Cartea Lui Dan, Un Fost Anxios, Volumul 2-PDF-securizat

ATENTIE!!!
Toate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei cărți nu poate fi reprodusă sub
nicio formă fără permisiunea scrisă a autorului.
Această carte este doar pentru scop informativ. Autorul recomandă

cititorilor cu anxietate și/sau depresie să apeleze la ajutor specializat de la
profesioniștii autorizați din domeniu, care pot evalua corect starea de sănătate
fizică și/sau psihică a acestora, le pot oferi un diagnostic corect și le pot
Purchased
prescrie unby Roxanaîn Hotnog
tratament Roxana,
acest sens, roxana.hotnog1@gmail.com
medicamentos, și/sau psihologic . #17378
Autorul oferă informațiile EXCLUSIV pe baza propriei experiențe avute cu

anxietatea/depresia din viața acestuia. NU este de specialitate și NU pretinde
că este de specialitate.
Cartea lui Dan, un FOST anxios
Volumul II
Purchased by Roxana Hotnog Roxana, roxana.hotnog1@gmail.com #17378
Autor: DAN O.
Brașov, 2022
Semnat digital de Dan O.

DN: cn=Dan O., o=Dan
O., ou=Dan O. (1251 D-
ta),
email=danolteanu02@g
mail.com, c=RO
Data: 2022.04.27
17:08:03 +03'00'
1
"Când sufletul mi-a fost prins în cătușă,
Tu, înger pogorât din lumi îndepărtate,
M-ai adunat din propria-mi cenușă
Am renăscut și am mers mai departe."
Versuri de Cristina Florina Râpaș
2
3
“Cât de frumos sună glasul oamenilor când spun ceva adevărat, când
smulg ceva din ei și-l întind altora ca pe-o ofrandă: <<ține, ia, acesta e
sufletul meu.>>”
Ileana Vulpescu, Arta conversației
4
Mulțumesc din inimă:
Ramonei, soției mele... Nu ți-am spus

despre scrierea primului volum decât
ulterior, dar m-ai înțeles, așa cum ai făcut
întotdeauna...
Iți mulțumesc pentru tot ce faci pentru mine, în fiecare zi, pentru
faptul că ai fost alaturi de mine, mai ales în clipele acelea urâte din
viața mea, dar acum vreau să-ți mulțumesc pentru înțelegerea de care
ai dat dovadă în ultimii ani. Sunt convins că oamenii pe care i-am
ajutat iți mulțumesc și ei, la rândul lor, pentru că timpul pe care l-am
dedicat lor a fost, practic, și din partea ta. Am acceptat amândoi ca
timpul nostru, în familie, să fie puțin mai scurt și pentru asta, iți
mulțumesc din suflet încă o dată. Ai înțeles că tot ce fac acum este
pentru o cauză nobilă.
Trebuie să spun că atât volumul I al cărții, cât și volumul II (cel

prezent) sunt bazate, în principal, pe propria experiență pe care am
avut-o cu anxietatea și depresia, dar o influență foarte mare în scrierea
acestor cărți au avut-o și oamenii cu care am interacționat de-a lungul
aniilor precedenți. Dragilor, eu vă transmit un mare “mulțumesc”
pentru tot sprijinul pe care mi l-ați acordat în toți acești ani.
Dintre aceștia, pentru ajutor, pentru apreciere, dar și pentru

constructiva critică, țin neapărat să le mulțumesc din tot sufletul
următoarelor persoane:
- C. Alexa. - primul om care m-a văzut în realitate. Știu că am învățat

multe în urma discuțiilor cu tine. Sunt sigur că și tu...
- Lăcrămioarei Dragomir (Maya) -a doua persoană cu care m-am văzut

(live). Prieteniile adevărate chiar se pot dezvolta din online. Acum sunt
absolut convins de acest lucru...
5
- Lui Carmen Alina I.D., o tânără mare scriitoare în devenire, autoarea
cărților ”Fii Lună” și ”Amicii”, care m-a sfătuit și mă sfătuiește în
continuare...Iți mulțumesc din suflet și-ți urez mult succes pe mai
departe!
- Cristinei Râpaș, pentru sprijin, dar mai ales pentru versurile frumoase
pe le creezi.
- Lui Claudiu (știe el cine), pentru implicarea în acest proiect. Povestea

ta este incredibilă și-ți mulțumesc că ai împărtășit-o cu noi în această
carte. Ești și un bun critic. Chiar aveam nevoie de un om ca tine în
această lucrare.
- Georgianei Olteanu, căreia îi mulțumesc pentru încrederea pe care

mi-a acordat-o în toți acești ani...
- Ștefaniei Grecu. Știu că în ultima perioadă nu am prea interacționat,

dar vei rămâne mereu în atenția și în sufletul meu.
- Lui Pictor Daniel Turliu, căruia îi mulțumesc pentru recenziile

pozitive și pentru recomandări. Tu n-ai avut probleme de anxietate sau
de depresie, dar mi-ai apreciat munca, iar pentru mine aceasta a fost o
dovadă că proiectul meu a fost si este într-adevăr util. Pe această cale,
îți transmit și eu ceva: “Jos pălăria” pentru talentul genial pe care îl ai!
Din păcate, nu am spațiul necesar aici pentru a-i menționa pe fiecare

dintre oamenii care mi-au fost alături, iar pentru acest lucru îmi cer
iertare. Trebuie să spun că am primit foarte multe feedback-uri legate
de primul volum, “Cartea lui Dan, un fost anxios”, majoritatea fiind
pozitive. Vă mulțumesc și pentru sugestii și să știți că am ținut cont de
absolut toate în această nouă carte. M-ați împins de la spate să creez
acest nou volum și sper să nu vă dezamăgesc.
Oameni dragi, vă mulțumesc din suflet pentru apreciere, pentru

faptul că ați crezut în mine și vă dedic această nouă carte vouă!
6
Cuprins
Prosopopoeia (personificare)......................................................................10
Recenzii “Cartea lui Dan, un fost anxios”, volumul întâi.......................15
Povestea lui Cezar.........................................................................................23
Cuvant înainte................................................................................................31
Purchased by Roxana
Despre volumul Hotnog Roxana, roxana.hotnog1@gmail.com #17378
al doilea.............................................................................34
Ce este anxietatea, de fapt? Când este rea și când este bună?................43
Partea întîi..................................................................................................... 47
Despre mine, misteriosul Dan, un FOST anxios.......................................47
Tehnica „HAI”...............................................................................................49
Povestea mea (mai amplă) sau Cum am aplicat concret tehnica

“HAI”..............................................................................................................58
Nu te lupți singur cu anxietatea................................................................106
Cazul lui Radu.............................................................................................106
Cazul Mirelei...............................................................................................107
Cazul lui Marcel..........................................................................................109
Cazul lui Silviu............................................................................................110
Partea a doua. Situații de viață..................................................................112
Povestea lui Ovidiu și cum a reușit el......................................................112
7
Povestea Mirelei și cum a reușit ea..........................................................117
Povestea lui Robert și cum a reușit el......................................................128
Povestea Mariei și cum a reușit ea...........................................................142
Povestea lui Marian și cum a reușit el.....................................................158
Povestea Irinei și cum a reușit ea.............................................................173
Povestea lui Claudiu și cum a reușit el...................................................189
Partea a III-a
Purchased - Răspunsuri
by Roxana și sfaturi........................................................195
Hotnog Roxana, roxana.hotnog1@gmail.com #17378
Raspunsurile lui Dan.................................................................................195
45 de sfaturi scurte din partea lui Dan....................................................202
Anxietatea și depresia pot fi eliminate complet și

definitiv.......................................................................................................210
Sursele de inspirație...................................................................................212
8
“Am început să văd depresia și anxietatea ca pe niște
reinterpretări ale aceluiași cântec de către formații diferite.
Depresia este o versiune lentă, cântată de o trupă emo, iar
anxietatea este o versiune plină de răcnete, cântată de o trupă
heavy metal, însă partitura care stă la baza lor e aceeași. Nu sunt
identice, dar sunt îngemănate.” Johann Hari, Legături pierdute
9
Prosopopoeia (personificare)
Anxietatea și verișoara ei, Depresia, se întâlneau din nou, așa cum

făcuseră în ultimele sute sau mii de ani, pentru a discuta despre
realizările lor în lume. Se vedeau lunar, o dată la casa Anxietății din
parcul Yellowstone din America de Nord, iar o dată la casa Depresiei,
situată undeva în deșertul Gobi din Asia. Anxietății îi venise acum
rândul să-și deschidă casa pentru verișoara ei dragă, o casă nu foarte
mare din lemn, în apropierea unui mare vulcan. Era o clădire vopsită
în nuanțe de gri-verzui și roșu șters și care părea bântuită de la
Purchased
depărtare,byfiindcă
Roxana Hotnog
părea foarteRoxana, roxana.hotnog1@gmail.com #17378
veche și mohorâtă.
Casa avea doar o cameră imensă, cu mobila foarte veche de stejar, și

era fără hol, fără bucătărie, fără baie, fără nimic. Era doar această
cameră, care reprezenta, practic, toată casa, în mijlocul căreia trona o
masă mare din lemn masiv, cu doar două scaune tot din lemn, aranjate
frumos de o parte și de alta a mesei și pe care se așezaseră tacticos
Anxietatea și Depresia, fiind acum față în față. Cele două biblioteci
impunătoare, ticsite de cărți toate negre și fără niciun scris pe ele, parcă
stăteau de pază, ca două gorile, în spatele celor două, la fel, de o parte
și de alta a mesei. Masa era plină de sticluțe cu tot felul de licori care
mai de care mai colorate, dar în mijloc, în fața Anxietății și a Depresiei,
făcându-și oarecum loc cu coatele între atâtea sticluțe, se afla o hartă a
lumii, soioasă și mâzgălită aproape toată cu culori care mai de care mai
țipătoare.
- Stăm bine, zise la un moment dat Depresia uitându-se lung pe harta

din fața ei. În S.U.A. și Canada facem ravagii! Dar uite, și Norvegia,
Suedia, Danemarca, vin tare din urmă! Și cică erau țări “fericite” până
mai ieri...Ha ha ha!
Rânjete batjocoritoare și malefice le brăzdară instantaneu fețele

schimonosite de atâtea secole de răutate. Bătură palma fericite, ca mai
apoi să soarbă zgomotos din două licori aburinde ce păreau a fi cafele.
10
- Este bine, verișoaro, dar se putea și mai bine, continuă Anxietatea,
etalând un aer sobru și puțin dezamăgit acum. Sincer îți spun, cu
Covid-ul ăsta mă așteptam mai mulți oameni cu anxietate și depresie
în lume. Poate cu războiul ăsta nou început în Ucraina, vom avea și
noi mai mult succes...Ce zice verișoara mea scumpă? Uite, aici! Am
pregătit amestecul nou pentru război, și îi întinse o licoare într-un
pahar mare.
- Tot timpul vrei mai mult, verișoaro, exclamă depresia răzând isteric.
Așa-mi ești de când te știu...
Sorbiră apoi cu sete din același pahar mare și exclamară un “ Să fie
primit de cât mai mulți oameni”. “Frică și disperare la superlativ” se
numea cocktail-ul, realizat special de Anxietate în cinstea războiului
nou-început în lume.
- Păi dacă acum nu este vremea noastră, atunci când să fie? Pe vreme
de pace? întrebă retoric anxietatea cu același rânjet mare pe față.
- Da, așa este! In cinstea lui Putin “c-a dat cep” războiului din Ucraina!
Dar eu vreau să te enervez puțin acum, Anxi... Am voie?
- Să mă enervezi? Tu pe mine? Tu poți doar să mă întristezi...Ha, ha,

ha! râse agitată Anxietatea.
Depresia îi arătă pe hartă o țărișoară din Europa și, în același timp,

începu să-i coloreze cu roșu granițele acesteia. Le colora foarte apăsat și
într-un mod stângaci. În interiorul țării respective desenă și un semn
mare de exclamație, tot cu roșu. Anxietatea recunoscu acea țară
imediat.
- Iar România?! bătu tare în masă Anxietatea. M-am săturat de

România până peste cap! Tot în scădere suntem acolo, de la lună la
lună. Nici acum, când este chiar lângă Ucraina nu avem parte de
11
anxietate, de depresie? Câte procente am scăzut iar? Stai! Nu-mi spune!
Nu vreau să sparg ceva iar prin casă!
Depresia nu-i răspunse și se făcu că nu aude vorbele iuți ale

Anxietății. Continuă apoi în stilul domol cu ce dorea să spună, știind
de la început unde voia să ajungă.
- Acum, serios, Anxi, ce ne facem cu...știi tu cu cine...N-ajungem bine

deloc, o să vezi.... Am mai vorbit de el și luna trecută, anul trecut, dar și
acum doi ani... Tot mai multă lume se vindecă din cauza lui. A scris
blestemata aceea de carte și dă sfaturi în fiecare zi oamenilor. Trebuie
să facem ceva, fiindcă au început mulți să aibă încredere în el. Ți-am zis
să-l termini cu atacurile alea de panică urâte? Ți-am zis... Ți-a fost milă
de el...Ți-a fost...
Anxietatea se uita la ea și, deși știa la ce se referă, nu o întrerupse

deloc. Depresia continuă:
- Trebuia să zacă sedat pe undeva într-un spital acum. Dar să zacă!!! Și

ce să vezi? În loc să bolească zile în șir, iar noi să ne bucurăm pentru
“fericirea” lui, el ce face? S-a apucat să scrie o carte despre vindecarea
lui...Asta ne mai lipsea nouă acum, o carte despre noi. Sigur nu
ajungem bine, tu verișoaro, îmi vine să plâng...Ce ne facem?
- Depri, nu-mi plânge, te rog! Mă agit numai când te văd așa... Nu mi-a
fost milă de acel Dan! Mie nu-mi e milă de nimeni, doar știi cât îmi
place să-i văd pe toți zvârcolindu-se. Îmi aduc prea-bine aminte de
individ. Chiar am dat totul când a fost pe mâna mea, dar nu știu ce s-a
întâmplat, a fost peste mine atunci. A tot citit, a încercat multe, a găsit
până la urmă secretul, deși ai intervenit și tu atunci când te-am rugat
cu tot felul de gânduri negre, dar tot degeaba. Nu s-a mai întors la
noi...
- Da, îmi aduc aminte când m-ai sunat. Tu rar suni! îi confirmă
Depresia spusele.
12
Anxietatea, cu obrajii roșii că focul acum, se ridică de pe scaun și
începu să pășească clocotind prin cameră, cu mâinile la spate. Când se
oprea, se mișca de pe un picior pe altul, ca și când aștepta cu
înfrigurare vreo veste de la cineva. Cu vorbele la fel de zbuciumate,
continuă:
- N-am mai avut ce-i face! Am încercat și de o mie de ori, cred, să-l
întorc la mine, dar fară succes. Știi și tu foarte bine ce s-a întâmplat la
final... Vicleanul s-a vindecat complet și definitiv. Eu, Anxietatea, mai
tare chiar și decât tine, Depri, să pățesc așa ceva... Nu credeam...Deci
nu credeam
Purchased by că este cuHotnog
Roxana putință!Roxana,
A găsit secretul vindecării. Am mai avut #17378
roxana.hotnog1@gmail.com
astfel de oameni, dar reuseau intamplator, fara sa stie ce anume i-a
vindecat. Ăsta știe...
Depresia o aprobă, dând din cap, dar fară să o mai urmărească cum
se agita prin cameră. Ii tinea isonul fără să clintească:
-Asta știm de mult timp... Când cineva știe secretul, nu prea mai ai ce
să-i mai faci. Dar totuși? Își ridică apoi ochii împăienjeniți spre
verișoară-sa. Trebuie să fie ceva ce putem face, Anxi...? Trebuie să
facem ceva, că altfel ne nenorocim amândouă... Se uită apoi spre sutele
de sticluțe de pe masă...Doar avem atâtea puteri, nu?
Anxietatea se uită și ea spre sticluțe și continuă, mai puțin agitată de

data aceasta, cu glas tare și clar:
- Un lucru e sigur acum! Noi trebuie să-l lăsăm în pace pe Dan.
- Ce?
- Da, Depri! Fii atentă puțin... Noi trebuie să-i aducem spre noi pe
cititorii lui... pe cei care îl ascultă, nu? Pe ei trebuie să punem tunurile,
emotivo! Au scapăt mulți de noi, dar de acum, gata, nu mai vreau să
fim luate de proaste. Ai făcut ce ți-am spus data trecută?
- Ce să fac?
13
- Ce sa faci...Să fabrici și mai multe gânduri “frumoase”...
- Da’ am făcut gânduri cu nemiluita, Anxi! Degeaba... Nu sunt bună de

nimic, așa-i?
- Bagă tot altele... Că nu funcționează tehnica aia a lui, „HAI”, măi

Depri, eu să te învăț? Că trebuie să ai doar anumite calități ca să învingi
anxietatea, că trebuie să fii tânăr sau să ai anxietate de foarte puțin
timp pentru a mă învinge, din-astea, poate ține... Auzi la el, că sunt o
cacealma. Eu, anxietatea de care se tem toți, o cacealma... Fabrică și
răspândește gânduri că eu sunt cea adevărată și că tehnica și sfaturile
lui sunt o cacealma, nu EU!
Anxietatea strigă spre Depresie cu ochii ieșiți din orbite, pielea

înroșindu-i-se ca sângele. “Depri” dădea din cap întruna, ascultătoare,
semn că înțelese ce are de făcut. Îi răspunse:
-Așa o să fac! Știi care-i norocu’, totuși? Bine că nu se vindecă nimeni

rapid, peste noapte, cu tehnica asta a lui Dan. Așa avem răgaz să mai
întoarcem niște oameni din drum.
- Așa te vreau, încrezătoare! Hmm, o depresie încrezătoare...ce

închipuire...Ia sticluțele astea...
- Le iau, le iau, Anxi! Nu mai fi așa de agitată, ce naiba... Pe data

viitoare! Te pup! A...Ai auzit că Dan scoate în curând volumul 2?
-Te omor!
14
Câteva gânduri ale unor cititori despre “Cartea lui Dan, un fost
anxios”, volumul I:
15
16
17
18
19
20
Recenzie Pictor Turliu Daniel
23 noiembrie 2021 ·
Pentru cei care au atacuri de panică și nu numai!
''Cartea lui Dan Un Fost Anxios''
Nu am făcut niciodată atacuri de panică, nu am această experiență trăită și

nici nu vreau
Purchased să o trăiesc
by Roxana vreodată.
Hotnog Însă am roxana.hotnog1@gmail.com
Roxana, cunoscut pe cineva, care ani de #17378
zile a făcut atacuri de panica și încă face.
Am încercat să înțeleg ce se intâmplă în interiorul ei, am încercat să văd

mecanismele fricii. Această relație minte-corp, reacțiile corpului la gândurile
iluzorii cu care se confunta un om care face atacuri de panică.
Luna trecută am văzut pe internet un anunț sponsorizat despre o carte scrisă

de un tânăr, care a trecut timp de trei ani (dacă îmi aduc bine aminte) prin
atacuri de panică. Povestește despre simptomele avute și cum a reușit-treptat-
să iasă din propriile mecanisme mentale.
Dorind să înțeleg mai adânc mecanismele fricii umane, mecanismele relației

gând-corp, am comandat cartea în format electronic și am citit-o cu maxim
interes!
Omul cu adevărat a trăit un coșmar, precum toți cei care fac atacuri de
panica!
Acest tânăr, pe nume Dan, explică cum a reușit să scape de atacurile de

panică, cum și-a setat mintea în raport cu propriul corp și cum a ajuns să își
învingă cele mai mari frici. Explică cum atacul de panică are la baza frica și
cum a reușit să o dizolve.
21
Tehnica lui are un succes foarte mare. Foarte mulți care s-au confruntat cu
astfel de stări, au găsit răspunsul în cartea lui. Mărturiile sunt foarte multe în
acest sens. Oameni cu adevărat recunoscători pentru că au ieșit din
întunericul vieții lor.
De asemenea, tot ceea ce a scris este adevărat, confruntând informația din

carte cu învățăturile maeștrilor orientali referitoare la ''a accepta ceea ce este''
Intuiam ceea ce urma să citesc pentru că întreaga cultură orientală are la baza
această idee a non-rezistenței, a non-conflictului care dizolvă separarea, care
dizolvă frica. El s-a inițiat prin chinuri în meditația orientală, a învățat de
unul singur
Purchased byceRoxana
să facă cuHotnog
frica, a reușit
Roxana,să îșiroxana.hotnog1@gmail.com
învingă cele mai sumbre scenarii #17378
despre mintea și corpul lui. Veți citi în care mult mai mult!
Este o carte care e musai să fie citită de cei care au atacuri de panică, de
asemenea este folositoare și pentru cei care nu au, pentru a înțelege cum
funcționează frica în propria viață.
22
Cezar...
Cezar suferea cumplit de anxietate

generalizată, de aproape 10 ani de zile deja.
De câțiva ani încoace, însă, atacuri de panică
făcea foarte rar, doar în situații extreme, dar
anxietatea generalizată era parte din viața lui
de zi cu zi, aproape în fiecare zi, indiferent
de circumstanța de viață.
Nu mai credea demult în vindecare, cu

toate că ultimul psiholog cu care colaborase
îi povesti că există viață după anxietate,
fiindcă unii din clienții lui se vindecaseră de
câțiva ani buni. Cel puțin așa ii spuse acel
psiholog.
“Poate acei oameni au avut noroc sau poate ei nu au avut ce am eu.

Sau poate eu nu sunt făcut să mă vindec...poate ăsta e blestemul
meu...să rămân cu chinul ăsta toată viața mea..of...”, își spunea Cezar,
de câte ori auzea de câte cineva care suferise de anxietate și se
vindecase complet. Nu mai credea în nimeni și nimic, pentru că
încercase absolut de toate până la acel moment din viața lui. În cei
aproape 10 ani de anxietate generalizată, urmase câte 10 sau 12 ședințe
de psihoterapie cu vreo 6 psihoterapeuți diferiți, apelase într-adevăr
doar la un singur medic psihiatru, dar care îi schimbase tratamentul de
cel puțin 15 ori. Știa pe de rost toate denumirile de antidepresive și de
anxiolitice. Cunoștea ce efecte are asupra lui fiecare medicament în
parte, ca un adevărat om de știință sau ca un student la Medicină.
Ultima dată când intrase la psihiatru pentru rețeta lunară, Cezar

îndrăzni să pună o întrebare, de fapt voia să pună “pe tapet” problemă
pe care avea de gând să o discute de foarte multă vreme cu medicul
său. Nici el nu știa de ce nu-l întrebase până atunci. Nu o făcuse până
23
la acel moment nu neapărat fiindcă îi era frică de reacția psihiatrului
său, mai degrabă simțea că răspunsurile la întrebările lui erau evidente
chiar și pentru medic. Pe scurt, îi era rușine de rușinea psihiatrului care
trebuia să răspundă la întrebarea următoare:
- Domnule doctor, vă rog să-mi răspundeți la întrebarea care mă

macină de mult timp, începu Cezar fară menajamente, chiar după ce
zisese “Bună ziua” și luase loc în fața psihiatrului său. Acesta răspunse
dând din cap în semn de “Da, te rog”, continuând să scrie ceva, dar
fără să ridice ochii din niște foi.
- Nu vreau să mi-o luați în nume de rău, doar ne cunoaștem...De câți
ani..de aproape zece, nu? continuă pacientul, cu o mină și o voce foarte
serioasă.
- Așa de mulți deja? întrebă medicul, ridicând acum ochii, curios de

noua atitudine a lui Cezar, cu care nu era obișnuit.
“Din păcate pentru mine, da...” își șopti el mai mult în gând. Continuă
apoi:
- Țin minte și acum, de parcă a fost ieri, prima data când am ajuns la
dumneavoastră. Eram foarte speriat, dar mi-ați spus că dacă urmez un
tratament medicamentos o perioadă de timp, nu mai știu cât ați spus,
vreo câteva luni, voi scăpa definitiv de anxietate și de depresie. Așa mi-
ați spus... Știu că mi-ați dat să iau, chiar din acea zi, un antidepresiv și
un anxiolitic, exact cum urmează să-mi prescrieți acum. Nu mai rețin
exact despre ce antidepresiv era vorba, dar îmi aduc aminte ce mi-ați
spus că face acel medicament, că acea pilulă recapteaza serotonina.
Adică ați constatat cumva că eu aveam lipsă de serotonină în creier, iar
acel medicament îmi echilibra acea substanță. Corect?
Discuția incepuse în mod sobru, calm, dar fusese terminată într-o

notă puțin nervoasă. Acel “corect” sunase ca o răbufnire personală, ca
24
și cum Cezar ar fi ținut foarte mult timp în el o anumită frustrare și
abia acum o eliberase.
- Da, este corect, Cezar...Cam știu unde vrei să ajungi, încercă medicul
să mai calmeze atmosfera...Nu reuși s-o domolească. Dimpotrivă...
- Nu cred că știți unde vreau să ajung! răbufni Cezar. Mi-ați schimbat

tratamentul de foarte multe ori în acești 10 ani. De câteva ori mi-ați
mărit și doza. Este adevărat?
Medicul nu răspunse imediat. În cele din urmă, după ce termină ce

avea de făcut
Purchased pe biroul
by Roxana său, rosti
Hotnog calm și roxana.hotnog1@gmail.com
Roxana, hotărât: #17378
- Da, dar să știi că și la insistențele tale am făcut asta...Nu mi-ai spus tu

că stările încă le ai și că ai nevoie să mărești doza? Apoi, că ai auzit de
pe internet de nu știu ce medicament și că vrei să-l încerci și tu?
- Da, domnule doctor, continuă Cezar de data aceasta calm și cu un

zâmbet oarecum forțat, văzând că acesta încearcă să se apere cumva,
dar dvs sunteți doctorul și eu pacientul. Daca eu vă ceream să mă
internați la nebuni, ați fi făcut-o doar pentru că v-am rugat eu?
Doctorul încercă să răspundă, dar Cezar îl întrerupse repede.
- Nu, nu-mi răspundeți, chiar nu vreau să știu ce ați fi făcut. Se servi

apoi cu un pahar cu apă din biroul medicului și își continuă “asaltul”:
- Întrebarea mea este următoarea și este destul de pertinentă: dacă un

medicament antidepresiv recaptează serotonina din creierul celor care
au deficiența aceasta chimică, de ce după 10 ani de zile, eu tot am
probleme? Doar și eu am luat atația ani antidepresive.
- Pai...Este posibil să ai încă probleme, fiindcă nu ai găsit încă

tratamentul potrivit, îi răspunse doctorul, fără să se uite în ochii lui
Cezar. Își privi apoi monitorul calculatorului, făcându-se că are din
nou de lucru.
25
Pacientul continuă, de parcă nu ar fi auzit ultimul răspuns:
- Zece ani de zile am tot încercat tratamente, domnule doctor! Am

mărit și dozele, am avut mii de stări, posibil unele stări să fie chiar
efecte adverse ale medicamentelor primite. Păi nu era mai bine să nu
mai iau deloc medicație? Că și-așa cred că mi-am îmbolnăvit și ficatul
de la ele...
- Ai probleme la ficat? întrebă psihiatrul, dorind să schimbe subiectul.
- Încă nu... Sau nu știu...se bâlbâi Cezar. Dar nu ficatul era în

discuție....Îmi
Purchased răspundeți
by Roxana la această
Hotnog Roxana,întrebare: de ce nu-mi revin dacă#17378
iau totuși medicația corespunzătoare? Fiindcă dacă mă doare stomacul
iau un Controloc și-mi revin....Dacă mă doare capul, iau un Algocalmin
și-mi revin...Dar dacă am anxietate și depresie și iau antidepresiv, nu
mă vindec niciodată. De ce? Am așteptat o lună, două luni, un an, dar
zece ani de zile mi se pare o eternitate. De ce, domnule doctor? De ce?
- Nu am un răspuns exact la această întrebare, Cezar. Îți înțeleg

frustrarea, dar te rog să ții cont că pentru a te vindeca complet de
anxietate și de depresie nu este suficient să iei doar medicamente,
trebuie să încerci să lucrezi și tu cu tine, nu doar să te bazezi pe
medicație. Medicația singură nu rezolvă cauza, trebuie să mergi în
paralel și cu psihoterapie. Tratamentul medicamentos este doar
ajutător.
Cezar se enervă din nou:
- Acum chiar sunt supărat! Niciodată nu mi-ați spus asta! Doar îmi
tăiați rețeta și atât, de fiecare dată când veneam aici.
Medicul sesiză nervozitatea crescută a pacientului său. Încercă din nou

să-l convingă, fără succes însă, că îl învățase încă de la început că
trebuie să facă și psihoterapie. Apăsă pe un buton al telefonului fix de
26
pe birou, așteptând-o domol pe asistentă. Se uită apoi la Cezar și îi
spuse încet:
- Cezar, uite... întinzându-i o bucată de hârtie. Eu ți-am eliberat rețeta

pentru luna asta și ți-am răspuns la întrebări...Mai mult de atât nu am
ce să-ți spun...
- Aha! Am înțeles perfect, domnule doctor! răspunse iute Cezar.Atunci

vă doresc o zi bună și liniștită! Nu cum e a mea!
Ieși apoi extrem de supărat, nemaiuitându-se înapoi, deși îi venise

rapid în minte
Purchased că lunaHotnog
by Roxana viitoareRoxana,
trebuie săroxana.hotnog1@gmail.com
se întoarcă din nou la medicul #17378
lui, pentru a nu știu câta rețetă. Cezar nu-i spusese însă doctorului că el
încercase să lucreze și singur cu el în acei 10 ani trecuți, pe baza a tot ce
mai citise în stânga și în dreapta, dar și pe principiile învățate de la
câțiva psihologi. Încercase pe rând, dar și în același timp, homeopate,
acupunctură, hipnoterapie, preoți, chiar și un vraci, fără niciun rezultat
notabil, poate doar o mică ameliorare a simptomelor, urmată destul de
repede de o revenire în forță a anxietății și a depresiei aferente.
Pierduse de mult șirul banilor cheltuiți, dar culmea, niciodată nu-i

păruse rău după ei. Nu-i considera pierduți, îi vedea ca pe niște
încercări din care învățase câte ceva. Nu era un om bogat, având doar
un trai destul de decent, dar dacă tot cheltuia acei bani, dorea măcar
să-și vadă visul cu ochii, acela de a fi din nou cum era înainte. Cu alte
cuvinte, ar fi dat oricât să se vindece complet și definitiv de anxietate.
Ar fi dat o avere, și-ar fi tăiat chiar și un deget, și-ar fi vândut chiar și
un rinichi pentru asta, fară absolut nicio urmă de regret, doar să aibă
viața pe care o trăise înainte. Își imagina uneori că o pastilă minune
exista pe undeva în lume și dacă o luai timp de 7 zile, după acea
săptămână, anxietatea și depresia ți se luau efectiv cu mâna, dispăreau
ca o perdea groasă de pe chipul tău, ca și când ai fi urmat un tratament
de câteva zile pentru gripă, de exemplu.
27
În cei aproape 10 ani de anxietate, toate gândurile sale frustrante se
amestecaseră cu cele depresive. Foarte rar mai apărea câte un gând
optimist, ca urmare a unei căutari pe internet care îi dădea speranță
sau de pe urma unei emisiuni de pe la televizor care mai aducea câte o
licărire pozitivă în sufletul lui Cezar. Uneori, în mod cinic, chiar și
aceste gânduri de speranță îi chinuiau sufletul. Ajunsese deci, în
anumite perioade, să se rupă complet de mediul online, dar și de
televizor, pentru a se elibera de tot, ca într-un fel de răzbunare
frustrantă.
Până într-o
Purchased zi când...Hotnog Roxana, roxana.hotnog1@gmail.com #17378
by Roxana
Era cu niște prieteni la Cinema. Spre norocul său, anxietatea nu îi
răpise chiar toate plăcerile din viață, iar printre aceste puține pofte
rămase era și mersul la film cu prietenii. Chiar imediat după ce
începuse filmul, într-un moment de oarecare liniște, ceva îi răpi
atenția... Venea de pe rândul din spatele său și era o voce de femeie,
care se auzea cu întreruperi:
- Doamne, tu Miha... Nici nu mai știam cum e să vezi un film...Ți-am

povestit că... Nu-mi vine să cred câte pot face acum...
Cezar, deși avea urechile “ciulite”, nu auzise perfect tot ce se discuta. I

se păruse că aude cuvântul “anxietate”, dar nu era sigur.
După niște clipe mai gălăgioase din film, se auzi o altă voce, tot de
femeie, venind din aceeași zonă:
- Noroc mare cu cartea aia, Cami! Și cu mine... Dacă nu eram eu, tu

aveai anxietate și acum.
Atenția lui Cezar nu mai era la film acum. La un moment dat, se

întoarse discret spre cele două femei, dar fară să le spună ceva. Voia
doar să vadă cine sunt. Așteptă apoi ca filmul să ia sfârșit, le urmări pe
28
cele două femei cu privirea spre a nu le pierde din ochi, iar pe culoarul
de ieșire din sala de cinema, o abordă pe una din ele, în mod direct:
- Te rog să nu te superi pe mine, că te întreb așa...Chiar ai scăpat de tot

de anxietate? Eu am de zece ani și...
- Ce? întrebă foarte surprinsă femeia și încercând să grăbească pasul.
- Sunt un dobitoc. Te rog să mă ierți, am auzit că vorbeați despre

anxietate la film și...
- Da, eu am
Purchased by scăpat
Roxana de Hotnog
anxietate, interveniroxana.hotnog1@gmail.com
Roxana, cealaltă femeie. Șase ani de #17378
zile am avut o anxietate urâtă, cu atacuri de panică zilnice, dar
acum...acum am scăpat de tot.
- De tot? Cum? veniră grăbit întrebările evidente ale lui Cezar,

așteptând un răspuns la fel de iute din partea acelei femei.
Atunci apăruse momentul în care auzise prima dată de “Cartea lui

Dan, un fost anxios”. Nu prea crezuse și nici nu dăduse prea mari
șanse cărții înainte s-o citească. “Să mă vindece o carte? După atâția
ani? Nu m-au vindecat medicametele și toate cele... Să mă poată
vindeca o carte?” Cu aceste întrebări ale minții sale anxioase și
depresive începu s-o citească, într-un final. În general, îi era oarecum
greu să citească absolut orice, întrucât nu se putea concentra deloc
când lectura ceva. În cei zece ani de zile de când avea anxietate, citise
maxim două sau trei cărți, dar și acelea într-un timp destul de lung,
fiindcă de fiecare dată când parcurgea rândurile scrise îi apăreau,
inevitabil, stări anxioase. O dată, lecturând chiar o nuvelă scurtă, se
întâmplase să ajungă chiar în pragul unui atac de panică, nu se știe de
ce.
Chiar dacă era conștient că în “Cartea lui Dan, un fost anxios” vor
exista detalii care probabil că îl vor răscoli profund, mai ales că apăruse
și gândul “Ai văzut cât de aproape ai fost de un atac de panică ultima
29
oara când ai citit ceva”, cartea aceasta, însă, îl captivase de la primele
pagini și asta pentru că se omul se regăsea perfect în povestea
autorului. “Doamne, e exact ca la mine”, gândea el. “Parcă aș fi scris-o
eu, cu mâna mea”.
După ce citise toată cartea, un val de optimism îi invadase ființa, la

fel cum inundase Atlanticul vasul Titanic. Era ferm hotărât ca începând
cu ziua următoare să aplice absolut tot ce scrie în carte. “Nu am nimic
de pierdut, doar de câștigat!”, se încuraja omul.
După trei luni de zile și o săptămână, Cezar se înființă în fața

cabinetului medicului său psihiatru. Avea “Cartea lui Dan, un fost
anxios” în mână. Medicul îl întâmpină încă din ușă, deoarece tocmai
condusese către ieșire un alt pacient. Cum îl văzuse pe Cezar, cum îl
luă rapid la întrebări:
- Cezar, m-ai îngrijorat puțin, să știi... N-ai mai venit să-ți iei rețeta de
câteva luni. Te-am sunat de câteva ori, nu mi-ai răspuns...Chiar dacă ți-
ai ales un alt doctor, trebuia să mă anunți și pe mine, să știi.
Răspunsul pacientului său venise ferm și tare:
- Nu mai am nevoie de doctori!
Psihiatrul, extrem de mirat, încercă să spună ceva, dar fuse întrerupt

cu îndrăzneală de Cezar:
- Aveți în față un om vindecat complet de anxietate și depresie! După

zece ani de zile!
Oamenii care așteptau să intre în cabinet se uitau țintă la Cezar,

nedumeriți. Acesta ridică apoi cartea astfel încât doctorul să-i vadă clar
coperta și aproape strigă:
- O carte, domnule doctor! O carte de nici 200 de pagini mi-a salvat

viața!
30
CUVÂNT ÎNAINTE
Ideea volumului I
La fel cum am mai spus-o, atunci când eram în

chinurile anxietății, îmi promiteam mie și lui
Dumnezeu că dacă va veni ziua în care voi reuși
să scap de anxietate complet, cu siguranță voi
deveni un alt om și voi încerca să fiu mai bun cu
semenii by
Purchased mei, voi avea
Roxana maiRoxana,
Hotnog multă roxana.hotnog1@gmail.com
grijă de #17378
sănătatea mea, de familia mea, dar mi-am mai
făcut o promisiune: m-am jurat că voi scrie o
carte “medicament” în care și alți oameni care se
luptă cu anxietatea nu doar să se regăsească, dar
să și aplice ceea ce m-a ajutat pe mine în lupta cu acest calvar și să
reușească și ei, la fel ca și mine, să elimine anxietatea patologică din
viața lor, definitiv.
Avantajul imens pe care cititorii mei ai îl au față de mine în acest

moment este că am extras din experiența mea și am scris doar ceea ce
m-a ajutat în această luptă, fară bineînțeles încercările nereușite (și am
avut destule), fiindcă aceste “experimente” eșuate nu doar că ar fi
“mâncătoare de timp”, dar mai ales te frustrează extrem de mult, iar o
frustrare adăugată unui psihic deja sensibil nu aduce nimic bun,
dimpotrivă, te împiedică mult în tot ceea ce dorești să realizezi.
La acel moment, dar și după ce m-am vindecat complet de anxietate

și am început să scriu, nu mi-am dat seama de succesul pe care îl va
avea o astfel de carte, succesul ulterior fiind, de fapt, o dovadă clară că
foarte multă lume suferă de anxietate și de depresie la noi în țară și nu
numai. Fiind încă un subiect tabu, mai ales la noi, nu se știa sau nici
acum nu se prea știe câtă lume suferă de anxietate în România. Cifrele
31
oficiale vorbesc de un procent de 2-3% din întreaga populație, dar
aceste procente sunt cu siguranță sunt mult mai mari.
În ultimul deceniu, cel puțin și cu atât mai mult în anii de când a

izbucnit pandemia Covid-19, anxietatea a lovit în plin românii,
indiferent de vârstă, indiferent de categoria socială din care fac parte,
indiferent de sex, de religie, etc. Am încercat prin cartea mea și cred că
am reușit, într-o foarte mare măsură, nu doar să aduc speranță în
inimile oamenilor cu anxietate, ci chiar să reușesc să îi îndrum spre
vindecarea lor completă de anxietate.
“Cartea lui Dan, un fost anxios” a fost un succes, iar acest lucru
înseamnă că mi-am atins scopul pentru care am început să scriu.
Vă spun sincer că nu știu dacă să mă bucur sau nu pentru acest

succes, pentru că mi-aș fi dorit să nu existe deloc această carte. Stiu că
pare o afirmație gratuită, de complezență, dar mi-aș fi dorit să nu existe
deloc ceea ce am scris până acum. Din păcate, anxietatea există în viața
multora dintre noi și atunci, mă bucur totuși că am reușit, prin cartea
mea, să aduc fericire în viața atâtor oameni.
Cei care au reușit să elimine complet anxietatea prin “Cartea lui Dan,
un fost anxios”, pe care o voi numi în continuare volumul I, trebuie să
spun că meritul este doar al lor, pentru că este evident că doar ei au
fost în “pielea lor” în tot procesul de vindecare. Cel mult eu, prin cartea
mea, am fost doar îndrumător.
32
Ideea volumului II
De la momentul din toamna anului 2019, când

am definitivat primul volum și până în prezent,
lumea parcă suferă și mai mult de stres, de
îngrijorări, de anxietate, de depresie. Toate
acestea aduc un mare rău vieții de zi cu zi,
afectează calitatea vieții până la punctul în care
unii oameni nici măcar nu mai pot funcționa.
Rămân în case, în minuscula zonă de confort și se
luptă în fiecare
Purchased zi cu stările
by Roxana Hotnog iadului.
Roxana, roxana.hotnog1@gmail.com #17378
M-am hotărât, deci, pentru toți oamenii care mi-au citit sau nu mi-au
citit volumul I, dar mai ales pentru oamenii care încă nu au reușit să se
vindece complet de anxietate, să scriu o continuare a primului volum,
în care să încerc să mă auto-depășesc, să detaliez și mai mult ceea ce
interesează în clipa de față un om care se luptă zilnic cu anxietatea.
Un alt motiv pentru care am scris acest nou volum ați fost voi, cei
care m-ați împins de la spate, ca să spun așa, să continui această
muncă, pentru că am ajutat și ajut foarte multă lume. Nu o spun eu, o
spuneți voi, prin testimoniale, prin review-rile și prin mesajele voastre!
Mărturisesc că în realizarea structurii acestui volum am avut ajutor

din partea voastră, a membrilor grupului de Facebook pe care îl
administrez, “Grupul lui Dan, un FOST anxios”, grup ajuns în prezent
la peste 2.000 de membri. Am apelat la voi pentru că doar cititorii pot
ști ce direcție este mai bună în elaborarea unei cărți... Doar voi știți ce
anume ar trebui să detaliez și ce nu, pe ce subiecte ar trebui să mă axez
mai mult, pentru a fi o carte și mai de ajutor.
33
Despre volumul al doilea
Când citești această carte, vreau să-ți imaginezi că ești doar tu cu

mine într-o aventură prin junglă, pentru prima dată în viața ta. De la
momentul în care părăsim încet orașul, civilizația (zona ta de confort)
și până la celalalt capăt al junglei (zona recuperării complete), ne vom
eventura împreună, chiar dacă la început nu se
vede nimic prin jungla deasă. Nu te voi minți...
Călătoria noastră va avea de înfruntat multe
obstacole, de la plante otrăvitoare, până la
creaturi by
Purchased înfricoșătoare.
Roxana Hotnog E posibil
Roxana,chiar să ne
roxana.hotnog1@gmail.com #17378
alegem cu vreo boală cauzată de apă sau de
țânțari. Vor veni chiar momente în care mă vei
implora să ne întoarcem de unde am plecat.
Chiar mă vei da la o parte și vei fugi înapoi spre
luminișul din urma ta. Vor fi astfel de momente,
sunt sgur de acest lucru, dar eu voi fi lângă tine tot timpul și nu te voi
lăsa în pace deloc până nu ajungi unde ți-ai dorit de ceva timp încoace.
Voi fi pentru tine ca un “scai cicălitor”.
Trebuie să spun că:
Îmi place să cred că vechiul mod de a face față anxietății a luat sfârșit.
Gata! S-a terminat cu tot felul de metode de a gestiona anxietatea, care
nu rezolvau nimic, de la distragerea atenției până la tot felul de
vitamine, “ajutoare” naturiste, homeopate sau mai nou, uleiuri de
canabis. Poate toate acestea aveau un mic ajutor, de cele mai multe ori
placebo, reușeau să te liniștească pe termen scurt, dar pe termen lung,
anxietatea era (cu siguranță) încă prezentă. În aceeași categorie intră și
medicamentele “specializate” în depresie și anxietate, dar despre care
voi detalia în capitolele următoare.
Sigur nu sunt eu pionierul în noua abordare a anxietății și nici nu

vreau să fiu considerat astfel.
34
Eu am citit foarte mult, atât în timpul anxietății, cât și după ce m-am
vindecat complet. Tehnica expunerii pe care am scris-o în primul
volum nu este nouă, am și specificat în carte că expunerea este folosită
de foarte mult timp în tratarea anxietății, de foarte mulți oameni, deci
nu sunt eu inventatorul acestei tehnici. A afla cine este pionierul
expunerii în anxietate este exact cum ai vrea să afli cine este
inventatorul roții. Nu cred că are relevanță acum cine este inventatorul.
Cel mai important este cum este prezentată tehnica, sub ce forma ajung
informațiile la oameni, mai ales de la cineva care a trecut prin anxietate
și a ajuns s-o elimine complet în acest mod. Acest lucru este extrem de
important,
Purchased bypentru
Roxanaca tehnica
HotnogsăRoxana,
poată fi aplicată cum trebuie și pentru a #17378
da rezultatele așteptate, pentru că poți face mai mult rău dacă nu o faci
cum trebuie.
Ca să dau niște exemple la îndemână cu privire la sursele de

inspirație ale altor oameni care au scris (scriitori infinit mai mari decât
mine, evident), aș folosi învățămintele lui Osho, care au fost folosite de
către Eckhart Tolle în "Puterea Prezentului". Este evident că nici măcar
Osho nu este pionierul "trăirii în prezent", poate nici Buddha, acum
câteva mii de ani, dar important este cine ți-a ajuns la inimă și la suflet
prin cărțile sau învățămintele lor. Trebuie să recunosc că, în acest caz,
Echart Tolle a fost pentru mine cel care mi-a ajuns la inimă, chiar dacă
este evident că nu a inventat el "trăirea în prezent" și este extrem de
mic față de Buddha, spre exemplu.
Îmi place să cred că Eckhart Tolle a avut o mare influență asupra mea
și încă are. În altă ordine de idei, mi-aș dori ca primul volum (în care
am pus foarte mult suflet, este cartea vieții mele) să nu mai fie privită
exclusiv prin prisma tehnicii pe care eu am numit-o „HAI”, ci mi-aș
dori să fie văzută ca un tot, ca un ansamblu, de la momentul în care am
descris exact cum a început anxietatea în viața mea și până la
vindecarea completă. Aș vrea să fie privită din punctul de vedere al
schimbării relației cu anxietatea din viața fiecăruia, dar mai ales în a
nu-ți mai crede mintea anxioasă în unele momente ale vieții. Ultima
35
afirmație are legătură mare cu adevărata influență pe care a avut-o
asupra mea Eckhart Tolle, pentru că atunci când “nu există” minte,
când trăiești în prezent, mintea (mai ales cea anxioasă) nu mai are
putere asupra ta, dar fiindcă a fi ancorat în prezent tot timpul este
extrem de greu, eu încerc să învăț lumea să nu-și mai creadă această
“minte anxioasă” (chiar dacă este evident că nu trăiești în prezent în
acele momente), identificând, în prealabil, tiparele acestei gândiri
nocive.
Deci...
Nu mai vreau să privești anxietatea ca pe o condamnare pe viață la
suferință!
Nu mai vreau să te privești cu vină că ai anxietate! Așa cum am scris

mai devreme, nu ești singurul în această problemă și pur și simplu nu
este vina ta că ai anxietate.
Niciodată în istoria omenirii anxietatea nu a avut un impact mai mare

în viața oamenilor ca astăzi. Trăim vremuri complicate, viața la locul
de muncă este tot mai grea, tot mai stresantă, lipsurile materiale aduc
la rândul lor, stres, mai ales în familie, iar de aici alte probleme, certuri,
rupturi definitive. Viața de zi cu zi este parcă tot mai alertă, suntem
bombardați zilnic cu știri care mai de care mai înspăimântătoare:
crime, violuri, accidente mortale, etc.. Nu mai vorbesc despre
pandemia Covid-19 și, cel mai recent, războiul din Ucraina, care au
adus și aduc în continuare foarte multă anxietate…
Dar cu toate acestea, din această carte vei învăța :
 Cum să elimini o dată pentru totdeauna atacurile de panică și

anxietatea generalizată;
 Cum să faci față tuturor situațiilor de viață, mai ales a celor care
pur și simplu te înspaimântă acum;
36
 Eliminarea gândurilor anxioase, nesănătoase, a celor care
porneau ciclul vicios al anxietății;
 Recâștigarea încrederii în tine și în forțele proprii;
 Redevenirea a ceea ce ai fost și chiar mai mult, din toate
punctele de vedere;
 Cum să te dezvolți personal și mai mult după recuperare.
Toate acestea le vei realiza fără pastile, fără tratamente minune, fără
doctori sau psihologi, hipnoterapeuti, etc., indiferent de cât de mult ai
anxietatea și depresia în viața ta. Stiu că gândești acum: “O carte chiar
mă poateby
Purchased vindeca
Roxanade anxietate?
Sunt conștient că ai îndoieli. Și eu aș avea în locul tău. Te rog doar un
singur lucru: să nu mă asculți pe mine, ci pe cei care s-au vindecat deja
cu ajutorul primului meu volum. (Mărturiile câtorva dintre aceștia le
vei găsi în cuprinsul acestei cărți). Iar referitor la cum ar fi posibil ca o
carte să te vindece sau să te ajute cu ceva, aș avea aici și un exemplu
personal: Allen Carr, despre a sa carte “În sfârșit nefumator” pot spune
cu mâna pe inimă că această carte m-a salvat din ghearele fumatului. Și
nu numai că am renunțat complet, dar am deja peste 10 ani de zile de
când sunt nefumător, deci, practic, o carte a reușit să mă vindece
complet și definitiv pe mine, un fumător înrăit.
De astăzi nu mai vreau să te învinovățești că ai anxietate și depresie.

Este timpul să te ridici, este timpul să-ți spui că asta este, dacă s-a
întâmplat să ai problema asta, nu poți rămâne în problemă, trebuie să
ieși cumva din acest cerc vicios. Să nu crezi că nu ai resurse pentru a
face acest pas, toată lumea are măcar o “fărâmă” de voință, măcar un
minim curaj, dat și de instinctul de supraviețuire, ceva care se face din
în ce mai mare, exact ca un bulgăre, pe măsură ce prinzi încredere în
tine.
37
O spun mereu și îmi vine să strig mereu: Anxietatea este perfect
vindecabilă doar cu schimbarea gândirii și oricine poate să se vindece
de anxietate!
Este adevărat, unii oameni mi-au transmis că nu au reușit încă să

elimine anxietatea prin cartea mea. Da, există oameni care nu au reușit
să se vindece de anxietate cu ajutorul cărții mele, dar reformulez: îmi
place să cred că acești oameni ÎNCĂ nu au reușit să elimine complet
anxietatea din viața lor prin cartea mea, fiindcă eu consider că singura
metodă naturală de a te vindeca de anxietate este cea descrisă de mine
și asta pentru
Purchased că am încercat,
by Roxana HotnogînRoxana,
perioadaroxana.hotnog1@gmail.com
cu anxietate, absolut tot ce se #17378
putea încerca pentru vindecarea completă (mai puțin acupunctura,
recunosc). Referitor la cei care spun acum că nu au reușit să se vindece
complet de anxietate cu ajutorul cărții mele, eu sunt de părere că
aceștia s-au oprit practic la jumătatea drumului, au încercat de câteva
ori să aplice sfaturile din carte, nu au reușit și și-au spus “Of, nici asta
nu funcționează” și s-au oprit. Există și o vorbă care se potrivește foarte
bine acum: “În viață nu pierzi când cazi, pierzi când renunți”.
Ma adresez acum:
-celor care s-au vindecat cu ajutorul primei mele cărți:
Știu că de multe ori ai vrut să renunți să continui, pentru că este

uneori foarte greu să înaintezi, dar exact aici este cheia principală a
vindecării de anxietate prin tehnica „HAI”: chiar dacă ți se pare că nu
mai poți, tot mai poți un pic. Ți-am zis de atâtea ori că cei care nu au
reușit încă să se vindece de anxietate prin sfaturile mele, sunt cei care s-
au oprit la jumătatea drumului. Îți mulțumesc că m-ai ascultat. De fapt,
trebuie să-ți mulțumești ție pentru acest lucru, pentru că doar prin
forțele tale proprii ți-ai transformat viața în ceea ce ți-ai dorit.
38
-celor care vor să se vindece definitiv de anxietate sau care încă nu au
reușit chiar dacă mi-au citit prima carte:
Vă transmit că trebuie să aveți încredere în mine. Așa este, nu sunt

psiholog clinician, psihiatru sau psiho-terapeut, nici macar un simplu
medic, dar cea mai mare calitate a mea vine din faptul că am ajutat
atâta lume să puna capăt anxietății din viețile lor doar pe baza propriei
mele experiențe cu anxietatea.
Iar cei by
Purchased careRoxana
au eliminat
Hotnoganxietatea
Roxana,îmi mulțumesc acum nu doar #17378
pentru că viața lor s-a transformat enorm, ci și pentru faptul că vor ști
acum cum să-i ajute și pe alții, mai ales pe cei din familie, copii, tineri,
care se pot confrunta, mai ales atunci când vor da pentru prima dată
piept cu viața, cu posibile intruziuni ale anxietății în viețile lor. Îmi
doresc ca anxietatea pe care o ai acum să nu o mai privești în felul
greșit cu care te-ai obișnuit. Până acum erai “iepurele de câmp” terifiat
de “vânător” (anxietatea), dar după această carte vreau ca tu să fii
“vânătorul” care urmărește anxietatea. Nu vei mai da de ea, pentru că
anxietatea se simte în largul ei doar când “vânează”. Când este vânată,
aceasta dispare.
Trebuie să precizez că, în continuare, nu voi folosi tot timpul

termenul de tulburare de anxietate sau anxietate patologică, ci voi
folosi doar termenul de anxietate, având certitudinea că știi exact la
care tip de anxietate mă refer. Așadar, eu nu voi menționa decât
arareori anxietatea bună, cea pe care orice om o are, subiectul principal
fiind anxietatea ca tulburare, cea care îți face viața un chin.
39
Este adevărat, această carte va fi citită și de oameni care nu au avut
niciodată probleme cu anxietatea ( pentru studiu, din curiozitate, etc.),
de aceea trebuie să fac următoarea precizare: cei care nu au avut
anxietate nu vor înțelege sau vor înțelege foarte greu tulburarea de
anxietate, pentru că unii dintre aceștia sunt exact oamenii care te
întreabă uneori, pe tine, un anxios: “Dar de ce te tot plângi atâta? Toți
avem stres în viață, la locul de muncă... Toți avem probleme în viață,
de ce te tot stresezi atât? Și eu am stări stresante uneori...etc. Nu mai
vorbesc de
Purchased by cum “arată”
Roxana un atac
Hotnog de panică
Roxana, pentru cei care nu au #17378
experimentat unul.
Nu vreau să fiu înțeles greșit. Eu nu reproșez ceva celor care nu

înțeleg anxietatea. Eu doar prezint o realitate. Cineva care nu a
experimentat vreodată anxietatea nu știe ce simte un anxios, nu
cunoaște cum se percepe un atac de anxietate sau un atac de panică.
Pur și simplu este imposibil! Nu are cum! E ca și cum ai întreba un
bărbat cum “se simte” o naștere. De asemenea, psihoterapeuții și
medicii psihiatri, cu excepția celor care au trecut prin anxietate (da,
există și astfel de cazuri), nu au cum să înțeleagă anxietatea și depresia,
pentru simplul fapt că nu le-au experimentat. Și fiindcă tot i-am
menționat acum, trebuie să mărturisesc faptul că primul volum a fost
citit și recomandat și de mulți medici psihiatri și psihologi, din
curiozitate sau pentru a oferi material de studiu oamenilor cu care
lucrează, nu știu... Da, recunosc, e de necrezut...
Precizare:
Dupa cum prea-bine știi, în cazul primului volum, am încercat să

evit limbajul de lemn al cărților de specialitate, pentru a fi cât mai bine
40
înțeleasă cartea. La fel voi proceda și la acest volum și sunt sigur că ești
de acord cu mine. Totuși, atunci când vor exista termeni de specialitate
care nu pot fi evitați, voi explica negreșit termenii respectivi.
Încă ceva: faptul că ai ales să citești “Cartea lui Dan, un fost anxios”,
volumul I si II, nu înseamnă că trebuie să-ți fie rușine de ceva. Ar
trebui chiar să fi extrem de mândru de tine pentru că încerci să-ți
rezolvi o problema serioasă din viața ta care te împiedică să te bucuri
de viață și care iți pune serioase probleme în a face față unor situații
Purchased by Roxana
uneori chiar banale. Hotnog
Deci te Roxana, roxana.hotnog1@gmail.com
rog să nu-ți faci probleme din punctul#17378
acesta de vedere. Nu te considera o persoană sensibilă, o persoană
slabă. Dacă ai dubii că ești o persoană slabă sau sensibilă pentru faptul
că suferi de anxietate, te rog să ai în vedere faptul că mulți cititori ai
primului meu volum mi-au mărturisit că fac parte din categorii
profesionale considerate extrem de “curajoase”, cum ar fi: polițiști,
pompieri sau chiar luptători în trupele speciale ale poliției (“mascați”),
deci anxietatea poate “izbucni” în absolut orice persoană, indiferent de
sex, loc de muncă, sănătate sau situație financiară.
Știu că nu este perfect primul meu volum, dar observ în fiecare zi cât
de mult ajută oamenii și acest lucru mă face extrem de fericit.
Niciodată nu am spus că este ușor să te vindeci complet și definitiv

de anxietate, dar atât timp cât ești dispus și vrei cu orice preț să fii ca
înainte (și chiar mai bine), trebuie să rămâi în “barca mea”. Dacă, în
timp ce ești în această “barcă”, te răzgândești sau nu mai ai încredere
în tine, vei cădea singur în apă. Atât timp cât ai perseverență și voință,
vei rămâne alături de mine în aceasta “barcă a vindecării” și vei vedea
41
cu ochii tăi rodul străduinței tale, vei vedea rezultatele muncii tale și
crede-mă, vindecarea totală de anxietate reprezintă o senzație unică!
Voi încerca, prin volumul II al acestei cărți, care sper să fie mult mai
bun decât primul, să ajut și mai multă lume.
Așa să-mi ajute Dumnezeu!
Acestea fiind spuse, vă urez lectură plăcută în continuare!
Obiective
În acest volum am următoarele obiective :
 Să-ți arăt ce este anxietatea, de fapt, și când este rea și când este
bună;
 Cum trebuie făcută diferența dintre anxietatea bună și cea rea;
 Povestea mea, mai amplă. Plus câteva exemple de cum am
aplicat tehnica „HAI” în diverse situații de viață;
 Cum să gestionezi relațiile cu cei din anturaj;
 Cum gestionezi frica ce a rămas în subconștient și care se
declanșează la cel mai mic trigger;
 Poveștile celor care primul volum i-a ajutat și cum au reușit ei;
 Cum să te dezvolți și mai mult după recuperare.
42
Ce este anxietatea, de fapt? Când este rea și când este bună?
Oana...
Oana nu avea stare deloc și chiar începea să

simtă că trebuie să meargă la toaletă. Își mușcase
buza până ce sângele dăduse să iasă puțin. Parcă
ar dori să se întoarcă, dar nu mai poate da înapoi
acum. Prietenul său o ținea de mâna dreaptă, iar
cu cealaltă se ținea foarte strâns de bara din stânga
ei. Mâinile
Purchased byerau transpirate
Roxana Hotnogde Roxana,
emoție. Când totul
dădea să pornească, simțea cum i se strânge stomacul, iar inima
începuse să-i bată nebunește. Acum începea să-i transpire și fața, pe
măsură ce urcau spre vârf. Un țipăt tare și necontrolat din toți
rărunchii se auzise apoi din gura fetei, făcând că fața acesteia să i se
schimonosească și să devină albă ca laptele. Gânduri care mai de care
mai înspăimântătoare îi veneau în minte, chiar și acelea că gata, asta
este, va muri în acea zi. Avea impresia că totul se desfășura cu
încetinitorul și că va dura o infinitate. Tot ce simțea în acel moment era
anxietate, tensiune, senzație de rău și amețeală, care veneau în valuri,
una câte una și din ce în ce mai mari. Era la un pas să vomite, dar iată,
că tot acest chin se terminase brusc, iar Oana și cu prietenul ei
coborâseră amândoi, deși încă speriați, din “Trenulețul Fantomelor”,
cel mai râvnit obiectiv din Parcul de Distracții din Bartolomeu Brașov.
Oana coborâse lent și cu grijă din vagon, iar peste un minut deja, ambii
râdeau de experiența entuziasmantă prin care trecuseră.
Oana, deci, nu are anxietate generalizată. Nu face atacuri de panică.

