Biserica « Sf.

Apostoli Petru si Pavel »

Toponimicul « Cetatuia »

Apare in documente inca de la inceputul secolului al XVII-lea. Desi s-a vorbit uneori
despre o posibila existenta anterioara a unei biserici aici, nu exista dovezi ca ar
existat o astfel de constructie anterioara ctitoriei lui Duca-Voda (N.Grigoras:1977,
p.15). Denumirea se referea, poate, la un vestigiu de fortificatie mai veche,
neatestata insa prin alte dovezi (N.Grigoras:1977, p.21). Se stie ca aici nu a fost
domeniu domnesc. Pentru a putea construi in acest loc, unde erau vii, gradini, livezi
sau padure, Duca voda a adunat timp de cativa ani bucatile de teren necesare,
cumparand sau facand schimb cu proprietarii din zona (N.Grigoras:1977, p. 15-16).

Constructia

Zidita, dupa cum se spune in cronici, intre anii 1669-1672, de catre domnitorul
Georghe Duca, zis si cel Batran (1665-1666, 1668-1672,1678-1683), urmeaza
aproape acelasi plan ca si biserica Trei Ierarhi, cu care de altfel se si aseamana. Are
unele asemanari si cu biserica de la Galata (N.A.Bogdan:2004, p. 455). Dar
manastirea nu a avea cum sa fie complet terminata in 1672, asa cum spune
inscriptia in limba greaca, pictata deasupra usii de la intrarea in pronaos. Aceasta
intarziere s-a datorat mai ales rascoalei care l-a alungat pe domnitor din tara, in
decembrie 1671. In anul urmator, au continuat luptele cu rasculatii, apoi a avut loc
concentrarea in Moldova a trupelor otomane care se pregateau sa atace Polonia,
ceea ce a solicitat cu precadere domnia, in detrimentul constructiei (N.Grigoras:1977,
p.24). In 1675, inca mai erau necesare « lucrari de infrumusetare » la manastire fiind
vorba, probabil, de finisarea unor constructii si de pictura (N.Grigoras:1977, p.24-
25). Asemanarea cu biserica manastirii Trei Ierarhi se vede mai ales in proprotiile
genrale si in planul constructiei. Forma boltirilor, impodobirea altarului si a niselor
sepulcrale sunt insa mai putin incarcate, iar decoratia exterioara este incomparabil
mai simplificata (G.Bals:1933, p.200). Fiind mai simpla, poate sa fie insa considerata
si mai bine proportionata sau chiar mai eleganta decat celebrul sau model. Intre
particularitatile bisericii de la Cetatuia notam si faptul ca sub altar se afla o tainita
spatioasa, cu pereti din piatra (N.Grigoras:1977, p.38). In incinta se mai aflau un
« palat » domnesc, chilii, « incaperile Darabanilor si Seimenilor de garda », baia si
grajdurile domnesti, localul tipografiei (N.A.Bogdan, p. 455). Pentru manastire s-au
facut si doua clopote, aflate in curtea bisericii, comandate la Danzig si la Brasov,
ambele realizate in 1669 (N.Grigoras :1977, p. 21-22). Pictura din timpul lui Duca
Voda a fost executata de mesterii aromani din Enina, Mihai Dima si Gheorghe, ajutati
si de localnici precum zugravii Nicolae si Stefan, care au lucrat, probabil, ca ucenici,
la Trei Ierarhi (N.Grigoras:1977, p.41). Peste ea s-a suprapus un alt strat, din 1842.
Inscriptiile icoanelor erau in greceste, iar « zugravul insusi pare ca si-a fixat chipul pe
pareti, intr-un costum greco-arnautesc » (N.A.Bogdan :2004, p.455). Pe peretele
vestic al pronaosului, in dreapta intrarii, a fost pictat portretul citorului cu familia sa :
Duca Voda, sotia Anastasia, Doamna Ecaterina (probabl soacra lui), fiul sau
Constantin (care va domni intre anii 1693-1695 si 1700-1703), fiica sa Elena
(viitoarea sotie a cronicarului Nicolae Costin), fiica sa Maria, alaturi de un alt copil, al
carui nume nu se poate descifra (N.Grigoras :1977, p.49-50).

Morminte princiare
Intr-o nisa din partea de sud a bisericii se afla mormantul fiicei ctitorului, Maria,
ingropata in 1672. In parte opusa, se afla o alta nisa, cu o piatra de mormant pe care
se afla inscriptionat numele lui Duca voda si anul 1679 (N.A.Bogdan :2004, p.
455). In 1693, Constantin Duca a adus in tara osemintele parintelui sau Gh.Duca, de
la Lwow, acolo unde a murit in 1685, ingropandu-l « cu mare cinste » in biserica de la
Cetatuia (N.Grigoras:1972, p.537), fara a-i pune insa o piatra funerara. Cercetarile
arheologice din 1933 au confirmat exisenta unor ramasite pamantesti aici. Nisa din
peretel nordic a fost gasita goala. Poate ca era pregatita pentru Doamna Anastasia
(N.Grigoras : 1977, p.71). In afara de fiica sa Maria, Duca voda a mai inhumat aici pe
fratele sau Saul si pe fiul lui Ionita (N.Grigoras :1977, p.72).

Sala gotica
Forma sa a fost inspirata, se pare, din salile similare de la Trei Ierarhi si de la Dragormirna (Dan
Badarau, Ioan Caprosu :2007, p. 243). A fost pictata in interior. Este sala principala din corpul de
cladiri aflat pe latura sudica a incintei, asa numitele « case egumenesti » Cladirea respectiva are un
etaj si doua randuri de pivnite, suprapuse (Gh.Gh.Lupu:1913, p. 182). Intr-o salita facand parte din
apartamentele de a aripa stanga, se afla capatul unei scari secrete care duce direct la etajul inferior al
pivnitei (Dan Badarau, Ioan Caprosu :2007, p.239-240). « Sala gotica » propriu-zisa are o lungime de
aproape 16 m si o latime de aproapae 9 m. Este luminata prin 8 ferestre care dau spre curtea
manastirii. In mijlocul sau se afla doi stalpi de piatra octogonali, care sustin un sistem de sase bolti
ogivale, construite din caramida, cu nervuri de piatra cioplita. Pardoseala a fost realizata din caramizi
hexagonale. Zidurile acestei cladiri sunt foarte groase, de aproximativ 1,40 m (Gh.Gh.Lupu :1913,
p.186). Se considera ca arhitectura generala a acestei cladiri apartinea, in privinta planului si metodei
generale de constructie, artei bizantine, dar in privinta decoratiei a fost vizibil influentata de arta gotica
(ancadramentele usilor, ferestrelor, realizarea tavanului) (Gh.Gh.Lupu :1913, p.188). Restaurarea sa
din anii 1911-1912 a constat in refacerea acoperisului (invelit acum cu olane), completarea partii
superioare a zidariei de sub streasina (acesta parte a fost decorata cu un sir de ocnite din caramida
aparenta), construirea a doua foisoare cu scarile de acces corespunzatoare, pentru cele doua intrari
principale, ca si unele repartii interioare. Acoperisul si foisoarele au fost realizate in absenta oricaror
informatii concrete despre forma lor anterioara (Gh.Gh.Lupu :1913, p. 192-193).

Casa Domneasca (Palatul domnesc)

Constituia, in acelasi timp, un palat de locuit si un posibil donjon al cetatii, dupa caderea incintei, caci
etajul principal se afla deasupra unui spatiu orb in care sunt amenajate tot felul de galerii tainice si de
salite care se pot apara una cate una (Dan Badarau, Ioan Caprosu :2007, p.230). Intrate oarecum in
conglomeratul pivnitelor, dar neavand nici o comunicare cu acestea, tainitele sunt cu totul ferite de
ochii straini si la capatul lor se gaseste o singura deschidere ce da afara, in spatele imobilului, care
probabil se pierdea printre tot felul de anexe, in spatiul stramt dintre peretele caselor si zidul de
incinta. Aceasta usa era foarte aproape de iesirea prin latura nordica a zidului de incinta (Dan
Badarau, Ioan Caprosu:2007, p.232). Se afla in apropiere de latura nordica a zidului de incinta, in
apropierea celei de-a doua intrari. La 1842, Alecu Russo gasise aici urme de pictura (« flori rosii
zugravite cu putina arta »). Si el observase ca intre planseul camerelor de sus si pivnite se aflau
« tainitele cele mai secrete ale Palatului », ascunzatori asemanatoare cu cele de la palatul lui
C.Brancoveanu de la Potlogi (Virgil Draghiceanu :1913, p.169-170). El a lasat, de altfel, o descrire
amanuntita a « Palatului lui Duca Voda », asa cum se gasea atunci (Scarlat Porcescu:1972, p.597-
599). Aici a fost organizat un muzeu continand 112 obiecte de cult : broderii, icoane pictate pe lem si
imbracate in argint, catui, carti cu frecatura de argint, cruci sculptate si ferecate in argint sau argint
aurit, sfesnice, manuscrise s.a, provenind din depozitele manastirii si al centrului mitropolitan
(N.Grigoras :1977, p.67).

