Christian Mocanu, APOCRIFE ÎN(-)CHIPU(’-’)I(TE).

Note de lectură

Mă socotesc foarte onorat și privilegiat să pot face o recenzie la o lucrare cu tematică creștină de
talia acesteia. Căci ce altă îndeletnicire a unui pământean scoborâtor dintru înălțimi, l-ar putea
califica mai potrivit pe omul făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și cu chemarea de a
se întoarce în casa pe care a părăsit-o, decât aceea de a se pregăti în vederea întoarcerii „acasă”?
Cartea aceasta este un nou apel al lui Dumnezeu la libertatea de alegere a omului, pe care-l
iubește atât de mult încât nu S-a dat înapoi de a-L da la moarte pe propriul Său Fiu, ca să-i
recâștige libertatea de alegere pe care și-a pierdut-o în Eden.
Iar meritul deosebit al acestei lucrări de artă constă tocmai în prezentarea, cu mare succes, a celor
două epoci foarte distincte ale istoriei Dreptei Credințe care, mai târziu, a ajuns să se numească și
Ortodoxă (așa cum vom vedea imediat, aceste două epoci reprezintă cele două căi între care are
omul de ales). A doua epocă este (mai exact, ar fi trebuit să fie) doar o continuare a celei dintâi,
sub titlul celei de a doua. Dar tocmai aici intervine divizarea Dreptei Credințe în două curente
din care, cel de al doilea, în loc de a se continua ca o linie dreaptă sub numele de Ortodoxie,
dimpotrivă, este situat la poziția opusă față de primul, la exact 180 de grade.
Este aici o mare subtilitate pe care, dacă nu o pătrundem până în toată profunzimea ei, și dacă nu
ținem cont de ea, NU vom putea NICIODATĂ să înțelegem NIMIC legat de Dreapta Credință
care s-a continuat prin Ortodoxie. Și asta pentru că Ortodoxia a mutilat-o cât nu se putea mai
mult. Subtilitatea la care mă refer, este următoarea.
Ortodoxia, da, a urmat linia Dreptei Credințe, dar asta NUMAI ÎN SCRIS. Și chiar a păstrat
(aproape) cu toată acuratețea învățăturile SCRISE ale Sfinților Părinți ai Bisericii, preluate de la
Dreapta Credință, a cărei identitate i-a fost redefinită de oameni sub numele de Ortodoxie.
Dar în practică, vai!, Ortodoxia s-a abătut exact la 180 de grade față de Dreapta Credință pe care,
ÎN SCRIS, și mai ales cu gura, pretinde cu toată mândria și cu toată aroganța că o urmează.
Pentru a nu fi nu fi bănuit de subiectivitate, vorbind despre abaterea Ortodoxiei de la Dreapta
Credință pe care, în SCRIS pretinde că o continuă, am să aduc ceva mărturii cu privire la aceste
abateri din partea unor fețe bisericești dintre cele mai remarcabile.
Părintele Noica face următoarea afirmație în Celălalt Noica: „...nu sunt orb ca să nu văd
anumite deformări, care sunt DEVIERI DE LA TRADIȚIA ADEVĂRATĂ și de aceea, noi,
ortodocșii, trebuie să măturăm propria noastră casă.”
Protopresbiter prof. univ. dr. Ioannis Romanides învață în Teologia Patristică că „Dacă cineva
folosește criteriile Sfântului Apostol Pavel ca şi pe cele ale Părinților Bisericii, d. ex., ale Sfântului
Simeon Noul Teolog, va vedea că teologia modernă de azi, care este influențată de teologia rusă,
NU ESTE TEOLOGIE PATRISTICĂ, CI O DEFORMARE a Teologiei patristice...”
Ieromonahul Antonie Romeos, în Ucenicia în fața Crucii spune că „Biserica ajunge să fie
prezentată ca un cadavru al Bisericii lui Hristos”.

1
Dar cum de s-a putut ajunge până aici? Prefața cărții De la Zalmoxis la Gengis Han a lui Mircea
Eliade ne aduce lămuriri, vorbindu-ne despre „procesul de păgânizare a creștinismului
primitiv.”
