Basmele morții

-analiză pe baza lucrării lui Lazăr Șăineanu-

Lazăr Șăineanu, născut pe data de 23 aprilie 1859 și decedat pe data de 11 mai 1934, a
fost un filolog, lingvist, folclorist și istoric cultural român. Specialist în studii orientale și
romanice, a fost cunoscut pentru contribuția sa la filologia idiș și română, dar și pentru
contribuțiile inovatoare la investigarea și antologizarea folclorului românesc. Principalele sale
inițiative în aceste domenii sunt un corpus mare de basme colectate și Dicționarul universal al
limbilor române (1896), care s-au făcut remarcate ca fiind printre cele mai populare lucrări
științifice românești.
Lazăr Șăineanu își deschide, în secțiunea a III-a a studiului, partea ce se axează pe
poveștile religioase, pe legende. Astfel, în cele ce urmează ne vom axa pe capitolul III al acestei
secțiuni, și anume, Moartea.
Autorul ne introduce încă de la început în ceea ce reprezintă moartea în basme, afirmând
faptul că „Moartea este mai mult o înfățișare burlească decât gravă și tragică”. Cu alte cuvinte, în
basme lipsește acea notă tragică pe care noi, oamenii din viața reală, o afișăm în situațiile în care
cineva drag nouă își pierde viața. De asemenea, o figură comună ce întruchipează moartea în
basme este imaginea unei bătrâne, rareori având „într-însele acea înfățișare lugubră”.
În continuare este prezentată diferența dintre culturi, percepțiile și ilustrațiile diferite ale
morții, Lazăr Șăineanu creând, în studiul său, o contopiere a crezurilor populare în ceea ce
privește acest eveniment nefericit, care, însă, în proza fantastică este catalogat diametral opus.
Pentru început avem o comparație a mitologiei antice cu cea modernă. Se pare că în
Antichitate se credea faptul că moartea era înfățișată ca fiind un „om voinic, bărbos și cu aripi
mari, care răpește și duce în brațe victimele sale”. Aici îl avem dat exemplu pe Thanatos, care,
însă nu era considerat un ucigaș, ci un mesager al divinității. În folclorul modern, se păstrează
această idee, cea de răpire („mirle răposatul ia pe cal pe logodnica sa și amândoi se reped într-o
cavalcadă nebună: morții călăresc repede”).
Credința populară, de asemenea, are un alt reprezentant al morții, Arhanghelul Mihail,
„cel cu sabia în mână”. Prin urmare, se poate afirma faptul că toate aceste personaje mitice,
legendare se învârt în jurul credinței.
Urmează, în analiza lui Lazăr Șăineanu o serie de povestiri creștine, cum ar fi: „Ivan
Turbincă”, scrisă de Creangă; povești sârbo-croate, legende cehe, picarde, italiene ș.a. Toate
acestea, enumerate mai sus sunt, de altfel, variante diverse a unei povestiri de bază: un om de
rând capătă de la Dumnezeu 3 daruri; „cine se va așeza pe scaunul său, să rămână cât timp va
dori; tot așa cu cel ce se va urca în pomul din grădină, și în sfârșit, cine va urca în sac, să nu
poată ieși fără voia sa”.
Capitolul acesta, destinat basmelor morții, se divide în două subcapitole, „Moartea ca
cumătră” și „Călătoria Morții”, ambele păstrând aceeași structură: se pleacă de la o poveste de
bază, care mai apoi este interpretată diferit de fiecare popor în parte, în funcție de cultura și
religia pe care le au.
Studiul lui Lazăr Șăineanu este unul foarte meticulos, realizat cu o atenție pentru detalii
sporită. În urma lecturării, am observat faptul că „moartea” este scris de fiecare dată cu
majusculă, astfel, practic, depășindu-se bariera unei simple stări fizice, ajungând să fie asemenea
unei persoane, căci, așa cum spune autorul, în basme aceasta mereu va fi personificată sub forma
unei ființe umane.
Concluzionez prin a afirma faptul că, din punctul meu de vedere, această analiză a vrut să
ilustreze faptul că, indiferent de condițiile pe care fiecare dintre noi le trăiește, limbă, cultură,
religie sau orice altă formă de distincție, poveștile folclorice pe care le știm, legendele, se vor
asemăna de fiecare dată, căci în ciuda diferențelor aparent uriașe, toți suntem la fel.