Curtea manastirii devenise pustie inca din secolul XIX. Dar, la staruinta mitropolitului Pimen, care a
dorit sa revigoreze viata monahala de aici (mai erau doar trei calugari si un preot care slujea si la alte
biserici) (N.A.Bogdan :2004, p. 458), a inceput constructia unui nou corp de chilii aici, in 1911. Chilii au
fost probabil si pe latura de vest a zidului de incinta, prabusita probabil la sfarsitul secolului al XVII-lea
sau la inceputul celui urmator. Si incaperile anexe salii gotice au putut sluji drept chilii, poate si o parte
din corpul de cladiri construit in secolul XVIII intre trunul clopotnita si cladirea salii gotice.

O clopotnita mare, cu poarta pe sub ea, se afla in partea de sud. Desupra intrarii se afla stema
Moldovei (N.A.Bogdan :2004, p. 455). Turnul-clopotnita are doua etaje, la care urca o scara mobila,
pana la inaltimea zidului. Ea ducea la o sala foarte ingusta, iar de aici, o scara de zid urca direct la
etajul al doilea, unde se aflau clopotele. Pentru a ajunge la camera de la primul etaj, trebuia mai intai
coborat din camera clopotelor, pe alta scara. Asa se ajungea la camera unde se aflau doua tunuri
(Virgil Draghiceanu:1913, p.167). Pe turn, deasupra intrarii, a fost fixata o pisanie cu stema tarii,
amintind de « prea luminatul domn Duca voievod » si de momentul probabil al incheirii respectivei
constructii, in 1670 (N.Grigoras:1977, p. 22). In loc de metereze, turnul are niste gauri rotunde de
ochire, cioplite in piatra, utile pentru tragerea cu arme de foc (N.Grigoras:1977, p.26)

Manastirea a fost inconjurata de la inceput de ziduri cu metereze. Mai tarziu, partea de zid despre vest
s-a ruinat, caci « dealul fiind foarte povarnit, se naruia mereu » si asa a ramas, prabusit, pana la
inceputul secolului XX(N.A.Bogdan :2004, p. 455;Virgil Draghiceanu:1913, p.151). Delimiteaza o
incinta de aproximativ 120 pe 60 de metri, de forma neregulata, pentagonala. Laturile cele mai expuse
si cele mai bine aparate sunt cele de la sud si de la est (Virgil Draghiceanu :1913, p. 165). Zidul a fost
prevazut cu metereze mai inguste, pentru arcuri si sanete, iar din loc in loc mai largi, pentru tunuri. La
colturile zidului sudic se aflau doua turnuri mai mici, dar a mai ramas in picioare doar cel din coltul de
sud-est. Pe latura nordica se mai afla o intrare in incinta, mai mica, aparata de un alt turn, nu atat de
inalt ca cel de la intrarea pricnipala. In interior, exista un « drum de straja » din lemn, pentru a permite
apararea la nivelul meterezelor (Virgil Draghiceanu:1913, p.166). Zidul are o grosime de aproape 1,40
m si o inaltime de aproape 7 m (Gh.Gh.Lupu :1913, p.181). A fost complet refacut cu ocazia lucrarilor
de restaurare incepute in 1964 (N.Grigoras, 1977, p.76).

Alt articol

În incinta mănăstirii, pe latura de est, se mai află o clădire din piatră care a adăpostit
bucătăria (cuhnea) domnească. Unii autori au susținut că această construcție a fost
de fapt o baie domnească, această opinie fiind susținută de Virgil
Drăghiceanu,Nicolae Grigorașși Constantin Cihodaru.

Această cuhne este ultima construcție de acest fel rămasă pe teritoriul actual al
României, clădiri cu același rol existând și la Curtea din Brâncoveni a lui Matei
Basarab sau la Curtea din Potlogi, în dreapta porții de intrare. O clădire
asemănătoare, dar mai simplă, a fost identificată de Gheorghe Balș la Mănăstirea
Marea Lavră din Muntele Athos.

Această clădire este formată dintr-o cameră pătrată, cu latura de 7m, având o boltă
semisferică, în mijlocul căreia se înalță un turn lanternă de formă cilindrică, având o
calotă semisferică și opt ferestre. Turnul înălțat în centrul calotei acoperișului avea
rolul de a permite fumului să iasă din încăpere.
Scriitorul Alecu Russo o descria în anul 1842 astfel: „În dreapta porții, lângă zidul
Cetățuiei, dinspre Prut, este o zidire de formă rotundă, a cărei boltă este o adevărată
minune de eleganță și de măiestrie. Lumina o primește pe deasupra ca domul
Panteonului. Ce păcat că acea capodoperă de arhitectură servea, precum se spune,
de bucătărie!”

În pronaos se află două nișe, unde au fost

înmormântate câte două persoane. În partea sudică
a pronaosului se află nișa unde au fost înmormântați
domnitorul Gheorghe Duca și fiica sa, Maria.
Doamna Maria, fiica ctitorului, a fost îngropată acolo
în anul 1672, pe lespedea sa funerară, mică și
frumos sculptată, aflându-se următoarea inscripție
în limba greacă: „Aici se odihnește Doamna Maria,
fiica lui Io Duca Voievod, anul lui Hristos 1672
septembrie 13”.

În pronaos se află două nișe, unde au fost înmormântate câte două persoane. În partea sudică a
pronaosului se află nișa unde au fost înmormântați domnitorul Gheorghe Duca și fiica sa,
Maria. Doamna Maria, fiica ctitorului, a fost îngropată acolo în anul 1672, pe lespedea sa
funerară, mică și frumos sculptată, aflându-se următoarea inscripție în limba greacă: „Aici se
odihnește Doamna Maria, fiica lui Io Duca Voievod, anul lui Hristos 1672 septembrie 13”.

În aceeași nișă, mai la vest, se află mormântul ctitorului, Gheorghe Duca (Duca Vodă cel
Bătrân). Acesta a murit la 24 martie 1685 în orașul Liov (astăzi în Ucraina), unde fusese dus
de poloni. În anul 1693, fiul său, Constantin Duca, voievod al Moldovei (1693-1695, 1700-
1703), i-a adus osemintele în țară și i le-a îngropat în nișa din peretele sudic al bisericii
Mănăstirii Cetățuia. Peste mormânt nu a fost pusă însă o piatră funerară.[38] Mult timp s-a
exprimat îndoiala că domnitorul a fost îngropat aici, din moment ce nu s-a pus nici o lespede
pe mormânt, totuși cercetările arheologice din 1933 au confirmat existența unor rămășițe
pământești aici.

În peretele nordic al pronaosului se află o altă nișă, care fusese pregătit probabil pentru
Doamna Anastasia, soția ctitotorului. Mormântul a rămas gol, Doamna Anastasia fiind
înmormântată în Biserica Albă, care se afla pe locul unde este astăzi Catedrala Mitropolitană
din Iași. Mai la sud, în aceeași nișă, au fost înmormântați fratele domnitorului, Saul și fiul său,
Ioniță. Inscripția de pe lespedea funerară nu a putut fi descifrată în totalitate, pe ea fiind scris
în limba greacă următorul text: „Aici se odihnește robul lui Dumnezeu ... frate al lui Io Duca
Voievod ... a fiului său Ioniță cu Maria”.
Pictura originală nu s-a păstrat decât parțial, restul
picturilor fiind modificări din secolul al XVIII-lea și din
deceniul al patrulea al secolului al XIX-lea. Biserica
a fost repictată în perioada 1827-1837 culoare peste
culoare, inscripțiile icoanelor fiind în grecește, iar
„zugravul însuș pare că ș'a ficsat chipul pe păreți,
într'un costum greco-arnăuțesc”.

Ansamblul pictural al bisericii este de o mare valoare artistică. Biserica a fost pictată în 1673,
în frescă, de meșteri aromâni, frații Mihai, Gheorghe și Dima din Ianina (Grecia), ajutați de
zugravii români Nicolae "zugravul cel bătrân" și Ștefan care lucraseră și la pictarea Bisericii
Trei Ierarhi.

