Ordinul Templierilor

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol se referă la Ordinul Templierilor. Pentru alte sensuri, vedeți Ordinul Templului
(dezambiguizare).

Sărmanii soldați ai lui Hristos și ai Templului lui Solomon (latină Pauperes commilitones Christi Templique
Solomonici), cunoscuți mai ales sub numele de templieri sau Ordinul Templului (franceză Ordres du Temple
sau Templiers), Au fost unul dintre cele mai cunoscute ordine călugărești militare (catolice) creștine.[1] A luat
naștere la inițiativa francezului Hugo de Payens în anul 1119 în Ierusalim, ca o organizație militar-
călugărească, cu scopul declarat de a apăra pe peregrinii (călători) creștini în Țara Sfântă.

Recunoscut oficial de Biserica catolică, prin acceptarea de către papa Inocențiu al II-lea în 1139 a formei lui de
organizare, Ordinul a crescut repede ca număr de membri și putere. Ordinul (Organizația) cuprindea călugări
militari războinici, călugări capelani și călugări de serviciu (slujitori). Cavalerii templieri puteau fi recunoscuți
la îmbrăcăminte, după o mantie albă cu o cruce roșie, distinctivă, și erau printre cei mai bine echipați, antrenați
și disciplinați războinici din perioada cruciadelor.[2] Membrii Ordinului care nu erau războinici au creat o
puternică infrastructură economică în întreaga creștinătate, introducând pentru prima oară proceduri financiare
care au reprezentat începutul sistemului bancar,[3] și au construit numeroase fortificații în Europa și Țara
Sfântă.

Succesul templierilor era strâns legat de succesul cruciadelor, ei fiind sprijiniți de biserica catolică. Când Țara
Sfântă a fost pierdută, iar călugării militari templieri au suferit înfrângeri zdrobitoare, sprijinul pentru existența
ordinului s-a stins. Zvonurile despre ceremoniile inițiatice secrete ale lor au creat neîncredere, iar regele Filip al
IV-lea al Franței, puternic îndatorat ordinului, a început să facă presiuni asupra papei Clement al V-lea. Vineri,
13 octombrie 1307, regele Filip a arestat majoritatea membrilor Ordinului, inclusiv pe Marele Maestru Jacques
de Molay, și, după ce le-a obținut mărturisirile prin tortură, i-a ars pe rug.[4] În 1312, papa Clement, sub
presiune din partea regelui Filip, a dizolvat cu forța întregul ordin. Dispariția bruscă a unei componente
importante din societatea europeană a acelor timpuri a dat naștere la speculații și legende, care trezesc și astăzi
interes.

Cuprins
Istorie
Începutul
Ascensiunea
Declinul
Arestările și dizolvarea
Organizare
Marii maeștri
Moștenire
Organizații moderne ale templierilor
Legende și relicve
 Note Ordinul Templierilor
Bibliografie
Lectură suplimentară
Legături externe

Istorie

Blazon
Începutul
Pauperes Commilitones
Nume oficial Christi Templique
Solomonici
Nume popular Templierii
Hugues de Payens, Țara
Fondator
Sfântă
Data înființării cca. 1119
Apartenența Biserica Catolică
Moscheea Al Aqsa Patron Sf. Bernard de Clairvaux
Muntele Templului,
Templierii apar imediat după prima Cruciadă. În 1119, un Sediu
Ierusalim
nobil Francez din regiunea Champagne, Hugues de Payens,
Statut canonic Ordin de tip militar
împreună 8 cavaleri aleși dintre rudele sale, a creat Ordinul
Cavalerilor Templieri. Misiunea lor declarată era de a proteja Desființat prin bula papală
pelerinii din Țara Sfântă. Cu acordul regelui Baldwin al II- Statut actual Vox in excelso în 3 aprilie
lea al Jerusalimului, și-au înființat sediul pe Muntele 1312
Templului, unde este acum Moscheea Al Aqsa. Manta albă cu o cruce
Vestimentație
roșie
Muntele Templului este sacru pentru Evrei, Creștini și 15.000-20.000 de membri
pentru Musulmani, deoarece este o locație importantă în Total membri la apogeu, 10% dintre ei
istorie. Se crede că aici ar fi ruinele din Templul lui fiind cavaleri
Solomon, unde s-ar fi ascuns inițial Sfântul Graal. Este o Cruciadele, incluzând:
locație importantă și pentru musulmani. Se spune că aici este Bătălia de la Montgisard
piatra de pe care s-a ridicat la cer Mohamed, iar în secolul al (1177),
VII-lea, Califul Abd al Malik a construit o importantă Bătălia de la Hattin
moschee, Domul din Piatră. Cruciații au transformat-o în Bătălii/Războaie (1187),
catedrală, numind-o Templum Domini, și astfel și-au luat Bătălia de la Arsuf (1191),
numele de Templieri. Catedrala a devenit un model pentru Asediul Acrei (1189-1191)
Asediul Acrei (1291)
catedralele Templierilor, precum Catedrala templului din
Reconquista
Londra.

Nu se știu foarte multe despre activitatea ordinului din primi Ordine religioase
9 ani. Dar în 1128 ei au devenit foarte cunoscuți în Europa.
Au început o campanie de strângere de fonduri, prin care
solicitau bani, pământuri sau chiar pe fiii nobililor, pentru a se alătura ordinului. Eforturile lor au fost susținute
de un personaj proeminent din partea bisericii Bernard din Clairvaux (mai târziu a fost sanctificat), el fiind
nepotul unuia din cei 9 templieri care au format inițial Ordinul. În același an a avut loc Conciliul de la Troyes,
în urma căruia Ordinul a primit recunoașterea oficială. In 1130 Regele Aragonului din Spania a lăsat prin
testament mari întinderi de pământ. Donațiile au devenit o practica folosită de toți noii membri.
In 1139, Papa Inocențiu al II-lea a dat un ordin prin care Cavalerii
Templieri deveneau și mai puternici. Acest ordin permitea Cavalerilor
Templieri să treacă liber granițele, să fie excluși de la plata taxelor, iar
singura autoritate recunoscută rămânea doar Papa. Aceasta era o
confirmare a puterii lor, care se pare ca a fost susținută de patronul
Ordinului, Bernard de Clairvaux, pentru că l-a ajutat pe Papa
Innocentiu să conducă biserica Catolică.