Și ca să putem cunoaște exact în ce constă acest proces de păgânizare, îl cităm pe preotul Nicolae
Petrescu, care în careta Apostolele duminicale, îl definește astfel: „A fost o măsură pedagogică
de spiritualizare a sărbătorilor păgâne, spre a nu se leza sentimentele păgânilor şi prozeliților
care îmbrățișau creștinismul... Astfel că aceștia au găsit şi aici ‚Rusaliile’ lor, dar într-un duh
cu totul nou... În Biserica noastră, Sâmbăta moșilor, adică ziua de pomenire a moșilor şi
strămoșilor noștri... Se aduc atunci la biserică şi se împart la morminte mâncăruri, fructe, haine
şi vase, oale şi străchini... sub influenta sărbătorii Rosalia de la romani, când se vizitau şi se
încoronau mormintele cu flori.”
Cine m-ar mai putea acuza de exagerare când afirm că Ortodoxia s-a abătut cu 180 de grade de la
chemarea ei de a-i aduce pe păgâni la Hristos, când în loc de a-i aduce pe păgâni la Hristos,
creștinii lui Hristos sunt aduși la păgânism? Da, e adevărat, sărbătorile păgâne au primit nume
creștine. Dar sărbătoritul NU mai este Hristos, ci sunt zeii păgâni cutare și cutare ascunși sub
nume creștine. Și sub proclamarea numelui lui Hristos, Ortodoxia sărbătorește sărbătorile
păgânilor. Asta l-a făcut Antonie Romeos să spună că „Biserica ajunge să fie prezentată ca un
cadavru al Bisericii lui Hristos”.
Pot să mai aduc încă multe alte citate care demască groaznica abatere a Ortodoxiei de la linia
Dreptei Credințe pe care pretinde că o urmează de două mii de ani. Și nici măcar numărul de ani
nu-l spune pe cel adevărat, deoarece ei datează abia după la anul 500 (o să vedem mai jos) – deci
NU de 2.000 de ani, ci numai de 1.500.
Trebuie să se știe că prezentarea Ortodoxiei ca pe o continuare a Dreptei Credințe nu este ideea
mea. Părintele Arsenie Papacioc învață în Singur Ortodoxia că „Etimologia cuvântului Ortodox
arată Dreapta Credință, dreapta slăvire.” Și continuă apoi mai departe cu ceva neasemuit de
frumos și de important, făcându-ne cunoscut că etimologia cuvântului „ortodox” ne prezintă
„adevărul pe care l-a propovăduit HRISTOS, cum ne-a învățat HRISTOS.”
Și la urmă ni se lămurește în chip minunat de ce Ortodoxia se numește „Ortodoxie” și ce
înseamnă ea: „de aceea a și rămas, cu mila lui Dumnezeu, această titulatură: Ortodoxie – în
greacă – este format din două cuvinte: orthos, înseamnă drept, adevărat, și doxa, înseamnă
credință, închinare.”
Iată ce citim și în Dicționarul de Teologie Patristică al pr. Anthony McGuckin: „Cuvântul
«Ortodoxie» vine de la termenul grecesc pentru «învățătura dreaptă» (orthodoxia). El își face
apariția la scriitorii patristici din secolul al V-lea... După secolul al IX-lea, cuvântul ajunge să
fie folosit pentru a desemna curent Biserica ...”
Iată și învățătura cărții Catehismul creștinului dreptcredincios, tipărit cu binecuvântarea ÎPS
Mitropolit Iustin al Ardealului: „Ortodox este acela care are în sufletul său Dreapta Credință ÎN
DUMNEZEU, care se închină după cuviință LUI DUMNEZEU și care trăiește după
PORUNCILE LUI DUMNEZEU.”
Dar, se pune întrebarea, de unde putem să știm care este Dreapta Credință în Dumnezeu, de unde
putem să aflăm cum să ne închinăm după cuviință lui Dumnezeu și cum să trăim după poruncile
lui Dumnezeu? Răspunsul este: din Sfânta Scriptură. Dar, din nou, ca să nu fiu bănuit de

2
subiectivitate, am să citez aici învățăturile câtorva dintre cele mai mari somități ale Ortodoxiei
care lămuresc că Sfânta Scriptură este răspunsul.
Primul și cel mai autorizat răspuns îl luăm din gura ierarhului Bisericii din toate vremurile,
Sfântul Ioan Gură de Aur, care astfel ne învață în Omilia XIII-a la Corinteni: „Lăsând la o parte
ce gândește cutare sau cutare, TOATE SĂ LE CERCETAȚI ŞI SĂ LE CĂUTAȚI ÎN SFINTELE
SCRIPTURI, şi, găsind ACOLO ADEVĂRATA BOGĂȚIE, pe aceasta să o vânăm, ca astfel să ne
bucurăm şi de veșnicele bunătăți.”
