SENTINTE OBLIGATIE

INTRETINERE
 Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr.
2.960/1/2018 este constituit conform dispozițiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură
civilă și ale art. 27^2 alin. (2) lit. a) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea
administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările
ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreședintele Înaltei Curți de
Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de
doamna procuror Diana Berlic.

La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în

conformitate cu dispozițiile art. 27^3 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în
examinare recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție vizând „interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1.616-1.618 lit. c) raportat
la art. 499,art. 514 alin. (1) și (3), art. 515, art. 525 alin. (1),art. 529-531 din Codul civil și art. 729 alin. (3)
și (7) din Codul de procedură civilă, referitor la posibilitatea compensării pe cale judiciară a obligațiilor
de întreținere datorate de părinți copiilor, atunci când copiii au fost separați, iar fiecare dintre părinți
prestează întreținere copilului (copiilor) care nu locuiește (locuiesc) împreună cu el“.

Magistratul-asistent referă cu privire la obiectul recursului în interesul legii, precum și cu privire la faptul
că la dosar au fost depuse hotărâri definitive contradictorii pronunțate de instanțele judecătorești și
raportul întocmit de judecătorii-raportori.

Doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, președintele completului, acordă cuvântul reprezentantului
procurorului general asupra recursului în interesul legii.

Rezumând orientările jurisprudențiale, doamna procuror Diana Berlic arată că procurorul general
apreciază prima orientare jurispudențială (în care se consideră că este posibilă compensația obligațiilor
de întreținere stabilite în sarcina fiecăruia dintre părinți, atunci când copiii au fost separați, iar fiecare
părinte prestează întreținere copilului/copiilor care nu locuiește/locuiesc împreună cu el, sub forma
compensației convenționale) ca fiind în litera și spiritul legii. Pornind de la trăsăturile juridice ale
obligației de întreținere, astfel cum sunt stabilite de art. 514 din Codul civil, se observă inoperabilitatea
compensației legale, generată de caracterul insesizabil al obligației de întreținere, potrivit art. 1.618 lit.
c) din Codul civil. Insesizabilitatea creanței nu este însă absolută, ea putând fi urmărită în condițiile art.
729 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură civilă. Din această perspectivă, s-ar putea deduce posibilitatea
aplicării compensației legale, numai că, în cauză, nu este îndeplinită condiția caracterului reciproc al
datoriilor. Codul civil reglementează numai compensația legală, dispozițiile art. 1.616 și 1.617 privind
definiția și condițiile de existență ale acesteia neputând fi aplicate celorlalte forme de compensație -
convențională și judiciară - creații ale doctrinei și jurisprudenței. În această materie, libera voință a
părinților, exprimată în fața instanței de tutelă, face să opereze compensația convențională, care este
posibilă numai dacă este respectat principiul ocrotirii interesului superior al minorului, astfel cum este
reglementat de art. 2 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului,
republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 272/2004). Astfel, orice învoială a
părinților poate produce efecte numai cu condiția încuviințării ei de către instanța de tutelă. În alegerea
soluției propuse, procurorul general a avut în vedere și faptul că restabilirea echității se poate face
admițând posibilitatea compensării obligațiilor de întreținere. Pentru toate aceste considerente, solicită
admiterea recursului în interesul legii și pronunțarea unei decizii de unificare a practicii, în sensul arătat.

La întrebarea membrilor completului dacă procurorul general a avut în vedere doar ipoteza
compensației convenționale sau acceptă că poate opera și o compensație judiciară, în baza unei hotărâri
judecătorești definitive pronunțate de instanța competentă, doamna procuror Diana Berlic arată că
procurorul general achiesează la teza compensației convenționale, de care instanța poate lua act sau nu,
în funcție de probele administrate în cauză și de principiul interesului superior al copilului.

Doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, președintele completului, declară dezbaterile închise, iar
completul de judecată rămâne în pronunțare asupra recursului în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

I. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție

1. La data de 9 noiembrie 2018, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea recursului în interesul legii privind
problema de drept menționată anterior.

2. Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la aceeași dată,
formându-se Dosarul nr. 2.960/1/2018, cu termen de soluționare la 11 februarie 2019.

II. Obiectul recursului în interesul legii

3. Din cuprinsul recursului în interesul legii declarat, potrivit prevederilor art. 514 din Codul de
procedură civilă, de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție
rezultă că instanțele de judecată nu au un punct de vedere unitar în ceea ce privește posibilitatea
compensării judiciare a obligațiilor de întreținere stabilite în sarcina fiecăruia dintre părinți, atunci când
copiii au fost separați, iar fiecare părinte prestează întreținere copilului (copiilor) care nu locuiește
(locuiesc) împreună cu el.

III. Prevederile legale supuse interpretării Înaltei Curți de Casație și Justiție

Înalta Curte de Casație și Justiție este chemată să interpreteze, în vederea aplicării unitare, următoarele
prevederi legale:
4. Codul civil

Articolul 499

(1) Tatăl și mama sunt obligați, în solidar, să dea întreținere copilului lor minor, asigurându-i cele
necesare traiului, precum și educația, învățătura și pregătirea sa profesională.

(2) Dacă minorul are un venit propriu care nu este îndestulător, părinții au obligația de a-i asigura
condițiile necesare pentru creșterea, educarea și pregătirea sa profesională.

(3) Părinții sunt obligați să îl întrețină pe copilul devenit major, dacă se află în continuarea studiilor, până
la terminarea acestora, dar fără a depăși vârsta de 26 de ani.

(4) În caz de neînțelegere, întinderea obligației de întreținere, felul și modalitățile executării, precum și
contribuția fiecăruia dintre părinți se stabilesc de instanța de tutelă pe baza raportului de anchetă
psihosocială.

Articolul 514

(1) Obligația de întreținere are caracter personal. (...)

(3) Dreptul la întreținere nu poate fi cedat și nu poate fi urmărit decât în condițiile prevăzute de lege.

Articolul 515

Nimeni nu poate renunța pentru viitor la dreptul său la întreținere.

Articolul 525

(1) Minorul care cere întreținere de la părinții săi se află în nevoie dacă nu se poate întreține din munca
sa, chiar dacă ar avea bunuri. (...)

Articolul 529

(1) Întreținerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere și cu mijloacele celui care urmează a o
plăti.

(2) Când întreținerea este datorată de părinte, ea se stabilește până la o pătrime din venitul său lunar
net pentru un copil, o treime pentru 2 copii și o jumătate pentru 3 sau mai mulți copii.

(3) Cuantumul întreținerii datorate copiilor, împreună cu întreținerea datorată altor persoane, potrivit
legii, nu poate depăși jumătate din venitul net lunar al celui obligat.

Articolul 530

(1) Obligația de întreținere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului și, după caz, a
cheltuielilor pentru educare, învățătură și pregătire profesională.
(2) Dacă obligația de întreținere nu se execută de bunăvoie, în natură, instanța de tutelă dispune
executarea ei prin plata unei pensii de întreținere, stabilită în bani.

(3) Pensia de întreținere se poate stabili sub forma unei sume fixe sau într-o cotă procentuală din venitul
net lunar al celui care datorează întreținere. Dispozițiile art. 529 alin. (2) și (3) rămân aplicabile.

Articolul 531

(1) Dacă se ivește o schimbare în ceea ce privește mijloacele celui care prestează întreținerea și nevoia
celui care o primește, instanța de tutelă, potrivit împrejurărilor, poate mări sau micșora pensia de
întreținere sau poate hotărî încetarea plății ei.

(2) Pensia de întreținere stabilită într-o sumă fixă se indexează de drept, trimestrial, în funcție de rata
inflației.

Articolul 1.616

Datoriile reciproce se sting prin compensație până la concurența celei mai mici dintre ele.

Articolul 1.617

(1) Compensația operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide și exigibile, oricare
ar fi izvorul lor, și care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de
aceeași natură.

(2) O parte poate cere lichidarea judiciară a unei datorii pentru a putea opune compensația.

(3) Oricare dintre părți poate renunța, în mod expres ori tacit, la compensație.

Articolul 1.618

Compensația nu are loc atunci când: (...)

c) are ca obiect un bun insesizabil.

5. Codul de procedură civilă

Articolul 729

(...) (3) Veniturile din muncă sau orice alte sume ce se plătesc periodic debitorului și sunt destinate
asigurării mijloacelor de existență ale acestuia, în cazul în care sunt mai mici decât cuantumul salariului
minim net pe economie, pot fi urmărite numai asupra părții ce depășește jumătate din acest cuantum.
(...)

(7) Alocațiile de stat și indemnizațiile pentru copii, ajutoarele pentru îngrijirea copilului bolnav,
ajutoarele de maternitate, cele acordate în caz de deces, bursele de studii acordate de stat, diurnele,
precum și orice alte asemenea indemnizații cu destinație specială, stabilite potrivit legii, nu pot fi
urmărite pentru niciun fel de datorii.
IV. Examenul jurisprudențial

6. Din examinarea hotărârilor judecătorești transmise, procurorul general a observat că s-a conturat
existența unei practici judiciare neunitare în ceea ce privește problema de drept anterior expusă, fiind
identificate două orientări:

A. Într-o opinie majoritară, se consideră că este posibilă compensația judiciară a obligațiilor de

întreținere stabilite în sarcina fiecăruia dintre părinți, atunci când copiii au fost separați, iar fiecare
părinte prestează întreținere copilului (copiilor) care nu locuiește (locuiesc) împreună cu el.

S-a arătat că, potrivit art. 531 alin. (1) din Codul civil, instanța de tutelă va putea mări sau micșora
obligația de întreținere sau poate hotărî încetarea ei, după cum se schimbă mijloacele celui care dă
întreținerea sau nevoia celui care o primește.

Obligația de întreținere are caracter personal, fiind inseparabil legată atât de persoana celui îndreptățit
a o primi, cât și de persoana celui obligat să o presteze. Astfel, creanța de întreținere este exceptată de
la regula compensației legale, însă compensația judiciară este posibilă, atunci când unii dintre copii sunt
încredințați unui părinte, iar alții, celuilalt părinte.

Cum fiecare dintre părinți locuiește cu unul (unii) dintre minori și asigură în natură întreținerea acestuia
(acestora), se poate dispune compensarea obligațiilor de întreținere datorate reciproc de părți și,
eventual, sistarea obligației de întreținere stabilite în sarcina părintelui care datorează o pensie de
întreținere mai mică pentru copilul (copiii) încredințat (încredințați) celuilalt părinte.

Totodată, s-a mai reținut că este necesară îndeplinirea condiției ca fiecare dintre părinți să contribuie în
mod egal, atât proporțional cu mijloacele sale, cât mai ales cu nevoile concrete ale persoanei față de
care se prestează întreținerea (conform art. 529 din Codul civil), instanța fiind datoare să realizeze un
echilibru, astfel încât, respectându-se principiul egalității de drepturi, fiecare părinte să contribuie, în
ansamblu, proporțional cu mijloacele sale, iar fiecare dintre copii să primească o întreținere
proporțională cu nevoile sale.

Necesitatea creării acestui echilibru rezidă tocmai în a nu exista situații defavorabile, în care unul dintre
copii ar avea condiții mai bune de trai deoarece se află în grija unui părinte cu venituri mai mari sau,
dimpotrivă, contribuția unuia dintre părinți să fie mai împovărătoare decât a celuilalt din cauza unor
venituri mai mici ale sale ori a unor nevoi mai mari ale copilului care locuiește cu el.

În unele dintre aceste cauze, instanțele au constatat că, potrivit art. 1.617 alin. (1) din Codul civil, a
operat de drept compensația dintre cele două obligații de plată a pensiei de întreținere, datoriile fiind
certe, lichide și exigibile.

Majoritatea instanțelor au compensat obligațiile de întreținere, obligând pe fiecare dintre părinți la

întreținerea copilului care locuiește cu acesta, în considerarea unor venituri aproximativ egale, de cele
mai multe ori la nivelul salariului minim pe economie, determinat statistic.
Este de remarcat și faptul că soluția compensării nu a fost dezbătută și motivată în drept de către
instanțe, ci a fost considerată ca firească. Totodată, se poate constata că instanțele care au recurs la
această soluție au considerat că ambii părinți sunt obligați să presteze întreținere către toți copiii pe care
îi au, compensarea fiind doar o modalitate concretă și eficientă de executare a obligației. Soluția
compensării judiciare se adoptă în funcție de situația concretă din fiecare speță.

B. Într-o altă orientare, minoritară, s-a considerat că în această ipoteză nu este posibilă compensarea
judiciară a obligațiilor de întreținere, întrucât ambii părinți datorează întreținere copiilor lor, potrivit art.
516 din Codul civil.

S-a motivat și în sensul că, potrivit art. 1.618 lit. c) din Codul civil, compensația nu poate interveni atunci
când are ca obiect un bun insesizabil, precum sunt creanțele privind dreptul de întreținere, interdicția
fiind de natură a ocroti interesul superior al minorilor creditori ai întreținerii.

Aceste dispoziții sunt imperative, fiind lipsită de relevanță împrejurarea că ambele creanțe sunt certe,
lichide și exigibile și faptul că au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de
aceeași natură.

În plus, s-a arătat că, potrivit art. 515 din Codul civil, nimeni nu poate renunța pentru viitor la dreptul
său de întreținere.

Prin urmare, părinții minorilor, în calitate de reprezentanți legali ai acestora, nu pot renunța la dreptul
de a primi plata pensiei de întreținere. Această interdicție legală este aplicabilă chiar și în cazul în care
fiecare minor ar locui la celălalt părinte, deoarece minorii trebuie să beneficieze de aceleași condiții
financiare.

Dacă unul dintre părinți nu ar datora pensie de întreținere pentru minorul care se află în grija celuilalt
părinte, atunci s-ar ajunge în situația în care un minor ar avea condiții de trai mai bune, deoarece se află
în grija unui părinte care are venituri mai mari. Or, plata pensiei de întreținere aduce egalitate în aceste
situații.

V. Jurisprudența Curții Constituționale

7. Instanța de contencios constituțional nu s-a pronunțat asupra constituționalității textelor de lege ce

fac obiectul sesizării.

VI. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

8. Procurorul general consideră că prima orientare jurisprudențială este în acord cu litera și spiritul legii,
susținând că, în principiu, compensația este posibilă în materia obligației de întreținere datorată de
părinte copilului său, întrucât creanța de întreținere nu este insesizabilă, în sensul că nu poate fi nicicând
urmărită, ci, dimpotrivă, aceasta poate fi supusă urmăririi silite mobiliare, după distincțiile prevăzute de
art. 729 alin. (1) lit. a) și b) din Codul de procedură civilă (până la o cotă de 1/2 pentru sumele datorate
cu titlu de obligație de întreținere, respectiv până la o cotă de 1/3 pentru orice alte datorii).
Caracterul reciproc al datoriilor este de esența compensației, așa cum se desprinde din definiția dată
acesteia de art. 1.616 din Codul civil.

Pe de altă parte, atât definiția dată compensației, cât și condițiile de existență ale acesteia prevăzute de
art. 1.617 din Codul civil (datorii certe, lichide și exigibile, având ca obiect o sumă de bani sau o anumită
cantitate de bunuri fungibile de aceeași natură) trebuie considerate ca referindu-se doar la compensația
legală, aspect care rezultă din utilizarea în art. 1.617 alin. (1) din Codul civil a termenului „compensația
operează de plin drept“, noul Cod civil, la fel ca și cel din 1865, nefăcând referiri la compensația
convențională sau la cea judiciară, acestea fiind creații ale doctrinei și jurisprudenței.

Faptul că legea civilă nu reglementează decât compensația legală se explică prin aceea că existența
compensației convenționale nu este altceva decât rezultatul libertății contractuale și al autonomiei de
voință a datornicilor mutuali, părțile fiind libere să încheie orice act juridic prin care să pună capăt unor
obligații reciproce într-un alt mod decât prin plată efectivă (prin compensație, remitere de datorie, dare
în plată).

Rostul compensației convenționale este acela de a acoperi tocmai acele situații în care compensația
legală nu poate fi operațională, cum ar fi faptul că datoriile nu sunt ajunse încă la maturitate, nu sunt
certe sau cuantumul nu rezultă cu exactitate din titlul lor. Efectul esențial care se produce între
beneficiarii compensației este că obligațiile se sting reciproc și concomitent, ca și când ar fi fost făcută o
plată a fiecărei obligații în parte.

Atât sub imperiul fostului Cod al familiei, cât și al actualelor dispoziții ale Codului civil, se prevede
posibilitatea încheierii de către părinți a unor înțelegeri cu privire la contribuția fiecăruia la întreținerea
copilului minor în caz de divorț, însă, în această situație, învoiala produce efecte numai dacă este
încuviințată de instanță.

Spre deosebire de reglementarea Codului familiei, potrivit căreia întreținerea se putea executa
alternativ, fie în natură, fie în bani [art. 93 alin. 1], Codul civil instituie executarea în natură ca principală
modalitate de executare.