Ascensiunea
Domul Pietrei
După ce Ierusalimul a fost cucerit în iulie 1099 ca urmare a primei
cruciade, mulți pelerini europeni s-au îndreptat spre locurile numite de ei Țara
Sfântă. Totuși, deși orașul era relativ sub control, restul statelor cruciate nu erau.
Bandiții erau prezenți în număr mare, și mulți pelerini erau măcelăriți, uneori cu
sutele, pe drumul de la Jaffa, situat pe coastă, în Țara Sfântă.[5]

În jurul anului 1119, cavalerul francez Hugues de Payens și ruda sa Godfrey de

Saint-Omer, veterani ai primei cruciade, propun crearea unui ordin monastic
(călugăresc) pentru protecția acestor pelerini.[6] Regele Balduin al II-lea al
Ierusalimului a acceptat această cerere, oferindu-le drept cartier general Muntele
Templului, în moscheea Al Aqsa care fusese capturată. Muntele templului avea
un aer mistic, deoarece se credea că se află deasupra ruinelor Templului lui Saint Bernard de
Solomon.[2][7] Cruciații numeau prin urmare Moscheea Al Aqsa Templul lui Clairvaux, patronul
Solomon, și de aici ordinul și-a tras numele de Sărmanii soldați ai lui Cristos și Ordinului
ai Templului lui Solomon, sau cavalerii "templieri". Cu puține resurse
financiare la dispoziție, ordinul de aproximativ nouă cavaleri se baza
pe donații pentru a supraviețui. Emblema lor era reprezentată de doi
cavaleri ce călăreau același cal, simbol al sărăciei.

Sărăcia templierilor nu a durat multă vreme. Ordinul avea un sprijin

important în persoana lui Bernard de Clairvaux, un cleric de frunte, și
nepot al unuia dintre cavalerii fondatori. El a vorbit și scris cu
Primul cartier general al templierilor,
convingere în numele lor, și în 1129, la Conciliul din Troyes, Ordinul Moscheea Al Aqsa, de pe Muntele
a fost oficial recunoscut de Biserică. O dată cu acest act formal, Templului din Ierusalim. Cruciații o
templierii au devenit o destinație preferată a donațiilor din Europa, numeau Templul lui Solomon,
primind bani, pământuri și fii de nobili de la familii dornice să sprijine deoarece se afla pe ruinele templului
lupta (considerată creștină) din Țara Sfântă. Un alt beneficiu l-au inițial, și de aici cavalerii și-au luat
primit în 1139, când bula papală a papei Inocențiu al III-lea Omne numele de templieri.
Datum Optimum i-a scutit pe templieri de la supunerea la legile
locale. Acest lucru însemna că templierii puteau traversa liber orice
granițe (în Europa de vest), nu trebuiau să plătească taxe, și nu răspundeau decât în fața papei.[8]

Cu o misiune clară și cu resurse abundente la dispoziție, Ordinul a crescut repede. Templierii erau adesea forța
de avangardă în bătălii cheie ale Cruciaților, când cavalerii în armură atacau frontal, într-un dispozitiv în formă
de vârf de lance, în încercarea de a sparge liniile adversarilor. Una dintre cele mai mari victorii a fost la Bătălia
de la Montgisard, din 1177, când o armată creștină din care făceau parte și circa 500 de templieri a reușit să
învingă o armată a lui Saladin de peste 26.000 de soldați.[9]

Deși misiunea principală a Ordinului era militară, doar un număr mic de membri se afla efectiv pe frontul de
luptă. Restul aveau un rol de sprijin (un fel de spate al frontului, "templier") , atât pentru ajutorul individual al
cavalerilor, cât și pentru a asigura buna funcționare a infrastructurii financiare. Templierii, deși făcuseră un
jurământ de sărăcie, în realitate în timp au ajuns să controleze bogății ce depășeau cu mult donațiile directe
pentru cauza lor. Unii nobili participanți la cruciade își depuneau averea în mâinile templierilor, pentru perioada
cât erau plecați. Acumularea de bogății în acest mod în Europa și Țara Sfântă a dus la apariția primelor scrisori
de credit, pentru pelerinii ce călătoreau în Țara Sfântă. La plecare, ei își depuneau averea unui cavaler din
regiunea respectivă, de la care primeau un document încifrat, indicând valoarea sumei deținute, pe care îl
foloseau la sosirea în Țara Sfântă pentru recuperarea fondurilor; acest sistem a îmbunătățit atât siguranța
pelerinilor, care nu mai erau vizați de hoți, dar a și sporit nemeritat averea templierilor.[2][10]

Pe baza acestui amestec de donații și de afaceri, templierii au stabilit o rețea financiară în întreaga creștinătate.
Dețineau suprafețe întinse atât în Europa cât și în Orientul Mijlociu; cumpărau și foloseau ferme și podgorii;
construiau biserici și castele; erau implicați în manufactură, importuri și exporturi; aveau propria lor flotă
navală, și, pentru un timp, dețineau întreaga insulă Cipru. Templierii au fost numiți uneori ca prima corporație
multinațională.[9]

Declinul

La jumătatea secolului al XII-lea, cruciadele începuseră să-și piardă

puterea, deoarece nu întotdeauna își atingeau scopul reclamat. Lumea
musulmană era mai unită sub lideri eficienți precum Saladin, iar
facțiunile creștine erau măcinate de lupte interne. Templierii s-au aflat
uneori în conflict cu celelalte două mari ordine creștine, cavalerii
ospitalieri și cavalerii teutoni (germanici), iar deceniile de lupte pentru
domeniile feudale au slăbit pozițiile creștine. După mai multe
înfrângeri dezastruoase, incluzând bătălia decisivă de la Hattin,
Ierusalimul a fost pierdut în fața lui Saladin în 1187. Cruciații au
ocupat din nou orașul în abia în 1229 (fără ajutor de la templieri), dar
numai pentru scurt timp. În 1244, musulmanii au reocupat orașul, care Bătălia de la Hattin, din 1187,
nu a mai fost controlat vreodată de creștini până în 1917, când înfrângere decisivă pentru soarta
britanicii l-au luat de la otomani.[11] cruciadelor