Oricât de straniu și de necrezut ar părea, chiar patriarhul BOR spune exact același lucru. El însuși
a plasat acest citat pe paginile Sfintei Scripturi Ortodoxe pe care a tipărit-o. Și nu se mulțumește
numai să-l citeze pe Ioan Gură de Aur, ci adaugă propriile cuvinte ale Prea Fericirii Sale la
pagina 8 (ediția 2008), în Cuvânt înainte: „Baza cultului Ortodox este Sfânta Scriptură.”
Ce să mai zicem apoi de, așa cum i se zice His Excellency, the Most Reverend Metropolitan,
Kallistos Ware al Angliei – profesor la Oxford tu toate titlurile academice și teologice ale
vremii? A fost unul dintre cei mai apropiați prieteni ai lui Dumitru Stăniloae, până la punctul de
a fi dorit să-i traducă lucrările în limba Engleză.
Iată ce învață această mare somitate a teologiei Ortodoxe moderne, în The Orthodox Church,
despre sursa din care trebuie să se inspire Ortodoxul pentru a învăța care este Dreapta Credință
ÎN DUMNEZEU, închinarea după cuviință LUI DUMNEZEU și trăirea după PORUNCILE LUI
DUMNEZEU: „Biserica creștină este Biserica Scripturii: Ortodoxia crede aceasta
tot atât de puternic, dacă nu chiar cu mai multă tărie decât protestanții. Biblia
este expresia supremă, forma superlativă a revelației lui Dumnezeu făcută rasei
umane, iar CREȘTINII TREBUIE SĂ FIE ÎNTOTDEAUNA ‚OAMENI AI
CĂRȚII’ (cărții Scripturii, n.a.).”
Aș putea să aduc încă multe alte mărturii care să cimenteze cât se poate de adânc înțelegerea că
ADEVĂRATA Ortodoxie înseamnă NIMIC altceva, nici în plus și nici în minus, decât Sfânta
Scriptură. Din Scriptură, și NUMAI din Scriptură, învață ADEVĂRATUL ortodox care este
Dreapta Credință ÎN DUMNEZEU, cum să se închine după cuviință LUI DUMNEZEU și cum
să trăiască după PORUNCILE LUI DUMNEZEU.” Dar trebuie să mă opresc undeva.
Iar dacă e să arătăm în câteva cuvinte cum privește Ortodoxia pe aceia care îndrăznesc să adauge
ceva la cuvintele Scripturii, să scadă ceva din cuvintele Scripturii sau să altereze într-un fel ori
altul înțelesul textului sacru, am să amintesc Enciclica tuturor Ortodocșilor de pretutindeni de la
1848 care iată ce învățătură ne dă la paragraful 20:
„Și ținem mărturisirea pe care am primit-o curată de la atâția bărbați, evitând ORICE
INOVAȚIE CA PE O ÎNSUFLEȚIRE A DIAVOLULUI; cel care primește inovație vădește
nedesăvârșită Credința Ortodoxă cea propovăduită. Dar aceasta este pecetluită ca
DESĂVÂRȘITĂ, NESUFERIND NICI MICȘORARE, NICI ADĂUGIRE, NICI VREO
SCHIMBARE OARECARE, și CEL CE ÎNDRĂZNEȘTE SĂ FACĂ SAU SĂ SFĂTUIASCĂ SAU
SĂ CUGETE LA ACEASTA A ȘI TĂGĂDUIT CREDINȚA LUI HRISTOS, S-A ȘI PUS DE
BUNĂVOIE ANATEMEI VEȘNICE, pentru blestem împotriva Duhului Sfânt, ca și cum n-ar fi
vorbit drept în Scripturi și prin Sinoadele ecumenice.”

3
Voi spune câteva cuvinte și despre cum arată și funcționează în practică Biserica Ortodoxă a
zilelor noastre, față de ceea ce se vorbește despre ea în SCRIS că ar trebui să fie. Aduc aici un
citat al ÎPS Teofan, mitropolitul Moldovei și Bucovinei, cules dintr-o postare YouTube, care, pe
lângă întărirea autorității dumnezeiești a Sfintelor Scripturi, vorbește despre Scriptură și în relație
cu Biserica:
„Constituția Bisericii este dumnezeiasca Scriptură. Sfânta și dumnezeiasca Scriptură este
izvorul a TOATĂ înțelepciunea, a TOATĂ călăuzirea, a TOT binele și a TOT harul.... Încât noi
cei care îndrăznim a ne numi creștini, această identitate de creștini trebuie să fie în conformitate
cu constituția noastră, adică cu Sfânta Scriptură. Și orice spune dumnezeiasca Scriptură că este
bine, se cuvine ca omul să urmeze. Și orice se spune în dumnezeiasca Scriptură că este rău și
cale rătăcită, omul trebuie să evite pentru că se află în rătăcire.