În considerarea obligației de încurajare a părților de a recurge la metode de soluționare a conflictelor pe

cale amiabilă stipulată în dispozițiile art. 263 alin. (2) din Codul civil, instanța de judecată poate lua act
de înțelegerea părților cu privire la compensarea obligațiilor reciproce de întreținere datorate de fiecare
părinte, aceasta și pentru că acest mod de stingere a obligațiilor prezintă o mare utilitate practică pentru
ambele părți.

Compensarea obligațiilor bilaterale de întreținere, prin validarea de către instanță a înțelegerii părinților
în acest sens, este și singura modalitate de restabilire a caracterului echitabil al contribuției părinților la
întreținerea copilului minor.

Solicitarea pe care părțile o adresează instanței ca aceasta să dispună compensarea obligațiilor lor
reciproce se datorează în acest caz tocmai faptului că nu este incidentă compensația legală, altfel,
compensarea obligațiilor s-ar fi făcut automat, în virtutea legii, fără ca părțile să o mai solicite.
Din faptul că înțelegerea părților cu privire la compensarea obligațiilor de întreținere trebuie validată de
instanță, compensarea convențională fiind lăsată la aprecierea instanței, în funcție de modul în care
aceasta influențează interesul superior al copiilor, nu trebuie să se înțeleagă că în astfel de cauze ar fi
vorba despre o compensație judiciară expresă, ce ar putea opera doar în acele proceduri ce presupun o
lichidare judiciară în sensul art. 1.617 alin. (2) din Codul civil.

În concluzie, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1.616-1.618 lit. c) raportat la art. 499,art. 514
alin. (1) și (3), art. 515, art. 525 alin. (1),art. 529-531 din Codul civil și art. 729 alin. (3) și (7) din Codul de
procedură civilă, instanța de tutelă va putea încuviința compensația convențională a obligațiilor de
întreținere datorate de fiecare părinte copilului care nu locuiește cu acesta, în măsura în care
înțelegerea părinților nu contravine interesului superior al copilului.

VII. Opinia judecătorilor-raportori

9. Constatând îndeplinite condițiile privind admisibilitatea recursului în interesul legii, judecătorii-

raportori au apreciat că, în interpretarea și aplicarea unitară a textelor de lege supuse dezlegării,
instanța de tutelă va putea dispune compensația obligațiilor de întreținere datorate de fiecare părinte
copilului care nu locuiește cu acesta, până la limita celei mai mici dintre ele și în măsura în care
compensația nu contravine interesului superior al copilului.

VIII. Înalta Curte de Casație și Justiție

10. Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori și

dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reține următoarele:

Asupra admisibilității recursului în interesul legii

11. Conform art. 515 din Codul de procedură civilă, „recursul în interesul legii este admisibil numai dacă
se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod
diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii“.

12. Din cuprinsul textului de lege menționat rezultă patru condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ
pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil, și anume: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de
drept; această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanțele judecătorești; dovada
soluționării diferite să se facă prin hotărâri judecătorești definitive; hotărârile judecătorești să fie
anexate cererii.

13. Sesizarea trebuie să aibă ca obiect o problemă de drept.

Potrivit actului de sesizare, problema de drept soluționată diferit de instanțe vizează „interpretarea și
aplicarea dispozițiilor art. 1.616-1.618 lit. c) raportat la art. 499,art. 514 alin. (1) și (3), art. 515, art. 525
alin. (1),art. 529-531 din Codul civil și art. 729 alin. (3) și (7) din Codul de procedură civilă, referitor la
posibilitatea compensării pe cale judiciară a obligațiilor de întreținere datorate de părinți copiilor, atunci
când copiii au fost separați, iar fiecare dintre părinți prestează întreținere copilului (copiilor) care nu
locuiește (locuiesc) împreună cu el“.
Problema de drept supusă dezbaterii a fost generată de interpretarea și aplicarea diferite de către
instanțele judecătorești a unor reglementări legale ce s-au dovedit a fi insuficient de clare și precise,
generând în acest fel o practică neunitară.

Sunt instanțe care au considerat, în interpretarea acestor dispoziții legale, că este posibilă compensația
judiciară a obligațiilor de întreținere stabilite în sarcina fiecăruia dintre părinți, atunci când copiii au fost
separați, iar fiecare părinte prestează întreținere copilului (copiilor) care nu locuiește (locuiesc)
împreună cu el, soluția compensării nefiind dezbătută și motivată în drept, ci considerată ca firească.

Alte instanțe au considerat, în interpretarea acelorași dispoziții legale, că nu este posibilă compensarea
judiciară a obligațiilor de întreținere, întrucât ambii părinți datorează întreținere copiilor lor, potrivit art.
516 din Codul civil, iar părinții minorilor, în calitate de reprezentanți legali ai acestora, nu pot renunța la
dreptul de a primi plata pensiei de întreținere.

Prin urmare, există o jurisprudență neunitară în ceea ce privește posibilitatea compensării pe cale
judiciară a obligațiilor de întreținere datorate de părinți copiilor, atunci când copiii au fost separați, iar
fiecare dintre părinți prestează întreținere copilului care nu locuiește împreună cu el.

De aceea, se solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție ca, pe calea recursului în interesul legii, să
stabilească o interpretare unitară a acestor dispoziții legale, în sensul de a decide dacă din cuprinsul
acestor prevederi legale rezultă sau nu posibilitatea compensării pe cale judiciară a obligațiilor de
întreținere datorate de părinți copiilor, atunci când fiecare părinte prestează întreținere unui copil/unor
copii.

Problema de drept supusă dezbaterii pe calea recursului în interesul legii este una reală, legată de
posibilitatea de a interpreta diferit texte de lege care se aplică prin coroborare.

Sintagma „problemă de drept“ trebuie raportată și la prevederile art. 5 alin. (2) din Codul de procedură
civilă, potrivit cărora „niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este
neclară sau incompletă“, astfel că se extinde și la noțiuni care derivă din aplicarea unuia sau unor texte
legale și care nu au o consacrare legislativă expresă, dar își găsesc aplicabilitatea în cauză și sunt
recunoscute și abordate la nivel doctrinar sau jurisprudențial, astfel cum se întâmplă în cazul
compensării convenționale și a celei judiciare.

În analiza supusă dezbaterii, normele de drept disputate reglementează cadrul legal al obligațiilor de
întreținere a copiilor de către părinții lor, pentru ipoteza în care ambilor părinți le sunt încredințați copii,
și sunt interpretate în corelație cu art. 1.616 și următoarele din Codul civil, care reglementează
compensația, ca modalitate de stingere a obligațiilor, în scopul stabilirii posibilității realizării unei
compensații judiciare.

Întrucât realizarea compensației judiciare, în funcție de regimul juridic al obligației de întreținere, a creat
o jurisprudență neunitară, este îndeplinită și condiția posibilității de interpretare diferită a textelor
legale în discuție. Înțelesul unor astfel de norme, în raport cu corelarea lor, urmează a fi explicat și
determinat prin procedura recursului în interesul legii.
În consecință, Completul competent să judece recursul în interesul legii constată că obiectul sesizării îl
reprezintă o problemă de drept atrasă de interpretarea diferită pe care instanțele de judecată au dat-o
în privința unor norme juridice insuficient de clare și precise, astfel încât prima condiție de admisibilitate
a recursului în interesul legii este îndeplinită.

Dezlegarea acestei probleme de drept controversate din practica instanțelor judecătorești răspunde
scopului recursului în interesul legii de a asigura o interpretare și aplicare unitară a legii de către toate
instanțele judecătorești și, pe cale de consecință, o jurisprudență predictibilă.

14. Problema de drept ce face obiectul sesizării a fost dezlegată diferit de instanțele judecătorești.

Așa cum rezultă din cuprinsul hotărârilor definitive anexate actului de sesizare, sunt instanțe care
consideră că este posibilă compensația judiciară a obligațiilor de întreținere stabilite în sarcina fiecăruia
dintre părinți în ipoteza vizată de sesizare.

În această orientare jurisprudențială, s-a apreciat că obligația de întreținere are caracter personal, fiind
inseparabil legată de persoana celui îndreptățit a o primi, precum și de persoana celui obligat să o
presteze. Astfel, creanța de întreținere este exceptată de la regula compensației legale, însă
compensația judiciară este posibilă, atunci când unii dintre copii sunt încredințați unui părinte, iar alții,
celuilalt părinte.

Într-o altă orientare jurisprudențială, minoritară, rezultată din hotărârile anexate, se consideră că nu
este posibilă compensarea judiciară a obligațiilor de întreținere, întrucât ambii părinți datorează
întreținere copiilor lor. Dacă unul dintre părinți nu ar datora pensie de întreținere pentru minorul care se
află în grija celuilalt părinte, atunci s-ar ajunge în situația în care un minor ar avea condiții de trai mai
bune, deoarece se află în grija unui părinte care are venituri mai mari. Or, plata pensiei de întreținere
aduce egalitate în aceste situații.

În consecință, în practica judecătorească s-au conturat două orientări jurisprudențiale diferite,

întemeiate pe interpretarea și aplicarea acelorași prevederi legale, ceea ce justifică necesitatea
pronunțării unei decizii care să asigure unitatea de jurisprudență.

15. Dovada soluționării diferite trebuie să se facă prin hotărâri judecătorești definitive.

Așa cum rezultă din cuprinsul art. 515 din Codul de procedură civilă, dovada soluționării diferite a
problemei de drept ce face obiectul sesizării trebuie să se facă prin hotărâri definitive, fără ca textul de
lege menționat să impună cerința unui anumit număr de hotărâri sau condiția ca soluțiile diferite să fi
fost pronunțate la nivelul instanțelor din întreaga țară.

Această condiție este, de asemenea, îndeplinită în cauză, întrucât au fost atașate actului de sesizare
hotărâri judecătorești definitive ce cuprind soluțiile jurisprudențiale neunitare, rezultate din
interpretarea diferită a textelor de lege analizate.

16. Hotărârile judecătorești trebuie să fie anexate cererii.

Anexele care însoțesc actul de sesizare fac dovada îndeplinirii acestei condiții formale.

17. Pentru argumentele expuse, apreciind îndeplinite cerințele art. 515 din Codul de procedură civilă, se
constată că recursul în interesul legii este admisibil.

Asupra fondului recursului în interesul legii

18. Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii reține că,
în dezlegarea problemei de drept referitoare la posibilitatea compensării pe cale judiciară a obligațiilor
de întreținere datorate de părinți copiilor, atunci când copiii au fost separați, iar fiecare dintre părinți
prestează întreținere copiilor care nu locuiesc împreună cu el, se vor analiza următoarele aspecte:
dreptul la întreținere al minorului și conținutul autorității părintești; principiul respectării interesului
superior al copilului; obligația de întreținere; modalități de executare: compensația legală, compensația
convențională și compensația judiciară.

19. Dreptul la întreținere al minorului și conținutul autorității părintești; principiul respectării interesului
superior al copilului

Dreptul copilului la întreținere din partea părinților este inerent drepturilor și îndatoririlor părintești,
fundamentat pe asumarea responsabilă a calității de părinte.

Starea de nevoie a minorului care nu obține venituri din muncă se prezumă, în lumina art. 499 alin. (1)
din Codul civil, care instituie obligația de întreținere a copilului minor de către părinții săi, fără nicio
circumstanțiere.

Dreptul copilului minor la întreținere din partea ambilor părinți există indiferent dacă părinții sunt
despărțiți în fapt sau divorțați. Nici părintele decăzut din exercițiul autorității părintești nu este scutit de
obligația de a da întreținere copilului, astfel cum dispune art. 510 din Codul civil.

Mai mult, art. 525 alin. (1) din Codul civil prevede că „minorul care cere întreținere de la părinții săi se
află în nevoie dacă nu se poate întreține din munca sa, chiar dacă ar avea bunuri“.

În consecință, starea de nevoie a minorului se apreciază în raport cu imposibilitatea de a obține venituri

din muncă, iar nu și în raport cu posibilitatea de a se întreține din bunurile sale, spre deosebire de
condiția generală privitoare la starea de nevoie prevăzută de art. 524 din Codul civil.

Corelativ, obligația de întreținere a părinților este parte componentă a autorității părintești, ca

ansamblu de drepturi și obligații ce privesc persoana și bunurile copilului și care aparțin în mod egal
ambilor părinți.

Autoritatea părintească are caracter legal și imperativ. Părinții nu pot să renunțe sau să modifice
conținutul drepturilor și obligațiilor pe care le au față de copil; se pot însă înțelege asupra modului de
exercitare a drepturilor și îndatoririlor părintești, dar numai cu încuviințarea instanței care va verifica
dacă învoiala părinților răspunde interesului copilului.
Astfel, orice înțelegere a părinților cu privire la modalitatea de exercitare a drepturilor și de îndeplinire a
obligațiilor părintești trebuie subsumată principiului respectării interesului superior al copilului, principiu
înscris în art. 2 din Legea nr. 272/2004, conform căruia:

(1) Prezenta lege, orice alte reglementări adoptate în domeniul respectării și promovării drepturilor
copilului, precum și orice act juridic emis sau, după caz, încheiat în acest domeniu se subordonează cu
prioritate principiului interesului superior al copilului.

(2) Interesul superior al copilului se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică și morală
normală, la echilibru socioafectiv și la viața de familie.

(3) Principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile și obligațiile ce
revin părinților copilului, altor reprezentanți legali ai săi, precum și oricăror persoane cărora acesta le-a
fost plasat în mod legal.

(4) Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile și deciziile care privesc
copiii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele
soluționate de instanțele judecătorești.“

În același sens, art. 263 alin. (1) din Codul civil enunță principiul esențial care fundamentează măsurile
privitoare la copil, și anume respectarea interesului superior al acestuia, în timp ce alin. (2) subliniază
prevalența și preferința pentru modalitățile alternative de rezolvare pe cale amiabilă a conflictelor, în
considerarea ocrotirii interesului superior al copilului, stipulând că „pentru rezolvarea cererilor care se
referă la copii, autoritățile competente sunt datoare să dea toate îndrumările necesare pentru ca părțile
să recurgă la metodele de soluționare a conflictelor pe cale amiabilă“.

Atât sub imperiul fostului Cod al familiei (art. 107 alin. 3), cât și al actualelor dispoziții ale Codului civil
[art. 499 alin. (4)], legiuitorul a reglementat posibilitatea încheierii de către părinți a unor înțelegeri cu
privire la contribuția fiecăruia la întreținerea copilului minor; în caz de divorț însă învoiala produce
efecte numai dacă este încuviințată de instanță.

Încuviințarea instanței era necesară pentru ca instanța să poată cunoaște și cenzura dacă învoiala
părinților privind contribuția fiecăruia la întreținerea copilului minor nu a intervenit pentru a determina
pe un soț să accepte divorțul și, deci, de a ușura obținerea lui, precum și pentru a se verifica dacă, prin
învoiala soților, nu se urmărește, în realitate, micșorarea pensiei de întreținere cuvenite, de exemplu,
unui alt copil al unuia dintre părinți.

20. Obligația de întreținere. Modalități de executare

Conform dispozițiilor art. 499 din Codul civil,

(1) Tatăl și mama sunt obligați, în solidar, să dea întreținere copilului lor minor, asigurându-i cele
necesare traiului, precum și educația, învățătura și pregătirea sa profesională.
(2) Dacă minorul are un venit propriu care nu este îndestulător, părinții au obligația de a-i asigura
condițiile necesare pentru creșterea, educarea și pregătirea sa profesională.

(3) Părinții sunt obligați să îl întrețină pe copilul devenit major, dacă se află în continuarea studiilor, până
la terminarea acestora, dar fără a depăși vârsta de 26 ani. (...)“

Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că obligația de întreținere are un caracter legal și un
conținut complex, material și moral. Astfel, obligația de întreținere a minorului include mai multe
componente, reflectate în conținutul art. 487 și 499 din Codul civil, respectiv cele necesare traiului, dar
și cele necesare asigurării educației, învățăturii și pregătirii profesionale. Prin urmare, starea de nevoie a
minorului trebuie apreciată în funcție de toate aceste aspecte.

Obligația de întreținere pe care o părinții o au față de copilul lor minor este o obligație solidară,
solidaritatea fiind instituită expres prin dispozițiile art. 499 alin. (1) din Codul civil.

Din caracterul legal al obligației de întreținere rezultă unele consecințe, cum ar fi inadmisibilitatea
renunțării la întreținere, aspect prevăzut expres în dispozițiile art. 515 din Codul civil, și cenzurarea de
către instanța de tutelă a înțelegerii părinților cu privire la prestarea întreținerii către copii, cu scopul de
a se verifica dacă este respectat interesul superior al copilului.

Potrivit art. 514 din Codul civil: „(1) Obligația de întreținere are caracter personal. (...) (3) Dreptul la
întreținere nu poate fi cedat și nu poate fi urmărit decât în condițiile prevăzute de lege.“

Acest articol instituie caracterul esențialmente intuitu personae al obligației de întreținere, caracterul
personal raportându-se atât la debitor, cât și la creditor. Din caracterul legal și intuitu personae al
dreptului la întreținere rezultă că aceasta, în principiu, nu poate fi transmis și nu poate fi urmărit.