Nu are depresie. Ea a fost doar o liber-consimțită “pasageră” în
trenulețul groazei din Parcul de distracții, iar ceea ce a experimentat ea
este anxietatea bună, cea cu care suntem înzestrați cu toții și care ne-a
ajutat să supraviețuim, ca specie, dar și motivul pentru care (încă)
mergem cu mic, cu mare, în parcurile de distracții.
43
Irina...
Irina era pregătită să zboare spre mama ei,

în Milano, în ziua următoare, dimineața la
prima oră. Era primul drum cu avionul din
viața ei, dar nu-și făcea vreo grijă. Mama și
sora ei o asigurau tot timpul că ele dorm pe tot parcursul zborului, fără
nicio grijă, ca în patul lor de acasă. Irina era acasă și, fiind în jur de ora
18.00, începuse să se pregătească de cină. Toată ziua fusese
entuziasmată de călătoria ei de a doua zi și se gândea cu bucurie la
momentele pe care le va trăi cu mama sa, pe care nu o mai văzuse pe
viu de aproape un an de zile. Apelurile video erau în regulă, dar era
evident că nimic nu se compara cu îmbrățișarea mamei și cu căldura
vorbelor ei.
Însă gândul că își va vedea mama în ziua următoare fusese înlocuit

fulgerător cu o mie de gânduri negative legate de zborul cu avionul de
a doua zi. Începuse să simtă o stare de rău și un mic discomfort în zona
stomacului, ca și când ar fi avut o indigestie. Inima dădea să-i bată cu
putere, iar respirația devenise superficială, cu inspirații și expirații
dese, de parcă nu i-ar fi intrat destul aer în plămâni. Ce nu știa Irina
atunci era că toate acestea reprezentau somatizări.
Apoi, gândul că va muri în orice moment își facuse loc în câmpul

vizual al minții sale. Se așezase repede pe canapea, gândindu-se că se
va liniști cumva, însă totul devenea și mai rău de atât. Se ridică speriată
în picioare, crezând că va îndepărta în vreun fel toate acele senzații pe
care le simțea, dar nu, apăruse chiar o senzație nouă: o durere surdă în
piept care îi deschidea drumul spre o panică de nedescris. Un atac de
panică violent, primul din viața ei, o lovise atunci cu putere, făcând-o
să paralizeze efectiv. Nu se mai putea mișca, devenind încremenită de
aceste noi stări pe care nu le avusese niciodată. Când își mai reveni
44
puțin, reuși să sune la 112, însa timpul în care serviciul de urgență
ajunsese la ea fusese cel mai lung timp din viața ei, chiar dacă
ambulanta venise în nici 20 de minute. “Este atac de panică!” șopti
unul dintre paramedici atunci când văzuse despre ce este vorba.
“Salvatorii” facuseră apoi totul pentru ca pacienta să se liniștească,
femeia revenindu-și destul de repede. Irina nu știa atunci că tot ce i se
întâmplase era doar rodul minții sale, neavând absolut nicio problemă
de sănătate organică.
Irina a suferit un atac de panică. Tulburarea de panică se

caracterizează prin apariția
Purchased by Roxana unor atacuri
Hotnog Roxana, de panică fără o cauză #17378
evidentă sau mai bine zis, sunt cauzate de gândurile despre un viitor
pericol. În această categorie nu intră ataurile de panică care sunt
declanșate de un anumit eveniment, cum ar fi accidentele sau chiar
aversiunea față de sânge sau de ace, etc.
Ei bine, toate stările fizice prezentate în cele două exemple de mai sus,
sunt aproape la fel pentru cele două femei. Diferența o face percepția
lor. În primul exemplu, Oana știe că toate senzațiile pe care corpul său
le experimentează sunt datorate exclusiv adrenalinei produse de un
eveniment distractiv, în timp ce în al doilea exemplu, Irina nu știe ce i
se întâmplă, crezând că tot ce experimentează sunt semnele morții.
Toată lumea, dar absolut toată lumea se simte sau s-a simțit anxioasă în
anumite circumstanțe. În anumite situații de viață, anxietatea apare și
este absolut normal să apară. Chiar ar fi de neînțeles și ar apărea un
semn de întrebare dacă cineva nu ar avea deloc un răspuns anxios într-
o situație extremă.
Cum trebuie făcută diferența dintre anxietatea bună și cea rea?
Andra...
Andra dorea să conducă mașina pentru

prima dată singură de când reușise să-și ia
45
permisul de conducere. Era nerăbdătoare în acea zi. Condusese “cât
cuprinde”, însă la întoarcere, întunericul incepuse să-i dea bătăi de cap.
Nu-i plăcuse nicodată să fie la volan pe întuneric, de fapt, daca stătea
să se gândească, nici nu o făcuse de prea multe ori. Sentimente normale
de anxietate încep să-și facă loc în corpul Andrei. La un moment dat, se
rătăci și “se trezi” pe un drum foarte îngust, iar atunci când o mașină
din sens opus venea cu faza lungă a farurilor, Andra fusese cuprinsă și
mai mult de anxietate, fiind efectiv orbită Reuși cumva să tragă pe
dreapta, se liniști, iar apoi își continuă drumul.
Sunt absolut
Purchased normaleHotnog
by Roxana aceste Roxana,
sentimente. Problema apare atunci când
Andra, conducând din nou noaptea, percepe aceleași sentimente de
anxietate, doar pentru că a venit întunericul iar ea conduce. Ba mai
mult, doar pentru că vine noaptea, dacă are sentimente de anxietate
asemanatore mometului în care a fost orbită, atunci deja anxietatea se
transformă în ceva care nu este normal, în anxietatea patologică.
Cele două situații diametral opuse sunt următoarele:
• Andra trebuie să conducă din nou noaptea. Stări ciudate,

neplăcute încep să apară încă din momentul în care a aflat că trebuie să
conducă noaptea. Cu cât se apropie momentul în care trebuie să
conducă, cu atât stările anxioase se amplifică, iar în clipa în care se
asează la volan, un atac de panică virulent o paralizează efectiv.
• Andra trebuie să conducă din nou noaptea. Este puțin

emoționată la acest gând, dar cu toate că a fost orbită de farurile acelei
mașini în acea seară, se gândește că s-a descurcat, nu a făcut accident
atunci și a mers mai departe. De data aceasta, se urcă la volan mai
încrezătoare în forțele proprii și pornește la drum fără absolut nicio
neliniște în suflet.
46
Partea întâi
Despre mine și cum am aplicat tehnica “HAI”
Misteriosul Dan, un FOST anxios
În continuare, lumea mă întreabă de ce nu-mi

dezvălui by
Purchased identitatea. După cum
Roxana Hotnog am scris
Roxana, și în
primul volum, aproape nimeni din familia mea
nu-mi cunoaște activitatea de pe Facebook și nici
că am scris o carte despre subiectul anxietății
(Între timp, însă, soția mea a ajuns să-mi cunoască
această activitate și este bucuroasă că pot ajuta
oamenii).
Faptul că nu-mi dezvălui identitatea nu aș dori să fie văzută ca o

lipsă de responsabilitate, pentru că nu este deloc așa. Am trecut prin
anxietate, știu exact ce simte un om aflat în acest chin, iar eu port în
continuare o imensă responsabilitate atunci când intru în contact cu
oamenii care au aceste probleme (prin orice metodă, inclusiv prin
faptul că am scris o carte, iar omul o citește).De ce este o
responsabilitate enormă? Fiindcă pentru mulți oameni, eu aș fi printre
ultimele lor speranțe că se pot vindeca vreodată de anxietate. Spun asta
pentru că, în general, oamenii ajung la cartea mea atunci când au
încercat aproape orice pentru a se vindeca de anxietate. Faptul că am
reușit să elimin anxietatea reprezintă, firește, o „oază” de speranță, o
„oază” pe care aș dori s-o văd transformându-se în vindecarea mult-
dorită de fiecare dintre voi, așadar pe umerii mei „apasă” o mare
responsabilitate. Din acest motiv nu vreau să dezamăgesc pe absolut
nimeni.
47
Înțeleg perfect dorința voastră de a afla cine sunt, cum arăt, ce fel de
om sunt în viața de zi cu zi. Recunosc, și eu aș fi curios dacă aș fi în
locul vostru. Ba mai mult, iți dorești enorm de mult să afli cine este
necunoscutul care se află în spatele acestei activități, cine este cel care
care te-a ajutat atât de mult.
Ca și fapt amuzant, am cititori care spun că sunt un fel de Carla’s

Dreams în acest domeniu, fapt care m-ar onora nespus, bineînteles,
această trupă fiind foarte talentată, dar mai mult ca sigur că
asemănarea dintre mine și aceasta trupă se limitează doar la partea cu
ascunderea
Purchased by identității,
Roxana Hotnogeu neavand vreoroxana.hotnog1@gmail.com
Roxana, aptitudine în ceva anume, nici #17378
măcar în scris. Eu nu am studiat literatura. Dimpotrivă, mă aflu, din
acest punct de vedere, pe partea opusă acesteia, pe “tărâmul”
matematicii. La fel cum am mai spus, sunt doar un om simplu, care și-a
expus povestea vieții sale într-o carte. Atât și nimic mai mult.
Ritmul actual în România este să dorești să te afișezi, să fii cunoscut,

să fii influencer. Eu nu mi-am dorit și nici nu-mi doresc acest lucru,
chiar dacă am avut destul de multe ocazii în care aș fi putut s-o fac (
interviuri, emisiuni radio, TV). Probabil că, în viitor, nu voi mai avea
de ales și voi fi nevoit, oarecum, să particip la anumite evenimente, dar
voi încerca, pe cât posibil, să nu fac o obișnuință din acest lucru. Vreau
că MUNCA MEA să fie vizibilă, NU EU, ca persoană. Știu că uneori,
acestea două trebuie să se întrepătrundă, dar voi avea grijă ca acele
momente să nu fie prea numeroase. Lumea are tendința să se focuseze
asupra persoanei și nu neapărat pe ceea ce dorește să transmită acel
om.
Sunt persoane care mă cunosc personal, nu sunt o „fantasmă”. Exist.

Este adevărat, sunt extrem de puține aceste persoane, câteva dintre ele
fiind menționate și în această carte, dar care pot confirma oricând că
exist în realitate. Sunt sigur că va veni și ziua în care îmi voi arata
identitatea, dar până atunci mi-aș dori „să vorbească” doar lucrarea
mea, nu identitatea mea.
48
Tehnica „HAI”
Această tehnică, practic, mi-a salvat viața. Nu numai că mi-a eliminat

foarte rapid atacurile de panică din viața mea, dar m-a poziționat și pe
drumul vindecării definitive de anxietatea generalizată, pe o traiectorie
ascendentă în dezvoltarea mea personală.
Dar te rog să mă crezi că nu sunt încă mulțumit. Vreau mai mult de

atât! Vreau ca toți anxioșii să fie ca mine, să devină foști anxioși, nu
doar pentru faptul că a te elibera complet de anxietate reprezintă un
sentiment sublim, dar viața care urmează devine altceva, este ca și cum
te naști a doua oară.
De ce nu sunt mulțumit pe deplin?
Sunt nemulțumit și dezamăgit de faptul că văd în continuare oameni

care suferă. Îndură, pot spune și îmi asum ce spun, îndură degeaba.
Afirm acest lucru pentru că soluția este chiar în fața lor, se află la
îndemâna oricui și poate fi atinsă de fiecare om, de absolut oricine,
indiferent de cine este și de cât timp suferă. Mă îngrozesc, dar mi se și
înmoaie sufletul când văd în continuare pe grupurile dedicate
anxietății (inclusiv pe grupul înființat de mine, “Grupul lui Dan, un
fost anxios”) tot felul de oameni care cer disperați detalii despre tot
felul de medicamente și soluții miraculoase, când au în fața lor soluția
naturală și simplă a vindecării de anxietate.
Într-un fel, mă învinovățesc și pe mine uneori că nu am fost destul de

bine înțeles și de explicit pentru absolut toți oamenii, atât în cartea mea
inițială, cât și în toată activitatea mea online și nu numai. Acesta este
scopul principal al acestui nou volum, acela de a fi și mai bine înțeles
de către cei care încă au nevoie să depășească anxietatea, de aceea am
pus acum foarte mult accent pe exemple concrete.
Pentru foarte multă lume, tehnica „HAI”, ai carei pași i-am descris în
prima carte, a fost de un real ajutor, iar pentru mine ca autor, nu putea
49
fi decât măgulitoare afirmația multor cititori că efectiv această tehnică
le-a salvat viața. I-a salvat de anxietate și de depresia aferentă, complet
și definitiv.
La fel cum am mai scris, un alt regret pe care l-am avut în ceea ce
privește volumul I, a fost că mulți cititori se bazau exclusiv pe această
tehnică. Da, au existat cititori care voiau să citească doar despre această
metodă, fără să citească și restul cărții. Este o mare greșeală, pentru că
aș fi vrut ca această carte să fie văzută ca un tot, ca un întreg. Acum, o
dată cu apariția și a volumului de față, îmi doresc și mai mult...Îmi
doresc caby
Purchased acest întreg Hotnog
Roxana să fie desăvârșit,
Roxana,prin citirea și aplicarea ambelor #17378
volume în viața ta.
Voi descrie în acest volum, mult mai pe larg și cu exemple concrete,

tot ce înseamnă această tehnică, cu rugămintea către tine a citi integral
acest volum, de la un capăt la celalalt, pentru că absolut fiecare cuvințel
din această carte are legătură cu vindecarea ta viitoare și cu
îmbunătățirea calității vieții tale, fără nicio exagerare.
Tehnica „HAI”, pe scurt
În primul volum, am detaliat tehnica „HAI”, cea care m-a ajutat să

elimin anxietatea complet. Pe scurt, tehnica „HAI” se bazează pe niște
pași pe care eu i-am urmat și care mi-au adus mult dorita vindecare de
anxietate, dar și eliminarea depresiei aferente.
Acest pași sunt următorii:
Pasul nr. 1. Primul pas din tehnica „HAI” se referă la modul cum
răspunzi concret pentru prima dată anxietății atunci când aceasta
apare. Contracararea gândurilor anxioase, (cele mai multe sunt cele
care încep cu “dacă” și sunt, în general, despre viitor), gânduri care
introduc o bănuială despre manifestarea unei anumite temeri, se
realizează prin folosirea unui opus al acestora, cum ar fi: “așa și”, “mi-e
indiferent”, etc. Exemplu: “Dar oare ce mi se întâmplă? De ce-mi bate
50
inima atât de repede? Dacă fac infarct acum?” Așa și? M-oi fi speriat de
ceva sau am emoții legate de ceva... Stiu că într-o singură zi, inima
poate să bată chiar și cu peste 150 de bătăi pe minut încontinuu, fiindcă
așa a fost “programată” să funcționeze o inimă sănătoasă. Inima bate
repede? Mi-e indiferent! Când făceam sport și vedeam că am 150 de
bătăi pe minut, nu mă îngrijoram deloc. De ce m-aș îngrijora acum?”
Încerc să explic acum și mai bine acest pas, atât pe baza propriei
experiențe cu anxietatea, cât și pe baza feedback-urilor cititorilor mei.
Nu ascund faptul că mulți dintre voi au avut multe întrebări referitoare
la acest pas
Purchased byșiRoxana
încerc acum să explic
Hotnog ce trebuie
Roxana, făcut, pentru a nu mai #17378
exista dubii. Consider că acest pas este foarte important, pentru că dacă
știi exact cum să aplici pasul 1, vei învinge anxieatea din fașă, înainte
să-și intre în drepturi, deci nu te vei mai supune involuntar atâtor stări
anxioase (care te vor epuiza înainte să știi ce să faci sau mai rău, care te
vor face neîncrezător în această tehnică) și vei avea șanse mari ca doar
după câteva tentative ale anxietății de a-și face prezența, să o elimini
complet și definitiv, aplicând doar acest pas 1.
Deci cum îl „batem” pe „dacă” cu „așa și”?
De multe ori, este extrem de dificil să identifici ce gând îți cauzează

starea anxioasă. Mulți cititori mi-au mărturisit că este foarte greu să
recunoască uneori care este gândul care produce anxietate și, într-
adevăr, câteodată, și mie îmi era aproape imposibil, poate pentru că
atât de puternică era anxietatea uneori, încât nu-mi mai lăsa efectiv
spațiu pentru gândit. Alteori, chiar nu poți să-i dai seama ce gând
cauzează simptomul anxios pe care îl ai, iar asta pentru că totul pleacă
din subconștientul tău (voi aborda mai târziu acest aspect).
Revin la gândul care cauzează primele “sclipiri” ale anxietății...Dacă

nu este ușor să-l identifici, încearcă să vezi dacă acestea încep cu
cuvântul „dacă”.La fel cum am scris și în primul volum, acest „dacă”
are un mare rival și este doar de partea ta. Acesta se numește „așa și?”
51
sau „și ce dacă?”. De fapt, tu poți să găsești absolut orice alt termen,
dar important este ca ideea să rămână aceeași. Este necesar ca
opozantul lui „dacă” să fie într-adevăr opusul acestuia și care să aibă
capacitatea de a-l lăsa efectiv fără putere.
Pasul nr.2. Acceptarea.
“Nu putem schimba un lucru până când nu-l acceptăm”-Carl Gustav

Jung
Oricât de tare ai fi psihic, nu ai cum să te lupți cu anxietatea până

când nu oby
Purchased accepți
Roxanaîn viața ta. Ești
Hotnog câteodată
Roxana, sigur pe tine, ești “foarte #17378
tare” mental, poate reușești pentru o perioadă să “îngenunchezi”
cumva anxietatea, poate chiar să câștigi o luptă importantă, dar fii
sigur, că pe termen mediu și lung, atât timp când nu o accepți în viața
ta, nu ai cum s-o învingi astfel. Sunt atât de sigur când afirm acest
lucru, pentru că și eu, la rândul meu, am făcut exact aceeași greșeală,
cei cu care vorbesc zilnic au făcut aceeași eroare. Și la fel ca și tine, am
încercat, pe rand, de toate, dar toate soluțiile la îndemână existente în
ziua de astăzi au drept scop, în final, fuga de anxietate, încercarea de a
o “păcăli” în vreun fel. Imaginează-ți cum ar fi să-ți păcălești propria
umbră să nu te mai însoțească nicăieri. Exact așa este și anxietatea când
folosești tot felul de “metode” de a fugi de ea. Va fi mereu în spatele
tău, dar acest fenomen se va întâmpla doar până când o vei accepta,
așa cum este ea, rea și imprevizibilă.
Pasul acceptării reprezintă pasul cel mai important în tratarea

anxietății generalizate și presupune să renunți complet la rezistență
sau, cu alte cuvinte, să accepți toate stările anxietății, indiferent de cât
de insuportabile sunt. Dacă accepți exact așa cum trebuie anxietatea,
rezultatele vor fi incredibile. Singura condiție pentru acceptarea
anxietății în acest mod este ca tu să fii cu analizele la zi, adică toate
stările pe care le ai să fii sigur că sunt de la anxietate și nu de la o
problemă de sănătate, care trebuie tratată, bineînțeles, la medic.
52
Exemplu: Dacă anxietatea vine cu o durere cruntă de cap, lasă acea
durere să se manifeste cum dorește și cât dorește, chiar toată ziua. Fii
observator al acestei dureri, fără să intervii și fără să te gândești la o
posibilă problemă de sănătate.
Primul lucru pe care trebuie să-l faci este să-ți privești anxietatea
altfel. Gândește-te la anxietatea ta ca la o energie nevinovată, ca la o
adiere de vânt, de exemplu. O adiere de vânt nu-ți face rău nici chiar
dacă te lovește în față, iar dacă vântul bate în aceeași direcție în care te
miști, nici măcar nu o să-l mai simți. Asta înseamnă acceptarea despre
care am by
Purchased vorbit mereu!
Roxana Este evident
Hotnog Roxana,căroxana.hotnog1@gmail.com
atunci când adierea de vânt #17378
te
lovește în față, iar tu vei raspunde greșit, prin panică, adică prin
gânduri anxioase, nu se întâmplă altceva decât un singur lucru: nu
doar că „pornești” din nou “motoarele” anxietății, dar aceasta se va
amplifica tot mai mult, spre chiar un atac de panică nedorit.
Pasul nr.3. Respirația 5-8-5.
Primii doi pași sunt specifici în tratarea anxietății generalizate, adică

în eliminarea acelei anxietăți supărătoare care îți strică ziua, cât este ea
de lungă. Următorii pasi, nr.3 și nr.4, sunt pașii care trebuie aplicați
atunci când atacul de panică începe “să dea târcoale” în jurul tău.
Un posibil atac de panică trebuie așteptat având o respirație

corespunzătoare. De multe ori, eu am reușit să “sugrum” din fașă un
atac de panică, doar prin acest mod de a respira, fiindcă se știe, un
anxios respiră mai mult din piept, și nu ”din burtă”, cum ar fi corect.
Pe scurt, atunci când simți că “vine” un atac de panică, trebuie să
inspiri 5 secunde, să ții aerul în piept pentru alte 8 secunde, apoi să
expiri aerul ușor pentru alte 5 secunde. Singura condiție este să nu te
grăbești când numeri secundele în minte. Pentru a ști că numeri corect,
poți folosi un cronometru (pe telefon sau de pe ceas) sau te poți ajuta
cu aplicații de telefon sau de smartwatch, produse special pentru
exerciții de respirație.
53
Cu toate că mulți oameni nu văd acest pas ca fiind cel mai important,
eu consider că trebuie să-i dăm o mare importanță, pentru că modul în
care respirăm spune foarte multe despre starea noastră de spirit. De
asemenea, printr-o respirație corectă se poate preveni hiperventilația,
cea care nu este periculoasă, însă care poate conduce și la alte stări
fizice teribile, menținând cercul vicios al anxietății. Dacă ajungi la acest
pas, în primul rând nu trebuie să te învinovățești că nu ai reușit să
rezolvi problema de anxietate aplicând primii doi pasi. Trebuie să iți
vezi de drumul tău, cum se spune, fără să fii prea afectat de faptul că
nu reușești din prima. Îți spun un secret: nimeni, dar absolut nimeni nu
a reușit din
Purchased prima încercare
by Roxana a tehniciiroxana.hotnog1@gmail.com
Hotnog Roxana, „HAI” să elimine anxietatea.#17378
Totul stă în modul în care perseverezi și chiar este important să ai
ocazii pentru a face acest lucru. Știu că mulți nu duc lipsă de aceste
împrejurări, dar am cititori care se plâng că mai au încă anxietate, dar
nu prea au situații de viață în care să aplice tehnica „HAI”.
Ceea ce am scris în primul volum, faptul că anxioșii respiră mai mult

din piept, și nu ”din burtă ”, din păcate, a rămas la fel de adevărat.
Sunt cazuri în care, din această cauză, mulți oameni experimentează
primul lor atac de panică, urmând ca apoi să li se declanșeze anxietatea
generalizată, de aceea o respirație defectuoasă, de mult timp, chiar
dacă nu pare, poate aduce foarte mari necazuri. Eu, la rândul meu,
consider că această respirație deficientă a avut un mare procent în
declanșarea primului meu atac de panică.
Revin la respirația “5-8-5”. Prin această respirație, îi “transmitem”

minții anxioase că totul este în regulă, corpul nostru nu are nicio
problemă și că putem merge mai departe. Cel mai important aspect al
acestui pas, cum am scris mai devreme, este acela că se previne
hiperventilația creierului, deoarece într-un atac de panică, începi să
respiri repede și superficial, totul din cauză că ai impresia că nu poți
respira sau nu îți ajunge destul aer în plămâni. De asemenea, cu
siguranță ai remarcat că uneori intervine căscatul excesiv în anxietate și
te întrebai uneori de ce. În anxietate, căscatul în exces este dat de
54
oboseala psihică. Anxietatea "obosește" foarte mult tot corpul, dar în
special creierul. Se intră în panică pentru că omul are impresia că nu
poate efectua o respirație completă. Prin căscat, corpul dorește să
transmită creierului că totul este în ordine și că se poate relaxa, deci
căscatul în anxietate este o reacție firească a corpului la anxietate
(corpul dorește că transmită minții că totul este în regulă și intră destul
aer în plămâni).
Respirația “5-8-5” este o reacție conștientă prin care încercăm să-i

“spunem” minții anxioase că putem merge mai departe, că putem face
față valului
Purchased by de anxietate.
Roxana Trebuie
Hotnog să precizez
Roxana, că acest tip de respirație #17378
nu trebuie să fie neapărat după aceasta numărătoare. Poate fi “3-5-3”,
poate fi “4-6-4”, poate fi oricum dorești tu, cum îți este ție mai ușor,
doar principiul acesteia trebuie să rămână la fel și, exact cum am
specificat și în primul volum, modul de a respira afectează mintea.
Dacă, de exemplu, într-o situație normală, respiri în modul în care o
faci când ești anxios, vei realiza repede că și în minte îți apare
anxietatea.
Pasul nr.4. Pasul „HAI”
Este cel mai important pas ajutător în atacul de panică. Nu doar că

oprește un atac de panică după ce acesta s-a activat, dar îți dă și
încredere pe viitor, te poziționează pe drumul corect în eliminarea
întregii anxietăți, fiindcă dacă aplici corect acest pas, vei ieși pe partea
cealaltă a atacului de panică de pe o poziție de forță, și nu din postura
de supus. Pe scurt, atunci când ești la începutul sau pe “culmile”
atacului de panică, în loc să cauți să te retragi cumva sau să fugi de
acesta cum ai făcut de atâtea ori în trecut, în loc să cauți orice metodă
de a te salva din “ghearele” acestuia, inclusiv instinctul primordial de a
suna la 112, tu trebuie să faci exact contrariul și anume să vrei cu
adevărat ca atacul de panică să fie și mai intens, chiar dacă ți se pare o
nebunie să faci acest lucru în acele momente urâte.
55
Exemplu: Ești foarte amețit și confuz. Simți cum ești gata să cazi din
picioare din cauza anxietății. Anticipezi intrarea încet-încet într-un atac
de panică, dar de data aceasta, vei cere anxietății să fie mai intensă, vei
cere să fii și mai amețit, iar dacă va trebui să leșini și să cazi din
picioare, îi poruncești să o facă acum, cât mai repede. Dacă nu, să-i
ordoni hotărât să te lase în pace. Trebuie să-ți vezi mai departe de
treaba ta în acea zi.
După cum am scris mai sus, ultimul pas este important mai ales
pentru cei care suferă și de atacuri de panică.
NICIODATĂ un atac de panică nu a omorât pe cineva!
Voi scrie de o mie de ori, chiar de milioane de ori această propoziție,

fiindcă acesta este purul adevăr. Niciodată, atacul de panică, singur, nu
a luat viața cuiva. Știu că în anxietate, te simți extrem de sensibil și de
vulnerabil. Ai impresia că vei păți ceva grav sau că vei muri în orice
clipă, dar trebuie să înțelegi că “trăiești” doar o impresie. Corpul tău
este foarte puternic, fiind programat în atâtea zeci de mii de ani de
evoluție să fie rezistent, să fie gata să înlăture orice pericol care l-ar
putea amenința.
Chiar și atacul de panică, anxietatea, sunt cu tine pentru a te proteja.

Da! Anxietatea și atacurile de panică, în principiu, au intenții bune.
Anxietatea și atacurile de panică fac parte din ființa noastră și ne-au
ajutat, de-a lungul istoriei, să facem față tuturor situațiilor și cu
siguranță nu am fi supraviețuit ca specie fără acestea. Problema zilelor
noastre este că anxietatea a devenit rea, fiindcă anxietatea nu face
distincție între frica de prădători și frica de un examen, să zicem.
Pentru anxietate, frica este doar frică, indiferent de cauză. Iar cea mai
mare problemă apare atunci când anxietatea devine patologică, adică
56
atunci când nu ai absolut niciun motiv pentru care să-ți fie teamă, dar
totuși iți este. În concluzie, anxietatea este la bază extrem de folositoare
și toți o avem, dar aceasta trebuie să rămână doar la nivelul pentru care
a fost concepută.
Dau acum un mic exemplu, pentru a se înțelege exact ce doresc să

transmit. Străbunii noștri, în vremea când mâncarea era puțină și nici
nu putea fi conservată pentru perioade lungi de timp, aveau tendința
să mănânce foarte mult, dar pentru ei, această supra-alimentare nu
reprezenta o problemă, pentru că aveau o viață extrem de activă, spre
deosebirebydeRoxana
Purchased ceea ce se întâmplă
Hotnog în timpurile
Roxana, de astăzi. Programarea #17378
corpului de a mânca mult pentru a supraviețui a rămas și în zilele
noastre, vremuri care, din păcate, s-au schimbat mult. Omul a devenit
comod si nu mai trebuie să alerge toată ziua după mâncare. Deci
această “programare” de a mânca excesiv este bună la bază, era bună
în timpurile de mult apuse, dar în zilele noastre este în continuare
bună, dar până la un punct, altfel poate deveni extrem de dăunătoare.
Exact același model îl urmează și anxietatea.
Deci acum știi de ce ai tendința uneori de a goli frigiderul. E

adevărat, mâncatul excesiv poate fi și comportament compulsiv, dar
lăsăm acest subiect pentru mai târziu. Poate te gândești uneori cât de
inutilă poate fi această anxietate, dar să știi că, pe cât de rea ni se pare
anxietatea, aceasta a fost creată cu un scop anume. Stările anxioase fac
parte pur și simplu din ”programarea” noastră pe care o avem încă din
naștere și pe care o folosim pentru a face față stresului inevitabil într-o
viață de om, mai ales în zilele noastre. Sigur ai auzit de mecanismul
“luptă sau fugi”, cel puțin din primul volum al acestei cărți. Acest
mecanism este programat să ne protejeze de tot ce înseamnă pericol
iminent și ne ajută să ne dăm seama rapid dacă ne confruntăm sau nu
cu o situație de urgență.
Doar pentru că cineva nu a experimentat o anxietate patologică sau

un atac de panică, acest lucru nu înseamnă că acestea nu sunt acolo,
57
într-un colțișor al fiecăruia, dar gata să ne apere, nu să ne supere. Într-
un atac de panică, corpul tău este, de fapt, pregătit de fugă sau de
luptă. Nu poți să ai atac de panică și să nu știi, iar dacă tu
conștientizezi acest lucru înseamnă că nu ești nebun, așa cum crezi
uneori, nu o vei lua razna, chiar dacă îți apar astfel de gânduri atunci.
Atacul de panică este însoțit întotdeauna de gândul că vei muri
imediat sau că vei înnebuni. Acestea nu s-au întâmplat vreodată și nici
nu se vor întâmpla în viitor.
Povestea mea (mai amplă)

M-am născut în primăvara anului 1983,
într-o familie obișnuită. Părinții mei sunt
ingineri și mi-au oferit o copilărie
frumoasă, atât cât se putea în vremurile
acelea din comunism, dar și după
decembrie ’89. Mai am un frate, mai mic
decât mine cu doi ani. Sunt căsătorit și
tatăl unui băiețel acum în vârstă de 5
anișori.
Pot spune, aruncând acum un ochi
asupra copilăriei mele că nimic, dar
absolut nimic, nu prevestea anxietatea
care mi-a apărut la vârsta de 32 de ani,
deci în ceea ce mă privește, părerea unor
psihologi că tulburările anxioase își au
originea în copilărie, această teorie
trebuie să fie eliminată din start, repet,
luând în considerare cazul meu. La fel, nimeni din familia mea nu a
avut probleme cu anxietatea sau cu depresia, deci și transmiterea
ereditară este exclusă în ceea ce mă privește. Nici adolescența sau anii
ulteriori nu au avut vreo legătură cu anxietatea, fiindcă treceam cu bine
emoțional peste situațiile de viață din acea perioadă. Aveam emoții
58
normale, ca orice om și nu m-aș fi gândit că voi ajunge să fac vreodată
atac de panică. De altfel, atacul de panică îl vedeam înainte ca pe o
chestie de moment. De fapt, singurele ocazii în care auzeam de atacul
de panică era la televizor, la știri, când aflam despre vreun accident de
mașină sau vreun incendiu. “Femeia a suferit un atac de panică și a
primit îngrijiri medicale la fața locului”, de câte ori ai auzit și tu această
frază? Până să știu cu adevărat ce este atacul de panică și ce
repercursiuni poate avea, eu îl vedeam ca pe un șoc de moment, dar
care era rezolvabil tot pe moment.
După cum am scris și în volumul 1, cauzele problemelor mele cu
anxietateabyauRoxana
Purchased fost maiHotnog
multe șiRoxana,
s-au desfășurat parcă după un plan bine #17378
organizat. Dacă depresia sau anxietatea erau “păpușarii”, eu am fost cu
siguranță o “păpușă naivă”, mânuită cu dibăcie. Era atât de simplu să
“dau vina” atunci pe acel atac de panică apărut din senin, cel care mi-a
adus o grămadă de anxietate generalizată. Era simplu, pentru că era la
îndemână și nu voiam să “cuget” prea mult despre cauze. Totuși, în
momentele de final de anxietate, dar și în timpul anxietății, atunci când
frecventam psihologi, mi-am dat seama de unde a “plecat” această
anxietate. Părerea mea este că ”a descoperi” cauza nu are o foarte mare
importanță în a “rezolva” anxietatea. Ce ajută foarte mult este să nu
mai faci greșelile pe care cu siguranță le facem cu toții, mai ales după
ce te vindeci de anxietate.
Relația mea cu familia

Glumind puțin, exceptând mutarea verighetei de pe o mână pe alta,
din cauză că slăbisem brusc și foarte mult la începutul anxietății, relația
cu soția mea nu s-a schimbat câtuși de puțin. Este adevărat, perioada
de aproape trei ani și jumătate de chin prin care am trecut nu avea cum
să n-o afecteze și pe ea, acea perioadă lăsând urme destul de adânci,
dar privind acum la rece, sunt fericit că relația noastră nu a fost afectată
și este chiar și mai închegată acum, considerând acel răstimp urât din
59
viața mea un obstacol peste care am trecut împreună. “La bine și la
rău” ni se potrivește perfect în momentul de față.
Dar nu a fost ușor deloc...Acel “rău” a fost groaznic.
Privind înapoi și amintindu-mi de acea perioadă delicată din viața

mea, rememorez câteva momente importante în ceea ce privește relația
de familie, în special cea cu soția mea, Ramona. ”Îngrijorare și
neputință”, așa s-ar putea defini atitudinea soției mele, pe tot parcursul
meu prin anxietate, mai ales cel de la început. Oricine ai fi, dacă nu ai
avut niciodată anxietate, nu ai cum să înțelegi ce i se întâmplă unui om
cu anxietate, indiferent cât de apropiat ai fi de acel om. Soția mea nu
făcea notă discordantă. Nu pricepea ce se petrece cu mine, cu toate că
făcea eforturi vizibile să înțeleagă, iar câteodată chiar mă mințea, cu
lacrimi în ochi, că îmi înțelege suferința, doar ca să mă facă să mă simt
mai bine, desi știa că îmi dau seama ce încerca să facă. Dorea să-și
ascundă atitudinea reală față de ce mi se întâmplă. O iertam de fiecare
dată pentru asta, pentru că știam că-mi vrea doar binele.
“Puiule, știu că vrei să mă fac bine, dar nu înțelegi ce mi se întâmplă”,

îi spuneam uneori. “Doar pentru faptul că tu nu înțelegi, asta nu
înseamnă că nu există anxietatea asta blestemată”, continuam eu cu
lacrimi în ochi. “Ți-am mai spus, doar cei care au sau au avut anxietate
înțeleg, deci nu trebuie să te învinovățești de ceva...” Când m-a întrebat
concret ce nu ar putea pricepe, i-am dat următorul exemplu: “Mă
înțelegi perfect dacă, de exemplu, la un interviu pentru un job am
emoții, dar nu o să înțelegi în veci de ce doar pentru că trebuie să intru
într-un magazin, încep să-mi apară anumite stări în corp și gânduri
care mai de care mai anxioase în cap. Asta n-o să pricepi, pentru că tu
nu ai anxietate. Nici măcar psihologii sau psihiatrii nu înțeleg,
darămite tu. “De ce nu înțeleg măcar ei?, mă întreba. “Pentru că ei nu
au trecut prin asta, ei dețin informațiile doar din ce au studiat...”
60
“Dar ce pot face, dragul meu? Cu ce pot să te ajut ca să treci peste
asta?” Răspunsul meu era câteodată foarte deprimant: “ Nici eu nu știu
ce să fac și unde să mă mai duc, iți spun sincer..”.
Problema era că atitudinea ei de îngrijorare nu mă făcea să mă simt

mai bine. Dimpotrivă, reacția ei mă făcea să mă simt și mai rău, pentru
că îi vedeam neliniștea în ochi, o neliniște care parcă adăuga anxietății
mele și mai multă putere. La fel mi se întâmpla cu toți cei apropiați
care știau de problemele mele cu anxietatea. Chiar simpla și nevinovata
întrebare “Ești bine?” venită din partea celor care știau de anxietatea
mea, îmi by
Purchased provoca și mai
Roxana multăRoxana,
Hotnog durere și roxana.hotnog1@gmail.com
stări anxioase, asta pentru că #17378
apărea încă o teamă, pe lângă toate cele pe care le aveam deja, aceea de
a nu fi înțeles, de a fi judecat sau chiar ridiculizat pentru problemele
mele.
După primul meu atac de panică, mi-am dat seama că mă confrunt cu

ceva nou și periculos în viața mea. Este adevărat, până la acea vârstă,
de 32 de ani, nu suferisem probleme majore de sănătate, dar cu toate
acestea, ceea ce simțeam în acea perioadă nu semăna cu absolut nimic
cu ce mă confruntasem până atunci în viața mea. Simțeam că este ceva
cu adevărat serios.
Când mi s-a declanșat anxietatea, eram căsătorit deja de 5 ani, iar

relația noastră se baza foarte mult pe faptul de a nu ne ascunde nimic
unul de celalalt. Așa a fost și cu subiectul anxietății. Îi mărturiseam
soției absolut orice stare anxioasă, cum se manifesta și cât de intensă
era, dar mai ales ce gândeam în acele momente. Soția mea era
disperată, fiindcă și situația mea era disperată. Se simțea neputincioasă,
pentru că nu știa ce trebuie făcut exact, era ceva nou pentru ea, la fel
cum era și pentru mine. Am în minte și acum, la vreo două zile după
primul atac de panică, când efectiv zăceam în pat și așteptam să treacă
acele stări de la sine. Da, exact cum m-aș fi așteptat să treacă o
indigestie sau o durere de cap. Atunci mi-am dat seama cât este de
serioasă situația în care eram. Indigestia trece după câteva ore, hai
61
poate o zi, după ce iei medicamente pentru ajutorarea
digestiei...Anxietatea este o altă mâncare de pește, nu trecea așa. Nici
nu avea cum...
Dintre cei din anturajul meu, și aici mă refer la toți cunoscuții mei,
începând cu prietenii, cu vecinii, cu colegii de serviciu, aproape nimeni
nu a știut de anxietatea mea, cu excepția câtorva colegi de serviciu, care
au fost martori oarecum la ce mi s-a întâmplat la început, după ce am
avut primul atac de panică. Intrasem atunci, pentru două sau trei
săptămâni, în concediu medical, iar unii dintre colegi, inclusiv șefa mea
directă deby
Purchased atunci,
Roxanaau fost uimițiRoxana,
Hotnog când au roxana.hotnog1@gmail.com
văzut hârtia cu concediul meu #17378
medical semnat de un medic psihiatru. Nu cred că le venea să creadă,
pentru că nici eu nu aș fi crezut că voi ajunge în acea situație vreodată.
Oricum, ceea ce cunoșteau acei colegi de muncă (acum foști colegi)
reprezintă doar o foarte mică parte din tot ce a însemnat anxietatea și
depresia în viața mea. Din punctul lor de vedere, dacă ar fi să-i întreb
acum, problema mea cu anxietatea a fost de cel mult 3 săptămâni, atât
cât a durat concediul meu medical din vara anului 2015. Atât și nimic
mai mult, ca și când aș fi fost “trecut pe tușă” pentru o vreme cu vreo
pneumonie sau cu vreo entorsă mai urâtă. Sigur au crezut că în acea
perioadă de concediu medical am stat în pat liniștit, așteptând să mă
vindec, fără să știe cât chin îndurasem, de fapt, în acea primă lună.
Amintesc aici și de o altă persoană care a aflat de problemele mele cu

anxietatea. Este vorba despre o domnișoară, chiar verișoară de gradul
doi cu mine și despre care nu mi-aș fi închipuit vreodată că ar suferi de
anxietate. Am aflat absolut întâmplător. Eram în vizită la niște prieteni,
când am auzit următoarea întrebare: “Ați auzit ce-a pățit Alina?”.
Comunitatea fiind mică, absolut toate veștile circulau foarte repede,
mai ales cele rele. S-ar fi auzit că verișoara mea ar avea probleme cu
inima și că făcuse infarct cu o lună în urmă. Mă mirasem, fiindcă era
tânără și o știam fară probleme de sănătate, fiind chiar o fire sportivă,
frecventând foarte des sălile de sport. Vara, chiar o vedeam alergând
tot timpul prin zona lacului din comună.
62
Mi-am permis s-o întreb direct dacă a suferit un atac de cord cu
prima ocazie în care ne-am întâlnit. Răspunsul ei m-a șocat: “N-am
făcut infarct. Am avut un atac de panică, iar acum <trag> cu
anxietatea”. Atunci i-am mărturisit și eu povestea mea, surprins de
faptul că o persoană atât de aproape de mine și despre care aș fi putut
jura că nu ar putea să aibă probleme cu anxietatea, fusese diagnosticată
cu tulburare de panică și anxietate generalizată, o poveste de viață
incredibil de asemănătoare cu a mea. Atunci mi-am dat seama de două
aspecte: prima, că multă lume suferă de această tulburare, dar în
tăcere, și a doua, cât este de important să vorbești cu cineva care trece
prin ceea by
Purchased ce treci
Roxanași tu Hotnog
și cât de Roxana,
valoros este un sfat bun în acea situație. #17378
Mai mult ca sigur că acesta a fost momentul deciziei mele de a înființa
un grup de susținere online, precum și de a scrie o carte despre
experiența mea. Singura mea condiție pe care mi-am impus-o a fost că
voi face aceste două lucruri doar după ce voi elimina anxietatea și
depresia complet din viața mea. “Va fi ceva unic”, mi-am spus. “Va fi
singurul grup de facebook și prima carte de până atunci create de un
om care a învins complet și definitiv anxietatea”.
Cercul meu de prieteni nu era foarte mare. Ajungi la o vârstă în care

iți dai seama că prietenii pe care îi ai trebuie să fie de calitate, nu
neapărat în cantitate mare. Totuși, nu aveam niciun prieten de o
asemenea calitate încât să mă destăinui acestuia cu privire la anxietatea
mea de atunci. Nici nu știu acum cum aș fi procedat dacă ar fi existat
un astfel de om în viața mea. Probabil că, totuși, nu m-aș fi deschis în
fața acestuia. Asta pentru că, mai ales între băieți, a suferi de anxietate
se consideră a fi un semn de slăbiciune și mai mult ca sigur aproape
toată societatea în care trăim are același stereotip. Experiența ulterioară
mi-a demonstrat contrariul acestui stereotip, mai ales după ce am scris
primul volum, când despre mulți dintre cititorii mei am aflat că făceau
parte din categoriile de oameni cu activități considerate “curajoase”,
cum ar fi: polițiști, militari, pompieri sau ”mascați”. Anxioșii nu sunt
oameni fără curaj sau oameni sensibili. Din păcate, este foarte greu să
63
convingi oamenii din ziua de astăzi că este așa, cu atât mai mult pe cei
care nu au trecut prin anxietate.
Revenind la prietenii mei, ca orice anxios, am știut mereu cum să-mi

ascund suferința față de ei, precum un veritabil actor, de fiecare dată
când mă întâlneam cu ei. E drept, întâlnirile mele cu prietenii
deveniseră foarte rare în acea perioadă, fiindcă le cam evitam, aceasta
fiind probabil o schimbare pe care e posibil ca ei s-o fi remarcat la un
moment dat. O altă schimbare de comportament față de aceștia a fost
că la unele evenimente la care se consuma alcool, eu îi refuzam
politicos, by
Purchased fiindcă știam
Roxana prea Roxana,
Hotnog bine că alcoolul cu antidepresivul și cu#17378
anxioliticul nu prea făceau “casă bună”. Sigur acest aspect li se părea
ciudat, nu că aș fi fost cine știe ce băutor de alcool, dar erau obișnuiți ca
eu să mai consum câte un pahar cu vin cu ei. Mă scuzam de cele mai
multe ori că urmez un tratament cu antibiotic sau că mă doare
stomacul și nu pot consuma deloc alcool, făcând cumva abstracție de
privirile lor curioase, dar uneori și de unele apropouri amuzante:
“Dane, tu te-ai dat pe pastile de la o vreme... Mâine-poimâine vei
comanda la bar un <50 de Augmentin cu gheață>.”
Cu alte cuvinte, ca o concluzie, dacă este să întrebi acum pe cineva

dacă eu, Dan, am avut probleme cu anxietatea sau cu depresia, în afară
de câteva persoane apropiate, cele mai multe din familia mea, nu știe
nimeni de chinul imens prin care am trecut.
Stau, totuși, și cuget acum...Tot ce a rămas fizic din perioada

anxietății mele sunt câteva hârtii cu vizitele mele la Unitățile de Primiri
Urgențe, câteva notițe și teme realizate împreună cu psihoterapeuții pe
care îi frecventam, rețetele lunare psihiatrice, dar și câteva blistere
vechi cu Paxetin și Xanax găsite de curând rătăcite prin casă. Pe toate
acestea chiar le-am pus deoparte ca amintire, inclusiv blisterele care
mai conțin și acum câte două tablete fiecare.
64
Însă gândurile și simțirile mele din acea perioadă vor rămâne
întotdeauna cu mine. Într-adevăr, acum nu mă mai afectează în niciun
mod, toate acestea derulându-se precum niște imagini alb-negru, ca
într-un film mut. Mereu voi avea amintirile legate de acea perioadă.
Sunt conștient că multe se vor evapora cu timpul, dar voi avea
întotdeauna la îndemână ceva care este etern și care cuprinde acea
perioadă din viața mea: volumul 1 al “Cărții lui Dan, un fost anxios” și
acum volumul 2, precum și toate postările și comentariile mele de pe
rețelele sociale.
Legat de
Purchased by familie,
Roxanaîmi aduc Roxana,
Hotnog aminte șiroxana.hotnog1@gmail.com
de o discuție cu fratele meu,
#17378
ajuns parcă la capătul răbdării cu mine: “ Dane, dar termină cu astea, te
rog! Dar chiar nu poți să stai liniștit lângă mine? Eu nu cred că amețești
chiar în halul ăla! Uită-te doar în față”. Da, pur și simplu, nu reușeam
să stau în dreapta lui în mașină când conducea. Amețeam și îmi era
rău, câteodată simțeam că-mi arde fața și îmi amorțește, dar fratele
meu nu mă înțelegea. Mă simțeam oarecum umilit pentru că fricile
mele păreau fară cauză. Nici nu puteam să-i explic concret, dar nici nu
puteam să-l urăsc pe fratele meu fiindcă nu înțelege. “Tu crezi că eu
vreau să simt aceste stări? Crezi că eu nu vreau să fiu ca înainte, să pot
sta liniștit în mașină?” îi spuneam. Continuam apoi, abătut: “Simt așa,
pentru că uneori anxietatea este copleșitoare, aș vrea să mă bucur de
viață ca și tine, dar uneori nu pot...”
Altă dată, mama mea mă rugase s-o ajut să o conduc la tren, la Gara
Brașov. Aceasta rugăminte nimerise în cea mai proastă perioadă de
anxietate pentru mine, tot în anul 2015. “ Vai de mine”, îmi spuneam.
”Ce aglomerare de oameni o fi acolo, dacă fac atac de panică chiar în
mijlocul lor, oare ce va zice lumea? Aoleu! Va fi și mama lângă mine,
va fi crunt...”. Tot felul de astfel de gânduri mi se învârteau în cap, fără
oprire. Paralizasem atunci. I-am spus mamei mele că nu pot să o duc
eu, fiindcă mă simt rău de la anxietate, fără să-i dau prea multe
explicații. M-am simțit groaznic atunci, ca ultimul ratat, pentru că am
fost nevoit să apelez la un prieten pentru a mă ajuta cu mama. Îmi era
65
rușine că nu puteam să fiu un sprijin nici măcar pentru propria mamă
cu o sarcină banală, iar această rușine venea la pachet cu anxietate, dar
și cu multă depresie.
Când i-am povestit soției despre acest episod, reproșul a venit
instantaneu: “Dar e o prostie, dragul meu! Nu înțeleg de ce ți-e atâta
frică..”. Atunci a fost momentul când am decis că nu mai trebuie să
spun chiar tot ce mi se întâmplă din punct de vedere anxietate și
depresie. Această decizie a venit fară nicio influență din partea
nimănui, psiholog, psihiatru, prieten sau fără să fiu influențat de ceva
ce am citit, pur și simplu am hotărât să nu mai discut absolut tot ce mi
se întâmplă,
Purchased stări anxioase,
by Roxana Hotnogdepresive,
Roxana,curoxana.hotnog1@gmail.com
absolut nimeni, nici măcar cu #17378
soția mea. Nu renunțasem la comunicare, dar subiectul anxietății și al
depresiei îl închisesem aproape de tot. Nu știu dacă a fost o decizie
corectă, pur și simplu așa am simțit că trebuie procedat mai departe.
Această decizie s-a dovedit să mi se potrivească, dar totul depinde de
fiecare persoană în parte. Dacă tu crezi că este bine și te simți mai bine
atunci când spui tot ce ți se întâmplă aproapelui tău, este în regulă. Eu
am ales să nu spun chiar tot și m-am simțit mai bine. Alegerea este la
tine.
“Picăturile care mi-au umplut paharul”
O primă “picătură din paharul anxietății” a