Templierii au fost obligați să își mute cartierul general în alte orașe din
nord, cum ar fi portul Acra, pe care l-au deținut secolul următor. A fost însă până la urmă pierdut în 1291,
urmat de ultimele lor fortărețe de pe continent, Tortosa (în Siria de astăzi) și Atlit. S-au stabilit în continuare în
Limassol, Cipru,[12] păstrând o garnizoană pe mica insulă Arwad, lângă coastă, în apropiere de Tortosa. S-au
încercat acțiuni militare coordonate cu mongolii,[13] printr-o nouă forță de invazie de pe Arwad. În 1302,
totuși, ei au pierdut și acea insulă, ultimul loc din Țara Sfântă aflat în mâinile lor.[9]

Misiunea militară a ordinului nemaifiind la fel de importantă, sprijinul

acordat organizației s-a risipit. Situația era totuși mai complicată, căci
după mai mult de două sute de ani de existență, templierii deveniseră
o parte a vieții social-economice zilnice în Europa. Organizația era
prezentă pe scară largă la nivel local, cu mii de sedii în toată Europa.
Templierii administrau multe întreprinderi, și mulți europeni intrau
zilnic în contact cu ei, de exemplu lucrând la o fermă sau podgorie, ori
folosind Ordinul ca pe o bancă în care să își depoziteze averea
personală. Ordinul, însă, rămânea în continuare independent de
Clădire templieră la Saint Martin des
stăpânirea locală (deci era "neimpozabil"), practic fiind un "stat în
Champs, Franța
stat". Avea de asemenea o armată cu care putea străbate liber toate
granițele, însă nu mai avea un câmp de luptă clar, adică un adversar
acceptabil și pentru restul societății. Această situație a mărit tensiunile cu o parte a nobilimii europene, în
contextul în care templierii se arătau interesați în fondarea unui propriu stat monastic (călugăresc), după cum
făcuseră cavalerii teutoni (germanici) în Prusia după 1226.[10]
Arestările și dizolvarea

În 1305, noul papă, Clement al V-lea, aflat în Franța, a trimis scrisori Marelui Maestru templier Jacques de
Molay și celui ospitalier Fulk de Villaret pentru a discuta posibilitatea fuziunii celor două ordine. Niciunul nu
agrea ideea, dar papa a insistat și i-a invitat pe amândoi în Franța pentru a discuta situația. De Molay a sosit
primul la începutul lui 1307, dar de Villaret a întârziat câteva luni. În timp ce așteptau, De Molay și Clement au
discutat acuzațiile aduse cu doi ani înainte de un templier exclus (din ordin). Aceste acuzații erau în general
considerate false, dar Clement i-a trimis regelui Filip al IV-lea al Franței o cerere scrisă pentru ajutor în
investigație. Regele era deja îndatorat templierilor după războiul său cu englezii, și a decis să folosească
zvonurile existente în propriul său scop. A început să pună presiune pe Biserică să acționeze împotriva
ordinului, pentru a se elibera de datorii.[14]

În data de vineri, 13 octombrie, 1307 (o dată legată greșit de originea superstiției zilei de vineri 13),[15][16]
Filip a ordonat ca Molay și alți templieri francezi să fie arestați simultan. Ei au fost acuzați de numeroase erezii,
și torturați pentru obținerea de mărturisiri de blasfemie. Mărturisirile, deși obținute sub presiune, au provocat un
scandal la Paris. După alte insistențe din partea lui Filip, papa Clement a emis bula Pastoralis Praeeminentiae
la 22 noiembrie, 1307, care cerea tuturor monarhilor creștini din Europa să-i aresteze pe templieri și să le
confiște averile.[17]

Papa Clement a cerut audieri papale pentru a determina vinovăția sau nevinovăția templierilor, și, o dată
eliberați de tortura inchizitorilor, mulți și-au retras mărturisirile. Unii aveau suficientă experiență legală pentru a
se apăra în procese, dar în 1310, Filip le-a blocat tactica, folosind mărturiile forțate precedente ca justificare
pentru arderea pe rug a zeci de templieri la Paris.[18][19]

Cum Filip amenința cu

Templieri arși pe rug
oferea cea mai mare parte a posesiunilor templierilor ospitalierilor.[21]
acțiuni militare dacă papa nu
îi respecta dorințele, Clement
a acceptat în cele din urmă
dizolvarea ordinului,
invocând scandalul public
provocat de mărturisiri. La
Conciliul de la Vienne din
1312, a emis o serie de bule
papale, între care Vox in
excelso, care dizolva oficial
Ordinul, și Ad providam, care

Cât despre conducătorii Ordinului, Marele Maestru Jacques de Molay,

care mărturisise sub tortură, și-a retras declarația. Asociatul său,
Geoffrey de Charney, preceptor al Normandiei, i-a urmat exemplul, și Mănăstirea lui Cristos din castelul
a insistat pe nevinovăția sa. Ambii au fost declarați vinovați de a fi Tomar, Portugalia. Construită în 1160
redevenit eretici, și au fost condamnați să ardă pe rug la Paris, pe 18 ca o fortăreață pentru cavalerii
martie, 1314. Se spune că de Molay a rămas sfidător până la sfârșit, templieri, a devenit cartierul general
cerând să fie legat astfel încât să fie cu fața la catedrala Notre Dame, și al redenumitului Ordin al lui Cristos.
să își țină mâinile împreunate.[22] După legendă, a strigat dintre flăcări În 1983, a devenit un loc din
că atât papa Clement, cât și regele Filip îl vor întâlni în curând în fața patrimoniul mondial UNESCO.[20]
lui Dumnezeu. Papa Clement a murit o lună mai târziu, iar regele Filip
într-un accident de vânătoare înainte de sfârșitul anului.[23]
Odată cu dispariția conducătorilor Ordinului, restul templierilor din Europa au fost fie arestați și judecați
(nefiind aproape în totalitate condamnați), absorbiți în alte ordine militare, precum Cavalerii ospitalieri sau
Ordinul de Calatrava, sau lăsați să se retragă și să trăiască în continuare în pace. E posibil ca unii să fi fugit în
teritorii ce nu erau sub controlul papei, precum Scoția excomunicată. Acolo, au luptat pentru regele Robert
Bruce (la acea vreme excomunicat și el). Templierii au avut o influență importantă asupra istoriei Scoției,
inclusiv în încercările de restaurare a dinastiei Stuart în Regatul Unit. Organizația templieră din Portugalia doar
și-a schimbat numele, din Ordinul Templului în Ordinul lui Cristos.[24]