În același sens, fiind o măsură de protecție a unei persoane prezumate a fi în nevoie, nu se poate
renunța la dreptul de întreținere.

Spre deosebire de reglementarea Codului familiei, potrivit căreia întreținerea se putea executa
alternativ, fie în natură, fie în bani (art. 93 alin. 1), Codul civil actual instituie executarea în natură ca
principală modalitate de executare.

În acest sens, art. 530 din Codul civil prevede:

(1) Obligația de întreținere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului și, după caz, a
cheltuielilor pentru educare, învățătură și pregătire profesională.

(2) Dacă obligația de întreținere nu se execută de bunăvoie, în natură, instanța de tutelă dispune
executarea ei prin plata unei pensii de întreținere, stabilită în bani. (...)

Prin urmare, instanța de tutelă dispune executarea obligației de întreținere prin plata unei pensii de
întreținere, stabilită în bani, ori de câte ori obligația de întreținere nu se execută de bunăvoie în natură,
ipoteză care se regăsește în cazul soluționării acțiunilor de divorț care implică și încredințarea minorilor
spre creștere și educare unuia dintre părinți sau ambilor părinți, atunci când copiii sunt separați. Se
instituie prin lege obligația instanței de a se pronunța și asupra obligației de întreținere, stabilită în bani,
datorate de părinți copiilor, chiar dacă nu există un petit al cererii de chemare în judecată care să aibă
un astfel de obiect.

Art. 499 alin. (4) din Codul civil prevede că „în caz de neînțelegere, întinderea obligației de întreținere,
felul și modalitățile executării, precum și contribuțiile fiecăruia dintre părinți se stabilesc de instanța de
tutelă pe baza raportului de anchetă psihosocială“.

Textul impune condiția de a exista neînțelegere, ceea ce presupune fie existența unei convenții a părților
asupra căreia au revenit, fie, în cele mai multe cazuri, când nu există o astfel de convenție sau cereri
exprese ale părților cu privire la întinderea obligației de întreținere, a felului și modalității de executare
și a contribuției părților, ca instanța să pună în discuția părților aceste aspecte.

Faptul că această schimbare de paradigmă nu pare să dea posibilitatea instanței de judecată de a stabili
încă de la început plata unei pensii de întreținere în bani, ci doar în subsidiar, în măsura în care obligația
de întreținere în natură nu se execută de bunăvoie, a fost criticat de o parte a doctrinei, pe motiv că
obligă părțile să aștepte ca instanța de tutelă să constate refuzul de executare în natură, în acele situații
în care este evident că atât creditorul, cât și debitorul preferă modalitatea achitării întreținerii prin
echivalent bănesc.

21. Compensația legală, compensația convențională și compensația judiciară, ca modalități de

executare, prin stingere, a obligației de întreținere

Reglementată între modurile de stingere a obligațiilor în art. 1.615 din Codul civil, compensația a primit
o consacrare distinctă în art. 1.616 din același cod, care prevede că „datoriile reciproce se sting prin
compensație până la concurența celei mai mici dintre ele“.

Astfel, dacă obligațiile sunt egale, se sting în întregime, iar dacă nu sunt de aceeași valoare, se sting până
la concurența celei mai mici dintre ele.

În opinia jurisprudențială minoritară, care a respins posibilitatea compensării obligațiilor de întreținere

ce incumbă părinților divorțați, motivul principal pentru care compensația nu ar putea să opereze în
această materie a constat, de fapt, în lipsa caracterului reciproc al obligației de întreținere dintre părinți
și copiii lor minori, obligația de întreținere revenind doar părinților. S-a reținut în acest sens că este de
esența compensației caracterul reciproc al datoriilor, așa cum se desprinde din definiția dată acesteia de
art. 1.616 din Codul civil.

Această opinie ignoră însă faptul că atât definiția dată compensației de art. 1.616 din Codul civil, cât și
condițiile de existență ale acesteia prevăzute de art. 1.617 din Codul civil (datorii certe, lichide și
exigibile având ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeași natură)
trebuie considerate ca referindu-se doar la compensația legală, aspect care rezultă din utilizarea în art.
1.617 alin. (1) din Codul civil a sintagmei „compensația operează de plin drept“, noul Cod civil, la fel ca și
cel din 1865, nefăcând referiri la compensația convențională, care operează prin acordul de voință al
părților, sau la cea judiciară, care este hotărâtă de instanța de judecată competentă, aceste noțiuni fiind
dezvoltate în doctrină și jurisprudență.

Faptul că legea civilă nu reglementează decât compensația legală se explică prin aceea că existența
compensației convenționale nu este altceva decât rezultatul libertății contractuale și al autonomiei de
voință a datornicilor mutuali, părțile fiind libere să încheie orice act juridic prin care să pună capăt unor
obligații reciproce într-un alt mod decât prin plată efectivă, iar compensația judiciară intervine atunci
când instanța, constatând dovedite pretenții reciproce în cauză, procedează la compensarea datoriilor
pe care părțile le au una față de alta până la valoarea celei mai mici și dispune obligarea debitorului
având cea mai mare datorie la plata diferenței rămase neacoperite prin compensare, în aplicarea art.
1.616 din Codul civil.

Rostul compensației convenționale este acela de a acoperi tocmai acele situații în care compensația
legală nu poate fi operațională, cum ar fi faptul că datoriile nu sunt ajunse încă la maturitate, nu sunt
certe sau cuantumul nu rezultă cu exactitate din titlul lor, pe când rațiunea compensației judiciare este
aceea de a facilita executarea obligațiilor reciproce între părțile litigiului, astfel cum acestea au rezultat
din probele administrate în cauză.

Efectul esențial care se produce între beneficiarii compensației este că obligațiile se sting reciproc și
concomitent, ca și când ar fi fost făcută o plată a fiecărei obligații în parte.

În cazul compensației legale efectul extinctiv se produce automat, ope legis, deci fără să mai fie necesară
vreo manifestare de voință din partea debitorilor reciproci, în schimb, în cazul compensației
convenționale, stingerea datoriilor se produce după cum au convenit părțile prin contractul lor, iar în
cazul compensației judiciare, stingerea obligațiilor se realizează în temeiul dispozițiilor instanței.

Aplicând aceste principii problemei de drept de dezlegat, se impune acceptarea opiniei conform căreia,
în ipoteza în care părinții sunt separați și fiecăruia dintre ei i-au fost încredințați copii în întreținere, se va
dispune compensarea judiciară a obligațiilor lor reciproce de către instanță, în funcție de circumstanțele
particulare ale fiecărei cauze și cu respectarea principiului interesului superior al copilului.

Astfel, după îndeplinirea condițiilor impuse de art. 499 alin. (4) din Codul civil, compensația judiciară, ca
modalitate de executare a obligațiilor reciproce, se poate dispune de către instanță, scopul său fiind
acela de a stinge reciproc și concomitent obligațiile dintre părți, până la limita celei mai mici dintre ele,
astfel încât niciun copil să nu primească mai puțin decât alt copil și să se evite proceduri inutile, precum
plăți lunare reciproce ale unor sume de bani având aceeași destinație.

În consecință, dreptul fiind un instrument viu, realitățile practice trebuie să primească consacrări
juridice, printr-o interpretare evolutivă, sociologică a dispozițiilor legale care guvernează o anumită
materie, chiar dacă, strict formal, această situație nu este reglementată în mod expres.

În acest context, deși, în opinia minoritară, s-a susținut că obligația de întreținere nu poate face obiectul
compensației, din cauza insesizabilității generate de caracterul său personal, în literatura de specialitate
s-a arătat că este admisibilă compensația judiciară ce poate fi dispusă de instanță numai cu privire la
creanțe de întreținere, ceea ce se întâmplă în cazul părinților divorțați, când fiecăruia i s-au încredințat
copii spre creștere și educare. În situația compensării, pensia de întreținere se stabilește exclusiv în
sarcina părintelui căruia îi

revine obligația pensiei celei mai mari, suma reducându-se corespunzător cu suma pe care celălalt
părinte o datorează pentru copilul încredințat debitorului pensiei respective.

Mai mult, se poate observa că, în jurisprudența fostului Tribunal Suprem, se accepta inclusiv ca instanța
de judecată să poată încuviința înțelegerea părților în sensul ca întreținerea să fie suportată numai de
părintele în îngrijirea căruia se afla minorul, dacă acest părinte avea posibilitățile materiale
îndestulătoare pentru aceasta. Numai în cazurile în care toate nevoile copilului erau acoperite cu
posibilitățile materiale îndestulătoare ale părintelui căruia i-a fost încredințat, instanța judecătorească
era îndreptățită să încuviințeze înțelegerea potrivit căreia întreținerea va fi suportată numai de persoana
în cauză, pentru că, într-o asemenea situație, copilul nu se mai afla, temporar, în nevoie (Tribunalul
Suprem - Secția civilă, Decizia nr. 214 din 1 februarie 1983, în Culegerea de decizii, 1983, pagina 111).

Împrejurarea că este posibilă compensația convențională nu poate semnifica în niciun caz că părintele
renunță la pensia de întreținere cuvenită copilului, întrucât, astfel cum s-a arătat anterior, dreptul la
pensie de întreținere aparține acestuia, iar nu părintelui căruia i-a fost încredințat spre creștere și
educare, iar compensația urmează a se face până la limita celei mai mici dintre obligațiile de întreținere,
evitându-se astfel prejudicierea intereselor copilului. Cu atât mai mult, compensația judiciară, prin care
instanța consfințește compensația convențională, nu poate fi considerată ca renunțare la pensia de
întreținere cuvenită copilului.

Este necesar însă ca, în ipoteza descrisă, dar și în situația în care părțile solicită expres compensarea
convențională a obligațiilor de întreținere, instanța să verifice in concreto elementele fiecărei cereri de
chemare în judecată, pe baza anchetelor sociale dispuse în cauză, stabilind veniturile fiecărui părinte și,
în funcție de aceste venituri și de nevoile copiilor, pensia de întreținere ce urmează a fi plătită copiilor
minori sau celor aflați în continuarea studiilor, în limitele și cuantumurile legale, tinzând a asigura
fiecărui copil încredințat unuia dintre părinți un nivel de viață corespunzător și fără disproporții.

În plus, ca o exigență a procesului echitabil, reglementat de art. 6 din Convenția pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul
competent să judece recursul în interesul legii consideră că dispunerea de către instanța de judecată a
măsurii compensării judiciare ar trebui motivată în fiecare caz în parte cu expunerea ansamblului
argumentelor de fapt și drept care determină o asemenea măsură.

22. Pentru toate aceste considerente,

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

În numele legii

DECIDE:
Admite recursul în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casație și Justiție și, în consecință, stabilește că:

În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1.616-1.618 lit. c) raportat la art. 499,art. 514 alin.
(1) și (3), art. 515, art. 525 alin. (1),art. 529-531 din Codul civil și art. 729 alin. (3) și (7) din Codul de
procedură civilă, instanța de tutelă va putea dispune compensația obligațiilor de întreținere datorate de
fiecare părinte copilului care nu locuiește cu acesta, până la limita celei mai mici dintre ele și în măsura
în care compensația nu contravine interesului superior al copilului.

Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 februarie 2019

Pensie intretinere

(Decizie nr. 229 din data de 11.04.2016 pronuntata de Tribunalul Bacau)

Domeniu Obligatii de intretinere | Dosare Tribunalul Bacau | Jurisprudenta Tribunalul Bacau

Prin sentinta civila nr. 4455/26.08.2015 Judecatoria Bacau a respins exceptiile inadmisibilitatii actiunii
si autoritatii de lucru judecat invocate de parata prin intampinare.

A admis in parte actiunea avand ca obiect reducere pensie intretinere formulata de reclamantul I.C. in
contradictoriu cu parata B.R.E..

A redus pensia de intretinere datorata de reclamantul I.C. paratei B.R.E. in favoarea minorului I.A.,
nascut la data de 9 septembrie 2004, de la procentul de 25 % din venitul net lunar realizat la procentul
de 20% din venitul net realizat lunar, incepand cu data pronuntarii sentintei civile si pana la majoratul
minorului.

Cu aceeasi data a sistat efectele sentintei civile nr. 4364 din 19 mai 2011 a Judecatoriei Bacau
pronuntata in dosarul nr. 11433/180/2010, astfel cum a fost modificata prin decizia Tribunalului Bacau,
Sectia I Civila nr. 16 din 22 ianuarie 2013 in privinta capatului de cerere avand ca obiect stabilire pensie
intretinere.

A compensat cheltuielile de judecata.

Pentru a pronunta aceasta sentinta prima instanta a retinut urmatoarele:

Din relatia de convietuire a partilor s-a nascut in data de 9 septembrie 2004 minorul I.A.. Prin decizia
civila nr. 16/22 ianuarie 2013 a Tribunalului Bacau pronuntata in dosarul nr. 11433/180/2010 a fost
admis apelul declarat impotriva sentintei civile nr. 4364/19 mai 2011 pronuntata de Judecatoria Bacau,
s-a dispus ca autoritatea parinteasca asupra minorului sus amintit sa se exercite in comun de parinti, a
fost stabilita locuinta copilului alaturi de mama iar tatal a fost obligat la plata unei obligatii lunare de
intretinere, in bani, in cuantum de 25 % din venitul net lunar, pana la majorat. Prin decizia civila nr.
1744/9 decembrie 2013 pronuntata de Curtea de Apel Bacau a fost respins ca nefondat recursul declarat
de reclamantul I.C. impotriva hotarari Tribunalului Bacau.

Prin prezenta cerere reclamantul a solicitat restabilirea obligatiei de intretinere datorate minorului I.A.
in sensul diminuarii acesteia la o jumatate din o treime precum si plata acesteia in natura.

Prin intampinare parata a invocat exceptiile inadmisibilitatii actiunii si autoritatii de lucru judecat.

Asupra exceptiei inadmisibilitatii cererii instanta retine urmatoarele:

In argumentarea acestei sustineri parata a aratat ca actiunea reclamantului este intemeiata pe

dispozitiile art 209 cod proc civ ( care reglementeaza cererea reconventionala ) si ale art 529, 530 si 499
cod civ, acesta nepretinzand modificarea imprejurarilor avute in vedere de instanta cu prilejul
pronuntarii hotararii anterioare.

Trebuie remarcat insa ca, desi cererea de chemare in judecata a fost intitulata de catre reclamant ca
fiind de restabilire a pensiei de intretinere si a modalitatii de plata, prin precizarile ulterioare formulate
in cadrul raspunsului la intampinare, acesta a indicat atat obiectul cererii ( diminuare pensie
intretinere ) cat si temeiul de drept ( art 531 cod proc civ ). Dincolo de acest aspect, fata de motivele
cererii de chemare in judecata si dispozitiile art 22 al 4 si art 152 cod proc civ, cererea formulata este
una de reducere ( modificare ) a obligatiei de intretinere. Astfel ca, exceptia inadmisibilitatii cererii
urmeaza a fi respinsa.

Cu referire la exceptia autoritatii de lucru judecat instanta retine urmatoarele:

Prin intampinarea formulata parata a invocat exceptia autoritatii de lucru judecata in considerarea
faptului ca decizia civila nr. 1744/09.12.2013 se bucura de efectele autoritatii de lucru judecat si ca atata
timp cat exista o hotarare definitiva iar reclamantul nu pretinde ca s-ar fi ivit vreo modificare in ceea ce
priveste mijloacele materiale ale celui care presteaza intretinerea si nevoia celui care o primeste este de
neconceput ca efectele acestei hotarari sa inceteze sa se mai produca.

Potrivit art. 430 NCPC, intitulat �Autoritatea de lucru judecat": �(1) Hotararea judecatoreasca ce
solutioneaza, in tot sau in parte, fondul procesului sau statueaza asupra unei exceptii procesuale ori
asupra oricarui alt incident are, de la pronuntare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea
transata.

De asemenea, art. 431, cu titlul marginal �Efectele lucrului judecat", prevede ca: �(1) Nimeni nu
poate fi chemat in judecata de doua ori in aceeasi calitate, in temeiul aceleiasi cauze si pentru acelasi
obiect. (2) Oricare dintre parti poate opune lucrul anterior judecat intr-un alt litigiu, daca are legatura cu
solutionarea acestuia din urma

Elementele autoritatii lucrului judecat sunt: identitatea de obiect ( pretentia formulata ), identitatea
de parti si identitate de cauza (faptul material sau juridic care constituie temeiul legal sau fundamentul
direct si indirect al dreptului sau al beneficiului legal pe care una dintre parti il invoca ).

Daca poate fi retinuta identitatea de parti, nu acelasi lucru se poate constata si in privinta
obiectului si cauzei, prezenta cerere vizand diminuarea ( modificarea ) unei obligatii de intretinere, spre
deosebire de cea care a facut obiectul dosarului nr. 11433/180/2010 prin care s-a solicitat stabilirea unei
astfel de obligatii. In aceste conditii, exceptia autoritatii de lucru judecat urmeaza a fi respinsa.