Pictura originală nu s-a păstrat decât parțial, restul picturilor fiind modificări din secolul al
XVIII-lea și din deceniul al patrulea al secolului al XIX-lea. Biserica a fost repictată în
perioada 1827-1837 culoare peste culoare, inscripțiile icoanelor fiind în grecește, iar
„zugravul însuș pare că ș'a ficsat chipul pe păreți, într'un costum greco-arnăuțesc”.

Picturile in pridvor s-au păstrat cel mai bine, remarcând aici "Arborele lui Iesei", "Judecata de
apoi", "Scara lui Climax" și sfintele pictate în medalion.

În pronaos, pe peretele vestic, s-a păstrat tabloul votiv în care este reprezentată familia
ctitorului: domnitorul Gheorghe Duca, Doamna Anastasia, Doamna Ecaterina (probabil
soacra domnitorului), Constantin Duca (care va domni între anii 1693-1695 și 1700-1703),
fiica sa Elena (viitoarea soție a cronicarului Nicolae Costin), fiica sa Maria, alături de un alt
copil, al cărui nume nu se poate descifra. Ei sunt pictați în costume de ceremonial, brodate cu
flori cu fire de aur și cu brandemburguri.

Sunt de remarcat și figurile sfinților pictați în picioare sub ferestrele din pronaos și naos, sfinți
care au aureolele decorate în relief cu ornamente care diferă de la unul la altul.

Biserica Mănăstirii Cetățuia, cu hramul Sf. Apostoli Petru și Pavel, este amplasată în
mijlocul incintei. Ea a fost studiată îndeaproape, la începutul secolului al XX-lea, de
arhitectul Gh. Lupu și de inginerul și istoricul Gheorghe Balș care au remarcat că
această biserică este o copie simplificată a Bisericii Trei Ierarhi.

Biserica Mănăstirii Cetățuia este construită în plan triconc, cu absidele naosului și

altarului semicirculare în interior și poligonale în exterior, fiecare absidă având câte
trei ferestre. Edificiul este înconjurat de un brâu torsadă de piatră, încadrat de câte o
friză ornată de frunze sculptate în relief. În registrul superior se află câte două rânduri
de ocnițe, cele de sus fiind mai mici decât cele de jos. Zidurile exterioare sunt
sprijinite de șapte contraforturi, care nu se înalță niciodată deasupra brâului median.
Ușile și ferestrele sunt construite în stil gotic, cele mai mici fiind încadrate de o rețea
de baghete încrucișate.

Biserica are două turle octogonale aflate deasupra pronaosului și naosului și

construite pe două baze: prima pătrată și a doua stelată. Pe turle se află firide
alungite, patru ferestre dreptunghiulare mici dispuse în cele patru puncte cardinale,
patru contraforturi mici și trei rânduri de ocnițe (două deasupra arcadelor și unul la
baza pătrată).

Interiorul lăcașului de cult este compartimentat în pridvor închis, pronaos, naos și

altar. În pridvor se intra prin două uși laterale amplasate pe laturile de nord și de sud,
având chenare dreptunghiulare și fiind împodobite cu muluri. Cea de pe latura
nordică este în prezent zidită. În timpanul ușii, într-o cruce cu brațele egale și
rotunjite, este sculptată stema Moldovei: capul de bour care susține o coroană ce
este prevazută cu o cruce pe mijloc, având câte un leu de o parte și de alta. Pridvorul
înalt, de formă dreptunghiulară și cu bolți sferice pe pandantivi, este luminat de două
ferestre pe latura vestică. Între pridvor și pronaos se află un zid despărțitor având la
mijloc o ușă cu chenar dreptunghiular, format în brâu torsadă. Zidul despărțitor dintre
pronaos și naos a fost dărâmat, fiind înlocuit cu două coloane puternice de secțiune
octogonală, cu capiteluri, sprijinind trei arcade.

În biserică s-au mai păstrat din vechiul mobilier doar strana domnească și cea
arhierească, bogat decorate cu frunze, flori aurite și îngeri cu mâinile întinse.

Așezată pe un deal ce domină valea râului Nicolina

și cartierul Nicolina și de unde se poate vedea o
frumoasa panoramă a orașului, Mănăstirea Cetățuia
domină peisajul prin silueta sa zveltă, străjuită de un
turn impozant și împrejmuită cu un zid de piatră
măcinat de vreme.

Așezată pe un deal ce domină valea râului Nicolina și cartierul Nicolina și de unde se poate
vedea o frumoasa panoramă a orașului, Mănăstirea Cetățuia domină peisajul prin silueta sa
zveltă, străjuită de un turn impozant și împrejmuită cu un zid de piatră măcinat de vreme.

Ctitorul Mănăstirii Cetățuia este Domnul Gheorghe Duca. Zidirea s-a început în anul 1669 și
s-a finalizat în 1672.

Inscripția în limba greacă, aflată deasupra intrării în pronaos, spune: „S-a ridicat acest
dumnezeiesc locaș, cu hramul sfinților vestiți și pretutindeni lăudați și înaintemergători
Apostoli Petru și Pavel de către iubitorul de Dumnezeu și strălucitul Domn Io Duca Voievod
al întregii Moldove, spre mântuirea sufletului său, fiind patriarh al sfintei cetăți a
Ierusalimului Domn Domn Dositei și păstorind Preasfințitul Mitropolit al Moldo-Vlahiei
Domn Domn Dosoftei, în anul de la zidirea lumii 7180, iar al întrupării 1672”.

Uimit de măreția construcției, sultanul Mehmed al IV-lea, la 10 iunie 1672, aflat în campania
împotriva Poloniei, prevestea ruinarea iminentă a Cetățuii. Însă cuvintele sale nu s-au
împlinit, deși de-a lungul anilor mănăstirea a avut de înfruntat multiple vitregii.

Sub raport arhitectural, Cetățuia este o copie sobră a Trei Ierarhilor, ctitoria domnului Vasile
Lupu de la 1639. Pictura de la Cetățuia este o creație artistică deosebită, având ca autori pe
Mihai, Gheorghe și Dima din Ianina, alături de pictori autohtoni care lucraseră la Trei Ierarhi.
Este ultimul mare ansamblu de pictură murală din Moldova în linia tradițiilor postbizantine.

Mănăstirea Cetățuia a jucat și un deosebit rol cultural. Aici s-a înființat, în 1682, o tipografie,
unde s-au tipărit cărți grecești pentru Orientul ortodox, tiparnița fiind în acea vreme singura de
acest fel din întreg Răsăritul. Gheorghe Duca pune la dispoziție mijloacele financiare, astfel
încât delegația Patriarhiei de Ierusalim aducea materialele tipografice la Iași de la Veneția.
Organizarea tipografiei, prima din această regiune a Europei cu o asemenea misiune, a fost
încredințată unor călugări români cunoscători ai limbii grecești, în frunte cu ieromonahul
Mitrofan, ajuns apoi episcop de Huși. În mediul cultural bisericesc de la Cetățuia au activat:
patriarhul Dositei al Ierusalimului precum și alți cunoscuți cărturari greci din vremea
respectivă (Nicolaos Kerameos, Ieremia Cacavelas, Ioan Comnen, Chesarie Daponte) . Multe
din textele grecești tipărite aici au intrat în celebra Patrologie J. P. Migne.

Pe latura sudică a incintei se află clădirea cu sala gotică „Anastasia Doamna”, cu pivnițe în
care se păstrează vinul obținut în podgoria mănăstirii.

Biserica a fost înconjurată de la început de ziduri înalte de piatră, cu metereze și drum de

strajă, turn de intrare și turnuri de colț. În incinta mănăstirii s-au mai construit chilii, baie,
bucătărie, pivnițe și stăreție cu trapeză.

Unicitatea Cetățuiei constă în aceea că aici s-a păstrat întregul ansamblu de arhitectură
monastică. Un loc aparte îl ocupă palatul rezervat găzduirii domnului, clădire fortificată,
specifică sec. al XVII-lea. Bucătăria (cuhnea) sau, după unele opinii, baia turcească, este
singura construcție de acest fel care ni s-a păstrat într-un ansamblu mănăstiresc. Turnul
clopotniță și masivitatea zidurilor dovedesc că mănăstirea a fost gândită și ca loc de refugiu și
rezistență armată, în caz de nevoie, fiind cu adevărat o „cetățuie”.

Biserica mănăstirii este o biserică specifică arhitecturii religioase din Moldova secolului al
XVII-lea, fiind totuși o sinteză originală a unor elemente arhitectonice disparate. Din
nefericire numai o parte din ea ni s-a păstrat fără modificări (cum ar fi frescele reprezentând
Arborele lui Iesei, Judecata din urmă) . Pe peretele vestic al pronaosului se poate vedea și
astăzi tabloul votiv, reprezentând familia Domnului Gheorghe Duca. Biserica adăpostește
mormântul ctitorului, al fiicei acestuia, Doamna Maria, al fratelui Domnitorului, Saul, și al
fiului său, Ioniță.
Epocile de slujire și cultură ale Cetățuii sunt bine reflectate în Muzeul mănăstirii, care poate fi
vizitat de pelerini.

