1

PE URMELE CAVALERILOR TEMPLIERI

STORY BASED GAME TURISTIC

2
 CUPRINS

Argument..............................................................................................................................................4

Capitolul 1 Pauperes commilitones Christi Templique Solomonici ...................................................5

1.1 Inceputul.......................................................................................................................6

1.2 Ascensiunea..................................................................................................................7

1.3 Declinul.........................................................................................................................8

Capitolul 2 Organizarea Ordinului Templierilor.................................................................................11

2.1 Expansiunea Ordinului................................................................................................13

2.2 Principalele centre ale Templierilor..............................................................................

Capitolul 3 Enigmele legate de Templieri.......................................................................................

3.1 Sfântul Graal

3.2 Comoara Templului lui Solomon

3.3 Blestemul lui Jacques De Molay

Concluzie................................................................................................................................

Bibliografie................................................................................................................................

3
 ARGUMENT

Istoria este stiinta care studiaza evolutia societatii omenesti din trecut pana in prezent.
Obiectul istoriei nu se limiteaza doar la evenimentele politice, cum ar fi de exemplu bataliile sau
faptele conducatorilor. El cuprinde si aspectele economice, sociale si culturale (uneltele,
ocupatiile si organizarea oamenilor, creatiile artistice si credintele religioase, viata de zi cu zi
etc.). Istoria este o relatare, o constructie a unei imagini a trecutului facuta de oameni (istorici)
care incearca sa descrie, sa explice sau sa faca perceptibile timpurile care s-au scurs. Indiferent
de epoci sau de metode si oricare ar fi scopul subiacent al muncii istoricului, istoria este
intotdeauna o contructie umana, inscrisa in epoca in care este scrisa.

Istoria este componenta principala a Turismulaui Cultural. Acesta abordeaza cultura unei
regiuni, in special valorile ei artistice. Turismul Cultural include turismul regiunile urbane in
special orase mari, istorice si obiective culturale (muzee, teatre). Poate include si turismul in
zonele rurale in cazul festivalelor in aer liber, casele memoriale ale unor scriitori sau artisti
celebri, peisaje la care se face trimitere in literatura. In ultimii ani formele de practicare a
turismului cultural s-au diversificat foarte mult, luand forma sejururlior lingvistice, a turismului
gastronomic. Imbogatirea ofertei turismului cultural se realizeaza sub presiunea a doi factori:
cererea publicului, tot mai curios si exigent si atitudinea comunitatilor locale care doresc sa
obtina beneficii de pe urma activitatilor culturale pe care le finanteaza.

O alta tema a turismului cultural este religia. Aceasta este, la nivel de discurs, expresia a
unei increderi in existenta unei realitati absolute (Sacrul , Supremul , Dumnezeul) de care omul
ar depind. Aceasta incredere este credinta religioasa. Ea permite omului sa se orienteze in
labirintul marilor intrebari ale vietii si da omului un sens existentei sale care depaseste viata sa
biologica.

Istoria si implicit religia, sunt pline de mister si engime. Printre cele mai mari si
cunoscute se afla misterele legate de Ordinul Templierilor: Sfantul Graal, Comoara Templului
lui Solomon.

Am ales aceasta tema deoarece cred ca Templierii au fost o societate foarte importanta
din punct de vedere economico-social care a avut un rol important in Evul Mediu, ajungand sa
functioneze ca o adevarata corporatie multinationala moderna, cu filiale in numeroase tari.
4
 Capitolul I
Pauperes commilitones Christi Templique Solomonici

Sarmanii soldati ai lui Hristos si ai lui Templului lui Solomon (latina Pauperes
commilitones Christi Templique Solomonici), cunoscuti mai ales sub numele de templieri sau
Ordinul Templului (franceza Ordres du Temple sau Templiers). Au fost unul dintre cele mai
cunoscute ordine calugaresti militare (catolice) crestine. A luat nastere la initiativa francezului
Hugo de Payens in anul 1119 in Ierusalim , ca o organizatie militar-calugareasca cu scopul
declarat de a apara pe pelerinii crestini in drumul spre Tara Sfanta.