Sfântul Antonie cel Mare, în veacul III, începutul veac. IV, întrebat de un creștin cu privire la ce
trebuie să facă pentru a se mântui, Sf. Antonie îi spune 3 lucruri, dintre care unul este acesta:
‚orice faci, să aibă mărturie în Scripturi...’ Adică orice faci în viață, se cuvine să te gândești:
acest lucru se potrivește adevărului Scripturii?... Dacă am avea Sfânta Scriptură la rădăcina
vieții noastre nu am mai avea nevoie de nimic altceva.”
Și vorbind apoi mai departe despre relația Bisericii cu Scriptura face următoarea remarcă: „Sf.
Scriptură ne arată cum trebuie să fie o parohie, cum trebuie să fie o Biserică...”
Și pentru că vorbim despre Biserică, voi adăuga un citat al Sfântului Ignatie Briancianinov, care
spune că „ea, Sfânta Biserică, nu face decât să urmeze neabătut învățăturii lui Dumnezeu despre
lucrările lui Dumnezeu cele descoperite ei de către Dumnezeu însuși! Credem că putem ști
despre Dumnezeu numai ceea ce Dumnezeu a binevoit să ne descopere! ...”
Ia acum o Constituție a bisericii în mână – adică o Biblie deschisă, găsește ce spune ea despre
cum trebuie să arate biserica și cercetează. Ai să te convingi atunci despre ce se ZICE despre
biserica Ortodoxă, și ce este biserica Ortodoxă.
Să ne întoarcem acum la cartea APOCRIFE ÎN(-)CHIPU(’-’)I(TE) a poetului Christian Mocanu.
Autorul a prins foarte bine secvențe inedite din ambele, hai să le numim variante ale Ortodoxiei
– adică cea autentică, propovăduită în SCRIS, și cea care se practică pe piața de obște a zilelor
noastre între care, așa cum am arătat deja, este o deosebire ca de la cer la Pământ. Autorul a
reușit să le transmită, alternativ, într-un mod cu adevărat artistic. Vom vorbi întâi despre Dreapta
Credință.
Adevărul de temelie al Dreptei Credințe pe care Ortodoxia – cel de al doilea nume al Dreptei
Credințe, l-a „pierdut” pe drum este menționat de autor la pagina 38 prin cuvintele „cum nù
poate-un òm , în gândírea adấncă, găsì îndrumárea spre Cắile Sfínte ..” Acesta e adevărul: omul
nu numai că NU poate găsi îndrumarea spre cele sfinte, ci chiar fuge de Dumnezeu cât îl țin
picioarele. După ce au păcătuit în grădina Edenului, citim la cartea Facerea 3:8 că „s-au ascuns
Adam și femeia lui din fața lui Dumnezeu printre pomii din grădină.” Apoi când, din nou, tot
Dumnezeu ia inițiativa și îl vizitează pe om pe Pământ, omul nu găsește să facă ceva mai
„merituos” pentru Dumnezeul care l-a făcut și care-l caută întru mântuire, decât să-L omoare pe
cruce.
Apoi, după ce omul și-a dat toate examenele, Dumnezeu a trimis pe Duhul Său cel Sfânt pe
Pământ (în urma și ca rezultat al curățirii Pământului prin sângele Mielului lui Dumnezeu) și tot
El, Duhul Sfânt al lui Dumnezeu face lucrarea de trezire a omului la realitatea pierzaniei lui,
4
oferindu-i iertarea și curățirea de păcat prin sângele Mielului lui Dumnezeu. Omului nu-i mai
rămâne acum decât să-și recunoască păcatul, să fie iertat și să devină fiul lui Dumnezeu.
Păcătosul care-și recunoaște acum păcatul prin parcurgerea celor doi pași rânduiți de Iisus la
Marcu 1:15 (pocăință și credință în Evanghelie), și cel al treilea de la Marcu 16:16 (botezul
DUPĂ credință), acela este primit înaintea lui Dumnezeu în calitatea de fiu născut din Dumnezeu
(Ioan 1:11-13).