O superbă panoramă a Iașilor se poate admira din turnul „Cina Pelerinului”, aflat în clădirea
stăreției.
Astăzi, ca și în veacurile anterioare, Mănăstirea Cetățuia, păzită de Dumnezeu, acolo, pe
culmea de la miazăzi a Iașului, veghează cu aceeași putere a credinței neschimbate și a
rugăciunii.

Turnul clopotniță a fost construit în anul 1670 în

partea de sud a mănăstirii, având și rolul de loc de
intrare în mănăstire. El nu dispunea de metereze,
având doar niște găuri rotunde de ochire, cioplite în
piatră, pentru tragerea cu pușca.

Turnul clopotniță a fost construit în anul 1670 în partea de sud a mănăstirii, având și rolul de
loc de intrare în mănăstire. El nu dispunea de metereze, având doar niște găuri rotunde de
ochire, cioplite în piatră, pentru tragerea cu pușca.

Pe clădirea turnului, desupra intrării, se află săpată în piatră stema Moldovei (un cap de bour,
purtând o coroană pe coarne, și între coarne o stea; în dreapta un soare, în stânga o lună,
dedesubt o cruce) și în jurul ei o pisanie cu următorul text: „Herbul prea luminatului Domn Io
Duca Voievod, cu mila lui Dumnezeu, al Țării Moldovei. 7178 (=1680)“.

Turnul are două etaje. La primul etaj este o sală foarte îngustă, unde se aflau două tunuri iar la
al doilea etaj se află clopotnița.

În încăperile din turn se pătrunde de pe drumul de strajă aflat la nivelul primului etaj, de unde
se deschide o ușă care duce în clopotniță. La al doilea etaj se urcă pe o scară în spirală, foarte
îngustă.
La primul etaj se ajunge de pe o scară mobilă care cobora din clopotniță, până la nivelul
drumului de strajă. Deoarece aici se aflau tunurile, acesta avea rolul de încăpere care trebuia
să fie cucerită ultima, doar după înfrângerea rezistenței străjerilor din camera clopotelor.

De asemenea, pe latura de est a turnului s-a descoperit și o trapă pregătită pentru prinderea în
cursă a eventualilor atacatori.

Wikipedia

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Mănăstirea Cetățuia
 Ansamblul Mănăstirii Cetățuia

Informații generale

Confesiune ortodoxă

Hram Sf. Apostoli Petru și Pavel (29 iunie)

Tip călugări

Țara România

Localitate Str. Cetățuia nr. 1, Iași

județ Iași

Ctitor Gheorghe Duca

Istoric

Data începerii 1672

Sfințire 1668-1672

Localizare

Monument istoric
Adresa Str. Cetățuia 1, municipiul Iași[1]

Clasificare

Cod LMI IS-II-a-A-03806

Modifică date / text

Mănăstirea Cetățuia din Iași este o mănăstire ortodoxă de călugări, ctitorită în secolul al XVII-lea
de voievodul Gheorghe Duca (1665-1666, 1668-1672 și 1678-1683). Așezată pe un deal înalt din
partea de sud a Iașului, de unde se poate vedea o frumoasa panoramă a orașului, Mănăstirea
Cetățuia domină peisajul prin silueta sa zveltă, străjuită de un turn impozant și împrejmuită cu un
zid de piatră măcinat de vreme.

Ea a fost construită de la început ca un complex fortificat medieval capabil să ofere domnitorului

și boierilor un reazem pentru o rezistență înarmată împotriva invadatorilor. Aici a funcționat o
tiparniță cu litere grecești, adusă de la Veneția. Ajunsă o ruină la sfârșitul secolului al XIX-lea,
mănăstirea a fost restaurată în perioada interbelică la inițiativa istoricului Nicolae Iorga.
Ansamblul Mănăstirii Cetățuia a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din județul Iași din anul
2015, având codul de clasificare IS-II-a-A-03806 și fiind alcătuit din următoarele 6 obiective:

 Biserica „Sf. Apostoli Petru și Pavel” - datând din perioada 1669-1672, având codul IS-II-m-A-
03806.01
 Sala Gotică - datând din perioada 1669-1672, având codul IS-II-m-A-03806.02
 Casa Domnească - datând din perioada 1669-1672, având codul IS-II-m-A-03806.03
 Corpul de chilii - datând din anul 1928, având codul IS-II-m-A-03806.04
 Turnul clopotniță - datând din anul 1670, având codul IS-II-m-A-03806.05
 Zidul de incintă - datând din anul 1670, având codul IS-II-m-A-03806.06. [2]

Istoricul mănăstirii[modificare | modificare sursă]

Fondarea[modificare | modificare sursă]
Înainte vreme, pe dealul Cetățuia ce domină partea de sud a Iașului se aflau vii, grădini, livezi
sau pădure.[3] În vara anului 1666, domnitorul Gheorghe Duca al Moldovei (1665-1666, 1668-
1672 și 1678-1683) a cumpărat acolo, de la mai mulți proprietari, o întinsă podgorie, cu intenția
probabilă de a înălța o mănăstire. Fiind mazilit la scurtă vreme se pare că planurile sale au rămas
neterminate.[4]

În toamna anului 1668, după revenirea sa pe tron, s-a început construirea unei mănăstiri
fortificate ce trebuia să îndeplinească și rolul de cetate de apărare în cazul unor invazii ale
Moldovei. Începerea construcției este menționată de Ion Neculce în cronica sa, unde a
scris: „Viindu Duca-vodă cu a dooa domnie în țară, arătă-să la hire mai aspru decât cum era cu
domnia dintăiu. Și și începu a zâdi mănăstirea Cetățuia, că era țara plină de oameni și cu hrană
și agonisită bună”.[5]

Ritmul construcției a fost unul foarte alert, în primăvara anului 1669 fiind aproape terminate
zidurile bisericii și, după cum reiese din scrisorile domnești pe care le primiseră împuterniciții
domnitorului, se căuta achiziționarea de material pentru acoperiș. Într-o scrisoare, stolnicul Nacu,
vornicul de Câmpulung și ispravnicul însărcinat de Duca Vodă pentru a conduce lucrările de la
Cetățuia, îi cerea birăului orașului Bistrița să-i trimită cât mai curând comanda de 100.000 de
cuie „de draniță și de șindrilă”. Lucrările s-au făcut probabil de către meșteri moldoveni.[6] În
același timp, se comandau la Brașov și Danzig clopote care urmau să fie amplasate în masivul
turn clopotniță de la intrarea în mănăstire.[7]

După cum susțin unii cercetători, lucrările de construcție au fost realizate sub conducerea lui
Grigore Cornescu,[6] un talentat sculptor și pictor, descris de Ion Neculce ca fiind ”un nemiș din
ținutul Hotinului, (...) ce era foarte meșter de scrisori și de săpături la pietre și la alte lucruri”.[8] El
este meșterul trimis de Duca Vodă în 1671 pentru a executa în ceară, pentru sultanul Mehmed al
IV-lea, macheta Cetății Camenița, pentru ca generalii turci să o analizeze și să vadă ce puncte
slabe are. Tot el a lucrat și la restaurarea bisericii de la Mănăstirea Curtea de Argeș (în 1679),
ctitorită de Neagoe Basarab.[9]
 Biserica Mănăstirii Cetățuia
După cum reiese din alte documente și din pisania amplasată pe turnul clopotniță, la 10 iunie
1670 se finalizase deja construcția zidurilor incintei, a bastioanelor și a turnului clopotniță. [10] Cu
toate acestea, sfințirea bisericii a avut loc abia în 1672, după pictarea bisericii și înzestrarea ei cu
obiecte de cult.

Deasupra intrării în pronaos a fost pusă o placă cu următoarea pisanie în limba greacă:

„S-a ridicat acest dumnezeiesc locaș, cu hramul Sfinților vestiți și pretutindeni lăudați și
înaintemergători Apostoli Petru și Pavel de către iubitorul de Dumnezeu și strălucitul Domn Io Duca
Voievod al întregii Moldove, spre mântuirea sufletului său, fiind Patriarh al sfintei cetăți a Ierusalimului
Domn Domn Dosithei și păstorind Preasfințitul Mitropolit al Moldo-Vlahiei Domn Domn Dosoftei, în
anul de la zidirea lumii 7180, iar al întrupării 1672.”
Mănăstirea a fost închinată Patriarhiei Ierusalimului încă din anul 1670, când nici nu fusese încă
terminată. În 1672, domnitorul Gheorghe Duca a înmormântat în noua biserică pe una din fiicele
sale, Maria.