În 2001, un document cunoscut ca "Pergamentul de la Chinon" a fost descoperit în Arhivele Vaticanului, după
ce aparent a fost catalogat greșit în 1628. Este o înregistrare a procesului templierilor și arată că papa i-a
absolvit inițial pe templieri de toate ereziile în 1308, înainte de a desființa ordinul în 1312.[25][26] În octombrie
2007, documentele secrete despre procesul templierilor, între care și pergamentul de la Chinon, au fost
publicate de Vatican.[26]

În prezent, poziția Bisericii Romano-Catolice este că persecuția medievală a templierilor a fost nedreaptă; că nu
era nimic rău legat de Ordin sau de membrii săi; și că papa Clement a fost obligat să acționeze de magnitudinea
scandalului public și de influența dominatoare a regelui Filip al IV-lea.[27]

Organizare
Templierii erau organizați drept un ordin monahal, similar cu Ordinul cistercian al lui Bernard de Clairvaux,
care era considerat drept prima organizație internațională eficace din Europa.[28] Structura organizațională avea
un puternic lanț al autorității. Fiecare țară cu o prezență notabilă a templierilor (Franța, Anglia, Aragon,
Portugalia, Poitou, Apulia, Regatul Ierusalimului, Comitatul de Tripoli, Principatul de Antiohia, Anjou și
Ungaria[29]) avea un Maestru al Ordinului Templierilor în acea regiune. Toți aceștia răspundeau în fața Marelui
Maestru (întotdeauna un cavaler francez), numit pe viață, care supraveghea atât eforturile militare ale Ordinului
din est, cât și proprietățile financiare din vest. Nu se cunoaște un număr precis, însă se estimează că, în
perioada de glorie a Ordinului, existau între 15000 și 20000 de templieri, dintre care doar o zecime erau
cavaleri adevărați.

Bernard de Clairvaux și fondatorul Hugues de Payens au fost cei care au redactat

codul specific de comportament al Ordinului Templierilor, cunoscut istoricilor
moderni sub numele de Norma Latină. Cele 72 de clauze ale sale defineau
comportamentul ideal al cavalerilor, cum ar fi tipurile de robe pe care trebuiau să le
poarte sau câți cai puteau avea. Cavalerii trebuiau să ia masa în liniște, să nu mănânce
carne mai mult de trei ori pe săptămână și nu aveau voie să aibă contact fizic cu nicio
femeie, nici măcar cu membrii propriei familii. Unui Maestru al Ordinului îi erau
atribuiți "4 cai, unui frate capelan sau unui preot 3 cai, unui frate sergent 2 cai și unui
gentleman valet, pentru a-și căra scutul și lancea, un cal".[30] Pe măsură ce ordinul
creștea, au fost adăugate din ce în ce mai multe îndrumări, lista originală de 72 de
clauze ajungând în final până la câteva sute.[31][32] Unul dintre multele
steaguri ale
Rândurile templierilor erau împărțite în trei categorii: cavalerii aristocrați, sergenții Cavalerilor
proveniți din oameni de rând și clericii. Cavalerii trebuiau să fie de origine Templieri
aristocratică și să poarte mantii albe. Erau echipați drept cavalerie grea, cu trei sau
patru cai și cu unul sau doi paji. Pajii, în general, nu erau membri ai Ordinului, ci erau
străini angajați pentru o anumită perioadă de timp. Din categoria poziționată sub cavaleri ca importanță făceau
parte sergenții, aleși din rândurile populației obișnuite.[33] Erau ori echipați drept cavalerie ușoară cu un singur
cal,[34] ori serveau în alte moduri, cum ar fi administrarea proprietății Ordinului, treburi domestice sau comerț.
Capelanii, constituind a treia clasă a templierilor, erau preoți consacrați ce aveau grijă de nevoile spirituale ale
templierilor.[35]
Cavalerii purtau robe albe cu o cruce roșie și o manta albă; sergenții purtau o tunică neagră cu o cruce roșie în
față și în spate și o manta neagră sau maro.[36][37] Mantaua albă a fost atribuită templierilor la Conciliul de la
Troyes în 1129, iar crucea a fost adăugată robelor cel mai probabil la începutul celei de-a doua cruciade, când
Papa Eugen al III-lea, regele Ludovic al VII-lea al Franței și multe alte personalități au luat parte la o întâlnire a
templierilor francezi, la sediul lor de lângă Paris.[38][39][40] Potrivit Normei lor, cavalerii trebuiau să poarte
mantaua albă întotdeauna, fiindu-le interzis chiar și să bea sau să mănânce dacă nu o purtau.[41]

Inițierea,[42] cunoscută sub numele de Recepție (receptio), în cadrul Ordinului era un profund angajament și
implica o ceremonie solemnă. Necunoscuții erau descurajați a participa la ceremonie, ceea ce a trezit suspiciuni
în rândurile inchizitorilor medievali în timpul proceselor ulterioare.