Recunoscut oficial de biserica in 1129, Ordinul a crescut repede ca numar de membri si

putere. Cavalerii templieri puteau fi recunoscuti dupa hainele albe cu o cruce rosie, distinctiva, si
erau si printre cei mai bine echipati, antrenati si disciplinati razboinici din perioada cruciadelor.
Membrii ordinului care nu erau razboinici au creat o puternica infrastructura economica in
intreaga crestinatate, introducand pentru prima oara proceduri financiare care au reprezentat
inceputul sistemului bancar si au construit numeroase fortificatii in Europa si Tara Sfanta.

Dupa anul 1300 A.D cand Locurile Sfinte au fost cucerite de armatele lui Saladin,
Ordinul Cavalerilor templieri si-a pierdut scopul pentru care a fost creat. Astfel, au fost mai
multe tentative ale papalitatii de a integra cavalerii templieri in Ordinul ospitalier, actiune
refuzata de templieri. In aceste conditii, disparitia ordinului, devenit foarte bogat si periculos
pentru toti regii crestini, era foarte previzibila.

Astfel regele Filip al IV-lea al Frantei, puternic indatorat ordinului a inceput sa faca
presiuni asupra papei Clement al V-lea. Vineri, 13 octombrie 1307, regele Filip a arestat
majoritatea membrilor Ordinului, inclusiv Marele Maestru Jacques de Molay, si , dupa ce le-a
obtinut marturisirile prin tortura, i-a ars pe rug. In 1312, papa Clement, sub presiune din partea
regelui Filip, a dizolvat cu forta intregul ordin. Disparitia brusca a unei parti importante din
societatea europeana a acelor timpuri a dat nastere la speculatii si legende, care trezesc si astazi
interes.

Membrii ordinului cavalerilor templieri si-au indeplinit cu vitejie toate misiunile timp de
doua secole, participand la cele noua cruciade crestine, si la toate bataliile semnificative

5
impotriva cuceritorilor musulmani in Orientul Apropiat, in Peninsula Iberica , pe uscat si pe
mare.

1.1 Începutul

Templierii apar imediat dupa prima Cruciada. In 1119, un nobil francez din regiunea
Champagne Hugo de Payens, împreună 8 cavaleri aleși dintre rudele sale, a creat Ordinul
Cavalerilor Templieri. Misiunea lor declarată era de a proteja pelerinii din Țara Sfântă. Cu
acordul regelui Baldwin al II-lea al Jerusalimului, și-au înființat sediul pe Muntele Templului,
unde este acum Moscheea Al Aqsa. Muntele Templului este sacru pentru Evrei, Creștini și
pentru Musulmani, deoarece este o locație importantă în istorie. Se crede că aici ar fi ruinele
din Templul lui Solomon, unde s-ar fi ascuns inițial Sfântul Graal. Este o locație importantă și
pentru musulmani. Se spune că aici este piatra de pe care s-a ridicat la cer Mohamed, iar în
secolul al VII-lea, Califul Abd al Malik a construit o importantă moschee, Domul din Piatră.
Cruciații au transformat-o în catedrală, numind-o Templum Domini, și astfel și-au luat numele
de Templieri. Catedrala a devenit un model pentru catedralele Templierilor, precum Catedrala
templului din Londra.

Pentru a supravieţui, frăţia se baza pe donaţii pe care le solicitau în mare parte din vestul
Europei. În 1120, ordinului i-au fost oferite reguli quasi-monastice după care să trăiască,
realizate de stareţul Bernard de Clairvaux. În 1130, i-a scutit de plata taxelor şi le-a oferit oficial
uniforme albe sau negre pe care era pictată o cruce. Din 1140 misiunile templierilor au început
să se extindă, în paralel, cu Ospitalierii care ofereau îngrijiri medicale. Templierii au asistat la
diferite raiduri din oraşele musulmane, precum Damascul.

