UNIREA PRINCIPATELOR ROMANE - MICA UNIRE

Ziua de 24 ianuarie a rămas în istoria românilor ca data la care s-a realizat Unirea
Principatelor Române, în anul 1859.

Unirea a fost legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca

domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie
1859 în Țara Românească.

Procesul, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări, a
început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara
Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.

CONTEXTUL EXTERN

Ordinea din Europa în anii 1815-1853, a Rusiei și a Imperiului Otoman se stabilise

ultima oară la Congresul de la Viena din 1815. Între timp însă echilibrul a început
să se destrame, din cauza crizei interne în Imperiul otoman, denumit "omul bolnav
de la Bosfor", principatele Române aflându-se în vasalitate în raport cu Imperiul
Otoman.
Napoleon al III-lea, împăratul francezilor, dorea un bastion răsăritean favorabil
politicii sale, care să contrabalanseze expansiunea rusească și să contribuie, alături
de Italia, la subminarea sau chiar destrămarea monarhiei austro-ungare.

La mijlocul secolului al XIX-lea, soarta principatelor Moldovei și Țării Românești

era în mâinile Rusiei și ale Imperiului Otoman, care se opuneau unirii lor.

Situația s-a schimbat în urma războiului Crimeii, dintre 1853 și 1856, când Rusia a
fost învinsă de Marile Puteri, formate din Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei,
Imperiul Francez, Regatul Sardiniei și Imperiul Otoman.

Peste acest context fericit geopolitic european, s-a suprapus dorința și voința popu-
lației și a păturilor conducătoare din cele două principate încă din 1600, când lui
Mihai Viteazul i-a reușit pentru scurt timp o unificare a două principate de cultură
si proveniență înrudite istoric.

DIVANURILE AD-HOC

Solemnitatea deschiderii Adunării ad-hoc din Țara Românească, litografie de Carol Popp de Szathmáry

După război, în 1856, prin Tratatul de Pace de la Paris, Marile Puteri acordă drep-
tul organizării unui „referendum” (consultarea populației cu drept de vot) despre
Unire.
În acest scop, se constituiau adunări Ad-hoc, în care se discutau alegerile pentru
Divanurile Ad-hoc, care urmau să se pronunțe asupra organizării politice și sociale
a țărilor române.

Adunările ad-hoc erau alcătuite din reprezentanți ai bisericii, marii boierimi,

burgheziei, țărănimii clăcașe, cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea
unirii Principatelor Române.

În Țara Românească, majoritatea membrilor din Divanul Ad-hoc au spus „Da”

pentru Unire, însă în Moldova, situația a fost mai controversată. Aici, caimacanul
(locțiitor la conducerea Moldovei), Nicolae Vogoride, sprijinit de Imperiul
Otoman, care îi promitea domnia dacă Unirea nu se va realiza, a falsificat listele
electorale de reprezentare în divanul Ad-hoc.
Șansa a făcut însă ca Vogoride să se destăinuie, prin scrisori, fratelui său din Con-
stantinopol, iar corespondența a fost furată și publicată în presa europeană, la
Bruxelles.
Descoperirea a iscat scandaluri atât printre români, cât mai ales la nivel european.
Marile Puteri au rupt relația cu Imperiul Otoman, au solicitat întâlniri cu împăratul
Franței, Napoleon, și regina Marii Britanii, Victoria, iar falsele alegeri au fost, ast-
fel, anulate. În toamna anului 1857, în urma noilor alegeri, toți s-au pronunțat pen-
tru Unirea Principatelor Moldovei și Țării Românești.
Au avut loc noi alegeri, astfel încât la 22 septembrie 1857 s-a întrunit Divanul Ad-
hoc al Moldovei care era favorabil unirii, iar la 30 septembrie cel al Valahiei, și
prin documentele redactate, au fost puse bazele fuzionării celor două principate.

Întrunite la Paris pentru a lua în discuție cererile celor două Divanuri ad-hoc in
1858, puterile europene au adoptat Convenția de la Paris:
• Principatele își păstrau autonomia sub suzeranitatea Porții și sub protecția
celor șapte puteri;
• Se adopta denumirea de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, fiecare
având instituții proprii;
• Se prevedeau principii de organizare și modernizare a viitorului stat (sepa-
rația puterilor în stat, desființarea rangurilor și privilegiilor boierești, egali-
tatea în fața legii, drepturi politice pentru creștini, libertatea individuală);
• Dreptul de vot rămânea cenzitar; pentru a avea drept de vot, o persoană tre-
buia să dețină o proprietate atât de mare, încât numărul electorilor se limita
la câteva mii, în majoritate mari moșieri și burghezia înstărită.

După încheierea Convenției de la Paris, care avea să joace rolul unei veritabile
Constituții a Principatelor, au urmat alegerile pentru Adunările Elective, care ur-
mau să îi desemneze pe cei doi domni.

ALEGEREA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA

În Moldova a fost ales în unanimitate, la 5/17 ianuarie 1859, liderul unionist
Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naționale”.
Întrucât în textul Convenției nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate
să fie persoane separate, liderii unioniști au decis ca alesul Moldovei să fie desem-
nat și în Țara Românească. Acolo însă, Cuza era susținut doar de liberali, în timp
ce conservatorii dețineau 46 din cele 72 mandate.

Theodor Aman: Unirea Principatelor

În această situație, liberalii radicali au inițiat, prin intermediul tribunilor, o vie agi-
tație în rândul populației Capitalei și al țăranilor din împrejurimi. O mulțime de
peste 30 000 oameni s-a aflat în preajma Adunării.
Într-o ședință secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie
1859 alegerea lui Alexandru I. Cuza,
aceasta fiind acceptată în unanimitate.
Astfel s-a făcut primul pas către defini-
tivarea Unirii Principatelor Române.

Alegerea lui Alexandru I. Cuza ca

domn al Moldovei a declanșat în Iași o
manifestație așa cum Iașul nu mai
cunoscuse până atunci. Mii de oameni,
masați în piața palatului, au aclamat
ore întregi alegerea lui Cuza, iar orașul
a fost iluminat timp de patru zile. La
lumina torțelor, procesiuni însumând
mase mari de oameni, veneau să-l fe-
licite pe domn.
RECUNOAȘTEREA INTERNAȚIONALĂ A UNIRII

Actul istoric de la 24 ianuarie 1859 reprezenta primul pas pe calea înfăptuirii statu-
lui național român unitar.
Fără a aștepta verdictul altor reuniuni internaționale, Alexandru I. Cuza a trecut la
unificarea aparatului de stat.
Termenul de România, care fusese frecvent folosit, dar neoficial, în anii 1850 cu
referire la un stat unitar, situat între Marea Neagră și Munții Carpați, a devenit
acum numele curent al Principatelor Unite și, începând din 1862, a fost folosit în
actele oficiale ale țării.

Șirul de reforme inițiate de Cuza și venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite
a domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Franței cât și de cel al
Prusiei, a făcut ca actul de la 1859 să fie ireversibil. Din 1866, potrivit Constituției
promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial România.