Domnitorul Gheorghe Duca și urmașii acestuia pe tronul Moldovei au înzestrat mănăstirea cu mai
multe moșii, printre care s-au aflat următoarele: Andrieșeni, Frăsuleni, Moreni, Ruseni, Valea
Adâncă, Valea Cozmoaei și Tabăra (jud. Iași), Corni și Siliștea-Băbiceni (jud. Vaslui), o parte din
moșia Belcești (jud. Neamț), Fântâna Gerului, Stoicani, Tatarca, Tulucești și o parte din moșia
Șendreni (jud. Covurlui), plus veniturile a peste 200 de clădiri din Iași.[11]

Sosit în Moldova în persoană pentru războiul împotriva Regatului Poloniei, sultanul Mehmed al
IV-lea (1648-1687) a urcat la 10 iunie 1672 la Cetățuia, împreună cu alaiul său. După relatarea
cronicarului Ion Neculce, „și iar după acie au mai vinit împăratul în primblare și s-au suit în deal la
mănăstire la Cetățuie de au vădzut-o și prăvind locul în toate părțile”.[12] Sultanul a fost uimit de
măreția construcției. Conform legendei, el i-ar fi întrebat pe sfetnici: „Cât a cheltuit ghiaurul cu
această mănăstire?”, iar după primirea răspunsului că Duca a plătit 30 pungi de aur, sultanul s-a
mirat afirmând că o asemenea construcție nu s-ar fi putut face cu mai puține de 100 de pungi de
aur, „numai dacă a făcut-o cu nedreptăți și n-a plătit-o poate să o facă cu 30”.[13] El a prevestit
atunci că mănăstirea se va prăbuși în următorii 30 de ani ca urmare a faptului că a fost construită
pe un teren instabil, dar prevestirea sa nu s-a adeverit.[14] Totuși, pe la începutul secolului al
XVIII-lea, zidul din partea de vest s-a prăbușit după ce s-a surpat o porțiune din deal. [6] Plecând
de la mențiunea că la asediul din 1717 austriecii nu au putut escalada zidurile mănăstirii,
așteptând să le vină scări, după cum este scris în letopisețul lui Ion Neculce și în cronica tradusă
de Alexandru Amiras, se poate deduce că zidul de vest nu se prăbușise încă.[15]

În 1682, la sfatul patriarhului Dosithei Notaras, Duca Vodă a instalat în clădirile complexului
mănăstiresc o tiparniță cu litere grecești, adusă de la Veneția.[16] Aici au lucrat călugări români
cunoscători ai limbii grecești, în frunte cu ieromonahul Mitrofan, ajuns apoi episcop de Huși.
[17]
Tiparnița a funcționat aici o scurtă perioadă, ultima lucrare tipărită aici datând din anul 1698,
când tiparnița a fost mutată la Mănăstirea Sfântul Sava din Iași. Această tipografie era la acea
vreme singura de acest fel din întregul Orient.
Loc de refugiu pentru domnitori[modificare | modificare sursă]
Având o incintă fortificată, Mănăstirea Cetățuia a servit, în mai multe rânduri, ca loc de refugiu al
mai multor domnitori ai Moldovei.

După asedierea Vienei de către turci (1683), oștile poloneze au început să facă dese incursiuni în
Moldova, ajungând uneori până la Iași. În timpul unei astfel de incursiuni, un detașament condus
de Crupențchi (viitor mare jitnicer) a luat de pe șesul Bahluiului până și caii domniei. [18] Rămas
fără cai, domnitorul Constantin Cantemir (1685-1693) a fost nevoit să se retragă între zidurile
Cetățuii. După cum scrie cronicarul Ion Neculce: „Și domnie în Iași, după ce i-au luat caii, nu putè
șădèa, ce s-au mutat în Cetățuia. Că de nu s-ar hi mutat în Cetățue, când au bătut poghiiazul pe
Velicico hatmanul la Copou, l-ar hii luat și pe dânsu din Iașii”.[19]

Fiul său, domnitorul Dimitrie Cantemir (1693, 1710-1711), s-a refugiat și el în Cetățuia, când
sultanul a declarat război Rusiei (1710). „Iară dupre aceia, Dumitrașco-vodă s-au mutat în
Cetățuia, de șidea. Iar slujitorii ce avea șidea la corturi, unde sunt acum curțile domnești la
Frumoasa. Țara să băjenisă dintr-aceia spaimă ce să făcusă. Boiarimea mai toți fugisă de pre
lângă dânsul, de-l lăsasă sângur, socotind unii că să va mazili din pricina turcilor, alții socotiia că
or veni moscalii și or luoa țara, și n-a mai fi Dumitrașco-vodă domnu stăpân.” [20][21] Deoarece
slujbașii domniei fugiseră cu banii, ostașii rămași în corturi s-au răzvrătit și au pornit către
Cetățuia pentru a-și cere lefurile. Domnitorul a poruncit închiderea porților și cu lefegii rămași
credincioși i-a silit pe răzvrătiți să se potolească.[22]

Comandantul turc Mehmet iazagi efendi s-a dus la Cetățuia de mai multe ori, cerându-i
domnitorului să se alătura armatei turcești, dar Cantemir a refuzat pe motiv că moldovenii s-ar
răzvrăti. După cum spunea cronicarul Nicolae Costin, „Iară Mehmet iazagi efendi și alți turci ce-
au fost mai fruntea, pricepând lucrurile, mers-au la Cetățue de atâte ori de au dzis lui Dumitrașco
vodă în față, strigându, de vreme că nu purcede la oaste este hain. El punea pricină că să
hăinește țara și n-are cu cine merge la oaste, și el va pune sangiacul împărătescu în sin și să va
duce la vezirul.”[23]

Domnitorul i-a scris feldmareșalului rus Boris Șeremetiev, cerându-i să-i trimită ajutor militar.
Mareșalul rus l-a trimis la Iași pe generalul Kropotov cu 3.000 de soldați ruși și 500 de soldați
moldoveni, ce slujeau la ruși. Atunci, domnitorul a ieșit din Cetățuia și a mers la râul Prut pentru
a-l întâmpina pe Kropotov cu care a intrat la Iași.[18]

Asediul austriecilor (1717)[modificare | modificare sursă]

Vedere aeriană a mănăstirii.

În timpul războiului turco-austriac, izbucnit în 1716, armatele austriece ale împăratului Carol al VI-
lea de Habsburg (1711-1740) au trecut în țările române, dorind să-și extindă stăpânirea. O oaste
nemțească a invadat Țara Românească și l-a capturat pe domnitorul Nicolae Mavrocordat.[18] Alte
oști au pătruns în Moldova pe la Cașin, instalându-se în mănăstirile fortificate din Moldova și
în Cetatea Neamțului. Unii boieri (printre care și Vasile Ceaurul) s-au alăturat austriecilor,
promițându-le, în schimbul domniei, că le vor ceda întreg teritoriul Moldovei între Munții
Carpați și râul Siret.[18]

Domnitorul Mihai Racoviță, neavând bani să plătească mercenari și dispunând numai de o gardă
de oameni credincioși, „și-i era cu frică și să mutasă în Cetățue; și mai nici în Cetățue nu mânea,
ce mânea câte la un loc, de nu știe nime. Că și boiarii încă nu era drepți, ce mulți dintre dânșii să
agiunsese cu cătanele.”[24] Temându-se că nemții vor ataca și Iașul, domnitorul i-a trimis la tătari
pe vel-banul Macriu și pe vel-vistiernicul Constantin Costachi pentru a obține un ajutor de vreo
2.000-3.000 de călăreți tătari. Au acceptat să vină mai mulți tătari decât ceruse domnitorul, cam
5.000-6.000 după cum relatează Neculce,[25] iar vistiernicul Costachi i-a așezat în
apropierea Mănăstirii Aroneanu și s-a dus să-l anunțe pe voievod.

În ianuarie 1717, pe o vreme foarte friguroasă, o oaste de 200 de soldați austrieci sub comanda
căpitanului François (Ferencz) Ernau, originar din Lorena, împreună cu o oaste de adunătură
formată din moldoveni sub conducerea sulgerului Gheorghieș Velicico din Câmpulung, s-a
îndreptat spre Iași și a ucis pe drum pe toți străjerii puși de Mihai Racoviță. În dimineața zilei de
10 ianuarie, neștiind de incursiunea austriecilor, domnitorul coborâse din mănăstire și nu s-a
întâlnit cu vistiernicul Costachi care se dusese la Cetățuia să-l anunțe de sosirea tătarilor. [26]

Intrarea austriecilor în oraș l-a surprins pe domnitor la Curtea domnească, iar acesta abia a avut
timp să încalece cu câțiva curteni și să se refugieze la Cetățuia.[15] În același timp, vistiernicul
Costachi a fugit în sesul Bahluiului, în apropiere de Mănăstirea Balica.