Noii membri trebuiau să semneze de bună voie predarea întregii averi și proprietăți Ordinului și să facă
jurăminte de sărăcie, castitate, pietate și obediență.[43] Majoritatea fraților se alăturau pe viață, deși unora le era
permis să se alăture și pe o anumită perioadă de timp. Uneori, unui om însurat îi era permis să se alăture dacă
avea permisiunea soției,[37] însă nu avea voie să poarte mantaua albă.[44]

Crucea roșie pe care templierii o purtau pe robe era un simbol al martiriului, căci a muri în luptă era considerat
o mare onoare, care asigura un loc în rai.[45] Era o lege de căpătâi care sublinia faptul că războinicii Ordinului
nu ar trebui să se predea niciodată, decât dacă steagul templierilor ar fi căzut, însă și atunci să fie primii care
încercau să se regrupeze cu un alt ordin creștin, cum ar fi cel al Ospitalierilor. Numai după ce toate steagurile
ar fi căzut le era permis să părăsească câmpul de bătălie.[46] Acest principiu necompromițător, precum și
reputația lor pentru curaj, pregătirea lor excelentă și armamentul greu, au făcut din templieri una dintre forțele
de luptă cele mai de temut din timpurile medievale.[47]

Marii maeștri
Articol principal: Marii Maeștri ai Ordinului Templierilor.

Începând cu fondatorul Hugues de Payens, din 1118-1119 cel mai mare grad în
cadrul Ordinului a fost cel de Mare Maestru, o poziție câștigată pe viață, deși luând în
considerare natura militară a Ordinului, aceasta putea fi o perioadă foarte scurtă.
Numai doi Mari Maeștri au murit în timpul mandatului, iar câțiva au murit în timpul
campaniilor militare. De exemplu, în timpul Asediului Ascalonului din 1153, Marele
Maestru Bernard de Tremelay a condus un grup de 40 de templieri printr-o spărtură
în zidurile orașului. Atunci când restul armatei cruciate nu i-a urmat, templierii,
inclusiv Marele lor Maestru, au fost încercuiți și decapitați.[48] Marele Maestru
Sigiliul Marelui
Gérard de Ridefort a fost decapitat de către Saladin în 1189, în timpul Asediului Maestru Bertrand de
Acrei. Blanchefort (1109–
1169)
Marele Maestru supraveghea toate operațiunile Ordinului, atât cele militare din Țara
Sfântă și Europa de Est, cât și afacerile financiare din Europa Occidentală. Unii Mari
Maeștri au fost și comandanți militari, deși acest lucru nu era întotdeauna înțelept: câteva defecte în strategia de
luptă a lui de Ridefort au contribuit la devastatoarea înfrângere de la Bătălia de la Hattin. Ultimul Mare
Maestru a fost Jacques de Molay, ars pe rug la Paris în 1314, din ordinul regelui Filip al IV-lea al Franței.[19]

Moștenire
Articol principal: Lista locurilor asociate Ordinului Templierilor.

Datorită misiunii militare și resurselor financiare extensive, Cavalerii templieri au inițiat un mare număr de
proiecte și construcții de-a lungul Europei și Țării Sfinte. Multe dintre aceste structuri încă stau în picioare. De
asemenea, multe conțin numele de "Templu", datorită asocierii timp de secole cu templierii.[49] De exemplu,
unele din posesiunile templierilor din Londra au fost mai târziu
închiriate avocaților, ceea ce a condus la numele porții Bariera
Templului sau stației de metrou "Templu". Două dintre cele patru
barouri, care îi pot consacra pe membri drept avocați, sunt Templul
Interior și Templul Mijlociu.

Elemente arhitecturale distinctive ale clădirilor templierilor includ

folosirea imaginii a "doi cavaleri pe un singur cal", reprezentând
sărăcia cavalerilor și clădiri rotunde, menite a se asemăna cu Biserica
Sfântului Mormânt din Ierusalim.
Biserica Templului, Londra. Drept
capelă a Noului Templu din Londra,
Organizații moderne ale templierilor era locația ceremoniilor de inițiere ale
templierilor. Astăzi, este biserica
parohiei Templului Mijlociu și a
Prin decret papal, proprietatea templierilor a fost transferată Ordinului
Templului Interior, două dintre
Ospitalierilor, care de asemenea a absorbit mulți dintre membrii
barouri. Este o populară atracție
templierilor. Practic, dizolvarea templierilor ar putea fi văzută drept turistică.
unirea celor două ordine rivale.[50]

Povestea templierilor medievali secretoși însă puternici, în special persecuția și dizolvarea lor subită, a devenit
o tentație pentru multe alte grupuri, care se folosesc de așa-zise legături cu templierii ca o modalitate de a-și
îmbunătăți propria imagine sau de a crește misterul ce îi înconjoară. De exemplu, încă din anii 1700, Ritualul
York a încorporat unele simboluri și ritualuri ale templierilor[2] și au o filială numită astăzi Ordinul Cavalerilor
Templieri. Suveranul Ordin Militar al Templului din Ierusalim, fondat în 1804, are un statut de organizație
caritabilă non-guvernamentală, conform Organizației Națiunilor Unite.[51]

Deși nu există o legătură istorică clară între Cavalerii Templieri, care au fost desființați în anii 1300, și oricare
dintre aceste organizații, care au apărut abia în anii 1700, se creează adeseori o confuzie publică și mulți scapă
din vedere diferența de 400 de ani.

Legende și relicve

Cavalerii Templieri au fost asociați cu legende privind secrete și mistere transmise din timpuri străvechi.
Zvonuri circulau chiar și din timpul templierilor înșiși. Scriitorii francmasoni și-au adăugat propriile speculații
în secolul al 19-lea și alte înfloriri fictive au fost adăugate în filme moderne, cum ar fi: Comoara națională și
Regatul cerului,[2] cărți best-seller: Ivanhoe și Codul lui Da Vinci,[2] precum și jocuri video: Hellgate: London
și Broken Sword: The Shadow of the Templars.[52]

