 
 58

 ( g  f ) = =  ( f  f ) =  ( A  A) =  ( A 2 ) =  ((a + d ) A) =  ( A) =  ( f ) şi f
nu este un izomorfism întrucât det A = 0 . Aşadar  ( g  f ) =  ( f ) şi f şi g
nu sunt izomorfisme.

21. Dacă f , g : V → W sunt aplicaţii liniare între două spaţii

vectoriale finit dimensionale, să se arate că  ( f + g )   ( f ) +  ( g ) .

Soluţie. Cum Im( f + g )  Im f + Im g rezultă imediat că

 ( f + g ) = dim Im( f + g )  dim(Im f + Im g )  dim Im f + dim Im g =
( f ) + ( g ) .

22. Fie A, B  n ( R ) n  2, astfel încât AB=0. Să se arate că

matricele A, B nu pot avea ambele rangul de cel putin n-1.

Soluţie. Fie f , g : R n → R n , aplicaţiile liniare astfel încât în baza

canonica din Rn să avem A = M f si B = M g . Din 0=AB= M f  M g = M f g

deducem f g = 0 şi de aici rezultă Im g  Kerf , adica

dim Im g  dim Kerf = n − dim Im f . Cum  ( f ) =  (M f ) =  ( A) =
= dim Im f (se ştie că rangul lui f , notat  ( f ) este Im f şi că
 ( f ) =  (M f )), rezulta ( A) +  ( B)  n, de unde concluzia.

Exerciţii şi probleme propuse

23. Să se arate că funcţiile:

f : R 3 → R 2 , f ( x, y, z ) = ( x + y, y − z ) ,
f : R 2 → R 3 , f ( x, y) = ( x − y,2 x − 2 y,0) ,
f : R 3 → R 2 [ X ], f (a, b, c) = (a − 2b) X 2 + (b − c) X ,
f : R[ X ] → R[ X ], f ( P) = XP ,
a b 
f : M 2 (R ) → R 3 , f   = (a − 4c + d ,0, b − c)
c d 
 59

sunt aplicaţii liniare şi să se determine câte o bază pentru fiecare Kerf şi

Im f .

24. Fie f : R3 → R3 , pentru orice ( x, y , z )  R 3 ,

f ( x, y, z ) = ( x − y + z, y, y ) . Să se arate că:
a) f 2 = f ;
b) f aplicaţie liniară şi calculaţi matricea asociată lui f în baza
canonică a lui R 3 ;
c) R 3 = Im f  Im(1R3 − f ) .
 0 P ' ' ( 0) 
25. Fie f : R 2 [ X ] → M 2 (R) , f ( P) =   .
 P ( 0 ) 0 
a) Să se arate că f este liniară şi să se determine matricea asociată
relativ la bazele canonice.
b) Să se determine baze pentru Kerf , Im f şi un subspaţiu
V  M 2 (R) astfel încât V  Im f = M 2 (R) .

26. Fie f : V → W o aplicaţie R -liniară şi g : V  W → V  W dată

de g ( x, y ) = ( x, y − f ( x)) . Să se arate că g este automorfism.

27. Să se determine endomorfismele f : R 3 → R 3 cu proprietatea

f 2 = f − 1R 3 .

28. Să se arate că aplicaţia liniară f : R[ X ] → R 2 ,

f ( P) = (P(0), P(1)) este surjectivă şi să se calculeze o bază a lui Kerf .

29. Să se determine endomorfismele f : R 2 → R 2 cu proprietatea

Kerf = Im f .

30. Fie f : R 3 → R 3 o aplicaţie liniară cu matricea asociată lui f în

baza canonică a lui R 3 :
 60

 0 2 − 1
 
M f = 2 − 5 4  .
3 − 8 6 
 
Să se determine baze pentru R -spaţiile vectoriale V = Ker( f − 1R3 ) ,
U = Ker ( f 2 + 1R 3 ) şi să se arate că R 3 = V  U .

31. Fie f : R 3 → R 3 , f ( x, y, z ) = ( x − y + z, y + z , x − z ) şi două baze

ale spaţiului vectorial R3 : B1 = (1,0,0), (0,1,0), (0,0,1) şi
B2 = (1,1,1), (0,1,1), (0,0,1). Să se arate că f este R -liniară, apoi să se
determine matricea asociată lui f în baza B1, matricea asociată lui f în baza B2,
şi matricea de trecere de la baza B1 la baza B2.