Nu se știu foarte multe despre activitatea ordinului din primi 9 ani. Dar în 1128 ei au
devenit foarte cunoscuți în Europa. Au început o campanie de strângere de fonduri, prin care
solicitau bani, pământuri sau chiar pe fiii nobililor, pentru a se alătura ordinului. Eforturile lor au
fost susținute de un personaj proeminent din partea bisericii Bernard din Clairvaux (mai târziu a
fost sanctificat), el fiind nepotul unuia din cei 9 templieri care au format inițial Ordinul. În
același an a avut loc Conciliul de la Troyes, în urma căruia Ordinul a primit recunoașterea
oficială. In 1130 Regele Aragonului din Spania a lăsat prin testament mari întinderi de pământ.
Donațiile au devenit o practica folosită de toți noii membri.

6
 In 1139, Papa Inocențiu al II-lea a dat un ordin prin care Cavalerii Templieri deveneau și
mai puternici. Acest ordin permitea Cavalerilor Templieri să treacă liber granițele, să fie excluși
de la plata taxelor, iar singura autoritate recunoscută rămânea doar Papa. Aceasta era o
confirmare a puterii lor, care se pare ca a fost susținută de patronul Ordinului, Bernard de
Clairvaux, pentru că l-a ajutat pe Papa Innocentiu să conducă biserica Catolică.

1.2 Ascensiunea

După ce Ierusalimul a fost cucerit în iulie 1099 ca urmare a primei cruciade, mulți
pelerini europeni s-au îndreptat spre locurile numite de ei Țara Sfântă. Totuși, deși orașul era
relativ sub control, restul statelor cruciate nu erau. Bandiții erau prezenți în număr mare, și mulți
pelerini erau măcelăriți, uneori cu sutele, pe drumul de la Jaffa, situat pe coastă, în Țara Sfântă.

În jurul anului 1119, cavalerul francez Hugues de Payens și ruda sa Godfrey de Saint-
Omer, veterani ai primei cruciade, propun crearea unui ordin monastic (călugăresc) pentru
protecția acestor pelerini. Regele Balduin al II-lea al Ierusalimului a acceptat această cerere,
oferindu-le drept cartier general Muntele Templului, în moscheea Al Aqsa care fusese capturată.
Muntele templului avea un aer mistic, deoarece se credea că se află deasupra ruinelor Templului
lui Solomon
Cruciații numeau prin urmare Moscheea Al Aqsa
Templul lui Solomon, și de aici ordinul și-a tras numele
de Sărmanii soldați ai lui Hristos și ai Templului lui
Solomon, sau cavalerii "templieri". Cu puține resurse
financiare la dispoziție, ordinul de aproximativ nouă
cavaleri se baza pe donații pentru a supraviețui. Emblema
lor era reprezentată de doi cavaleri ce călăreau același
cal, simbol al sărăciei. Sărăcia templierilor nu a durat
multă vreme. Ordinul avea un sprijin important în
persoana lui Bernard de Clairvaux, un cleric de frunte, și
nepot al unuia dintre cavalerii fondatori.

El a vorbit și scris cu convingere în numele lor, și în 1129, la Conciliul din Troyes, Ordinul a fost
oficial recunoscut de Biserică. O dată cu acest act formal, templierii au devenit o destinație
preferată a donațiilor din Europa, primind bani, pământuri și fii de nobili de la familii dornice să
sprijine lupta (considerată creștină) din Țara Sfântă. Un alt beneficiu l-au primit în 1139,

7
când bula papală a papei Inocențiu al III-lea Omne Datum Optimum i-a scutit pe templieri de la
supunerea la legile locale. Acest lucru însemna că templierii puteau traversa liber orice granițe
(în Europa de vest), nu trebuiau să plătească taxe, și nu răspundeau decât în fața papei.