Autorul prinde apoi un alt adevăr de tot atâta importanță în domeniul mântuirii evocând (la
pagina 48) episodul consumat la Luca 21:2 în care văduva săracă a aruncat „TOT ce avea pentru
viață” prin versurile acestea: „.. Acèi înstărìți ’și-oferíră prisósul !//Sireáca feméie își déte
folósul !..”
Aici este evidențiată taina mântuirii noastre. Dumnezeu a decretat moartea ca plată a păcatului
(Romani 6:23). Iar cine vrea să învieze împreună cu Hristos la o viață nouă, trebuie să moară
împreună cu Hristos față de viața cea veche. Omul viu nu înviază, numai mortul înviază. Iar
episodul descris mai sus tocmai acest adevăr îl portretizează. Moartea față de omul cel vechi este
portretizată aici prin aceea că femeia a dat TOT ce avea ca să mai trăiască.
Al treilea adevăr al Dreptei Credințe, dar care s-a „strâmbat” după ce și-a schimbat numele în
Ortodoxie, este amintit la pagina 55 prin cuvintele „–...Să-’mi dàți înapòi toată jèrtfa de
sấnge !.. //E Zíua de-Apòi!.. Adevắrul vă-ajúnge !..” Autorul a prins foarte bine aici adevărul lui
Dumnezeu potrivit căruia NIMENI nu merge în iad pentru păcatele săvârșite. Păcatele întregii
lumi au fost deja judecate pe crucea Golgotei prin sângele Mielului nevinovat. Iar iertarea de
păcate se obține prin cruce, așa cum arată poetul prin rândurile „prin crúce păcátele-au, toáte,
iertáre !..” (pagina 94). Ci în iad merg NUMAI aceia care au refuzat iertarea lui Dumnezeu lucrată
prin sângele Mielului și care vor să-și câștige mântuirea prin faptele și străduințele lor. Dar asta e
nebunia și drăcovenia Satanei. Păi dacă Dumnezeu NU l-a iertat nici chiar pe Fiul Său din
pricina noastră pe care ne luase în El ca un înlocuitor al nostru când a fost răstignit, cum ar putea
acum să ne ierte pe noi, care SUNTEM făptașii de drept și de fapt ai păcatelor?! Și tocmai asta
vor să arate versurile amintite: Dumnezeu nu întreabă de păcate, ci ne întreabă ce am făcut cu
Iisus pe care L-a răstignit El pentru noi? L-am primit noi prin pocăință, credință în Evanghelie și
botezul DUPĂ pocăință – Marcu 16:16? Întrebarea lui Pilat de acum două mii de ani pe care o
găsim la Matei 27:22: „Dar ce să fac cu Iisus care Se cheamă Hristos” va fi adresată de
Dumnezeu FIECĂRUI BĂRBAT ȘI FEMEIE din neamul omenesc în ziua judecății, dar sub
forma asta: „Ce AI FĂCUT cu Iisus Hristos când ai fost pe Pământ?” Și ce o să răspunzi? Ai să-I
spui lui Dumnezeu că tu ai avut ceva mai bun de adus decât pe Fiul Său?! Și că n-ai avut nevoie
de Mielul cel Sfânt al lui Dumnezeu ca să-ți curețe păcatele pentru că tu, cel care ești născut în
păcat și în fărădelegi (Psalmul 50:6) ai putut aduce fapte mai bune și mai sfinte decât era Fiul lui
Dumnezeu?! Ești sigur?
Vorbind despre varianta câștigării mântuirii prin fapte, iată ce învață Sfântul Ignatie
Briancianinov, născut la 1800, Sfânt al Bisericii Ortodoxe Ruse, episcop de Caucaz, prăznuit la
30 aprilie:
„Ce spectacol vrednic de plâns, și de plâns în hohote: creștinii care nu știu în ce constă
propriu-zis creștinismul!...
Creștinilor! Voi vorbiți despre mântuire dar habar nu aveți ce este mântuirea, de ce au
nevoie oamenii de mântuire și, în sfârșit, nu-L cunoașteți pe Hristos – SINGURUL MIJLOC
AL MÂNTUIRII NOASTRE! Mântuirea constă în restituirea părtășiei cu Dumnezeu.