Multe dintre legendele legate de templieri privesc ocuparea inițială a

Muntelui Templului din Ierusalim și speculații în legătură cu relicvele
pe care templierii le-ar fi putut găsi acolo, cum ar fi Sfântul Graal sau
Arca Testamentului.[2][10][47] Faptul că templierii posedau anumite
relicve este știut cu siguranță. Multe biserici încă expun relicve, cum
ar fi moaștele unui sfânt, o bucată de pânză purtată odinioară de un
om sfânt sau craniul unui martir: templierii au procedat la fel. Era
cunoscut că aveau o bucată din Adevărata Cruce, pe care episcopul
de Acra a purtat-o în dezastruoasa bătălie de la Hattin.[53] Când
bătălia a fost pierdută, Saladin a capturat relicva, care a fost apoi Domul de Piatră, una dintre
răscumpărată de către cruciați atunci când musulmanii le-au predat structurile de pe Muntele Templului.
orașul Acra în 1191.[54] De asemenea, aveau în posesie capul Sfintei
Eufemia din Calcedon.[55] Subiectul relicvelor a fost abordat și în
timpul Inchiziției templierilor, deoarece câteva documente ale proceselor se referă la venerarea unui anumit
idol, menționat în unele cazuri drept o pisică, un cap bărbos sau uneori drept Baphomet, probabil o greșeală
franțuzească de ortografie a cuvântului Mahomet (Mahomed).[2][56] Așa-zisa venerare a idolilor a fost inclusă
în acuzațiile aduse împotriva templierilor și a condus la arestarea acestora la începutul secolului al XIV-lea.[57]
Această acuzație de venerare a idolilor adusă împotriva templierilor a contribuit și la credința modernă a
faptului că unii templieri practicau vrăjitoria.[58]

Exista în timpul Cruciadelor un interes particular față de mitul Sfântului Graal, care a fost rapid asociat
templierilor, încă din secolul al 12-lea. Primul roman cavaleresc legat de Graal a fost Povestea Graalului text
fantastic scris în 1180 de către Chrétien de Troyes, care provenea din aceeași zonă unde Conciliul de la Troyes
sancționase oficial Ordinul Templierilor. În legenda Arturiană, eroul căutării Graalului, Sir Galahad (o invenție
literară din secolul 13 a călugărilor din Ordinul cistercian al Sfântului Bernard de Clairvaux) era descris
purtând un scut cu crucea Sfântului Gheorghe, similară cu insigna templierilor. În poemul epic cavaleresc din
acea perioadă, Parzival, Wolfram von Eschenbach se referă la templierii care păzeau Regatul Graalului.[59] O
legendă s-a dezvoltat bazată pe faptul că, deoarece templierii își aveau sediul pe Muntele Templului din
Ierusalim, au excavat în căutare de relicve, au găsit Graalul și au continuat să-l păstreze și să-l păzească cu
propria viață. Cu toate acestea, în documentele extensive ale Inchiziției templierilor, nu există nici măcar o
singură mențiune cu privire la vreun obiect legat de Sfântul Graal,[9] nemailuând în considerare și posesia unui
astfel de obiect. În realitate, majoritatea specialiștilor sunt de acord cu faptul că povestea Graalului a fost doar
una fictivă, care a început să circule din timpurile medievale.[2][10]

Un artefact legendar ce pare a avea legătură cu templierii este Giulgiul din Torino. În 1357, giulgiul a fost
expus publicului pentru prima dată de către familia nepotului lui Geoffrey de Charney, templierul care fusese
ars pe rug împreună cu Jacques de Molay în 1314. Originile artefactului sunt încă un subiect controversat, însă
datarea cu carbon dovedește că giulgiul a fost creat între anii 1260 și 1390, un interval de timp care include
ultimii 50 de ani ai templierilor.[60]

Speculațiile privind supraviețuirea templierilor au inspirat diverse lucrări beletristice. În Moștenirea

Templierilor[61] Steve Berry lansează ipoteza că aceștia s-ar fi retras în munții Pirinei și ordinul și-ar avea
sediul la Abația Des Fontaines, lângă Andorra.