fost în anul 2014, cu un an înainte de primul
meu atac de panică, fiind anul în care căzusem și
eu în ”febra” pariurilor online, chiar de pe
telefonul mobil. Nu eram dependent (încă),
reușisem chiar să fac o pauză lungă în a accesa
așa ceva, probabil că aveam mustrări de
conștiință, nu știu, mai ales atunci când
pierdeam bani. Îmi dau seama acum că nici
măcar nu voiam să câștig bani, nu voiam să mă
îmbogățesc, voiam doar să-mi “hrănesc”
orgoliul cu faptul că sunt “mai tare” decât firmele de pariuri, că am
66
găsit “sfântul Graal” în a câștiga mereu, cu faptul că sunt sau voi fi
puternic financiar și că pot avea stabilitate financiară. Auzi, stabilitate
financiară din pariuri sportive... Doamne, cât de naiv eram...Cât de
mult te poate coborî mintea...Mintea te urcă, dar te și coboară,
parafrazez acum....
La o primă vedere, nu exista vreo frică în această mini-dependență pe
care o dezvoltasem, dar am constatat ulterior că dimpotrivă, în spatele
acesteia ”sălășluia” o frică imensă. Cred acum că aproape orice este
negativ pe lumea aceasta are la bază o frică de ceva anume. În cazul
acestei “picături”, frica era aceea că nu o să mai dețin controlul și de
fiecare dată
Purchased by când pierdeam
Roxana Hotnog“lupta” cu casa
Roxana, de pariuri, simțeam frică... #17378
Da, pentru că eu aveam iluzia că dețin controlul atunci când pariam și
eram sigur că voi învinge de fiecare dată, dar în subconștient aveam
această frică că totuși nu este așa, sigur nu am cum să dețin eu
controlul cu o casă de pariuri, pentru că nimeni nu reușise acest lucru
și nici nu va reuși vreodată. Această gândire era absolut pertinentă,
vorbea uneori, probabil, rațiunea din mine. Atunci când inevitabila
pierdere la aceste pariuri “mă dădea cu capul de toți pereții”, mai ales
când trebuia să dau explicații familiei despre banii pierduți, simțeam
un disconfort emoțional puternic, adică anxietate, probabil amestecată
și cu puțină depresie, deși eu nu știam la acea vreme ce este anxietatea,
iar depresia, nici atât. Culmea, după ce mi s-a declanșat anxietatea,
această mini-dependență de pariuri sportive a dispărut și nici nu mi-a
reapărut până în prezent, probabil pentru că, ulterior, altele au devenit
prioritățile pentru mine în viață.
A doua “picătură din acest pahar al anxietății” a fost Facebook-ul.
Da, de la un anumit punct, rețeaua socială a făcut și face mult rău
tuturor oamenilor. Țin minte că începusem activitatea pe Facebook,
timid, ca orice om, dar observasem că petreceam din ce în ce mai mult
timp pe zi, iar în week-end-uri spărgeam recorduri de prezență online.
Ulterior, mi-am dat seama că această dependență nu era cea mai mare
problemă. Simțeam că trebuie să revin tot timpul pe platformă pentru a
mi se confirma că postările sau pozele mele sunt cele mai bune și că au
67
cât mai multe like-uri, pe scurt dacă sunt apreciat, ca și cum aș fi
așteptat din partea întregii lumi să mi se confirme cât sunt eu de tare,
Dan din județul Brașov. Iar asta nu era tot... Toți prietenii mei din listă
o duceau bine și foarte bine, cel puțin așa se afișau în mod public. Eram
conștient că pe Facebook iți pui doar momentele frumoase, însă ai
impresia uneori că doar tu o duci rău, iar restul lumii nu are nicio
problemă, iar acest sentiment atârnă foarte greu în psihicul tău, mai
ales când nu prea ai satisfacții în viața ta reală.
A treia “picătură” a fost situația profesională. Deși copilul meu încă
nu se născuse, nu aveam ce să reproșez vieții mele de familie. În
schimb, labyserviciu,
Purchased Roxana situația
Hotnog nuRoxana,
era prea roză. Făceam același lucru de #17378
vreo șapte ani de zile, iar puținele momente în care puteam avansa
ierarhic le-am tratat cu foarte mare indiferență, de parcă adoram să
rămân plafonat, pe un post bun, dar inferior. Domeniul bancar nu-ți
oferă foarte multe căi de promovare, iar dacă acestea apar și le dai cu
piciorul, fii sigur că vei rămâne mult și bine pe poziția pe care ești deja.
Am hotărât în acel an să nu mai ratez nicio posibilitate de avansare.
Iată că acestea au apărut în scurt timp, chiar două posibilități, dar spre
crunta mea dezamăgire, le-am ratat pe amândouă, pentru că în urma
interviurilor, au fost alese alte persoane. Dezamăgirea, amestecată cu o
frustrare imensă, ambele cuprinse parcă și de o depresie, toate m-au
ținut “prizonier” vreo câteva săptămâni bune, în care activam parcă pe
modul automat, aveam o stare inertă, iar pentru a ieși din această stare,
am apelat la primele două “picături”: pariurile sportive și abuzarea
excesivă a Facebook-ului. Acestea au reprezentat soluția mea de
moment, proastă, bineînțeles.
Ultima “picătură care a umplut paharul” și care m-a adus în pragul
acelui prim atac de panică din 9 iunie 2015 a fost acea “picătură” care a
umplut până la refuz “paharul anxietății” și chiar a dat peste.
Cum ar fi să mergi zi de zi la un serviciu, să-ți faci treaba exact cum
trebuie, să fii corect și conștiincios, dar să te trezești după o perioadă de
câțiva ani că munca ta, împreună cu a colegilor tăi este anchetată penal
și că trebuie să dai declarații la poliție, la Parchet și la Tribunal? Cum ar
68
fi? Nu știu pentru alții cum ar fi, stiu doar că pentru mine a fost
groaznic. Pentru că știam în sufletul meu că nu greșisem cu absolut
nimic...Eram nevinovat și puteam dovedi acest lucru extrem de ușor.
Aveam constinta curată. Și atunci, de ce aveam acea neliniște în suflet?
Oare tocmai pentru că eram nevinovat și era posibil să fiu acuzat de
ceva? Fiorul de neliniște devenea tot mai puternic pe măsură ce gândul
îmi zbura spre ideea groaznică că aș putea deveni un viitor pușcăriaș.
Ce m-aș face dacă aș fi condamnat pentru ceva ce n-am făcut? Ce ar
spune familia mea, ce ar spune lumea, îmi veneau întruna tot felul de
întrebări și gânduri care mai de care mai cumplite.
Ca și calitate
Purchased în procesul
by Roxana penalRoxana,
Hotnog de atunci,roxana.hotnog1@gmail.com
am fost, până la urmă, doar #17378
un simplu martor, dar eram extrem de speriat, de supărat și de frustrat
doar pentru faptul că trebuie să dau cu subsemnatul pentru ceva în
care nu numai că nu furasem nici măcar 1 leu, dar fusesem cât se poate
de corect, respectând întotdeauna legea. Vestea ulterioară că unii
dintre șefii mei, dar și unii dintre colegii mei, au fost inculpați oficial, a
fost un șoc pentru mine, probabil cel mai mare șoc din acel “pahar”,
chiar dacă eu nu am fost inculpat, eram doar un martor în proces.
Toate acestea mi se întâmplau prin martie-aprilie 2015, mintea având
timp să “țeasă” tot felul de scenarii până în iunie, scenarii în care iar
mă vedeam arestat, umilit și neputincios în a-mi întreține în continuare
familia. Toate aceste gânduri “mâncau” efectiv din mine, fără să-mi
dau uneori seama. Nu puteam să fac mai nimic fără să mă gândesc tot
acolo.
Toate aceste “picături” care mi-au umplut paharul au “dat pe afară”
într-un mod șocant în acea zi de marți, 9 iunie 2015, zi care mi-a
schimbat viața și care m-a schimbat pe dinăuntru, ca om. Acum mă
gândesc cu calm, chiar cu nostalgie la acea clipă din viața mea, dar în
acel moment priveam totul cuprins de o groază desăvârșită. Senzația
aceea de amețeală, amestecată cu o stare de rău și cu gândul că-ți vei
pierde controlul, toate venite brusc, toate acestea pot dărâma absolut
orice om din lumea asta. Sunt sigur că oricine ar fi făcut atac de panică
în locul meu, mai ales cei care erau în aceeași situație ca mine atunci,
69
confruntandu-se pentru prima dată în viață cu acea spaimă intensă,
stranie și amorfă.
Acum, mă amuză puțin și gândurile pe care le aveam când am ajuns
acasă în acea zi, cu amorțeala degetului mic de la mâna stângă, cu
gândul că voi face în acel moment un infarct urât. Da, mă distrează,
pentru că, privind în urmă acum, cu tot ce am învățat și cu toate
experiențele avute, un infarct ar fi fost extrem de puțin probabil să-l fac
cu acele “simptome” pe care le-am avut și mai ales doar cu gândul, fie
el atât de tenebros, că voi face infarct. Dacă te gândești acum că vrei să
faci infarct, vei reuși doar cu puterea gândului? Este evident că nu. Iar
așteptareabydeRoxana
Purchased atunci aHotnog
ambulanței bineînțeles
Roxana, că a adăugat alte gânduri #17378
de frică, dar și senzații care mai de care mai urâte stării mele din acel
moment, totul culminând cu acel atac de panică în care mi-au amorțit
absolut toate extremitățile, dar și fața, mai ales bărbia, maxilarul și
buzele.
Când cei de la spital mi-au spus că am avut o cădere de calciu, brusc
toate senzațiile dispăruseră, probabil pentru că, în mintea mea, o
cădere de calciu este de departe mai puțin periculoasă decât un infarct
sau atac vascular cerebral, dar și pentru că cineva îmi dădea o
explicație oficială (era de la un doctor, nu?) pentru stările mele ciudate
și nesuferite de atunci.
Totuși, doar a doua zi când mă confruntasem din nou cu acele senzații
și am ajuns din nou la spital, de data aceasta la un spital din Sfantu
Gheorghe, am aflat ce am eu de fapt: tulburare de panică. Da, o
adevărată tulburare de panică care mi-a declanșat acea anxietate
generalizată care mi-a marcat profund următorii ani de viață.
Cum am procedat? Ce am făcut exact pentru a elimina atacurile de
panica, anxietatea și depresia din viața mea? Știu că ai aceste întrebări
acum.
După cum am mai scris și spus, am fost la psihologi, la psihiatri, chiar
și la un hipnoterapeut (care de fapt, tot un psiholog este) și cred că
următorul pas ar fi fost acupunctura. Toate acele încercări au fost în
zadar, nu m-au ajutat cu mare lucru, dar repet, este posibil ca pe alte
70
persoane să ajute, deci nu elimina complet aceste posibilități, mai ales
daca ești la început cu problemele și mai ales ținând cont că medicația
este absolut necesară în cazurile grave, atunci când nu poți lucra
efectiv cu tine deloc. Și pentru mine, medicația a fost un “life saver”
uneori, mai ales la debut, când nu știam ce se petrece cu mine cu toate
acele stări de angoasă de care era practic imposibil “să te scuturi”, dar
este important ca această medicație s-o folosești puțin, doar cât este
nevoie, și nu cum am procedat eu, utilizând-o ani de zile, agățându-mă
de ea zi de zi ca și cum ar fi fost unica barcă de salvare într-un ocean
imens...
Deci cum am ajuns să aplic pașii din tehnica „HAI”...
Mai întâi, să spun cum de m-am gândit la o tehnică. Mi-am dat seama
că trebuie să găsesc ceva ca un șablon, un fel de model pe care să-l
folosesc cât mai des și să nu mă abat nicicum de la el, dar pentru asta,
trebuia să fiu sigur că această tehnică mă va conduce către vindecarea
dorită, trebuia să găsesc absolut tot ce este mai bun din cărți, de pe
internet, de fapt să aflu tot ce este mai folositor între ce am
experimentat eu și ce am citit, pentru că nu aveam de gând să utilizez o
tehnică care nu ar fi dat rezultate. Ar fi fost o pierdere de timp și foarte
frustrant pentru psihicul meu să văd că “încă ceva” nu a dat roade în
tratarea anxietății. Pe scurt, m-am folosit ca și cobai, într-un inedit
experiment, pentru a descoperi “sfântul Graal” al vindecării de
anxietate. Dacă reușeam, câștigul ar fi fost nemărginit. Împușcam
practic doi iepuri dintr-o lovitură, fiindcă mă vindecam în primul rând
pe mine, dar puteam și să vindec și pe alții apoi, prin răspândirea în
lume a modului în care am reușit să elimin anxietatea. Se născuse în
mine ideea că tehnica să fie formată din câteva etape succesive, din
câțiva pași, pentru că astfel este mai ușor de urmat și m-aș fi abătut
greu de la ea, cu acest gând plecasem, la drum. De asemenea, acești
pasi aveau să fie maximum patru-cinci la număr. Fiind mai mulți pași
de atât, exista riscul să mă încurc în ei și să nu am rezultate.
71
Sincer, pentru început am avut în cap să încep cu cel care este ultimul
pas din tehnică, cel în care cer maximum de la anxietate, dar simțeam
de multă vreme că trebuie să existe ceva intermediar, ceva care poate
rezolva situația din start, fără să treci prin momentele foarte grele, fără
să ajungi să treci prin acele stări anxioase incredibil de neplăcute. Doar
după mult timp mi-am dat seama că primii doi pasi se pot folosi în
anxietatea generalizată, iar ultimii doi pași se pot utiliza doar atunci
când stai “să erupi” în atac de panică.
Mărturisesc acum că mă gândisem ca primul sau al doilea pas din
tehnică aș fi vrut să fie “trăirea în prezent”, mai ales după ce tocmai
recitisem by
Purchased cartea lui Eckhart
Roxana Hotnog Tolle,
Roxana, “Puterea Prezentului”, dar mi-am#17378
dat seama, pe propria piele, că ar fi fost extrem de dificil de aplicat
acest pas. Nu ai cum să fii ancorat în prezent atunci când mintea iți este
“atacată” non-stop de atâtea gânduri anxioase, care mai de care mai
înspăimântătoare și mai deprimante. Nu ai cum! Să fii conștient de
momentul prezent se poate doar atunci când mintea este liniștită, altfel
este ca și cum, în mijlocul unui atac de panică, cineva strigă la tine să te
liniștești. Este practic imposibil de realizat o ancorare în prezent când
ești anxios sau deprimat, pentru că în acele momente grele, practic tu
de identifici cu mintea, o minte care, evident, nu este absentă. Se știe că
atunci când ești conștient de momentul prezent, mintea “lipsește” cu
desăvârșire.
Apoi, pentru primul pas m-am gândit la respirația 5-8-5 și mult timp
chiar am mers cu această idee, dar am observat că atunci când gândul
anxios apare, degeaba respiri adânc, trebuie să “faci” ceva cu acel
gând, să-l minimizezi cumva, să-l aduci în poziția în care nu te mai
afectează deloc.
Într-un final, m-am decis că primul pas să fie ceva care este utilizat
foarte des de către psihologi, mai ales în abordarea cognitiv-
comportamentală, nu mot a mot, dar păstrând principiul de bază. Într-
o discuție banală cu soția mea, am observat că de fiecare dată când
puneam în față răul, printr-un inevitabil “dacă”, de atâtea ori exista un
“așa și?” sau un “și ce dacă?”, prin care se diminua răul pus în față.
72
“Așa și?”-ul era rostit de soția mea, încercând să mă liniștească, văzând
că mă gândesc uneori la cele mai urâte scenarii posibile, fără legătură
cu realitatea. Citind foarte mult în acea perioadă, până la urmă am
găsit și pe internet ceea ce descoperisem deja, această idee de “anihilare
a lui “dacă” cu “așa și”. Chiar am găsit deunăzi câteva din website-
urile pe care le vizitasem pe vremea aceea și care mi-au “deschis ochii”
în ceea ce privește acest prim pas. Au fost mai multe website-uri, iar
unul dintre acestea este https://theworrygames.com/anxiety-recovery-
steps/what-if-thinking/how-to-stop-what-if-thinking/. Însă ceea ce mi-a
dat și mai mult “apă la moara” la o perioadă după, chiar când aplicam
în viața de
Purchased byziRoxana
cu zi acest pas, este
Hotnog și cartea
Roxana, lui Barry McDonagh pe care #17378
am citit-o spre sfârșitul anxietății mele, “Dare, the new way to end
anxiety and stop panic attacks”, care cuprindea exact această ”
dezamorsare” (așa o numea autorul) a gândurilor anxioase, a acestor
“dacă” cu antonimul lor, “așa și?”. Exact așa scria și acest autor despre
această contracarare, îl dezamorsa pe “what if” cu “so what”.
Totuși, pentru a ajunge să încerci să contracarezi “dacă-urile”,
pentru a putea elimina gândurile anxioase încă din fașă, trebuia ca
aceste gânduri anxioase să fie ușor de identificat în minte. Tocmai din
această cauză nu am dorit ca trăitul în prezent sau încercarea de a trăi
în prezent să fie primul pas, pentru că era greu de aplicat, era greu să
fii observator al tuturor lucrurilor și gândurilor, spre deosebire de
identificarea lui “dacă”, mult mai ușor de observat în ”câmpul minții”,
mai ales atunci când anxietatea începea să-și facă prezența.
Apoi, dorind să merg mai departe cu tehnica mea de vindecare, am
observat că unele cărți despre anxietate și depresie pe care le-am citit
abordau această metodă psihologică de a accepta ce ți se întâmplă, de a
nu se mai produce rezistență. Am căutat mult și pe internet și am
observat în multe locuri această abordare prin acceptare a anxietății.
“Bun, mi-am zis... Hai să încerc”. Știam că urmează să merg pe un
drum greu, dar nu prea mai aveam ce pierde. Am experimentat, deci,
pe propria-mi piele acceptarea și am observat aproape imediat că
atunci când nu mai creezi rezistență, dai parcă sistemului tău nervos
73
răgaz suficient să se calmeze. Primești parcă de nicăieri o anumită
“oază” de liniște în care poți gândi clar.
Am decis, așadar, văzând pe propria persoană rezultatele bune ale
acceptării, ca aceasta să fie pasul nr.2 din tehnică.
“Embracing your demons: An overview of Acceptance and
Commitment Therapy”, Harris, R. (2006), aceasta este lectura despre
acceptare pe care am citit-o prima dată, apoi au fost multe website-uri
pe care le citeam cu dârzenie din scoarță în scoarță, pentru a ști exact ce
trebuie să fac, pentru că, în unele momente, recunosc, eram și puțin
disperat. Mintea anxioasă “îmi spunea” la modul cel mai crunt că voi
avea anxietate
Purchased toată Hotnog
by Roxana viața. Eu, nu și nu,
Roxana, că o voi elimna complet și
definitiv... Știam și simțeam că totul va fi bine până la urmă, de aceea
căutam răspunsuri în fiecare zi, atât în cărți, cât și în website-uri, iar în
fiecare zi descopeream câte ceva care-mi hrănea speranța că voi fi din
nou ca înainte de anxietate.
Nu pot să enumăr chiar toate website-urile despre pasul nr.2, pentru
că nu mai știu exact ce am navigat pe atunci, însă de două website-uri
mi-am adus aminte : https://cbtdenver.com/blog/using-radical-
acceptance-for-panic-and-anxiety și https://tinybuddha.com/blog/how-
accepting-anxiety-can-lead-to-peace/.
Perioada imediat următoare am avut niște revelații despre rezistență
și despre acceptare, pe care le-am detaliat în primul volum, episodul de
pe Discovery, dar și mâna scoasă pe geam. “Aha, deci trebuie să merg
cu atacul de panică, nu imporiva lui”. Acesta a fost “beculețul” aprins
în mintea mea, cel care mi-a întărit credința că acceptarea anxietății
este cheia vindecării.
Trebuia să fac ceva contra atacurilor de panică, care practic “te
demolau”, ucigându-ți orice dram de speranță. Parcă te dădeau cu
câteva secole înapoi față de orice progres făcut în lupta cu anxietatea.
Am hotărât apoi că următorul pas, pasul nr.3, să fie despre respirație,
pentru că după primii doi pași, ori te pregătești să te liniștești ori te
pregătești să iei cu asalt anxietatea sau atacul de panică. Să inspiri 5
secunde, să ții aerul în piept pentru alte 8 secunde, iar apoi să expiri
74
ușor aerul pentru încă 5 secunde, toate acestea reprezintă “respirația 5-
8-5”, adică pasul numărul 3 din tehnica mea. Este o modalitate de a
calma mintea foarte repede folosindu-te doar de respirație. Metoda nu
este nouă, aceasta fiind folosită din cele mai vechi timpuri. Ce este
foarte frumos la acest pas este că, dacă simți că respirația ”5-8-5” nu te
ajută, poți să folosești timpii tăi personali, cei pe care crezi tu că te ajută
mai mult, tu doar trebuie să respecți ideea de bază, aceea în care timpul
în care aerul este ținut în piept să fie mai mare decât ceilalți timpi.
După cum am scris mai sus, ultimul pas din tehnica „HAI” îl doream
inițial a fi primul, dar ar fi fost un singur pas de sine stătător, poate nici
nu s-ar mai
Purchased by fiRoxana
numit pas, el ar fiRoxana,
Hotnog reprezentat toată tehnica, de aceea am #17378
simțit bine că trebuiau câțiva pasi intemediari, până la cel extrem, pe
care l-am numita chiar așa: „HAI”.
Cum am descoperit acest pas? Absolut singur, dar în mod clar mai
mult din frustrare și resemnare. Eram în toiul unui nou atac de panică,
al câtelea nici nu mai știam, când mi-am zis, ”Hai, vreau să simt mai
mult! Hai, doar atât poți?”, dar eu îi porunceam asta din frustrare
atacului de panică, poate chiar din resemnare, nu dintr-o poziție de
forță, cum ar fi trebuit. Cu toate acestea, chiar dacă nu făceam ce
trebuie, am simțit o mică ameliorare, cea ce mi-a dat curaj să mai încerc
această abordare. Am citit atunci pentru prima dată “Panic Away”, eu
căutând pe internet detalii despre aceasta dorință ca atacul de panică
să fie și mai puternic și dădusem peste prima carte (cred) a lui Barry
McDonagh. Apoi am căutat și mai departe pe internet despre ceea ce
descoperisem singur și am ajuns la multe studii psihologice și cărți care
îmi confirmau ideea. Am și acum în gând lectura despre anxietatea
văzută ca entuziasm: “Get excited: Reappraising pre-performance
anxiety as excitement. Journal of Experimental Psychology” Brooks, A.
W. (2014).
75
Dar cum am aplicat efectiv tehnica „HAI” în viața mea de zi cu zi?
Bun, a venit momentul în care am schițat tehnica pe hârtie și

așteptam momentul 0, cel în care trebuia să fiu pregătit pentru asaltul
anxietății, adică să renunț brusc la medicație pentru a încerca să elimin
singur anxietatea.
Atenție! Nu recomand renunțarea bruscă la medicație, decât sub

supervizarea medicului. Dacă eu nu am acționat sub îndrumarea unui
medic, nu înseamnă că am procedat corect. Mi-am asumat pe propria
piele acel risc!
Am procedat, totuși, altfel de cât s-ar fi așteptat cineva care m-ar fi
urmărit în acele momente. Am avut o revelație atunci: “Cum să fiu
pregătit?” Nu am cum să fiu pregătit, eu trebuie să aleg orice moment,
de preferat unul foarte greu, opus celui în care aș fi pregătit. Trebuie să
găsesc cel mai nepotrivit moment în care să încep, îmi spuneam,
pentru că dacă reușesc să înving anxietatea în cele mai potrivnice
situații de viață, pot învinge anxietatea apoi oriunde și oricând. Ziceam
asta, probabil din cauza lecturii pe care o avusesem până atunci, orele
multe de citit își spuneau cuvântul, nu stiu...Devenisem nu neapărat
mai înțelept, ci mai pregătit psihologic.
Terenul nu trebuie aranjat de la ora fixă. Nu este ca și cum, gata, mă

voi lăsa de țigări de luni sau de la 1 ianuarie anul următor. Cu
anxietatea nu merge așa. Trebuie găsit momentul inadecvat, adică cel
în care te aștepți mai puțin să începi.
Nu am ”zăbovit” prea mult după acel moment nefavorabil.

Traversam chiar atunci o perioadă dificilă la serviciu, realizasem doar
când am început să mă gândesc la asta, cred că era cea mai grea
perioadă profesională pe care am trăit-o vreodată. “Trebuie să-i spun
în față tot ce am de spus, altfel voi fi tratat ca un om slab”, mă
încurajam atunci să-i spun șefului tot ce am pe suflet, deși știam că nu
mă are la inimă. Acea situație exista pentru simplul fapt că nu mi se
76
părea în ordine să nu iau atitudine în fața unor sarcini trasate pentru
mine care nu mi se potriveau și nici nu erau în fișa de post. Anxietatea
exista, o simțeam în fiecare zi, chiar dacă luam medicație deja de trei
ani de zile. Singura mea “realizare” de când aveam anxietate era că, de
la o vreme, nu mai făceam atacuri de panică, însă anxietatea și depresia
mă “omorau”uneori, erau incredibil de apăsătoare. Ca fapt divers,
gândeam uneori că ar fi fost mai bine să am atacuri de panică scurte,
zilnice, dar să fiu bine în restul timpului, decât să am tot timpul
anxietate generalizată și depresie. E adevărat, nu era singura realizare,
totuși reușisem să mă documentez foarte serios și chiar să schițez o
tehnică care
Purchased ar puteaHotnog
by Roxana fi salvatoare,
Roxana, dar despre care nu aveam nicio#17378
certitudine, trebuia doar s-o verific în continuare pe propria piele.
Această anxietate apăsătoare își arăta colții de cum mă trezeam, gata

să mă ”sfâșie” de viu. O simțeam cu precădere când intram în instituția
unde lucram, dimineața, de la ora 8. Până în acea zi, Paxetin-ul îl luam
imediat după ce serveam micul-dejun, pe stomacul plin, cu multă apă.
În acea zi, cred că era marți, nu mi-am mai luat medicamentul, așa cum
hotărâsem cu o seară înainte. Se mai întâmplase să uit să-l iau, dar
corectam acel lucru cât se poate de repede, tot în aceeași zi. Dar atunci,
nu. Mi-am propus ca Paxetin-ul luat cu o zi în urmă să fie ultimul
antidepresiv luat vreodată. Și am mai hotărât ceva, incredibil pentru
zilele noastre: mi-am dezactivat contul de Facebook fix în acel moment,
anticipând faptul că voi caută să “fug” de senzații prin “scrolling”-ul
de pe Facebook, așa cum mai făcusem și în trecut. Prin această
renunțare la “online”, voiam să fiu lipsit total de apărare în fața
anxietății, fără nicio cale de ieșire din fața ei, fără Facebook, fără
Instagram, fără absolut nimic ce consideram o evadare, o fugă din
calea anxietății. Voiam să fiu singur cu gândurile mele anxioase și
haotice.
Aveam hârtia în portofel cu pașii tehnicii, dar și cu cu câteva notițe

pe care le consideram importante în abordarea anxietății. Știam pe de
rost pașii, dar era și o chestie psihologică bună să stiu că și fizic am
77
mereu tehnica la mine în buzunar. Recunosc că, mai ales la început,
aveam mari îndoieli cu privire la aceasta tehnică, probabil fiindcă
încrederea îmi era destul de zdruncinată la acel moment, în urma
experiențelor eșuate deloc puține pe care le avusesem până atunci la
psihiatru și la psiholog. Atunci, cea mai arzătoare dorință din viața
mea era să scap de anxietate. Aș fi făcut orice, dar “draga de ea” nu
voia să iasă din mine cu niciun chip, orice aș fi făcut.
Eram hotărât să-mi pun în aplicare tehnica și îmi spuneam că nu mai

aveam mare lucru de pierdut. Poate doar timp...Speranța sigur nu mi-o
pierdeam.byDacă
Purchased nu reușeam
Roxana Hotnognici de dataroxana.hotnog1@gmail.com
Roxana, aceasta, încercam din nou și #17378
din nou să caut ”cheia vindecării de anxietate”. M-aș fi străduit până
reușeam. Pierdusem până atunci 3 ani din viață cu tot felul de tentative
eșuate, încă câteva luni pierdute nu s-ar fi simțit prea mult, dar și dacă
”îmi ieșea”, recompensa ar fi fost colosală. Aveam dubii, dar în același
timp, aveam și o mare speranță, asta pentru că ceea ce încercam atunci
era exact opusul ”experimentelor” mele de până atunci. “Trebuia să
iasă ceva din asta.”, mă încurajam eu în fiecare clipă.
Revin la prima zi în care am renunțat la medicamente. Ziua a decurs

foarte bine, peste așteptările mele. Anxietatea era acolo, o simțeam, era
ca un ”zumzet” continuu, dar nu venise încă niciun sevraj, așa cum mă
așteptam. Știam că, în ultima perioadă, de la medicație nu mai făceam
atacuri de panică, cel puțin așa credeam, deci mă așteptam să vină acel
atac de panica, dar de data aceasta îl așteptam cu un oarecare
entuziasm, fiindcă eram pregătit să-mi testez tehnica.
Am revenit acasă de la serviciu, iar în acea seară, i-am invitat pe

socrii mei la cină. Nu spusesem nimănui că am renunțat la
medicamente, nu că ar fi fost un mare secret, dar nu voiam îngrijorare
în plus în jurul meu. Toate au fost bune și frumoase, am ”pălăvrăgit”
care mai de care, însă spre sfârșitul mesei, o stare incredibilă de rău
“m-a lovit” drept în moalele capului. Era o greață, amestecată cu dureri
de cap, mai ales în partea din față, frunte și nas, de parcă aș fi avut
78
dureri de la sinuzită. N-am mai scos un cuvânt și sigur mi se schimbase
și expresia feței. “Ce-i asta?” mă întrebam. Știam prea-bine ce este, era
“prietena mea”, anxietatea, dar eram terifiat, fiindcă nu mai avusesem
demult o astfel de stare. O altă întrebare îmi venise aproape imediat în
cap: “Dacă e altceva? Dacă nu e anxietate? Pare că e altceva...” După
întrebarea aceasta, simțeam cum escaladează starea din ce în ce mai
mult, chiar spre un atac de panică. Nimeni de la masă nu sesizase
nimic în ceea ce mă privește, nici măcar că mă oprisem brusc din vorbit
și că mă uitam probabil fix. Luam Oscar-ul cu siguranță, fiindcă mă
luptam în interior cu demonii anxietății și nimeni nu-și dădea seama.
Am tras aer adânc în piept și am început să-mi aplic tehnica. Aerul
mi se blocase cumva, dar am continuat. Am identificat din start acel
“dacă e altceva?”. Da, dar starea de rău venise înainte de acel “dacă”,
de ce? Nu am stat să văd de ce, era posibil să fie chiar de la ce
mâncasem, dar cu siguranță era anxietate, ”clădită” pe gândurile mele
de după renunțarea la medicamente. De parcă aș fi așteptat-o.
Gândul “Dacă e altceva?” stăruia că o apăsare sufocantă... “Dacă era

altceva, probabil că pățeam deja ceva”, încercam eu să-l combat cumva.
“Este clar anxietate, cunosc stările, chiar dacă sunt mai intense, nu am
cum să greșesc. Și dacă greșesc, asta e, sunt la masă, cineva va observa
că e ceva în neregulă cu mine și va suna la 112, în cel mai rău caz. Totul
este ca eu să nu mă plâng, să nu zic nimic, atât timp cât nu mă plâng,
totul este bine.”
Am aplicat apoi pasul nr.2, acceptând acele stări. “Vorbeam” cu ele în

gând: “De data asta, rămân pe loc, cu voi. Nu mai fug nicăieri.”
Spuneam asta, pentru că aveam obiceiul, când aveam stări anxioase, s-
o iau din loc, plimbându-mă de colo-colo, până dispăreau stările. De
data asta, am decis să rămân cât pot de mult pe loc și să-mi văd de
treabă, continuând să mănânc ce mai aveam în farfurie și chiar să
încerc să pornesc o discuție cu cineva. Simțeam că stările sunt
inconfortabile, dar eram conștient că nu-mi amenințau viața, așadar
79
puteau să rămână cât vor ele cu mine. Era practic imposibil ca acestea
să escaladeze la nesfârșit. “Voi respira <5-8-5> acum”, mi-am spus și
așa am făcut câteva minute bune, fără ca cineva din încăpere să-și dea
seama de acest lucru.
“Dacă fac un atac de panică aici, în fața socrilor mei?”, a venit un

gând după sesiunea de respirație. Mi-am răspuns imediat: “ Atac de
panică am mai făcut, chiar în fața unor străini. Că-l fac în fața
apropiaților sau a străinilor, este totuna, este tot atac de panică și este
inofensiv, am văzut pe pielea mea că aceste atacuri de panică nu-mi fac
nimic rău.byVoi
Purchased fi doar Hotnog
Roxana obosit după vreo 20
Roxana, de minute. Îl las să-și facă
<damblaua>, cât dorește el, chiar dacă poate cineva va observa, apoi
îmi văd de treabă, doar că de data asta sunt într-o poziție de forță. Voi
sta pe loc și nu mă voi agita de colo-colo.”
Când mi-am zis “poziție de forță”, am prins curaj și mai mult și,
inspirând adânc, i-am cerut anxietății să fie și mai intensă, să devină
chiar atac de panică, adică am început să aplic pasul nr.4, „HAI”.
Pentru prima dată în viața mea de când aveam anxietate, aveam
încredere deplină în corpul meu că va face față unui atac de panică. M-
a lovit aproape imediat un val puternic de anxietate, iar eu am stat pe
loc și am primit acel val cu brațele deschise, de parcă aș fi vrut să se
cuibărească lângă mine. Vedeam acel val de anxietate ca pe un exces de
adrenalină (care de fapt, asta era), ca și cum eram la spital și îmi făcea
un medic o injecție cu adrenalină sau ca și cum eram în parcul de
distracții și cădeam în gol pentru câteva secunde. “Da, sunt doar niste
substanțe care vor circula puțin prin corp, depinde de mine cât de mult
vor circula, dar și daca vor să circule toată ziua, să circule, eu nu mă
mișc de aici și nici nu mă voi plânge cuiva. Este doar atac de panică.
Uau, <doar atac de panică>...nu mă gândisem că voi zice așa ceva
vreodată....”
Valul se oprise puțin din avânt, iar eu în acest timp, ce făceam? Știu
că este incredibil, dar eu mâncam. Mai anevoios, înghițind mai mult în
80
sec, cu puțină transpirație strălucind pe frunte, dar mâncam. Ca
niciodată, nimeni nu m-a întrebat nimic, erau toți ocupați cu discuțiile,
ceea ce pe mine m-a ajutat puțin. M-au lăsat în pace să-mi văd de
anxietatea mea, nu aveam nevoie de ochi îngrijorați în jurul meu și de
întrebări care mai de care mai dureroase (pentru mine). Când mi-am
zis că am scapăt, a mai venit un val, pe care l-am tratat exact ca pe
primul, lăsandu-l să se manifeste cum dorește acesta. M-am ridicat
totuși de la masă, dar nu împins de anxietate, ci de soția mea. M-a
rugat s-o ajut cu treaba din bucătărie. Am intrat atunci în rutina acelei
seri, dar pentru prima dată în ultimii trei ani, am prins încredere în
mine, iar by
Purchased o rază de speranță
Roxana Hotnog mi-a răsărit roxana.hotnog1@gmail.com
Roxana, în minte. Începusem chiar să #17378
fac glume cu musafirii în acea seară, ceea ce nu-mi mai era în fire de
câțiva ani încoace.
Următoarele zile la serviciu au fost aproape la fel ca în prima zi. Eram

încă foarte mirat de ce anxietatea nu-și arăta colții la serviciu, deși nu
aveam parte de liniște la birou deloc. Aveam certuri aproape în fiecare
zi, atât cu clienții, cât și cu șeful. Probabil, mă gândeam, anxietatea nu
funcționează pe același “canal” cu tensiunea de la serviciu...
Nu am avut timp prea mult să mă gândesc la asta, pentru că altceva a

intervenit pe un alt “canal”: o durere incredibilă de măsea. A început
vineri dimineața, aproape insesizabil, dar spre seară durerea mă omora
la propriu. Mi-am sunat dentistul. Nu știu cum se făcea, dar abia atunci
realizasem, că nu mai fusesem la dentist de mai mult de trei ani, adică
de dinainte de problemele mele cu anxietatea. Acest gând mi-a creat
brusc o stare anxioasă. “Oare cum vei reacționa la dentist? Dacă fac
atac de panică pe scaun?”. Am avut, oarecum, noroc cu durerea de
măsea, care îmi “lua gândul” de la anxietate. Când mă lăsa puțin
durerea, “mă apuca“ anxietatea și invers. Parcă eram într-un joc în care
cineva râdea de mine și de mintea mea.
Am ajuns la dentist. Culmea, măseaua nu mă mai durea. Mai pățisem

asta de multe ori, chiar înainte să ajung la dentist. Nu știu de ce, dar
81
măseaua nu mă mai durea, de parcă s-ar fi speriat de medicul
stomatolog. De data aceasta, faptul că m-a lăsat durerea de măsea i-a
lăsat loc anxietății să se desfășoare, împreună cu ale ei gânduri
anxioase: “De data asta ești într-un loc în care nu ai unde fugi și trebuie
să stai pe loc”. În mod normal, un astfel de gând mi-ar fi dat fiori, dar
având de partea mea experiența de cu câteva zile în urmă, la masă,
împreună cu tehnica mea „HAI”, pe care o aveam atât în minte, cât și
la mine, în portofel, toate acestea mi-au dat încredere că, de data asta, e
posibil ca vizita la dentist să se desfășoare altfel față de cum mi-o
închipuisem mai devreme.
Anxietatea avea acel “vâjâit” continuu sau mai degrabă acea agitație
permanentă. Nu puteam să compar dacă-mi era mai bine sau mai rău,
pentru că nu mai fusesem în anxietate la medicul dentist. Unicul semn
că voi învinge anxietatea era ca eu să trec cu bine de acel episod, fără să
fac atac de panică și fără să am stări anxioase. Iar dacă le voi avea, voi
folosi tehnica „HAI”. În minte trebuie să am mereu că trebuie să încerc
să mă simt confortabil cu stările acelea, chiar să-mi doresc să am stările.
Să încerc să-mi păcălesc cumva anxietatea. O chem înadins numai pe
termen scurt, îi voi simți doar pentru puțin timp “ghearele”
înfingându-se în mine. Fac asta cu unicul scop final de a elimina
definitiv anxietatea, pe termen lung. Voi fi exact ca un halterofil... Mă
voi pregăti zilnic, în ideea că la Olimpiada de anul viitor să ridic 200 de
kilograme, exact cât mi-am propus.
Mă așez pe scaun și realizez deodată că anxietatea mea avea dreptate:

nu mai am unde să fug acum. O vizualizam practic ca pe un copil
obraznic care face “în ciudă” și-mi scoate ostentativ limba. Dentistul
meu nu era un om prea vorbăreț, așa că, stând cu gura deschisă, aveam
timp să gândesc. Am identificat cel mai urat “dacă”: “ Dacă fac atac de
panică acum pe scaun, în fața medicului?” “Așa și? Va fi în fața unui
medic, nu? Oricum, un atac de panică este inofensiv, dar dacă e să
pățesc ceva mai grav, medicul e lângă mine și va ști ce are de făcut.
Este dentist, dar în primul rand, este medic și sper că n-a lipsit la lecția
82
despre resuscitare.” Pasul nr.1 din tehnica mea a dat roade pe loc.
Eram și mai încrezător în tehnică, ce-i drept, devenisem mai
determinat.
Ca niciodată, dentistul meu a început să vorbească cu mine, la

început mai puțin, apoi din în ce mai mult, parcă dorind să-mi
contrazică părerea mea despre el, cum că ar fi un “taciturn
iohanescian”. “S-o mai fi schimbat omu’ de când l-am văzut ultima
oară”, mi-am spus în gând, parcă venindu-mi să și râd. Nu puteam nici
să zâmbesc, încă eram cu gura până la urechi deschisă, dar starea de
sprit mi by
Purchased se Roxana
schimbase. Am început
Hotnog Roxana,săroxana.hotnog1@gmail.com
vorbesc cu el chiar despre #17378
problemele mele cu anxietatea. De obicei, mă feream să vorbesc cu
străini despre anxietate, dar aveam încredere în acest om fiind și
medic. Mi-a prins și mai bine faptul că am vorbit cu el pe aceasta temă.
Mi-a mărturisit că foarte mulți pacienți se confruntă cu așa ceva și chiar
iși dă seama de acest lucru înainte să i se spună dacă acei oameni au
sau nu probleme cu atacurile de panică sau cu anxietatea. A
recunoscut, totuși, că în cazul meu, nu mă citise încă. Doar am luat
Oscar-ul pe treaba asta, ce naiba, ar fi fost chiar culmea să “mă prindă”.
A continuat apoi să-mi facă anestezie și să-mi extragă măseaua
buclucașă, în acest timp eu devenind foarte relaxat. De mult timp nu
mai fusesem atât de liniștit, zici că mi se pusesese Diazepam cu
lingurița în loc de anestezie. Îmi dispăruse chiar și acea tensiune
anxioasă, cea pe care eu o vedeam ca pe un zumzet anxios continuu și
enervant.
Eram, după cum am spus, și mai încrezător în tehnică și de-abia

așteptam o altă ocazie în care s-o testez din nou, cu toate că știam că va
trebui să trec din nou prin acele stări. Deci pentru prima oară în viața
mea din clipa în care mi s-a declanșat anxietatea, îmi doream înadins
acele stări urate. “Uau”, exclamasem eu în gând. “Ce chestie tare...”
Seara și mai ales noaptea acelei zile au fost cele mai liniștite de când
aveam anxietate. Chiar mă bucurasem că urma și weekend-ul și,
83
teoretic, ar fi trebuit să fie liniște în continuare în mintea mea. Absolut
greșit! Cele două zile care au urmat, sâmbăta, dar mai ales duminica,
au fost “pline” de anxietate. A fost ca și cum anxietatea plecase pentru
o clipă din viața mea, însă făcuse repede cale-ntoarsă, iritată nevoie-
mare fiindcă uitase pentru un moment de mine. Nu știam de unde
vine, de ce vine... Eu mă mai întâlnisem cu o astfel de anxietate, cea
care apare parcă de nicăieri și care nu are aparent nicio cauză. Mi-am
învinuit subconștientul atunci și este foarte posibil să fi avut dreptate,
pentru că nu vedeam cauza de moment a acelei anxietăți.
Am înțeles
Purchased mai târziu
by Roxana că făcusem
Hotnog o mare
Roxana, greșeală în acel week-end, #17378
dar pentru care nu trebuia să fiu supărat. Doar din greșeli înveți, iar
această atitudine reprezintă o dovadă a perseverenței. Care a fost
greșeala? Greșeala a fost că am încercat prea mult să găsesc gândul
cauzator de anxietate, al acelor stări de greață, de rău și de amețeală.
Nu l-am putut identifica pe “dacă” pentru a putea să-l anihilez, în
vederea aplicării pasului nr.1, iar acest lucru nu mi-a cauzat decât
durere și frustrare. Soluția era foarte simplă. Trebuia să merg mai
departe cu pasul nr.2 și să accept acele stări urate.
Am avut șansa luni să-mi răscumpăr greșeala, la serviciu. Exact la fel

ca și sâmbătă și duminică, ziua de luni, la serviciu, venise cu o stare
foarte urâtă, fără niciun motiv aparent. Privind din exterior, chiar era o
zi bună la birou în acea zi, dar anxietatea mea era foarte puternică.
Venise la fel, cu o stare de rău, greață, durere de cap, dar și de stomac.
Nu am reușit să identific gândul anxios care îmi genera aceste stări,
probabil că erau mai multe, amestecate și cu cele din subconștient, așa
că am decis să aplic următorul pas: acceptarea a tot ce mi se întâmplă.
Am început să-mi zic în gând: “Accept toate aceste stări! Le permit să
rămână cât vor cu mine și să facă tot ce doresc din mine”.
Stările erau absolut îngrozitoare, fiind, într-adevar, o nebunie să-ți

dorești așa ceva, dar eram conștient că trebuie să le accept pe termen
scurt, în ideea de a elimina anxietatea pe termen lung, o dată pentru
84
totdeauna. Acceptând faptul că voi fi anxios pentru încă o jumătate de
oră, încă o oră sau poate chiar pentru toată ziua, dar cu adevărat să-mi
doresc acest lucru, aceasta înseamnă acceptarea adevărată. Mi-am dat
seama încă de la început de un mare adevăr, mai ales fiindcă și eu
făceam la început această greșeală. Doar să-ți spui că accepți toate acele
stări ale anxietății nu este suficient. Sau este suficient, dar dacă și
corpul “simte” la fel cum își dorește și mintea. Cea mai mare greșeală
pe care o făceam la acest pas al acceptării era următoarea: îmi spuneam
în gând că accept stările, poate pentru o perioadă scurtă chiar îmi
doream să le accept, dar după un timp, îmi spuneam uneori fără să-mi
dau seama:
Purchased by“Gata,
Roxana v-am acceptat,
Hotnog acum puteți
Roxana, pleca, pentru că sunteți #17378
copleșitoare.” Nu este bine! Trebuie să spui așa: “Accept senzația de
greață, accept respirația greoaie, accept amețeala, accept palpitațiile,
accept durerea groaznică de stomac, accept chiar și gândurile că este
posibil să leșin, chiar să mor, accept toate aceste senzații să fie prezente,
cât vor ele, toată ziua, toată săptămâna, non-stop, pentru că nu au cum
să-mi facă rău, le-am mai avut și nu am pățit absolut nimic, în afară de
o mică oboseală.”.
În acea zi, la serviciu, am avut nevoie de doar două ore de acceptare

pentru a mi se elibera corpul de anxietate. Restul acelei zile a decurs
normal, însă au existat perioade în care trebuia să apelez și la următorii
pași, respirația 5-8=5 și pasul „HAI”, pentru că, într-adevăr, uneori
ajungeam în prag de atac de panică. Am observat că tehnica nu
funcționează uniform. Existau zile în care anxietatea dispărea chiar
după primul pas, dar existau și zile sau, mai bine-zis, situații în care
trebuie să apelez și la ultimul pas. Chiar am avut o perioadă de o
săptămână continuă la un moment dat în care apelam în fiecare zi
pasul „HAI”. Situațiile de viață nu erau foarte grele, dar pur și simplu
simțeam că nu dispare anxietatea și ajungeam repede în prag de atac
de panică. Și am mai observat ceva: atunci când “rezolvam” o anumită
senzație, parcă anxietatea “venea” tot timpul cu altceva, încercându-
mă tot timpul. Soluția este că trebuie să fii perseverent și să “tratezi”
85
absolut toate senzațiile la fel cum le-ai tratat și pe cele din trecut.
Problema care rămânea și care îmi dădea bătăi de cap era că nu știam
uneori dacă noua senzație este într-adevăr, de la anxietate. Putea fi de
la ceva organic. Era puțin dificil când ajungeam în acest punct, dar
ajunsesem să-mi cunosc corpul îndeajuns de bine încât să-mi dau
seama aproape imediat dacă ceea ce simt este pe fond de anxietate sau
nu. De regulă, dacă o senzație rămâne sau se accentuează în funcție de
gândurile pe care le ai în acel moment, atunci este clar că sunt pe fond
psihic, adică pe fond de anxietate, dar și de depresie. Depresia venea și
ea, la rândul ei, cu o grămadă de senzații, în special cu o oboseală
extremă. by
Purchased NuRoxana
de puține ori mă
Hotnog gândeam
Roxana, că poate fi ceva organic de
vină, gen vreo problemă la ficat, însă aveam tot timpul la îndemână
ultimele analize, mă uitam peste acestea și mă linișteam din acest
punct de vedere.
Este, de asemenea, posibil ca o problemă organică pe care o ai să fie

accentuată de problemele cu anxietatea. Un exemplu personal în acest
sens este stomacul sau mai bine-zis, durerile groaznice de stomac.
Observasem că în momentele stresante stomacul mă durea tot mai tare
și am dat vina inițial pe anxietate, dar am hotărât să-mi fac și niște
investigații pentru a fi liniștit că nu am o problemă de sănătate. Am
descoperit, în urma unei endoscopii, că am bacteria aceea foarte
rezistentă, Helycobacter, dar am aflat și de un început de gastrită.
Doctorul mi-a spus că trebuie eliminată bacteria, iar apoi dacă se
menține sau chiar avansează gastrita, trebuie să verifice cauzele
durerii. Doar după a treia cură de antibiotice, asta în decurs de un an
de zile, am reușit să elimin acea bacterie, însă durerile de stomac au
persistat și după, e adevărat, la intensitate mult mai mică. Am
supraviețuit doar fiindcă luam Controloc în fiecare zi, un pansament
gastric. Trebuie să spun că doar după eliminarea anxietății am “scăpat”
complet de durerile de stomac, care nu au mai apărut absolut deloc din
cauză psihică, nici măcar în situații “super-stresante”. Este important,
deci, să “te verifici” din punct de vedere sănătate fizică, dar la fel de
86
important este să nu exagerezi cu analizele. Dacă ai până în 50 de ani, o
dată pe an este suficient să-ți faci analizele uzuale.
Referitor la acestea, țin minte și acum o întâmplare în care m-am

speriat foarte rău. Nu mai avusesem palpitații niciodată sau poate că
avusesem, dar nu realizasem. Aveam deja o lună de zile de când
renunțasem la medicamente și eram foarte încrezător în tehnica pe care
o foloseam zilnic. Mă familiarizasem chiar și cu încercările anxietății de
a mă întoarce pe drumul acesteia, cu tot felul de stări și senzații, care
mai de care mai ciudate: de la furnicături în picioare și mâini, până la
dureri groaznice
Purchased în piept.
by Roxana Hotnog Roxana, roxana.hotnog1@gmail.com #17378
Mă uitam la un film, împreună cu soția mea, acasă. Era după ora 5
după-masă. Obișnuiam să beau tot timpul o cafea pe la cea oră. Știu, nu
este recomandat să bei cafea în anxietate, dar cafeaua era viciul la care
nu putusem să renunț sub nicio formă, cu toate că știam că anxietatea
nu se împacă deloc cu cofeina. Palpitațiile pe care le-am avut brusc în
acea seară le-am simțit bine de tot. Erau ca o fâlfâială puternică și au
revenit de mai multe ori în decurs de nici 30 de minute și parcă doar
când eram așezat într-o anumită poziție (întins pe spate). Evident că
mă speriasem, iar anxietatea, ca la un semn, începuse deja să-mi dea
târcoale. Trebuia să fac ceva rapid, pentru că știam că anxietatea va
găsi “n” senzații în corp care să mă facă să intru în cercul său vicios.
“De la cafea”, mi-am spus scurt, încercând să dezamorsez gândurile