Asupra fondului cauzei instanta retine urmatoarele:

In temeiul art. 531 alin. 1 C.civ., daca se iveste o schimbare in ceea ce priveste mijloacele celui care
presteaza intretinerea si nevoia celui care o primeste, instanta de tutela, potrivit imprejurarilor, poate
mari sau micsora pensia de intretinere sau poate hotari incetarea platii ei, iar potrivit art. 529 alin. 2
C.civ., cand intretinerea este datorata de parinte, ea se stabileste pana la o patrime din venitul sau lunar
pentru un copil, o treime pentru 2 copii si o jumatate pentru 3 sau mai multi copii.

Argumentele invocate de reclamant in scopul modificarii obligatiei de intretinere sunt in genere legate
de existenta unui al copil al partii.

Prin decizia civila nr. 16/22 ianuarie 2013 a Tribunalului Bacau pronuntata in dosarul nr.
11433/180/2010 s-a stabilit in sarcina reclamantului obligatia de plata a unei pensii de intretinere, in
bani, intr-un procent de 25 % din venitul net realizat lunar. Din continutul sentintei sus amintite cat si al
deciziei nr. 1744/ 9 decembrie 2013 a Curtii de Apel Bacau instanta retine ca pentru stabilirea acestei
obligatii , in limita prevazuta de art 529 al 2 cod civ, au fost suspuse verificarii argumentele prezentate
de parte, stabilindu-se ca la momentul pronuntarii recurentul nu a facut dovada altor obligatii de
intretinere sau altor obligatii care sa ii greveze veniturile.

In cauza de fata, reclamantul a probat cu inscrisuri faptul ca din relatia cu A.A.M. s-a nascut in data de 5
iulie 2010 un alt copil, respectiv I.M.

Atunci cand un parinte este obligat sa presteze intretinere mai multor copii instanta va trebui sa
stabileasca in interiorul plafonului prevazut de legiuitor ( in cazul de fata de 1 / 3 din venitul net realizat )
cuantumul intretinerii pentru fiecare copil in parte avand in vedere ca, in general, nevoile acestora sunt
diferite. Notiunea de �nevoie� se apreciaza insa dupa criterii particular - relative si nu dupa criterii
general obiective, in sensul ca un copil se cuvine a fi intretinut in mod curent, zilnic, efectiv pe masura si
in raport cu starea materiala si sociala a parintilor si cu necesitatile sale.

Pentru a stabili obligatia de intretinere instanta va avea in vedere, potrivit depozitiei martorului I.M.,
faptul ca reclamantul presteaza intretinere si celui de-al doilea fiu, I.M., alaturi de care a locuit pana in
2013 si care se afla in prezent in grija mamei. Totodata, probatoriul administrat in cauza ( inscrisuri,
raspunsurile partilor la interogatoriu si depozitiile martorilor D.D. si I.I. ) a dovedit ca nevoile minorului
A., copil de varsta mai mare si aflat intr-o alta etapa a dezvoltarii, sunt mai mari decat ale fratelui sau M.,
cel dintai urmand un program afterschool si fiind implicat in mai multe activitati extrascolare, toate
acestea presupunand cheltuieli suplimentare. Cu referire la minorul M. reclamantul a depus la dosar un
inscris ( chitanta nr. 14201 din 10.02.2105 ) care atesta efectuarea unei plati in cuantum de 195 lei catre
Gradinita din Bucuresti.

In aceste conditii, instanta apreciaza ca fata de numarul copiilor aflati in intretinere, fata de mijloacele
si sarcinile familiale ale persoanei obligate la plata si fata de starea de nevoie a celor doi copii, actiunea
formulata este intemeiata, astfel incat va fi admisa in parte urmand a fi redusa pensia de intretinere
datorata de reclamant paratei in favoarea minorului A., de la procentul de 25 % din venitul net lunar
realizat la procentul de 20% din venitul net realizat lunar, incepand cu data pronuntarii sentintei civile
si pana la majoratul minorului.

Prin decizia civila nr. 16/22 ianuarie 2013 a Tribunalului Bacau pronuntata in dosarul nr.
11433/180/2010 a reclamantul a fost obligat la plata unei obligatii lunare de intretinere, in bani, pana la
majorat.

Raspunzand la interogatoriu ( intrebarile , 4, 7, 13) reclamantul a informat cu privire la existenta unei

intelegeri intre parti, dincolo de hotararea instantei, in sensul unei plati efective cu titlu de intretinere a
unei procent de 16 % - 17 % din venitul sau, cuantificat in medie la peste 400 lei - 100 euro lunar.
Totodata, acesta a specificat ca a platit costurile scolii fiului sau si i-a achizitionat acestuia diferite
obiecte ( intrebarile 18, 19,20, 21, 22, 24 ).

Pe de alta parte parata nu a recunoscut la interogatoriu existenta unei acord de vointe in sensul platii
intretinerii in natura, aratand ca suma cea mai mare primita de la reclamant a fost de 400 lei si ca
rechizitele scolare au fost achizitionate de acesta din proprie initiativa ( intrebarile nr.1, 2 si 4 ). A
specificat insa ca minorul si-a insotit tatal in excursii in strainatate si ca au comunicat de fiecare data cu
privire la necesitatile copilului ( intrebarile 3 si 6 ). De remarcat este si faptul ca fiecare din martorii
audiati sustin in genere pozitia partii ce l-a propus.

In consecinta, rezulta din probatoriul administrat in cauza ca intre parti au existat conflicte cu referire la
modalitatea de indeplinire de catre reclamant a obligatiei de intretinere, fiind formulate chiar plangeri
penale si demarandu-se executarea silita de catre partea parata. Aceste neintelegeri vizeaza atat natura
cheltuielilor care se circumscriu obligatiei de intretinere ( spre exemplu cheltuieli de transport ale
reclamantului, cu excursiile copilului etc ), dar si termenul de plata sau modalitatea de executare ( in
natura sau in bani ).

Potrivit dispozitiilor noului cod civil, regula in materia obligatiei de intretinere este aceea a executarii in
natura. Indeplinirea obligatiei in aceasta modalitate presupune ca fiecare dintre parinti sa puna la
dispozitia copilului alimente, imbracaminte si alte produse, conform nevoilor rezonabile, ceea ce
necesita o buna cooperare intre parinti, in sensul de a conveni asupra celor necesare copilului si a
modului in care fiecare dintre ei urmeaza sa le furnizeze.
Alineatul al doilea al art. 530 NCC stipuleaza ca daca obligatia de intretinere nu se executa de bunavoie,
in natura, instanta de tutela dispune executarea ei prin plata unei pensii de intretinere, stabilita in bani.
Instanta poate stabili astfel masura in care debitorul executa obligatia, putand da eficienta textului sus
amintit si in caz de executare partiala sau necorespunzatoare a intretinerii in natura.

Instanta constata ca desi obligatia de intretinere a fost stabilita anterior in bani, executarea acesteia nu
a fost facuta de reclamant intotdeauna in aceasta modalitate. In plus, comunicarea parintilor cu privire
la necesitarile efective ale copilului se realizeaza cu dificultate, ceea ce este contrar in primul rand
interesului minorului. La toate acestea se adauga si faptul ca partile au domiciliul in localitati diferite,
situate la mare distanta, de natura a influenta executarea rezonabila a intretinerii in natura.

In aceste conditii, apreciind asupra argumentelor avute in vedere de parti pentru executarea in natura a
obligatiei, asupra modalitatii si masurii in care reclamantul a executat deja o asemenea sarcina, luand in
considerare dificultatile de comunicare intre parinti dar si distanta dintre domiciliile acestora, instanta
apreciaza ca in contextul dat executarea in continuare in natura nu corespunde interesului minorului,
pensia de intretinere urmand a fi platita in continuare in bani, in procentul diminuat, de 20 % din venitul
net realizat de reclamant.

Astfel ca, instanta urmeaza a admite in parte actiunea formulata, dispunand reducerea pensiei de
intretinere datorata de reclamantul I.C. paratei B.R.E. in favoarea minorului I.A., nascut la data de 9
septembrie 2004, de la procentul de 25 % din venitul net lunar realizat la procentul de 20% din venitul
net realizat lunar, incepand cu data pronuntarii sentintei civile si pana la majoratul minorului,
modalitatea de plata ramanand cea stabilita de Tribunalul Bacau, respectiv in bani.

Cu aceeasi data va sista efectele sentintei civile nr. 4364 din 19 mai 2011 a Judecatoriei Bacau
pronuntata in dosarul nr. 11433/180/2010, astfel cum a fost modificata prin decizia Tribunalului Bacau,
Sectia I Civila nr. 16 din 22 ianuarie 2013 in privinta capatului de cerere avand ca obiect stabilire pensie
intretinere.

In baza art 453 cod proc civ va compensa cheltuielile de judecata.

Impotriva sentintei a declarat apel reclamantul I.C. pentru urmatoarele considerente:

- in mod gresit s-a cuantificat pensia de intretinere datorata de acelasi parinte celor doi copii ai sai, atata
timp cat art. 529 alin. 2 Noul Cod Civil nu face distinctie intre varstele copiilor minori fata de care se
datoreaza intretinere.

- din declaratia martorei I.I. si din inscrisurile depuse la dosar rezulta ca presteaza intretinere catre cel
de-al doilea fiu, I.M., care are 5 ani si merge la gradinita, iar singurul criteriu de diferentiere intre nevoile
celor doi copii, astfel cum rezulta din sentinta apelata, il constituie programul de afterschool si
activitatile extrascolare ale minorului A. or, in prezent, acesta nu frecventeaza forme de invatamant
�step by step�, iar din probe nu rezulta ca a avut alte activitati extrascolare, decat pregatirea la limba
engleza.
- in speta nu se aplica exceptia de la art. 530 alin. 2 Noul Cod Civil intrucat a facut dovada prestarii
obligatiei de intretinere in natura, astfel cum a rezultat din declaratia martorei I.I., din inscrisuri si
recunoasterea partiala a paratei.

- faptul ca parintii ar avea o comunicare dificila cu privire la necesitatile minorului este un aspect
contrazis de probele administrate si din care rezulta ca a existat o comunicare efectiva pentru toate
necesitatile minorului, ca problemele au intervenit dupa introducerea cererii de reducere a pensiei de
intretinere si se datoreaza exclusiv paratei.

- nu poate fi primit argumentul privind domiciliile aflate in localitati diferite, intrucat exista mijloace de
comunicare rapide, iar conform programului de vizita ia minorul doua sfarsituri de saptamana pe luna,
situatie in care poate sa ia legatura personal cu minorul si parata.

- nu se poate retine executarea partiala sau necorespunzatoare a obligatiei intrucat a prestat

corespunzator pensie atat in bani, cat si in natura.

Intimata-parata B.R.E. a depus la dosar intampinare prin care a solicitat respingerea apelului, aratand ca
minorii pot avea nevoi diferite, situatie care este confirmata de practica instantelor de judecata, iar la
acest moment necesarul pentru minorul A. este cu 50% mai mare decat al fratelui sau. In ceea ce
priveste modalitatea de plata, solicita ca aceasta sa se faca in bani, avand in vedere diferendele dintre
parinti si distanta dintre domiciliile acestora, faptul ca reclamantul nu a platit pensia de intretinere nici
pana acum si in ultimii ani pretinde ca ar fi cumparat cateva articole de imbracaminte pentru minor, insa
A. nu a ajuns cu aceste bunuri acasa.

Intimata-parata a formulat apel incident pentru urmatoarele considerente:

- invoca autoritatea de lucru judecat deoarece, atata timp cat exista o hotarare judecatoreasca
definitiva, prin care instanta s-a pronuntat asupra cuantumului pensiei de intretinere, avand cunostinta
de faptul ca I.C. are doi copii iar acesta a sustinut in cererea de chemare in judecata tocmai faptul ca A.
nu este singurul lui copil, nu se poate pronunta o noua hotarare, care sa aiba in vedere aceleasi
considerente.

- intrucat apreciaza ca in acest moment necesarul lui A. este cu 50% mai mare decat al fratelui sau,
solicita ca reclamantul sa fie obligat la plata unei pensii de intretinere de minim 22%.

Apelantul-reclamant a depus la dosar intampinare prin care a solicitat respingerea apelului incident
motivand ca nu sunt indeplinite conditiile prevazute de art. 430-435 Cod procedura civila, neexistand
identitate de obiect si cauza intre prezenta cerere si cea care a facut obiectul dosarului nr.
11433/180/2010.

Apelantul-reclamant a formulat raspuns la intampinarea depusa de apelanta-parata, reiterand

argumentele invocate in motivarea apelului.

Analizand actele si lucrarile dosarului instanta retine urmatoarele:

Din decizia civila nr. 16/22.01.2013, pronuntata de Tribunalul Bacau in dosarul nr. 11433/180/2010,
irevocabila prin decizia civila nr. 1744/09.12.2013, pronuntata de Curtea de Apel Bacau in recurs,
rezulta ca in procesul in raport de care apelanta-parata a invocat autoritatea de lucru judecat s-a stabilit
pensia de intretinere datorata de apelantul-reclamant in favoarea minorului I.A., fara a se lua in calcul
alte obligatii de intretinere ale acestuia, retinandu-se ca nu s-au facut dovezi in acest sens.

Aceasta hotarare nu are autoritate de lucru judecat in prezenta cauza, neexistand identitate de obiect si
cauza in conditiile in care cel de-al doilea proces are ca obiect reducerea pensiei de intretinere fata de
minorul I.A., invederandu-se obligatia de intretinere fata de minorul I.M., aceasta situatie aparand ca un
temei juridic nou in raport cu cel din dosarul nr. 11433/180/2010. In consecinta, constatand ca in cauza
nu sunt indeplinite cerintele impuse de art. 431 alin. 1 Cod procedura civila, urmeaza a respinge motivul
de apel invocat de apelanta-parata, privind existenta autoritatii de lucru judecat.

Conform art. 529 alin. 1 din Noul Cod Civil intretinerea este datorata potrivit cu nevoia celui care o cere
si cu mijloacele celui care urmeaza a o plati iar dispozitiile art. 529 alin. 2 stabilesc plafonul maxim al
obligatiei de intretinere, atunci cand este datorata de parinte pentru doi copii, ca fiind de pana la o
treime din venitul lunar net.

Textul art. 529 alin. 2 din Noul Cod Civil nu cuprinde criterii privind cuantificarea obligatiei de
intretinere in valori egale, astfel cum a sustinut apelantul-reclamant. A retine valori egale pentru
intretinerea datorata de apelantul-reclamant fata de doi copii minori, prin raportare la plafonul maxim
stabilit de lege, inseamna a face inoperante criteriile legale prevazute de art. 529 alin. 1 din Noul Cod
Civil.

Aprecierea primei instante, in sensul reducerii pensiei de intretinere pana la procentul de 20% din
venitul net lunar se circumscrie notiunii de nevoie in sensul art. 529 alin. 1 din Noul Cod Civil,
determinata prin prisma unor criterii particulare, care includ varsta si nevoile aferente dezvoltarii in
functie de varsta. Sub acest aspect in mod corect s-a avut in vedere declaratia martorei D.D. care, fiind
audiata pentru parata, s-a referit la cheltuielile aferente educatiei minorului si activitatilor extrascolare
in care acesta este implicat, faptul ca din declaratia martorei I.I., audiata pentru reclamant si din
inscrisurile depuse de acesta la dosar nu rezulta o situatie de fapt contrara in privinta nevoilor celor
doi minori, determinate de varsta. In consecinta, urmeaza a respinge criticile formulate apelanti,
referitoare la cuantumul obligatiei de intretinere.

Din modul de redactare a dispozitiilor art. 530 alin. 2 din Noul Cod Civil rezulta ca executarea in natura
a obligatiei de intretinere reprezinta regula iar stabilirea unei pensii de intretinere in bani reprezinta o
situatie de exceptie, care intervine numai atunci cand nu se executa in natura, de bunavoie, obligatia de
intretinere. Situatia de fapt in raport de care prima instanta a apreciat asupra incidentei art. 530 alin. 2
din Noul Cod Civil se intemeiaza pe corecta apreciere a probelor administrate in cauza.

Astfel, contrar sustinerilor apelantului-reclamant privind comunicarea efectiva in privinta necesitatilor

minorului, din probele administrate in cauza rezulta ca intre parti exista numeroase controverse care
privesc modalitatea de executare a obligatiei de intretinere, termenul de plata si stabilirea cheltuielilor
care se circumscriu obligatiei de intretinere. Sub acest aspect urmeaza a avea in vedere ca reclamantul
nu a executat intotdeauna in bani obligatia de intretinere, astfel cum a fost stabilita prin sentinta civila
nr. 4364/2011 a Judecatoriei Bacau, invocand o intelegere intre parti in sensul executarii intretinerii in
natura, intelegere pe care parata nu a recunoscut-o la interogatoriu, ca parata a formulat in legatura cu
obligatia de intretinere in litigiu plangeri penale si cereri de executare silita (dosar de executare silita
nr. 24CM/2015, privind executarea obligatiei de intretinere stabilita prin sentinta civila nr. 4364/2011 a
Judecatoriei Bacau, definitiva prin decizia civila nr. 16/2013 a Tribunalului Bacau, dosarul nr.
6515/231/2015 al Judecatoriei Focsani, avand ca obiect contestatie impotriva executarii silite din
dosarul nr. 24CM/2015, dosarul nr. 712/P/2015 al Parchetului de pe langa Judecatoria Bacau, privand
plangerea formulata de B.R.E. impotriva lui I.C. sub aspectul savarsirii infractiunii de abandon de
familie).