Auzind de apropierea austriecilor, domnitorul Mihai Racoviță, împreună cu oastea sa, s-a retras
la Mănăstirea Cetățuia. Pe după-amiază, trupele austriece se aflau în jurul Mănăstirii Cetățuia,
după ce-și lăsaseră caii la poalele dealului. Acolo, ei așteptau să le sosească scările cerute
pentru a escalada zidurile cetății. Ion Neculce relatează astfel acest moment: „Atuncea cătanele
veniia. Frențe pre supt dial, cu vo 200 de nemți, iar Velicico, cu moldoveni și cu cătane lovis-
înainte în târgu și slobodzisă și temnițile și cuprinsese și Cetățue; numai nu să putea lipi, că-i
împroșca din Cetățue. Deci Frențe și cu cătanile au lăsat coșul în șes, unde iaste acmu hălășteul
la Frumoasa; și după ce-au lăsat coșul, s-au suit la dial și căuta loitre și pripelece, ca să dea
năvală să sae preste zâd. Și alerga unii și din târgu, de li aducea loitre.” [27]

Zgomotele produse de împușcături și de tragerea clopotelor i-au alertat pe tătarii aflați în valea de
la Aroneanu, care au început „a veni ca vântul”. Atacați de oștenii lui Mihai Racoviță veniți din
oraș și, mai ales, de călăreții tătari conduși de Cantemir Mârza, austriecii au luptat cu dârzenie.
Deși austriecii foloseau puști, iar tătarii foloseau săgețile și arcanele, în spatele austriecilor au
ieșit ostașii aflați la Cetățuie purtând năframe albe la braț, pentru a se deosebi de cătanele
moldovenești trădătoare. Terminându-li-se praful de pușcă, austriecii au început să fugă
spre Mănăstirea Hlincea, pentru a-și scăpa viața. Au fost urmăriți de tătari și de moldoveni, fiind
măcelăriți pe drum sau capturați, printre cei prinși aflându-se și căpitanul Ferencz. [15]

A doua zi, domnitorul Mihai Racoviță a coborât de la Cetățuia la Curtea Domnească pentru a-i
judeca pe trădători. Căpitanul Ferencz a fost adus de către tătari, legat cu o funie de gât, în fața
domnitorului . La sfatul turcilor, el l-a răscumpărat pe Ferencz de la Cantemir Mârza, hanul
tătarilor, cu 200 galbeni. După ce l-a lovit cu pumnii, domnitorul l-a dat pe căpitanul austriecilor pe
mâna lui Ali Agca care l-a decapitat în fața porții de la Curtea Domnească, „ca să iee pildă și alții
să nu mai vie la Moldova”. Trupul căpitanului a rămas acolo timp de câteva zile ca pildă și pentru
alții.[28] Domnul a ordonat ca moldovenii făcuți prizonieri cu această ocazie să fie spânzurați.
Cadavrele celor uciși (în număr de 500-600) printre care se afla și cel al lui Ferencz au fost
strânse lângă Fântâna Parasca, la drumul cel mare al Țarigradului, în preajma Cetățuiei. „Și mai
pre urmă le-au strâns capetele tuturor, și trupurile, și au făcut o movilă și o cruce mare cu cerdac,
ca să fie de pomenire acolo, la Parasca.”[25] Domnitorul a pus să se scrie întreaga întâmplare pe
acestă cruce, numită de popor Crucea lui Ferencz.

După acest eveniment, domnitorul Mihai Racoviță le-a dat călugărilor Mănăstirii Cetățuia mai
multe scutiri de dări, în special cu privire la via de pe coasta dealului.[29]
Ruinarea mănăstirii[modificare | modificare sursă]

De pe înălțimile Cetățuii se poate vedea partea

sudică a orașului (cartierul Nicolina).
După căderea zidului vestic la începutul secolului al XVIII-lea, domnitorul Grigore al II-lea
Ghica (1726-1733, 1735-1739, 1739-1741, 1747-1748) a încercat să-l refacă în 1748 împreună
cu „casele și orice va fi de trebuință mănăstirei ... ce căzuse de câtăva vreme prin pogorârea
dealului”.[30] Intenția sa nu a fost materializată, probabil din cauza faptului că domnitorul a fost
transferat în aprilie 1748 ca domnitor în Țara Românească.

În următorii ani, Mănăstirea Cetățuia a fost folosită în anumite perioade ca depozit de grâne al
oștilor turcești (1788) sau ca spital militar al armatelor rusești (1788-1792 și 1806-1812). [31]

Cu timpul, Mănăstirea Cetățuia a început să se ruineze, efect al cutremurelor și al incendiilor, dar

și al nepăsării egumenilor greci care au administrat-o. Ea a ars în anul 1822, când turcii au
incendiat niște case din apropiere.[32] Biserica a fost reparată în perioada 1827-1837, cu acest
prilej fiind reîmprospătată pictura interioară.

În mai 1842, într-o scrisoare trimisă lui Vasile Alecsandri de scriitorul Alecu Russo, acesta din
urmă o descria astfel: „o ruină care odinioară a fost palat domnesc, de pe o înălțime unde
odinioară vegheau cete de ostași viteji, ținând ochii în calea tătarilor, și unde astăzi se îngrașă,
dormind, câțiva călugări în compania buhnelor”.[33] Scrisoarea respectivă a fost publicată de
Alecsandri în 1874 în publicația "Columna lui Traian", nr. 1, în semn de protest față de nepăsarea
contemporanilor cu privire la monumentele istorice ale țării.

În decembrie 1863, prin Legea secularizării averilor mănăstirești a domnitorului Alexandru Ioan
Cuza (1859-1866), Mănăstirea Cetățuia a fost scoasă de sub tutela Patriarhiei Ierusalimului, iar
călugării greci au plecat. Mult timp, Biserica Mănăstirii Cetățuia a fost filială a Parohiei Galata, aici
slujind un preot o dată pe lună. În curtea bisericii, Ministerul Agriculturii și Domeniilor a înființat
acolo o pepinieră de arbori și viță de vie americană.[34]

Alți cronicari ai epocii care au vizitat Cetățuia au putut constata urmele ruinării acesteia. În jurul
anului 1870, Vasile Alecsandri prognoza că „ruinele” de la Cetățuia „vor dispare poate cu totul”.
Episcopul Melchisedec Ștefănescu care a trecut pe acolo în anul 1884 nu a găsit decât o curte
presărată „cu pietre și plină de dudău”, încât îi era frică oricui a „umbla prin ea”, iar „casele
egumenești se dărâmau”. În anul 1903, Nicolae Iorga scria că „Cetățuia ... era singură, pustie și,
într-o seară” când s-a urcat „pe coasta rotunjită a muncelului”, a fost speriat de strigătul
huhurezului care viețuia „sub bolțile pivnițelor părăsite”.[35]

Lucrări de restaurare[modificare | modificare sursă]

Mănăstirea ajunsese o ruină la sfârșitul secolului al XIX-lea, zidurile bisericii fiind măcinate de
infiltrația apei pluviale, iar turla de pe naos era pe jumătate descoperită. Aceasta este starea în
care o găsea arhitectul Constantin Băicoianu, sub coordonarea căruia s-au efectuat reparații la
biserică în 1896.[36] Noi lucrări de restaurare au fost efectuate în perioada 1910-1911, la inițiativa
Comisiunii Monumentelor Istorice. În octombrie 1911, lucrările au fost finalizate, iar mănăstirea a
putut fi vizitată de delegații universităților străine veniți la sărbătorirea
semicentenarului Universității din Iași. În aceeași zi, aviatorul Aurel Vlaicu a zburat deasupra
orașului Iași cu avionul construit de el, făcând mai multe virajuri în jurul dealului și Mănăstirii
Cetățuia.

La 30 septembrie 1911 s-a pus piatra de temelie la chiliile călugărești de la Mănăstirea Cetățuia,
în prezența familiei regale (Regele Carol I, Prințul Moștenitor Ferdinand ș.a.), a
mitropolitului Pimen Georgescu al Moldovei, a unor membri ai guvernului și ai autorităților locale.
Mitropolitul Pimen a adus aici călugări de la alte mănăstiri din Moldova și astfel mănăstirea s-a
redeschis.