Cu o misiune clară și cu resurse abundente la dispoziție, Ordinul a crescut repede.

Templierii erau adesea forța de avangardă în bătălii cheie ale Cruciaților, când cavalerii în
armură atacau frontal, într-un dispozitiv în formă de vârf de lance, în încercarea de a sparge
liniile adversarilor. Una dintre cele mai mari victorii a fost la Bătălia de la Montgisard, din 1177,
când o armată creștină din care făceau parte și circa 500 de templieri a reușit să învingă o
armată a lui Saladin de peste 26.000 de soldați.

Deși misiunea principală a Ordinului era militară, doar un număr mic de membri se afla
efectiv pe frontul de luptă. Restul aveau un rol de sprijin (un fel de spate al frontului, "templier")
, atât pentru ajutorul individual al cavalerilor, cât și pentru a asigura buna funcționare a
infrastructurii financiare. Templierii, deși făcuseră un jurământ de sărăcie, în realitate în timp
au ajuns să controleze bogății ce depășeau cu mult donațiile directe pentru cauza lor. Unii nobili
participanți la cruciade își depuneau averea în mâinile templierilor, pentru perioada cât erau
plecați.

Pe baza acestui amestec de donații și de afaceri, templierii au stabilit o rețea financiară în

întreaga creștinătate. Dețineau suprafețe întinse atât în Europa cât și în Orientul Mijlociu;
cumpărau și foloseau ferme și podgorii; construiau biserici și castele; erau implicați în
manufactură, importuri și exporturi; aveau propria lor flotă navală, și, pentru un timp, dețineau
întreaga insulă Cipru. Templierii au fost numiți uneori ca prima corporație multinațională.

1.2 Declinul

La jumătatea secolului al XII-lea, cruciadele începuseră să-și piardă puterea, deoarece

nu întotdeauna își atingeau scopul reclamat. Lumea musulmană era mai unită sub lideri eficienți
precum Saladin, iar facțiunile creștine erau măcinate de lupte interne. Templierii s-au aflat
uneori în conflict cu celelalte două mari ordine creștine, cavalerii ospitalieri și cavalerii
teutoni (germanici), iar deceniile de lupte pentru domeniile feudale au slăbit pozițiile creștine.
După mai multe înfrângeri dezastruoase, incluzând bătălia decisivă de la Hattin, Ierusalimul a
fost pierdut în fața lui Saladin în 1187. Cruciații au ocupat din nou orașul în abia în 1229 (fără

8
ajutor de la templieri), dar numai pentru scurt timp. În 1244, musulmanii au reocupat orașul, care
nu a mai fost controlat vreodată de creștini până în 1917, când britanicii l-au luat de la otomani.

Templierii au fost obligați să își mute cartierul general în alte orașe din nord, cum ar fi
portul Acra, pe care l-au deținut secolul următor. A fost însă până la urmă pierdut în 1291,
urmat de ultimele lor fortărețe de pe continent, Tortosa (în Siria de astăzi) și Atlit. S-au stabilit
în continuare în Limassol, Cipru, păstrând o garnizoană pe mica insulă Arwad, lângă coastă, în
apropiere de Tortosa. S-au încercat acțiuni militare coordonate cu mongolii, printr-o nouă forță
de invazie de pe Arwad. În 1302, totuși, ei au pierdut și acea insulă, ultimul loc din Țara Sfântă
aflat în mâinile lor.

Misiunea militară a ordinului nemaifiind la fel de importantă, sprijinul acordat

organizației s-a risipit. Situația era totuși mai complicată, căci după mai mult de două sute de
ani de existență, templierii deveniseră o parte a vieții social-economice zilnice în Europa. Avea
de asemenea o armată cu care putea străbate liber toate granițele, însă nu mai avea un câmp de
luptă clar, adică un adversar acceptabil și pentru restul societății. Această situație a mărit
tensiunile cu o parte a nobilimii europene, în contextul în care templierii se arătau interesați în
fondarea unui propriu stat monastic (călugăresc), după cum făcuseră cavalerii teutoni
(germanici) în Prusia după 1226.