Concluzia apelantului-reclamant privind executarea in natura a obligatiei de intretinere nu se justifica

nici prin raportare la argumentul privind existenta mijloacelor de comunicare rapide intrucat in situatia
concreta dedusa judecatii, a parintilor care au domicilii in localitati diferite, situate la mare distanta, nu
are in vedere faptul ca obligatia de intretinere are caracter permanent si presupune asigurarea efectiva
a celor necesare pentru cresterea si educarea minorului, astfel incat executarea in natura nu se poate
considera indeplinita prin contributii sporadice ale parintelui, care a sutinut posibilitatea de a lua
legatura de doua ori pe luna cu minorul si cu mama acestuia, in cadrul programului de vizita.

Fata de cele retinute, in temeiul art. 480 alin. 1 Cod procedura civila, va respinge apelurile ca nefondate.

Pensie de întreţinere. Criterii de stabilire

Decizie 540/A din 16.10.2019

Instanţa reţine că hotărârile pronunţate în materia obligaţiei de întreţinere se bucură de o autoritate de

lucru judecat rebus sic standibus, cuantumul pensiei de întreţinere fiind susceptibil de modificare în
funcţie de variaţiile celor doi factori la care se raportează: nevoile creditorului şi mijloacele debitorului.

Prin sentinţa civilă nr. 5379 pronunţată la data de 27.06.20179, în dosarul nr. 4018/182/2015 al
Judecătoriei B.M., s-a admis excepţia lipsei de interes a reclamantei în ceea ce priveşte petitul referitor
la stabilirea în favoarea pârâtului a unui program de vizitare a minorei N. F.D. , s-a admis în parte cererea
formulată de reclamanta C.L.D., în contradictoriu cu pârâtul N.F.M., având ca obiect majorare pensie de
întreţinere.

S-a dispus majorarea pensiei lunare de întreţinere stabilite în favoarea minorei mai sus menţionate prin
sentinţa nr. 4027 din 19 aprilie 2012, pronunţată în dosarul nr. 2125/182/2012 al Judecătoriei B.M.-
Secţia Civilă şi rămasă irevocabilă la data de 22 iunie 2012, de la suma de 81,50 lei la 1/4 din venitul net
lunar al pârâtului, de la data de 20 mai 2015 până la majoratul minorei respective sau noi dispoziţii ale
instanţei de judecată.

A fost respins ca lipsit de interes petitul referitor la stabilirea în favoarea pârâtului a unui program de
vizitare a minorei amintite, precum şi petitul privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

S-a luat act de faptul că pârâtul va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a analizat cu prioritate, conform prevederilor art.
248 alin. (1) din Codul de procedură civilă, republicat, cu modificările ulterioare, excepţia lipsei de
interes a reclamantei în ceea ce priveşte petitul referitor la stabilirea în favoarea pârâtului a unui
program de vizitare a minorei N.F.D., invocată de pârât prin întâmpinare, instanţa, apreciind-o ca fiind
întemeiată, a admis-o, întrucât nu a dovedit necesitatea stabilirii unui astfel de program, cu atât mai
mult cu cât, potrivit conţinutului înscrisului aflat la f. 132-134, întâlnirile minorei amintite cu pârâtul de
desfăşoară în mod corespunzător, astfel că s-a respins petitul respectiv.

Pe fondul cauzei, instanţa, în baza prevederilor art. 499 alin. (1), ale art. 529 alin. (1) şi alin. (2) teza I, ale
art. 530 alin. (3), ale art. 531 alin. (1) şi ale art. 532 alin. (1) din Codul civil, republicat, cu modificările
ulterioare, a dispus majorarea pensiei lunare de întreţinere stabilite în favoarea minorei mai sus
menţionate prin Sentinţa nr. 4027 din 19 aprilie 2012, pronunţată în dosarul nr. 2125/182/2012 al
Judecătoriei B.M.- Secţia Civilă şi rămasă irevocabilă la data de 22 iunie 2012 (f. 12-14), de la suma de
81,50 lei la 1/4 din venitul net lunar al pârâtului, de la data de 20 mai 2015 până la majoratul minorei
respective sau noi dispoziţii ale instanţei de judecată, având în vedere faptul că din conţinutul
înscrisurilor aflate la f. 130 şi 132-134 rezultă că au crescut atât nevoile minorei amintite, cât şi veniturile
pârâtului, precum şi faptul că reclamanta nu a dovedit că introducerea cererii sale de chemare în
judecată a fost întârziată din culpa pârâtului, pentru a se putea face aplicarea în cauză a prevederilor art.
532 alin. (2) din acelaşi cod.

Totodată, instanţa a respins petitul privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de ju¬decată,
întrucât reclamanta nu a justificat alte asemenea cheltuieli decât cele constând în ta¬xa judiciară de
timbru, or, singurul petit care a fost admis, dar în parte, este cel referitor la ma¬jo¬ra¬¬¬rea pensiei de
întreţinere, pentru care reclamanta este scutită de la plata taxei judiciare de tim¬bru, conform
dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, cu modificările şi
completările ulterioare, aceasta având posibilitatea să solicite aceleiaşi instanţe, în cadrul unei proceduri
necontencioase, restituirea sumei de 20 lei, achitată cu titlu de taxă judiciară de timbru aferentă
petitului respectiv, în termen de un an de la naşterea dreptului la restituire, potrivit prevederilor art. 45
alin. (1) lit. a), alin. (3) şi alin. (4) teza I din acelaşi act normativ.

De asemenea, instanţa a luat act de faptul că pârâtul a solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată..

În consecinţă, faţă de cele expuse, instanţa a admis în parte cererea formulată de reclamantă, potrivit
dispozitivului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, pârâtul N.F.M., solicitând admiterea apelului, schimbarea în
parte a sentinţei instanţei de fond, în sensul respingerii cererii de majorare a pensiei de întreţinere.

În motivarea cererii de apel, precizează pârâtul, că a susţinut şi a probat susţinerile sale, conform căror
plăteşte cu titlu de pensie de întreţinere, suma de 42,37 Lire Sterline pe săptămână, deci aproximativ
200 – 250 Euro pe lună, sau 1000 lei – 1200 lei, sumă net superioară celei stabilite în România în anul
2012 în favoarea minorei.

Această pensie a fost stabilită de un magistrat din Anglia.

Apelantul arată că, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, părţile locuiesc de muţi ani în Anglia,
unde s-a şi stabilit o pensie de întreţinere în favoarea minorei, iar dacă se solicită de către reclamantă
majorarea acesteia, atunci pensia stabilită în Anglia ar trebui să fie majorată şi nu cea din România.

În drept, apelantul s-a prevalat de dispoziţiile legale anterior citate.

În probaţiune, s-a solicitat proba cu înscrisurile.

Intimata C.L.D. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului şi menţinerea sentinţei instanţei
de fond, astfel cum a fost pronunţată în primă instanţă.

În cuprinsul întâmpinării, intimata a arătat că prin sentinţa civilă nr. 5379 pronunţată la data de 27 iunie
2017, s-a dispus majorarea pensiei lunare de întreţinere stabilite în favoarea minorei N.F.D. prin sentinţa
nr. 4027 din 19 aprilie 2012, de la suma de 81,50 lei la ¼ din venitul net lunar al pârâtului, de la data de
20 mai 2015 până la majoratul minorei sau noi dispoziţii ale instanţei de judecată.

Intimata a precizat că nu a solicitat apelantului, potrivit sentinţei, pensia de întreţinere astfel cum a fost
stabilită, întrucât a continuat sa primească de la apelant suma de 170 lire lunar, fără să-i solicite
acestuia să-i achite şi diferenţa faţă de ce achita lunar, la valoarea de ¼ din venitul net lunar.

Apoi, intimata a arătat că nu a solicitat două pensii de întreţinere şi nici plata retroactivă a pensiei de
întreţinere sau plata diferenţei cuvenite prin recalcularea întregii sume de achitat, raportat la
împrejurarea că există o diferenţă de la 170 lire la 340-3560 lire, cât reprezintă ¼ din venitul lunar al
apelantului.

În esenţă, intimata a precizat că a solicitat în luna august 2014, majorarea pensiei de întreţinere ce
fusese stabilită în anul 2012 la nivelul sumei de 81,50 lei, deoarece suma stabilită raportată la venitul
mediu pe economie la acea dată, nu mai reprezenta acelaşi raport la valoarea reală a veniturilor salariale
din anul 2014. Solicitarea a fost de majorare a pensiei la o cotă parte din venitul net al apelantului, dosar
în care s-a dispus anularea cererii de chemare în judecată.

Apoi a formulat o nouă cerere în 20 mai 2015, cu aceeaşi solicitare de majorare a pensiei de întreţinere
la o cotă parte din venitul net lunar al tatălui minorei. Procesul s-a dovedit a fi unul anevoios, întrucât
părţile aveau reşedinţa în UK, astfel că a solicitat printr-o autoritate locală care se ocupa de calcularea
procentuală a unei pensii de întreţinere din UK, să stabilească o cotă parte din venitul tatălui minorei
pentru plata pensiei de întreţinere, până la momentul în care se va definitiva sentinţa în dosarul
înregistrat în România.

Intimata a menţionat că va renunţa la suma stabilită de autoritatea din Anglia în cazul în care se va
definitiva sentinţa dată de instanţa de judecată din România, nesolicitând astfel două pensii de
întreţinere.

Analizând cererea de apel prin prisma motivelor invocate, a dispoziţiilor legale incidente şi a probaţiunii
administrate, tribunalul apreciază că cererea de apel formulată este întemeiată pentru următoarele
considerente:

Prin cererea introductivă de instanţă, reclamanta C.L.D. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul N.F.M.
pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de majorare a pensiei de întreţinere stabilită în sarcina acestuia
prin sentinţa civilă nr. 4027/2012 a Judecătoriei B.M.şi stabilirea unui program de vizitare a minorei.

Pe parcursul procedurii judiciare desfăşurate la Judecătoria B.M., probaţiunea administrată a relevat că

reclamanta, fiica sa N.F.D. dar şi pârâtul locuiesc în Marea Britanie, iar în această ţară, la solicitarea
reclamantei, Serviciul de Întreţinere a Copilului a stabilit în sarcina pârâtului obligaţia de plată a unei
pensii de întreţinere de 42,37 lire sterline săptămânal.

Anterior, prin sentinţa civilă nr. 4027/2012 pronunţată de instanţa română, pârâtul fusese obligat la
plata unei pensii de întreţinere de 81,5 lei lunar.

Aşa cum rezultă din cuprinsul înscrisurilor obţinute prin comisie rogatorie internaţională de prima
instanţă, pârâtul este angajat în Marea Britanie, obţine aprx. 12.669 lire sterline anual cu titlu de salariu,
iar Serviciul de Întreţinere a Copilului a stabilit în sarcina sa o pensie de întreţinere în favoarea minorei
superioară celei stabilite de instanţa română.

În cauză nu s-a probat împrejurarea că plata pensiei astfel stabilite de autorităţile britanice ar fi
provizorie sau ar face obiectul unei proceduri judiciare iniţiate de către pârât, rezultând prezumţia
caracterului definitiv al obligaţiei.

Reclamanta şi-a menţinut cererea astfel cum a fost formulată, nesolicitând majorarea pensiei de
întreţinere stabilite în Marea Britanie ci a celei stabilite judiciar în România în anul 2012.

Prima instanţă a admis excepţia lipsei de interes în privinţa petitului vizând programul de vizitare a
minorei, respectiv a admis cererea de majorare a pensiei de întreţinere de la 81,5 lei la ¼ din venitul net
lunar al reclamantului.

Apelul pârâtului vizând exclusiv dispoziţia vizând pensia de întreţinere este întemeiat.

Potrivit dispoziţiilor art. potrivit art. 499 Cod civil, tatăl şi mama sunt obligaţi, în solidar, să dea
întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi
pregătirea sa profesională. Părinţii sunt obligaţi să îl întreţină pe copilul devenit major, dacă se află în
continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a depăşi vârsta de 26 de ani.
Prevederile art. 529, 530 din acelaşi act normativ dispun că, întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia
celui care o cere şi cu mijloacele celui care urmează a o plăti. Când întreţinerea este datorată de părinte,
ea se stabileşte până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru 2 copii şi o
jumătate pentru 3 sau mai mulţi copii. Obligaţia de întreţinere se execută în natură, prin asigurarea celor
necesare traiului şi, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învăţătură şi pregătire profesională. Dacă
obligaţia de întreţinere nu se execută de bunăvoie, în natură, instanţa de tutelă dispune executarea ei
prin plata unei pensii de întreţinere, stabilită în bani. Pensia de întreţinere se poate stabili sub forma
unei sume fixe sau într-o cotă procentuală din venitul net lunar al celui care datorează întreţinere.

Pensia de întreţinere are ca scop să asigure satisfacerea nevoilor celui care o cere în virtutea raporturilor
fireşti de familie. Conform Legii 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului (art. 44,
31, 32), copilul are dreptul de a beneficia de un nivel de trai care să permită dezvoltarea sa fizică,
mentală, spirituală, morală şi socială. Părinţilor le revine în primul rând responsabilitatea de a asigura, în
limita posibilităţilor, cele mai bune condiţii de viaţă necesare creşterii şi dezvoltării copiilor; părinţii sunt
obligaţi să le asigure copiilor condiţiile necesare pentru creştere, educare, învăţătură şi pregătirea
profesională.

Instanţa reţine că hotărârile pronunţate în materia obligaţiei de întreţinere se bucură de o autoritate de

lucru judecat rebus sic standibus, cuantumul pensiei de întreţinere fiind susceptibil de modificare în
funcţie de variaţiile celor doi factori la care se raportează: nevoile creditorului şi mijloacele debitorului.

Majorarea pensiei de întreţinere se justifică, prin prisma prevederilor Codului civil, cu întrunirea
cumulativă a două condiţii: debitorul să dispună de mijloace financiare mai mari, iar nevoile creditorului
să fi sporit. În ce priveşte nevoile creditorului, instanţa apreciază că acestea s-au majorat o dată cu
vârsta, cu necesitatea pregătirii şcolare a minorului aflat la vârsta de 11 ani şi cu evoluţia preţurilor.

În cauză, cererea de majorare a pensiei de întreţinere stabilite prin sentinţa din anul 2012, în contextul
în care în prezent pârâtul, debitor al obligaţiei a fost obligat de autorităţile britanice la plata unei pensii
superioare în favoarea minorei, nu poate fi primită.

Tribunalul reţine că în prezent apelantul a fost obligat să achite suma de 42,37 lire sterline săptămânal în
favoarea minorei, o pensie mult superioară celei vizată de acţiunea de faţă, iar în acest context constată
că suma datorată cu acest titlu a fost deja majorată anterior introducerii acţiunii de faţă, astfel că faţă de
modul în care a fost susţinută acţiunea dedusă judecăţii, solicitarea nu putea fi admisă.

Faţă de aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 480 alin. 2, constatând temeinicia motivelor de
apel în cauză, Tribunalul va admite apelul împotriva sentinţei civile nr. 387/12.02.2019, pronunţată de
către Judecătoria S.M., în dosar nr. 3535/307/2017, pe care o va schimba în parte în sensul că va
respinge cererea reclamantei C.L.D. în contradictoriu cu pârâtul N.F.M., de majorare a pensiei de
întreţinere stabilită prin sentinţa civilă nr. 4027/2012 a Judecătoriei B.M., conform dispozitivului
prezentei decizii.
 Ordonanţă preşedinţială

Sentinţă civilă 644 din 17.07.2019

Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamanta DN şi pe pârâţii ATN şi AE, având ca obiect
ordonanţă preşedinţială .

La apelul nominal făcut în şedinţa publică au răspuns pârâţii asistaţi de avocat LM, cu împuternicire
avocaţială la dosar, lipsă fiind reclamanta,fiind reprezentată de avocat CC, cu împuternicire avocaţială la
dosar. .

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, care învederează că dosarul se află la primul
termen de judecată, că procedura de citare este legal îndeplinită, că la data de 11.07.2019 pârâţii au
depus la dosar întâmpinare şi un set de înscrisuri, un exemplar fiind comunicat apărătorului reclamantei,
după care:

În conformitate cu dispoziţiile art. 131 din Codul de procedură civilă, instanţa constată că este
competentă să judece prezenta cauză general, material şi teritorial

Apărătorul reclamantei a depus la dosar un certificat de grefă cu care face dovada că pe rolul
Judecătoriei B se află dosarul nr. 1409/184/2019, având ca obiect transformare obligatie de întreţinere
în natură.