32. Fie aplicaţia liniară f : R 4 → R 4 ,

f ( x, y, z, t ) = (2 y − 2 z + 2t , x − y + 2 z − 2t , x − 2 y + 3z − 3t ,0)
şi aplicaţia liniară g : R 4 → R 4 care în baza canonică a lui R 4 are matricea
asociată:
1 0 1 0
 
1 1 0 1
Mg =  .
0 1 1 0
 
0 0 0 1
 
Să se arate că f = f , că g este automorfism şi să se determine
2

Kerf , Im f , Ker ( g  f ) , Im f  Ker ( g  f ) .

 
33. Fie V = ( x, y, z )  R 3 x − y = 0, x + y − z = 0 . Să se determine
două aplicaţii liniare f şi g, f : R → R , g : R → R 2 , astfel încât
3 3 3

Kerf = Kerg = V .

34. Fie f , g : R n → R n aplicaţii liniare cu A matricea lui f în baza

canonică a lui R n şi B matricea lui g în baza canonică a lui R n . Să se arate
că dacă ( AB − BA) A = A( AB − BA) , atunci pentru orice m  N * avem
A m B − BA m = mA m−1 ( AB − BA) .
 61


35. Fie f : V3 → V3 un endomorfism şi x  V3 un vector nenul.
      
Presupunem că B = u1 , u 2 , u 3  este o bază a lui V3 , unde u1 = x , u 2 = f ( x ) ,
     
u 3 = f 2 ( x ) şi că f 3 ( x) = 2u1 − u2 + u3 . Să se scrie matricea lui f în baza B.

36. Fie V un R -spaţiu vectorial de dimensiune finită şi V1, V2 două

subspaţii ale lui V cu dimV1 = dimV2 . Să se arate că există un izomorfism
f : V → V astfel încât f (V1 ) = V2 .

37. Fie V1 = P  R n [ X ] P() = 0,

V2 = P  R n [ X ] P() = P() = 0 , cu ,   R ,    şi n  2 .
a) Să se arate că polinoamele X −  , X ( X −  ),..., X n−1 ( X −  )
formează o bază pentru V1 şi polinoamele
( X −  )( X −  ), X ( X −  )( X −  ),..., X ( X −  )( X −  ) formează o bază
n−2

pentru V2.
b) Fie aplicaţia f : R n [ X ] → R n [ X ] , f ( P) = X  P( ) + P(  ) . Să se
arate că f este R -liniară şi să se determine Kerf şi Im f .

38. Fie C 0 = f : [a, b] → R f continua,

C 1 = f : [a, b] → R f derivabila.
a) Să se arate că C0 şi C1 sunt R -spaţii vectoriale.
b) Fie  : C 1 → C 0 ,  ( f ) = f ' . Arătaţi că  este R -liniară şi să se
determine baze pentru Ker şi Im  .
x
c) Fie  : C → C ,  ( g ) = G cu G : [a, b] → R , G ( x) =  g (t )dt
0 1

pentru orice x  [a, b] . Să se arate că  este aplicaţie R -liniară şi să se

determine Ker şi Im  .
d) Să se calculeze    şi    .
 62

39. Fie aplicaţiile R -liniare f , g : R n → R n cu proprietatea

Kerf  Kerg = Im f  Im g = R n .
Să se arate că  ( f + g ) =  ( f ) +  ( g ) .

40. Fie V spaţiu vectorial real cu dimV = n , finită.

a) Să se arate că orice şir ascendent V1  V2  ... de subspaţii
vectoriale ale lui V staţionează (adică există i  1 astfel încât
Vi = Vi +1 = Vi + 2 = ... );
b) Fie f : V → V un endomorfism nilpotent (adică există k  1 astfel
încât f k = 0 ). Să se arate că Kerf  Kerf 2  ...  Kerf n −1 şi că f n = 0 .
Deduceţi că dacă A  M n (R ) şi există k  1 astfel încât A k = 0 , atunci
An = 0 .