Note
1. ^ en Malcolm Barber, The New Knighthood: 9. ^
A History of the Order of the Temple.
Cambridge University Press, 1994. ISBN 0-
521-42041-5.
2. ^ a b c d e f g h i en The History Channel,
Decoding the Past: The Templar Code, 7
noiembrie 2005, documentar video scris de
Marcy Marzuni
3. ^ en Martin, p. 47.
4. ^ en Malcolm Barber, The Trial of the
Templars. Cambridge University Press,
1978. ISBN 0-521-45727-0.
5. ^ en Burman, pp. 13, 19.
6. ^ en Read, The Templars. p. 91.
7. ^ en Barber, The New Knighthood, p. 7.
8. ^ en Burman, p. 40.
a b c d en The History Channel, Lost
Worlds: Knights Templar, 10 iulie 2006,
documentar video scris de Elliott
10. ^ a b c d en Sean Martin, The Knights
Templar: The History & Myths of the
Legendary Military Order, 2005. ISBN 1-
56025-645-1.
11. ^ en Martin, p. 99.
12. ^ en Martin, p. 113.
13. ^ en Demurger, p.139 "Timp de patru ani,
Jacques de Molay și ordinul său s-au
implicat total, alături de alte forțe creștine din
Cipru și Armenia, într-o încercare de a
recuceri Țara Sfântă, în coordonare cu
ofensivele lui Ghazan, hanul mongol al
Persiei.
14. ^ en Barber, Trial of the Templars, 2nd ed.
"Recent Historiography on the Dissolution of
the Temple." În a doua ediție a cărții sale,
Barber rezumă pozițiile mai multor istorici, în
lumina dezbaterii actuale asupra motivelor
lui Filip.
15. ^ „Friday the 13th” (http://www.snopes.com/l
uck/friday13.asp). snopes.com. Accesat în
26 martie 2007. Verificați datele pentru:
|access-date= (ajutor)
16. ^ David Emery. „ en Why Friday the 13th is
unlucky” (http://urbanlegends.about.com/cs/h
istorical/a/friday_the_13th_4.htm).
urbanlegends.about.com. Accesat în 26
martie 2007.
17. ^ en Martin, p. 118.
18. ^ en Martin, p. 122.
19. ^ a b en Barber, Trial, p. 3.
20. ^ „Convent of Christ in Tomar” (http://www.w 28. ^
orldheritagesite.org/sites/tomar.html). World
Heritage Site. Accesat în 20 martie 2007.
Verificați datele pentru: |access-date=
(ajutor)
21. ^ en Martin, pp. 123–124.
22. ^ en Martin, p. 125.
23. ^ en Martin, p. 140.
24. ^ en Martin, pp. 140–142
25. ^ knights in the clear - Video Search Results 36. ^ en Barber, p. 191
- AOL Video (http://video.aol.com/video/knig
hts-in-the-clear/2000137)
26. ^ a b „Long-lost text lifts cloud from Knights
Templar” (http://www.msnbc.msn.com/id/212
67691/?GT1=10450). msn.com. 12
octombrie 2007. Accesat în 12 octombrie
2007.
27. ^ Frale, Barbara (2004). „The Chinon chart—
Papal absolution to the last Templar, Master
Jacques de Molay” (http://www.sciencedirec
t.com/science?_ob=ArticleURL&_udi=B6VC
1-4CC314K-3&_user=1589142&_handle=V-
WA-A-W-Z-MsSAYWW-UUA-U-AAVADBEZ
EV-AABEBWUVEV-ZBZVECBYZ-Z-U&_fmt
=summary&_coverdate=06%2F30%2F2004
&_rdoc=2&_orig=browse&_srch=%23toc%2
35941%232004%23999699997%23504102!
&_cdi=5941&view=c&_acct=C000053912&
_version=1&_urlVersion=0&_userid=158914
2&md5=cc8dc869d6bc4326929c25a42c118
a60). Journal of Medieval History. 30 (2):
109–134.
doi:10.1016/j.jmedhist.2004.03.004 (https://d
oi.org/10.1016%2Fj.jmedhist.2004.03.004).
Accesat în 1 aprilie 2007. Verificați datele
pentru: |access-date= (ajutor)
en Burman, p. 28.
29. ^ en Barber, Trial, p. 10.
30. ^ en Burman, p. 43.
31. ^ en Burman, pp. 30–33.
32. ^ en Martin, p. 32.
33. ^ en Barber, p. 190
34. ^ en Martin, p. 54.
35. ^ en "The Knights Templars" în 1913
Catholic Encyclopedia.
37. ^ a b en Burman, p. 44.
38. ^ en Barber, The New Knighthood, pagina
66: "Potrivit lui William din Tir Papa Eugen al
III-lea le-a acordat dreptul templierilor de a
purta crucea roșie caracteristică pe tunicile
lor, simbolizând dorința acestora de a suferi
martiriul întru apărarea Țării Sfinte." (WT,
12.7, p. 554. James din Vitry, 'Historia
Hierosolimatana', ed. J. Bongars, Gesta Dei
per Francos, vol I(ii), Hanover, 1611, p. 1083,
interpretează aceasta drept un semn al
martiriului.)
39. ^ en Martin, The Knights Templar, pagina
43: "Papa le-a acordat templierilor dreptul de
a purta crucea roșie pe mantalele lor albe,
ceea ce simboliza dorința lor de a suferi
martiriul întru apărarea Țării Sfinte împotriva
necredincioșilor."
40. ^ en Read, The Templars, pagina 121: 52. ^ en [1] (http://www.computerandvideogam
"Papa Eugeniu le-a acordat dreptul de a es.com/article.php?id=131508) Interviu cu
purta o crucie roșie deasupra inimilor, pentru Charles Cecil, creatorul Broken Sword:
ca acest semn să le servească triumfător Shadow of the Templars, de pe situl
drept un scut și ca ei să nu se retragă computerandvideogames.com.
niciodată din fața necredincioșilor. Sângele53. ^ en Read, p. 91.
roșu al martiriului era suprapus peste albul54. ^ en Read, p. 171.
castității." (Melville, La Vie des Templiers, p.
92.) 55. ^ en Martin, p. 139.
41. ^ en Burman, p. 46. 56. ^ en Barber, Trial of the Templars, p. 62.
42. ^ en Martin, p. 52. 57. ^ en Evelyn Lord, The Knights Templar in
Britain, Pearson Education Limited, 2002.
43. ^ en Sharan Newman,The Real History
ISBN - 0-582-47287-3, p. 188.
Behind the Templars, Berkeley Publishing,
2007, pp. 304-12. 58. ^ en Frank Sanello, The Knights Templars:
God's Warriors, the Devil's Bankers, Taylor
44. ^ en Barber, Trial, p. 4.
Trade Publishing, 2003. ISBN - 0-87833-
45. ^ en Nicholson, p. 141 302-9, p. 207-208.
46. ^ en Barber, p. 193 59. ^ en Martin, p. 133.
47. ^ a b en Lynn Picknett și Clive Prince, The 60. ^ en "Știința și giulgiul: Microbiologia
Templar Revelation, 1997, ISBN 0-684- întâlnește arheologia într-o nouă căutare de
84891-0. răspunsuri" (http://www.uthscsa.edu/mission/
48. ^ en Read, p. 137. spring96/shroud.htm), The Mission, Spring
49. ^ en Martin, p. 58. 1996. Extras din 2007-04-01
50. ^ en „Cavalerii Templieri, Enciclopedia 61. ^ Steve Berry Moștenirea Templierilor,
Catolică 1913” (http://www.newadvent.org/ca Editura RAO international Publishing,
then/14493a.htm). Accesat în 13 octombrie București, 2007, ISBN 978-973-103-149-1
2007.
51. ^ en „Lista organizațiilor non-
guvernamentale în statutul consultativ cu
Consiliul Economic și Social la data de 31
august 2006” (http://www.un.org/esa/coordin
ation/ngo/pdf/INF_List.pdf) (PDF). United
Nations Economic and Social Council.
August 31 2006. Accesat în 2007-04-01.
Verificați datele pentru: |date= (ajutor)