Instanţa a acordat cuvântul asupra probelor .

Apărătorul reclamantei a solicitat încuviinţarea probei cu interogatoriul pârâţilor şi înscrisuri. A solicitat

ca societatea SC BBS M SRL, cea în care se află internată reclamanta, să comunice instanţei contractul
încheiat cu pârâţii şi actele anexate în momentul în care a fost formulată cererea de primire a
reclamantei în această instituţie. De asemenea, a precizat că proba testimonială nu este utilă cauzei,
motiv pentru care renunţă la această probă.

Apărătorul pârâtului a arătat că nu se opune probei cu interogatoriul pârâţilor, probei cu înscrisuri. Cu

privire la solicitarea reclamantei de emitere a unei adrese către centrul în care este internată
reclamanta, pentru obţinerea unor înscrisuri, a arăta că nu se impune,întrucât le vor depune pârâţii. A
depus la dosar un set de înscrisuri, respectiv – cererea formulată de reclamantă, contractul de prestări
servicii nr. 319/29.05.20198, certificatul de încadrare în grad de handicap, acte medicale, planşe foto.

Totodată, apărătorul pârâţilor a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri şi testimonială cu 2 martori,

prezenţi în sala de judecată, pentru dovedirea celor menţionate în întâmpinare, respectiv sub aspectul
că reclamanta a fost internată în centru cu acordul ei, a condiţiilor locative din apartamentul reclamantei
şi faptul că reclamanta are nevoie de o îngrijire specială.

Apărătorul reclamantei a arătat că se opune probei testimoniale, arătând că din cuprinsul contractului
încheiat rezultă că acesta nu a fost semnat de reclamantă, deci nu există acordul scris al acesteia, iar cu
martori nu se poate dovedi acest aspect, nici faptul că în centrul respectiv se acordă îngrijiri medicale. A
arătat totodată că contractul încheiat nu poartă ştampila instituţiei.

Instanţa a încuviinţat reclamantei proba cu înscrisuri şi interogatoriul pârâţilor, pârâţilor proba cu

înscrisuri , constatându-le concludente, pertinente şi utile cauzei şi a respins proba testimonială
solicitată de pârâţi ca nefiind utilă cauzei.

Apărătorul reclamantei a depus la dosar interogatorii pentru pârâţi.

Instanţa a procedat la luarea interogatoriului pârâtei. Apărătorul reclamantei a renunţat la întrebarea nr.
7 adresată pârâtei.

S-a procedat şi la luare interogatoriului pârâtului, apărătorul reclamantei renunţând la întrebările 2 şi 7.

Constatând cauza în stare de soluţionare, instanţa a acordat cuvântul pe fond.

Avocat CC , având cuvântul pentru reclamantă, a solicitat admiterea acţiunii, să fie obligaţia pârâţii să se
prezinte la sediul centrului de îngrijire şi să solicite externarea reclamantei, să o aducă în apartamentul
său, cu cheltuieli de judecată, depunând chitanţa cu onorariul de avocat. A arătat că ceea ce trebuie
analizat este dacă a existat sau nu consimţământul reclamantei. Trebuie avute în vedere dispoziţiile Lg.
17/2000, care reglementează condiţiile în care o persoană vârstnică beneficiază de asistenţă. De
asemenea, a arătat că a existat o notificare anterioară procesului, cu privire la solicitarea reclamantei de
a o aduce înapoi şi de a-i înmâna cardul. A arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru ca
reclamanta să fie internată, nefiind depuse înscrisuri medicale la internare, nu a existat consimţământul
reclamantei şi în lipsa lui, nu au fost îndeplinite celelalte condiţii. A mai arătat că adeverinţa medicală a
fost eliberată la cererea pârâtei, a fost o premeditare pentru a o interna, nu a fost dusă la un medic
psihiatru imediat.

Avocat LM, având cuvântul pentru pârâţi, a solicitat respingerea ordonanţei ca nefondată, cu obligarea
la cheltuieli de judecată, depunând chitanţa cu onorariul de avocat. A arătat că reclamanta are grave
probleme medicale, are nevoie de o îngrijire de specialitate, iar faptul că este internată în centru este în
interesul său , având în vedere condiţiile locative din apartament, care sunt total improprii , deoarece
aceasta a refuzat ca pârâţii să facă vreo investiţie, a refuzat să-i pună centrală, nu are apă caldă şi nici
încălzire , a refuzat orice reparaţie şi lucrări de igienizare, apartamentul fiind puternic afectat de igrasie,
aşa cum se poate observa şi în planşele foto. A mai menţionat că acestea sunt motivele pentru care s-a
luat măsura ca reclamanta să beneficieze de o îngrijire specială, având în vedere şi faptul că acasă îşi
administra nişte medicamente după cum dorea ea şi care îi făceau mai mult rău. A mai menţionat că, în
urma acelei trimiteri de la medicul de familie, reclamanta a fost dusă la un medic psihiatru .
În concluzie, a arătat că nu este admisibilă ordonanţa, întrucât nu este îndeplinită condiţia referitoare la
urgenţă, deoarece ea beneficiază în Centru de condiţii optime, având în vedere că are probleme speciale
de sănătate şi este nevăzătoare.

În replică, apărătorul reclamantei a arătat că există urgenţa în soluţionarea cauzei, având în vedere că
aceasta se află într-un azil împotriva voinţei sale, ilegal.

INSTANŢA

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, instanţa constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei B la data de 3.07.2019 sub nr.1410/184/2019, reclamanta
DN a solicitat pe cale de ordonanţă preşedinţială în contradictoriu cu pârâţii ATN şi AE să fie obligaţia
aceştia să se prezinte de îndată la sediul SC BBS M SRL şi să solicite externarea sa din această
instituţie,reziliind astfel contractul încheiat cu aceasta instituţie de către cei doi pârâţi pentru internarea
sa în această instituţie sau, în caz de refuz, să fie suplinit consimţământul acestora la externarea sa şi să
fie obligaţi pârâţii sa o readucă în apartamentul situat în B,str., asupra căruia are un drept de uzufruct
viager pe tot timpul vieţii sale şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

In fapt s-a arătat că la data de 05-05-2017 ea şi defunctul Duţă Ionel,decedat la data de 13 martie
2019, au încheiat cu cei doi pârâţi contractul de întreţinere autentificat sub nr. 431/05-05-2017 în baza
căruia au înstrăinat către pârâţi nuda proprietate asupra apartamentului nr. 13, situat în B în schimbul
asumării de către aceştia a obligaţiei de a-i întreţine pe toată durata vieţii lor, iar ei şi-au rezervat
dreptul de uzufruct viager asupra apartamentului.

Totodată, pârâţii şi-au asumat ca obligaţia de întreţinere şi îngrijire să se execute la domiciliul lor, în
apartamentul asupra căruia şi-au rezervat dreptul de uzufruct viager.

După decesul soţului său ,care a fost înmormântat de pârâţi cu suma de 8500 lei :bani proveniţi din
economiile proprii ale reclamantei, cei doi pârâţi îşi asumau obligaţia de a o îngriji prin intermediul
mamei pârâtei, contra cost , pentru suma de 1000 lei lunar, bani pe care îi primea de la ea.

A mai arătat că între ea şi mama pârâtei existau neînţelegeri fiind două firi incompatibile fapt care a
determinat acţiunile ulterioare ale celor doi pârâţi

Aceştia, sub pretextul că o duc să-şi efectueze diverse analize medicale, au internat-o la Craiova la
Centrul pentru îngrijirea Persoanelor Adulte din Craiova, titulatura exactă fiind SC BBS M SRL, deşi ea nu
şi-a dat niciodată acordul în acest sens. Aici a fost vizitată numai de către cei doi pârâţi, care i-au blocat
accesul la telefonul cu care comunica cu sora şi cumnatul său , care locuiesc în B.

S-a mai menţionat că, din luna iunie 2019,sora şi cumnatul său au făcut nenumărate sesizări pentru ca
reclamanta să fie readusă în apartamentul din B, dar personalul instituţiei unde se află a refuzat să pună
la dispoziţia avocatei sale actul în baza căruia s-a făcut internarea sa.
Consideră reclamanta că atât cei doi pârâţi,cât şi conducerea instituţiei care a acceptat ca eu să fiu
internată acolo ,au acţionat într-o complicitate pentru fraudarea legii, întrucât condiţia esenţială pentru
ca o persoană să fie internată într-un astfel de centru este ca persoana respectivă să nu se poată îngriji
singură şi să nu aibă pe cineva care poate avea grijă de ea,aşa cum reiese din disp. Lg.
17/2000,internarea fiind considerată o măsură de excepţie.

Reclamanta arată că ea a încheiat cu cei doi pârâţi un contract de întreţinere, scopul evident fiind acela
de fii ajutată cu întreţinerea în schimbul nudei proprietăţii asupra apartamentului său.

A mai arătat că a formulat o cerere de a fi externată, dar directorul instituţiei a refuzat să o înregistreze

A mai precizat că pârâţii i-au reţinut şi cardul pentru ridicarea pensiei,plătind întreţinerea sa din
centrul, cu bani personali

A mai precizat că a formulat şi acţiune civilă privind obligarea pârâţilor de a-i achita lunar o rentă ,având
în vedere faptul că nu i-au asigurat întreţinerea asumată prin contract,dovada clară fiind aceea că m-au
internat într-un azil

În drept au fost invocate dispoz art.997 şi urm. C.pc.

În susţinerea cererii au fost depuse taxa judiciară de timbru, contractul de întreţinere nr. 431/5.05.2017,
cerere adresată Autorităţii Tutelare din cadrul Primăriei B şi răspunsul la această adresă, notificare
adresată pârâţilor , cererea reclamantei adresată directorului Centrului de îngrijire a persoanelor adulte,
împuternicire avocaţială.

Acţiunea a fost legal timbrată cu 20 lei.

La data de 11.07.2019 pârâţii au depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea
ordonanţei ca nefondată şi obligarea la cheltuieli de judecată.

În fapt, s-a arătat că după decesul soţului reclamantei , starea de sănătate mintală a acesteia a început
să se înrăutăţească, motiv pentru care în data de 08 mai a acestui a dus-o la un control psihiatric şi i s-a
prescris tratament de specialitate, fiind diagnosticată cu tulburări neurocognitive, lacunarism cerebral,
tulburări de comportament Reclamanta începuse să umble noaptea prin casă, să acuze dureri mari de
cap şi să ia medicamente în exces, lua şi 18 comprimate de antinevralgic forte, pârâţii neputându-se
opune acestui lucru pentru ca începea să ţipe foarte tare dacă nu o lăsau să facă ce vrea.

În anul 2018 a suferit de o afecţiune denumită "Zona Zoster", însă a refuzat orice fel de tratament,
spunând ea ştie dumneaei ce face. De asemenea, în luna aprilie a acuzat mâncărimi în zona capului şi a
ochiului stâng, motiv pentru care se freca cu spirt şi sare atât pe cap cât şi la ochi. În acea situaţie am
dus-o la un control medical de specialitate, în urma căruia i s-a prescris tratament adecvat.

Tot în luna mai 2019 pârâta a mers cu reclamanta la Craiova la o clinica medicală particulară unde i s-au
făcut analize generale, iar pe data de 21.05.2019 a fost examinată psihiatric de un medic specializat care
a confirmat cele menţionate de medicul psihiatru anterior consultat.
 În acest context, pârâta a arătat că, considerând că reclamanta are nevoie de o îngrijire specializată
permanentă şi faptul că condiţiile locative sunt unele necorespunzătoare în totalitate, deoarece nu i-a
lăsat să aducă nici un fel de îmbunătăţiri, se impune internarea acesteia într-un centru specializat pentru
îngrijirea bătrânilor.

Au mai menţionat pârâţii că reclamanta a fost de acord să fie internată, ei o vizitează frecvent, acolo
este foarte bine îngrijită, beneficiază de condiţii optime sub toate aspectele, în aşa fel încât nu este
justificată.

A mai arăta că reclamanta este o persoană nevăzătoare şi i-ar fi cu mult mai greu să se descurce acasă
decât într-un astfel de centru.

În drept au invocat disp. art. 201-205 C. proc. civ.

În cauză a fost încuviinţată reclamantei proba cu înscrisuri şi interogatoriu şi pârâţilor proba cu

interogatoriu.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele.

La data de 5.05.2019 între reclamantă şi soţul ei, în prezent decedat şi pârâţi s-a încheiat contractul de
întreţinere autentificat sub nr. 431/05-05-2017 în baza căruia au înstrăinat către pârâţi nuda proprietate
asupra apartamentului nr. 13, situat în B,str. Nicolae Bălcescu nr. 19, blocul 23, sc. l,etj.4,judeţul Olt în
schimbul asumării de către aceştia a obligaţiei de a-i întreţine pe toată durata vieţii lor, iar ei şi-au
rezervat dreptul de uzufruct viager asupra apartamentului.

Datorită unor probleme de sănătate, la data de 8.05.2019, medicul de familie al reclamantei i-a dat un
bilet de trimitere către specialitatea Psihiatrie , având diagnostice cunoscute : lacunarism cerebral,
tulburări de comportament.

La data de 21.05.2019 în urma prezentării la medicul psihiatru, reclamantei i s-a eliberat o scrisoare
medicală în care se menţionează diagnosticele: demenţă mixtă, tulburare deviantă şi tulburări de somn.

Ulterior, pârâţii au internat-o pe reclamantă în Centrul pentru îngrijirea Persoanelor Adulte din Craiova
încheindu-se un contract în acest sens la data de 29.05.2019

Prin cererea formulată, reclamanta a solicitat, pe calea ordonanţei preşedinţiale să fie obligaţi pârâţii să
se prezinte de îndată la sediul SC BBS M SRL şi să solicite externarea sa din această instituţie,reziliind
astfel contractul încheiat cu aceasta iar în caz de refuz, să fie suplinit consimţământul acestora la
externarea reclamantei şi sa o ducă în apartamentul său.

Analizând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 997 alin. 1 din Codul de Procedură
Civilă, instanţa apreciază că cererea reclamantei este neîntemeiată, având în vedere că pe calea
ordonanţei preşedinţiale instanţa “va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice pentru
păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere ..”
 Prin urmare, pentru admiterea cererii de ordonanţa preşedinţială trebuie îndeplinite următoarele
condiţii: caracterul provizoriu al măsurii, urgenţa şi neprejudecarea fondului.

Cu privire la prima condiţie, pe calea ordonanţei preşedinţiale nu se pot lua măsuri a căror executare
nu ar mai face posibilă restabilirea situaţiei de fapt.

În speţa de faţă, având în vedere obiectul cererii, respectiv rezilierea contractului încheiat pentru
internarea reclamantei la Centrul pentru îngrijirea Persoanelor Adulte din Craiova, instanţa apreciază că
nu este îndeplinită condiţia referitoare la caracterul provizoriu al măsurii, deoarece desfiinţarea
contractului reprezintă o măsură definitivă, nu provizorie şi nu poate fi luată pe calea unei ordonanţe
preşedinţiale.

În consecinţă, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzută de art. 997 alin. 1 din Codul de Procedură Civilă,
instanţa urmează să respingă cererea de ordonanţă preşedinţială formulată de reclamantă, considerând-
o neîntemeiată

În baza art. 453 alin 1cpc, va obliga reclamanta la plata sumei de 600 lei cheltuieli de judecată către
pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE:

Respinge cererea formulată de reclamanta DN CNP şi pe pârâţii ATN şi AE, ca neîntemeiată.

Obligă reclamanta la plata sumei de 800 lei cheltuieli de judecată către pârâţi.

Cu drept de apel în termen de 5 de zile de la pronunţare

Pronunţată în şedinţă publică azi, 17.07.2019

Pensie de intretinere. Descendent major aflat in continuarea studiilor. Criterii de stabilire a

cuantumului obligatiei de intretinere

Decizie 339/A din 06.06.2019

În al doilea rând, art. 499 alin. 3 C. civ. trebuie privit doar ca o derogare de la condiţia minorităţii, iar nu
ca o excepţie de la regimul general al pensiei de întreţinere în contextul raportului dintre părinţi şi copii.
Cu alte cuvinte, nu se poate conchide, aşa cum sugerează intimatul, că simpla continuare a studiilor
conduce automat la obligarea părinţilor la plata unei pensii de întreţinere. Din contră, pe lângă dubla
condiţie instituită de art. 499 alin. 3 C. civ., respectiv vârsta de maxim 26 de ani şi aflarea în continuarea
studiilor, creditorul trebuie să probeze, în egală măsură, starea de nevoie în care se află şi posibilităţile
debitorului. Singura excepţie, de la regimul general, poate fi dedusă doar prin raportare la art. 525 C.
civ., care prevede doar în cazul minorilor posibilitatea de a-i obliga pe părinţi la plata pensiei şi atunci
când creditorul deţine bunuri din valorificarea cărora şi-ar putea satisface nevoile.