anxioase. Știam că palpitațiile apar și la persoanele sănătoase și pot
veni pe fond de cofeină, țigări, oboseală sau stres, anxietate. “Da, dar
eu beau cafea multă în fiecare zi. N-am avut aproape niciodată
palpitații de la cafea. De ce taman astăzi am palpitații?”, veniseră rapid
alte gânduri. “Atunci înseamnă că de la oboseală, nu am ridicat astăzi
o grămadă de lemne? Sau o fi anxietate, încă n-am scăpat complet...”
Aveam acest dialog cu mine însumi. Îmi formasem acest tipar de
gândire și eram mândru pentru că acest dialog mă scosese de foarte
multe ori din belele. Căutam mereu să găsesc o explicație realistă,
87
logică pentru tot ce mi se petrece, pentru că ceea ce mi se întâmpla,
acele senzații, totul era real, stările existau, dar știam că erau cauzate
de ceva ce nu exista fizic, de gânduri.
Înainte mă gândeam doar la ce este mai rău, puneam răul în față în
absolut orice situație și, acum când stau să mă gândesc, era chiar
imposibil să nu fac atac de panică.
Într-o altă zi, sperietura a fost și mai mare, întrucât în piept, exact în
zona inimii începusem să simt o durere adâncă, intermitentă. Simțeam
totul ca și cum mi s-ar rupe inima în două, nu doar că o să fac infarct.
Atunci am fost extrem de aproape să sun la 112, aveam telefonul în
mână pregătit
Purchased să fac acel
by Roxana apel, Roxana,
Hotnog dar am tras aer adânc în piept și mi-am #17378
mai oferit puțin răgaz de gândire. Acea durere pe care o avusesem
toată ziua, la început aproape insesizabilă, apoi din ce în ce mai
intensă, putea fi doar un junghi intercostal, pentru care exista o
explicație: ridicasem niste greutăți cu o zi în uma. Am gândit asta, dar
tot nu eram convins. Atunci am pus mâna pe telefon și mi-am sunat
medicul de familie, explicându-i rapid simptomele. Medicul m-a
liniștit spunându-mi că nu trebuie să am niciun motiv de îngrijorare.
Mi-a spus că un infarct vine cu o lipsă cruntă de aer și cu o durere
foarte mare în piept, durere percepută ca un fel de “gheară”, simptome
pe care eu nu le aveam.
Mă liniștiseră vorbele medicului și bineînțeles că am fost mândru de
mine, întrucât n-am mai apelat la “doctorul Google”. Cu siguranță m-
aș fi speriat și mai tare daca aș fi căutat “simptome de infarct” pe
internet. Este evident că și doctorii au rolul lor și este bine să apelăm la
ei când avem întrebări serioase. Desigur că nu am făcut infarct în acea
zi și nici anxietatea nu mi-a escaladat, aceasta chiar diminuându-se
spre minimum în acea seară, mai ales după ce doctorul meu de familie
mă liniștise.
Tehnica mea dădea roade. Simțeam acest lucru de fiecare dată când o
aplicam și chiar așteptam nerăbdător noi situații de viață pentru a o
aplica, mai ales cele în care avusesem probleme în trecut. În același
timp, cealaltă “prietenă” a mea, depresia, începea să se diminueze pe
88
măsură ce în locul ei își făcea loc, din ce în ce mai mult, speranța. Da,
speranța că voi fi din nou ca înainte de anxietate. Însă ceea ce nu știam
eu în acel moment era că nu deveneam doar omul de dinainte de
anxietate, ci mă transformam într-un altfel de om, mult mai bun decât
toate versiunile mele de până atunci, mult mai încrezător în propriile
puteri și omul capabil să se bucure și mai mult de viață.
Renunțasem complet la medicație, bazându-mă doar pe schimbarea
gândirii, fără ajutorul nici măcar a vreunui homeopat, vitamină sau
mineral. După o lună și jumătate de “libertate în ale medicamentelor”,
în care nu am făcut nici măcar un atac de panică, ajunsesem la
concluziaby
Purchased căRoxana
greșisem enormRoxana,
Hotnog când am continuat să iau atâția ani #17378
medicație. Nu aveam de gând să regret cumva ceva, fiindcă timpul nu
mai puteam să-l dau înapoi. Dimpotrivă, eram fericit că mi-am luat
viața înapoi destul de rapid. La fel de bine, puteam zăbovi 20 de ani în
medicație sau poate chiar toată viața, de aceea eram mândru de mine
că reușisem într-un timp relativ scurt să spun “stop” antidepresivelor
și anxioliticelor. Este drept, era doar o lună și jumătate de la momentul
0 al renunțării la medicație, dar simțeam cu toată mintea și ființa că
eram pe drumul cel bun al vindecării complete și chiar mă vedeam
mult mai stăpân pe mine în anumite situații. Remarcase și soția mea
acest lucru la un moment dat, faptul că sunt mai bine : “Dănuț, dar nu
te-am mai văzut de mult așa de vesel...” Am decis să nu-i dezvălui
nimic in acea clipă, nedorind să mă bucur prea devreme încă.
Eram mai bine, însă anxietatea încă “viețuia” în mine. Într-o altă zi
eram la volan, pentru prima dată singur de la momentul 0, când am
simțit ceva ca o amețeală amestecată cu rău de mișcare, chiar când
traversam un pod. Mai avusesem aceste senzații, simțeam că e
anxietate, dar am tras, totuși, pe dreapta, imediat când s-a putut, am
ieșit din mașină și am făcut câțiva pasi. Senzațiile erau încă acolo, plus
o slăbiciune puternică. Simțisem aceeași slăbiciune în momentul în care
încercasem să merg câțiva metri. Era ca și cum nu mă mai puteam ține
pe picioare, fiind parcă gata-gata să-mi dau sufletul. Începuseră și
mâinile să-mi tremure, dar eram decis să nu mai bag în seamă
89
simptomele și să încerc să-mi aplic planul. Trebuia, în primul rând, să
văd dacă este sigur anxietate ceea ce simțeam. M-am întors înapoi cu
gândurile și mi-am dat seama că senzațiile au părut exact atunci când
traversam podul. Am identificat imediat două frici: prima, că voi intra
în parapeții de pe marginea drumului, voi cădea de pe pod cu mașina
și voi muri, iar a doua, din cauza căreia am și oprit, teama că din cauza
acelor senzații voi face accident cu mașină.
Am contracarat prima frică cu următorul gând: “Sunt șofer de atâția
ani de zile...De câte ori s-a întâmplat să fac accident, chiar și unul
minor? Aproape niciodată. De ce s-ar întâmpla taman acum să intru în
parapeti și
Purchased bychiar să cad
Roxana în apă cu
Hotnog mașina?”
Roxana, Pe a doua frică am încercat #17378
s-o anihilez astfel: “Încă am anxietate și se știe că șoferii anxioși sunt
mult mai vigilenți pe drum decât șoferii fără anxietate, de aceea este
foarte clar că anxietatea mea n-ar avea cum să ma “conducă” spre
vreun accident. Dimpotrivă, sunt încrezător că anxietatea mea mă va
face să fiu și mai atent la drum. În concluzie, un șofer ca mine, fără
accidente în trecut și încă anxios, deci foarte vigilent în trafic, mă fac să
fiu printre cei mai buni șoferi din lume, deci “Dane”, îmi ordonam
singur, “pune mâna și urcă la volan și condu, pentru că nu ți se va
întâmpla nimic rău”. Cu toată frica și câteva stări pe care încă le
aveam, exact asta am și făcut. Încet-încet, n-am mai avut deloc
anxietate tot drumul. Am dat mai tare volumul radioului și dus am fost
până la destinație.
Iată că trecuseră deja aproape două luni de la momentul în care
renunțasem la medicamente... Îmi intrase în sânge tehnica „HAI” și o
aplicam fără nicio ezitare de fiecare dată când anxietatea mă încerca.
Țin minte că ultima situație mai deosebită pe care o avusesem în acea
perioadă, în afara de cele câteva recăderi ulterioare, a fost cea în care
îmi luasem inima în dinți să merg singur la cumpărături, la
hipermarket.
Din clipa în care am intrat în magazin, o amețeală și o slăbiciune

puseseră deja stăpânire pe mine. Inima îmi bătea cu putere, îi simțeam
90
practic fiecare bătaie, iar tensiunea pe care o aveam mai tot timpul în
cap era parcă și mai mare. Nu puteam să mă concentrez aproape deloc
asupra produselor de pe raft. Cu mari eforturi, am reușit să pun în coș
ceea ce aveam pe listă și m-am îndreptat repede spre zona caselor de
marcat. Fiind încă la început cu tehnica, nu mi-am dat seama că de fapt
eu nu fugeam spre ieșire, eu practic fugeam de anxietate, în loc s-o
accept. Dorind să ies cât mai repede din magazin, asta făceam de fapt,
fugeam de anxietate și cream rezistență, nu acceptare.
Și, ca să fie tacâmul complet, spre nenorocul meu, fiind vineri după-
masă,
Purchased cozile erau imense
by Roxana Hotnog la Roxana,
fiecare casă de marcat. Îmi alesesem o#17378
coadă care mi se păruse mai scurtă și m-am pus, agitat, la rând. Păream
liniștit. Cei care erau pe lângă mine nu mi-ar fi remarcat “clocotul” din
interior, deși începusem să mă mișc de pe un picior pe altul, de parcă
aș fi avut nevoie urgent la toaletă. Aveam impresia apoi că cei din
spatele meu se uitau la mine și că începuseră să chicotească. Simțind
cum gândurile încep să mi se accelereze în cap, iar anxietatea tindea să
urce, am spus un mare “STOP” atunci, în gând. Ce am făcut mai
departe? Mi-am dat seama unde am greșit, așa că mi-am pus tacticos
produsele înapoi în coș de pe bandă, m-am scuzat față de cei din
spatele meu, care cine știe ce au gândit atunci, dar nu-mi mai păsa, și
am făcut cale-ntoarsă, spre intrarea în magazin. Practic, am reluat
cumpărăturile, dar cu produsele deja în coș. Știu. Și eu râd acum când
îmi amintesc. Am trecut, din nou, exact pe la locurile din raft de unde
luasem deja produsele, dar fară să le mai pun încă o dată în coș. Cine
m-ar fi văzut atunci, ar fi zis că sunt nebun.
Am făcut toate acestea pentru a-mi testa tehnica și pentru a-mi

dovedi cât de mult am greșit prima data.
Încep apoi să identific gândurile anxioase. “Dacă fac atac de panică

aici, în magazin, în fața tuturor oamenilor?”, acesta era cel mai aspru
gând anxios. Răspunsul îmi venise ca o mănușă, fără ezitare: “Chiar
îmi este indiferent, pot face oriunde atac de panică, am mai făcut. Nu
91
cred că va face cineva haz de chestia asta. Se vor uita toți probabil
curioși și îngrijorați la mine, atâta tot. Nu este foarte plăcut un atac de
panică, dar atât timp cât nu-mi amenință viața, va trece așa cum a mai
trecut, fără să pățesc ceva”.
Gândul anxios și-a mai potolit puțin intensitatea, dar s-a transformat
în ceva de genul” Ok, dar hai, ieși cât mai repede din magazin, nu vezi
cât de rău te simți? Nu vezi cum te <strânge> nasul și te doare capul?”
Atunci am realizat ce se întâmplă. Anxietatea dorea ca eu să fug din
magazin, adică să fug de ea, pentru a rămâne în continuare “sclavul”
acesteia, dar
Purchased am spus Hotnog
by Roxana un mare Roxana,
“NU”. M-am hotărât s-o refuz din toată #17378
inima, strângând din dinți cu hotărâre.
Cum am refuzat-o? Stând pe loc, nemaidorind să plec cât mai repede

din magazin, comportându-mă absolut normal într-o astfel de situație.
Am început să observ pe îndelete ce se întâmplă în jurul meu, să caut
încet locul produselor pe care le aveam deja în coș, să nu mă mai uit la
ceas, să nu mă mai uit disperat spre ieșire, să nu mai privesc oamenii
de parcă ar avea ceva cu mine fiecare dintre ei. Toate aceste lucruri le
făceam acum cu o incredibilă stare anxioasă pe umeri, escaladând
parcă spre un atac de panică în toată regula. Am decis, totuși, să fac
inversul a ceea ce instinctul anxios mă punea să fac, adică nu am mai
căutat să fug sau să mă ascund de toate acele stări pe care le aveam. M-
am hotărât să rămân cu ele, cât timp vor ele. E drept, nu-mi era deloc
ușor să merg ușor printre rafturi cu toată această anxietate după mine,
dar știam că trebuie să sufăr puțin pentru a mă elibera de anxietate o
dată pentru totdeauna. Da, asta era, aici era cheia! Trebuie să îndur
pentru o vreme scurtă toate aceste stări, în ideea de a mă vindeca
definitiv de anxietate. Partea frumoasa era că oricum înduram de ceva
timp toate aceste stări urâte, tot ce trebuia să schimb era să îndur aceste
stări de pe o poziție de forță, nu de pe o poziție de om supus. Cu alte
cuvinte, trebuie doar să-mi schimb gândirea, modalitatea de a privi
lucrurile.
92
“Accept toate aceste senzații și pot rămâne cu mine aici în magazin,
dar și după ce ies, toată ziua, cât vor ele”, așa îmi spuneam, respirând
apoi după respirația <5-8-5>. Inspiram 1000, 2000, 3000, 4000, 5000, apoi
țineam aerul până la 8000, iar apoi expiram de la 1000 până la 5000.
Ajung la casa de marcat. Era la fel de aglomerată ca și prima dată. Mă

pun la rând, verificându-mi nivelul de anxietate, cu toate că știam că
nu procedez corect. “Trebuie să-mi iasă asta din instinct, nu-i bine să
mă verific tot timpul”, vorbeam cu mine în gând. Anxietatea era însă
acolo, gata să explodeze. Gânduri care mai de care mai obscure mi se
învârteauby
Purchased în Roxana
cap, ca niște vulturi
Hotnog gata să roxana.hotnog1@gmail.com
Roxana, se arunce asupra prăzii. Acum #17378
toate aveau legătură cu faptul că nu pot fugi nicăieri, că aș fi ca într-o
cușcă, dar apăruseră și gânduri asociate jenei sociale. “Oare ce va
spune lumea când mă va vedea că-mi las acolo cumpărăturile și voi
fugi spre ieșire?”. Când gândeam că nu se întâmplă nimic, că nu mă
ține nimeni prizonier acolo, că voi putea pleca când doresc eu și că îmi
este indiferent ce vor spune toți, când decideam că voi rămâne pe loc,
fără să mă mai gândesc la ieșire, când mă hotăram să accept toate acele
stări și gânduri anxioase, ei bine, anxietatea mea nu se diminua cum m-
aș fi așteptat, ci dimpotrivă, aceasta creștea.
Atunci am aplicat ultimul pas, cel în care cer mai mult de la anxietate,
provocând-o, evident că de pe o poziție de forță acum, nu aceea de
resemnare. Chiar m-am simțit puternic cerând anxietății să fie și mai
intensă. Toate acele stări, de amețeală, de slăbiciune, de durere, mi-am
dorit să fie și mai intense, pentru că știam că toate aceste stări eu mi le
creez, nu existăa o forță exterioară care să mi le producă, de aceea nu-
mi mai era frică de stările anxioase. “Sunt plin de entuziasm, nu de
panică!” îmi spuneam. Apăruse apoi un moment în care ceva mă
îndemna să abandonez, să renunț în a-i mai cere anxietății să fie mai
intensă și să fac cumva să mă retrag și să ies din magazin. Cred că acela
a fost momentul “cheie”, în care ori m-aș fi oprit la jumătatea drumului
și aș fi pierdut lupta cu anxietatea în acea zi ori mi-aș fi continuat ce
93
aveam de făcut și să-i cer în continuare anxietății să fie mai aprigă și aș
fi câștigat. Nu am dat înapoi și bine am făcut.
“Ai reușit să treci și peste alte situații prin tehnica asta, de ce nu ai

reuși și aici?” începu să-mi treacă prin cap acest gând, pe măsură ce
simțeam cum anxietatea ieșea practic din mine, împreună cu alte
gânduri, cele de mai devreme, cu privire la faptul că nu mă ține nimeni
cu forța acolo și că îmi este indiferent de ceea ce cred oamenii despre
mine. Este posibil ca niciun om să nu fi băgat de seamă ce mi se
întâmplă. Toate aceste gânduri începeau să fie mai credibile, pe măsură
ce anxietatea
Purchased mi se diminua
by Roxana vizibil. Am
Hotnog Roxana, simțit la un moment dat și
niște furnicături în corp, ca și cum adrenalina ieșea efectiv din trupul
meu, o dată cu anxietatea, dar am simțit și o mica oboseală, însă era o
oboseală constructivă, ca și când aș fi făcut o mică alergare în sala de
sport.
Ultimul pas a fost cel salvator. Chiar mă gândeam oare ce m-aș fi

făcut dacă îmi ascultam instinctul anxios și dacă nu aveam tehnica
„HAI” la îndemână. Ori aș fi făcut atac de panică acolo în magazin ori
aș fi fugit cât mai repede spre ieșire. Probabil că a doua variantă s-ar fi
produs. Aș fi ieșit viu și nevătămat din magazin, dar aș fi fost în
continuare prizonierul anxietății, iar de fiecare dată când aș fi mers la
magazin, aș fi avut exact același episod de anxietate. Rămâneam captiv
în “colivia anxietății”. “Dar acum, eu sunt stăpânul”, mă băteam eu cu
pumnii în piept. “Eu sunt cel care a dictat anxietății”, nu ea mie.
“Mintea anxioasă trebuie să vadă pentru a crede”. Ei bine, mintea mea

anxioasă observase în acea zi exact ce aș fi vrut să vadă: faptul că eu
sunt mai puternic decât anxietatea. Ultima mea experiență directă cu
anxietatea a coincis cu o ultimă revelație din întreaga “orchestră” de
revelații din ultimul timp. Mi-am dat seama că anxietatea se traduce
prin senzațiile și gândurile pe care le ai în unele situații și nu doar prin
situații de sine-stătătoare, deci dacă am reușit să trec prin anxietate,
prin acele senzații urâte, pot trece prin absolut orice circumstanță de
94
viață. Psihologii spun mereu că nu putem controla situațiile de viață,
dar putem controla modul în care răspundem la acestea.
După cum am scris mai sus, aceasta a fost ultima mea experiență cu
anxietatea, dar aș dori să vorbesc și despre câteva recăderi pe care le
am avut ulterior. Știam că sunt recăderi, pentru că acestea apăreau în
situațiile pe care eu le avusesem deja și peste care trecusem cu bine.
Trecuseră aproximativ două luni de când renunțasem complet la

medicație, când avusesem prima recădere. Acel moment picase extrem
de greu și frustrant pentru mine, chiar îl asemănam ca și impact psihic
cu priml atac de panică din viața mea. Ceea ce nu știam atunci era că
recăderile făceau parte din procesul de vindecare. Eram conștient că
trebuie să fiu perseverent, dar nu știam că asta înseamnă să trec cu
fruntea sus și peste momentele mai grele, peste aceste recăderi.
Fusese atât de greu de suportat prima recădere, încât am mai avut o

recădere exact în aceeași zi, deci au fost două recăderi într-o perioadă
foarte scurtă, de 24 de ore. Le consideram atunci un mare eșec, chiar
mi-am zis că tehnica „HAI” nu funcționează și că am pierdut timpul și
mai ales speranța că voi învinge definitiv anxietatea, iar cele câteva
momente de fericire din ultimele două luni puteam să le arunc la
gunoi. Totuși, ceva din mine îmi spunea să continui să perseverez, să
continui să încerc, de fiecare dată când aveam ocazia. Să ies în lume și
să practic, pentru că teoria nu este de ajuns.
Revenind la recăderi, trebuie să spun că prima recădere, care efectiv

m-a stors de toată speranța acumulată până atunci, a fost la serviciu,
într-o zi care, spre uimirea mea ulterioară, se anunțase inițial a fi una
bună. De fapt chiar era pe sfârșitul programului, când ar fi trebuit să fie
mai lejer. Nici acum nu știu de ce, dar în acea zi avusesem aproape
toată ziua gânduri de genul: “Da, poate crezi că ai scapăt, n-ai mai avut
nici atacuri de panică, nici anxietatate, nici depresie, de ceva timp, ești
bine acum, dar dacă anxietatea ți se va întoarce, poate și mai puternică
95
față de cum o știai? Poate un atac de panică te așteaptă ca un vulcan
care n-a mai erupt de mult timp...Iar depresia, nu mai spun...Ce vei
face atunci?”
Tot acest tipar de gândire din acea zi a avut urmări, pentru că în

după-masa acelei zile am avut prima mea recădere majoră. O stare ca
înainte de un atac de panică, precedată de o străfulgerare, ca atunci
când te pui să dormi și te trezește un șoc, de parcă ai cădea în gol, toate
acestea m-au făcut să mă îndrept drept către baie, pentru a-mi da apă
pe față, exact ca înainte de primul atac de panică, cel din anul 2015.
“Stai puțin, mi-am zis...Eu nu mai sunt cel din 2015. Am învățat
extrem de mult de la acel moment. Hai să văd ce pot face acum...Ce
simt acum? Slăbiciune, cap tensionat, stare de rău, de greață și așa mai
departe. Dane, le cunoști prea-bine, ce-i cu tine? E anxietate, se vede de
la o poștă.” Mă priveam și îmi studiam fața în oglindă. “Da, așa este,
dar gândurile mă <biruie>”, mi-am continuat ideea. Dacă tot ce-am
realizat până acum nu este decât o mare amăgire și nu există ieșire din
anxietate? Dacă voi avea toată viața anxietate și depresie?” În acea
clipă, îmi venise totuși un gând salvator: “Toate aceste gânduri
neplăcute nu sunt de fapt decât <cacealmaua> anxietății, trebuie să
accept și această recădere la fel cum am acceptat și până acum toate
stările, pentru că nimic nu este etern, chiar daca este rău, totul se
schimbă la un moment dat. Iar dacă aceasta recădere mă va ține toată
ziua, așa să fie! Accept această recădere din toată inima mea!”
Mi-am continuat discursul din interior: “Nu-mi mai e frică că voi mai
avea atac de panică! Nu-mi mai este frică de moarte, fiindcă am
<murit> de atâtea ori.”
N-a durat mult timp, iar stările mi s-au diminuat spre minimum, ca
niciodată atât de repede. Este posibil ca, fiind antrenat, “resturile”
anxietății să se diminueze mult mai accelerat ca înainte. Eram mult mai
încrezător acum și am simțit că această recădere reprezintă doar un
96
obstacol gata să-mi testeze simțurile și încrederea, o dificultate care
face parte și ea din procesul meu de vindecare.
După cum am zis, o nouă recădere a apărut în aceeași zi. Este drept,
nu la fel de intensă ca prima, dar am recunoscut-o ca fiind o recădere,
pentru că mi-a apărut atunci când eram la volan. Eu nu mai avusesem
probleme la volan de când aplicasem cu succes ultima oară tehnica
„HAI”, de aceea, având iar simptomele anxietății fiind la volan, am
recunoscut toate acestea ca fiind sigur o nouă recădere. “Probabil
pentru că este noapte”, încercam eu să găsesc o cauză. Așa a și fost,
anxietateabym-a
Purchased cuprinsHotnog
Roxana pentru Roxana,
că “mă văzuse” conducând noaptea. Am #17378
dezamorsat această recădere încă de la primul pas, a fost foarte ușor,
pentru că am venit cu ”contra-gândul” slavator: “Pot face înconjorul
Pământului conducând noaptea, atât timp cât am farurile aprinse”. Mă
pufnise și puțin râsul după acest gând, dar îmi făcuse bine. Râsul
adevărat, conștient, este inamicul anxietății și depresiei. Dintotdeauna.
Depresia mea în anxietate
Mă opresc asupra depresiei la sfârșitul poveștii mele, nu pentru a o

subestima cumva, ci dimpotrivă, pentru a atrage atenția asupra ei, un
calvar incredibil cu care omul nu ar trebui să se confrunte vreodată, o
suferință care pare uneori fără de sfârșit și din care ai impresia că nu
poți ieși indiferent ce ai face.
Chiar dacă am vorbit și scriu mai mult despre anxietate, consider că

depresia este mult mai atroce, cel puțin eu așa am simțit-o. Sunt de
aceasta părere pentru simplul fapt că depresia “te stoarce” efectiv de
chiar ultima speranță că vei mai fi vreodată bine, doboându-te fizic și
psihic. Aveam zile întregi cu fața efectiv plânsă. Ochii înlăcrimați
aveau o cauză pentru apropiați, curentul sau aerul condiționat din
mașină. Prima dată când i-am simțit fiorii a fost cam la trei săptămâni
după primul atac de panică, în vara lui 2015, deci depresia mi s-a
instalat destul de rapid după declanșarea anxietății. A apărut la trei
97
săptămâni probabil pe fondul dezamăgirii mele, eu fiind nerăbdător să
mă fac bine cât mai rapid. Eu credeam că anxietatea se “rezolvă” ca o
durere de dinți, deși psihiatrul mi-a spus că tratamentul este pentru
minimum 6 luni. Nu-l crezusem atunci, dar nici nu simțeam a mă face
bine, cu toate că psihiatrul mi-a spus că trebuie să am răbdare.
”Paxetin-ul va începe să-și facă efectul cam după o săptămână, o
săptămână jumătate de la prima pastilă„, așa îmi spunea. Oricum,
pentru mine a fost un șoc în sine că mi s-a prescris un antidepresiv
pentru anxietate. Despre acel șoc am povestit în primul volum. Practic
am avut un dialog plin de uimire cu doctorul meu, neînțelegând de ce
pentru atacuri
Purchased de panică
by Roxana Hotnog și Roxana,
anxietateroxana.hotnog1@gmail.com
trebuie să iau antidepresiv. #17378
“Anti...depresiv...deci o pastilă împotriva depresiei, nu împotriva
anxietății”. Așa judecam atunci, logic credeam eu. Am simțit pe
propria mea piele faptul că logica mea dăduse greș atunci când
credeam că anxietatea nu are legătură deloc cu depresia. Psihiatrul mi-
a explicat fumos atunci că dacă nu tratez anxietatea, poate apărea pe
termen lung și depresia, de aceea este bine să iau antidepresive
începând de atunci. Plus că tulburarea de panică și anxietatea
funcționează pe același “canal” cu depresia. “Ce termen lung?”, mă
gândeam atunci, când primele semne de depresie apăruseră la nici o
lună de la debutul anxietății...Primul semn a venit cu gândurile: “Dacă
voi fi așa toată viața? “ sau “ Viața mea, cum o știam înainte, gata, s-a
sfârșit.” sau cel mai rău dintre ele: “Dacă îmi voi face ceva să scap de
toate acestea?” Nu-mi venea să cred că eu, un băiat cu un bun simț al
umorului, un om căruia i-a plăcut viața tot timpul și care are parte de
un trai decent, alături de o familie frumoasă, poate avea acest ultim
gând. Da, așa am gândit, chiar de multe ori, dar știam în sufletul meu
că nu voi ajunge să fac așa ceva, știam că sunt doar gânduri, e adevărat
foarte negre, dar erau doar gânduri peste care puteam trece.
Am citit și pe acesta temă și am aflat că depresia care apare în urma

anxietății devine tot mai intensă și de mai lungă durată pe măsură ce
anxietatea avansează pe o perioadă lungă de timp, ca atunci când ți se
98
spune că trebuie să stai în închisoare o lună de zile, dar tu vezi că au
trecut două luni, apoi trei, apoi un an, cinci ani și așa mai departe, iar
tu tot închis ești, fără să-ți dea cineva vreo explicație. Este practic
imposibil să nu apară dezamăgirea, deprimarea, depresia...
Acest lucru mi s-a întâmplat și mie, la început debutând cu câteva

gânduri negre, ajungând până la o tristețe majoră din care nu puteam
evada și chiar sentimente de disperare. Pierderea interesului și a
plăcerii în anumite activități după care tânjeam în trecut m-au speriat
teribil, dar mai ales sentimentul că viața mea este ca și irosită și că nu
mai merita
Purchased a fi trăită,
by Roxana acel sentiment
Hotnog groaznic care apărea aproape #17378
Roxana, roxana.hotnog1@gmail.com
zilnic la un moment dat, mă termina efectiv. Depresia a început să se
simță și în corp, cu dureri de cap, dar mai ales printr-o oboseală cruntă,
oboseală care mă “țintuia” efectiv chiar și atunci când aveam de făcut
sarcini mărunte. Lipsa poftei de mâncare, care mă făcuse să slăbesc 10
kilograme într-o perioadă foarte scurtă, a fost și ea o consecință a
depresiei mele.
Deși știam că toate acele cauze care mi-au declanșat anxietatea, acele
“picături” cum le-am numit eu, aveau legătură cu o anumită depresie,
eram ferm convins (și încă sunt) că depresia majoră care mi s-a
declanșat a fost exclusiv rezultatul anxietății mele. Deci prima
tulburare apărută la mine a fost anxietatea, iar pe acest fond mi-a
apărut și depresia. Știind acest lucru, eram aproape sigur că dacă voi
reuși să elimin cumva anxietatea, vă dispărea și depresia aferentă.
Depresia nu avea cum să rămână dacă nu mai avea pe ce să se sprijine,
nu? Timpul mi-a demonstrat ulterior că nu am greșit în această ipoteză,
dar trebuie să spun că vindecarea de depresie nu s-a întâmplat
instantaneu. În definitiv, atât anxietatea, cât și depresia sunt tulburări
care necesită destul de mult timp pentru vindecare, deci totul s-a
realizat treptat, pas cu pas.
Am observat și eu că, pe măsură ce anxietatea mea se diminua,

sentimentele, gândurile cu privire la viitor se îmbunătățeau. Printre
99
gândurile de genul “ nu voi elimina niciodată anxietatea, iar aceasta va
fi starea mea tot restul vieții” au început să-și facă loc și gânduri de
speranță, cum ar fi: “Ce bine a fost ieri și astăzi, oare chiar voi învinge
anxietatea? Oare există viață după anxietate?”. Cu alte cuvinte depresia
începea să fie “strivită” de speranță, încet-încet. Știu că sunt momente
extrem de grele, în care depresia “se simte” ca la ea acasă, dar eu
aveam în cap niste motivații care mi-au rămas întipărite în minte și
care m-au ajutat să lupt în continuare și să nu mă las bătut, chiar dacă
luptam cu doi ”monștri” deodată: cu anxietatea și cu “verișoara” ei,
depresia.
Când eram în depresie, tot felul de întrebări îmi apăreau în minte. Le
consideram cel puțin ciudate, fiindcă le mai avusesem de-a lungul
vieții. Atunci când ai depresie, toate întrebările și toate gândurile devin
extrem de serioase și ai impresia că de răspunsul la toate acestea
depinde întreaga ta existență. O astfel de întrebare era cea legată de
sensul vieții, de ce trăim și de ce murim. Faptul că ne naștem, urmând
apoi să murim oricum, trecând printr-o viață mai lungă sau mai scurtă,
mi se părea a fi un non-sens teribil, ce mă afunda și mai mult în
depresie. Am ajuns totuși la concluzia că tot ceea ce este între naștere și
moartea unui om, adică viața, trebuie trăită așa cum este ea, indiferent
de cât de roză sau de gri este la un moment dat în cursul ei. Nu ai cum
să nu-i dai dreptate filosofului Seneca, care a spus, acum două mii de
ani: “Viaţa e viaţă şi trebuie trăită aşa cum e ea, bună, rea, ţi s-a dat fără
să o ceri şi ţi se va lua fără să fi întrebat.”
Nu există om pe această lume care să aibă o viață fericită de la un

capăt la celalalt, indiferent cine este acel om și ce parcurs are el în viață.
Un pasaj dintr-o carte, care mi-a rămas în minte și care m-a ajutat
foarte mult din acest punct de vedere, a fost un mic fragment din
Morometii, volumul II, de Marin Preda. Exact ca și mine, Niculae
avusese aceeași întrebare pentru un preot, la un parastas:
100
“Şi dumneata, părinte, care le ştii pe toate, ce poţi să spui, de ce murim,
de ce ne mai naştem dacă trebuie să murim? Se opri şi se apropie de cei
patru preoţi dând pe omul de lângă el la o parte, care nu vroi şi atunci
se răsti la el:
- Dă-te la o parte de lângă mine... De ce ne mai naştem, părinte, dacă

trebuie să murim, de ce s-a născut omul căruia îi facem acum
parastasul, dacă într-o zi a trebuit să-l calce căruţa? A scăpat cinci ani
de gloanţe şi bombe şi n-a scăpat de un câine care mânca o cioară şi i-a
speriat caii.
- Asta era hotărât dinainte.
- Cine a hotărât, părinte, cine a luat decizia asta că el trebuie să moară?
- Cei ce nu mor, nici nu se nasc, taică, spuse preotul bătrân al satului

bând foarte însetat, că şi când tot ce se întâmpla nu-l surprindea cu
nimic, văzuse el destule şi asta de acum i se părea cea mai în ordinea
lucrurilor. Nu mor decât cei care se nasc, taică, şi întrebarea se pune
cum e mai bine, să te naşti, dar să mori, sau să nu te naşti deloc, dar
nici să nu mori. Eu zic că e mai bine să te naşti; iar în ce priveşte
decizia, când urmează să mori, nu cunoaştem decât puţine din
măsurile Domnului.”
Pe mine m-a convins mesajul acelui preot, fiindcă este evident că este
mai bine să te naști și să mori, decât să nu te naști vreodată și să nu
mori niciodată. Eu aș alege viața! Tu ce-ai alege, să te naști și să ai și
niste obstacole în viață, dar să “guști” și din placerile ei sau să nu te
naști niciodată și să nu ai parte nici de una, nici de cealaltă? Începusem
să gândesc așa: “Viața este frumoasă și merită trăită, iar dacă eu am
acum lupta aceasta cu anxietatea și depresia, asta este, această
încercare de acum face parte din viața mea, este o încercare peste care
voi trece și peste care voi ieși, mai ”călit”, dar și mai iubitor de viață.
Decât să nu mă fi născut și să nu mă bucur de micile plăceri ale vieții,
chiar dacă printre aceste placeri sunt și neplăceri, viața trebuie trăită
101
așa cum este.” Mă punea pe picioare un astfel de gând și puteam să
merg mai departe.
Un alt indemn pe care pot să-l dau celor care se văd fară ieșire dintr-o
depresie mai mică sau mai mare este să se gândească la un om care este
orb din naștere. Un om cu o astfel de “povară” încă de când s-a născut
ar da orice să poată fi în locul oricărui om. Da, chiar și-ar dori să fie în
“pielea” unui alt om cu un anumit grad de handicap locomotor, chiar
și în locul unui om cu anxietate sau depresie. Ar da orice să poată
merge la un serviciu, fie el incredibil de greu sau de stresant. Ar face
orice doarby
Purchased caRoxana
să poată Hotnog
vedea lumea, măcar
Roxana, și pentru o zi. Eu de acest #17378
lucru eram conștient atunci când îmi era mai grea lupta cu depresia și
chiar mă simțeam mai bine. Realizam care este locul meu în raport cu
un orb din naștere sau cu un bolnav cu o boală incurabilă. Anxietatea și
depresia mea “păleau” cu desăvârșire în fața unui bolnav de cancer, de
exemplu. Simțeam că lupta mea cu anxietatea și depresia nu are cum să
țină o veșnicie și chiar dacă s-ar fi întâmplat să țină o viață, tot nu
aveam cum să simt ce simte un om orb din naștere sau un bolnav
incurabil.
Multă lume mă întreabă ce “arme” am folosit în lupta cu depresia.

Concret, ideile de mai jos m-au ajutat enorm:
1. Depresia va dispărea o dată cu anxietatea. Dacă depresia ți-a fost

provocată de anxietate, să ții minte tot timpul că atunci când vei
elimina anxietatea, vei elimina și depresia aferentă, deci “vei împușca
doi iepuri” dintr-o lovitură. Nu eram foarte sigur că așa se va întâmpla,
dar acum îmi mulțumesc în fiecare zi pentru acest instinct pe care l-am
avut încă de la început. Acest adevăr l-am simțit pe propria mea piele,
fiindcă nu după multă vreme după ce am eliminat anxietatea complet,
am eliminat și depresia. Nici măcar nu știu dacă pot numi “depresie”
acea mică perioadă de după anxietate, pentru că “veneau agale”, din
când în când, doar minuscule perioade de tristețe, dar au dispărut și
102
acelea curând. “Probabil anxietatea era tristă că pleacă din casa mea”,
îmi spuneam eu zâmbind eu mai târziu.
2. Comunicarea și păstrarea legăturilor cu oamenii de lângă tine. Să ții

legătura cu oamenii apropiați și să comunici cât mai mult cu ei. Să nu
te închizi în tine, chiar dacă pare mai ușor să rămâi introvertit și să te
ascunzi de oameni. Pentru mine, a pastra o legătură puternică cu
familia a fost de un real ajutor. Poți forma legături puternice nu doar
cu familia, ci și cu prietenii, chiar și cu vecinii, cu cine dorești tu,
important este să simți că iți prinde bine. Pentru unii oameni sunt
importante
Purchased byșiRoxana
grupurile de suport
Hotnog de pe rețelele
Roxana, sociale. Până la urmă, #17378
nici nu contează cu cine ții legătura, doar trebuie să păstrezi o
conexiune cu oamenii pe care îi consideri aproape de tine. Este extrem
de important în depresie și în anxietate să comunici cu apropiații tai.
Eu am ales să comunic cât puteam de mult, dar fără să vorbesc foarte
mult despre problemele mele de atunci. Fiecare persoana este diferită,
de aceea dacă tu consideri că este bine pentru sufletul tău să vorbești
despre problemele tale, ești liber să o faci cu oricine.
3. Gestionarea gândurilor negative. Să încerci să nu mai gândești

negativ, chiar dacă uneori pare imposibil. Eu am învățat că gândurile
negative nu pot fi oprite, dar pot fi gestionate, controlând modul in
care răspunzi la acestea. Eckhart Tolle spunea că tu nu ești gândurile
tale, o afirmație cât se poate de adevărată, iar dacă fiecare dintre noi ar
ști acest lucru, multe din problemele legate de psihic nici măcar nu s-ar
mai produce. Gestionarea gândurilor negative o poți face prin
observarea gândurilor și contracararea lor, exact ca în pasul 1 din
tehnica „HAI”. De asemenea, poți începe ședințe de psihoterapie.
Psihoterapeuții folosesc atât pentru anxietate, cât și pentru depresie,
terapia cognitiv-comportamentală, cu rezultate foarte bune, însă, exact
cum am mai spus, pentru rezultate optime, trebuie să ai grijă ca
psihoterapeutul să fie într-adevăr unul bun, care să-și dea interesul și
cu care să rezonezi.
103
4. Alimentația corectă și somnul odihnitor. Să mănânci și să dormi bine
reprezintă cheia unei vieți sănătoase, indiferent dacă ai anxietate sau
depresie. Chiar dacă uneori mâncarea nesănătoasă este mult mai la
îndemână decât cea sănătoasă și poate ai impresia că junk-food-ul te
ajută în depresie, este doar o iluzie de moment, la fel ca și în cazul
țigărilor și al alcoolului. Cu toate că uneori nu reușeam să mănânc
sănătos (cred că foarte puțini oameni reușesc acest lucru), aveam grijă
ca alimentația mea să fie cât de cât echilibrată și să cuprindă toate
vitaminele și mineralele esențiale. Știam că deficiențele de vitamine și
minerale pot conduce la probleme de anxietate și de depresie, cum ar fi
deficiențaby
Purchased deRoxana
magneziu, de zinc,
Hotnog și altele,roxana.hotnog1@gmail.com
Roxana, de aceea am “tras de mine” #17378
pentru a avea grijă de corpul meu. Acest lucru mă ajuta nu numai în
acele momente grele, dar știam că dacă voi elimina vreodată anxietatea
și depresia, corpul meu nu va rămâne cu “sechelele” perioadei urâte
prin care am trecut. Nu mi-aș fi dorit să se vadă urmele anxietății și ale
depresiei pe corpul eu nici în timpul problemeleor, dar nici după.
Somnul odihnitor este adversarul cel mai de temut al anxietății și

depresiei. Am simțit “cu vârf și îndesat” acest lucru, iar în această carte
voi descrie exact ce trebuie să faci pentru un somn odihnitor, chiar
dacă acum ai anxietate și depresie. Alimentația corectă și somnul
corespunzător m-au ajutat să diminuez din simptomele fizice ale
anxietății și depresiei. Știam că reducerea simptomelor fizice nu este
suficientă pentru a elimina anxietatea și depresia, însă uneori îmi era
mai ușor să merg mai departe psihic, pentru că fizicul, fiind hrănit bine
și odihnit, mă ajuta enorm și pe plan psihic să încerc să mă ridic sau cel
puțin nu mă mai dădea înapoi, pentru că dacă simptomele fizice erau
copleșitoare, era greu și pentru psihic să înainteze.
5. Stoparea procrastinarii. Să nu amâni nimic din ce știi că iți este

favorabil. Atunci când ești în depresie, te simți foarte obosit și nu te
poți concentra pe absolut nimic, indiferent de cât de ușoară este treaba
pe care o ai de făcut. Simți că nu mai ești bun de nimic și ai tendința de
a amâna sarcinile, dar trebuie să te ridici cumva și să începi să faci
104
lucruri, chiar și lucruri casnice, banale. Ai tendința nu doar să amâni, ci
și să stai toată ziua într-un loc. Amânarea “îi dă aripi” depresiei. Stiu că
este greu să începi anumite lucruri, dar eu am învățat că doar primele
secunde sunt mai grele, până decideam să mă ridic din pat și să încep
să acționez. Nu mai doream să stau pe loc în depresie, făceam lucruri,
chiar dacă unele nu-mi plăceau, fiind extrem de greu să mă mențin în
acțiune, dar nu voiam să devin o victimă a depresiei. I-am arătat că pot
face lucruri și cu ea pe umeri. Chiar îmi notam ce realizam în fiecare zi,
absolut toate activitățile, indiferent cât de minuscule ar fi fost. Fiecare
sarcină realizată în depresie o consideram o mică victorie în fața
acesteia. Am
Purchased citit o carte
by Roxana care mi-a
Hotnog prins roxana.hotnog1@gmail.com
Roxana, bine din acest punct de vedere #17378
și o recomand de fiecare dată când am ocazia. Cartea se numește
“Regula de 5 secunde” și este scrisă de Mel Robbins.
6. Ținerea unui jurnal sau luarea unor notițe, pe hârtie, pe telefon, pe

laptop, pe ce vrei tu, cu activitățile despre care știi că te fac fericit.
Știam cât este de important să-mi cunosc ceea ce mă face să mă simt
bine, de aceea îmi notam aceste activități, nu că nu le-aș fi ținut minte,
ci pentru că voiam să le am tot timpul la îndemână, iar atunci când le
citeam să “mă tragă de mânecă” cumva pentru a le face din nou. Ce
activități mă făceau pe mine fericit? De exemplu, pe mine mă făcea să
ies din starea de depresie mersul pe bicicletă, mai ales cel în aer liber,
cititul unei cărți sau ascultatul muzicii, dar și plimbatul în natură. Mai
nou, ce mă face extrem de fericit este scrisul, dar mai ales faptul că pot
fi de ajutor oamenilor care au trăit ceea ce am trăit și eu.
105
Nu te lupți singur cu anxietatea
Anxietatea este cea mai răspândită formă dintre așa-zisele ”tulburări
mentale”. Cu toate că anxietatea este foarte neplăcută, este posibil ca
un om cu anxietate să nu se “dea de gol” că ar avea o problemă de
acest fel și asta pentru că tu nu ai cum să citești gândurile acelei
persoane, care pot fi de genul: „De ce mi se întâmplă chiar mie asta?”
sau ““De ce alții nu au problema asta și doar eu?”
Chiar dacă
Purchased nu se Hotnog
by Roxana observă,Roxana,
atunci când întâlnești în viață patru #17378
persoane, să știi că una dintre ele suferă în tăcere de anxietate
patologică. Este extrem de mult, mai ales că acest sfert din populație
suferă aproape în totalitate în cea mai mare tăcere, deci cu siguranță nu
ești singurul din lume cu aceasta problemă. Dimpotrivă. Datele oficiale
din România arată, în schimb, un procent mult mai mic (2-3%) de
persoane care suferă de anxietate și depresie și asta pentru că, la fel
cum am scris mai sus, multă lume îndură în cea mai mare discreție și
nu vor să “să se afișeze” că fiind afectați de aceste tulburări, fiindcă la
noi în țară, ne place sau nu, acestea reprezintă în continuare un subiect
tabu.
Radu...
Radu tocmai a ieșit de la vizita de la psihiatru. I s-a prescris pentru

prima dată Cipralex și Anxiar pentru diagnosticul nou primit de
tulburare de anxietate generalizată cu atacuri de panică. Este clar
pentru el acum cu ce se confruntă. În ultimele săptămâni și-a făcut
foarte multe analize cu privire la sănătatea lui, dar de-abia acum i s-a
confirmat ceea ce i-a spus și un prieten psiholog: suferă de anxietate.
106
Ieșind din clădirea unde medicul psihiatru își avea sediul, Radu se
îndreaptă către stația de autobuz. Așteptând autobuzul, stările
anxioase se amplifică parcă din senin și chiar simte că este în pragul
unui nou atac de panică. Autobuzul sosește în stație. Reușește cumva
să se urce și se asează pe primul scaun, stările anxioase diminuându-se
oarecum. Apoi, uitându-se către toți oamenii din autobuz, care parcă îl
priveau doar pe el, îi vine în minte următorul gând: „De ce eu,
Doamne? De ce doar eu trebuie să sufăr de anxietatea asta? Uite câți
oameni fericiți
Purchased în jurulHotnog
by Roxana meu. DeRoxana,
ce nu potroxana.hotnog1@gmail.com
avea și eu o viață normală, #17378
așa ca ei? De ce, Doamne?”
Radu nu știa, însă, că persoana lângă care s-a așezat, Mirela, o tânără
cam de 25 de ani, avea exact aceleași gânduri ca și el. Și Mirela avea
anxietate generalizată, de trei ani deja, dar acest lucru nu-l știa aproape
nimeni din anturajul ei... Chiar atunci când Radu se așeză lângă ea,
gândurile acesteia erau următoarele:„Am o problemă la cap sau în altă
parte a corpului? Of, de ce nu pot fi și eu ca oamenii ăștia din
autobuz?”
Mirela...
Mirela suferise primul său atac de panică în urmă cu trei ani de zile,
cu o săptămână înainte de examenul său de licență. De atunci și până
acum, Mirela își făcuse multiple investigații medicale, începând cu
analizele privind inima și până la RMN la creier, dar nu descoperise
absolut nimic grav. Acum mergea iar spre doctorul ei de familie, care o
chemase pentru interpretarea ultimelor analize.
107
- Mirela, mă uit pe investigațiile tale acum și văd că, în afară de
bazofile mai scăzute și leucocite puțin crescute, care probabil sunt de la
o posibilă infecție, nu văd să ai alte probleme.... Analizele tale sunt
bune, așa cum ți-am spus și luna trecută...
- Da, domnule doctor, dar eu mă simt în continuare rău...V-am

explicat simptomele, îi răspunse supărată tânăra.
- Și eu ți-am explicat că sunt pe fond psihic. Te-am trimis la medicul

psihiatru by
Purchased și laRoxana
psiholog. Ai fost?
- Da, am fost...
- Și?
- Medicul mi-a spus, într-adevăr, că e anxietate. Mi-a prescris

antidepresive și anxiolitice, dar eu tot nu mă simt bine...
- Te rog să ai răbdare și să mergi și la psiholog...
- Domnule doctor, vă rog, spuneți-mi că am ceva! Spuneți-mi

că...Uite, Mirela, ai nu știu ce, trebuie să urmezi tratamentul acesta și
după câteva săptămâni ești ca nouă. De ce nu-mi spuneți asta?
Femeia plecă supărată pentru a nu știu câta oară de la medicul de

familie. Nu știe ce să mai facă și încotro să se ducă. Singurul lucru care
îi veni în cap fusese să ajungă acasă, să intre pe internet, pe grupuri de
Facebook dedicate persoanelor cu anxietate și să întrebe acolo ce
trebuie să facă. Atât îi ramase, din păcate, dar problema era că stările
rămâneau agățate de ea ca în cârligul unui pescar.
108
Intră pe Facebook, pe un grup dedicat anxietății. Apare exact în acel
moment postarea, de fapt întrebarea, unui anume Marcel, al cărui
nume de familie era unul fals: „Oare toate aceste stări sunt semn de
nebunie?”
Marcel...
Marcel locuiește în mediul rural, dar are serviciul în mediul urban.

Cu tot cu liniștea casei și a curții sale, mediul stresant de lucru de la
job-ul de by
Purchased la oraș de la Hotnog
Roxana o multinațională
Roxana,“îi pusese capac”. Are deja doi #17378
ani de zile de când a fost diagnosticat cu anxietate și atacuri de panică.
Știe despre ce este vorba, s-a obișnuit oarecum cu stările, a fost de la
început la medicul psihiatru și de curând, cu câteva săptămâni în
urma, a început să citească și „Cartea lui Dan, un fost anxios”,
recomandată de un prieten, carte cu care a reușit să se poziționeze pe
drumul cel bun.
Chiar este pe drumul cel bun, știe acest lucru, îl simte. Nu a mai avut
de câteva zile deja absolut nico stare anxioasă. Niciuna. Parcă nu-i vine
să creadă...A ajuns apoi la o lună de zile fără anxietate, fără nicio stare
anxioasă. De fapt, nu...A mai avut o mică ”încercare” a anxietății de a
reveni, dar a aplicat tehnica lui Dan și anxietatea s-a disipat, a făcut
implozie.
Uneori, se mai gândește chiar cu o anumită nostalgie la vremurile

grele ale anxietății, chiar își aduce aminte de cea mai înspăimântătoare
stare a anxietății pe care a avut-o: cea în care parcă era desprins de
corpul său, derealizarea. A avut-o de atâtea ori încât nu-și mai aduce
aminte, iar de fiecare dată avea același gând: „Oare acesta este semn de
109
nebunie?”, întrebare pe care a și scris-o pe grup. I-a răspuns atunci
chiar Dan, un fost anxios:
“Marcel, fii sincer! De câte ori ai avut întrebarea asta în cap? Nici tu
nu mai știi, așa-i? De mii de ori poate. Și? Ai înnebunit? Nu ai
înnebunit nici măcar pentru faptul că ți-ai pus aceeași întrebare de mii
de ori, darămite din cauza anxietății.:) Tu crezi că un nebun cu acte are
întrebarea asta? Niciodată! Nu trebuie să fii psihiatru că să-ți dai seama
că un nebun este ”sub conștiință”, el nu realizează ce i se întâmplă și
Purchased byastfel
nu-și pune Roxana Hotnog Data
de întrebări. Roxana, roxana.hotnog1@gmail.com
viitoare când te mai gândești că vei #17378
înnebuni, doar pentru că ai întrebarea asta în cap, acesta este semnul că
nu ești nebun, ok?:) ”
La multinaționala unde lucra Marcel, șeful său direct, Silviu, un om

trecut de 50 de ani, masiv, sobru, a cărui față nu trădase vreodată
vreun semn de slăbiciune, punea a nu știu câta întrebare pe același
grup de Facebook, dar având identitatea ascunsă sub un nume fals, un
oarecare Eugen Miu:
„Grup, oare voi avea toată viața problemele acestea?”
Silviu...
Silviu lucrează la acea bancă austriacă practic de când se știe. Reuși

să urce treptele ierarhice cu multă muncă, dar și cu multă răbdare,
ajungând în cele din urmă să coordoneze o sucursală de bancă cu mai
mult de 50 de angajați. Era considerat a fi “o mână de fier” în
conducere, dar chiar și așa, era iubit și respectat de subordonații sai.
110
Însă, într-o zi, se întâmplase ceva ce-i va marca existența ulterioară.
Fiind la serviciu, parcă de nicăieri, simțise că ceva ciudat se întâmplă
cu el. Inima începuse să-i bată din ce în ce mai tare, iar capul parcă îi
exploda. În mintea sa, gândurile se învârteau cu repeziciune, doar
două: „Voi face sigur atac cerebral” și „ Sigur fac infarct”. Reușise, cu
chiu cu vai, să ajungă acasă în acea zi, dar chiar când credea că
ajunsese într-o zonă sigură, un atac de panică răvășitor îl lovise
cumplit cu toate armele sale pe bietul Silviu, acest lucru întâmplându-
se sub ochii
Purchased îngroziți
by Roxana ai soției
Hotnog sale, dar
Roxana, și ai cățelului lor. Zilele #17378
următoare fuseseră parcă și mai grele, pentru că Silviu nu știa încă ce
se întâmplă cu el, iar pe lângă atacurile de panică și anxietatea
generalizată care își făcuseră loc în viața lui, începuse “să-i rânjească”
și depresia, asta pentru că printre cele mai depresive gânduri apărute
în mintea lui Silviu (alias Eugen) era următorul: „Voi avea oare toată
viața problemele acestea?”, întrebare pe care o pusese pe grupul de
Facebook, în acea zi. Îi răspunse tot Dan, un fost anxios: “Eugen, și eu
am avut acest gând nenorocit... Apare absolut la toată lumea care
suferă de anxietate, mai ales la cei care au anxietate de mult timp.
Trebuie să fii conștient de un singur lucru și trebuie să înțelegi
următorul aspect: nu vei reuși niciodată să elimini gândurile negative,
mai ales cele despre viitor. Le poți gestiona, însă, prin următoarea
gândire: Niciun om care a trăit, trăiește sau a trăit pe Pământ, nici
măcar Nostradamus sau mama Omida, nu știe ce se va întâmpla
mâine. Absolut nimeni! Daca vei avea toată viața anxietate? Pot jura cu
mâna pe inimă că anxietatea nu este o condamnare la închisoare pe
viață. Nici pentru tine nu va fi, dar acest lucru depinde doar de tine. Tu
ești cel care “ține frâiele” minții tale și tu trebuie să te aduni, să înțelegi
ce ai de făcut și să pui în aplicare.
111
Partea II
Situații de viață
Ovidiu...
Ovidiu își dorea foarte mult acest job. Visase la

acesta încă de când a intrat în firmă. Spre norocul
său, nu trebuia să susțină vreun examen, trebuia doar
Purchased by Roxana
să treacă printr-un micHotnog Roxana,
interviu. roxana.hotnog1@gmail.com
Era vorba despre un #17378
transfer dintr-un sector al firmei în altul, dar unul pe
care Ovidiu îl vedea ca pe o promovare. Chiar era o
promovare. Acest mic interviu nu era tocmai un
interviu în sensul real al cuvântului, pentru că era
vorba mai mult de o simplă formalitate, iar Ovidiu
știa prea-bine lucrul acesta, dar totuși trebuia să
treacă cu bine și peste acest „hop”.
Era și mai evident că interviul era o simplă procedură atunci când

viitorul șef l-a invitat pe Ovidiu să ia masa la un restaurant pentru „o
mică discuție”, așa se exprimase la telefon. Omul îl știa doar din vedere
pe noul său șef, deși muncea în acea corporație de mai bine de 5 ani.
Era entuziasmat, nu se putea ascunde, pentru că era șansa vieții lui și
nu-și făcea deloc griji, cu toate că în urmă cu câțiva ani suferise câteva
atacuri de panică, survenite chiar înaintea unui interviu pentru un loc
de muncă. A urmat un tratament medicamentos și terapie psihologică
și, spre norocul lui, acestea dispăruseră, cu toate că avusese anxietate și
depresie câteva luni de zile, de pe urma acelor atacuri de panică.
Venise la restaurantul cu pricina cu 15 minute mai devreme pentru a

a arăta că este punctual sau poate că era nerăbdător, nici el nu știa de
ce. Ceruse ospătarului să i se aducă doar un pahar cu apă, însă chiar
după ce fusese servit, o farfurioară de pe tava chelnerului se făcuse
112
ciobulețe la contactul cu gresia. În acel moment îl lovise ceva pe
Ovidiu... Nu, nu era niciun ciob. Era ceva în zona pieptului, pe interior,
o senzație destul de urâtă. „O fi infarct?” se gândea Ovidiu speriat. Era
totuși o senzație pe care n-o mai simțise până atunci sau poate o
percepuse atunci când a avut problemele cu anxietatea, nu mai știa nici
el cu siguranță.„ Nu, sigur nu este infarct...trebuia să-mi amorțească și
o mână ca să fie infarct și trebuia ca durerea din piept să fie mai
puternică”...Dar acel gând nu-l liniștea. Dimpotrivă...
Brusc, pieptul și stomacul lui Ovidiu începeau să se strângă. Își auzea

inima
Purchasedcum bybătea
RoxanarapidHotnog
și cu forță. Ce putea
Roxana, face? Se uita prin încăpere, #17378
dar puținii oameni din restaurant din acel moment își vedeau de ale
lor. Se ridicase și începuse să facă câțiva pași, crezând că în acest fel va
scăpa de acele stări urâte. Ba chiar tuși de câteva ori, atunci când a
simțit iar acel junghi urât în dreptul inimii. ”Se folosise” de tuse și
atunci când a avut problemele cu atacurile de panică. Nici el nu știe
daca tusea îl liniștea sau îl distrăgea de la anxietate, probabil că
adevărul era undeva la mijloc. Îl întrebase apoi gâfâind pe un ospătar
unde este toaleta, dorind să se spele pe mâini, pe față....dar n-a ințeles
bine ce-i spusese acesta și după ce a căutat disperat câteva secunde
baia, se trezi afară, pe terasă. Acolo oamenii care erau de față absolut
toți, dar absolut toți, puseseră ochii pe el, de parcă ar fi știut că atunci
va ieși. Ovidiu era efectiv copleșit. Un val uriaș de întrebări îi invadau
acum mintea: „Dacă fac infarct acum și mor?”, „Dacă astea sunt
semnele unui atac cerebral?”, „Dacă leșin și nimeni nu mă poate
ajuta?”, „Dacă o să cad, ce vor zice oamenii ăștia?”.
Toate aceste „dacă”-uri i se învârteau în minte ca un carusel într-un