În timpul primului război mondial, clădirile din incinta mănăstirii au servit ca spital militar, aici fiind
îngrijiți ostașii răniți. În anul 1930, la inițiativa lui Nicolae Iorga, președintele Comisiunii
Monumentelor Istorice, au fost refăcute biserica și încăperile mănăstirii, după cum atestă o placă
memorială amplasată pe clădirea Egumeniei.

Lucrări importante de restaurare s-au efectuat în perioada 1964-1971, în urma cărora turnul
clopotniță și-a recăpătat forma sa originară, cuhnea, zidurile incintei și bastioanele au fost
refăcute, iar palatul lui Duca Vodă a fost consolidat.[35]

În restaurarea complexului monahal un merit deosebit l-a avut arhimandritul Mitrofan Băltuță
(1927-1995), stareț timp de 25 ani al mănăstirii (1971-1995) și exarh al mănăstirilor din
Arhiepiscopia Iașilor (1981-1995). În perioada stăreției sale, s-au efectuat lucrări de reînnoire ale
bisericii (s-a refăcut acoperișul cu tablă de zinc, s-a pardosit interiorul cu marmură, s-a înnoit
mobilierul, veșmintele, vasele de cult etc.), s-au refăcut casa domnească, stăreția, turnul-
clopotniță, cuhnea, zidurile de incintă etc. În sala gotică s-a amenajat un paraclis. În afară de
acestea, starețul Mitrofan a amenajat o modernă gospodărie anexă. Prin activitatea sa de înnoire
și înfrumusețare a complexului mănăstiresc, el este socotit un mare ctitor restaurator al Mănăstirii
Cetățuia.[37]

Biserica "Sf. Apostoli Petru și Pavel"[modificare | modificare sursă]

Arhitectura bisericii[modificare | modificare sursă]

Biserica Mănăstirii Cetățuia

Biserica Mănăstirii Cetățuia, cu hramul Sf. Apostoli Petru și Pavel, este amplasată în mijlocul
incintei. Ea a fost studiată îndeaproape, la începutul secolului al XX-lea, de arhitectul Gh. Lupu și
de inginerul și istoricul Gheorghe Balș care au remarcat că această biserică este o copie
simplificată a Bisericii Trei Ierarhi.[38]

Biserica Mănăstirii Cetățuia este construită în plan triconc, cu absidele naosului și altarului
semicirculare în interior și poligonale în exterior, fiecare absidă având câte trei ferestre. [39] Edificiul
este înconjurat de un brâu torsadă de piatră, încadrat de câte o friză ornată de frunze sculptate în
relief. În registrul superior se află câte două rânduri de ocnițe, cele de sus fiind mai mici decât
cele de jos. Zidurile exterioare sunt sprijinite de șapte contraforturi, care nu se înalță niciodată
deasupra brâului median. Ușile și ferestrele sunt construite în stil gotic, cele mai mici fiind
încadrate de o rețea de baghete încrucișate.[38]

Biserica are două turle octogonale aflate deasupra pronaosului și naosului și construite pe două
baze: prima pătrată și a doua stelată. Pe turle se află firide alungite, patru ferestre
dreptunghiulare mici dispuse în cele patru puncte cardinale, patru contraforturi mici și trei rânduri
de ocnițe (două deasupra arcadelor și unul la baza pătrată).

Interiorul lăcașului de cult este compartimentat în pridvor închis, pronaos, naos și altar. În pridvor
se intra prin două uși laterale amplasate pe laturile de nord și de sud, având chenare
dreptunghiulare și fiind împodobite cu muluri. Cea de pe latura nordică este în prezent zidită. În
timpanul ușii, într-o cruce cu brațele egale și rotunjite, este sculptată stema Moldovei: capul
de bour care susține o coroană ce este prevazută cu o cruce pe mijloc, având câte un leu de o
parte și de alta. Pridvorul înalt, de formă dreptunghiulară și cu bolți sferice pe pandantivi, este
luminat de două ferestre pe latura vestică. Între pridvor și pronaos se află un zid despărțitor
având la mijloc o ușă cu chenar dreptunghiular, format în brâu torsadă. Zidul despărțitor dintre
pronaos și naos a fost dărâmat, fiind înlocuit cu două coloane puternice de secțiune octogonală,
cu capiteluri, sprijinind trei arcade.[9]

În biserică s-au mai păstrat din vechiul mobilier doar strana domnească și cea arhierească, bogat
decorate cu frunze, flori aurite și îngeri cu mâinile întinse.

Iconografia[modificare | modificare sursă]

Ansamblul pictural al bisericii este de o mare valoare artistică. Biserica a fost pictată în 1673, în
frescă, de meșteri aromâni, frații Mihai, Gheorghe și Dima din Ianina (Grecia), ajutați de zugravii
români Nicolae "zugravul cel bătrân" și Ștefan care lucraseră și la pictarea Bisericii Trei Ierarhi. [9]

Pictura originală nu s-a păstrat decât parțial, restul picturilor fiind modificări din secolul al XVIII-lea
și din deceniul al patrulea al secolului al XIX-lea. Biserica a fost repictată în perioada 1827-1837
culoare peste culoare,[38] inscripțiile icoanelor fiind în grecește, iar „zugravul însuș pare că ș'a
ficsat chipul pe păreți, într'un costum greco-arnăuțesc”.[40]

Picturile in pridvor s-au păstrat cel mai bine, remarcând aici "Arborele lui Iesei", "Judecata de
apoi", "Scara lui Climax" și sfintele pictate în medalion.

În pronaos, pe peretele vestic, s-a păstrat tabloul votiv în care este reprezentată familia ctitorului:
domnitorul Gheorghe Duca, Doamna Anastasia, Doamna Ecaterina (probabil soacra
domnitorului), Constantin Duca (care va domni între anii 1693-1695 și 1700-1703), fiica sa Elena
(viitoarea soție a cronicarului Nicolae Costin), fiica sa Maria, alături de un alt copil, al cărui nume
nu se poate descifra. Ei sunt pictați în costume de ceremonial, brodate cu flori cu fire de aur și cu
brandemburguri.[41]

Sunt de remarcat și figurile sfinților pictați în picioare sub ferestrele din pronaos și naos, sfinți
care au aureolele decorate în relief cu ornamente care diferă de la unul la altul.

Necropola domnească[modificare | modificare sursă]

 Nișa din partea sudică a pronaosului, unde se
află mormântul lui Gheorghe Duca și a fiicei sale, Maria.
În pronaos se află două nișe, unde au fost înmormântate câte două persoane. În partea sudică a
pronaosului se află nișa unde au fost înmormântați domnitorul Gheorghe Duca și fiica sa, Maria.
Doamna Maria, fiica ctitorului, a fost îngropată acolo în anul 1672, pe lespedea sa funerară, mică
și frumos sculptată, aflându-se următoarea inscripție în limba greacă: „Aici se odihnește Doamna
Maria, fiica lui Io Duca Voievod, anul lui Hristos 1672 septembrie 13”.

În aceeași nișă, mai la vest, se află mormântul ctitorului, Gheorghe Duca (Duca Vodă cel Bătrân).
Acesta a murit la 24 martie 1685 în orașul Liov (astăzi în Ucraina), unde fusese dus de poloni. În
anul 1693, fiul său, Constantin Duca, voievod al Moldovei (1693-1695, 1700-1703), i-a adus
osemintele în țară și i le-a îngropat în nișa din peretele sudic al bisericii Mănăstirii Cetățuia. Peste
mormânt nu a fost pusă însă o piatră funerară.[39] Mult timp s-a exprimat îndoiala că domnitorul a
fost îngropat aici, din moment ce nu s-a pus nici o lespede pe mormânt, totuși cercetările
arheologice din 1933 au confirmat existența unor rămășițe pământești aici.[42]

În peretele nordic al pronaosului se află o altă nișă, care fusese pregătit probabil pentru Doamna
Anastasia, soția ctitorului. Mormântul a rămas gol, Doamna Anastasia fiind înmormântată în
Biserica Albă, care se afla pe locul unde este astăzi Catedrala Mitropolitană din Iași.[39] Mai la
sud, în aceeași nișă, au fost înmormântați fratele domnitorului, Saul și fiul său, Ioniță. Inscripția
de pe lespedea funerară nu a putut fi descifrată în totalitate, pe ea fiind scris în limba greacă
următorul text: „Aici se odihnește robul lui Dumnezeu ... frate al lui Io Duca Voievod ... a fiului său
Ioniță cu Maria”.