Pe urmă, Tribunalul reţine că art. 529 alin. 1 şi 2 C. civ. este în egală măsură aplicabil indiferent dacă
descendentul este minor sau major. În acest sens, se impune a fi subliniat faptul că alineatul 2 al art. 529
C. civ. prevede o cotă maximală până la care debitorul poate fi ţinut să suporte obligaţia de întreţinere
însă în nici un caz nu se poate afirma că, în mod invariabil, de fiecare dată când se pune problema
stabilirii întinderii unei obligaţii de întreţinere datorată de un părinte copilului, aceasta trebuie
cuantificată la nivelul maximal. Din contră, întinderea obligaţiei se impune a fi stabilită prin raportare la
cele două criterii legale stabilite de legiuitor în alineatul prim, respectiv nevoile creditorului şi mijloacele
debitorului^.

Constată că prin sentinţa civilă nr. 10087 din 14.11.2018 a Judecătoriei Baia Mare s-a admis acţiunea
civilă formulată de reclamantul S. R. M. în contradictoriu cu pârâtul S. M.. A fost obligat pârâtul la plata
în favoarea reclamantului a sumei de 385 EURO lunar cu titlu de pensie de întreţinere, începând cu data
introducerii prezentei acţiuni, respectiv 29.11.2016 şi până la data finalizării studiilor, dar nu mai târziu
de împlinirea vârstei de 26 de ani. A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 800 lei cu
titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Baia
Mare la data de 29.11.2016 sub nr. 11711/182/2016, reclamantul S. R. M., l-a chemat în judecată pe
pârâtul S. M., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună majorarea pensiei de
întreţinere la care a fost obligat pârâtul prin sentinţa nr. 6822 din 08.07.2010, pronunţată de Judecătoria
Baia Mare în dosar 984/182/2009, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a învederat instanţei că prin sentinţa mai sus amintită pârâtul a fost
obligat la plata unei pensii de întreţinere în cuantum de 150 lei, cuantum în privinţa căruia solicită
majorarea prin prezenta acţiune in funcţie de veniturile realizate de parat, având în vedere că se află în
continuarea studiilor iar starea de nevoie în care se regăseşte justifică formularea prezentei acţiuni.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 529 şi art. 499 Cod civil.

Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, în motivarea întâmpinării
arătând că de fapt reclamantul nu se află într-o stare de nevoie care să justifice plata unei pensii de
întreţinere, acesta obţinând venituri din muncă, faptul că se află în continuarea studiilor nefiind o
condiţie suficientă pentru obligarea paratului la plata pensiei de întreţinere.

Analizând materialul probator administrat în cauză, prima instanţă a reţine următoarele:

În conformitate cu prevederile art. 499 alin. 1 Cod civil, „Tatăl şi mama sunt obligaţi, în solidar, să dea
întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi
pregătirea sa profesională”, iar alineatul 3 al aceluiaşi articol prevede ca ”Părinţii sunt obligaţi să îl
întreţină pe copilul devenit major, dacă se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar
fără a depăşi vârsta de 26 de ani”, şi potrivit dispoziţiilor art. 529 Cod civil, „(1) întreţinerea este datorată
potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui care urmează a o plăti. (2) Când întreţinerea
este datorată de părinte, ea se stabileşte până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o
treime pentru 2 copii şi o jumătate pentru 3 sau mai mulţi copii”.

Din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că pârâtul realizează venituri, în prezent, în cuantum de 1542
euro lunar, astfel încât prima instanţă a raportat pensia la care a fost obligat acesta la venitul net
realizat, obligându-l astfel pe pârât la plata unei pensii de întreţinere în favoarea reclamantului în
cuantum de 385 euro lunar, de la data pronunţării prezentei hotărâri şi până la momentul finalizării
studiilor dar fără a depăşi vârsta de 26 de ani, apărările invocate de pârât conform cărora reclamantul
nu se află într-o stare de nevoie care să justifice plata unei pensii de întreţinere, având în vedere faptul
că realizează venituri din muncă, nu au fost reţinute de prima instanţă ca atare, acestea nefiind de
natură a determina respingerea acţiunii formulate, faptul că reclamantul a ales să desfăşoare în paralel
cu activitatea şcolară şi alte activităţi remunerate, realizând astfel venituri din muncă, nu justifică
neîndeplinirea de către pârât a obligaţiilor pe care le are cu privire la plata pensiei de întreţinere, o
soluţie contrară ar presupune acceptarea concluziei conform căreia dacă reclamantul depune un efort
suplimentar şi înţelege să muncească, obţinând astfel venituri relativ modeste, pierde dreptul la
întreţinere, conservându-l doar dacă alege să rămână într-o stare de pasivitate, concluzie care nu poate
fi astfel acceptată.

Raportat la considerentele de mai sus, prima instanţă a admis acţiunea formulată de reclamant,
conform dispozitivului, în baza art. 453 C.proc.civ. obligându-l pe pârât la plata către reclamantă a sumei
de 800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Ş. M., care a solicitat admiterea apelului, schimbarea
în principal în tot a hotărârii, în sensul respingerii acţiunii, iar în subsidiar, schimbarea în parte, în sensul
fie a stabilirii unei sume de 50 euro pe lună, fíe a unei cote procentuale de 20% din veniturile lunare, cu
titlu de pensie de întreţinere, sumă stabilită începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată
până la finalizarea studiilor, dar nu mai mult de 26 ani; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea apelului, apelantul a învederat că soluţia este vădit nelegală, atât din perspectiva normelor
de drept aplicabile, cât şi a probaţiunii administrate.

Apelantul apreciază că intimatul nu se află în nevoie, continuarea studiilor fiind doar formală, făcută în
scopul exclusiv de a obţine nişte bani de la el.

Apelantul precizează că nu se eschivează de la obligaţia de întreţinere datorată copilului său, dar de mai
bine de 10 ani, intimatul refuză orice legătură cu el, indiferent cât de mult a încercat să menţină sau
dezvolte relaţia. După plecarea sa în Spania, a încercat să ţină legătura cu fiul său atât telefonic, cât şi
prin internet. A fost refuzat, mai mult, i s-a blocat orice formă de comunicare cu el. Această conduită se
datorează influenţei exercitate de mama intimatului, care nu a suportat ideea că au divorţat. Ceea ce nu
a înţeles niciodată nici mama intimatului, nici fiul său, este că apelantul a divorţat de fosta soţie, nu şi de
copil, că mereu a dorit să facă parte din viaţa lui şi că dacă azi nu ţine legătura, acest fapt se datorează
exclusiv intimatului. A încercat să ia legătura cu el şi în 2018 când a venit în vizită în România, să poată
discuta ca doi adulţi - nu i s-a acceptat propunerea de a se întâlni. Aş dori să-i transmită pe această cale
că este tatăl lui, că în această calitate, nu are doar obligaţia de a-l întreţine, ci şi dreptul de a avea
legături personale cu el, că nu concubinul mamei sale este cel care îi este tată, că nu este doar o sursă
financiară şi că dincolo de toate divergenţele ce le-a avut cu mama lui, el rămâne copilul său până la
moarte.

Chiar dacă intimatul se află în continuarea studiilor, conform art. 524 NCC, are drept de întreţinere
numai cel care se află în nevoie, neputându-se întreţine din muncă sau din bunurile sale. Descendentului
devenit major nu i se refuză dreptul la întreţinere, doar că el este nevoit să urmeze regulile de drept
comun în materie, adică să dovedească starea de nevoie în care se găseşte. În concret, apelantul
apreciază faptul că intimatul nu a dovedit starea de nevoie, nu a făcut dovada unor cheltuieli efective.
Singura dovada de la dosarul cauzei este contractul de şcolarizare potrivit căruia acesta este obligat sa
plătească taxa de aproximativ 1.000 de lei/ an.

Din atitudinea intimatului precum şi din răspunsul la întâmpinare depus la fond rezultă că adevărata
nevoie a acestuia este dorinţa de a se muta în chirie şi de a nu mai locui cu mama acestuia. O atare
motivare nu dovedeşte nevoia.

Aşa cum rezultă din probaţiunea administrată, intimatul s-a angajat. Veniturile acestuia depăşesc venitul
minim pe economie, având un salariu între 1500-1800 de lei/lunar. Tribunalul Bucureşti, secţia civilă, a
statuat prin decizia nr. 1163/2002 faptul că de vreme ce reclamantul, urmând cursurile de zi ale unui
instituţii de învăţământ superior, obţine venituri proprii, fiind angajat cu contract individual de muncă,
pe durată nedeterminată, nu se află în stare de nevoie. în consecinţă nu este îndrituit la întreţinere.
Potrivit doctrinei are drept la întreţinere doar majorul care se află în continuarea studiilor, indiferent de
forma de învăţământ, dar care nu realizează venituri.

Se mai arătă că pentru a beneficia de întreţinere, copilul trebuie să dovedească stăruinţă în continuarea
studiilor şi să obţină rezultate corespunzătoare. În speţă, intimatul s-a dovedit că a avut mai mult
absenţe, mai exact 36 din care doar 15 sunt motivate. Apelantul susţine în continuare că intimatul s-a
înscris la această scoală postliceala în scop exclusiv de a obţine de la acesta plata pensiei de întreţinere.
Apelantul nu critică decizia fiului său de a continua şcoala şi de a obţine o diplomă, dimpotrivă, o
apreciază, dar analizând comportamentul său şi cunoscând cum este şi a fost educat de mama lui,
susţine cu convingere că obţinerea unei pensii de întreţinere de la apelant este singura motivaţie a
continuării studiilor.

Potrivit art. 527 NCC, debitorul poate fi obligat la întreţinere numai dacă are mijloacele pentru a o plăti
sau are posibilitatea de a dobândi aceste mijloace. Analizând această condiţie, instanţa de fond nu a
ţinut seama de faptul că veniturile apelantului variau de la o lună la alta. Dacă tot a considerat că e
admisibilă acţiunea, judecătorul de la fond a trebuit eventual să acorde această pensie în cotă
procentuală, nicidecum în valoare lunară fixă. La stabilirea acestei cote sau valori fixe, instanţa fondului
trebuia să aibă în vedere şi obligaţiile sale financiare din Spania, respectiv că a avut o rată lunară de
aproximativ 300 de euro pentru cumpărarea casei din Spania, la care se adaugă cheltuielile de
întreţinere, care nici acelea nu sunt simbolice. Astfel, lunar apelantul are următoarele cheltuieli:
telefonie mobilă ( circa 105 euro), apă potabilă ( circa 25 euro), apă pentru irigaţie ( circa 40 euro),
curent ( circa 30 euro), asigurare de viaţă pentru mine şi soţia mea ( circa 45 euro), circa 90 euro pe lună
asigurări - deci în jur de 335 euro pe lună sunt doar cheltuieli cu taxe, impozite şi asigurări. La această
sumă urmează a fi adăugată cheltuiala cu combustibilul - circa 100 euro lunar - , cea cu hrana minim 700
euro, plus alte cheltuieli lunare. În perioada 2011-2017 am avut rată la locuinţă 278 euro lunar.

Apelantul precizează că este singurul întreţinător din familie, soţia sa nu lucrează, nu realizează venituri,
fiind diagnosticată cu cancer de faringe şi laringe încă din anul 2013, iar în urma tratamentului efectuat,
a rămas fără glandele salivare, ceea ce necesită multiple tratamente, inclusiv cele dentare, aşa cum
rezultă din actele anexate prezentului apel. Lunar cheltuiesc sume consistente pentru întreţinerea
dentiţiei soţiei sale, ce reprezintă o necesitate, nu un moft.

În România apelantul plăteşte anual 1.800 lei asigurare pentru el şi soţia sa, pentru a beneficia la nevoie
de un ajutor financiar.

Începând cu 12 ianuarie 2019 apelantul nu mai lucrează la firma I., deoarece a avut un eveniment în
Franţa ( a fost jefuit ), ajungând la disensiuni cu patronul din cauza acestui incident. În prezent, veniturile
apelantului sunt de circa 550 euro lunar. Nu a renunţat la vechiul loc de muncă pentru a nu-i plăti pensie
fiului său, ci din motive obiective ( rezultă din acte că i s-a furat în Franţa acte personale, bani,
telefoanele atât de firmă cât şi personal), iar urmare acestui furt, a renunţat la acest loc de muncă, fiind
deosebit de periculos.

Apelantul mai arată că în cazul în care instanţa de apel va aprecia că i se cuvine reclamantului plata de
către pârât a unei pensii de întreţinere, solicită să fie stabilită aşa cum a solicitat - fie 50 euro lunar, aşa
cum a plătit până la 18 ani, fie o cotă procentuală de cel mult 20% din veniturile realizate de apelant.

Apelantul mai precizează că i-a făcut o ofertă intimatului în luna februarie 2019, la care nu am primit
niciun răspuns.

Intimatul Ş. R. M. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului şi păstrarea în tot al
sentinţei instanţei de fond; cu cheltuieli de judecată în apel.

Intimatul apreciază că hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.

Pârâtul - apelant în afara unor motive de fapt personale, critică sentinţa instanţei de fond susţinând că
instanţa nu a aplicat prevederile art. 524 NCC, subliniind teza „are drept la întreţinere numai cel care se
află în nevoie”, în continuare se susţine faptul că din probele administrate reclamantul-intimat nu a
dovedit starea de nevoie în care se găseşte.
Principalul motiv pentru care pârâtul-apelant susţine că fiul său nu are nevoie de pensie de întreţinere
este faptul că acesta are un loc de muncă unde realizează venituri care sunt suficiente pentru a se
întreţine singur.

Conform prevederilor art. 499 alin.(2) NCC „Dacă minorul are un venit propriu care nu este îndestulător
părinţii au obligaţia de a-i asigura condiţiile necesare pentru creşterea şi pregătirea sa profesională.”

Veniturile reclamantului - intimat conform înscrisurilor aflate la dosar sunt în jur de 1.300 lei, sumă
insuficientă pentru a asigura cheltuielile de şcolarizare, cheltuielile necesare întreţinerii (alimente, haine,
cursuri, etc).

Cercetarea realizată de Syndex România şi Institutul pentru Cercetarea Calităţii Vieţii, publicat de FES
România, certifică ceea ce ştim deja cu toţii: salariile din România sunt prea mici pentru a asigura un
nivel de trai decent. Sigur că ideea de trai decent poate să difere mult în funcţie de regiune, context
social, statut socio-economic, etc. Pentru a minimiza componenţa subiectivă în percepţia S.dardului de
decenţă, cercetătorii au elaborat o metodologie care să definească un coş minim de consum pentru un
S.dard minim de decenţă, acceptabil în percepţia persoanelor şi a familiilor cu venituri mici.

Prin calcule statistice riguroase s-a stabilit că necesarul pentru o viaţă decentă în România pentru o
persoană singură este 2.600 lei, statistica însă nu a avut în vedere situaţia în care persoana singură
urmează cursurile unei şcoli cu cheltuielile aferente, ca şi în speţă.

Deci este evident faptul că reclamantul-intimat nu poate duce un trai decent din veniturile pe care le
realizează.

Susţinerea referitoare la faptul că singurul motiv pentru care reclamantul - intimat s-a înscris şi urmează
cursurile Şcoli Postliceală Tehnică- „Henri-Coandă” din Baia Mare este obţinerea unei pensii de
întreţinere de la pârâtul-apelant, este nefondată, această susţinere este greu de înţeles din partea unui
părinte grijuliu cum susţine că este pârâtul - apelant.

Conform adeverinţei nr. 190/27/02/2019 eliberat de Şcoala Postliceală Tehnică-„Henri- Coandă”

reclamantul - intimat Ş. R. -M. este în anul 3 de studii în anul şcolar 2018-2019.

Adeverinţa nr. 20/06.02.2019 eliberată de societatea E.E.P. S.R.L. pentru instituţia şcolară a fost
solicitată pentru a motiva unele absenţe în situaţia în care orele de studiu se suprapun cu schimburile de
la locul de muncă ale reclamantului-intimat (referitor la susţinerea că reclamantul-intimat are mai multe
absenţe nemotivate).

Pârâtul-apelant susţine faptul că din ianuarie 2019 realizează doar un venit de 550 euro lunar, această
susţinere este de-a dreptul hilară, din aceşti bani nu poate acoperi nici cheltuielile minimale de trai
pentru familia din Spania.

Dacă facem un simplu calcul şi adăugăm la suma de 300 euro rată lunară pentru cumpărarea unei
locuinţe suma de 335 euro care reprezintă întreţinere şi suma de 100 euro combustibil precum şi suma
de 700 euro hrană deja depăşim cu mult suma de 550 euro, ajungând la suma de 1.450 euro.
Din cheltuielile mai sus indicate recunoscute de pârâtul-intimat prin declaraţia de apel se poate observa
că veniturile lui obligatoriu sunt mai mari decât 550 euro, altfel nu ar putea trăi în Spania (ce să mai
vorbim de plata unei asigurări în valoare de 1.800 lei, pe care recunoaşte că o achită în România).