parc de distracții. Se gândea la ce e mai rău. Dar pentru Ovidiu toate
acestea erau departe de a fi distracție, erau cât se poate de serioase și,
până la urmă, a sfârșit la Unitatea de Primiri Urgențe, cu un atac de
panică incredibil de puternic. Din păcate, ratase întâlnirea cu viitorul
său șef și poate și cu șansa vieții lui de a promova.
113
(Acesta este exemplul clasic în care atacul de panica și gândurile
anxioase sunt puternice, sunt dominante, sunt efectiv stăpânii oricărui
om aflat în dificultate. Spun asta cu toată tăria, pentru simplul fapt că
am fost eu însumi în aceasta situație, am fost efectiv „devorat” de
anxietate/atac de panică în anumite momente de viață, în care nu
numai că nu mă simțeam deloc stăpân pe situație, ci mă simțeam
extrem de vulnerabil. Iar toate acestea se întâmplau pentru că primele
gânduri îl conțineau pe acel catastrofal „dacă”. Dacă știam de atunci
cum să-l contracarez pe „dacă” sigur nu mai ajungeam să sufăr.)
Sfârșitul
Purchased by Roxana Hotnog anxietății
Roxana, pentru Ovidiu
Acea farfurie se sparge lângă mine, iar o stare anxioasă îmi
invadează parcă într-o secundă tot corpul. Simt cum escaladează, exact
ca un val, poate chiar ca un tsunami ”nervos”. În acest moment, în loc
să intru în panică din start, inep să observ tot ce mi se întâmplă, exact
ca un spectator când trece parada, chiar dacă starea devine din ce în ce
mai copleșitoare.
Apar gândurile anxioase:„Dacă fac infarct acum și mor?”, „Dacă

acestea sunt semnele unui atac cerebral?”
Îmi aduc aminte repede despre ce era vorba și încep să-mi observ
gândurile, încep să-mi văd „dacă-urile” catastrofale de la care pleacă
totul. Am mai trecut prin asta acum câțiva ani, dar de data aceasta stiu
că frica trebuie experimentată altfel. Nu mai trebuie să răspund la frică
cu frică. Anxietatea trebuie rezolvată încă din fașă, prin contracararea
gândului/gândurilor anxioase, prin dezamorsarea acelor „dacă”, exact
cum scrie Dan în carte. E adevărat, senzațiile anxioase pe care le simt
sunt extrem de incofortabile, dar știu că acestea sunt date de psihic, nu
sunt date de ”extern”, de o problemă organică. De unde știu asta? Sunt
convins că nu mi se întâmplă nimic la inimă. Știu că sunt un om clinic
sănătos, cu analizele la zi. Sunt destul de activ, mă hrănesc sănătos, atât
cât pot eu în momentul de față, deci nu cred că voi face infarct.
114
Însă gândul că voi face infarct încă îmi dă târcoale, pentru că nu am
cum să știu 100% că nu voi face infarct, cu toate că știu că sunt o
persoană relativ sănătoasă. Starea anxioasă se amplifică puțin, o simt.
Văd, însă, o oportunitaate bună aici. Exact această amplificare mă
convinge 100% că sigur este pe fond psihic, pentru că observ că
intensitatea gândurilor anxioase are legătură directă cu amplificarea
stărilor anxioase. Cu cât gândesc anxios mai mult și mai intens cu atât
stările anxioase devin mai puternice, deci totul este clar pentru mine
acum.
Gândescbyapoi
Purchased în felul
Roxana următor:„Bun,
Hotnog Roxana,hai să vedem care este cel mai #17378
grav lucru care mi se poate întâmpla în momentul de față. Cel mai rău
lucru care mi se poate întâmpla în această clipă este să fac infarct, asta
în cel mai rău caz posibil acum. Așa și? Oare oamenii de aici ar sta și
doar s-ar uita? Nu m-ar ajuta nimeni din jurul meu? Sunt atâția oameni
aici...Spitalul e la câțiva pași de unde sunt acum...și dacă nu ar fi
aproape, ambulanța va veni repede din orice colț al orașului. Un
infarct durează și 15-20 de minute...voi fi salvat...Uite..nici măcar nu
mă mai doare în zona pieptului...Știu că în caz de infarct, durerea din
piept este atroce și nici nu te poți ține pe picioare. Și mai știu că
durerea este aceeași indiferent de cum te miști. Eu când mă mișc, mă
doare și nu mă doare... Sigur nu este infarct...am mai avut acest junghi
și nu am pățit nimic nici alte dăți. Și dacă aș fi singur acasă, tot am timp
să sun pe cineva dacă ar fi infarct...”
Din fericire, acest gând îmi dezamorsează foarte bine gândul anxios
că voi face infarct și simt realmente cum starea anxioasă își pierde din
intesitate, însă apar și alte gânduri anxioase : „Dacă leșin și nimeni nu
mă poate ajuta?”, „Dacă o să cad, ce vor zice oamenii ăștia?”
Știu că următorul „dacă” trebuie contracarat în continuare...
„Și ce dacă leșin? Sigur este cineva în jurul meu care mă va

ajuta...Doar n-o să mă <lase leșinat> sub masă...Palme, apă peste
115
față...am văzut de câteva ori și nimeni nu <a rămas leșinat>. Cel puțin
eu nu aș putea să văd cum un om leșină și să nu-i dau nicio mână de
ajutor, să stau doar să mă uit la el... Tot ce-i posibil ca unul să facă doar
poze sau chiar un live pe Facebook, dar chiar toți de aici să nu mă
ajute? Așa ceva este exclus! „Dacă o să cad, ce vor spune oamenii ăștia?
Ce vor crede? Îmi e indiferent... Nu vor zice nimic...vor sări să mă
ajute. Tu, Ovidiu, ai râs de cineva care a leșinat? Ai văzut pe cineva să
se hlizească când cineva leșină? E adevărat, eu nu prea am văzut
oameni care leșină, dar cu siguranță nu aș râde de acele persoane și
categoric nu aș sta cu mâinile în sân în acea împrejurare. Plus că știu că
în anxietate
Purchased foarte rar
by Roxana se leșină,
Hotnog Roxana,fiincăroxana.hotnog1@gmail.com
sângele ”fierbe” în anxietate,#17378
tensiunea crește. Când un om leșină, acest lucru se întâmplă pentru că
tensiunea sângelui este mică.
Spre surprinderea mea încep să-mi revin foarte repede. Iau o gură
sănătoasă de apă din fața mea și devin brusc binedispus. Sunt fericit
pentru că știu foarte bine ce am realizat. Am oprit un atac de panică
încă de la început, chiar într-un moment extrem de important pentru
mine și pentru viitorul meu profesional...
Am obținut promovarea mult-dorită, iar acum am ce sărbători:

ascensiunea profesională, dar cel mai important pentru mine,
câștigarea luptei cu atacul de panică și poate chiar a războiului cu
acesta, dar și cu anxietatea.
116
Mirela...
Mirela suferă de anxietate și atacuri de

panică de mai bine de doi ani de zile, de când
devenise studentă la Cluj, la Facultatea de
Drept. Atacuri de panică face destul de rar
acum, de când urmează tratament
medicamentos cu Serlift. Cu toată această
medicație, acea stare de rău cauzată de
anxietate o are aproape în fiecare zi, chiar și cu
”drumurile” efectuate la psihoterapeuți. A
încercat, împreună cu medicul psihiatru, să
schimbe tratamentul, chiar și dozajul de câteva
ori, fără succes însă. Stările anxioase rămâneau, iar singura sa alinare a
fost că nu mai face decât foarte rar atac de panică. Acest lucru
reprezintă totuși o mare consolare pentru Mirela, fiindcă atacurile de
panică o lăsau de multe ori fără vlagă, urmate de momente de depresie
absolut crunte.
Înainte de problemele cu anxietatea, Mirela era o femeie extrem de

activă. Adora călătoriile, drumețiile și sportul în aer liber.
După primul atac de panică, urmat de ”afurisita” de anxietate

generalizată, se îngrășase nu mai puțin de 15 kilograme în doi ani de
zile. Se confrunta, pe lângă lipsa de mișcare, și cu mâncatul compulsiv,
care o făcea să acumuleze din ce în ce mai multe kilograme, dar cel mai
mult o afecta faptul că nu mai putea să facă ceea ce dorea cel mai mult,
și anume să călătorească. Încrederea în sine devenise extrem de
scăzută, depresia facandu-și loc foarte ușor în sufletul Mirelei. Viața
socială, foarte bogată înainte de anxietate, pe lângă familia apropiată,
care de fapt era departe fizic de ea, se rezuma în prezent la doar o
prietenă, care rămăsese alaturi de ea în aceste zile crunte, fiind
117
împreună încă din copilărie, iar acum chiar colege de grupă. Cu Ana-
Maria avusese foarte mult noroc că a fost lângă ea, întrucât sigur nu
mai ieșea deloc din casă dacă nu era ea. Prietena ei insista de foarte
multe ori să iasă din casă, chiar dacă Mirela o refuza categoric. Alte
dăți, chiar cu forța își realiza planul buna ei prietenă, fiindcă ținea
enorm la Mirela, încă de când erau copii.
Ajunsese să prindă curaj și să meargă doar cu ea atunci când avea

nevoie să iasă. Mirela era, practic, dependentă de Ana-Maria. Știau
amândouă acest lucru, neavând însă ce să facă. Rămâneau doar
speranța și
Purchased by încrederea că toateRoxana,
Roxana Hotnog aceste suferințe se vor termina într-o zi. #17378
Ana-Maria citise undeva despre agorafobie, adică frica de a fi singur
în anumite situații sau locuri, mai ales în locurile publice și, pentru a
nu se transforma în agorafobie în toată regula, trebuia să facă ceva ca
Mirela să-și depășească temerile și să iasă cât mai des și cât mai departe
de zona de confort a acesteia.
Iată că venise și ziua în care urmau să facă amândouă cea mai lungă
călătorie de când a început anxietatea din viața Mirelei: o călătorie la
Sighișoara, un drum puțin peste 100 de kilometri, dar pe care Mirela îl
vedea că pe o călătorie în jurul Pământului.
- Draga mea, e un pic cam mult pentru mine, nu te supăra...Dus-întors

sunt aproape 300 de kilometri”, i se plângea aceasta Anei-Maria.
- Dar de unde <ai scos> kilometrii ăștia? Sunt puțin peste 200 de
kilometri, încerca Ana Maria să-și liniștească prietena. De fapt, sunt 110
kilometri dus, ajungem acolo, vizităm cetatea, ne plimbăm și apoi
revenim să facem restul kilometrilor...Nu îi facem pe toți dintr-o
bucată, Mirela! Ce zici?
Ana-Maria era, însă, disperată și nu înțelegea de ce trebuie să meargă

neapărat până acolo, atât „amar” de drum.
118
- Hai să mergem altădată...Nu mă simt în stare acum, sincer!
- Ba nu, îi răspunse scurt Mirela, mâine dimineața, la 9.00 vin să te iau!

Vei sta în dreapta mea, așa cum ți-am promis și unde iți place ție. Fii
fără grijă, nu te las în spate, că știu că-ți este rău acolo.
„Mie mi-e rău peste tot”, gândea Mirela, dar ce putea face? Prietena sa
era de o insistență atroce. O înțelegea, știa că pentru binele ei se agita
atât de mult, dar pur și simplu, gândul că pleca la un asemenea drum,
departe de camera ei de cămin, o îngrozea la maxim. Acest gând o
ținuse trează aproape toată noaptea de dinainte de plecare. Reușise să
adoarmă doar o oră jumătate, de la ora șapte până la ora opt și
jumătate, probabil că organismul său ”cerea” somn și nu a mai avut ce
face.
Au plecat spre Sighișoara.
De ce îi fusese frică Mirelei nu a scapăt. După nici zece kilometri, într-

o pauză de conversație cu prietena ei, începuse să simtă valul de
anxietate de care îi era atât de teamă că va apărea. Ca un făcut,
anxietatea Mirelei își ”arătase colții” ca niciodată până atunci, cauzând
acesteia simptome nemaisimțite până la acel moment, fapt care îi
dăduse fiori și mai mari Mirelei.
- Ana, oprește mașina! Strigase ea speriată și răsuflând cu putere, de

parcă ar fi fost pe patul ”de nașteri”.
Prietena ei n-a avut ce face. A tras pe dreapta numaidecât mașina,

speriată și ea de ce se întâmplă cu Mirela. Nu-i mai auzise un astfel de
strigat niciodată.
Inima Mirelei dădea să-i iasă din piept, iar respirația i-o luase ”la
galop”, fără niciun semn că ar putea să stea măcar o clipă în loc, cum ar
trebui. Ana Maria nu știa ce să facă, era și se simțea neputincioasă.
Doar atât îi zise prietenei sale, să coboare din mașină și să ia puțin aer.
119
- Sună la Salvare! Mor! striga disperată Mirela, cu ochii cât cepele. Se
așezase pe bordura străzii, dar se ridicase repede și începuse să se
învârtă pe lângă mașină, negăsindu-și locul deloc. Parcă o ardea ceva
atunci când stătea într-un loc și se mișca de pe un picior pe altul ca și
când trebuia să meargă la toaletă. Disperarea ei era imensă și era dată
și de faptul că prietena ei se învârtea și ea după Mirela, neștiind ce să
facă și cum s-o ajute. O tot întreba ce are, ce simte și îi tot spunea să se
liniștească, dar parcă totul se amplifica și mai mult, doar la
îndemnurile acestea. Ana-Maria știa că greșește, dar o tot întreba: “Ce
ai? Ce simți? Dar de ce răsufli așa?” Știa foarte bine că greșea, dar nu
știa ce să by
Purchased facă. Citise de
Roxana atâtea Roxana,
Hotnog ori că un atac de panică nu se poate opri #17378
așa, dar pur și simplu nu putea gândi rațional în acele momente și era
îngrijorată foarte mult de tot ce i se întâmpla prietenei sale atunci.
“Poate nu e atac de panică...poate chiar pățește ceva” îi apăruse gândul
și ei, dar fără să zică cu voce tare.
A sunat la 112, la indemnul Mirelei, dar și al propriilor gânduri. Între

timp, o familie în vârstă, un bărbat și o femeie, într-un Mercedes vechi,
oprirseră lângă cele două femei, simțind că ceva este de rău.
- Dar ce se întâmplă cu ea, întrebă femeia coborând repede din mașină.

Îi e rău?
- Are un atac de panică, cred, răspunse Ana Maria, puțin nesigură pe

ea.
Pentru câteva clipe, Mirela părea că își revine, moment în care

bărbatul ținuse neapărat să spună:
- Dar revino-ți în fire, ce naiba! Tu nu vezi că n-ai nimic? Omul vorbi

cu voce domoală, dar aspră, ca și cum știa exact ce se întâmplă cu
femeia, ca un doctor iscusit. Termină cu prostiile, continuă el dojenitor,
nu ai nimic, ia o gură de apă de aici și ridică-te!
- Taci, poate e ceva grav, Ilie, îl certă soția sa.

120
Auzind acele vorbe, starea panicoasă a Mirelei începea să urce din
nou spre vârf, creându-și și o migrenă intensă. Începeau să apară și
gânduri că va face atac cerebral. Pe o scară de la 1 la 10, atacul de
anxietate era în jur de 8 acum, semn că se transformase într- un atac de
panică în toată regula.
Ambulanța sosise destul de repede. După ce a consultat-o rapid,

paramedicul venit își luase toate măsurile ca viața Mirelei să nu fie în
pericol. “Da, tahicardie!”, concluzionă el sec, cu un ton de parcă ar mai
fi avut doar în acea zi încă vreo 50 de cazuri asemănătoare.
- Cum vă numiți? Vă știți cu boli de inimă, antecedente? o întrebă
același paramedic.
- Domnu’doctor, eu cred că Mirela are un atac de panică, interveni

Ana Maria, dorind să acopere iute vorbele doctorului, protejând-o
astfel pe prietena sa de cuvintele “boli” și ”inimă”. Are anxietate
generalizată. A mai făcut de multe ori atacuri de panică, continuă ea,
fără să se uite deloc spre prietena ei, în continuare fiind foarte
protectoare cu Mirela.
Paramedicul a înțeles dintr-un foc ce se întâmplă. În timp ce-i lua

tensiunea, uitandu-se fix în ochii Mirelei pentru a fi sigur că înțelege ce
i se spune, concluzionă scurt:
- Mirela, ce ai tu acum se numește tulburare de panică! Este exclusiv

pe fond psihic, deci nu ai nimic fizic, decât tahicardie, adică bătăi
rapide ale inimii... Ai 125 de bătăi pe minut acum. Tensiunea e și ea
puțin mare, 16 cu 10. Ai mai avut așa? Mirela dădea aprobator din cap.
Îți dau o pastilă de Anxiar acum, să te liniștești, continuă el, uitându-se
fix în ochii pacientei. Dacă nu te liniștești, îți voi face ceva mai tare,
intravenos...
Dar fata nu se liniștea absolut deloc, chiar dacă paramedicul îi

explicase cât se poate de clar ce se întâmplă cu ea în acele momente și
121
cu toate că Mirela se afla, până la urmă, între salvatori de vieți
omenești. Deși femeia nu era bine deloc și chiar i se încleștaseră ambele
mâini, iar corpul parcă i se blocase, paramedicul nu-i administrase însă
nimic intravenos, așa cum îi promisese. Bărbatul nu era speriat deloc.
Era cu ochii pe niște instrumente și știa că nu se petrece nimic grav cu
femeia. I-a transmis însă șoferului să conducă ambulanța spre o
anumită stradă, fără să menționeze înadins exact ce anume se află
acolo. Ana-Maria n-a avut voie să urce și ea în ambulanță, însă
urmarise cu mașina tot drumul acesteia până la Spitalul de Psihiatrie și
Neurologie. Când ambulanța oprise, Mirela nu observase unde
ajunsese, by
Purchased ci Roxana
doar că Hotnog
scria mare “Primiri
Roxana, Urgențe”. Un asistent de la#17378
intrare a preluat-o cu un cărucior medical, pentru că efectiv Mirela nu
se mai putea deplasa singura. Nu mai avea putere nici să strige, doar
spunea încet că simte că moare și că o doare tare pieptul, dar și capul.
Urcaseră împreună cu liftul spitalului până la etajul 1, unde fusese
repartizată într-un mic salon cu mai multe paturi vechi de spital
așezate pe 2 rânduri, unde mai erau câteva persoane întinse și care
păreau să doarmă. Oamenii erau toți sedați, dar Mirela nu știa încă
acest lucru.
Nu trecuse mult timp și apăruse un medic psihiatru tânăr, cu un cap

mic și complet chel, care vorbea într-un fel în care nu-l înțelegea
nimeni, foarte încet și peltic. Mirela îl auzise doar când acesta strigase o
asistentă. Apăruse rapid o femeie mai în vârstă, plinuță, cu o seringă
mare în mâna dreaptă.
- Diazepam, da? îl întrebă ea foarte zgomotos pe medic. Îl întrebase

tare, în speranța că și răspunsul va fi la fel de zgomotos, fiindcă îl
cunoștea prea-bine pe medic și chiar nu dorea să-i facă pacientei o
injecție cu altceva.
- Da, Diazepam intravenos, 10 miligrame! Răspunse tare medicul de

data aceasta, parcă ghicindu-i gândul asistentei. După ce se liniștește,
să mă chemi să vorbesc cu ea, continuă doctorul.
122
Mirela se calmase însă chiar înainte de a primi injecția, întrucât dorea
cu orice chip să scape de acele stări și vedea în acel Diazepam ”eroul
său salvator”. Era doar de moment ”eliberarea”, știa asta prea-bine,
asta îi confirmase ulterior și medicul.
Începând cu ziua următoare, femeia o luase de la capăt cu anxietatea,

probabil mult mai agresivă ca până atunci, cu toate că i se prescrisese
medicație și mai puternică. Călătoria prin țară și prin lume era în acel
moment al vieții sale un vis atât de îndepărtat încât nici măcar nu
îndrăznea să viseze…
Sfârșitul anxietății pentru Mirela
Tocmai înainte de plecarea spre Sighișoara, mintea mea era invadată

de tot felul de gânduri anxioase. Începusem pentru prima dată să le
identific așa cum trebuie, adică exact cum citisem în “Cartea lui Dan,
un fost anxios”, primul pas fiind să dezamorsez cumva gândurile
acestea anxioase. Mă urcasem în mașină Anei-Maria, iar atunci când
stările anxioase au început să mă invadeze, am încercat să aplic cumva
primul pas din tehnică, așa cum citisem în carte. Pentru mine, era deja
o mare realizare faptul că reușeam să identific gândurile care-mi
produceau acele stări anxioase. N-a fost ușor deloc! Eu nici măcar nu
realizam că toate emoțiile omenești pornesc, de fapt, de la niște
gânduri, nu de la altceva.
Am început cu primul gând identificat, gândul că voi face atac de

panică, acolo în mașină și că nu voi ști cum să ies din el, că nu voi ști
cum să-l gestionez. “Așa și?”, mi-am spus, atac de panică am mai făcut,
am ieșit până la urmă din el. Cu chiu cu vai, dar am ieșit din el...
Obosită puțin, transpirată, dar am ieșit vie și nevătămată... N-am avut
timp să văd dacă acest “contra-gând” al meu a fost eficace în vreun fel,
că a apărut următorul, semn că anxietatea stătea ”la pândă”, pregătită
fiind cu “tolba” plină cu gânduri anxioase. Trăgea, efectiv, în mine cu
arcul imediat după ce credeam că reușesc să depășesc pe câte unul.
123
Al doilea gând identificat se ivi de după colț: ”Da, dar atacul de
panică care urmează poate te termină, posibil să fie cel mai puternic
dintre toate. “Contra-gândul” meu a venit imediat: “Da, fix ăsta mă va
omorî. Nu m-a omorât primul, nici al doilea... Mă omoară al 70-lea...
Primul atac de panică din viața unui om este cel mai puternic! Așa am
auzit, așa mi-a spus și un medic, așa a scris și Dan în carte. Punct.”
Anxietatea continua să fie arțăgoasă, ca un monstru care încerca toate

metodele posibile să te țină în frică. Eu începusem s-o văd ca pe un
copil obraznic care îți tot pune piedică, deși tu faci tot posibilul să-l
îndepărtezi.
Purchased Gândul Hotnog
by Roxana numărulRoxana,
trei a fost următorul: ”Și dacă nu e cel
mai puternic atac de panică din viața ta, poate dățile trecute ai avut
noroc să nu faci infarct…Acum poate chiar faci atac de cord și mori…și
nimeni nu te poate ajuta…” Recunosc, acel moment mă lăsase fără
timp de gândire, pentru că stările anxioase mă copleșeau, iar atacul de
panică parcă mă aștepta la cotitură, ca un papagal pe umărul anxietății.
Decid atunci să aplic pasul doi din tehnică: acceptarea.
Atunci când inima începea să-mi bată mai tare, iar respirația o
simțeam mult mai rapidă și extrem de superficială, ce-mi zic eu
atunci? Pentru prima dată, accept să simt toate acestea fără să mă mai
sperii. Decid să accept totul ca și când m-aș afla la sala de sport, pe
banda de alergare. „Și acolo simt la fel, nu? îmi spun. Inima îmi bate
foarte rapid, iar respirația este superficială, ca și acum”. Deși simt încă
senzațiile, prind ceva încredere în mine, trag aer adânc în piept și îmi
spun încă o dată să accept toate stările, toate gândurile anxioase ce-mi
trec prin cap, să accept tot ce cred eu că este rău. Decid să le simt pe
toate acestea fără să mă mai atașez de ele și cel mai important, fără să le
mai privesc cu frică. Încep să observ totul ca și când nu aș fi eu cea care
le simte, ci un observator aflat chiar lângă mine și care observă tot ce se
întâmplă în corpul meu, dar fără se se implice deloc.
124
Apare totuși instinctul de a-i spune Anei-Maria să oprească mașina,
pentru a face câțiva pasi la aer curat, măcar să nu mai stau în același
loc. Din nou, cu un curaj venit de nicăieri, mă hotărăsc să nu fac acest
lucru, decid să rămân în mașină și în control. Pur și simplu, nu mai
doresc ca anxietatea să fie stăpână pe mine, așa cum fusese până acum.
Ce mi se poate întâmpla dacă rămân pe loc? Schimbam oare ceva
atunci când mă mișcam? Absolut nimic.
Mi-am propus să-i spun prietenei mele să oprească mașina și să merg

Purchased byafară
câțiva pași Roxana
doarHotnog Roxana,
ca o ultimă roxana.hotnog1@gmail.com
soluție în caz că totul se amplifica.#17378
„Dacă mai pot să rămân puțin, mai zăbovesc nițel”, îmi spun. Eram,
pentru prima dată, și puțin entuziasmată într-un astfel de moment,
fiindcă era acea primă clipă în care aveam ocazia să aplic cu adevărat
metoda și sfaturile lui Dan.
„Observ și accept toate aceste stări” îmi tot spuneam încrezătoare.

„Observ cum frica aceasta crește în mine, îi observ și îi accept toate
stările, exact așa cum sunt ele, ca și când eu le chem înadins. E doar
emoție, e doar adrenalină. Pot duce...”, continuam eu cu ochii închiși.
Un mic instinct îmi șoptește că trebuie să sar din mașină și să sun la
Urgențe. Decid încă o dată să nu fac asta, mai ales că începeam să
privesc tot mai mult anxietatea ca pe un copilaș obraznic care vrea să te
enerveze, dar fără să-ți facă rău, iar eu, în loc să încerc să-l îndepărtez,
încep să-l iau în brațe. Simt cum stările se diminuează puțin și capăt
puțină încredere. Simt că sunt pe drumul cel bun și continui să simt
toate acele stări.
Acest răgaz mă lasă să mă uit pe telefon peste niste notițe ("Doamne,

ce bine că mi-am notat, îmi spun). Îmi sare imediat în ochi exact de ce
125
aveam nevoie atunci: "Aha, Dan nu spune că nu o să experimentăm
frica, câteodată este imposibil să nu simțim stările anxioase. Diferența
este că atunci când aplici accceptarea anxietății, de data aceasta vei fi
gata să experimentezi într-un alt mod toate acele stări. Te vei afla pe
cealaltă parte a relației cu anxietatea, nu mai ești vânatul, tu ești
vânătorul. Când accepți stările acelea urâte nu este suficient doar să iți
spui că le accepți, trebuie să simți cu toată ființa că nu-ți fac rău și că
pot sta cât vor ele". Adică nu trebuie doar să spun că nu îmi este frică
de “copilul
Purchased byobraznic”, trebuie să
Roxana Hotnog acționez,
Roxana, trebuie să-l iau în brațe, ca să #17378
demonstrez minții că nu-mi mai este frică.
Cu toate că mai devreme stările se diminuaseră puțin, realizez însă că

a început atacul de panică! Da, “prietenul meu”, atacul de panică... Cu
o îndrăzneală “deșucheată” de care nu avusesem habar până acum că o
posed, decid să nu fac nimic din ce făceam până atunci și să rămân
țintită locului și să simt din toate încheieturile tot ce are atacul de
panică în dotare. Închid ochii și strâng din pleoape și din dinți, fără să
mă mai tem că altădată. Brusc, simt o mică pauză în atacul de panică,
ca o mica oază de liniște care se face tot mai mare, pe măsură ce trece
timpul. Încep să casc involuntar, moment în care Ana Maria observă și
mă întreabă din nou dacă sunt OK. Îi răspund că da și cer niște apă.
Prietena mea a repetat întrebarea, iar răspunsul meu a fost identic.
Chiar eram bine. Simțeam, totuși, niște mici furnicături, ca și când
corpul s-a detensionat dintr-o dată. Era prima dată când experimentam
așa ceva.
Îmi dau seama că este prima oară când am trecut peste un mare atac
de panică, fără să folosesc "subterfugiile" învățate până la acel moment.
126
Nu am cerut ajutor și nici nu m-am plâns cuiva.... Prietena mea nu
sesizase deloc că eu mă luptam cu un atac de panică în toată regula.
( Mirela a reușit să-și continue călătoria în acea zi, de parcă nu ar fi

avut niciodată probleme cu anxietatea. Era o reușită imensă. Pentru un
om cu anxietatea gravă a Mirelei, a ieși din zona de confort atâția
kilometri reprezenta, fără nicio exagerare, echivalentul escaladării
Everestului de către oricare alt om, fără probleme cu anxietatea. Femeia
știa și simțea acest lucru, de aceea era atât de fericită acum.
Ceea ce este interesant pentru Mirela este că prietena ei nu-și dăduse
seama de nimic, încă de când plecaseră cu mașina la drum. Nici nu
avea cum, nu-i așa? Nimeni nu poate citi în lumea aceasta gânduri, iar
Mirela știuse cum să-și ascundă emoțiile, la fel cum fac 90 la sută din
oamenii cu anxietate.
Mirela era mândră... Mândră de ea și de ce realizase...)
"A zis Dan că e greu..., chiar e greu, dar cred că aceasta e singura cale
de vindecare...Uau...Deci asta înseamnă să accepți anxietatea, să accepți
atacul de panică cu toată ființa ta...”.
127
Robert...
Robert avea 35 de ani și era căsătorit de 5 ani

cu Andreea. Se cunoșteau încă din clasa a
noua, însă relația devenise serioasă abia după
mult timp de la terminarea liceului.
Momentan, aveau un copil de 4 ani, apărut
după foarte multe încercări, inclusiv fertilizare
în vitro, cea care a și fost “vinovată” de
apariția pe lume micuțului Albert. Toate aceste
încercări by
Purchased de aRoxana
avea unHotnog
copil i-au “terminat”
Roxana, pe
ambii părinți, atât financiar, dar mai ales
psihic, mai ales datorită socrilor lui Robert care
erau foarte certăreți și băgăcioși.
Încă de la căsătorie, ambii soți locuiau în aceeași casă cu părinții

Andreei. De fapt, nu locuiau efectiv în aceeași casă, ci în aceeași curte,
locuințele acestora fiind pe fiecare parte a acesteia. Casa unde locuiau
ei era foarte mare, încăpătoare, dar cu toate acestea, ambii își doreau să
se mute singuri, chiar și într-un apartament micuț, pentru a avea
intimitatea și liniștea pe care le doreau încă de când s-au căsătorit, mai
ales că existau și foarte multe tensiuni între Robert și părinții fetei, în
special cu mama acesteia, deși înainte de căsătorie toți trăiau într-o
armonie perfectă.
Una din discuțiile care tot apăreau în familie era despre faptul că
Robert avusese un credit bancar contractat înainte să înceapă relația cu
Andreea și care a trebuit să-l achite împreună cu soția sa. Îl făcuse când
era la facultate pentru a-și cumpăra o mașină. Exagerase puțin cu
valoarea creditului, pentru a-și lua un autoturism destul de scump și
luxos pentru posibilitățile lui de atunci. Cu chiu cu vai însă, reușise să
plătească creditul, dar cu multe discuții, nu atât din partea soției sale, ci
mai mult din partea socrilor săi. Ba mai mult, banii pentru fertilizarea
în vitro și absolut toate cheltuielile cu copilul au fost suportate de către
128
socrii lui Robert, motiv pentru care de fiecare dată aceștia “îi scoteau
ochii” cu aceste plăți, cu toate că bărbatul le promitea că va veni o zi în
care se va achita integral de aceste datorii, deși niciodată părinții fetei
nu au spus că trebuie să primească acești bani înapoi, dar nici nu au
susținut contrariul niciodată.
Acum, soții Palade au decis să contracteze un credit ipotecar pentru

a-și lua un apartament la periferia orașului, într-un nou cartier
construit de curând. Deși serviciul lui Robert îi oferea o anumită
stabilitate financiară, salariul nu era deloc mare pentru pregătirea lui și
nici nu era
Purchased byun job care
Roxana să-i ofere
Hotnog posibilități
Roxana, de avansare, dar puteau #17378
achita liniștit un credit chiar și pe foarte mulți ani. Situația familială nu-
i permitea momentan să-și asume riscuri de carieră, tot așa își spunea
mereu.
Ca om, Robert a fost mereu o persoană care nu și-a asumat prea

multe riscuri în viață, era un mic “people-pleaser” și un om care punea
pe primul plan doleanțele celor din jurul său, deși încercase uneori să
se schimbe. De la un timp, simte că este ceva în neregulă cu el, de la
mici amețeli apărute în situații mai tensionate, până la dureri groaznice
de stomac, dar și de cap, precum și stări de rău, de greață, apărute în
unele momente de îngrijorare și de furie. Uneori, când îi era rău,
apărea și o durere în zona maxilarului, care îi cuprindea toată partea
nasului și a frunții, iradiind spre ceafă, având impresia că tensiunea îi
urca la valoare de 20 cu ceva. Își luase tensiunea odată într-un moment
asemănător și, într-adevăr, tensiunea era crescuta, 15 cu 9, dar nu era o
tensiune care să-i pună probleme serioase de sănătate, mai ales că de
când se știa, atunci când i se lua tensiunea, îi creștea doar la gândul că i
se ia. Nu știa nici el de c se întâmplă așa.
Revenind la stările pe care la avea de la un timp, știa cauza dintr-un

motiv foarte simplu: acestea apăreau mai mult acasă, în familie, în
momentele tensionate, în momentele de ceartă sau de supărare, de
129
furie și de nervozitate, dar în ultimul timp avea de a face cu toate
aceste stări inclusiv la serviciu.
Într-o zi s-a hotărât: “Trebuie să merg la medic...trebuie să-mi fac

niște analize. Poate am ceva și trebuie să mă tratez”. Nu i-a spus soției
pentru că nu dorea s-o sperie o astfel de intenție. În afară de analizele
uzuzale, anuale, pe care le făcea la serviciu, Robert nu se prea verifica
din punct de vedere sănătate. Un astfel de demers brusc cu siguranță
ar fi speriat-o pe soția sa. Analizele mediale i-au venit destul de repede
pe e-mail. Din toată lista acea lungă, avea doar colesterolul mărit și
VSH-ul scăzut.
Purchased Se liniștise
by Roxana Hotnogpuțin, chiar dacă
Roxana, știa că medicul de familie #17378
are ultimul cuvânt după ce va citi rezultatul analizelor.
Pentru că în continuare se plângea de stările urate care îi apăreau tot

mai des, medicul de familie l-a liniștit și el puțin, citindu-i rezultatele
analizelor de sânge, de urină și de scaun, dar l-a trimis și la specialiști,
pe care i-a “călcat” pe rând: neurolog, orl-ist, gastro-enterolog. În afară
de un început de gastrită găsită și perfect tratabilă, Robert nu și-a
descoperit nicio boală gravă, deși se gândea excesiv de mult că ar putea
avea o boală incurabilă. Credea că toată această “verificare” îi va aduce
liniștirea din acest punct de vedere, dar nu...Teama că va muri de la o
boală incurabilă, gen cancer, nu-i dădea pace.
“Da, am analizele OK, dar dacă e o greșeală? Dacă mi-au încurcat

analizele sau dacă medicii nu au văzut ceva?” se întreba el cu
îngrijorare.
Într-o zi de duminică, serveau masa de prânz, ca de obicei, împreună

cu părinții Andreei.
- Robert, ce mai e nou pe la muncă? deschise conversația socrul său, cu

un ton foarte calm, dorind și el ca de data aceasta să nu mai iasă ceartă,
așa cum avusese loc în ultimele două dați când luaseră masa împreună.
130
- Păi cum să fie, nea Sandule...E o perioadă foarte încărcată acum...Plec
foarte obosit de la serviciu și câteodată lucrez și de acasă, pentru că nu-
mi ajunge efectiv timpul.
- Salariul tot așa a rămas? întrebă mama soacră rânjind. Că văd că

munca e tot mai multă.
- Mamă, interveni repede Andreea, bătând cu piciorul in podea, parcă

presimțind că iar va degenera discuția. Te rog eu mult, haide să nu
aducem în discuție banii, te rog din suflet!
- Mă întrebam
Purchased doar deHotnog
by Roxana ce nu e Roxana,
plătit pe măsura muncii, se apără mama #17378
Andreei, afișând și o mină mirată.
Robert răspunse la întrebarea soacrei, cu un ton al vocii ca și când ar

dori să încheie cât mai repede subiectul:
- Tot așa a rămas salariul, mamă, din păcate... Avem o promisiune de

majorare cu 5% începând cu anul viitor.
- 5 la sută...Apăi, muncești ca un prost... Mama mea îmi spunea mereu

că dacă nu sunt plătită la valoarea mea, mai bine să nu muncesc deloc...
Soacra lui Robert spusese foarte încet acest lucru, însă Robert auzise
tot. Tăcuse mălc și se ridică de la masă, plecând nervos spre bucătărie.
Găsise un motiv simplu pentru a o chema și pe soția sa acolo, unde a
izbucnit între cei doi o ceartă în toată regula, ceartă care a luat sfârșit
însă foarte repede. Dar Robert era foarte supărat pe socrii săi, se simțea
chiar dacă nu o spunea și încerca din răsputeri să nu arate acest lucru.
Andreea îl simțea, însă, că nu este în apele lui deloc, mai ales când erau
părinții ei în preajma soțului ei. După ce părinții Andreei au servit
masa și au plecat de la ei, Robert începuse să se simtă tot mai rău. Își
dorea să-și revină, dar nu reușea nicicum. Andreea îl tot întreba ce se
întâmplă, dacă este bine, el îi răspundea de fiecare dată că este bine,
dar nu era deloc. Bărbatul îi spuse la un moment dat că pleacă puțin
131
până la supermarket, chipurile să mai cumpere câte ceva, dar omul
dorea să petreacă niște clipe singur, doar cu gândurile sale.
Nu știa atunci că face o mare greșeală în a rămâne “la taifas” cu

gândurile sale din acel moment.
- Vin și eu cu tine, insistă Andreea, simțind că ar fi bine să fie cu soțul

său în aceste momente.
- Sunt bine, iubita mea! Chiar te rog să mă lași să mă duc singur...
Dar Robert
Purchased nu era Hotnog
by Roxana bine deloc...
Roxana,De cum ieșise în parcare să-și ia #17378
mașina, îl lovise ceva parcă de nicăieri, un val de energie ce nu-l
înțelegea, nu știa ce este, de unde vine și de ce vine. Percepea doar
această energie cu tentă negativă. Respirația îi devenise anormală, ba
rapidă, ba lentă, ca și când el era un balon, iar cineva sufla în el ba mai
tare, ba mai încet.
Din momentul în care se urcase în mașină, toate acestea au dispărut

brusc, ca și cum cineva i-ar fi luat toate aceste stări de rău cu mâna. A
mărit volumul la radio și și-a continuat drumul spre supermarketul
său preferat din oraș. Acesta nu era departe de locuința sa, dar ca timp
de deplasare era destul de mare, întrucât erau câteva semafoare
nesincronizate, la care trebuia să aștepte mult. Senzațiile anxioase
apăruseră din nou. În acea clipă nu știa ce sunt exact, doar vedea că
apăreau în acele momente de stat la semafor. Intra repede în panică,
fiindcă nu știa ce se întâmplă cu el. Se bucura atunci când semaforul
devenea verde și pleca de pe loc, simțind că atunci când se mișca,
stările dispăreau brusc. Și așa era. Când stătea pe loc, stările apăreau,
când se punea în mișcare, acestea dispăreau. La acel moment, nici
măcar nu își dădea seama că, fiind în mașină, chiar dacă aceasta era în
mișcare, el tot pe loc stătea, dar pentru el conta doar că și-a dat seama
în ce momente era bine și în care momente nu era bine.
132
După ce găsise un loc de parcare, ce-i drept foarte departe de intrarea
magazinului, deși mai erau locuri libere înspre intrarea acestuia, au
început să-l “năpădească” o sumedenie de gânduri, care mai de care
mai înspăimântătoare pentru el la acel moment: “Ce dracu’ se-ntampla
cu mine? Ce naiba am?”, Oare înnebunesc?”, “Vai ce durere am în
ceafă...”, “Oare fac atac cerebral?”... Cumva-cumva a intrat în magazin
și a început să se uite printre rafturi, dar nu se putea concentra deloc pe
produse și pe locul în care se afla, fiindcă stările anxioase își făceau tot
mai simțite prezența. Brusc, corpul, dar mai ales picioarele, începuse să
și le simtă moi, într-o slăbiciune ciudată pe care n-o mai simțise până
atunci niciodată.
Apăruse apoi gândul că va leșina și că îl vor vedea toți oamenii din

magazin. Inima începuse să-i bată tot mai rapid până la punctul în care
avea impresia că nu mai poate respira deloc. Ambele mâini începuseră
să-i tremure, la început mai încet, apoi tot mai cu forță. Robert nu se
mai putea controla deloc, chiar dacă încerca din răsputeri să iasă din
toate acestea cumva. Într-o încercare de a-și controla cumva corpul, se
așeză pe vine pe un culoar al magazinului, ghemuit, cu capul între
mâini și cu ochii închiși cu forța, sperând că toate se vor termina
curând. Se afla în mijlocul primului atac de panică din viața lui, dar el
încă nu știa asta. Robert nu doar avea impresia că vă muri în orice
clipă, avea chiar aceasta certitudine. Gândurile i se invateau foarte
rapid în minte, nelăsându-i nici măcar un răgaz, iar în tot acest timp
încerca să-și găsească telefonul prin haină, fiind foarte confuz și cu
mâinile tremurânde. Încă nu știa ce va face cu telefonul, voia doar să-l
simtă în mâini.
Prima persoană care trecuse pe lângă el, o adolescentă cu căștile în

urechi, se oprise speriată lângă el, fiindcă își dăduse seama că ceva este
în neregulă cu bărbatul.
- Domnule, sunteți bine? întrebă ea, punând în același timp mâna

timid pe un umăr al acestuia.
133
Fata observase că Robert nu spunea nimic, așa că a anunțat imediat
un angajat al magazinului, care a sunat la 112.
Din acea clipă, viața lui Robert se transformase radical: anxietate

generalizată cu atacuri de panică, vizite la medic, stări anxioase în
fiecare zi, medicație, psihoterapeuți, toate fără niciun rezultat notabil.
Viața lui, așa cum o știa el, se sfârșise, fiindcă anxietatea se făcuse
stăpână, instalându-se cu acte în regulă în toata ființa lui Robert.
Sfârșitul anxietății pentru Robert
Mă numesc
Purchased Robert șiHotnog
by Roxana am 37 de ani. Amroxana.hotnog1@gmail.com
Roxana, o soție minunată și un copil #17378
în vârstă de șase ani, la fel de minunat. În urmă cu doi ani mi s-a
declanșat o anxietate foarte urâtă, cu atacuri de panică aproape în
fiecare zi. Toate mi-au izbucnit în acel magazin blestemat, deși am
ajuns la concluzia că acel moment din magazin a fost doar picătura
care a umplut paharul unei vieți trăite într-o mare de certuri, de nervi
și de deprimare.
M-am săturat de psihologi și de psihiatri până peste cap, cu toate că

Andreea îmi propune aproape în fiecare săptămână tot câte un
psiholog, ”de la bun la foarte bun”. Toți sunt foarte buni, numai eu nu-
mi revin. Este exact ca “operația a fost reușită, dar pacientul e mort...”.
Sunt sătul de acest joc complicat al vieții, dar și de
medicamente...Apropo, ieri cred că am uitat să-mi iau Serlift-ul, oare
am la mine acum?... Primesc o notificare pe telefon...e de la Facebook.
Of, Facebook-ul ăsta...Am ajuns să mă întristez foarte tare când
Facebook-ul îmi arată poze din trecut. Îmi spun “uite, ăsta eram eu
înainte de anxietate...Doamne, dacă aș fi știut ce vine, mi-aș fi trăit
viața mult mai bine...”.
Astăzi, ca de obicei, m-am trezit mai devreme decât ar fi trebuit, pe la

5 a.m. Tot ca de obicei, când mă uit în oglindă îmi văd aceiași ochi cu
cearcăne adânci și roșii. Sunt pe jumătate adormit, dar mâinile îmi
tremură deja și încerc să scap de tremurat spălându-mă frenetic cu
134
săpun din abundență. Mâinile “vibrează” efectiv și după ce mă clătesc.
Încerc să fac câteva exerciții de respirație cum m-a învățat psihologul la
care merg acum. Simt puțină ameliorare la mâini, dar începe să mă
doară ceafa. “Oare fac vreun atac cerebral” Nu cred, am mai făcut vreo
câteva sute în ultimii doi ani...nu voi face nici acum. Cred că numai eu
“am murit” de atâtea ori la rand...
Acest ultim gând îmi aduce aminte de “Cartea lui Dan, un fost
anxios”. E deja o săptămână de când am terminat de citit cartea și m-
am simțit foarte bine, dar numai o zi sau două. Chiar mă gândeam că
uite, nu by
Purchased aplicasem
Roxanaîncă nimicRoxana,
Hotnog din tot roxana.hotnog1@gmail.com
ce scrie acolo și deja mă simt
#17378
foarte bine. Bineînțeles că greșisem. Nu este îndeajuns doar să citești,
trebuie să treci la fapte... Am crezut că în dimineața aceasta mă voi
trezi altfel, dar văd că tot așa mă trezesc de ceva timp încoace.
Totuși, astăzi vreau să încep să aplic ce scrie în carte, pentru că nu

mai am nimic de pierdut. Cum zicea și Dan, “anxietatea oricum o
experimentezi în fiecare zi”, deci hai să încep s-o privesc altfel de
astăzi. Țin minte câte analize mi-am făcut, câți doctori am vizitat,
crezând că am nu știu ce boală gravă, dar nu mi se descoperea nimic.
În schimb, această “boală misterioasă”, numită anxietate era cu mine,
de dimineața până seara, dar și noaptea, adică non-stop.
Mă gândesc tot timpul la familia mea, la Andreea și la Fabian, chiar și

la socrii mei. Trebuie să ies din coșmarul ăsta cumva și să încerc să-mi
trăiesc viața. La serviciu, m-am săturat de arhivare, știu că eu l-am
rugat pe șef să mă trimită acolo, însă știu sigur că pot mai mult de atât.
Trebuie să fac ceva să mă ridic și să-mi continui viața, așa cum

trebuie, de altfel. Pentru că anxietatea mi-a luat tot! Mi-a luat tot ce
înseamnă bucuria vieții! Nu-mi vine să cred că spun asta, dar chiar și
de certurile cu socrii mei la masă îmi este dor. De când ne-am mutat în
apartamentul cel nou, ar fi trebuit să fiu mai liniștit fără ei, dar nu sunt.
Uneori abia aștept să vină ziua de duminică pentru a ne întâlni iar.
135
Mama soacră nu se mai ia de mine ca înainte, sigur Andreea i-a spus
ceva de aproblemele mele. Le simt privirile uneori, mă face să mă simt
și mai anxios, dar de la o vreme parcă nu-mi mai pasă. Vreau doar să
fiu ca înainte!
Of, așa este să trăiești cu anxietate... Mulți nu stiu și sunt invidios pe

ei... Atunci, în supermarket, aveam primul meu atac de panică din
viața mea, deși la vremea aceea nu știam cu ce mă confrunt. Aș fi vrut
să-l am doar pe acela... pe mine mă omoară mai mult anxietatea aceasta
nenorocită...Mă simt ca și cum aș avea o toxiinfecție alimentară 24 ore
pe zi..Totbyașa
Purchased le spunHotnog
Roxana prietenilor mei când
Roxana, mă întreabă cum se simte#17378
anxietatea. Știu că nu mă cred, dar eu încerc să mă justific. Da, mă
justific față de lipsa mea de la chefuri, față de lipsa mea uneori de la
serviciu, față de lipsa călătoriilor cu ei prin țară, față de lipsa mea de la
partidele de pescuit, unde îmi plăcea cel mai mult. Îmi vine să plâng...
Da, mă justific și față de lipsa mea de la magazine. Nu mai pot face
cumpărături de când am avut primul meu atac de panică în acel
supermarket blestemat. Of, iar dau vina pe magazin, dar
supermarketul chiar n-are nicio vină. Vina o am eu că m-am lăsat
pradă problemelor, trebuia să reacționez altfel la ele. Acum e prea
târziu, trebuie să fac ca anxietatea să dispară cumva din viața mea.
Cartea lui Dan...trebuie s-o încerc și pe asta. După ce am încercat de

toate, trebuie s-o încerc și pe asta. Simt că nu voi avea anxietate toată
viața. Unde mi-oi fi pus notițele?
Am găsit... Deci... Pasul unu este despre contracararea lui “dacă” cu

“așa și”, prin recunoașterea inițială a gândurilor anxioase. La pasul doi
este vorba despre acceptare. Aici psihologul mi-a zis ceva, dar Dan ăsta
scrie altfel, mult mai simplu și direct. Chiar îmi place cum abordează..
Respirația era pasul trei, iar pasul patru trebuie neapărat să-l
experimentez. Știu și unde: prima dată la magazinul mic de peste
drum, apoi îl aplic la hipermarketul din centru.
136
OK, ies din casă și merg spre magazinul lui Petru. Văd că
deocamdată e bine, nu simt decât o mică presiune în cap, dar asta e tot
timpul cu mine de când am anxietate. Of, Doamne, dar ce-i asta, iar îmi
tremură mâinile. Îmi “dârdăie” de zici că mă scutură cineva. Pasul 1
este despre oprirea anxietății din fașă, prin identificarea gândului
anxios și contracararea lui. Hai să vedem, de ce cred eu că îmi tremură
mâinile acum când mă apropii de magazinul lui Petru. Care este
gândul anxios? A...deci gândul anxios care îmi face mie să-mi tremure
mâinile cred că este următorul: nu am mai fost demult singur la un
magazin, dacă fac atac de panică acolo și mă văd toți cunoscuții? Ce
scrie Dan?
Purchased bySăRoxana
găsesc ”adversarul”
Hotnog Roxana,acestui “dacă”. Răspunsul ar fi oare #17378
următorul: Și ce dacă fac atac de panică? Da, știu este cumplit un atac
ce panică, dar pe cât este de urât, niciodată nu am pățit ceva rău... Până
la urmă, totul s-a terminat cumva, dar s-a terminat bine. În afară de o
ușoară oboseală după atacul de panică, nu am pățit ceva mai rău de
atât și, Doamne, câte atacuri de panică am mai avut...Iar dacă mă văd
oamenii că fac atac de panică, ce? Mă vor ajuta cumva... nu vor râde de
mine, că nu au de ce... sunt sigur. Nu cred că s-a întâmplat vreodată ca
cineva să râdă de un om care face atac de panică...
Mă apropii din ce în ce mai mult de magazin. Deschid ușa, văd că

magazinul este aproape plin. Îl salut pe patron care vinde și el laolaltă
cu ceilalți angajați. Când am deschis ușa magazinului, observasem că
tremuratul mâinilor îmi dispăruse. Mă verific încă o dată și într-
adevăr, observ că tremuratul mâinilor ”s-a evaporat” cu totul. Chiar și
presiunea pe care o aveam non-stop în cap dispăruse! Uau! Oare să fie
atât de simplu? Doar cu pasul unu? Unde era Dan ăsta până acum?
Doar acum îl descoperisem...Cumpăr ceva doar de dragul de a lua ceva
din magazin, niște bomboane și niște apă minerală. Sunt fericit și
mândru de mine, două sentimente pe care nu le mai avusesem de mult
timp. Stau la coadă pentru a achita. Nu simt nimic nici acum, nicio
senzație anxioasă, deși mă așteptam că într-o situație de așteptare să
apară din nou ”colții” anxietății. Oare asta a fost tot? Dacă e așa de
137
simplu, mâine imi fac un tatuaj mare cu ”Dan, un fost anxios”, pe toata
mâna. Totuși, nu cred că am scăpat atât de rapid...Ies afară și mă
îndrept spre casă. Simt parcă iar un val al anxietății purtat de gândul
(identificat repede) că n-are cum să fie atât de simplu să elimin
anxietatea, sigur se vor întoarce acele stări anxioase, poate și mai
puternice de atât. Anxietatea revine, dar totuși nu la nivelul care m-aș
fi așteptat dar o simt iarăși că a venit. Nu sunt deloc dezamăgit... Am
avut o primă ieșire la un magazin în care nu am simțit aproape deloc
anxietate, e adevărat, un magazin micuț, dar am mers neînsoțit. Chiar
dacă anxietatea revenise puțin în acea zi, voi merge de acum încolo pe
“drumul by
Purchased lui Roxana
Dan”, pentru
Hotnogcă simt că este
Roxana, drumul cel bun. Mâine voi #17378
încerca la hipermarket, cel mai mare din oraș.
Ajung acasă și primul lucru pe care îl fac este să citesc din nou din
cartea. Fac asta, iar în același timp, intru și pe Facebook să-l caut pe
acest Dan. Văd că are și grup pe Facebook, cu peste două mii de
membri. Citesc câteva postări și comentarii despre anxietate, adică
despre ce am eu de peste doi ani de zile. Faptul că nu sunt singur în
asta și că sunt oameni care s-au vindecat complet cu ajutorul cărții lui
Dan îmi aduc, bineînțeles, speranțe pentru ziua de mâine și pentru
viitor.
A doua zi de dimineața, plec spre hypermarket, foarte încrezător.

Micul, dar marele (pentru mine) experiment de la magazinul lui Petru
îmi întărește și mai mult încrederea că voi reuși să trec peste marele
hop de a învinge anxietatea și de a merge într-un loc în care nu am mai
fost de doi ani de zile, de la primul meu atac de panică. Anxietatea pe
care o aveam de obicei înainte de un astfel de demers este înlocuită cu
entuziasmul că de data aceasta voi avea ocazia să experimentez ce scrie
în carte. În timp ce conduc, însă, îmi simt mâinile fără forță și parcă
încep să-mi tremure și să-mi amorțească. Nu știu ce să fac...Să trag pe
dreapta sau să-mi continui drumul...Dacă dau peste cineva sau dacă
fac vreun accident și mor? Îmi dau seama că iar apar “dacă-urile” și
încep să le contracarez cumva. De data aceasta, nu sunt foarte sigur că
138
am reușit cu pasul unu, deși găsisem câteva “așa-și-uri” foarte credibile
(așa spune Dan...contracararea trebuie să fie realistă). În momentul
când cobor din mașină mi se confirmă faptul că nu am reușit să
depășesc anxietatea prin pasul unu, întrucât picioarele îmi tremură și
ele și le simt că niciodată, amorțite și parcă cu foarte mulți cârcei.
Aveam impresia că o să cad din moment în moment, dar continui
totuși să merg spre magazin. Un cuplu de adolescenți cu care mă
petrecusem în acea clipă se uita ciudat la mine, de parcă ar ști ce se
petrece cu mine. Băiatul chiar râdea uitandu-se fix în ochii mei. Sau
poate doar mă cunosc și nu știu de unde să mă ia. Trec pe lângă ei.
Chiar în by
Purchased acel moment,
Roxana mă “ia
Hotnog de nas”
Roxana, o stare de rău și o durere #17378
roxana.hotnog1@gmail.com de
frunte și de sinusuri parcă. Îmi simțeam nasul ca și cum respirasem
vapori de oțet. De unde, Dumnezeule, o fi apărând toate acestea? E
anxietatea asta blestemată, am mai simțit asta. Bun, hai să nu mă pierd
cu firea. Pasul unu nu a funcționat astăzi, merg să aplic pasul doi.
Acceptarea. Bun, acceptarea...ce trebuie să fac? Ia să deschid notițele:
“Acceptarea. Nu mai luptați cu stările, acceptați-le, lăsați-le să se
manifeste, așa cum vor ele, atât fizic, cât și la nivel mental”. Deci cum
fac asta? Ce gânduri am acum? Aha: “Oare mă voi descurca în
magazin?”, “Oare voi face atac de panică acolo?” și “Oare corpul meu
va face față unui nou atac de panică?” Cum aplic acceptarea? Cred că
ar trebui să gândesc așa: îi dau voie anxietății să facă ce vrea din mine
acum...îi dau voie și accept orice atac de panică...Nu mai trebuie să
gândesc dacă voi avea anxietate în magazin, ci câtă anxietate sunt
dispus să primesc astăzi pentru a mă vindeca în sfârșit de ea. Nu mai
trebuie să mă împotrivesc anxietății așa cum am făcut-o până azi. Nu
mai trebuie să creez rezistență.
Dan spunea că trebuie să vorbesc cumva cu anxietatea mea.
Deci, ”doamnă”, gata, nu mai vreau să mă lupt cu tine, te rog să stai

cu mine cât vrei să tu să stai, nu îmi mai este frică de tine. Te accept așa
cum ești tu, cât timp vrei tu! Chiar dacă ești urâtă cu spume! E ca și
cum trebuie să accept să mă însor cu cea mai urâtă fată din sat...Dacă
139
fug de ea, mă doare, dacă o accept într-un așa mod încât sunt gata să
mă însor cu ea, nu mă mai doare.
Trebuie să intru în magazin. Îmi pun masca medicală și-mi caut

certificatul Covid pe telefon pentru a intra. Observ că m-au mai lăsat
puțin simptomele anxietății, dar îmi apare încă un gând: masca sigur
mă vă face să am atac de panică, nu pot respira cum trebuie cu ea,
niciodată nu mi-a plăcut să port mască, fir-ar pandemia asta...că asta-
mi lipsea acum...Mă gândesc apoi la primii doi pași din Cartea lui Dan.
Ieri a funcționat foarte bine pasul unu, astăzi nu. Se pare că pasul doi a
funcționatbyazi.
Purchased E posibil
Roxana să nu fi
Hotnog știut eu cum
Roxana, să aplic astăzi pasul unu, #17378
iar astăzi am știut cum să aplic pasul doi. Dan spune să avem răbdare.
Nu se realizează peste noapte vindecarea de anxietate. Am timp să tot
aplic, știu. Dar eu vreau cât mai repede să mă vindec, of, dar dacă nu
reușesc azi, voi încerca până reușesc...dacă au putut atâția cu cartea
aceea, eu de ce să nu pot?
Deodată, simt o durere în piept, exact în dreptul inimii. Ce-o fi asta?