În 1305, noul papă, Clement al V-lea, aflat în Franța, a trimis scrisori Marelui Maestru
templier Jacques de Molay și celui ospitalier Fulk de Villaret pentru a discuta posibilitatea
fuziunii celor două ordine. Niciunul nu agrea ideea, dar papa a insistat și i-a invitat pe amândoi
în Franța pentru a discuta situația. Jacques De Molay a sosit primul la începutul lui 1307, dar de
Villaret a întârziat câteva luni. În timp ce așteptau, De Molay și Clement au discutat acuzațiile
aduse cu doi ani înainte de un templier exclus (din ordin). Aceste acuzații erau în general
considerate false, dar Clement i-a trimis regelui Filip al IV-lea al Franței o cerere scrisă pentru
ajutor în investigație. Regele era deja îndatorat templierilor după războiul său cu englezii, și a
decis să folosească zvonurile existente în propriul său scop. A început să pună presiune pe
Biserică să acționeze împotriva ordinului, pentru a se elibera de datorii.

În data de vineri, 13 octombrie, 1307 (o dată legată greșit de originea superstiției zilei
de vineri 13), Filip a ordonat ca Molay și alți templieri francezi să fie arestați simultan. Ei au fost

9
acuzați de numeroase erezii, și torturați pentru obținerea de mărturisiri de blasfemie.
Mărturisirile, deși obținute sub presiune, au provocat un scandal la Paris. După alte insistențe
din partea lui Filip, papa Clement a emis bula Pastoralis Praeeminentiae la 22 noiembrie, 1307,
care cerea tuturor monarhilor creștini din Europa să-i aresteze pe templieri și să le confiște
averile.

Papa Clement a cerut audieri papale pentru a determina vinovăția sau nevinovăția
templierilor, și, o dată eliberați de tortura inchizitorilor, mulți și-au retras mărturisirile. Unii
aveau suficientă experiență legală pentru a se apăra în procese, dar în 1310, Filip le-a blocat
tactica, folosind mărturiile forțate precedente ca justificare pentru arderea pe rug a zeci de
templieri la Paris. Cum Filip amenința cu acțiuni militare dacă papa nu îi respecta dorințele,
Clement a acceptat în cele din urmă dizolvarea ordinului, invocând scandalul public provocat de
mărturisiri. La Conciliul de la Vienne din 1312, a emis o serie de bule papale, între care Vox in
excelso, care dizolva oficial Ordinul, și Ad providam, care oferea cea mai mare parte a
posesiunilor templierilor ospitalierilor. Cât despre conducătorii Ordinului, Marele
Maestru Jacques de Molay, care mărturisise sub tortură, și-a retras declarația. Asociatul
său, Geoffrey de Charney, preceptor al Normandiei, i-a urmat exemplul, și a insistat pe
nevinovăția sa. Ambii au fost declarați vinovați de a fi redevenit eretici, și au fost condamnați să
ardă pe rug la Paris, pe 18 martie, 1314. Se spune că de Molay a rămas sfidător până la sfârșit,
cerând să fie legat astfel încât să fie cu fața la catedrala Notre Dame, și să își țină mâinile
împreunate.

Odată cu dispariția conducătorilor Ordinului, restul templierilor din Europa au fost fie
arestați și judecați (nefiind aproape în totalitate condamnați), absorbiți în alte ordine militare,
precum Cavalerii ospitalieri sau Ordinul de Calatrava, sau lăsați să se retragă și să trăiască în
continuare în pace. E posibil ca unii să fi fugit în teritorii ce nu erau sub controlul papei,
precum Scoția excomunicată. Acolo, au luptat pentru regele Robert Bruce (la acea vreme
excomunicat și el). Templierii au avut o influență importantă asupra istoriei Scoției, inclusiv în
încercările de restaurare a dinastiei Stuart în Regatul Unit. Organizația templieră
din Portugalia doar și-a schimbat numele, din Ordinul Templului în Ordinul lui Cristos.