Este evident că această aşa zisă schimbare a locului de muncă este un fapt-înscris făcut pro cauza,
pentru a nu plăti pensie de întreţinere fiului din România.

În conformitate cu prevederile art. 527 din NCC poate fi obligat la întreţinere numai cel care are mijloace
pentru a o plăti sau are posibilitatea de a dobândi aceste mijloace şi că la stabilirea lor se ţine seama de
veniturile şi bunurile acestuia, precum şi de posibilităţile de realizare ale acestora, ţinându-se cont şi de
celelalte obligaţii ale debitorului.

Intimatul precizează că în jurisprudenţă s-a reţinut faptul că eventualele apărări ale pârâtului, potrivit
cărora el nu are loc de muncă şi nici nu realizează venituri nu pot fi reţinute de instanţă, deoarece
stabilirea şi executarea obligaţiei de întreţinere nu pot fi determinate de diligentele debitorului în
găsirea unui loc de muncă sau în prestarea unor activităţi ocazionale ce generează venituri. Atâta timp
cât pârâtul este apt de muncă, el nu poate fi exonerat de obligaţia de a contribui la cheltuielile de
creştere şi educare ale copilului său minor, aflat în stare de nevoie, sau major în continuarea studiilor
potrivit prezumţiei instituite de art. 525 alin. 1 din NCC.

Întrucât Codul Civil nu conţine nici o dispoziţie cu privire la perioada ce este luată în considerare de
instanţa de judecată pentru determinarea mijloacelor debitorului întreţinerii, în practica judecătorească
s-a reţinut că va fi determinată contribuţia persoanelor obligate la întreţinere, prin raportarea la venitul
mediu realizat în ultimele 6 luni.

De asemenea intimatul menţionează că, în conformitate cu prevederile art. 529 din NCC, există două
limite maxime de îndatorare a debitorului întreţinerii, o limită generală şi una specială, până la care
instanţele pot stabili pensia de întreţinere, în funcţie de specificul fiecărei cauze. Limita generală se
regăseşte la alin. 3 al art. 529 NCC, astfel că indiferent de numărul creditorilor şi de calitatea lor,
cuantumul întreţinerii nu poate depăşi jumătate din venitul net lunar al celui obligat. Prin instituirea
acestei limite legiuitorul a urmărit menţinerea posibilităţii debitorului de a-şi asigura propria întreţinere.

În ce priveşte limita specială, acesta este prevăzută pentru obligaţia părinţilor către copii, instituindu-se
un plafon maxim exprimat în cote părţi din venitul lunar net al părintelui. Astfel, potrivit alin. 2 al
aceluiaşi articol menţionat mai sus, când întreţinerea este datorată de părinte, ea se stabileşte până la o
pătrime din venitul său lunar net pentru un copii o treime pentru doi copii şi o jumătate pentru trei sau
mai mulţi copii.

Comparativ cu legislaţia anterioară în care se utiliza noţiunea de „câştigul din muncă” al celui obligat,
textul actual foloseşte sintagma de „venit lunar net”, fiind astfel incluse toate situaţiile în care debitorul
realizează venituri (venituri din muncă, drepturi de autor, cedare folosinţei bunurilor, participare la
profit, activităţi comerciale, onorarii etc).
Totodată, intimatul precizează că atâta timp cât legiuitorul nu a făcut nicio distincţie între copii minori şi
cei majori îndreptăţiţi la întreţinere, nici instanţele nu pot face o astfel de distincţie pe principiul ubi lex
non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem).

Ca element de noutate, Codul Civil instituie prin prevederile art. 531 alin. 2 faptul că pensia de
întreţinere stabilită într-o sumă fixă se indexează de drept, trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei.

Oferta de 50 euro pensie lunară, propusă de pârâtul-apelant nu o poate accepta intimatul, este derizorie
şi este chiar ruşinos că timp de 18 ani a plătit această pensie copilului, este evident că acesta a fost
crescut şi susţinut financiar de mama lui de-a lungul anilor şi nicidecum din cei 50 euro ai pârâtului-
apelant.

Analizând apelul cu care a fost investit prin raportare la normele juridice incidente şi la probele
administrate, Tribunalul reţine următoarele:

Prin cererea adresată primei instanţe la data de 29 noiembrie 2016 intimatul a solicitat obligarea
apelantului la plata unei pensii de întreţinere raportat la veniturile realizate de către acesta sau la
venitul minim din Spania, arătând că, deşi este major, acesta se află în continuare studiilor, iar veniturile
pe care le realizează nu îi sunt suficiente pentru acoperirea cheltuielilor.

Prin sentinţa civilă nr. 10087/2018 prima instanţă a admis cererea şi a dispus obligarea pârâtului la plata
unei pensii lunare de întreţinere de 385 euro până la data finalizării studiilor de către reclamant, dar nu
mai târziu de vârsta de 26 de ani.

Împotriva hotărârii arătate a formulat apel pârâtul solicitând, în principal, schimbarea în tot a acesteia cu
consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată şi, în subsidiar, schimbarea hotărârii în parte în
sensul obligării sale la plata unei pensii de întreţinere lunare de 50 de euro sau a unei cote procentuale
de 20% din venitul realizat, arătând, în esenţă, că reclamantul nu a probat starea de nevoie, că acesta
are absenţe la şcoală şi că acesta nu are posibilitatea de a achita suma stabilită de prima instanţă,
întrucât actualmente veniturile sale sunt inferioare celor avute în vedere de instanţă.

Apelul este întemeiat în parte.

Sub aspectul dreptului aplicabil, art. 499 C. civ. statuează că ,,(1) Tatăl şi mama sunt obligaţi, în solidar,
să dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura
şi pregătirea sa profesională.

(2) Dacă minorul are un venit propriu care nu este îndestulător, părinţii au obligaţia de a-i asigura
condiţiile necesare pentru creşterea, educarea şi pregătirea sa profesională.

(3) Părinţii sunt obligaţi să îl întreţină pe copilul devenit major, dacă se află în continuarea studiilor, până
la terminarea acestora, dar fără a depăşi vârsta de 26 de ani.

(4) În caz de neînţelegere, întinderea obligaţiei de întreţinere, felul şi modalităţile executării, precum şi
contribuţia fiecăruia dintre părinţi se stabilesc de instanţa de tutelă pe baza raportului de anchetă
psihosocială”. De asemenea, art. 524 C. civ. prevede că ,,Are drept la întreţinere numai cel care se află în
nevoie, neputându-se întreţine din munca sau din bunurile sale”. Relevante în prezenta cauză sunt şi
dispoziţiile art. 529 alin. 1 şi 2 C. civ. care statuează că ,,(1) Întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia
celui care o cere şi cu mijloacele celui care urmează a o plăti.

(2) Când întreţinerea este datorată de părinte, ea se stabileşte până la o pătrime din venitul său lunar
net pentru un copil, o treime pentru 2 copii şi o jumătate pentru 3 sau mai mulţi copii.”

Din analiza sistemică a normelor ante-evocate rezultă că, de principiu, părinţii au obligaţia solidară de a
asigura întreţinerea copiilor lor minori. Cu toate acestea, obligaţia de întreţinere nu mai subzistă dacă
minorul realizează venituri îndestulătoare. În schimb, dacă veniturile realizate de minor nu sunt
îndestulătoare, părinţii sunt obligaţi, în continuare, să-i asigure condiţiile necesare pentru creşterea,
educarea şi pregătirea sa profesională. Pornind de la premisa că în ipoteza în care copilul îşi continuă
studiile şi după vârsta majoratului acesta s-ar putea să se afle în imposibilitatea de a-şi mai procura cele
necesare traiului prin derularea de activităţi lucrative întrucât trebuie să-şi dedice timpul studiului,
legiuitorul a prevăzut, pentru situaţia menţionată, că obligaţia părţilor de a asigura întreţinere
descendentului continuă şi după vârsta majoratului, însă nu mai târziu de vârsta de 26 de ani. Sub acest
aspect, art. 499 alin. 3 C. civ. impune anumite precizări.

În primul rând, norma nu condiţionează obligaţia părţilor de a presta întreţinere de rezultatele şcolare
ale descendentului sau de frecvenţa cu care acesta urmează cursurile formei de învăţământ, aşa cum
pare a sugera apelantul. Singura condiţie impusă de către legiuitor este ca descendentul ajuns la vârsta
majoratului să se afle în continuarea studiilor, respectiv să fie înscris la o unitate de învăţământ
acreditată. Totuşi, cele două elemente, rezultatele şcolare şi frecventarea cursurilor, nu sunt complet
lipsite de relevanţă, acestea putând avea semnificaţia unor indicii în sensul că, în fapt, continuarea
studiilor este fictivă, urmărindu-se ca unic scop obţinerea întreţinerii, iar nu continuarea perfecţionării
educaţionale. Or, deturnarea normei de la finalitatea urmărită (asigurarea condiţiilor materiale necesare
pentru ca descendentul major să-şi poată finaliza parcursul educaţional) poate fi sancţionată prin
respingerea cererii de obligarea la plata întreţinerii, chiar dacă descendentul major se află, formal, în
continuarea studiilor. Raportat la prezenta cauză, Tribunalul nu poate reţine însă incidenţa unei atare
fictivităţi în prezenta cauză. Deşi în conformitate cu adeverinţa de la fila 148 d.f. reclamantul a avut în
anul şcolar 2017-2018 un număr de 21 de absenţe nemotivate, acelaşi mijloc de probă atestă că a
respectat programul de studiu şi de frecventare a practicii în unităţile sanitare. Coroborând adeverinţa
cu faptul că reclamantul este şi angajat cu contract individual de muncă, trebuind astfel să-şi împartă
timpul între studii şi muncă, Tribunalul conchide că numărul absenţelor nemotivate nu reflectă o
continuare formală a studiilor doar în scopul obţinerii pensiei de întreţinere.

În al doilea rând, art. 499 alin. 3 C. civ. trebuie privit doar ca o derogare de la condiţia minorităţii, iar nu
ca o excepţie de la regimul general al pensiei de întreţinere în contextul raportului dintre părinţi şi copii.
Cu alte cuvinte, nu se poate conchide, aşa cum sugerează intimatul, că simpla continuare a studiilor
conduce automat la obligarea părinţilor la plata unei pensii de întreţinere. Din contră, pe lângă dubla
condiţie instituită de art. 499 alin. 3 C. civ., respectiv vârsta de maxim 26 de ani şi aflarea în continuarea
studiilor, creditorul trebuie să probeze, în egală măsură, starea de nevoie în care se află şi posibilităţile
debitorului. Singura excepţie, de la regimul general, poate fi dedusă doar prin raportare la art. 525 C.
civ., care prevede doar în cazul minorilor posibilitatea de a-i obliga pe părinţi la plata pensiei şi atunci
când creditorul deţine bunuri din valorificarea cărora şi-ar putea satisface nevoile.

Pe urmă, Tribunalul reţine că art. 529 alin. 1 şi 2 C. civ. este în egală măsură aplicabil indiferent dacă
descendentul este minor sau major. În acest sens, se impune a fi subliniat faptul că alineatul 2 al art. 529
C. civ. prevede o cotă maximală până la care debitorul poate fi ţinut să suporte obligaţia de întreţinere
însă în nici un caz nu se poate afirma că, în mod invariabil, de fiecare dată când se pune problema
stabilirii întinderii unei obligaţii de întreţinere datorată de un părinte copilului, aceasta trebuie
cuantificată la nivelul maximal. Din contră, întinderea obligaţiei se impune a fi stabilită prin raportare la
cele două criterii legale stabilite de legiuitor în alineatul prim, respectiv nevoile creditorului şi mijloacele
debitorului.

Revenind la prezenta cauză, Tribunalul reţine că reclamantul a susţinut că deşi realizează venituri din
muncă, nevoile acestuia nu sunt acoperite din veniturile realizate. Sub acest aspect, singurele cheltuieli
probate de către reclamant sunt cele cu efectuarea studiilor, în cuantum de 950 lei anual (f. 52 d.f.). În
ciuda faptului că principalul motiv invocat de către pârât prin cererea de apel a fost acela că reclamantul
nu a făcut dovada nevoilor sale, reclamantul nu a propus mijloace de probă suplimentare în calea de
atac din care să rezulte starea de nevoie. În plus, dorinţa reclamantului de a se muta singur, pe de-o
parte nu constituie o nevoie actuală, pentru a putea justifica cererea, ci una potenţială şi viitoare, iar pe
de altă parte nu constituie o nevoie reală şi efectivă în sensul 524 C. civ., ci mai degrabă una voluptorie,
atâta timp cât reclamantul locuieşte actualmente cu mama sa şi nu a învederat care ar fi motivele
pentru care s-ar impune să se mute. În plus, Tribunalul nu poate primi aserţiunile reclamantului în sensul
că în raport de datele furnizate de Institutul pentru Cercetarea Calităţii Vieţii o persoană singură ar avea
nevoie de minim 2600 de lei pentru un nivel de trai decent. Trecând peste faptul că suma indicată
conform studiului include şi cheltuieli precum cele cu economisirea, care excedă în mod evident noţiunii
de nevoie în sensul art. 524 C. civ., Tribunalul apreciază că prin articolul 499 alin. 3 şi următoarele
legiuitorul a impus asigurarea de către debitorul întreţinerii a unui S.dard minimal, care să asigure
nevoile de viaţă, excluzând cheltuielile care depăşesc ideea de stare de nevoie. În acest context, nevoile
minime necesare traiului sunt evaluate de legiuitor prin raportare la venitul minim garantat, care, spre
exemplu, în anul 2019, pentru o persoană, este de 141,5 lei. Desigur, asta nu înseamnă că nu se poate
stabili, raportat la cele două criterii, o pensie de întreţinere peste acest nivel.

În continuare, instanţa reţine că deşi reclamantul nu a probat în mod efectiv alte cheltuieli decât cele cu
şcolarizarea, raportat la vârsta acestuia şi la faptul că se află în continuarea studiilor, unele cheltuieli,
precum cele cu achiziţionarea rechizitelor, a hranei şi a îmbrăcămintei se pot prezuma până la o valoare
rezonabilă. De asemenea, deşi nu constituie criteriu expres prevăzut de legiuitor pentru însăşi
dimensionarea obligaţiei de întreţinere, conduita creditorului în raport de debitor constituie totuşi un
element ce trebuie avut în vedere la momentul cuantificării pensiei, în măsura în care nu este de natură
să excludă însăşi obligaţia de întreţinere. În acest sens, art. 526 alin. 1 C. civ. prevede că ,,Nu poate
pretinde întreţinere acela care s-a făcut vinovat faţă de cel obligat la întreţinere de fapte grave, contrare
legii sau bunelor moravuri”. De asemenea, art. 485 C. civ. statuează că ,,Copilul datorează respect
părinţilor săi indiferent de vârsta sa”. Din cuprinsul normelor citate rezultă că descendentul, indiferent
de vârsta sa, datorează respect părinţilor săi, iar atunci când conduita sa ireverenţioasă se constituie în
fapte grave, contrare legii sau bunelor moravuri, acesta este decăzut din dreptul de a mai pretinde
întreţinere. Atunci când fapt nu are totuşi intensitatea necesară pentru a înlătura obligaţia de
întreţinere, instanţa apreciază că aceasta se poate constitui într-un criteriu de analiză mai strictă a
nevoilor creditorului, mai ales în situaţia în care ia forma unor conduite prin care se obstrucţionează
posibilitatea debitorului de a supraveghea asupra existenţei şi întinderii nevoilor creditorului. Sub acesta
aspect, Tribunalul reţine că prin interogatoriul luat în faţa primei instanţe reclamantul a mărturisit că nu
a mai vorbit cu apelantul de aproximativ 5-6 ani şi că refuză să vorbească cu acesta, fără însă a putea
preciza în concret motivele, rezumându-se la a formula nişte acuzaţii generice. Or, o atare conduită
contravine în mod evident obligaţiei de respect pe care copilul o datorează părinţilor săi şi conduce,
indirect, la imposibilitatea oricărei cenzuri din partea apelantului cu privire la modul în care intimatul îşi
configurează starea de nevoie, impunându-se, aşadar, a fi avută în vedere la cuantificarea pensiei.

Faţă de toate acestea, coroborate cu veniturile realizate de intimat conform adeverinţei de la fila 74 d.f.,
cu posibilităţile debitorului şi reţinând obligaţia solidară a părinţilor de a presta întreţinerea, precum şi
veniturile realizate de mama intimatului, Tribunalul apreciază că o pensie de întreţinere lunară în
cuantum de 50 de euro corespunde nevoilor creditorului şi mijloacelor debitorului, motiv pentru care va
admite în parte apelul şi va schimba în parte hotărârea primei instanţe.

De asemenea, având în vedere soluţia pronunţată, în temeiul art. 453 alin. 2 C. proc. civ., instanţa va
compensa integral cheltuielile de judecată.