Oare fac infarct? De ce chiar acum? De ce chiar în magazin? Sigur e
doar anxietate...nu e nimic grav. Of, Doamne, iar m-a săgetat, tot acolo.
De mi se întâmplă doar mie, Doamne, toate astea? Uite câtă lume
fericită...De ce eu? Iar mă ia cu transpirații și am gândul ăla că nu mă
poate salva nimeni...că sunt ca un prizonier în propiul corp și nu mă
pot ascunde...E atac de panică sau...Aoleu....dacă acum e altceva...dacă
e infarct? Îmi aduc aminte de pasul patru din tehnica lui Dan și brusc,
parcă cu un curaj venit de nicăieri, îmi spun: păi dacă e să fie infarct, ia
să văd ce se întâmplă.... Daca e să mor acum, ia să văd ce se întâmplă
când mori...doar eram curios de când eram mic copil...ce se întâmplă
când murim?... Îmi simt gura încleștată și sunt din nou ghemuit ca
prima dată, dar de data asta nu-mi mai păsa. Vreau să simt cât pot de
tare toate senzațiile atacului și ale anxietății. Doar atât poți? Vreau mai
mult, ”doamna mea urâtă”, îmi spun și simt că parcă se diminuează
puțin din senzații. Cu un curaj nebun din nou, preluat din cartea lui
Dan, nu mă mulțumesc cu aceasta diminuare de senzații. Chem atacul
140
de panică să vină din nou cu toate forțele. Îmi apare gândul că poate
totuși mor...Trebuie să sun cumva la 112 și să mă salveze cineva și să
mă țină în viață. Ba nu, nu vreau să sun, nu vreau să mă retrag în
carapace!
Hai! Vreau să văd cât de tare este atacul de panică și chiar vreau să
mă țină cât poate de mult, nu vreau să se termine. Hai, fii mai intens de
atât! Toate acestea mi le spun în gând, cu dinții încleștați și posibil cu
oameni în jurul meu întrebându-mă dacă sunt bine. “Nu am nimic,
răspund eu la un moment dat.
Tocmai realizam dintr-o dată nu mai aveam nimic, dar absolut nimic
în afară de o oarecare oboseală, dar o oboseală bună, constructivă,
simțită ca și când aș fi făcut jogging. Mă ridic, iau repede o gura de apă
din sticla de pe raftul din fața mea și îmi continui drumul prin
magazinul în care nu mai intrasem de doi ani de zile. L-am parcurs, de
data aceasta, cu o răbdare imensă, nemaivoind parcă să ies de acolo,
simțindu-mă ca un om care a ajuns în Iad, iar Iadul s-a transformat
brusc în Rai. Am reușit, îmi spun absolut convins. Simt asta, pentru că
e un sentiment pe care nu l-am simțit niciodată, ca o eliberare, că o
descătușare. Nu mai am nici măcar acea senzație de tensiune continuă
în cap, Doamne! Trebuie să încerc mâine și la Mall, iar poimâine la
frizer. Trebuie să merg peste tot acum. O voi înnebuni pe Andreea,
sunt sigur. Doamne, oare am reușit să-mi iau viața înapoi?
141
Maria...
Maria împlinise de curând frumoasa

vârstă de 60 de ani. În loc să se bucure cu
adevărat de împlinirea acestei vârste
frumoase, constatase cu tristețe că
împlinise, cu această ocazie, și 30 de ani de
anxietate și de depresie. Da, exact cu 30 de
ani în urmă, chiar de ziua ei, suferise
primul atac de panică, care îi declanșase
anxietateabyșiRoxana
Purchased mai alesHotnog
depresia din ziua
Roxana, de
azi.
Își aduce aminte cu precizie acea zi. După

mult timp în care nu-și verificase sănătatea,
își făcuse, în sfârșit, un set de analize de
sânge pentru că împlinea o vârstă rotundă și frumoasă, 30 de ani, și
voia să știe, cu dovada analizelor în mână, că este sănătoasă tun la acea
vârstă. Rezultatul analizelor fusese trimis prin poștă. Le ridicase de la
oficiul poștal cu o zi înainte de ziua ei de naștere, dar nu apucase să le
studieze, fiind prinsă cu pregătirile pentru petrecerea zilei sale de
naștere. Ziua ei pica în ziua de sâmbătă, dar petrecerea fusese
programată vineri seara, fiindcă niște prieteni de-ai ei doar în acea zi
puteau ajunge la petrecere, de aceea își zisese că va lăsa pe ziua de
sâmbătă (chiar de ziua ei) să citească analizele.
În ziua următoare, șocul fusese extrem de puternic, fiindcă analizele

“spuneau” că era pozitivă la hepatita C. Ține minte și acum cu ce val
de anxietate (atunci nu știa ce este anxietatea) venise acea veste. Îi
apăruse dintr-o dată o stare de frică intensă pe care n-o avusese
niciodată în viață, se înroșise și începuse să respire scurt și rapid. Îi
dăduseră lacrimile instanataneu, iar primul instinct fusese să-și
cuprindă corpul cu brațele, că și când dorea să se protejeze cumva. Nu
avea cum să se apere, pentru că nu știa cine este “agresorul”, habar n-
142
avea ce se întâmplă cu ea. Nu știa unde să se ascundă, nici nu avea
cum să se ascundă de ceva din interiorul ei, de acea emoție intensă și
foarte ciudată. S-a băgat totuși în pat, cu fața în pernă și cu mâinile la
ceafă, așteptând să se termine repede acel ”ceva”, implorându-L pe
Dumnezeu să-i spună cum să facă să oprească acea emoție intensă. Nu
a ajuns să cheme ambulanța în acea zi, dar a fost cea mai traumatizantă
experiență din viața ei.
Trecuseră apoi câțiva ani buni de terapie, de citit și de experimentat

pentru a afla cu ce se confruntă de fapt. Din păcate, deși sperase, nu
fusese deby
Purchased ajuns faptulHotnog
Roxana că știe ceRoxana,
este anxietatea, nu era suficient că știe #17378
cum se “formează” un atac de panică sau că aflase cum se manifestă
depresia. Stările de anxietate și mai ales de depresie “zăboviră” încă și
după ce a învins hepatita C. La început crezuse că și tratamentul cu
Interferon îi crease unele dintre stări, dar după ce îl întrerupse, nu
numai că stările nu au disparut, dar chiar s-au intensificat. Și-a dat
seama, în cei 30 de ani de anxietate și depresie, că mult mai periculoasă
și înspăimântătoare este “rana” sufletului decât “rana” trupului.
Chiar și acum, după atâția ani de zile, încă suferă de anxietate și de

depresie, deși încercă absolut de toate, de la psihologi până la
acupunctură. Vizitase cu un an în urma chiar și o vrăjitoare. Pe toate
acestea le-a urmat în speranța că va fi ca înainte. Ar fi dat chiar și ani
din viață doar că să-i dispară toate acele stări anxioase și depresive o
dată pentru totdeauna. Dacă la început anxietatea era cea care era mai
puternică, în ultimii 15 ani, depresia și-a spus cu adevărat cuvântul în
viața Mariei, fiind extrem de puternică uneori. Cel mai mult o
“copleșea” depresia în momentele de dinainte de somn, ceea ce-i
provoca niște insomnii urâte. Zile la rând avea parcă același “ritual”:
când își punea capul seara pe pernă, apăreau stările “anxioaso-
depresive”, așa le numea ea, venind de fiecare dată cu o forță ca și cum
ar fi venit pentru prima dată în viața ei. Le cunoștea prea-bine, știa că
dacă apar, va adormi foarte greu. De la o vreme, se obișnuise oarecum
cu acea stare de rău, dar era deranjată nespus de gândurile care
143
apăreau, care mai de care mai catastrofale, unele chiar transformându-
se în gânduri negre, de moarte, pe care Maria le ura cel mai tare. Știa,
însă, că nu o să-și facă nimic rău. “Dacă am dus toate astea atâția ani
fără să-mi fac nimic rău, nu-mi voi face niciodată”, se încuraja de
fiecare dată când apăreau acele gânduri negre. Când se întâmpla să nu
poată adormi, se ridica de fiecare dată din pat, deschidea un geam și se
mișca de colo-colo, apoi pornea televizorul și se uita în gol la
programele TV, schimbând canalele obsesiv, asteptându-se să se
liniștească cumva. Daca tot nu reușea să adoarmă, își continua
“ritualul”. Vizita de fiecare dată baia, își dădea cu apă pe față, uitându-
se în acelsi
Purchased timp în Hotnog
by Roxana oglindă. Roxana,
Mereu seroxana.hotnog1@gmail.com
întâmpla să-i “pice” ochii pe #17378
dulăpiorul de medicamente, unde știa că se află Xanax-ul salvator sau
măcar un somnifer. În același timp, îi era teamă și de dependență, de
aceea ”trăgea” de ea să nu ia medicamentele, dar se chinuia enorm...
De ce nu mai avea încredere în medicamente? Maria refuzase

categoric medicația, încă de la debutul problemelor ei, dar fiindcă era
chinuită foarte tare de anxietate, și-a spus să încerce, totuși, și
medicamentele... Observase, însă, după vreo cinci sau șase ani de
medicație, schimbată de multe ori, că depresia și anxietatea erau în
același loc, parcă neclintite. Și atunci, pentru ce să mai ia antidepresive
și anxiolitice?
După încă câțiva ani, renunțase aproape de tot la medicație, luând

din când în când doar Xanax, dar numai atunci când îi era foarte greu
să continue. Stările erau în continuare alături de ea, însă, timp de
treizeci de ani de zile, cu pauze mai mici sau mai mari... Îi apăruse la
un moment dat ideea că poate ar fi fost vindecată dacă ar fi continuat
să ia medicamente, dar nu-și făcea vreun proces de conștiință în acest
sens. Era absolut convinsă că medicația nu era o soluție, cel puțin nu
pentru ea, mai ales fiindcă citise undeva că depresia și anxietatea nu
sunt cauzate de un dezechilibru al serotoninei din creier, așa cum se
spune de decenii întregi. Citise că, prin anii 70, circulase o anumită
teorie cum că niște oameni de știință creaseră un amestec chimic care
144
“făcea” inversul antidepresivelor, adică scădea nivelul de serotonină,
fiind administrat apoi acest amestec unor oameni fără probleme de
depresie sau anxietate, dorind să se afle ce se întâmplă în acest caz. Ei
bine, dacă nivelul scăzut de serotonină provoacă apariția depresiei și a
anxietății, așa cum se spune peste tot, ar fi trebuit ca acei oameni, după
ce au primit acel amestec chimic care le scădea serotonina, acei oameni
ar fi trebuit să devină brusc deprimați și anxioși, nu? Răspunsul acestui
studiu fusese șocant: niciun subiect nu devenise mai deprimat sau mai
anxios, dar absolut niciunul, pe nicio perioadă de timp. Ce înseamnă
acest experiment, de fapt? Ei bine, înseamnă că și reversul poate fi
adevărat.byEste
Purchased posibil
Roxana că medicamentele
Hotnog antidepresive care cresc #17378
producerea de serotonină să nu elimine depresia și nici anxietatea, iar
puținii oameni care se vindecaseră doar cu medicamente să nu fie
decât ”cazuri placebo”. Dar nici nu trebuia să existe un studiu pentru
asta, fiindcă Maria “vedea” pe propria ei piele că medicamentele
antidepresive pe care le luase atâția ani de zile, toate având la bază
producerea de serotonină, nu rezolvaseră absolut nimic, pentru că
depresie tot avea, la fel și anxietate.
De asemenea, nu mai avea mare încredere în oameni, nici în

specialiști, nici în prieteni. Singura cu care a mai rămas prietenă era
vecina sa, de pe aceeași scară, din apartamentul 9. “Vasia, iar am avut
noapte albă”, i se destăinuia ea uneori, știind că toate aceste discuții
rămâneau între ele. Întrebările vecinei și prietenei ei veneau aproape
tot timpul la fel, la fel ca în acea seară :
- Dar ce simți exact, Maria? Ce simptome ai?
Femeia continuă cu glas tremurând:
- Înainte să adorm, nu știu dacă știi sentimentul acela că ți s-au înecat

toate corăbiile, atunci când iți moare cineva drag sau când ai parte de o
mare dezamăgire în viață. Ei bine, simt toate astea la un loc, plus multă
frică, ca o depresie anxioasă sau o anxietate depresivă, nici nu stiu cum
145
s-o numesc, plus o stare incredibilă de rău, de nu poți sta într-un
singur loc...Și oricât aș vrea să ies din toate astea, pur și simplu nu
pot...Dacă aș putea să ies din mine cumva, să “mă dezbrac” de toate
aceste stări și apoi să mă îmbrac din nou cu mine, cea de dinainte...
Începuse să plângă, de data aceasta zgomotos. Își întoarse capul,

acoperindu-și fața cu mâna, dar continuă, cu același glas tremurând:
- Tu poate ai zile bune și zile rele, Vasia, dar depresia și anxietatea iți
pot face din orice zi o zi rea...
- Știu, Maria,
Purchased mi-ai mai
by Roxana spus...Dacă
Hotnog tu crezi
Roxana, că te pot ajuta cu ceva...
Maria își continuă destăinuirile:
- Să vrei să stai doar în pat, o zi întreagă...începi să te simți ca o legumă,

tu, Vasia... Nu mai știu unde să merg și ce să fac. Am ajuns să cred că
toată viața voi avea problemele astea. Deja le am de o viață...Iar când
reușesc în sfârșit să adorm...Doamne, ce coșmaruri...Visez cum o să
mor, când o să mor...Mi-e o frică teribilă de moarte, Vasia....Așa cum a
fost atunci când am aflat că am hepatita C.
- Nu mai ai de mult, Maria, hepatită.
- Da, așa e, dar frica a rămas. Îmi e tot mai frică de moarte. Știi când am
fost la priveghi la Stefania, de la parter? Am crezut că mor nu altceva...
- Nu am observat...
- Nu ai văzut, pentru că nu m-am arătat, dar în sinea mea...doar eu

știam ce gândeam...De la o vreme, am început să-mi visez
părinții....mai ales pe mama și tot timpul o văd cum îmi face semn ca și
cum mă cheamă la ea...Mă trezesc transpirată și foarte speriată.
146
Maria nu avea întotdeauna astfel de zile. Avea și momente în care era
fericită, mai ales când fiica sa, Sonia, o vizita. Momentele de fericire nu
erau era de durată, totuși...
-Pastile mai iei? întrebă Vasia.
-Andidepresive nu mai iau demult...Știi asta. Doar câte un Xanax la

nevoie. Nu voi mai lua niciodată antidepresive, pentru că mi-am dat
seama că pastilele nu sunt o soluție. Nu am lipsă de ceva din creier,
asta-i minciuna secolului...nu au demonstrat niciodată asta, poți căuta
și tu pe net. Dacă ar fi existat, la câte pastile am “mâncat” la început, ar
fi trebuit să-mi dispară depresia și anxietatea, nu?
Maria era convinsă de acest aspect, spunea de câte ori era întrebată.
Era și supărată că tuturor celor cu probleme de anxietate și depresie li
se oferă de la început o explicație greșită pentru tulburările lor, iar
aceștia, în loc să caute cu adevărat modul natural de vindecare (citise
undeva despre asta), să caute împăcarea cu sinele său, ei se mulțumesc
să fie îndopați cu medicamente, crezând că anxietatea și depresia sunt
ca o durere de măsea și vor trece cu “Oscillococcinumul antidepresiv”.
Depresia și anxietatea sunt de fapt niște semne că trebuie schimbat
ceva din interiorul nostru, nu sunt deloc niste răni de sine stătătoare
ale sufletului, care se vor vindeca de la sine. Maria rămăsese blocată în
povestea cu serotonina doar vreo 5 ani, dar din păcate pentru ea,
următorii 25 de ani au fost plini de anxietate și depresie, semn că nu
găsise încă “leacul natural, pentru vindecare, deși știa și simțea că
există ”antidotul” acolo, undeva.
Până când...
Sfârșitul anxietății pentru Maria
Depresia mea este doar a mea. De ce spun asta? Sunt sigură că

pentru toți depresia e la fel, dar totuși este diferită pentru fiecare în
parte. Cineva a spus că atunci când ai control asupra gândurilor tale,
147
vei avea control asupra vieții tale. Eu nu am avut cred că niciodată
control asupra gândurilor mele, deși știu că eu nu sunt gândurile mele.
Cu toate astea, am depresie de atâția ani de zile, iar aceasta mi-a
modificat viața din temelii.
Știu că anxietatea mi-a cauzat depresia și mai stiu că dacă mă voi

vindeca de anxietate, mă voi vindeca și de depresie. Asa pentru că
depresia mea este ”clădită” pe anxietatea mea, la fel cum este carnea pe
scheletul omului. Știu asta, dar nu e de ajuns să știu pentru a mă
vindeca.
De ce trebuia să aflu așa de hepatită acum atâția amar de ani? De ce
m-am speriat așa de tare atunci? Da, dau vina pe acel moment, deși
știu că dacă nu mi s-ar fi declanșat atunci anxietatea, sigur mi s-ar fi
declanșat ulterior, mai devreme sau mai târziu în viața mea.
Oare Dumnezeu mi-a dat mai mult decât pot să duc? Mă tot întreb.
Oare nu-i prea mare pedeapsa mea pe acest Pământ? Oare ce-am făcut
să merit toate astea, Doamne? Văd atâta lume în jurul meu fericită și
fără această problemă. Of, iar mă gândesc și iar mă apucă stările.
Mă mai întreabă câte cineva care-mi cunoaște suferința, cum au

trecut cei 30 de ani? Cum să treacă? În fiecare zi speram că a doua zi va
fi mai bine. Luam fiecare zi, câte o zi pe rând, trăind cu speranță că
într-o bună zi mă voi trezi și nu voi mai avea nici anxietate și nici
depresie... Așa au ajuns să treacă toți acești 30 de ani de chin. Dacă-mi
spunea cineva că voi avea de ”tras” 30 de ani, în primul rand, nu aș fi
crezut, iar în al doilea rând, probabil că aș fi suferit chiar și mai tare de
atât, poate zilele și gândurile negre pe care le-am avut ar fi fost și mai
negre de cât le avusesem.
Da, am încercat să caut ajutor... Mi-am urmat acel gând, de fapt acel
sfat al mamei mele, ca niciodată să nu fiu prea mândră pentru a cere
ajutor atunci când simt că am nevoie în viață. Asta am și făcut. Am
umblat pe la toți medicii, am căutat rezolvare la psihologi, la medici
148
psihiatri, am citit foarte mult, atât pe internet, cât și cărți, mai bune sau
mai rele...
Și da, am citit și “Cartea lui Dan, un fost anxios” acum un an.. Mi s-a
părut interesantă și era puțin altfel decât alte cărți de același gen, cu un
”suflu” mare de speranță. Mi-a plăcut modul direct și simplu în care a
fost scrisă și chiar am avut o perioadă bună după ce am citit-o, nu
începusem să aplic practic tot ce scrie acolo. Am lăsat-o în bibliotecă,
propunându-mi că voi reveni la ea atunci când voi simți că trebuie să
“iau taurul de coarne” și să încep să aplic motamo tot ce scrie acolo. Nu
știu ce s-a
Purchased by întâmplat cu mine
Roxana Hotnog la acea roxana.hotnog1@gmail.com
Roxana, vreme, de ce nu am început #17378să
aplic încă de când am terminat de citit acum un an, probabil că aveam
impresia că poate totuși există altceva în afară de o carte care să te
vindece, nu știu...Nu că nu aveam incredere, dar mi se părea incredibil
ca ceva care nu este palpabil să te poată ajuta să scapi de un așa calvar,
mi se părea utopic, cu toate că știam că dacă deții și aplici informația
corectă, în orice domeniu, îți poți schimba viața. Până la urmă, și
psihologii lucrează absolut în același mod, pe baza unor informații, pe
care le transmit mai departe oamenilor care au probleme. Diferența la
cărți este că tu iți extragi din acestea ce crezi tu că ți se potrivește în
viitoarea ta vindecare, cu atât mai mult cu cât acea carte este scrisă de
cineva care a trecut prin asta.
Să încep, deci, să spun cum am procedat și cum am aplicat “Cartea

lui Dan, un fost anxios”.
Mi-am dat seama destul de repede de tiparul gândirii întipărit bine în

mintea mea. De la “Of, iar vine seara și trebuie să merg iar la culcare.
Așa m-am saturat.” și până la “iar îmi va fi rău și nu voi avea stare
deloc”, toate erau bine “înfipte” în mintea și în simțirea mea, chiar eu
zicându-mi că nici nu aveam cum să scap de anxietate și de depresie în
modul cum o făceam până la acel moment. Nu aveam cum! Este
adevărată vorba aceea că nu îți poți schimba viața dacă faci zi de zi
exact același lucru. “Nebunia înseamnă să faci în fiecare zi același lucru
149
și să te aștepți la rezultate diferite” spunea marele Einstein. Problema
era că eu voiam și știam că trebuie să fac altceva pentru a-mi schimba
viața, dar nu puteam fizic, corpul parcă nu mai “răspundea” la ce-i
spuneam, deși era clar uneori ca lumina zilei că stările anxioase nu-mi
făceau rău, deși mă simțeam rău de la ele.
Parcă ceva din mine a fost setat într-un asemenea fel încât indiferent
ce făceam, nu puteam schimba nimic.
Când citeam cartea, mă inunda câteodată și un val de invidie,

combinată și cu puțină frustrare, pe lângă cel de speranță. Invidia și
frustrarea erau într-un sens bun, deși nici nu știu dacă există un astfel
de sens aici, un sens bun al acestora două, adică pur și simplu mi-aș fi
dorit să fiu ca Dan. Și asta repede, cât ai clipi, pentru că mă săturasem
de viața pe care o aveam până atunci, plină de stări urâte, de gânduri
care mai de care mai negre și înspăimântătoare, dar și de insomnii,
foarte multe insomnii. Știam, în sinea mea, că a fi brusc în locul lui Dan
este absolut irealizabil și asta pentru că ce aveam eu nu putea să se
rezolve imediat. Așa scria și Dan în carte: tulburările psihice nu sunt ca
durerile de măsea. Nu poți lua “durerea cu mâna” cu un Nurofen sau
cu un gând pozitiv...Nu ai cum...nici măcar el nu a reușit decât în vreo
3 luni de zile, după ce a început să implementeze tehnica lui.
Hai să implementez și eu. De ce nu m-ar ajuta experiența lui și pe

mine, chiar dacă am atâția ani de anxietate și de depresie? Începutul l-
am realizat deja, prin faptul mi-a întărit ceea ce știam deja în sufletul
meu: că nu pot trece decât singură peste toate acestea. Nu există
nimeni și nimic din afara mea care să mă ajute să trec peste asta. Oricât
ar părea de crunt și de evident, sunt singură în asta și așa am fost de la
început. La fel cum se zice: că ne naștem singuri și murim singuri...Pare
dezolant, dar partea bună este că fiecare dintre noi are acel ceva în
interior care luptă pentru noi. Îi poți spune Dumnezeu, îi poți spune
Ființă, cum îi spune Echart Tolle, îi poți spune instinctul de
supraviețuire, îi poți spune curaj, îi poți spune îngerul păzitor. Eu cred
150
că sunt toate acestea la un loc. Există o explicație pentru acel “ceva”,
chiar și eu l-am simțit uneori, chiar în momentele crunte de depresie.
Mă bazez pe acel “ceva” când voi începe să aplic ce scrie în cartea lui
Dan. Dar trebuie să și vreau cu tot sufletul să ies din asta. Trebuie
V.R.P., adică voință, răbdare și perseverență. Știu că le am, toată lumea
le are, altfel nu am fi supraviețuit ca specie niciunul. Și mai trebuie și
puțină speranță. Trebuie să am în minte ce voi realiza, cum voi fi după
anxietate și depresie. Știu că e greu să ai speranță când ești ca mine, dar
măcar o “fărâmă” trebuie să am. O “fărâmă” care va crește tot mai
mare...
Peste doar 4 luni de zile....
Eu, anxioasa și depresiva Maria, am început să-mi fac planuri de

viitor...Stai un pic, înseamnă că nu mai sunt chiar așa de depresivă...am
citit undeva că depresivii nu-și fac niciodată planuri de viitor. Și nici
stări anxioase nu mai am aproape deloc. Spun aproape deloc pentru că
în ultima lună am avut o singură cădere, nici pe departe să fac atac de
panică, doar o presiune în cap și o mică amețeală, clar cauzată de
anxietate, cunosc prea-bine acea senzație. Dan spunea de aceste
recăderi care vor apărea, dar le consider așa cum le considera și el,
parte din procesul de vindecare. După ce am citit încă o dată cartea lui,
mi-am dat seama că la mine nu a fost niciodată o luptă cu o situație
exterioară, a fost tot timpul o luptă cu gândurile mele anxioase și
depresive, deopotrivă.
Deci cum am aplicat tehnica „HAI”? Pare simplu atunci când o spui,
pare greu atunci când o aplici. Greu este, însă, doar la început...Am
început să aplic tehnica „HAI” în cea mai grea situație pentru mine,
aceea în care trebuia să merg la culcare și știam cât de greu îmi va fi,
pentru că am avut insomnie din cauza anxietății și a depresiei foarte
mulți ani din viața mea.
151
Am început prin a-mi observa frica, prin a-mi “vedea” gândurile
care-mi produceau frică. Da, gândurile au fost recunoscute imediat,
erau cele care “îmi spuneau” că nu voi putea dormi deloc în noaptea
care urmează. Eram speriată. Da, eram foarte îngrijorată, dar pentru
prima dată în viața mea, mi-am dat voie să fiu speriată. Acceptam pur
și simplu modul în care mă simțeam atunci. Și am zis că orice s-ar
întâmpla în noaptea care urmează, voi accepta totul de parcă eu aș fi
cerut acel ceva. Nu voi mai încerca să forțez cumva să-mi vină somnul,
pentru că îmi voi face mai mult rău, așa cum mi-am mai făcut până
atunci. Mă las în voia sorții. Dacă-mi vine somnul bine, dacă nu, nu.
Nu voi mai
Purchased forța nimic
by Roxana Hotnogde Roxana,
data aceasta. Ce o fi o fi... Deci voi #17378
dezamorsa acel gând că dacă nu voi putea dormi cu “ce o fi o fi, dacă
nu voi putea dormi, nu voi muri, iar dacă voi dormi, cu atât mai bine”.
Mi-am dat seama că am aplicat cu brio cei doi pași, iar uneori și pasul
3, cel cu respirația 5-8-5.
Rezultatul? Într-o săptămână am reușit să adorm de cinci ori, reușind

chiar să fiu ca un bebeluș la pieptul mamei, semn că se acumulase
foarte multă oboseală. În două dintre nopți, într-adevăr, nu am reușit
să adorm doar după cei doi pași, iar atunci am aplicat pasul patru din
tehnica „HAI”. Atunci când nu reușeam cu primii pași, realizam că
gândurile de început se schimbaseră puțin, semn că anxietatea încerca
să mă “atace” altfel. Gândurile erau acum: “Cu tot cu aceasta tehnică,
nu vei reuși să adormi cum trebuie niciodată. “ sau “Dacă nici cu
această tehnică nu vei reuși, atunci chiar că vei avea insomnii toată
viața”. Am încercat să dezamorsez și să accept aceste gânduri, chiar să
folosesc respirația 5-8-5, fără succes însă, pentru că gândurile erau
puternice, frustrante și agasante. Am simțit și o stare de rău, am
început iar să mă plimb prin cameră, așa cum făceam de obicei când
aveam probleme. Am simțit atunci că e momentul să aplic pasul patru
din tehnică. Știam că este foarte important să nu sar foarte repede la
ultimul pas, ci doar după ce sunt sigură că am epuizat cu răbdare
152
primii pași ai tehnicii „HAI”. Și-i epuizasem cu siguranță, pentru că
începusem să simt frustrare și deprimare.
Ce-am făcut? În loc să încerc să adorm, am încercat să stau trează cât

de mult pot. Da, exact așa! Am insomnie și am cerut și mai multă
insomnie. Mi-am spus: “Trebuie să fac totul ca să rămân trează, chiar
toată noaptea! Exact cum mă chinuiam când eram mică să rămân
trează la programul TV de Revelion”. Asta am făcut: am încercat din
toate puterile să rămân trează cât mai mult timp. Spre norocul meu, nu
am reușit. Ceea ce s-a întâmplat, în cam o oră-o oră jumătate, a fost
ceva incredibil.
Purchased Am adormit
by Roxana HotnogcaRoxana,
un pruncroxana.hotnog1@gmail.com
toată noaptea. Nu-mi venea #17378
să cred! “Doamne, funcționează!” Cu acest gând frumos am adormit
pentru prima dată exact cum ar fi trebuit să dorm de foarte mulți ani.
Un somn cu adevărat odihnitor.
Am aplicat și alte secrete în ceea ce privește somnul, care m-au ajutat

enorm: suplimentele de magneziu, un mineral foarte important în
relaxarea mușchilor și ajută foarte mult în a avea un somn liniștit.
Următorul pont este activitatea sportivă seara. De la o mică plimbare,
seara în aer liber, până la jogging sau ciclism, toată această activitate m-
a ajutat să dorm ca un bebeluș noaptea. Plus că ajută și la menținerea
unui corp sănătos, deci împuști doi iepuri dintr-o lovitură. Mă mai
ajuta mult, înainte de culcare, citirea unei cărți ușoare și care
stimulează imaginația, băile fierbinți și evitarea parcurgerii în minte a
listelor de realizări pe ziua precedentă sau pe ziua următoare. De
obicei, se creează anxietate. De asemenea, temperatura în cameră era
foarte importantă. Să nu fie nici prea frig, nici prea cald. Eu am setată
mereu temperatura la 21-22 grade Celsius.
Atunci când simt că mintea mea nu poate sta într-un loc, când mă
gândesc la toate problemele pe care le am sau care pot apărea și pur și
simplu nu pot să accept aceste gânduri, în ideea de a nu mă mai gândi
acolo, atunci efectiv mă ridic din pat, aprind lumina, îmi iau o foaie de
hârtie și încep să scriu tot ce mă deranjează în acel moment ca și
153
gânduri. Fac asta în ideea că mintea are obiceiul să se focuseze pe
aceleași gânduri iar și iar doar pentru că are impresia că le voi uita
cumva. De aceea, scriind, luandu-mi notițe, îmi asigur mintea că nu voi
uita aceste îngrijorări, pe care “le voi analiza a doua zi pe îndelete, nu
acum când mă bag la somn”.
Zilele următoare au devenit cele mai frumoase pentru mine și pentru

sufletul meu. Țin minte că în acea perioadă chiar era o vreme extrem
de mohorâtă, dar în sufletul meu apăruse soarele, pentru prima dată
după foarte mulți ani. “Doamne, dar cât de simplu și la îndemână este
rezolvarea.
Purchased byAveam
Roxana soluția tot timpul
Hotnog Roxana,la mine, iar eu mă chinuiam...” #17378
Am început să aplic sfaturile și tehnica lui Dan în absolut toate
problemele de anxietate pe care le aveam în acel moment.
O problemă pe care o aveam uneori, nu foarte des, dar care îmi dădea
fiori, era cea în care, la scurt timp după ce adormeam cumva, mă
cutremura ceva, ca un fior și mă trezeam înspăimântată, ținându-mă
ore întregi trează doar la gândul acelui fior. Cred că făceam câte un mic
atac de panică în somn, ca un șoc electric sau ca o senzație de cădere în
gol. Am luat legătura cu Dan pe Whatsapp și mi-a explicat. Acest fior
se numește științific “smucitură hipnică” și este o contracție bruscă,
scurtă, dar puternică a corpului care apare atunci când dormi, mai
precis în perioada de tranziție dintre somn și veghe și care apare la toți
oamenii, nu doar la cei care suferă de anxietate. Ceea ce m-a liniștit pe
mine este faptul că, deși par periculoase, aceste “smucituri” sunt
inofensive, sunt naturale, exact ca și un sughiț, de exemplu. Toate
mamiferele experimentează acest fenomen, probabil pentru că acestea
să-și regleze poziția de dormit înainte de somn în ideea de a preveni
căderile din copac sau rănirea în timpul somnului. O altă explicație ar
fi că atunci când dormim, toate se schimbă în corpul nostru, de la
respirație, la temperatură și până la contractura musculară. “Smucitura
hipnică” poate fi rezultatul relaxării mușchilor, când creierul
interpretează greșit această relaxare și dă impresia unui șoc sau a unei
154
căderi în gol. Aceste smucituri le avem și le-am avut cu toții de-a
lungul timpului, și înainte de anxietate, dar și dacă n-ai avut niciodată
anxietate. Problema apare în rândul celor care suferă de anxietate,
pentru că oamenii au impresia că se întâmplă ceva rău cu corpul lor
(infarct sau că nu pot respira cum trebuie), acea senzație ca un șoc fiind
uneori destul de inconfortabilă. Dan mi-a explicat că această smucitură
nu este deloc periculoasă, nu afectează în niciun fel funcțiile corpului,
este exact ca un sughiț, că a avut și el atât în perioada cu anxietate, dar
uneori și după. Recunosc că nu m-am mai speriat deloc după ce am
vorbit cu el. Am înțeles cum funcționează și că nu-mi face rău. Pentru
mine a fost
Purchased bydestul
Roxanaîncât să nu mai
Hotnog am aproape
Roxana, deloc aceste smucituri și #17378
chiar dacă aveam, să nu mă mai sperii deloc. Doamne, cât de mult te
liniștește omul ăsta...
Frica de boală, cea de la care au plecat, în definitiv, toate problemele

mele, am încercat s-o gestionez printre primele. Dan scrie că nu putem
și nici nu avem cum să controlăm situațiile de viață, putem controla
doar modul în care răspundem la aceste împrejurări de viață, dar și la
gândurile anxioase care apar iminent. La fel este și cu frica de boală.
Este aproape imposibil să fii indiferent când te gândești că este posibil
să ai o anumită boală, de la cele mai puțin grave, până la cele
incurabile. Nu cred că există om să nu se fi îngrijorat niciodată în viața
lui din cauza unei posibile afecțiuni. Dar absolut niciunul.
Primul pas din tehnică îmi spune că trebuie să contracarez cumva “

dacă-urile” care apar în această frică. Să vin cu ceva care să le ia din
putere. Știu că în frica de boală sunt enorm de multe “dacă-uri”, care iți
produc tot felul de gânduri, care mai de care mai înspăimântătoare.
Cum le-am contracarat eu? Foarte simplu. Îmi notam care erau cele
mai frecvente și mai groaznice boli la care mă gândeam că este posibil
să le am. Mi-am dat seama că nu aveam foarte multe gânduri despre
boală, deși aveam impresia asta tot timpul. Țin minte și acum ce temeri
aveam cel mai des și care mă afectau cel mai mult. Erau doua “dacă-
155
uri”: “Dacă fac cancer la stomac. La cum mă doare sigur am ceva...”
sau “dacă am o boală de inimă, în fiecare zi am durere în piept și nu
pot să respir cum trebuie uneori”. Simptomele fizice le aveam, nu erau
iluzii, dar atunci nu-mi dădeam seama că aceste simptome erau strict
provocate de de anxietate.
Ce-am făcut? Cum puteam să dezamorsez aceste gânduri anxioase?

Nu aveam cum să-mi impun eu că nu am nimic sau că nu voi face acele
boli. Nu puteam să vin cu gândul “știu că nu voi face cancer la
stomac”, pentru că era evident că nu aveam de unde să știu. “Mintea
trebuie săby
Purchased vadă ca să creadă”,
Roxana Hotnog spunea Dan.
Roxana, Asta am făcut: am vorbit cu #17378
medicii specialiști, iar acei doctori m-au analizat și mi-au explicat pe
îndelete ce se întâmplă cu stomacul și inima mea. “Ai un început de
gastrită. După ce elimini helycobacterul și încă ai dureri de stomac, este
clar că este pe fond psihic. Nu ai nimic grav, stai liniștită, Maria!”, îmi
spunea gastroentorologul după endoscopie.
Următoarea oprire a fost la cardiolog: “Nu văd nimic pe EKG, Maria!

Liniștește-te! Noi, doctorii, facem chiar acum un curs despre diferența
dintre atac de panică și boala de inimă. La o boală de inimă, pe EKG se
vede imediat, în schimb, la un atac de anxietate sau de panică, nu se
vede absolut nimic în neregulă, poate doar o creștere a ritmului
cardiac.“
Mintea mea îi credea, pentru că ei erau specialiștii, deși uneori mai

scăpa câte un gând de genul “dacă nu te-au controlat bine acei doctori,
dacă le-a scăpat ceva” sau” dacă nu e bun medicul...”. Atunci treceam
la următorii pași din carte. Acceptam faptul că era posibil să am o
afecțiune. “Asta este”, îmi spuneam... “Dacă așa îmi este scris să fac o
anumită boală, indiferent cât este de grea, trebuie să-mi duc cumva
povara aceasta”. Mergem chiar mai departe, la pasul patru. Ce credeți
că făceam la pasul patru? Citeam mărturiile bolnavilor de cancer,
urmăream documentare pe youtube cu cei care au boli de inimă, cei
care mai au puțin de trăit din cauze diverse. Mă puneam în locul lor, le
156
trăiam efectiv ultimele clipe de viață, prin intermediul imaginației.
Plângeam uneori, îi compătimeam, dar într-un fel, îi și invidiam. Și mă
certam. Da, mă certam singură, pentru că eram o mare egoistă. Nu
știam cum să trăiesc, deși aveam toată viața înainte. Acei oameni, în
schimb, nu mai aveau toți anii înainte. Îmi aduc aminte de o fată de
vreo 18-20 de ani din SUA, cu cancer în fază terminală, care mai avea
doar 2% șanse să mai trăiască peste o lună de zile și ce spunea ea?
Zicea fără nicio urmă de emoție următoarele: “Accept faptul că o să
mor. Imi accept condiția! Toți suntem muritori și vom părăsi această
lume la un moment dat. Dacă rândul meu este acum, atunci așa să
fie...Sper by
Purchased doar să nu mă
Roxana doară”Roxana, roxana.hotnog1@gmail.com #17378
Hotnog
Oamenii care au o boală incurabilă, mai ales cei care sunt în fază
terminală, nu au deloc probleme cu anxietatea. M-am întrebat
întotdeauna de ce. Păi, ei sunt practic descătușați de griji și își acceptă
destinul, își acceptă condiția și privesc înainte chiar cu speranță într-o
moarte ușoară, ca într-o transformare în altceva și cu gândul la viața pe
care au avut-o și ce au realizat. Este drept, toți oamenii vor să mai
trăiască, vor să continue ceea ce au început în viață, dar același lucru îl
doresc inclusiv cei care au vârste foarte înaintate, 90-100 de ani. Nimeni
nu dorește să moară, dar până la urmă, toți suntem “datori” cu o
moarte, iar fiecăruia dintre noi ne vine rândul cândva, iar atunci când
vei “face pace” cu moartea ta, exact cum scrie Dan, atunci anxietatea vă
fi eliminată complet.
În acest moment, eu, Maria, pot spune că sunt un om nou, o fostă

anxioasă, o fostă depresivă. A trebuit să aștept 30 de ani pentru a citi
într-o carte a unui necunoscut ceea ce nu mi-a spus nimeni. Această
carte m-a transformat cu adevărat într-o altă persoană. Iubesc viața
acum mai mult că oricând, mă iubesc pe mine mai mult că oricând,
sunt într-o continuă dezvoltare personală și îi mulțumesc în fiecare zi
bunului Dumnezeu că am dat peste cartea acestui om.
157
Marian...
Marian era funcționar public în cadrul

primăriei unui orășel din județul Vrancea.
Avea 41 de ani și impresia că era de o viață
angajat acolo. Chiar era de mult timp
funcționar, încă de la 23 de ani. Marian
fusese angajat pe postul de arhivar la
aceasta primărie, fără să fi încercat vreodată
să-și schimbe serviciul sau măcar obiectul
muncii înby
Purchased cadrul primăriei.
Roxana Hotnog UnRoxana,
motiv eraroxana.hotnog1@gmail.com
că #17378
îi placea ceea ce făcea, era evident că se
obișnuise, chiar dacă se plafonase de mult, o
recunoștea și el câteodată în fața
apropiaților.
Cu un an în urmă, datorită unei reorganizări a instituției, prin

preluarea arhivei de către o firmă externă, Marian fusese nevoit, pentru
a nu-și pierde locul de muncă, să se transfere pe singurul post
disponibil în acel moment, la compartimentul “Relații cu publicul” al
unității. I se schimba, deci, cu totul felul muncii, iar această mutare era
pentru el exact ce nu-și dorea profesional. Picase și într-un moment
destul de urât al vieții sale, fiindcă îi murise o soră de puțin timp.
Dar de ce nu-i placea noua poziție în primărie? Răspunsul este destul

de simplu. Marian era destul de introvertit și de timid, nu mult, dar așa
era încă din copilărie, iar postul pe care activase până atunci, acela de
arhivar, i se potrivise ca o mănușă. Iată că acum munca urma să i se
schimbe brusc, dintr-o poziție în care nu avea aproape deloc contact cu
oamenii într-un post unde tangența cu oamenii era aproape
permanentă. Pe noul loc, cel mai mult îl speria vorbitul în public,
pentru că da, chiar trebuia să vorbească în public uneori și să ofere
relații presei despre activitatea primăriei. Marian era îngrozit efectiv de
vorbitul în public. I se trăgea chiar de la o cină în familie în care trebuia
158
să țină un toast, unde se făcuse efectiv de râs pentru că se blocase după
câteva bâlbâieli.
Deși simțea din toată inima lui, n-a avut curaj să spună cuiva că nu i
se potrivește un astfel de post, probabil că teama de a-și pierde locul de
muncă era mai mare decât a recunoaște adevărul. În sinea lui știa prea-
bine că este posibil să nu facă față unei astfel de sarcini, însă avea patru
copii acasă pe care trebuia să-i hrănească și pentru care trebuia să
strângă din dinți și să meargă înainte.
A oferi informații la sediul primăriei, la telefon și chiar să vorbească

uneori în public, când trebuia să-l înlocuiască pe purtătorul de cuvânt
al instituției, i se părea uneori copleșitor, dar începuse să se obișnuiască
cu noul său rol, nevenindu-i să creadă nici lui uneori cât de stăpân pe
sine era. Într-adevăr, se documentase puțin pe tema vorbitului în
public și începuse cu binecunoscuta carte a lui Dale Carnegie, “Cum să
vorbim în public”. Teorie știa foarte multă, însă atunci când încerca să
aplice ce învăța în viață, nu era pe deplin satisfăcut de prestația sa. Era
efectiv înspăimântat de vorbitul în public. Zâmbea, însă, de fiecare
dată la un gând pe care îl avusese la un priveghi: “Doamne...Deci decât
să fiu preotul care oficiază sărăcusta, mai bine aș vrea să fiu în locul
mortului”.
Venise, însă, ziua oribilă pentru Marian. Microfoane peste

microfoane se îndreptaseră în direcția lui, întrucât chiar în acea zi,
purtătorul de cuvânt oficial al primăriei lipsea motivat de la serviciu.
Era chiar ziua în care un polițist local din cadrul primăriei făcuse un
accident teribil soldat cu o persoană decedată, iar primăria trebuia să
vină repede cu un comunicat de presă. Primarul lipsea și el, fiind într-o
delegație în țară pentru câteva zile. Marian se pregătise pentru
comunicat pe îndelete, atât cât crezuse el că ar fi suficient, chiar dacă
nu avusese mult timp înainte, dar inevitabilul se “pornise”
numaidecât. Marian se blocase fix în mjlocul discursului, în fața tuturor
prezenți. Efectiv, gura lui Marian se încleștase, fața i se înroșise, iar
159
transpirații reci i se vedeau îmbrobodindu-se pe frunte. Se făcuse
puțină liniște în acel moment, semn de derută pentru cei prezenți,
fiindcă omul părea că nu poate respira, având mâna în jurul gâtului, de
parcă at fi înghițit ceva foarte mare, blocându-i traheea. Își pierduse
parcă abilitatea de a respira. Nu știa nimeni ce se întâmplă cu el, oare
este în regulă, a pățit ceva, oare trebuie sunat la 112? Nimeni nu se
gândea că are un atac de panică în direct, nici măcar Marian. Acela a
fost momentul, perioada de 15 minute care îi schimbase viața cu totul,
întorcându-i-se cu susul în jos absolut tot ce știa despre existența sa.
Până la by
Purchased sfârșitul
Roxana acelei zile, Marian
Hotnog mairoxana.hotnog1@gmail.com
Roxana, făcuse nu mai puțin de cinci #17378
atacuri de panică groaznice, trecând peste noaptea următoare la spital,
sedat cu Midazolam. Avuse mare noroc cu un psihiatru, verișor al
soției sale, care era de gardă în acea seară și care nu-l slăbise din ochi
întreaga noapte. Cipralexul prescris ulterior de același doctor pentru
Marian însemna un adevărat “life-saver” și, după o perioadă de numai
o lună de zile, acesta chiar a revenit la serviciu, cu toate că anxietatea
încă îl mai aștepta de după colț, ca un răufăcător peste măsură de
josnic, pregătit să-l amenințe cu cuțitul când se aștepta mai puțin.
Anxietatea de dimineață, cea de la sala de sport, dar și cea care apărea
când vorbea în public încă îi dădeau bătăi de cap lui Marian, dar era
bucuros că nu mai făcea atacuri de panică, fiind convins că Cipralex-ul
l-a scos negreșit din această mare încurcătură a atacurilor de panică.
Spera că cele trei probleme pe care le avea încă se vor rezolva practic
de la sine, doar prin trecerea timpului, iar până când le va elimina,
“mai iau cate un Anxiar și trec cumva prin ele”, își spunea optimist.
Din păcate pentru el, viața lui din acel moment nu urmase după
planurile sale. Într-adevăr, atacurile de panică dispăruseră, dar
anxietatea era tot mai mare, chiar dacă lua în continuare medicație în
doza și intervalul prescris la început. Când trebuia să comunice
informații publice în fața presei era cel mai rău pentru Marian, fiindcă
avea impresia că va face iar atac de panică în fața tuturor, drept pentru
care a renunțat să continue pe postul de la “relații cu publicul”. A fost
160
mutat pentru o vreme pe o altă poziție. Îl ajutase Dumnezeu să ajungă
pentru o vreme pe o poziție care îi pria, întrucât colega de pe acel post
intrase în concediu de maternitate exact în acea perioadă.
Scăpase pentru moment de vorbitul în public, însă avea o altă

problemă ce-i dădea mari bătăi de cap, anxietatea de dimineața. Nu
știa cum se făcea, dar după nici zece minute de la trezire, o anxietate
apăsătoare îl lovea cu toată puterea, neștiind de unde și de ce apărea.
Stările anxioase îl țineau doar până când ajungea la serviciu, dar era
suficient cât să-i strice întreaga zi. Chiar îl întrebase pe psihiatru de ce
apare această
Purchased anxietate
by Roxana de dimineață,
Hotnog de ce nu în altă parte a zilei.#17378
Aflase că este științific dovedit că dimineața, cortizolul, acel hormon al
stresului, este la cel mai ridicat nivel, mai ales în prima jumătate de oră
după trezire, urmând să scadă pe parcursul zilei. Cel mai mic nivel al
acestui hormon este în prima jumătate a nopții. Din păcate, acest nivel
mare al cortizolului dimineața, este resimțit în principal de cei care au
probleme cu anxietatea.
De asemenea, atunci când mergea la sala de sport, pe care începuse s-

o frecventeze la sfatul psihiatrului său, stările anxioase îl urmăreau
non-stop. Avea impresia că va face infarct din moment în moment, mai
ales când lucra la aparate ”cardio”. Evident că acele senzații urâte, cum
ar fi aceea că nu poate respira sau că inima “o ia la goană nebunește”,
pe care le simțea atunci când făcea sport intens erau aproape identice
cu cele pe care le avusese în atacurile de panică, iar de aici i se trăgea
anxietatea la sala de sport, știa prea-bine de ce.
Era conștient că pentru a scăpa de toate problemele, trebuia eliminată

anxietatea de la rădăcină, dar nu știa cum, mai ales că nici în ruptul
capului nu putea să renunțe la medicamente. Avea “la activ” și vreo
zece ședințe cu un psiholog, o prietenă de-a psihiatrului, dar care n-au
dat însă prea multe rezultate, deși femeia era specializată pe terapia
cognitiv-comportamentală, în care Marian își pusese mari speranțe.
“Probabil că nu am înțeles eu foarte bine ce trebuie să fac” , își spunea,
161
fără însă să devină frustrat din această cauză. Era mulțumit mai mult
de medicament, parcă avea mult mai multă încredere în medicație
decât în orice sfat al cuiva, chiar dacă știa că aceste medicamente nu
pot trata cauza. Îi era și frică să încerce altceva, se plafonase în aceste
”pilule” și nu mai voia să iasă din zona de confort.
Sfârșitul anxietății pentru Marian
- Sabina, de mâine voi trece la “Relații cu publicul”! M-a anunțat azi