10
 Capitolul II
Organizarea Ordinului Templierilor

Templierii erau organizați drept un ordin monahal, similar cu Ordinul cistercian al

lui Bernard de Clairvaux, care era considerat drept prima organizație internațională eficace
din Europa. Structura organizațională avea un puternic lanț al autorității. Fiecare țară cu o
prezență notabilă a templierilor (Franța, Anglia, Aragon, Portugalia, Poitou, Apulia, Regatul
Ierusalimului, Comitatul de Tripoli, Principatul de Antiohia, Anjou și Ungaria) avea un Maestru
al Ordinului Templierilor în acea regiune. Toți aceștia răspundeau în fața Marelui
Maestru (întotdeauna un cavaler francez), numit pe viață, care supraveghea atât eforturile
militare ale Ordinului din est, cât și proprietățile financiare din vest. Nu se cunoaște un număr
precis, însă se estimează că, în perioada de glorie a Ordinului, existau între 15000 și 20000 de
templieri, dintre care doar o zecime erau cavaleri adevărați.

Bernard de Clairvaux și fondatorul Hugues de Payens au fost cei care au redactat codul
specific de comportament al Ordinului Templierilor, cunoscut istoricilor moderni sub numele
de Norma Latină. Cele 72 de clauze ale sale defineau comportamentul ideal al cavalerilor, cum
ar fi tipurile de robe pe care trebuiau să le poarte sau câți cai puteau avea. Cavalerii trebuiau să
ia masa în liniște, să nu mănânce carne mai mult de trei ori pe săptămână și nu aveau voie să
aibă contact fizic cu nicio femeie, nici măcar cu membrii propriei familii. Unui Maestru al
Ordinului îi erau atribuiți "4 cai, unui frate capelan sau unui preot 3 cai, unui frate sergent 2 cai și
unui gentleman valet, pentru a-și căra scutul și lancea, un cal".

Rândurile templierilor erau împărțite în trei categorii: cavalerii aristocrați, sergenții

proveniți din oameni de rând și clericii. Cavalerii trebuiau să fie de origine aristocratică și să
poarte mantii albe. Erau echipați drept cavalerie grea, cu trei sau patru cai și cu unul sau doi paji.
Pajii, în general, nu erau membri ai Ordinului, ci erau străini angajați pentru o anumită perioadă
de timp. Din categoria poziționată sub cavaleri ca importanță făceau parte sergenții, aleși din
rândurile populației obișnuite. Erau ori echipați drept cavalerie ușoară cu un singur cal, ori
serveau în alte moduri, cum ar fi administrarea proprietății Ordinului, treburi domestice sau
comerț. Capelanii, constituind a treia clasă a templierilor, erau preoți consacrați ce aveau grijă
de nevoile spirituale ale templierilor.

11
 Cavalerii purtau robe albe cu o cruce roșie și o manta albă; sergenții purtau o tunică
neagră cu o cruce roșie în față și în spate și o manta neagră sau maro. Mantaua albă a fost
atribuită templierilor la Conciliul de la Troyes în 1129, iar crucea a fost adăugată robelor cel
mai probabil la începutul celei de-a doua cruciade, când Papa Eugen al III-lea, regele Ludovic al
VII-lea al Franței și multe alte personalități au luat parte la o întâlnire a templierilor francezi, la
sediul lor de lângă Paris. Potrivit Normei lor, cavalerii trebuiau să poarte mantaua albă
întotdeauna, fiindu-le interzis chiar și să bea sau să mănânce dacă nu o purtau.