Bibliografie
en Barber, Malcolm. The New Knighthood: A History of the Order of the Temple. Cambridge
University Press, 1994. ISBN 0-521-42041-5.
en Barber, Malcolm. The Trial of the Templars, prima ediție, Cambridge University Press,
1978. ISBN 0-521-45727-0
en Barber, Malcolm. The Trial of the Templars, a doua ediție, Cambridge University Press,
2006. ISBN 978-0-521-67236-8
en Barber, Malcolm (1992). „Supplying the Crusader States: The Role of the Templars”. În BZ
Kedar. The Horns of Hattin. Jerusalem and London. pp. 314–326.
en Burman, Edward. The Templars: Knights of God. Destiny Books, 1986. ISBN 0-89281-221-
4.
 en Frale, Barbara. "The Chinon chart—Papal absolution to the last Templar, Master Jacques
de Molay". 2004. Journal of Medieval History 30 (2): 109–134.
DOI:10.1016/j.jmedhist.2004.03.004.
en Hietala, Heikki. The Knights Templar: Serving God with the Sword, 1996, Renaissance
Magazine.
en History Channel, Decoding the Past: The Templar Code, 7 noiembrie 2005, documentar
video scris de Marcy Marzuni
en History Channel, Lost Worlds: Knights Templar, 10 iulie 2006, documentar video scris și
regizat de Stuart Elliott
en Martin, Sean, The Knights Templar: The History & Myths of the Legendary Military Order,
2005. ISBN 1-56025-645-1.
en The Mission. "Science and the Shroud: Microbiology meets archaeology in a renewed
quest for answers", vara 1996.
en Newman, Sharan. The Real History Behind the Templars. Berkeley Publishing Group,
2007. ISBN 978-0-425-21533-3.
en Nicholson, Helen. The Knights Templar: A New History. Sutton, 2001. ISBN 0-7509-2517-
5
en Picknett, Lynn and Prince, Clive. The Templar Revelation, 1997, ISBN 0-684-84891-0.
en Read, Piers Paul, The Templars. Da Capo Press, 1999. ISBN 0-306-81071-9.

Lectură suplimentară
Barber, Malcolm. "Cine au fost Cavalerii templieri? (http://www.slate.com/id/2140307/?nav=tap
3)". Slate Magazine, 20 April 2006.
Brighton, Simon (15 iunie 2006). În căutarea Cavalerilor templieri: Un ghid al siturilor din Marea
Britanie (http://www.orionbooks.co.uk/HB-38882/In-Search-of-the-Knights-Templar.htm)
(Hardback) . Londra, Anglia: Orion Publishing Group. ISBN 0-297-84433-4.
Butler, Alan and Stephen Dafoe, Războinicii și bancherii: O istorie a Cavalerilor templieri din
1307 până în prezent, Templar Books, 1998. ISBN 0-9683567-2-9.
Partner, Peter. Cavalerii templieri și mitul acestora. Destiny Books; Ediție revizuită (1990).
ISBN 0-89281-273-7.
Ralls, Karen. Templierii și Graalul, Quest Books, 2003. ISBN 0-8356-0807-7.
Smart, George. Cavalerii templieri: Cronologie, Authorhouse, 2005. ISBN 1-4184-9889-0.
Upton-Ward, JM. Norma templierilor: Textul francez al Normei Ordinului Templierilor. The
Boydell Press, 1992. ISBN 0-85115-315-1.

Legături externe
Arhivele secrete de la Vatican (http://asv.vatican.va/en/visit/doc/zoom03.html).
BBC Website 'Ce sunt Cavalerii templieri până în zilele noastre? (http://news.bbc.co.uk/1/hi/ma
gazine/7050713.stm)'. News Magazine 2007-10-19
BBC Radio 4 'Pe urmele templierilor (http://web.archive.org/web/20071016164331/http://www.b
bc.co.uk/religion/programmes/misc/templars.shtml)' Program audio, prima difuzare 2007-06-18
Istoria Cavalerilor templieri, de Charles Addison, 1842 (http://www.sacred-texts.com/sro/hkt/ind
ex.htm).
„Secretele Cavalerilor templieri dezvăluite” (http://edition.cnn.com/2007/WORLD/europe/10/12/
knights.pardon.ap/index.html). CNN. 12 octombrie 2007. Accesat în 12 octombrie 2007.
„Pergamentul de la Chinon—Absolvirea vinei conducătorilor Ordinului Templierilor de către
papa Clement al V-lea” (http://asv.vatican.va/en/doc/1308.htm). Biblioteca Vaticanului. August
 17-20,1308. Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
Pergamentul de la Chinon, traducere aproximativă în limba engleză (http://www.inrebus.com/ch
inon.php)
Bulele emise de papa Clement al V-lea în legătură cu Cavalerii templieri (http://www.papalency
clicals.net/Councils/ecum15.htm)
Cum a pierit Ordinul Templierilor (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cum-pierit-
ordinul-templierilor), 6 aprilie 2012, Irina-Maria Manea, Historia
Misteriosii calugari din Valea Aurului (http://www.revistamagazin.ro/content/view/8204/8/), 27
octombrie 2010, Revista Magazin
Interogatorii cu duhul blandetii si cu unghii smulse (http://www.revistamagazin.ro/content/view/
8327/8/), 22 decembrie 2010, Revista Magazin
Secretul suprem al templierilor (http://www.revistamagazin.ro/content/view/7915/8/), 24 iunie
2010, Revista Magazin
Secretul suprem al templierilor (2) (http://www.revistamagazin.ro/content/view/7931/8/), 30 iunie
2010, Revista Magazin
Procesul Templierilor, la judecata istoricilor (http://www.romanialibera.ro/actualitate/mapamond/
procesul-templierilor-la-judecata-istoricilor-109452.html), 24 octombrie 2007, Gabriela Anghel,
România liberă
Cum a pierit Ordinul Templierilor (http://adevarul.ro/news/societate/cum-pierit-ordinul-templieril
or-1_50aeaa407c42d5a6639ee1d8/index.html), 6 aprilie 2012, Adevărul - [2] (http://historia.ro/e
xclusiv_web/general/articol/cum-pierit-ordinul-templierilor)

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Ordinul_Templierilor&oldid=13220485

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 30 decembrie 2019, ora 00:46.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și
clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.