Grigore...
- La relații
Purchased by cu publicul?
Roxana Păi șiRoxana,
Hotnog o să-ți placă acolo?
- Da, o să-mi placă...
“N-am ce face, trebuie să-mi placă...” am continuat eu în gând. Până

la urmă, cât poate să fie de greu? Sabina știe foarte bine de ce m-a
întrebat, am sesizat și în tonul ei. Ea mă cunoaște bine, dar eu zic că voi
face față, macar până îmi găsesc alt loc în primărie să continui. Așa mi-
a promis și primarul. Cum se eliberează un loc, cum îmi va face acolo
transferul, dar momentan acesta unde sunt eu acum este singurul
disponibil, iar dacă nu-mi place, trebuie să plec de tot. Nu sunt
suficient de curajos să încerc în privat, cel puțin nu deocamdată.
După 3 săptămâni...
Iată că nu a fost atât de greu până acum... Răspund solicitărilor la

telefon, pe e-mail, mă ocup și de website. Cred că m-am speriat
degeaba... Aveam impresia că voi avea microfoanele întinse spre mine
în fiecare zi... Nu mi s-a solicitat niciun interviu până acum, de fapt a
fost unul, dar a răspuns Aurel. Este bine că e el primul, iar dacă voi fi și
eu solicitat, asta e, mă pregătesc cum trebuie și voi trece cu bine.
Peste un an de zile
162
Este 30 septembrie. Nu-mi vine să cred că a trecut aproape un an de
zile de când am avut primul atac de panică, în fața acelor oameni.
Doamne, ce perioadă urâtă a mai urmat. Acum sunt, într-un fel,
oarecum bine, dar recunosc că acest lucru poate fi de la medicație. Știu
că am încă probleme, în anumite situații mai stresante, însă lucrez și cu
mine, așa îmi place să cred.
De curând, am citit “Cartea lui Dan, un fost anxios”, la

recomandarea chiar a psihiatrului meu. Lui nu i-a plăcut în mod
deosebit, poate pentru că Dan are o opinie cvasi-negativă asupra
medicației
Purchased bypsihiatrice în general,
Roxana Hotnog însă roxana.hotnog1@gmail.com
Roxana, a fost de mare ajutor pentru #17378
câțiva pacienți de-ai lui, așa că mi-a recomandat-o și mie. Am citit-o în
câteva ore, nu am lăsat-o din mână până când nu am terminat-o.
Ce am remarcat în primul rând la această carte este că m-am regăsit

aproape imediat în ea. Am mai citit și alte cărți de acest fel, dar niciuna
nu “m-a mișcat” cum a făcut această carte. Am decis să aplic sfaturile și
mai ales tehnica din carte ori de câte ori aveam ocazia. Mi-am dat
seama că rezultatele cărții s-ar vedea la mine dacă renunț la
medicamente, așa că, sub supravegherea lui Stelian, psihiatrul meu, am
renunțat treptat la medicamente, în decurs de două săptămâni. Sevraj
am avut, dar nu cum m-as fi așteptat, trecerea fiind destul de
acceptabilă. Acum... nu știu dacă a avut un rol și citirea acelei cărți.
Nu mi-am dat seama atunci, dar am ales un moment destul de prost

pentru renunțarea la medicamente. Colega mea căreia i-am luat locul
temporar s-a întors mai repede la serviciu, iar eu a trebuit să-mi reiau
postul de la “Comunicare”, așa-i zicea acum. A doua zi, fiind și luni,
am început foarte greu ziua, deși dormisem bine, 8 ore pe ceas.
Anxietatea nu s-a lăsat mult așteptată, a apărut parcă și mai puternică
față de cum o știam. Am dat vina pe faptul că astăzi voi trebui să-mi
reiau vechiul post, cel care mi-a adus și primul atac de panică. Cauza o
știam, dar starea o aveam. Nu înțeleg de ce toți psihologii caută cauza
și după ce o găsesc, tot degeaba, stările anxioase tot le avem. Când mă
163
îmbrac să plec pe ușă, îmi foșnește ceva în buzunar. Bag mâna, mă și
înțep în el puțin. Era un blister plin de Xanax, mai puțin unul. Mă uit la
el de parcă mi l-ar fi băgat cineva intenționat în buzunar fără să știu eu,
dar eu mă gândeam la altceva: “Să iau sau să nu iau acum? Măcar
jumătate. “Hai, Marian, e doar 0,25, e puțin...măcar până treci de ziua
asta și apoi începi să aplici ce e în carte”. Îmi zic, șocat de propriul
curaj: “Nu, gata! De astăzi încep să aplic ce am citit!”.
De acasă până la serviciu nu era mult de mers, dar eu făceam, de

obicei, acest drum cu mașina. De data asta, am ales să merg pe jos, deși
știam că eby
Purchased greu, mai aveam
Roxana Hotnoguneori impresia
Roxana, că leșin atunci când merg. #17378
Ceva din subconștientul meu dorea schimbare, nu știu ce să zic, deci
am continuat să mă deplasez fără autoturism. Îmi apare gândul: “Oare
cum va fi ziua asta? Oare voi fi bine?” Știam că acest gând face referire
la anxietatea pe care încă o am. În condiții firești, un astfel de gând ar fi
fost normal. De data asta, schimb foaia și pun o altă întrebare: “Pe o
scară de la 1 la 10, oare câtă anxietate sunt dispus să primesc astăzi
pentru a mă vindeca pe termen lung?” Exact ca un halterofil, câte
greutăți voi ridica astăzi, în ideea de a ridica cele 400 de kg la
Olimpiada de anul viitor. Uau, ”this is a change”, îmi spun...
Am început să-mi privesc valul de anxietate care mă urmărea în acel

moment, era cumva chiar deasupra mea în timp ce mergeam. Dar am
început să-l privesc puțin altfel, cu o anumită curiozitate, observându-l
din afară cumva cum crește și descrește. Ca o pisică curioasă care
cercetează un teren necunoscut, exact așa am început să mă uit la
anxietatea mea, în timp ce mergeam spre locul de muncă. Am așteptat
și binecunoscuta-mi senzație de leșin, care însă nu a venit, eram
“bântuit” doar de anxietatea pe care o aveam de obicei dimineața,
adică presiune mare în cap, mai ales în frunte, dar și la ceafă, cu o stare
de rău și greață, dar am decis să “merg” cu aceste stări, nu împotriva
lor. “Să nu mai creez rezistență”, mi-am spus, exact cum am citit la Dan
în carte.. “Și să nu mă mai verific tot timpul să-mi văd nivelul de
anxietate. Cât e atât e, poate să fie cât vrea astăzi”. Am simțit ceva
164
ciudat în acea zi, ceva plăcut, am făcut o schimbare și am simțit-o...nu
știam ce e încă, dar am simțit-o. Era și puțină speranță...
M-am hotărât să fac o schimbare totală și în rutina mea de dimineață,

astfel că a doua zi de dimineață, am încercat să mă trezesc mai repede
cu o jumătate de oră, iar primul lucru pe care l-am observat a fost că nu
mai aveam anxietate deloc în acea jumătate de oră de dinainte de
trezirea obișnuită, probabil că era “setată” cumva să apară mai târziu,
la ora fixă cu care mă obișnuisem, adică pe la 7.30. Chestie de ceas
biologic, habar n-am... Mă bucurasem de acea liniște de o jumătate de
oră, pentru
Purchased bycă aveam un
Roxana moment
Hotnog în careroxana.hotnog1@gmail.com
Roxana, puteam să aplic “cu gândurile #17378
curate” tehnica ”HAI” din carte. Atunci când încercam să aplic primul
pas și să identific, în prealabil, gândurile care mi-ar putea provoca
anxietate mai târziu în acea dimineață, am făcut ceva mai mult de atât.
Am luat o foaie de hârtie, m-am așezat la masă și am început să scriu
exact ce gânduri mă frământau atunci. Am făcut acest lucru pentru că
voiam să fiu sigur care sunt gândurile care îmi provoacă mie
anxietatea. Voiam să le am scrise undeva. Mai știam că atunci când iți
scrii gândurile negative pe hârtie, acelea vor deveni lipsite de putere.
Deloc surprinzător, toate gândurile mele negative începeau cu “dacă”,
iar cel mai agasant era următorul:” Dacă stările vor veni la serviciu și
voi face iar atac de panică când trebuie să vorbesc în public?”
Într-un moment de respiro, am decis să aplic tehnica HAI. Pasul nr.1

din tehnica era pe jumătate realizat, am reușit să identific gândurile și
știam că trebuie să încep cu cel are mi se părea cel mai enervant, cel
mai rău dintre toate. Deci ”Dacă voi face din nou atac de panică?”.
“Bun, realistic vorbind, cum poate fi contracarat acest “dacă”? Ia să
vedem, dacă zic: “Mi-e indiferent...Am mai făcut atac de panică și nu
am pățit fizic absolut nimic. Mai puternic decât primul sigur n-o să fie.
Am timp să mă scuz în fața tuturor și o să mă retrag. Va fi rușinos, dar
voi fi bine...important e că nu mor.”. “Mi-e indiferent”-ul acesta mi se
pare realistic și eficient, îmi spun încrezător, iar cu acest sentiment
continui să mă pregătesc pentru a merge la serviciu. Știu că nu fac bine,
165
dar iar mă verific. Observ că este puțină anxietate, dar care nu mai este
intensă și nu mai este continuă. Ba se oprește, ba vine. “Trebuie să
merg la serviciu și să-mi aplic acolo tehnica...Așa spunea și Dan, că
trebuie alese momente care ni se par chiar imposibil de trecut pentru
noi. Chiar cele mai grele, atunci se vede dacă aplici corect tehnica.
Peste încă două săptămâni, perioada în care anxietatea își făcea

simțită prezența aproape în fiecare zi, într-adevăr cu mai puțină
intensitate, încep să mă întreb dacă e ceva ce nu fac cum trebuie în
legătură cu tehnica. Pun mâna și mai citesc o dată cartea și, spre
surprinderea
Purchased mea, încep
by Roxana să înțeleg
Hotnog niște roxana.hotnog1@gmail.com
Roxana, lucruri altfel. Da, e genul de #17378
carte care de fiecare dată când o citești, este foarte posibil să privești cu
totul altfel lucrurile, ca și cum nu le-ai fi înțeles de prima dată.
În următoarea zi, când mă duc spre biroul primarului cu niște adrese,

mă întâlnesc cu Mara, colega de la “Contabilitate”. “Ai auzit? mă
întreabă ea. “Ce să aud? răspund eu. ”Trebuie să dai un comunicat
public urgent”. Am amuțit. Am mormăit un “Oare cât de public?” și
am mers mai departe. Primarul bineînțeles că știa despre acea
informare. Mă roagă să dau un comunicat în fața presei la ora 13.00
despre noua investiție din oraș, un patinoar, fiindca el nu poate fiind
pe picior de plecare. În acel moment, nici măcar nu conta că subiectul
era pozitiv, în niciun caz ca atunci când a fost vorba despre un
comunicat despre un deces, dar efectiv n-am mai auzit ce dorea
primarul să spun, nici macar nu mi-am dat seama de ce eu trebuia să
dau eu informarea, aflasem mai târziu că primarul împreună cu Aurel
urmau sa plece spre aeroport, într-o vizită în străinătate.
Mă uit la ceas. E ora 12 fără un sfert. “Am timp să mă pregătesc” mă

încurajez eu. Îmi iau notițe de la primar despre ce anume trebuie să
spun exact în fața reporterilor și mă bucur când văd că nu am foarte
multe de spus. Asta a fost singura bucurie, pentru că dintr-o dată,
parcă de nicăieri, mă lovește o durere de cap, de fapt de frunte, care
cuprindea și partea cu nasul și maxilarul, ceea ce eu am recunoscut-o
166
imediat: propria-mi anxietate, mama ei de anxietate. Încerc să fiu lucid
și să identific exact care este gândul sau tiparul de gânduri care îmi
provoacă toate aceste dureri. Este clar că înainte să aflu vestea eram
bine, deci nu poate fi “de vină” decât vestea că trebuie să dau
comunicatul eu. “ De ce mi-a fost frică n-am scăpat” îmi zic atunci, dar
dacă gândesc altfel: “Frica n-a scapăt de mine...”. Zâmbesc...Culmea,
am și puțin entuziasm, fiindcă am ocazia ideală să aplic tehnica din
carte.
“Dacă vor vedea toți că am emoții? Mă vor vedea atâția oameni la

Purchased byDacă
televizor. fac atac
Roxana de Roxana,
Hotnog panică înroxana.hotnog1@gmail.com
fața presei? Doamne, ce de #17378
gânduri urâte”, îmi spun aproape imediat. Efectiv, mă înfioară aceste
gânduri, dar încerc să-mi păstrez calmul, respirând adânc. Observ că
intensitatea anxietății e la fel, nici nu a escaladat, dar nici nu s-a
diminuat.
„Hai s-o iau pe rând, îmi zic. “Și ce dacă vor vedea că am emoții? Nu
există om pe lumea asta care să nu aibă emoții atunci când vorbește în
public. Am văzut asta și la primar și la Aurel, dar și la personalități, de
fiecare dată când vorbeau în public. Și, până la urmă, chiar vreau să se
vadă că am emoții, să se observe că vorbesc din suflet. “Dacă fac atac
de panică în fața tuturor” vine în viteză iar acest gând. Îmi aduc aminte
că Dan zicea că atacul de panică este doar o energie neutră care nu-mi
face rău. Dacă va veni acea energie în acel moment, fiindcă știu că nu-
mi face rău, doar mă sperie, voi folosi acea energie în folosul meu de
data asta, pentru a da discursului o nota entuziastă. Și să încerc să
zâmbesc, să am o mină pozitivă. Știu că poate fi un zâmbet forțat, dar
acest zâmbet poate “trage” după el și o stare bună de spirit.
Continui cu pasul nr.2: “De data asta, o să-i dau voie anxietății să fie
prezentă cu mine în acele momente. Văd că acum apare alt gând:
“Dacă nu voi face față anxietății prea mari? Dacă cer prea mult?” Îmi
răspund: “În acel moment, îmi dau voie să plec pur și simplu de
acolo.” Retragerea este mai puțin rușinoasă decât un eventual atac de
167
panică în fața tuturor. Îmi las acest plan de rezervă, totuși, doar în
cazul extrem când chiar am impresia că nu mai pot face față.
Merg în fața microfoanelor, ca mielul la tăiere, dar cu următorul gând

în cap: “Accept această senzație urâtă și îi dau voie să facă ce vrea”.
Vreau să “merg” cu anxietatea de data asta, nu împotriva ei. Încep să
vorbesc și chiar dacă instinctul era să încerc să rămân calm, nu mai fac
acest lucru. Nu mai încerc să fiu calm, chiar vreau să simt toate acele
senzații anxioase. Observ cu surprindere că acea energie de care eram
așa de speriat odată, nu se mai extinde în corp, a rămas doar în gura
mea, în vorbele
Purchased mele. Hotnog
by Roxana Când dădeam
Roxana,comunicatul, trăgeam aer în piept, #17378
iar vorbele ieșeau pe expirație, exact așa cum îmi doream, fără să mă
simt gâtuit sau fără să rămân fără grai. Era puțin din respirația “5-8-5”.
Dar de ce mi-a fost frică nu am scapăt... Pe la mijlocul discursului,

simt că anxietatea devine tot mai puternică, ajungând în pragul unui
atac de panică. Urma să prezint lumii un atac de panică în direct la
televizor, exact cum am mai pățit și acum ceva timp. “Of, Doamne, iar
se întâmplă, ce mă fac?” Chiar dacă pare ceva absolut imposibil, în
acele clipe chiar puteam gândi. Mi-am adus aminte că atunci când am
avut primul atac de panică, exact în aceleași condiții, am încercat să
suprim acel sentiment, am încercat să înlătur atacul de panică și am
făcut mai rău. “Ia să fac exact invers, cum zice Dan, oare ce se poate
întâmpla?” Decid deci să aplic ultimul pas din carte, cel în care cer
maximum de la anxietate, lasându-mă în voia sorții, practic în voia
acelui atac de panică, nedorind să mai am absolut niciun control.
Aproape imediat, simt că anxietatea se diminuează puțin, dar
continuând să vorbesc în fața reporterilor, fac un gest cognitiv aproape
de necrezut: cer anxietății să se întoarcă, cer să nu mă “slăbească
deloc”, îi cer să nu mă lase în pace sub nicio formă. Mă imaginam eu
acum trăgând de anxietate să mai rămână. Acum ea ”mușca și dădea
sălbatic din picioare”, nu mai eram eu în acea ipostază. Știam că nu-mi
fac rău senzațiile, doar le-am mai avut de atâtea ori și nu am pățit
168
nimic, de aceea eram atât de sigur pe mine că ceea ce fac nu-mi este
dăunător deloc.
Deci nu-mi venea să cred că eu făceam ceea ce făceam. Eram atât de

mândru de mine, nu doar că am reușit să spun acel comunicat în fața
lumii, dar și să răspund la câteva întrebări, la sfârșitul acestuia. La
început, încă nu realizam că trecusem cu bine, până când colegii cu ale
lor ”Felicitări, Marian!’’ m-au convins de acest lucru. Am reușit să dau
un comunicat în fața presei fără să fac atac de panică, însă nu doream
să mă bucur foarte mult de realizarea mea, nu voiam să par foarte
entuziasmat.
Purchased Știam căHotnog
by Roxana mai aveam mult de
Roxana, lucru, dar pentru prima dată #17378
în viața mea eram sigur că ceva psihologic funcționează cu adevărat.
Îmi venea să mă duc acasă și să pup cartea.
Câteva zile mai tarziu, s-a ivit, ca un făcut, o nouă ocazie de a-mi
aplica tehnica, în cu totul altă situație... Un coleg de muncă, nou-venit
în primărie din alt oraș, m-a abordat pe holul instituției să mă întrebe
ce săli de sport cunosc în oraș și care sunt cele mai bune.
“Da, eu obișnuiam să merg, până acum un an, la Sala “Evolution” din

centru. E puțin mai departe de unde stau eu, dar e cea mai diversificată
și cea mai curată”, îi răspund eu.
“Ai vrea să mergem într-o zi împreună?” a venit următoarea întrebare.
A văzut că mă cam codeam și a început să insiste cu niște “te rog”-uri

agasante. Omul nu avea de unde să știe ce probleme am avut eu în
trecut, de aceea nu m-am supărat pe insistența acestuia. Trebuie să
recunosc că primul instinct a fost acela de frică de sala de sport, dar îmi
spuneam că nu are cum să fie mai rău decât la un discurs, pentru că la
un discurs trebuie să aplici tehnica în timp real, nu prea ai timp să
gândești. La sală, ești pe banda de alergare și intervin senzațiile urate
ale anxietății, iar dacă nu mai faci față, pur și simplu te dai jos de pe
bandă.
169
“Mergem, Laurențiu! Să te pregătești cu tot ce trebuie mâine la 6
seara. Bine?”, i-am spus eu încrezător. N-am fost în viața mea mai
hotărât. Trebuia să scap și de această problemă, la fel cum am reușit cu
discursurile. E adevărat, anxietatea mă mai încerca uneori când
vorbeam în preajma oamenilor, dar am început s-o folosesc în ajutorul
meu. Am devenit ulterior atât de bun, încât primarul a decis ca eu să
fiu purtătorul de cuvânt principal al primăriei. Marian, purtător de
cuvânt al primăriei... Cine se gândea?
A doua zi, seara, pe la ora 5, mă lovește brusc o îngrijorare,

bineînțeles, însoțită de
Purchased by Roxana un val
Hotnog micuț de
Roxana, anxietate, care tot creștea, #17378
roxana.hotnog1@gmail.com cu
fiecare minut. “Dacă îmi bubuie inima pe bicicleta mecanică?” era
principalul gând. Eram, totuși, bucuros că am “pescuit” principalul
gând anxios. Acum e momentul să-l contracarez. Nu știu cum să zic,
dar ceva se schimbase în atitudinea mea. Nu mai eram deloc ca înainte
și, cu toate că mai aveam anxietate în anumite situații, senzațiile erau
tot mai rare și tot mai puțin intense. Se schimbase ceva în bine și
simțeam asta.
Revin la “Dacă îmi bubuie inima pe bicicletă?”. Mi-am propus să nu

nu fac nimic în privința acestui gând deocamdată. Când voi fi pe
bicicletă, voi încerca să-mi gestionez altfel anxietatea, de data aceasta.
Deci voi vedea atunci ce voi face, nu are rost să mă îngrijorez de pe
acum. Când intru în sala de sport împreună cu colegul meu, doar
mirosul acelei încăperi îmi creează brusc anxietate. Nu am mai fost la
sala de sport de când aproape că mă terminase un atac de panică, în
urmă cu ceva timp, iar simplul miros, simplul contact cu sala de sport
îmi aducea neliniște. Aș fi vrut să fac cale-ntoarsă atunci, acela a fost
primul instinct. Totuși, nu am făcut acest lucru, cel mai mult din cauză
că voi fi fost cu siguranță dezamăgit de mine. În ultimul rând, venisem
cu cineva și îi promisesem că îl voi însoți. Chiar nu eram genul să las
pe cineva cu ochii-n soare, prin vreo scuza penibilă, deși de câteva ori
anxietatea asta blestemată m-a obligat să fac asta.
170
Mă pun pe bicicletă pentru 15 minute de pedalat. Amicul meu, față în
față cu mine, și el tot pe o bicicletă mecanică. Mi-am făcut un plan, de
data asta: să merg cu intensitate o vreme, iar când simt anxietate, care
cu siguranță va veni, s-o las mai moale și să încerc să aplic ce-am
învățat. Dacă totuși anxietatea nu-și face prezența, nu-i nimic, mă voi
alege cu o sesiune ideală de pedalat , în care am îmbinat momentele de
relaxare cu cele de intensitate. Curând, mi-am dat seama că trebuie să
încep să aplic tehnica HAI aici, la sala de sport. Pentru că o dată ce ai
prins încredere în propriul corp că poate face față oricărei situații, poți
începe să abordezi cu încredere oricare altă situație care-ți dă bătaie de
cap.
Mă întorc la momentul pedalării. Încep ușor un minut, apoi din ce in

ce mai alert, până ajung la momentul în care simt cum respirația
devine mult mai scurtă și superficială, cel puțin așa o vedeam eu.
Inima pompa de zor, vedeam și pe monitor aproape 130 de bătăi pe
minut, iar transpirația începea să-mi cadă prin sprâncene, eu fiind și un
tip care transpiră mult și des când face sport. Am aplicat imediat
primul pas: Cică “dacă inima mi se oprește brusc, aici pe bicicletă?”
Deja gândurile acestea anxioase îmi păreau tare amuzante. Am răspuns
cu “ Cum să mi se oprească brusc inima? Tu nu vezi ce frumos bate? Și
ce dacă se oprește? Va fi cineva pe aici să mă salveze.” De data aceasta,
nici nu mai conta cât de realist a fost răspunsul, pentru că am luat
gândul anxios în râs și a contat poate mult mai mult. Totuși, senzația
anxioasă a rămas cu mine. “Totul este în regulă”, îmi zic. “Accept și
vreau să simt aceasta senzație de anxietate până mă dau jos de pe
bicicletă.” Simt cum escaladează senzația și atunci îmi încerc norocul
cu ultimul pas. Pur și simplu, am început să pedalez cât puteam de
mult, făcându-mi că inima să ajungă la 145 de bătăi pe minut. Nu mă
mai controla anxietatea, fiindcă de data aceasta, eu eram ”la butoane”.
Am pedalat în acest ritm șapte minute incontinuu, până la maximum
din ce puteam fizic la acel moment, obligându-l pe Sandu să se uite
extrem de mirat la mine. L-am și auzit că striga: “ Parcă ziceai că n-ai
171
mai fost la sală...”.Bineînțeles că inima nu mi s-a oprit. În afară de
șiroaie mari de transpirație pe care le-am șters imediat cu prosopul,
mai aveam o mică amețeală de la efortul neobișnuit pentru mine depus
atunci. “Oare amețeala e de la sport sau de la anxietate?”, mă gândeam
totuși.
Am fost atât de încrezător după episodul “bicicleta”, încât după nici

20 de minute și o mică pauză de hidratare, m-am urcat pe banda de
alergare de data asta, unde am aplicat exact același principiu ca pe
bicicleta mecanică, de data aceasta “atacând” senzația de amețeală de
mai devreme.
Purchased “Și ceHotnog
by Roxana dacă leșin aici? Mă
Roxana, va ridica cineva și-mi va #17378
roxana.hotnog1@gmail.com da
câteva palme să-mi revin. Voi supraviețui”. Amețeala de mai devreme
de pe bicicletă era, într-adevăr, tot de la anxietate.
Mi-am dat seama atunci că acest tipar de răspuns pentru anxietate

începuse să mi se formeze automat și începeam să aplic foarte repede,
de multe ori până să-mi dau seama de senzație sau de gândul anxios.
Mulțumesc din suflet, Dan! M-ai ”făcut” și pe mine un fost anxios!
172
Irina...
27 februarie 2020. “Bună seara! Sunt Andreea Esca. Urmăriți știrile

serii. Primul român infectat cu coronavirus este din Gorj și a fost adus
în capitală la institutul Matei Balș. Se așteaptă ca virusul ucigaș să
infecteze și alte persoane.”
Cu această știre începuse calvarul Irinei. Televizorul “vorbea” mai

departe, dar femeia nu mai auzea parcă nimic. De mică îi era frică de
boli, dar considera aceasta frică fiind absolut normală, ca la orice om.
Veștile despre coronavirus apăruseră de ceva timp și, deși știa că va fi
doar o chestiune de timp până virusul “va ajunge” și în țara noastră,
acea seară de 27 februarie 2020, de fapt acea primă știre a lovit-o cum
nu se putea mai rău, creându-i brusc o stare de agitație, o incredibilă
stare de frică, însoțită de tremurături și de o lipsă cruntă de aer. Trăgea
aer în piept cât putea de mult și avea impresia că nu intră destul aer în
plămâni. Inima îi bătea nebunește și începuse să simtă broboane de
transpirație pe frunte, fiindcă se gândea la ce e mai rău și avea senzația
urâtă că devenise extrem de vulnerabilă și că nu o poate ajuta nimeni
atunci. Era singură în casă, iar primul lucru pe care îl făcuse rapid a
fost acela de a-și suna soțul, acesta fiind polițist și fiind la serviciu în
acea seară.
- Vrei să vin acasă acum? o întrebă el, la rândul lui foarte speriat de
tonul vocii Irinei. Liniștește-te, bea niște apă! continuă el, fără să-i fi
trecut sperietura.
- Da, Mihai, te rog din suflet să vii! Nu știu ce am..., îi răspunse Irina
plângând. Stai, nu închide! Mai poți rămâne puțin cu mine la telefon?
- Da, sigur! Dar te rog să bei niște apă și să te calmezi. Vrei să-ți trimit
o ambulanță?
- Nu, deocamdată, am nevoie doar să fii aici cu mine...îl imploră

practic femeia.
173
- Acum plec, Irina, în 20 de minute sunt acasă!” îi răspunse repede
Mihai.
Irina habar n-avea ce se întâmplă cu ea. Senzația de lipsă de aer, dar

și bătăile rapide ale inimii îi creaseră frică de infarct, deși își făcuse un
EKG doar cu două zile în urmă, la un control uzual, și avuse rezultat
bun. Chiar și analizele de sânge ieșiră aproape toate bune. S-a gândit
apoi că poate doctorul care a consultat-o nu a văzut ceva la EKG sau
chiar EKG -ul să fi fost făcut cumva greșit, gânduri anxioase care o
invadau pe măsură ce stările fizice se amplificau. A simțit deodată că
fața îi amorțește,
Purchased dar șiHotnog
by Roxana mâinile. “Da, e clar,
Roxana, e atac cerebral!” își spuse #17378
ea, sunând fără să mai stea pe gânduri la 112.
- Liniștiți-vă, doamnă! Spuneți-mi încă o dată simptomele

dumneavoastră. Ce simțiți acum exact? întrebă calm operatorul de la
112.
- Cred că fac infarct sau atac cerebral. Nu știu ce am. Mi-e tare frică,
trimiteți pe cineva că nu mai pot!
- Dureri în piept, senzație că nu puteți respira aveți?
- Nu am dureri în piept, dar nu pot respira cum trebuie....
- Vă pun imediat în legătură cu ambulanța! Rămâneți la telefon!
Ambulanța a ajuns destul de repede. Irina primise imediat

diagnosticul de atac de panică. Pe ambulanță era chiar un medic
cardiolog care se uită peste EKG-ul făcut de Irina cu două zile în urmă,
dar și pe cel făcut în acel moment. Femeia avea la îndemăna rezultatul
EKG, împreună cu celelalte analize uzuale. Mihai venise intre timp și i
le dăduse pe toate doctorului. Medicul de pe ambulanță o liniștise pe
Irina, spunându-i că nu este nimic în neregulă cu inima ei și că nu
există semne de vreun infarct sau altceva, părând a fi mai degrabă un
atac de panică. Mai departe, o întrebase dacă se temea de ceva anume,
174
dacă suferise vreun șoc de la ceva. Femeia a răspuns că nu știe și se
vedea pe fața ei cât de ușurată se simțea în acea clipă, mai ales fiindcă
nu făcuse infarct sau atac cerebral, așa cum își imaginase înainte să
cheme ajutoare.
Era, într-adevăr, nedumerită de atacul de panică.
“Atac de panică? Așa se manifesta? N-am mai avut până acum,

domnule doctor”. Întrebările parcă erau totuși retorice, nu aștepta
niciun răspuns, fiindcă încă era bucuroasă că nu murise, ca un soldat
întors de pe front în cazarmă și fericit că a mai prins o zi de viață.
Medicul i-a explicat apoi în mare ce este de fapt un atac de panică și i-
a recomandat Irinei să viziteze un psihiatru dacă se va mai întâmpla
să-i apară această “teamă intensă fără o cauză precisă”, așa definise el
atacul de panică. “Psihiatru? Doamne-ferește!, strigaseră ambii soți la
unison, pentru ei psihiatria reprezentând un subiect tabu, mai ales de
când în familia lui Mihai o nepoată fusese internată cu câțiva ani în
urmă chiar la psihiatrie. Probabil ambii au rămas cu niște prejudecați
legate de psihiatrie și de tot ce înseamnă tulburări sau boli psihice,
inclusiv de tot ce era legat de psihologi.
După ce ambulanța plecase de la ei, Irina cu Mihai au rămas amândoi

cu ochii în telefoane. Căutau pe ”Google” mai multe detalii despre
atacul de panică. “Uite, Mihai, ce scrie aici, că cei care au atacuri de
panică au și anxietate, dar și depresie”, a remarcat speriată la un
moment dat femeia. “Irina, hai să nu ne mai uităm pe Internet... Dacă
tu spui că ești bine, înseamnă că ești bine, o îmbărbatase calm bărbatul.
Eu voi rămâne acasă, am rugat un coleg să-mi țină locul până mâine și
astăzi nu vom mai face altceva decât să ne uităm la filme. Uite, chiar
acum caut unul. Apoi te voi servi cu o ceașcă de lapte cald. Ce zici?”
Femeia i-a mărturisit atunci că nu știe ce s-ar fi făcut fără el și că îl

iubește mult. Apoi îi mai făcuse o destăinuire. Adevărata cauză a
panicii sale din acea seară și de care îi fusese rușine să recunoască de
175
față cu cei din ambulanță a fost “nenorocitul acela de virus”, care
intrase și în România din acea zi. Mihai nu credea în virus, iar Irina știa
asta, pentru că atunci când vedeau împreună imaginile din China cu
oameni care mergeau cu măștile pe față pe stradă, tot timpul soțul său
se exprima că acest virus este o făcătură și că nu se vrea decât să se
creeze panică și că sunt alte interese ale mai marilor lumii.
Irina nu știa ce să creadă. Zilele care au urmat apoi erau pline de știri
despre Covid-19, iar anxietatea își făcea încet-încet loc în sufletul Irinei
și se intensifica doar când apăreau știri despre coronavirus. Ca
niciodată,byacest
Purchased Roxanaamalgam
Hotnog deRoxana,
senzații,roxana.hotnog1@gmail.com
despre care a înțeles de la #17378
doctorul de pe ambulanță că e doar o teamă mai intensă, nu era
normală, era parcă altceva. Începea că o străfulgerare, dar apoi simțea
senzații de frică din toate încheieturile cât era ziua de lungă, cu o
durere de ceafă și cu o senzație de greață care nu-i dădea pace nicicum.
Începuse tot mai des să facă atacuri de panică, majoritatea seara, acasă,
toate fiind ca intensitate cam la fel ca și primul. Vizitele la “Unitățile
Primiri Urgențe” erau la ordinea zilei, iar oamenii care lucrau acolo
deja o cunoșteau prea-bine. Viața Irinei era dată peste cap și nu
pricepea de ce nu e lăsată în pace de “teama asta nejustificată”, dar mai
ales de atacurile de panică cele groaznice.
Mihai îi suprimase orice tentativă de a se mai uita la știri, observând

că de acolo i se trage tot răul și îi făcuse programare la un medic
psihiatru, exact cum i se recomandase și la “UPU”. Chiar dacă ambii
soți aveau prejudecăți despre psihiatri, au apelat făra să comenteze la
ajutor specializat. “Știu că nu sunt nebună”, își tot zicea Irina, dar
atunci când îi întâlnea privirea lui Mihai, crezând că nu e de aceeași
părere cu ea, senzațiile anxietății veneau parcă în galop. “Nu mă crezi
nebună, așa-i, Mihai?”. “Nu, Doamne-ferește, dar trebuie să vezi ce
spune psihiatrul” era răspunsul acestuia.
“Cipralex și Anxiar!”. Asta i-a spus încet medicul, bineînțeles după ce

îi explicase cu răbdare Irinei pentru ce anume sunt aceste
176
medicamente, cum trebuie să le ia și cât timp trebuie să le ia. Îi dăduse
și un fel de grafic, dar și un număr de telefon la care “să poată fi
deranjat oricând”, exact așa se exprimase. Irina a început tratamentul
încrezătoare, cu toate că i se păruse exagerată durata tratamentului, 6
luni de zile. Psihiatrul îi dăduse, însă, încredere și îi diminua mult din
prejudecățile exagerate ale acesteia, mai ales pentru că psihiatrul era un
om extrem de răbdător, vorbea tot timpul frumos și îi explicase de nu
stiu câte ori că nebunia la care se gândește ea este cu totul altceva și că
nu este nici pe departe cazul ei.
Familiaby
Purchased Paraschiv
Roxanaera o familie
Hotnog tânără, roxana.hotnog1@gmail.com
Roxana, fără copii. Aveau deja doi ani #17378
de zile de când se căsătoriseră. “Parcă a fost ieri nunta” își ziceau
câteodată. S-au cunoscut cu doi ani înainte de nuntă și au simțit
amândoi că vor fi împreună pentru tot restul vieții. Se susțineau
reciproc în absolut toate problemele încă de la prima întâlnire, dar mai
ales după ce se puseseră la casa lor. Diagnosticele puse Irinei de către
medicul psihiatru, anxietatea generalizată și tulburarea de panică,
păreau totuși cele mai grave probleme cu care se confruntase familia
Paraschiv până la acel moment.
Irina s-a simțit bine doar în ziua următoare vizitei la psihiatru. Ce

urmase apoi pentru ea nici nu poate fi descris, fusese un adevărat chin.
A răbdat totuși ca o eroină, strângând din dinți pentru a trece primele
două săptămâni cumva, sperând ca apoi totul va fi mai bine. Atât îi
zisese doctorul că îi ia antidepresivului timp pentru a-și face efectul,
două săptămâni lungi. Acea perioadă trecuse foarte greu și, chiar dacă
nu mai făcea atacuri de panică zilnic, starea de rău de la anxietate o
dobora efectiv. După cele două săptămâni, pentru Irina situația nu se
schimbase prea mult, se simțea la fel de rău, de aceea a apelat de
urgență la ajutorul medicului său psihiatru. Îl suna chiar și de trei ori
pe zi spunându-i că îi este foarte rău, răspunsul acestuia fiind de
fiecare dată la fel, că trebuie să aibă răbdare cu acest medicament, iar
dacă nu se simte bine în continuare, îl va putea schimba, dar mai întâi
trebuie să aștepte o perioadă pentru a vedea dacă, într-adevăr, o ajută
177
sau nu. Ceea ce nu pricepea Irina, pe lângă faptul că medicamentul nu
o făcea să fie mai bine, era că nu mai urmarea deloc știri, pentru a nu fi
speriată de pandemie, aceasta fiind cauza principală a declanșării
anxietății sale și, cu toate acestea, ea se simțea tot mai rău. Că venise
vorba, Mihai tocmai a ascuns de ea vestea că o vecină de-a lor avea
virusul, pentru că și el avea impresia, la fel ca soția sa, că dacă elimina
cauza anxietății, anxietatea va dispărea automat.
Timpul trecuse cu repeziciune, dar pentru ea foarte încet. Avea deja

de peste un an și jumătate probleme, dar pentru Irina era deja o
veșnicie acest
Purchased răstimp.Hotnog
by Roxana Mai grav era că, pe
Roxana, lângă anxietate și depresie #17378
recurentă, ultimul diagnostic pus de medic fusese cel de tulburare
obsesiv-compulsivă. Acest ultim diagnostic fusese dat de către ultimul
său medic psihiatru. Schimbase doctorii ca pe șosete, întrucât avea
impresia că nu se pricep cu adevărat la meseria lor și habar n-au ce
tratament i se potrivește ei. De fapt, ea tot apela la câte un psihiatru
nou doar pentru a schimba tratamentul medicamentos. Niciun
psihiatru nu ar fi schimbat tratamentul doar după câteva săptămâni,
trebuia să aibă răbdare cu un medicament înainte să-l schimbe. Uimitor
era că Irina chiar făcea pe doctorul în fața lor și începea discuția cu “
Domnule doctor, nu ar fi bine să iau Serlift? Am auzit că e bun.”
Tulburarea obsesiv-compulsivă era dobândită tot pe baza fricii de

virusuri și evolua treptat, cel puțin așa i s-a spus de către ultimul
medic.
Cu toate că Irina schimbase ”cu patos” vreo cinci medici psihiatri în

mai puțin de doi ani și nici ultimul nu părea a fi ”bătut în cuie”, fiindcă
simțea ea că e lipsit de răbdare (dar oare cine mai putea avea răbdare
cu ea?), Irina nu încercase niciodată până atunci să ajungă și la un
psiholog, nu pentru că ar fi avut ceva împotriva acestora, deși mai
păstrase din trecut ceva îndoieli și prejudecăți, ci pentru că era absolut
convinsă că toate tulburările de care suferea în acel moment vor fi
eliminate doar prin tratament medicamentos și nu prin altceva. De
178
fiecare dată, medicii psihiatri îi recomandau să înceapă în paralel și
ședințe de psihoterapie, dar Irina zicea ca ei și făcea ca ea, adică nu
mergea la psihologi. Trăia într-o permanentă eroare, dar ce-i puteai
face?...
Revenind la tulburarea obsesiv-compulsivă de care suferea,

dezvoltase, în același timp, și o obsesie din a se înscrie și a scrie zilnic
pe grupurile de Facebook dedicate anxietății și depresiei. Avea postări
chiar și de trei ori pe zi pe câte un grup de acest fel. Mai mult de atât,
făcea un abuz incredibil în ceea ce privește comentariile, absolut toate
având legătură
Purchased cu tratamentul
by Roxana folosit deroxana.hotnog1@gmail.com
Hotnog Roxana, ea în acel moment. #17378
“Cum vă simțiți de la Seroxat? Eu iau de 20 de zile și mă simt tot rău.
Oare după cât timp își face efectul?” sau altădată: “Anxiarul e bun?
Mie îmi dă stări de agitație și amețeală”. Acestea reprezentau, în marea
lor majoritate, întrebările ei de pe grupurile de Facebook. Cine ar fi
privit din exterior, și-ar fi dat seama, chiar fără legătură cu medicina de
specialitate, că și această activitate online, era tot o formă de tulburare
obsesiv-compulsivă, poate una chiar foarte serioasă. Norocul ei era că
oamenii de pe acest tip de grupuri erau, în general, foarte răbdători, iar
Irina primise o mulțime de sfaturi, cât puteau ei să trimită, dar existau
și indivizi care o mai luau peste picior, spre oroarea de nedescris a
Irinei. Nu de puține ori, amenințase solemn că va ieși de pe un anumit
grup de Facebook și chiar ajungea să-l părăsească, urmând ca nici
după câteva ore să revină. Începea apoi să pună același gen de
întrebări, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Oamenii de bine îi
răspundeau din nou, dar cu toate acestea, Irina nu se simțea bine și
respingea orice comentariu care presupunea o abordare psihologică a
problemelor. Cu alte cuvinte, punea preț doar pe părerile cu privire la
eficacitatea tratamentelor medicamentoase, întrebând de tot felul de
denumiri de antidepresive și dacă sunt eficiente. Nici nu se punea
problema, sub nicio formă, să renunțe la medicație și să încerce să se
ridice și singură, cu ajutorul unui psiholog sau chiar fără. Era absolut
exclusă o astfel de abordare, cu toate că mulți dintre membri îi
179
recomandau și această încercare. Irina nu și nu... Îi intrase în cap, ca un
dop picat într-o sticlă și care nu mai putea fi scos, că medicamentele
sunt cele care o vor vindeca complet și definitiv de anxietate, de
depresie și de tulburarea obsesiv-compulsivă, exact ca după un
antiiflamator sau antibiotic luate doar câteva zile.
Sfârșitul anxietății pentru Irina
“Au început și pe stradă să poarte măști, deci chiar e obligatoriu de

azi... Of, Doamne...Oare când scăpăm de virusul ăsta nenorocit?”. Asta
era ce gândeam acum ceva vreme, dar iată că după un an și jumătate
suntem în aceeași situație cu pandemia. Mihai nici acum nu crede în
virus...aș da orice să fiu ca el, pentru că sunt încă speriată de acest
Covid. Nici acum nu-mi vine să cred că trăim astfel de vremuri. Un
război mai lipsește acum și le avem pe toate...
M-am jurat cu mâna pe inima că nu mă mai uit în veci la știri. Mi-am

scos și Facebook-ul de pe telefon, pur și simplu ca să nu mai văd
îngrijorare, dar de realitatea pe care o văd zilnic cu ochii mei nu am
cum să mă feresc. Însă această tocmai această deprivare de Media mă
face să fiu tot mai curioasă, extrem de curioasă. Parcă era mai bine să
știu ce se întâmplă, chiar daca îmi era rău...Simt iar cum vin toate:
amețeală și starea de rău și toate cele, mai ales depresia aia care mă lasă
fără vlagă. M-am săturat de anxietatea asta! M-am săturat de depresie!
Nu le mai suport! Aș da ani din viața mea doar pentru a fi ca înainte de
anxietate și depresie. Ce n-aș da să dispară acum, pe loc, doar bătând
din palme.
Mă îndrept chiar acum spre cabinetul doctorului psihiatru. De-abia

aștept să-i spun de medicamentul acela nou apărut, of, cum Dumnezeu
îi spune? Am un lapsus acum, dar îmi aduc eu aminte până ajung în
cabinet. Știu că nu-i place să-i spun de medicamente, îl văd cum se
strâmbă de fiecare dată când îmi dau părerea despre antidepresive, dar
dacă ce îmi dă el simt că nu e bun, ce pot să fac? Să mă duc iar la alt
180
medic? Nici nu știu dacă mai am la cine în oraș...I-am luat pe toți la
rând...Dar dacă nu mă simt bine?...Mă duc în alt oraș până găsesc
altul...Of..iar mă agit și mă gândesc la mai multe lucruri deodată și iar
mă ia anxietatea, o simt deja. Of..iar vine cu stările alea, ce să mă fac?
Se vede că nu-și face efectul ce mi-a dat el...Of... Trebuie să-i spun
doctorului de medicamentul ăsta, am citit despre el că elimină
anxietatea și depresia într-o săptămână...așa am citit eu pe net.
Data trecută când am intrat în clădire am pășit cu stângul și nu mi-a

mers bine în acea zi...Acum voi intra cu dreptul...Doamne...bine că mi-
am adus aminte.
Purchased Dar nu
by Roxana e dezinfectant?
Hotnog Cel de la poartă îmi face semn #17378
unde este, de parcă mi-ar fi citit gândul. După ce mă dau cum trebuie
cu dezinfectant pe mâini, mă pun să aștept în anticamera cabinetului.
Mă uit în jur... Doamne, parcă tot mai mulți tineri sunt cu probleme.
Fata din fața mea nu are mai mult de 18 ani. O văd cum tresare la orice
zgomot, e roșie la față și parcă are lacrimi în ochi. Mă vede că o privesc,
dar lasă repede capul în jos. Sigur are anxietate. Of, iar mi-am adus
aminte de blestemata de anxietate, manca-o-ar câinii... Simt cum mă
cuprinde și pe mine acum. Nu-și face deloc efectul medicamentul ăla,
știam eu...Oare cât trebuie să aștept...sunt trei persoane în fața mea...
După aproximativ o oră, intru la domnul doctor Vihaiuc. Nu am

apucat să zic nimic și începe să-mi țină teorie, pe un ton totuși calm.
Mă roagă frumos să nu mai vin ca data trecută cu insistențe în a
schimba tratamente, pentru că, a încercat să facă o glumă, ultima oară
când s-a verificat, el era docorul, iar eu pacienta. Na, cum să mai pot
să-i zic eu de acel medicament nou, când “mi-a tăiat macaroana” încă
din fașă. Am stat și am înghițit în sec, așteptând să-mi scrie rețeta
pentru încă 30 de zile pentru același medicament care nu-și făcea
efectul. Îl iau de 3 luni deja și mă simt parcă mai rău față de cum eram
la început. I-am zis acest lucru, dar doar după ce m-a întrebat el: “Cum
e, Irina? Tot nu se vede nicio ameliorare?” Apoi a continuat el și mi-a
mărit doza zilnică, mi-a dublat-o practic. “Ei, o să vezi că acum va fi
mai bine. Trebuie să ai încredere și răbdare, Irina, antidepresivul acesta
181
este cel care dă cele mai bune rezultate...Și trebuie să ai răbdare, ce ai tu
nu se rezolvă peste noapte. Prind curaj și răspund și eu: ”Da, așa îmi
spuneți tot timpul, domnule doctor”. Am plecat, având însă o mică
speranță că, dublându-mi dozajul, voi fi mai bine, dar în cap aveam tot
acel nou antidepresiv despre care citisem pe internet. “ Îi spun data
viitoare când vin”, mi-am zis, cu toate că știam că nu o să am succes.
După două săptămâni în care parcă eram mai bine, probabil doza
dublă își făcea efectul, am intrat într-o zi pe un grup de Facebook, la
prima vedere diferit de celelalte, și prin denumirea grupului, “ Grupul
lui Dan, by
Purchased un Roxana
fost anxios”,
HotnogdarRoxana,
și prin roxana.hotnog1@gmail.com
discuțiile de pe grup, în cadrul
#17378
cărora observasem în primul rând speranță, dar și mulțumirea unor
membri pentru că au învins cumva anxietatea. “Oare cu ce
medicament?” mă întrebam eu. M-am lămurit repede că nu era vorba
despre niciun medicament-minune citind descrierea grupului.
“Schimbarea modului de gândire”, ce clișeu... Cum să faci asta? Așa,
pur și simplu, bătând din palme? Însă am continuat să citesc și, la un
moment dat, mă lovise ceva drept în creștetul capului: schimbarea
unui mod de gândire o fi foarte greu de realizat, dar un lucru e cert, nu
poți să-ți schimbi gândirea prin medicație, cum credeam eu până
atunci. O problemă cauzată de modul în care gândești poate fi
rezolvată doar prin schimbarea acelui mod de a gândi. Mi s-au deschis
ochii instantaneu, ca o iubitoare de muzică căreia nu-i plăcuse rock-ul
niciodată, dar care a devenit o fană înrăită Metallica peste noapte.
Am început să citesc absolut tot ce era pe acest grup de Facebook,

mai ales opinia administratorului grupului, Dan. “Asta e o reclamă la
ceva, sigur vinde ceva...”, a fost primul meu gând. Da, era o carte
despre experiența lui cu anxietatea și cum a reușit să se vindece singur
de anxietate, doar printr-o anumită tehnică de schimbare a modului de
gândire. Aha, o fi vreun un profitor, ceva...uite, nici nu-și dezvăluie
identitatea, e prea misterios...Dar hai, totuși, să cercetez...
182
Am mers pe fir, de la începutul grupului și am observat că grupul
fusese înființat înainte ca omul să-și scrie cartea, la îndemnul multora
din grup. Deci mai întăi a fost grupul și apoi cartea, nu invers. Aici are
o ”bilă albă”. Am aflat că, tot la început, cartea a fost distribuită sub
formă de donație, adică fiecare cititor acorda o sumă de bani pentru a o
citi, dar putea și să nu plătească nimic pentru aceasta. O a doua ”bilă
albă”. După o vreme, am observat că această carte n-a mai fost dată sub
formă de donație, ci a început să fie vândută cu un preț fix. E adevărat,
prețul era mic, sub prețul a două pachete de țigări, dar m-am întrebat
de ce nu a dat-o până la sfârșit ca donație sau chiar gratuită? Am
început, ca
Purchased byoRoxana
idioată, să-i calculez
Hotnog cam cât
Roxana, i-ar rămâne din prețul cărții, #17378
după ce achită costurile pe care credeam eu că le are. Doamne, oare
chiar așa de rea sunt? Sincer, m-am simțit rușinată de aceste gânduri.
De ce noi românii așteptăm ca totul să fie gratuit, mai ales ceva de
valoare și care ți-ar putea schimba viața cu totul? Ar fi ca și cum m-aș
supăra când la florărie trebuie să plătesc pentru un buchet frumos de
flori. Oare de ce noi, românii, considerăm că absolut totul trebuie să-l
primim gratuit, că totul ni se cuvine, mai ales când e vorba de cărți,
muzică sau filme? Cred că este o adevărată muncă în spatele unei cărți,
eu nu reușesc să scriu o scrisoare cuiva, darămite să scriu o carte și s-o
mai și public...
Este o carte cu care ajută lumea, ce contează dacă are și el un mic

câștig, pe care îl folosește la studiile lui ca să ajute și mai departe. Până
la urmă, este treaba lui ce face cu banii, mi-am zis. Și sigur i se copiază
cartea ”în draci”, că doar în România pirateria este încă ”în floare”, așa
că, uite așa, voi contribui la munca lui cumpărâdu-i cartea.
Am achiziționat, deci, cartea și pentru că eram foarte curioasă cum a

reușit un om să-și revină complet fără medicamente. A fost o întârziere
în livrare, curierul fiind de vină. Mă enervasem puțin, pentru că eram
nerăbdătoare s-o citesc, chiar l-am înjurat în gând pe curier când
ajunsese a doua zi, pe seară, când eu îl așteptasem cu o zi mai devreme.
În fine, bine că a ajuns până la urmă... Nu sunt eu o cititoare de seamă,
183
dar o asemenea carte citită pe nerăsuflate nu am mai citit de mult.
Chiar începusem să citesc mai mult în ultimul timp, probabil și pentru
că atunci când citeam observasem că nu aveam stări anxioase.
Mi-a plăcut enorm cartea, în primul rand pentru că îmi dădea

speranță, dar acea speranță realistă că mă pot vindeca într-adevăr fără
acele chimicale. Da, începeam să văd medicamentele ca pe niște
chimicale, pentru prima dată în viața mea. În al doilea rând, aceasta era
cartea în care mă regăsisem total, iar în ultimul rând, pentru că
descoperisem foarte multe lucruri noi despre mine și despre anxietatea
pe care o by
Purchased aveam, lucruri
Roxana pe care
Hotnog medicii roxana.hotnog1@gmail.com
Roxana, mei psihiatri nu mi le-au spus. #17378
Am decis pe loc să încep și eu să aplic ce scrie în carte, începând chiar
cu a doua zi, dar voiam să mai fac ceva înainte să-i declar război fără
pastile anxietății: să-l abordez chiar pe autor, cumva, și să-i mai pun
niște întrebări. Zis și făcut. L-am abordat pe Messenger. Nu mi-a
răspuns chiar imediat Dan, dar a fost foarte politicos în următoarea zi
când mi-a răspuns și chiar și-a cerut scuze că nu a reușit să-mi trimită
mesaj mai repede.
Aveam mai multe să-l întreb, dar doar o singură întrebare îmi stătea
pe limbă: “Cât timp trebuie să treacă pentru ca tehnicii „HAI” să i se
vadă rezultatele”. Răspunsul lui Dan a venit imediat și a fost extrem de
scurt, dar profund: “Rezultatele se vor vedea în momentul în care
începi să-ți schimbi relația cu anxietatea ta.”
Ce însemna asta de fapt, mi-am dat seama imediat. Trebuia să încep

să nu-mi mai privesc anxietatea ca până atunci, ca pe un ”monstru gata
să mă înfulece”. Nu, acel ”monstru” sau acel ceva care produce stările
în organism este de fapt un mecanism de apărare, nu de atac și asta nu
înseamnă decât un singur lucru: să nu mă mai sperii de stări, chiar
daca sunt incredibil de urâte uneori.
“Fără medicamente în linia întâi...” acesta era titlul filmului în care

jucam eu, că să-l parafrazez pe celebrul “Fără armă în linia întâi”, dar
184
exact așa am fost eu a doua zi. Era sâmbătă, eu eram singură acasă,
Mihai fiind de serviciu. Nu mi-am mai luat medicamentele în acea zi,
pentru că eram curioasă ce se întâmplă cu mine și dacă într-adevăr se
poate și fără. Țin minte că un psihiatru mi-a zis că renunțarea bruscă la
medicamente nu este recomandată, ci doar treptat se poate, dar mi-am
zis că cel mai rău lucru care mi se poate întâmpla este un atac de
panică foarte urât. Atac de panică foarte urât am mai avut și am trecut
peste, acesta a fost gândul meu contra de atunci, ca în primul pas al lui
Dan.
În primele
Purchased ore ale acelei
by Roxana zile, Roxana,
Hotnog mă simțeam liberă și entuziasmată, de #17378
parcă aș fi luat un calmant și mi-a trecut anxietatea complet după
câteva ore, ca și cum mi-ar fi luat cineva durerea anxietății cu mâna.
Din păcate, această senzație a fost doar atunci, în primele ore. Ce a
urmat a fost absolut groaznic... Nici nu știu dacă sevrajul se produce
chiar atât de repede, cu siguranță nu, deci mai mult ca sigur eu mi-am
produs singură coșmarul, pentru că mă tot gândeam la cuvântul
“sevraj” despre care îmi vorbise acel psihiatru. Cu toată rușinea, deși în
acele clipe nu prea ai așa ceva, i-am mai dat un mesaj lui Dan
întrebându-l ce mi se întâmplă exact. Nu mi-a răspuns în acel moment,
așa că a rămas să mă descurc singură. Nu știu dacă am făcut bine, asta
aș fi vrut să-l întreb pe Dan, dar nu puteam în acele momente să trec
prin primii pași ai tehnicii, pentru că anxietatea nu mă lăsa deloc să
gândesc. Probabil că poți aplica pașii pe rând atunci când e posibil,
când ai răgaz să gândești, nu când te lovește atât de puternic anxietatea
dintr-o dată. Am sărit, deci, la ultimul pas, pasul „HAI”, cel în care ceri
cel mai mult de la anxietate. Eu așa am înțeles că trebuie făcut atunci
când ești în pragul atacului de panică. Pentru că acolo eram acum: în
pragul unui înfiorător atac de panică. Gânduri care mai de care mai
urâte și frustrante îmi veneau în cap: “De ce am renunțat la
medicamente? De ce m-am luat după Dan ăsta? Cum să te salveze o
carte de anxietate? Doar medicamentele te pot vindeca!”. Senzațiile din
corp erau puternice. Cu toate că le cunoșteam, fiindcă le simțisem de
185
fiecare dată când am avut atacuri de panică, tot eram speriată de ele.
Am început să transpir, cu senzații groaznice de amețeală și de
slăbiciune, de parcă atunci aș fi căzut din picioare. O durere puternică
în ceafă mă paralizase efectiv, iar cu cât mă apropiam de atacul de
panică, cu atât îmi tremura corpul, începând cu mâinile și terminând
cu bărbia.
Dar ce am făcut eu atunci? Nu m-am mai retras în “carapace”. Nu am

mai fugit să mă ascund. Am aplicat tehnica „HAI”, pasul final „HAI”.
Da, asta am făcut, printr-un curaj absolut nebun: am cerut mai mult de
la stări, by
Purchased iar Roxana
când amHotnog
ajuns Roxana,
în punctul în care simțeam din toate #17378
încheieturile că trebuie să dau înapoi cumva, să iau un Xanax, să-l sun
pe Mihai, să sun la salvare, am zis ”NU”, merg înainte și sar în cascadă.
Da, ca și cum ești înaintea cascadei Niagara, îți este frică de mori că știi
cât de adâncă este și vei muri cu siguranță căzând atâția metri în gol,
parcă simțind deja cum te lovești de toate acele pietroaie ascuțite din
apă, dar nu înoți înapoi să te salvezi, din contră, înoți spre cascadă și
sari, simțind cumva că faci bine. Da, închizi ochii și sari și constați cu
surprindere, după ce ai sărit, că adâncimea cascadei este de nici măcar
un metru, cât un șanț mititel sau cât o bordură. Senzațiile n-au dispărut
brusc, dar simțeam cum scad în intensitate, oarecum în ordinea inversă
față de cum apăruseră: mai întâi tremuratul bărbiei și terminând cu
amețeala și cu gândurile anxioase, gânduri care se transformaseră în
gânduri de speranță. Nu-mi venea să cred că reușisem să trec printr-un
atac de panică în modul în care trecusem. Până atunci, trecusem prin
atacuri de panică, dar ieșisem pe partea cealaltă foarte speriată,
bucuroasă că am scapăt cu viață și sperând că nu mai revine foarte
curând altul. De data asta, m-am simțit mai puternică decât atacul de
panică, eu i-am dictat atacului de panică, și nu el mie. Înainte el era
”tigrul”, iar eu ”prada”. Acum eu devenisem stăpânul cu biciul la circ,
iar tigrul juca după cum îi porunceam eu.
Până la urmă, Dan mi-a răspuns în acea zi. Văzuse mesajul meu
disperat de mai înainte, incredibil de disperat, dar era de înțeles,
186
pentru că eram foarte speriată în momentele de mai devreme. Mai
mult ca sigur, Dan era obișnuit cu astfel de mesaje din partea
oamenilor. Am simțit asta în modul său de abordare. M-a întrebat dacă
sunt bine în acel moment. I-am răspuns că sunt bine, doar puțin
obosită, fiindcă trecusem printr-un atac de panică groaznic. M-a
întrebat sub ce formă trecusem prin el, exact întrebarea pe care o
așteptam de la el, iar răspunsul lui îmi întărea convingerea că ceea ce
gândisem mai devreme despre felul în care escaladasem acel atac de
panică era cel corect. “Am trecut prin atacul de panică ca o luptătoare,
nu ca o învinsă”, i-am răspuns, cu majuscule. “Felicitări, Irina! Acesta
este modul
Purchased de abordare
by Roxana corect
Hotnog în atacurile
Roxana, de panică”, mi-a răspuns
Dan. A continuat apoi să-mi explice că pașii nr.3 și nr.4 sunt făcuți
special pentru atacul de panică, iar pasul 1 și pasul 2 se aplică în
special pentru anxietatea generalizată, care este mult mai durabilă și
întinsă în timp față de atacul de panică. Știam asta prea bine, pentru că
sufeream deja de aproape doi ani de anxietate generalizată. Un atac de
panică sau o încercare de atac de panică nu mai avusesem de mult, dar
paradoxal, mă bucurasem că am trecut prin așa o experiență, fiindcă
am avut ocazia să-mi pun în aplicare planul. Planul lui Dan, de fapt....
Când stau acum și-mi beau cafeaua, liniștită, pe terasa casei mele de
la țară, constat și cuget că toată viața mea voi avea în minte acea zi, dar
și cea de dinainte, ziua în care am înghițit ultimele pastile împotriva
anxietății și depresiei. Nu am mai luat nici măcar o pastilă de Xanax,
din secunda în care mi-am zis că voi părăsi medicația definitiv. Pe
principiul unei foste fumătoare ce sunt, a cărei credință era că dacă mai
fumez și o singură țigară, mă voi întoarce iar la 20 de țigări pe zi, la fel
am procedat și cu pastilele împotriva anxietății. Nu voiam să mai intru
în ciclul lor și să devin iar prizoniera chimicalelor, de aceea m-am jurat
că până și o particulă dintr-un medicament daca mai iau, mă voi
întoarce la ele și la ciclul anxietății...
Anxietatea își pierduse din intesitate treptat. Perioadele de timp în

care aveam anxietate absolut tot timpul s-au transformat în perioade în
187
care nu mai aveam anxietate chiar în orice moment al zilei, ci doar în
inevitabilele perioadele mai stresante ale vieții. Începusem să fac
lucruri de care îmi era frică, cu alte cuvinte, începusem să ies din zona
mea de confort, pentru prima dată în viața cu anxietate.
Au mai trecut apoi cam 4 luni de zile în care anxietatea și-a mai făcut
simțită prezența, dar sufletul meu deja de fostă anxioasă și-a dat seama
că ajunsesem la ”limanul” anxietății, eram cu adevărat ca înainte de
anxietate și sunt zile acum în care pur și simplu am uitat că am avut o
perioadă atât de cruntă în viață. Îmi mai apar frânturi de memorie în
care îmi văd
Purchased anxietatea
by Roxana “dansând”
Hotnog în lumea
Roxana, mea, dar culmea, nu mă #17378
gândesc cu dezgust la acestea, ci cu o oarecare maturitate și stăpânire
de sine, de care acum sunt mândră și cu adevărat recunoscătoare lui
Dan. Da...Mulțumesc din toată inima mea, Dan!
188
Povestea lui Claudiu pentru cititori (needitată)
“Salutare! Numele meu este Claudiu, am 31 de ani și fac parte din