5
Această comuniune a fost pierdută de întregul neam omenesc prin căderea în păcat a proto-
părinților. Tot neamul omenesc e o categorie de ființe pierdute. Pieirea este domeniul
tuturor oamenilor, atât a celor virtuoși cât și a răufăcătorilor. Ne zămislim în fărădelegi, ne
naștem în păcat... Ca să se refacă comuniunea omului cu Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, ca
omul să obțină mântuirea era necesară răscumpărarea. Răscumpărarea neamului omenesc
a fost săvârșită nu de un înger, nu de un arhanghel, nu de vreo ființă și mai înaltă dar
mărginită si creată – ci a fost săvârșită de însuși nemărginitul Dumnezeu...
Pedepsele – partea neamului omenesc, au fost înlocuite cu pedeapsa luată de El; lipsa
meritelor omenești a fost înlocuită de vrednicia Lui infinită. TOATE FAPTELE BUNE
OMENEȘTI NEPUTINCIOASE, POGORÂTOARE ÎN IAD AU FOST ÎNLOCUITE CU O
SINGURĂ FAPTĂ BUNĂ, PLINĂ DE PUTERE: CREDINȚA ÎN DOMNUL NOSTRU IISUS
HRISTOS. Când iudeii L-au întrebat pe Domnul: ‘Ce să facem ca să facem lucrurile lui
Dumnezeu?’ Domnul le-a răspuns: ‘acesta este lucrul lui Dumnezeu, să credeți în Cel pe
Care l-a trimis El’ (Ioan 6, 28, 29).
BISERICA A RECUNOSCUT ÎNTOTDEAUNA CĂ EXISTĂ UN SINGUR MIJLOC DE
MÂNTUIRE: RĂSCUMPĂRĂTORUL! Ea a recunoscut că cele mai mari virtuți ale firii
căzute pogoară în iad.
Creștini! Cunoașteți pe Hristos! Înțelegeți că voi nu-L cunoașteți, că vă lepădați de El
socotind mântuirea posibilă fără El, pentru niscaiva fapte bune! ‘Căci socotim’ – zice
Sfântul Apostol Pavel – că prin credință se va îndrepta omul, fără faptele Legii’ (Romani 3.
28). ‘Căci dreptatea lui Dumnezeu vine prin credința în Iisus Hristos, pentru toți și peste
toți cei ce cred, căci nu este deosebire. Fiindcă toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui
Dumnezeu; Îndreptându-se în dar cu harul Lui, prin răscumpărarea cea în Hristos Iisus.’
(Romani 3,22-24).
Adânciți-vă în cercetarea Noului Testament și în general a întregii Sfintei Scripturi: veți
găsi că se cere împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, că NUMAI ACEASTĂ ÎMPLINIRE
ESTE NUMITĂ FAPTĂ BUNĂ, Că NUMAI PRIN ÎMPLINIREA PORUNCILOR LUI
DUMNEZEU CREDINȚA ÎN DUMNEZEU SE FACE VIE, CA UNA CE E LUCRĂTOARE:
fără aceasta e moartă, lipsită fiind de orice mișcare.
Evanghelia ne învață că prin cădere noi ne-am agonisit o rațiune pervertită, că rațiunea
firii noastre căzute, oricât de valoroasă ar fi prin natură, oricât de ascuțită ar fi prin
învățătura lumească, își păstrează caracterul căpătat prin căderea în păcat, și continuă să
rămână o rațiune pervertită....
Ea, Sfânta Biserică, nu face decât să urmeze neabătut învățăturii lui Dumnezeu despre
lucrările lui Dumnezeu cele descoperite ei de către Dumnezeu însuși! Credem că putem ști
despre Dumnezeu numai ceea ce Dumnezeu a binevoit să ne descopere! ...”
Omul NU va fi judecat NICIODATĂ pentru păcatele lui oricât de oribile ar putea fi ele. Omul
NU merge în iad din pricina păcatelor lui. Niciun om, dintre cele peste 100 de miliarde de
oameni care au populat Pământul (așa se estimează), NICIUNUL dintre ei NU merge în iad
pentru că a făcut păcate – ci NUMAI, dar NUMAI pentru că L-a nesocotit pe Fiul lui Dumnezeu
(Ioan 12:48).
