Cocoșul de munte este un membru cu greutate al familiei galinaceelor, fiind cea mai

mare specie de cocoși. Face parte din aceeași familie cu prepelița și potârnichea, fiind însă mai
mare decât acestea.

Cel mai frecvent îl găsim în Piatra Craiului, Bucegi, Postăvaru, Piatra Mare, Ciucaș,
Făgărașului, în pădurile din Carpații Moldovei, în Munții Banatului și în Apuseni.

Datorită dimensiunilor mari ale corpului și anvergurii aripilor, cocoșii evită pădurile
tinere și dese atunci când zboară. Penele produc un sunet ca de șuierat în timpul zborului.

Cocoșii de munte nu sunt buni zburători datorită greutății corporale mari și aripilor
scurte. În timpul decolării ei produc un zgomot ca de tunet, care descurajează prădătorii.
 Este greu de văzut, dar poate fi admirat în intervalul aprilie-mai, când se desfășoară
împerecherea. Numită și rotitul cocoșilor de munte, ea se petrece în locuri păstrate de la an la
an, numite bătăi.

Are aripi puternice; penajul îmbină culori cu diferite nuanțe, preponderent negru și
albastru închis, cu strălucire metalică.
 Primăvara și vara se hrănește cu frunze, tulpini și flori sau cu fructe de pădure (afine,
merișoare) și mai rar cu insecte, care sunt preferate de pui. Toamna se strâng sus în afinișuri,
consumând fructele.

Cele mai mari amenințări la adresa cocoșului de munte sunt degradarea habitatului sau
vânatul, distrugerea pădurilor, poluarea, incendiile de pădure.

Cocoşul de pădure poate trăi până la 18 ani.

 Dropia e o pasăre rară, dispărută din multe țări europene.

Este cunoscută încă din Antichitate, când din oasele de dropie erau confecţionate unelte
şi alte obiecte.

În 1522, voievodului Transilvaniei, Ioan I Zápolya, servește carne de dropie.

 Este întâlnită mai ales în Banat, Transilvania, Câmpia Română, Dobrogea.

În 1930, printr-o lege, dropia a fost trecută în rândul monumentelor naturii.

Treptat, polulaţia de dropii scade, iar în 1988 mai erau doar 48 păsări în ţara noastră. Se
consideră că, după anii 1990, dropia a dispărut cu totul din România.

În prezent, dropia vine în ţara noastră doar ca o pasăre migratoare şi este întâlnită în
jud. Bihor (cam 40- 50 exemplare).

Dropia are picioarele lungi cu trei degete, ale căror gheare sunt prevăzute cu
niște ”pernuțe” musculoase, ceea ce le ajută să alerge bine.
 Dropia este pasărea cea mai grea care se poate înălța în zbor. Zboară cu greu, dar,
totuşi, atinge viteze de circa 60 km/h. Chiar dacă sunt capabile de zbor, dropiile petrec mult
timp pe sol, având picioare adaptate alergatului - au doar trei degete. În caz de pericol fug
sau se ghemuiesc la pământ, unde, datorită culorii lor protectoare, adesea rămân neobservate
de cel de le
urmărește.

Păsările adulte se hrănesc, mai ales, cu vegetale. Vara consumă insecte, amfibii, reptile,
rozătoare și chiar păsări mici. Puișorii se hrănesc, de regulă, cu insecte.
 În privința aspectului, seamănă cu un curcan. Femela cântărește 4-7 kg, iar masculul
12-16 uneori până la 20 kg. Masculul de dropie este cea mai masivă pasăre din Europa. altă
caracteristică reprezentativă pentru masculi sunt mustățile, care cresc de-o parte și de alta, la
baza ciocului.

Perioada de cuibărit începe în martie. Femela depune în mod obişnuit 2 ouă de culoare
verzuie.
 Denumirea se datorează picioarelor sale lungi si roşii.

Este o pasăre migratoare. Ajunge în România în aprilie si pleacă spre locurile de

iernare în octombrie. Trăieşte în jurul marilor lacuri.

Este răspândit în sudul şi vestul Europei, Asia şi Africa.

La noi în ţară, poposeşte în Dobrogea, în zonele pline de lacuri şi în Delta Dunării.

Este o specie sociabilă, care se deplasează de obicei în stoluri mici (de până la 15
exemplare), dar şi efective mai mari de câteva sute până la 1000 de păsări în timpul
migrațiilor, în timpul iernii şi în locurile de înnoptare.
 Mănână nevertebrate mici, moluşte, viermi, insecte, crustacee, folosind ciocul său lung.
Are un văz foarte bine dezvoltat, fapt ce ii permite să vâneze pe timp de noapte.

Penajul său este alb, cu aripile şi spatele de culoare neagră, are ciocul destul de lung,
negru şi subtire la vârf. Este o pasăre elegantă datorită picioarelor sale.

Femela depune ouă o singură dată pe an, la sfârşitul lunii aprilie.

 Duşmanii naturali ai piciorongului sunt porcii domestici, vulpile, şacalii, dar şi secarea
habitatelor lor sau inundarea exagerată, schimbarea utilizării terenurilor, desecarea etc.
 Este o pasăre răpitoare, de mărimea unei turturele.

În România are o răspândire largă în Transilvania și nordul Moldovei, dar şi în

Dobrogea.

Este o pasăre sedentară și preferă în general locurile deschise, cum ar fi pășunile și

fâneţele în care sunt neapărat prezente puncte mai înalte de observaţie. Stă adesea în vârful
unui copac. Pândește prada de la înălțime, uneori din zbor staționar, și o vânează chiar și la
punct fix;
 Sfrânciocul mare se hrănește în principal cu vertebrate mici și artropode mari.

Are o dungă neagră peste ochi. Coada este lungă, neagră cu margini albe.

Specia poate fi observată în timpul iernii, începând cu luna noiembrie și până la început
de martie.
 Specia contribuie la controlul şi limitarea populațiilor de nevertebrate, în special
insecte, precum a rozătoarelor.

Amenințările principale ale acestei specii sunt agricultura intensivă și schimbările

climatice.
 Sunt păsări răpitoare de noapte şi se hrănesc, ca și bufnița, cu mamifere mici, în
special cu șoareci.

În România, huhurezul este o specie mai rară, având populatii relativ reduse în toate
zonele de răspândire. Preferă pădurile dese din zona de deal şi de munte, mai ales pe cele de
conifere.

Seamănă cu bufniţele, având cu capul mare şi discuri faciale în jurul ochilor, astfel
încât capul pare aplatizat în faţă.
 Zborul este asemănător celorlalte bufniţe, fiind lipsit de zgomot.

Are un colorit uniform cenuşiu cu striaţii mai închise, deosebindu-se de alte bufniţe
prin lipsa smocurilor de pene de pe creştet si prin coada lungă. Ochii sunt negri.