,,gașca” aceasta cea mare a celor anxioși. De obicei înainte de a scrie
ceva, îmi structurez informațiile și apoi mă apuc de treabă. Dar de data
aceasta voi scrie natural, pentru că vreau să ajungă mesajul meu
necosmetizat la câți mai mulți dintre voi. În primul rând vreau să-i
mulțumesc lui Dan pentru că mi-a oferit această șansă de a scrie despre
acest subiect. Recunosc că demult intenționam să fac acest lucru, mai
ales după ce mi-au trecut stările, dar mi-a lipsit impulsul.
Maestre, mulțumesc!
Martie 2018. Parcă era ieri, mă pregăteam împreună cu soția mea să

mergem către aeroport. Ne întorceam dintr-o vacanță spre casă,
terminăm de mâncat, de fumat, ne urcăm în autocarul care ne ducea
către aeroport și BUUM! A explodat atacul de panică pentru prima
dată, într-un mod destul de agresiv pentru mine. Simțeam că nu mai
aer, că amețesc, inima sărea din piept, transpiram, eram îngrozit. Ziceai
că sunt un copil căruia i s-au înecat toate corăbiile și nu mă puteam
controla. Nu înțelegeam ce se întâmplă și eram precis că voi muri acolo
pe scaunul din autocar. Soția mea însă, care nu se sperie cu una cu
două (Doamne îți mulțumesc) a încercat să mă liniștească. Țin minte că
mă ținea strâns de mână și îmi povestea lucruri care mă calmau. Mă
agățam disperat de aceste ,,guri” de oxigen, încât săraca repeta aceleași
cuvinte încontinuu. În puținele momente de liniște, a intrat pe internet
și mi-a zis că după simptome am un atac de panică. PANICĂ din nou,
nu știam ce e acela; eram convins că sufăr de vreo boală și abia
așteptam să merg la doctor.
Într-un final am ajuns la aeroport, istovit de energie, demoralizat,

fără speranțe mari că mă voi îmbarca în avion, am făcut check-in-ul și
după câteva ore eram înapoi în țară, cu promisiuni că nu mă voi mai
189
urca vreodată într-un avion. După cum ați intuit, nici cu avionul nu îmi
plăcea, din lipsa controlului; urăsc lucru ăsta. Vă sună cunoscut? În
fine, de aici a început o serie întreagă de stări, gânduri care mă trezeam
cu ele gratuit, gânduri rele, de moarte, de nenorociri. Nu știam că
mintea mea este capabilă să născocească automat așa ceva. O dată
pornit procesul, a fost imposibil pentru mine să înțeleg de ce mi s-a
întâmplat, pentru că în primul rând nu m-a interesat. Povestisem
familiei ce am pățit și bineînțeles am aflat că nu eram singurul. Uite așa
făcusem cunoștință cu prietenul nostru comun Xanax și mi-am zis ca
de acum va fi bine.
Până în altă zi când eram la muncă, sufocat de gânduri, task-uri când
iar a venit un episod și mai tare. Nu aveam aer, simțeam o presiune în
piept, transpirații, tot tacâmul. Venise un coleg și începuse să strige că
el a mai văzut și pe alții bolnavi la muncă care nu ajunseseră bine. Ei,
vă dați seama, am zis că mor și gata. De data aceasta, a venit
ambulanța. Da, da, m-am plimbat puțin până la urgențe, iar după ce s-
au asigurat că nu am nimic, mi-au dat drumul acasă. Deja nu mai știam
ce să mai cred, devenise serioasă situația. Până în pandemie, aveam
câte un episod cel puțin la lună, care se sfârșea după un Xanax și
odihnă. Dar din martie anul 2020, situația devenise critică. Nu știam ce
să mai fac, gândurile au pus stăpânire în totalitate pe mine, stările
fizice erau aproape zilnice. Aveam o stare generală atât de precară
încât în fiecare zi mă luptam să rămân concentrat pe ce am de făcut și
nu prea mă descurcam. Eram foarte supărat. Spre exemplu, una dintre
pasiunile mele sunt autoturismele și îmi place foarte mult să conduc.
Dar nu o mai puteam face fără probleme. Era îngrozitor. Când eram
nevoiți să ieșim din localitate, era un adevărat coșmar. Simțeam că nu
mai am controlul picioarelor, mâinile efectiv se înțepeneau pe volan,
practic mă agățam de el și reflexele erau plecate undeva departe.
Apăreau transpirațiile, căldura excesivă, senzația de sufocare, iar eu
rulam cu peste 100 de km/h. Evident, opream cum puteam și stăteam
acolo vreo oră, așteptând să îmi treacă toate stările. Eram foarte
190
conștient că nu e de joacă și ca atare eram tare deprimat că mi se
întâmplă toate astea.
Cu ani în urmă, eram genul de șofer care se înhăma la un drum de 3

ore noaptea la 22, după o zi întreagă de muncă și îmi plăceau condițiile
grele. Noapte, ploaie, ceață, viscol, pentru mine nu contau. Apoi a
început decăderea adevărată. Am intrat într-o depresie totală, nu mai
reacționam la nimic. Zăceam în pat, slăbisem, eram foarte nefericit (așa
credeam eu) și voiam să îmi pun capăt zilelor. Era simplu, am zis că
gata, eu nu mai pot continua așa. În toată perioada asta de depresie,
mai ajunsesem
Purchased o dată
by Roxana la spital.
Hotnog Zileleroxana.hotnog1@gmail.com
Roxana, de sâmbătă erau un coșmar, #17378
pentru că nu aveam o activitate bine definită și stările făceau ce voiau
din mine. Eram efectiv nefuncțional. Dar Dumnezeu nu m-a lăsat. Da,
pentru mine există; poate pentru alții se numește Budha, Univers etc,
pentru mine e Dumnezeu. Această forță m-a trezit. Mi-a dat impulsul
de care aveam nevoie. M-am uitat la soția mea și la băiețelul meu (da,
aveam și un copil între timp) și mi-a venit să plâng. Mi-a plâns sufletul
și fizicul la gândul care mi-a venit de a termina cu toate și m-am
întrebat cum pot fi atât de egoist să fac așa ceva. Nu vă puteți imagina
câtă determinare, câtă energie pozitivă a apărut dintr-o dată. Ce
credeți, că gata? Mi-am revenit? Ha, nici pe departe. Ați văzut vreodată
o mașină înțepenită în noroi a cărui șofer accelerează tot mai tare și se
afundă de tot? Așa eram eu, ,,revoluționarul” stărilor anxioase. Fiind
berbec ca zodie și ca fire, am aruncat cu toate armele pe care le știam eu
în aceste stări. Pentru că acestea deja erau mai agresive, mai intense,
mai ales cele fizice și gândurile negative automate. Eram împietrit.
Eram precis că am înnebunit. Dacă înainte eram sigur că am toate
bolile din lume, acum eram convins că sunt dus cu pluta.
Am început să caut pe net tot felul de soluții de a scăpa de anxietate.

Mă liniștea faptul că descopeream tot felul de postări în care mă
regăseam. Nu eram singurul. Dar cam atât, nu se întâmpla nimic. Nici
nu avea cum. Și uite așa am început fără să vreau o amplă campanie de
ieșire din acestea stări. Prima dată mi-am făcut programare la
191
psihiatru. Îmi făcusem discursul, am zis gata, e ziua cea mare când
scap de stările anxioase. Dezamăgirea mea a fost profundă când am
descoperit un doctor sictirit de atâția pacienți ca mine.
Dar scopul meu era să aflu dacă eu sunt nebun. ,,Doamnă, am

înnebunit?” La care îmi răspunde ,, Nu domnule, este o modă acum”.
Păi nu eram eu cel mai fericit? Eram. Îmi dăduse o rețetă la care m-am
uitat puțin așa mai întrebător. Am scris numele pastilelor pe Facebook
la căutare și surpriză.. Am descoperit foarte multe persoane care luau
aceste medicamente de ani de zile fără succes. Păi nu am aruncat eu
rețeta aceea?
Purchased Normal, Hotnog
by Roxana mi-am dat seama că
Roxana, acele pastile tratează efectul #17378
și nu cauza. Fericit în sinea mea că nu sunt nebun, deja stările erau mai
prietenoase cu mine, am zis că sunt pe drumul cel bun. Până când iar
mă izbea un episod intens de anxietate, de nu mai știam de mine. Deja
aveam softul de stări updatat la zi de către media și anume respirația;
avusesem Covid și de atunci am impresia că nu pot respira. Să ne
înțelegem, aveam aceste stări cu toate analizele la zi și radiografie
pulmonară foarte bună. Mi-am zis că dacă nu-s bolnav și nici nebun, e
clar că am păcătuit. Am zis că gata, ăsta e motivul stărilor mele. Știind
de la mama anumite învățături creștine, m-am apucat de treabă. M-am
dus la biserică, m-am spovedit, totul bine. Mă închinam cu patos,
făceam rugăciuni seara, fără succes pe termen lung. Iar m-am
descurajat. Am mai achiziționat eu niște cărți spirituale (vă zice ceva?),
tot degeaba. Am zis că e timpul să apelez la specialiștii din domeniu.
Găsesc informația despre un fost coleg de clasă că e psiholog.
Entuziasmat, am apelat la el. A fost foarte amabil, știa foarte bine
teoria, dar practică nu. Și nu știa practică pentru că nu mai avusese
stări. Ședințele erau un rezumat al cărților pe care le-a studiat și ne cam
pierdeam timpul. De multe ori îl întrebam ,, Ce îmi scapă?”. Știam că
fac bine până la un punct și apoi iar greșeam. Nu știa să îmi răspundă
așa că am abandonat ședințele. Deja eram descurajat maxim, dar mă
uitam la soția mea frumoasă și la băiețelul nostru scump și-mi
reveneam repede. Până când am dat de o persoană minunată, coach li
192
se zice acum, care a reușit să mă ajute să scap. A răspuns la întrebarea
aceea a mea de mai sus: ,,Ce îmi scapă?” Răspunsul este simplu: Modul
de gândire!!! sau MINDSETUL .
Am făcut terapie 3 luni prin care mi-a schimbat modul de gândire. A

stat de mine în fiecare zi și efectiv am făcut ce mi-a zis ea până când am
văzut că apăreau rezultatele pozitive. Și ușor ușor am scăpat. De tot. Și
când zic de tot, de tot. Am realizat că toate aceste stări singur mi le-am
provocat. Gândirea chiar îmbolnăvește sau vindecă. Țin minte că eram
la control și doamna doctor cardiolog, la vârsta a doua, se uită așa la
mine și by
Purchased măRoxana
întreabă: ,,Cine Roxana,
Hotnog te-a trimis la mine?” Eu îi răspund #17378
,,Nimeni”. Se uită din nou, îmi dă un set de analize să îl fac și apoi
revin la cabinet. „Domnule, nu aveți nimic. Aveți o viață înainte,
sunteți sănătos, trăiți-vă viața. Vă rog frumos să mă credeți, nu aveți
nimic. Dar dacă veți continua așa, în mod sigur veți avea.” Deja mă
simțeam penibil. Era deja al doilea doctor cardiolog care îmi spunea
același lucru în mai puțin de 5 luni. La 190 înălțime aproape, 100 de
kilograme, 31 de ani, eram clar în ofsaid. Foarte scurt, ce-am făcut
exact? Am eliminat întrebarea de genul ,,Dacă se întâmplă lucrul
negativ?” și am înlocuit-o cu ,,Este o certitudine că va fi lucrul pozitiv”.
Am eliminat întrebarea ,,Oare sufăr de ceva? cu ,,Doctorii au spus că
sunt sănătos, mergem înainte”. Am eliminat întrebarea ,,Dacă mă iau
stările când voi șofa?” cu ,,Mâine voi șofa mai bine ca ieri”. Am
eliminat incertitudinea și am înlocuit-o cu încrederea. A fost greu, pe
lângă acele 3 luni de terapie au mai fost încă 8 de luptă. Am citit, am
încercat să înțeleg ce mi se întâmplă și am acționat în consecință. M-am
analizat, m-am apucat de sport (la nivel amator) și am început să fiu
mai disciplinat. Lenea pentru mine a fost și este în continuare cel mai
prost obicei; aceasta oferă pe moment o falsă relaxare, dar în realitate
mă ține pe loc. Sunt ferm convins că răspunsul meu lent împotriva
anxietății, nepăsarea și lenea în combinație cu o gândire pesimistă au
dus la multe stări negative.
193
Nu am reușit singur și pe această cale mulțumesc lui Dumnezeu,
familiei mele, coach-ului meu și lui Dan. Chiar dacă nu mă cunosc
personal cu Dan, să știți că primul volum m-a ajutat să ies din situațiile
grele. Dumnezeu, Universul sau cum vreți voi să-i spuneți, ne-a
echipat cu tot ce avem nevoie să facem aproape orice, doar trebuie să
știm instrucțiunile. Spre exemplul eu, am încercat să scap de stări
apelând la preoți, doctori, fără succes însă. De ce n-am avut succes?
Pentru că mergeam doar fizic acolo, mintea mea nu procesa
informațiile cu adevărat. Aveam impresia că acest gest de a merge e ca
o pastilă și că acel om la care apelez are o baghetă magică cu care mă
va vindeca.
Purchased Nimic mai
by Roxana greșit.
Hotnog Specialiștii
Roxana, în domeniu doar te pot #17378
îndruma în procesul de vindecare. Degeaba se chinuiau săracii oameni
să îmi explice, dacă eu puneam la îndoială tot ce spuneau ei.
Până nu am tratat cauza și nu efectul, nu am reușit să scap de stări.

Am avut o bună perioadă de timp în care doar mă plângeam și la
nevoie luam pastile. Este total greșit! Dacă ar fi să transmit ceva
persoanelor care suferă de anxietate, atacuri de panică, ar fi: curaj, se
poate! Doar trebuie să VREI și cu ajutor specializat, sigur vei reuși.
Tratează efectul și găsește cauza stărilor tale. Acționează din timp și cu
maximă determinare.”
194
Partea a treia
Răspunsuri și sfaturi
Cum gestionezi frica care a rămas în subconștient după multe

atacuri de panică și care se declanșează la cel mai mic “trigger”?
În experiența mea cu anxietatea mi-am dat seama că există două

feluri de anxietate cu care am trăit. E adevărat, există și anxietatea
Purchased
normală, by
ceaRoxana Hotnog
pe care o areRoxana, roxana.hotnog1@gmail.com
toată lumea și care ne-a ajutat să #17378
supraviețuim, ca specie. Eu vorbesc acum doar de anxietatea
patologică, cea care dă bătăi de cap și pe care am desconspirat-o într-
un fel. Mi-am dat seama că “balaurul” numit anxietate patologică nu
avea un singur cap, ci două.
Deci m-am “bătut” cu două feluri de anxietate: anxietatea fixată pe

aceleași frici, pe care le aveam și le știam în mod conștient și care aveau
la bază acea așteptare anxioasă, frica de a muri, de a mă îmbolnăvi, de
a-mi pierde serviciul, de a mă face de râs, de a leșina în fața lumii, și
altele. Aceasta era anxietatea conștientă, cea pe care am eliminat-o
folosind tehnica „HAI”.
Există, însă, și un al doilea fel de anxietate, despre care nu știam că

există, eu crezând la început că există doar cea conștientă. Cum mi-am
dat seama de existența ei? Atunci când nu puteam sub nicio formă să
identific acel “dacă” care îmi provoca anxietatea, știam că ceea ce nu
reușeam să identific concret era anxietatea din subconștient, cea care se
manifesta ca o nervozitate continuă, ca un fel de zumzet deranjant non-
stop, ca un zgomot de fond, ca un “fâsâit de radio” nesfârșit, ca o
senzație de cap în nori, o neliniște copleșitoare 24 de ore pe zi. Această
anxietate nu este foarte intensă, dar este extrem de deranjantă, nu te
lasă uneori să-ți desfășori normal viața de zi cu zi. Aveam zile la rând
195
acest tip de anxietate, mai puțin atunci când dormeam, dar am avut și
destule nopți nedormite din această cauză.
Mărturisesc sincer că nu știu exact cum am reușit să elimin anxietatea

din subconștient, dar cert este că după ce am eliminat anxietatea
conștientă cu tehnica „HAI”, aproape imediat a dispărut și anxietatea
din subconștient, deci clar erau strâns legate una de cealaltă. Fiindcă
sunt sigur că anxietatea din subconștient ar fi foarete greu de eliminat
prima, singura cale este eliminarea mai întăi a anxietății conștiente prin
tehnica „HAI”. Prin urmare, dacă reușești să rămâi pe același trend
ascendentby
Purchased o bună
Roxanabucată de timp,
Hotnog ai șansă
Roxana, foarte mare să reprogramezi #17378
și subconștientul, adică, pe românește, acesta “să se dea” după mintea
conștientă.
Bun, dar ce faci când o ai? Cum supraviețuiești cu anxietatea din

subconștient clipă de clipă? Ce faci când anxietatea din subconștient nu
te lasă în pace cât e ziua de lungă? Ar fi întrebările tale acum.
Răspunsul este simplu: acceptare. Da, accept-o! Chiar dacă este
groaznică și te ține chiar câteva zile la rând. Nu încerca s-o îndepărtezi,
pentru că te ține mai mult..Cu cât o accepți mai bine și mai repede, cu
atât aceasta este mai scurtă. Nu încerca să insiști în a afla cauza, nu o să
reușești și mai mult ca sigur va apărea frustrarea.
Tu trebuie să mergi înainte, să aplici tehnica „HAI” în ceea ce

privește anxietatea conștientă, pentru că, în final, anxietatea din
subconștient vă dispărea de la sine. Exact pe același principiu, mi-a
dispărut și depresia aferentă anxietății. După ce am eliminat
problemele cu anxietatea, am aliminat și depresia aferentă acesteia.
Toate se întâmplă în felul acesta pentru că toate sunt strâns legate una
de cealaltă, dar baza lor este anxietatea conștientă care o dată ce este
eliminată, vor dispărea și celelalte componente.
După ce am început să aplic tehnica „HAI”, observasem că după

zilele sau chiar după ziua în care obținusem câte o victorie importantă
196
în lupta cu anxietatea, după ce câștigam o astfel de ”bătălie”, zilele care
urmau apoi erau lipsite de acea anxietate din “spate”, din subconștient.
“Bătăliile” câștigate erau de exemplu: un atac de panică peste care am
trecut cu ajutorul tehnicii sau o situație de viață declanșatoare de
anxietate pe care am reușit s-o gestionez foarte bine. Cu alte cuvinte,
încrederea în sine este antidotul dintotdeauna al anxietății, pentru că,
am mai spus-o, anxietatea se clădește în principal, pe lipsa încrederii în
tine, în forțele proprii.
Când suferi de anxietate, mai ales după ce ești “bombardat” cu

Purchaseddeby
atacuri panică,
Roxanacorpul se sensibilizează
Hotnog foarte mult, de aceea la orice #17378
factor declanșator (trigger), anxietatea și chiar atacul de panică reapar,
dar trebuie să ții minte că factorul declanșator exista și înainte de
anxietate și nu ai fost deranjat câtuși de puțin de acesta. Poți compara
această situație cu vizionarea unui film horror singur în casă, noaptea.
Te sensibilizează extrem de mult un astfel de film, încât nici până la
baie nu mai poți merge imediat după, fiindcă ai impresia că auzi tot
felul de zgomote prin casă. Diferența este aceea că a doua zi,
dimineața, ai reintrat în normal din acest punct de vedere.
Trebuie și vei ajunge în situația în care corpul tău, nu neapărat după

ce elimini complet anxietatea, ci chiar după o perioadă de ”liniște” din
acest punct de vedere, corpul tău să nu mai fie atât de sensibil la orice
“trigger”. Nu mai este nevoie să spun că după ce elimini complet
anxietatea, corpul tău va fi exact ca înainte, adică nu se va mai neliniști
de la orice factor pe care îl considerai declanșator în timpul anxietății.
Cu alte cuvinte, corpul tău, dar și mintea, vor fi ca înainte de anxietate.
Anxietatea și depresia îți “fac rău” din punct de vedere fizic/psihic?

Se rămâne cu probleme de sănătate?
Mă mai întreabă lumea dacă am pățit ceva, dacă am rămas cu sechele

psihice și/sau fizice după anxietate. Pot spune că, acum, când mă uit în
oglindă, în afară de două-trei fire albe (care mai mult ca sigur că
197
oricum apăreau), nu. Cred și simt că am o stare de sănătate
extraordinar de bună în momentul de față.
Contrar a ceea ce simțim în acele momente groaznice, că ale noastre

corpuri suferă foarte mult din cauza anxietății, să știți că nu, corpul nu
suferă atât de mult pe cât credem noi, cel puțin în cazul meu, nu, deși
am avut o anxietate gravă. Corpul nostru fizic probabil este programat
să respingă sau să gestioneze foarte bine și problemele de ordin
psihic...
Care ar fi principalul sfat pe care l-ai da acum unui om care suferă

de anxietate?
Nu știu dacă este principalul, dar cu siguranță următorul sfat este

unul dintre cele mai importante: NU mai încerca să-ți controlezi
gândurile și stările, pentru că nu poți învinge anxietatea așa...În cel mai
bun caz, poți controla anxietatea pentru o perioadă, dar aceasta revine
poate mai puternică. Ideea de bază și chiar cheia succesului nu este să
încerci să controlezi gândurile și stările produse de anxietate, ci
MODUL ÎN CARE RĂSPUNZI la acestea este foarte important.
Când începi să-ți schimbi relația cu anxietatea, când începi să accepți

și să dai voie anxietății să se manifeste exact așa cum vrea ea (ca și când
tu ți-ai dori să se manifeste astfel), TOTUL se va schimba! Cu mâna pe
inimă spun asta!
Încă ceva: nu este nimic în neregulă cu tine. Atât timp cât ești o
persoană relativ sănătoasă (nimeni nu este sănătos perfect), nu ai de ce
să-ți faci griji. Ți-ai făcut analizele uzuale? Nu ți s-a depistat nimic
grav? Ți s-a depistat ceva totuși, dar urmezi un tratament și se va
rezolva? Atunci, dacă ai în continuare întrebări cu privire la starea ta
de sănătate sau ai stări anxioase, este clar că anxietatea este singura ta
problemă în momentul de față. Vei vedea că în momentul în care
aceasta va fi eliminată, nu numai că stările acelea urâte vor dispărea,
198
dar vor fi eliminate și gândurile acestea anxioase care duc la anxietate,
fiindcă vei opri ciclul vicios.
Cum să te dezvolți și mai mult după recuperare?
Dezvoltarea după recuperare trebuie să fie pe două planuri: fizic, dar

mai ales pe plan psihic. Am ajuns la concluzia, după câte am trecut, că
cea mai importantă “componentă” la un om este partea psihică, exact
cât de important este un soft bun pentru calculator. Dacă nu este bun
acel soft, unitatea fizică a calculatorului poate fi de la NASA, nu ai ce
să faci cu acel calculator. Este adevărat, nu pot funcționa una fără
cealaltă, dar importanța planului psihic pentru un om este înzecit mai
mare decât cel fizic, pentru că indiferent cât de bine ai fi ca și fizic, dacă
psihicul este la pământ, nu poți să ai o viață fericită. În schimb, dacă ai
un psihic bun, dar fizicul tău este puțin “la pământ”, îți poți
transforma în bine fizicul destul de repede, îl poți influența pozitiv.
Există nenumărate cazuri de vindecări miraculoase datorate exclusiv
părții mentale.
În primul rând, trebuie să ții minte că doar prin faptul că ai reușit să

elimini complet anxietatea din viața ta, ai urcat o mare treaptă în
dezvoltarea ta personală, ca om. Nu este mai puțin adevărat că o
asemenea experiență te marchează pe viață, din toate punctele de
vedere, dar și înveți foarte mult din aceasta și începi să vezi lucrurile
altfel față de perioada de dinainte de anxietate. Devii, indiferent de
vârstă pe care o ai, mult mai matur în gândire și în simțiri.
Eu am început să pun mai mult preț pe viață, în general. Am început

să pun pe locul doi sau mult mai jos partea materială a vieții. Sunt
conștient că trăim cu toții și o viață materială, dar nu trebuie ca
materialismul să fie scopul principal în viață. O dată ce reușești să ai
un trai cât de cât decent, important este să îți dai seama că viața
înseamnă și altceva. Și este atât de scurtă această viață, încât chiar este
păcat să nu vezi că înseamnă și altceva...
199
Iubesc viața mult mai mult decât înainte, iubesc tot ce înseamnă
viață de familie, ador lucrurile mărunte, activitățile care mă fac fericit.
Una din cele mai recente activități, pe lângă cele pe care le aveam deja,
este cea în care mă știți cu toții, aceea de scriitor, de sprijin pentru mulți
dintre voi, în viața online și nu numai. Ajutorul pe care îl pot da știu că
mi se întoarce înzecit pe partea mentală, de suflet, de aceea mă simt
atât de fericit când pot să ajut, atât cât pot și cât îmi permite timpul.
Știu că pare un clișeu, dar chiar am început să pun mai mult preț pe
lucrurile mărunte, să mă bucur atunci când fac un foc în șemineu, când
citesc o carte
Purchased sau urmăresc
by Roxana Hotnog un film bun.
Roxana, Prețuiesc mult mai mult #17378
sănătatea, am devenit vegetarian de doi ani de zile și încerc să fac
activitate fizică cât pot de mult, fiindcă am ajuns la concluzia, vorba lui
Jim Rohn, că trebuie “să am grijă de corpul meu, fiind locul în care voi
trai toată viața”. La fel sfătuiesc pe toată lumea.
Să mă bucur de viață, de familie, de lucruri simple, de călătorii... Să

citesc. Să mă documentez. Să scriu. Să trăiesc în prezent. Așa continui
eu în clipa de față dezvoltarea personala după recuperare.
“Ori de câte ori accepți un moment așa cum este el- indiferent sub ce
formă se prezintă- ești liniștit, ești împăcat” Eckhart Tolle, Liniștea
Vorbește
Ce reprezintă pentru mine calea cea mai bună pentru dezvoltarea

psihică? Consider ancorarea în prezent ca fiind calea cea mai bună
pentru dezvoltarea personală... Mă refer aici la dezvoltarea tuturor, nu
numai a celor care au trecut prin anxietate și depresie. “Puterea
Prezentului” , de Echart Tolle este cartea pe care o citesc ori de câte ori
am ocazia și pe care o consider “Biblia” principiului prezentului. Dacă
există ceva care te face fericit indiferent ce se întâmplă în viața ta, acela
este să trăiești în prezent, un principiu pe care îl poți vedea în aproape
toate religiile lumii. Anxietatea, depresia și toate tulburările psihice nu
au cum să existe atunci când trăiești cu adevărat în prezent, atunci
200
când nu te mai identifici cu gândurile, mai ales cu cele anxioase și
depresive. Dacă toți oamenii ar învăța să trăiască în prezent încă din
copilărie, multe din problemele cu anxietatea sau cu depresia pur și
simplu nu ar mai exista. Ce bine ar fi dacă s-ar preda și în școli această
practică. Mindfulness-ul, meditația ar trebui să fie materii școlare, care
ar ajuta mult mai mult un copil să se dezvolte și să fie fericit. “Ce vrei
să fii când vei fi mare? Să fiu fericit!” este un citat care circulă foarte
mult pe internet, dar care puțini își dau seama cu adevărat ce implicații
are.
Din păcate,
Purchased când deja
by Roxana suferi de
Hotnog anxietate,
Roxana, a trăi în prezent este foarte #17378
greu, pentru că deja tu te identifici de mult cu gândurile, mai ales cu
cele anxioase. Tu nu știi în acele momente că gândul anxios nu ești tu.
Problema cea mai mare este că atunci când suferi deja de anxietate și
nu ai aplicat niciodată principiile trăitului în prezent, este aproape
imposibil să elimini în acest mod anxietatea, deși apar tot felul de
indivizi sau de programe pentru a te învăța să trăiești în prezent și să
scapi de anxietate astfel. Da, ideea este foarte bună, dar nu se poate
aplica pe cel care suferă deja de anxietate. Cel puțin, în cazul meu, a
fost imposibil. Am încercat pe propria piele să trăiesc în prezent, să
meditez, atunci când sufeream de anxietate. Fără succes însă.
Anxietatea parcă revenea și mai puternică.
Pe lângă practicarea meditației, a minfdfulness-ului, a tot ce

înseamnă trăitul în prezent, care atenție, nu înseamnă că practici
buddhismul, sunt doar o formă de dezvoltare personală tot mai bine
văzută în Occident, este important să te dezvolți în direcția în care tu
crezi că ești mai bine. Mulți cititori mi-au mărturisit că se simt mai bine
după ce și-au îndreptat atenția către Dumnezeu. I-am încurajat să
continue în aceasta direcție. În ceea ce mă privește, am fost oarecum
neutru când a venit vorba de Dumnezeu atunci când eram în
anxietate, adică nu credeam că Dumnezeu mă poate ajuta să elimin
anxietatea. A fost, însă, un moment în anxietatea mea când mi-am
întors capul către Divinitate. Țin minte, a fost o zi groaznică pentru
201
mine, chiar în primele luni de anxietate, în care atacurile de panică
veneau parcă unul după altul. Am căzut efectiv în genunchi în casă și l-
am rugat pe Dumnezeu să mă scape de anxietate, fiindcă nu mai știam
încotro s-o apuc.
Acum, după atât timp de când sunt vindecat complet de anxietate,

am ajuns la concluzia că nu puteam reuși fară Dumnezeu, căruia ÎI
mulțumesc în fiecare zi pentru ceea ce sunt, pentru ce am și pentru tot
ce am realizat până acum.

45 de sfaturi scurte din partea lui Dan
1.
Orice minte conștientă are dubii, deci nu-ți fă griji dacă mintea ta nu
este de acord mereu cu un fost anxios.
2.
Ai grijă de corpul tău în anxietate (sport, alimentație), pentru că după

ce vei elimina anxietatea, să nu rămâi cu probleme de sănătate.
3.
Tu nu ești gândurile tale! Tu nu ești anxietatea ta!
4.
Consideră anxietatea și depresia o lecție scurtă, nu o condamnare

pentru întreaga viață!
5.
Daca stările escaladează doar de la gândire, atunci e sigur anxietate, nu

e altceva.
202
6.
Trebuie să simți atacul de panică în toată “splendoarea” lui, pentru a-i

arăta că nu te temi de el.
7.
Aprecizază cât poți de mult momentele mai scurte sau mai lungi de
liniște între perioadele de anxietate...Vei prețui fiecare moment din
viața ta și după ce te vei vindeca.
8.
Nu te aștepta ca anxietatea și depresia să treacă peste noapte. Nu ai
cum să te îngrași și slăbești de pe o zi pe alta. Pe lângă voință și
perseverență, este nevoie și de multă răbdare.
9.
Nu mai gândi că anxietatea este un blestem în viața ta. Consider-o un

obstacol peste care trebuie să treci și din care vei învăța multe. Și să ții
minte că în viață totul se compensează. Ai acum o suferință, dar în
viitor poate vei primi un mare dar de la viață.
10.
”Where there is a flame, someone's bound to get burned, But just

because it burns doesn't mean you're gonna die
You've gotta get up and try, try, try” (Pink, Try)
Acolo unde este o flacără, cineva este obligat să se ardă, Dar doar
pentru că arde nu înseamnă că vei muri
Trebuie să te ridici și să încerci, să încerci, să încerci
203
La fel este și cu atacul de panică, doar pentru că “arde” nu înseamnă că
vei muri
Trebuie să te ridici și să încerci, să încerci, să încerci
11.
Rapiditatea vindecării tale depinde de cât de repede te poziționezi

corect față de anxietatea ta
12.
Să nu-ți fie rușine că ai anxietate. Nu ești singurul, s-a format o

întreagă comunitate gata să se ajute reciproc. De asemenea, trebuie să
știi că cei care suferă de anxietate au un coeficient de inteligență peste
medie.
13.
Nu mai gândi prea mult despre viitor. Dacă ai un interviu, de exemplu,

vei vedea ATUNCI ce vei face sau ce vei spune.
14.
La fel cum iarba se apleacă atunci când este vânt, la fel trebuie să te
apleci și tu când vine valul de anxietate, în aceeași direcție. Să nu mai
creezi rezistență!
15.
Acceptă-ți anxietatea. Nu o mai privi ca pe ceva rău. Imaginează-ți

anxietatea ca pe un copil rău și obraznic pus pe șotii și care va deveni
tot mai cuminte pe măsură ce îl accepți lângă tine.
204
16.
Anxietatea și atacurile de panică se “sprijină” pe frica de senzații.

Atunci când nu mai ai frică de senzații, anxietatea și panica nu vor mai
avea pe ce să se formeze, este absolut logic
17.
Este pandemie sau război. De ce să te îngrijorezi de ceva asupra căruia

nu ai absolut
Purchased niciun Hotnog
by Roxana control? Roxana,
Ia-ți masurile pe care le poți lua, iar mai #17378
departe... ce o fi o fi....
Pe mulți îi sperie faptul că depinde doar de mintea lor pentru a elimina

anxietatea și depresia. Ai prefera să fii toată viața cu mintea sedată de
medicamente?
18.
Să nu fii dezamăgit de recăderi. Acestea sunt inevitabile și fac parte din

procesul de vindecare.
19.
Poți apela la o persoană apropiată pentru a te sprijini. Aceasta poate fi

din familie, un prieten sau cineva care știe prin ce treci. Important este
ca acea persoană să se retragă la un moment dat, pentru a nu se creea o
dependență psihică de acea persoană.
20.
O metodă bună de acceptare este și aceea în care faci pur și simplu ce

făceai și înainte de anxietate, cu tot cu ea “pe cap”, indiferent de cât de
“aspră” este. Nu-ți modifică nimeni programul, nici măcar anxietatea!
21.
205
Când știi că începi să scapi de depresie? Când începi să-ți faci planuri
de viitor și când începi să prinzi din nou ”gustul” vechilor plăceri.
22.
Dacă ai ajuns să citești aceste două cărți, înseamnă două lucruri simple:
că ești pregătit și că ai tot ce-ți trebuie pentru a învinge anxietatea și
depresia aferentă, doar prin schimbarea modului de gândire.
23.
Să nu-ți fie
Purchased by frică niciodată
Roxana că anxietatea
Hotnog se va întoarce și mai puternică #17378
decât înainte. Este doar un gând anxios, menit să-ți creeze îndoială.
24.
Nu vei muri dacă ai anxietate. Nu vei înnebuni dacă ai anxietate. Nu

ești un om ciudat sau anormal dacă ai anxietate. Acestea sunt cele 3
adevăruri pe care trebuie să le ai în minte tot timpul
25.
Durerile de stomac, greața, tot ce are legătură cu sistemul digestiv sunt

date de oprirea digestiei atunci când se activează sistemul “luptă sau
fugi”. Era normal ca atunci când erai fugărit de tigru, de exemplu,
anumite sisteme din corpul tău să se oprească, fiindcă era nevoie de
toată energia îndreptată spre părțile din corp utilizate pentru a fugi de
pericol.
26.
Nu-ți vei pierde controlul, nu vei da curs gândurilor ciudate pe care le

ai uneori. Tu știi exact cine ești, ai conștiință și știi că nu vei pune în
practică acele gânduri. Toți oamenii au uneori gânduri ciudate, chiar
dacă au anxietate sau nu, dar asta nu înseamnă că vor fi și puse în
practică.
206
27.
Dacă ai dezvoltat depresie din cauza anxietății, fii sigur că atunci când
vei elimina anxietatea, va dispărea și depresia imediat după, fiindcă
aceasta din urmă nu mai are pe ce anume să se sprijine. Până atunci,
depresia poate fi gestionată la fel ca și anxietatea, prin tehnica ”HAI”.
28.
Derealizarea nu este dăunătoare în niciun fel, pe cât de urâtă ți se pare.

Va dispărea la fel cum dispar toate stările anxietății.
29.
Vei ști că ești pe drumul cel bun atunci când începi să nu te mai verifici
tot timpul dacă ai stări anxioase sau nu. Nu-ți mai pasă. Anxietatea
poate să vină cu tot ce dorește. Vei fi pe deplin vindecat atunci când nu
o să mai ai deloc stări anxioase.
30.
Nu se face infarct așa de ușor, mai ales dacă ai o inima sănătoasă.

Aceasta poate suporta foarte multe bătăi pe minut, absolut cât e ziua
de lungă.
31.
Nu ai cum să rămâi fără aer și să mori. Te poți omori singur ținând-ți

respirația? Evident că nu.
32.
Energia pe care o simți în anxietate este doar adrenalina produsă de

mecanismul corpului nostru “de luptă sau fugi”. Atât. Tot din această
cauză, mușchii tăi sunt în tensiune tot timpul și apar unele furnicături,
înțepături, mai ales în partea superioara a corpului.
207
33.
Amețeala apare din cauza respirației rapide (a hiperventilației). Nu ai

de ce să te temi. Nu vei leșina.
34.
Abordarea ”HAI” nu se referă la dispariția senzațiilor de azi pe mâine.

Din contră, abordarea este aceea de a simți acum senzațiile în toată
“splendoarea” lor și asta pentru ca, pe termen mediu sau lung,
senzațiile, deci și anxietatea, iar apoi și depresia aferentă, să dispară
Purchased by Roxana Hotnog Roxana, complet. roxana.hotnog1@gmail.com #17378
35.
Anxietatea nu duce la schizofrenie sau la alte boli mintale. De exemplu,

schizofrenia apare la vârste mici (adolescență) și nu se dezvoltă brusc,
cum este atacul de panică. Trebuie să ții minte că un nebun nu își pune
astfel de întrebări.
36.
Nu mai căuta pe internet detalii despre simptomele pe care le ai la un

moment dat. Nu mai apela la doctorul “Google”! Ia legătura cu un
doctor adevărat.
37.
Ai încredere în corpul tău! Chiar dacă pare vulnerabil în momentele de

anxietate, acesta este incredibil de puternic și pregătit să te apere de
toate pericolele. Este o “mașinărie” completă, construită în atâtea mii
de ani de evoluție.
208
38.
Nu e vina ta că ai anxietate, deci nu mai fii atât de aspru cu tine uneori.

Vei reuși, dar nu mai fii un ”antrenor” atât de dur cu tine. Fii blând cu
tine.
39.
Nu mai evita anumite situații. Ieși din zona de confort, mărește-o cât
poți de mult. Cu cât rămâi în “carapace”, cu atât iți va fi mai greu.
Vindecarea de anxietate nu se va produce în zona ta de confort, în
spațiul
Purchased tău în care
by Roxana te simți
Hotnog în siguranță,
Roxana, ci în afara acestora.
40.
Ia totul pas cu pas, nu încerca să reușești să elimini anxietatea din

prima, pentru că nu ai să reușești, iar frustrarea va fi maximă. Trebuie
să ai răbdare.
41.
Vindecarea de anxietate nu este liniară. Vor fi ”suișuri” și ”coborâșuri”

în acest proces, de aceea tu nu trebuie să te dezamăgești dacă vor
apărea și recaderi. Cel mai important este să nu te oprești la primele
frustrări sau recăderi, pentru că este foarte posibil să te oprești la
jumătatea drumului vindecării, fără să-ți dai seama. Mergi tot înainte,
indiferent ce vine. Trebuie să ai încredere până la capăt. Îmi vei
mulțumi.
42.
Trebuie să fii pregătit să simți anxietatea în fiecare zi. Nu te mai

ascunde de ea, pentru că te va urmări peste tot.
209
43.
Nu te mai gândi că vei avea anxietate toată viața. Aceasta este cea mai
mare minciună.
44.
Foarte rar se întâmplă ca lucrurile și situațiile de care ne este frică cel

mai mult să fie într-adevăr atât de înspăimântătoare pe cât credem.
45.
Începe din acest moment să aplici ce ai învățat!
Anxietatea și depresia pot fi eliminate complet și

definitiv!
Fiindcă eu am reușit să elimin definitiv și complet anxietatea și
depresia (dar absolut de tot) nu înseamnă că doar eu am putut elimina
aceste tulburări. Ar fi chiar ireal să crezi că există doar câțiva oameni în
toată România care s-au vindecat de anxietate și depresie. Într-un fel,
probabil că așa pare, pentru că foarte puțini din cei care s-au vindecat
au ales să scrie sau să spună lumii despre această vindecare. Cei mai
mulți din cei care s-au vindecat nu doresc să mai vorbească despre
clipele urâte prin care au trecut, cu atât mai mult să scrie despre asta.
Eu am decis nu numai să scriu despre experiența mea, ci și să vorbesc
zilnic cu oamenii aflați în exact aceeași situație în care am fost eu acum
câțiva ani, atât pe rețelele sociale, cât și la telefon, dar și față în față. Am
decis, deci, să rămân “alături” de anxietate și de depresie, vorbind și
scriind despre ele, pentru simplul motiv de a ajuta și pe alții să
depășească acest calvar.
Știu ce gândești acum: “Oare eu pot fi vreodată ca Dan? Eliberat total

de anxietate și de depresie? Sau poate gândești că “Sigur el a avut
210
noroc cumva, sigur el a avut o altă situație de viață. Sigur la el a fost
altceva. Nu ca la mine...La mine e mult mai grav, eu am de mai mulți
ani anxietate, iar depresia mea nu e minciună”. Toate aceste gânduri
contrare nu sunt decât “șoaptele” minții anxioase și depresive, care
dorește să rămâi în continuare captiv acestora. Orice minte conștientă,
anxioasă sau nu, are dubii, așa este construită mintea omului, deci nu-
ți fă probleme dacă apar astfel de gânduri. Ele vor apărea cu siguranță
pentru că sunt menite să apară, secretul este să mergi înainte indiferent
de gândurile anxioase care apar în câmpul minții și care vor să rămâi
pe loc.
Ține mine următorul lucru: și Dan, un fost anxios, a avut absolut
aceleași temeri ca și tine, exact aceleași gânduri ca și tine. Și Dan, un
fost anxios, a fost exact în situația în care probabil ești și tu acum, și
Dan, un fost anxios, credea la început că va fi prizonierul anxietății și
depresiei toată viața și că nu-și va reveni niciodată...A avut exact
aceleași gânduri pe care, probabil, le ai și tu acum. Și atunci, dacă eu
am reușit, un om cu o voință nu ieșită din comun, de ce nu ai reuși și
tu? Trebuie doar să te ții de ceea ce ai învățat și să nu dai înapoi chiar
dacă mai apare câte o recădere.
Eu sunt alaturi de tine! Mă poți contacta la danolteanu02@gmail.com,

pe pagina de Facebook “Cartea lui Dan, un fost anxios”, pe grupul de
Facebook “Grupul lui Dan, un fost anxios” sau pe Facebook
Messenger.
Rugăminte:
Dacă aceste două cărți te-au ajutat în vreun fel, te rog mult să le
recomanzi mai departe. Mai mult ca sigur că există în continuare
oameni care au nevoie de aceste două cărți, dar încă nu au auzit de
acestea.
Îți mulțumesc din suflet!
211
Pot spune că cele două volume care întregesc “Cartea lui Dan, un fost
anxios” reprezintă povestea vieții mele. Ambele volume înfățișează
modalitatea prin care am reușit să elimin complet și definitiv
anxietatea și depresia din viața mea. Am pus mult suflet în ambele
cărți și le-am scris cu speranța că propria-mi experiență îi va ajuta și pe
alții să iasă din acest calvar numit “anxietate și depresie.”Autorul
*** roxana.hotnog1@gmail.com #17378

Purchased by Roxana Hotnog Roxana,
Sursele de inspirație folosite atât în vindecarea proprie cât și în

scrierea celor două cărți
Sunt atât de multe sursele care m-au influențat și din care m-am
insiprat (atenție) pentru vindecarea mea personală și apoi pentru
scrierea cărților, încât am mari emoții când spun că nu sunt sigur dacă
sunt toate cele pe care le voi enumera mai jos. Pentru a fi corect față de
cititorii mei, cât și pentru propria documentare a acestora, public mai
jos aceste surse.
Este evident că nu am avut cum să inventez eu ”roata la căruță”,

nefiind un om de specialitate. Eu am prezentat cât am putut de succint
exact ce m-a ajutat pe mine în această luptă și văd că ajută și pe alții.
Referințe bibliotecare:
A New Earth: Awakening to Your Life's Purpose, Dutton, 2005, ,

Eckhart_Tolle
“An introduction to Buddhist psychology”, De Silva, P. (1979).
“Cognitions in cognitive-behavioral psychotherapies; toward an

integrated model. “David, D., & Szentagotai, A. (2006)
212
“Dare The New Way To Breakfree From Anxiety And Panic Attacks”
Barry Mcdonagh (2015)
“Effects of Mindfulness-Based Stress Reduction (MBSR) on emotion

regulation in social anxiety disorder” Goldin, P. R., & Gross, J. J. (2010)
“Embracing your demons: An overview of Acceptance and

Commitment Therapy”, Harris, R. (2006).
“Emotion generation and emotion regulation: One or two depends on

your point of view”, Gross, J. J., & Barrett, L. F. (2011).
“Get excited: Reappraising pre-performance anxiety as excitement.
Journal of Experimental Psychology” Brooks, A. W. (2014).
“Mindfulness: A proposed operational definition” Bishop, S. R., Lau,

M., Shapiro, S., Carlson, L., Anderson, N. D., Carmody, J.,…Devins, G.
(2004).
Osho - "Calea perfectă", Traducere de: Dan Chiaburu, Editura Herald,

Colecția Zen, București, 2002
“Outcome of employing three techniques of psychotherapy”. Ellis, A.

(1957).
“Paradoxical intention and recursive anxiety”, Ascher, L. M., &

Schotte, D. E. (1999)
Practicing the Power of Now: Essential Teachings, Meditations, and

Exercises from The Power of Now, Eckhart_Tolle
The Power of Now: A Guide to Spiritual Enlightenment, Namaste

Publishing, 1997, Eckhart_Tolle
The Panic Away Program, Barry Mcdonagh (2001)
“Reason and emotion in psychotherapy”, Ellis, A. (1962).

213
Referinte WEB:
https://cbtdenver.com/blog/using-radical-acceptance-for-panic-and-
anxiety
https://tinybuddha.com/blog/how-accepting-anxiety-can-lead-to-
peace/
https://www.colorado.edu/clinicalpsychology/sites/default/files/attach
ed-
files/landy_schneider_arch_2015_act_for_anxiety_disorders_brief_revi
ew_copy.pdf
https://www.uofmhealth.org/health-library/uf9897
https://www.nbcnews.com/better/health/mental-trick-helped-me-claw-
way-back-debilitating-anxiety-ncna834751
https://www.healthyplace.com/blogs/anxiety-
schmanxiety/2017/09/what-is-defusion-and-how-can-you-use-it-to-
reduce-anxiety
https://www.psychologytoday.com/us/blog/the-older-
dad/201211/running-toward-fear-the-key-reducing-anxiety
https://www.thejournal.ie/readme/anxiety-cure-i-decided-instead-to-
stop-trying-to-run-away-from-my-anxiety-and-accept-it-3384905-
May2017/
https://theworrygames.com/anxiety-recovery-steps/what-if-
thinking/how-to-stop-what-if-thinking/
214
„Nu vă îngrijorați deci pentru ziua de mâine; căci ziua de
mâine se va îngriji de ea însăși. Ajunge zilei necazul ei.”
(Matei 6:34, Cornilescu, 1996)
215

Cartea Lui Dan, Un Fost Anxios, Volumul 2-PDF-securizat

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cartea Lui Dan, Un Fost Anxios, Volumul 2-PDF-securizat

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ATENTIE!!!

Această carte este doar pentru scop informativ. Autorul recomandă

Autorul oferă informațiile EXCLUSIV pe baza propriei experiențe avute cu

Purchased by Roxana Hotnog Roxana, roxana.hotnog1@gmail.com #17378

Semnat digital de Dan O.

"Când sufletul mi-a fost prins în cătușă,

Tu, înger pogorât din lumi îndepărtate,

M-ai adunat din propria-mi cenușă

Am renăscut și am mers mai departe."

Versuri de Cristina Florina Râpaș

Purchased by Roxana Hotnog Roxana, roxana.hotnog1@gmail.com #17378

Ileana Vulpescu, Arta conversației

Ramonei, soției mele... Nu ți-am spus

Trebuie să spun că atât volumul I al cărții, cât și volumul II (cel

Dintre aceștia, pentru ajutor, pentru apreciere, dar și pentru

- C. Alexa. - primul om care m-a văzut în realitate. Știu că am învățat

- Lăcrămioarei Dragomir (Maya) -a doua persoană cu care m-am văzut

- Lui Claudiu (știe el cine), pentru implicarea în acest proiect. Povestea

- Georgianei Olteanu, căreia îi mulțumesc pentru încrederea pe care

- Ștefaniei Grecu. Știu că în ultima perioadă nu am prea interacționat,

- Lui Pictor Daniel Turliu, căruia îi mulțumesc pentru recenziile

Din păcate, nu am spațiul necesar aici pentru a-i menționa pe fiecare

Oameni dragi, vă mulțumesc din suflet pentru apreciere, pentru

Recenzii “Cartea lui Dan, un fost anxios”, volumul întâi.......................15

Povestea lui Cezar.........................................................................................23

Ce este anxietatea, de fapt? Când este rea și când este bună?................43

Despre mine, misteriosul Dan, un FOST anxios.......................................47

Povestea mea (mai amplă) sau Cum am aplicat concret tehnica

Nu te lupți singur cu anxietatea................................................................106

Cazul lui Radu.............................................................................................106

Cazul lui Marcel..........................................................................................109

Cazul lui Silviu............................................................................................110

Partea a doua. Situații de viață..................................................................112

Povestea lui Ovidiu și cum a reușit el......................................................112

Povestea lui Robert și cum a reușit el......................................................128

Povestea Mariei și cum a reușit ea...........................................................142

Povestea lui Marian și cum a reușit el.....................................................158

Povestea Irinei și cum a reușit ea.............................................................173

Povestea lui Claudiu și cum a reușit el...................................................189

Raspunsurile lui Dan.................................................................................195

45 de sfaturi scurte din partea lui Dan....................................................202

Anxietatea și depresia pot fi eliminate complet și

Purchased by Roxana Hotnog Roxana, roxana.hotnog1@gmail.com #17378

Anxietatea și verișoara ei, Depresia, se întâlneau din nou, așa cum

Casa avea doar o cameră imensă, cu mobila foarte veche de stejar, și

- Stăm bine, zise la un moment dat Depresia uitându-se lung pe harta

Rânjete batjocoritoare și malefice le brăzdară instantaneu fețele

- Să mă enervezi? Tu pe mine? Tu poți doar să mă întristezi...Ha, ha,

Depresia îi arătă pe hartă o țărișoară din Europa și, în același timp,

- Iar România?! bătu tare în masă Anxietatea. M-am săturat de

Depresia nu-i răspunse și se făcu că nu aude vorbele iuți ale

- Acum, serios, Anxi, ce ne facem cu...știi tu cu cine...N-ajungem bine

Anxietatea se uita la ea și, deși știa la ce se referă, nu o întrerupse

- Trebuia să zacă sedat pe undeva într-un spital acum. Dar să zacă!!! Și

Anxietatea se uită și ea spre sticluțe și continuă, mai puțin agitată de

- Un lucru e sigur acum! Noi trebuie să-l lăsăm în pace pe Dan.

- Da’ am făcut gânduri cu nemiluita, Anxi! Degeaba... Nu sunt bună de

- Bagă tot altele... Că nu funcționează tehnica aia a lui, „HAI”, măi

Anxietatea strigă spre Depresie cu ochii ieșiți din orbite, pielea

-Așa o să fac! Știi care-i norocu’, totuși? Bine că nu se vindecă nimeni

- Așa te vreau, încrezătoare! Hmm, o depresie încrezătoare...ce

- Le iau, le iau, Anxi! Nu mai fi așa de agitată, ce naiba... Pe data

Purchased by Roxana Hotnog Roxana, roxana.hotnog1@gmail.com #17378

Pentru cei care au atacuri de panică și nu numai!