Așa cum am arătat mai sus, cartea de față ne prezintă nu numai doctrina Dreptei Credințe de la
început ci, deopotrivă, și doctrina „strâmbă” a Ortodoxiei prin care se continuă. Am zis

6
„strâmbă” deoarece, în loc să se continue pe linie dreaptă, așa cum îi e și numele, s-a „strâmbat”,
și încă de-a binelea. Am notat astfel în cartea de față cinci cazuri care evidențiază respectiv cinci
„strâmbături” sau abateri ale Ortodoxiei de la Dreapta Credință, pe care ar fi trebuit să o continue
neștirbită. Le găsim la paginile 7, 93, 101, 102 și 104.
Dar înainte de a vorbi despre acelea, trebuie să vedem mai întâi cum a ajuns Ortodoxia să se
„strâmbe”, și mai ales, atât de grav încât s-a întors de-a dreptul împotriva liniei de origine a
Dreptei Credințe? Sfântul Ipolit Romanul (apud revista Ortodoxia 1982) ne face cunoscut că
„numeroase erezii s-au înmulțit pentru că conducătorii unor grupări creștine nu au voit să
predice învățătura Apostolilor, ci au făcut ce au voit după plăcerea lor, nu ceea ce trebuie. ” Iată
ce ne scrie și pr. profesor Nicolae Petrescu în Explicarea apostolelor duminicale:
„A fost o măsură pedagogică de spiritualizare a sărbătorilor păgâne, spre a nu se leza
sentimentele păgânilor și prozeliților care îmbrățișau creștinismul... Astfel că aceștia au găsit și
aici «Rusaliile» lor, dar într-un duh cu totul nou... În Biserica noastră, Sâmbăta moșilor, adică
ziua de pomenire a moșilor și strămoșilor noștri... Se aduc atunci la biserică și se împart la
morminte mâncăruri, fructe, haine și vase, oale și străchini... sub influența sărbătorii Rosalia de
la romani, când se vizitau și se încoronau mormintele cu flori.”
Observați? Așa a ajuns de s-a „strâmbat” Dreapta Credință după ce și-a schimbat numele în
Ortodoxie cam pe la anii 500 d. H.
Găsim astfel la pagina 7 sintagma „Lumínă s’-adùc – să-’ndrèpt răutátea din Neámuri.” Potrivit
Dreptei Credințe din care se trage Ortodoxia, Iisus NU a venit să „îndrepte” păcatul omenirii.
Căci potrivit dreptarului Dreptei Credințe de la Romani 6:23, plata păcatului este moartea, NU
îndreptarea. Și pentru că singura cale de reabilitare a omului era moartea, a venit Mielul lui
Dumnezeu Cel sfânt, Și-a vărsat sângele Lui sfânt ca înlocuitor al omului păcătos, iar acum,
omul care vrea să accepte sângele curățitor al Mielului lui Dumnezeu, este înviat la o viață nouă
de fiu al lui Dumnezeu, născut din Dumnezeu (Ioan 1:11-13).
La pagina 93 avem învățătura despre moaște, la 101 o minune, la 102 o evanghelie care NU este
în Evanghelii și la 104 niște pilde ale lui Toma zis Geamănu’ care NU sunt în Evanghelie.
Toate acestea sunt „minuni” și fapte străine de dreptarul Dreptei Credințe a cărei continuare
susține cu mândrie Ortodoxia de azi că ar fi. În timp ce dreptarul Dreptei Credințe arată că
Dumnezeu chiar a omorât pe niște oameni care mâncau mâncare jertfite morților (Psalmul
105:28-29), Ortodoxia face pomeni la morți.
Cât despre moaște, iată ce citim la Iezechiel 9:7: „Apoi le-a zis: «Întinați templul, umpleți curțile
cu uciși și ieșiți!” Din acest text tragem concluzia că, dacă prezența unui mort în curtea templului
spurca nu numai curtea, ci chiar și templul din incinta curții, cu atât mai mult va fi spurcată
biserica prin aducerea unui cadavru în interiorul ei, așa cum se procedează în Ortodoxie.
Prezența în biserică a oaselor așa-zis sfinte spurcă biserica și pe cei ce intră în biserică.
Într-adevăr, cartea aceasta ne aduce lumina doctrinei Dreptei Credințe prin care omul are acces la
mântuire, versus doctrina „strâmbei” credințe infiltrată de conducătorii unor grupări creștine
care nu au voit să predice învățătura Apostolilor, ci au făcut ce au voit după plăcerea lor, nu
ceea ce trebuie, așa cum spune Sfântul Ipolit Romanul.
Ernest Herman.