Inițierea, cunoscută sub numele de Recepție (receptio), în cadrul Ordinului era un

profund angajament și implica o ceremonie solemnă. Necunoscuții erau descurajați a participa la
ceremonie, ceea ce a trezit suspiciuni în rândurile inchizitorilor medievali în timpul proceselor
ulterioare.

Noii membri trebuiau să semneze de bună voie predarea întregii averi și proprietăți
Ordinului și să facă jurăminte de sărăcie, castitate, pietate și obediență. Majoritatea fraților se
alăturau pe viață, deși unora le era permis să se alăture și pe o anumită perioadă de timp.
Uneori, unui om însurat îi era permis să se alăture dacă avea permisiunea soției, însă nu avea
voie să poarte mantaua albă.

Crucea roșie pe care templierii o purtau pe robe era un simbol al martiriului, căci a muri
în luptă era considerat o mare onoare, care asigura un loc în rai. Era o lege de căpătâi care
sublinia faptul că războinicii Ordinului nu ar trebui să se predea niciodată, decât dacă steagul
templierilor ar fi căzut, însă și atunci să fie primii care încercau să se regrupeze cu un alt ordin
creștin, cum ar fi cel al Ospitalierilor. Numai după ce toate steagurile ar fi căzut le era permis să
părăsească câmpul de bătălie. Acest principiu necompromițător, precum și reputația lor pentru
curaj, pregătirea lor excelentă și armamentul greu, au făcut din templieri una dintre forțele de
luptă cele mai de temut din timpurile medievale.

Marii maeștri
Începând cu fondatorul Hugues de Payens, din 1118-1119 cel mai mare grad în cadrul
Ordinului a fost cel de Mare Maestru, o poziție câștigată pe viață, deși luând în considerare
natura militară a Ordinului, aceasta putea fi o perioadă foarte scurtă. Numai doi Mari Maeștri au
murit în timpul mandatului, iar câțiva au murit în timpul campaniilor militare. De exemplu, în

12
timpul Asediului Ascalonului din 1153, Marele Maestru Bernard de Tremelay a condus un grup
de 40 de templieri printr-o spărtură în zidurile orașului. Atunci când restul armatei cruciate nu i-a
urmat, templierii, inclusiv Marele lor Maestru, au fost încercuiți și decapitați. Marele
Maestru Gérard de Ridefort a fost decapitat de către Saladin în 1189, în timpul Asediului Acrei.

Marele Maestru supraveghea toate operațiunile Ordinului, atât cele militare din Țara
Sfântă și Europa de Est, cât și afacerile financiare din Europa Occidentală. Unii Mari Maeștri au
fost și comandanți militari, deși acest lucru nu era întotdeauna înțelept: câteva defecte în strategia
de luptă a lui de Ridefort au contribuit la devastatoarea înfrângere de la Bătălia de la Hattin.
Ultimul Mare Maestru a fost Jacques de Molay, ars pe rug la Paris în 1314, din ordinul
regelui Filip al IV-lea al Franței.

2.1 Expansiunea Ordinului

Datorită misiunii militare și resurselor financiare extensive, Cavalerii templieri au inițiat

un mare număr de proiecte și construcții de-a lungul Europei și Țării Sfinte. Multe dintre aceste
structuri încă stau în picioare. De asemenea, multe conțin numele de "Templu", datorită asocierii
timp de secole cu templierii. De exemplu, unele din posesiunile templierilor din Londra au fost
mai târziu închiriate avocaților, ceea ce a condus la numele porții Bariera Templului sau stației

13
de metrou "Templu". Două dintre cele patru barouri, care îi pot consacra pe membri drept
avocați, sunt Templul Interior și Templul Mijlociu.
Elemente arhitecturale distinctive ale clădirilor templierilor includ folosirea imaginii a
"doi cavaleri pe un singur cal", reprezentând sărăcia cavalerilor și clădiri rotunde, menite a se
asemăna cu Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim.

14