Odoare de preț[modificare | modificare sursă]

Biserica a fost înzestrată cu odoare de preț și veșminte scumpe, după cum relatează
cronicarul Nicolae Costin. Multe dintre acestea s-au pierdut din cauza neglijenței egumenilor
greci.[43] S-a mai păstrat un Orar din catifea roșie, decorat de Doamna Anastasia cu broderii
lucrate cu fir de aur și argint, pe care se află următoarea inscripție în limba slavonă: „Acest aurar
l-a făcut Io Duca Voievod și doamna sa Anastasia și l-au dat sfintei mănăstiri Cetățuia în anul
7178 (=1670)”.

De asemenea, în Sala Gotică, se mai expusă o Evanghelie în limba greacă, ferecată în argint,
tipărită la Veneția în 1737, care a fost dăruită Mănăstirii Cetățuia la 20 august 1749 de către
voievodul Constantin Mihail Cehan Racoviță (1749-1753, 1756-1757). Donatorul a scris la
începutul evangheliei o inscripție de donație în limba greacă și la pagina 85 o inscripție de
ferecare a evangheliei în limbile slavonă și română, ambele inscripții terminându-se cu un
blestem al donatorului către cei care ar îndrăzni să strămute cartea din Mănăstirea Cetățuia.

În curtea bisericii, lângă turnul clopotniță, se află două clopote vechi așezate pe postamente de
lemn. Pe unul este scrisă o inscripție în limba greacă în care se spune că a fost donat de Duca
Vodă în anul 1669: „Acest clopot s-a dăruit la venerata și sfânta mănăstire Cetățuia, a sfinților,
vestiților, pretutindeni lăudaților și în frunte mergători Apostoli Petru și Pavel, de către
preacucernicul și preastrălucitul Domn a toată Moldova și ctitor, domn domn Io Duca Voievod,
spre veșnică pomenire. În anul 1669”.[39] Cu privire la acest clopot, N.A. Bogdan relatează o
legendă potrivit căreia acest clopot a denumit "Buciumul lui Duca-Vodă" deoarece avea un sunet
deosebit de puternic. El se afla la un cioban bogat din Munții Dornei, de la care a fost luat și dus
la Cetățuia. Ciobanul și-a părăsit turmele și s-a dus la mănăstire unde, după ce a ascultat câteva
minute sunetul clopotului, a rămas nemișcat.[40]

Pe al doilea clopot se află o inscripție în limba latină („Anno domnini 1669; omnis spiritus laudet
dominum; divino auxilio fudit me Gherhardus Benning. Ghedane”), completată cu o alta în limba
greacă în care se arată că clopotul donat în 1669 a fost sfărâmat, fiind refăcut cu cheltuiala
panului Iota în anul 1816 („+ Petru și Pavel; din întâmplare sfărămându-se acest clopot s-a făcut
din nou cu cheltuiala panului Iota, fiind arhimandrit și catigumen domnul Matei, în anul 1816,
aprilie 23”).[39]

O parte din manuscrisele de la Mănăstirea Cetățuia au fost duse la Arhivele Statului din București
și la Biblioteca Academiei Române.

Alte construcții[modificare | modificare sursă]

Zidurile de incintă[modificare | modificare sursă]

Ziduri de incintă
Încă de la început, Mănăstirea Cetățuia a fost înconjurată de ziduri de piatră groase de aproape
1,40 m și înalte de 7 m,[36] delimitând o incintă de formă pentagonală cu dimensiuni de
aproximativ 120x60 de metri. Zidurile de incintă erau compuse dintr-o curtină masivă, având câte
o turelă de flancare (turn de colț) pătrată în colțurile de sud-est și sud-vest (acesta s-a prăbușit
împreună cu zidul de pe latura vestică și nu a mai fost reconstruit) și un bastion în mijlocul laturii
de nord. Turnurile de colț aveau rol de apărare, având la parter metereze pentru tunuri, iar la etaj
o sală boltită pentru pușcași. Lipsa turelelor în celelalte colțuri se explică prin faptul că acele laturi
erau mai puțin expuse unui atac, din cauza accesului mai dificil.[44]

Cetățuia a fost gândită de la început și ca loc de refugiu și rezistență armată în caz de asediu,
zidurile sale fiind prevăzute cu metereze mai înguste, pentru puști (sânețe) și arcuri, iar din loc în
loc existau deschideri mai largi, pentru tunuri. În exterior, meterezele erau foarte înguste, în timp
ce în interior erau mult lărgite pentru a permite diferite înclinări ale armelor de foc. Meterezul din
stânga este înclinat cu 45º spre dreapta, iar cel din dreapta este înclinat cu 45º spre stânga,
anulându-se astfel orice unghi mort.[45] Meterezele de la turnurile de colț și de la turnul clopotniță
erau de tipul arquebuse, rotunde, având deasupra o deschidere pentru ochire. [44] Zidurile de pe
laturile de sud și de est erau cele mai bine apărate, cele de pe laturile de nord și vest aflându-se
pe o coamă abruptă a dealului, greu de escaladat de eventualii atacatori. De-a lungul zidurilor se
observă existența unui "drum de strajă" din lemn, pentru a permite apărarea la nivelul
meterezelor.

În incintă se poate pătrunde de pe latura sudică (intrarea principală pe sub turnul clopotniță) și de
pe latura nordică (o poternă apărată de un bastion). Bastionul de pe latura nordică, denumit
astăzi Turnul "Cina Pelerinului", are o înălțime mai mică decât cel de la intrarea sudică și este
prevăzut cu un balcon închis cu geam, de unde se poate vedea o panoramă a orașului Iași.

Zidurile vestice se aflau pe o pantă abruptă. Ulterior, ca urmare a alunecărilor frecvente de teren
din această zonă, partea vestică a zidurilor, împreună cu turnul pătrat din colțul sud-vestic, s-au
prăbușit pe la sfârșitul secolului al XVII-lea, rămânând așa până la începutul secolului al XX-lea.
[40]
Zidul de incintă a fost refăcut cu ocazia lucrărilor de restaurare desfășurate în perioada 1964-
1971, tot atunci fiind refăcute și bastioanele de la colțuri, cu excepția turelei din colțul sud-vestic.
[46]

Turnul clopotniță[modificare | modificare sursă]

Turnul clopotniță văzut din exteriorul mănăstirii

Turnul clopotniță a fost construit în anul 1670 în partea de sud a mănăstirii, având și rolul de loc
de intrare în mănăstire. El nu dispunea de metereze, având doar niște găuri rotunde de ochire,
cioplite în piatră, pentru tragerea cu pușca.

Pe clădirea turnului, desupra intrării, se află săpată în piatră stema Moldovei (un cap de bour,
purtând o coroană pe coarne, și între coarne o stea; în dreapta un soare, în stânga o lună,
dedesubt o cruce) și în jurul ei o pisanie în limba slavonă cu următorul text: „Herbul
prealuminatului domn Io Duca Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Țării Moldovei, anul
7178 (=1670) luna iunie 10”. Această placă din piatră a fost distrusă „premeditat și fără temei” în
1948, ea fiind reconstituită apoi după reproducerile fotografice și amplasată la locul inițial. [47]

Turnul are două etaje, având următoarea funcționalitate:

 la primul etaj este o sală foarte îngustă, unde se aflau două tunuri[48]
 la al doilea etaj se află clopotnița.
În încăperile din turn se pătrunde de pe drumul de strajă aflat la nivelul primului etaj. De pe
drumul de strajă aflat în partea dreaptă a turnului se accede, printr-o ușă care duce la o scară în
spirală, foarte îngustă, în clopotnița de la al doilea etaj. Accesul la primul etaj se face de pe o
scară mobilă aflată în partea opusă a sălii clopotelor, care cobora din clopotniță până la nivelul
drumului de strajă. Deoarece aici se aflau tunurile, acesta avea rolul de încăpere care trebuia să
fie cucerită ultima, doar după înfrângerea rezistenței străjerilor din camera clopotelor.

În cursul ultimei restaurări, pe latura de est a turnului s-a descoperit și o trapă pregătită pentru
prinderea în cursă a eventualilor atacatori.[44]

Clădirea egumeniei cu Sala Gotică[modificare | modificare sursă]

 Clădirea egumeniei
Clădirea egumeniei a fost construită pe la 1670 pe latura sudică a incintei, lipită de curtină și în
apropiere de colțul sud-vestic. Aceasta este o construcție de inspirație bizantină, cu ziduri groase
de până la 1,40 m și cu ornamentații (în special ancadramentele ușilor și ferestrelor) de inspirație
gotică.[49] Clădirea are numai un parter ridicat de la sol cu mai mult de 1 m și două rânduri de
pivnițe boltite suprapuse, primul la nivelul terenului, iar al doilea în subteran. [50]

În încăperile de la etaj se intră prin două pridvoare, unul mai mare (care dă într-o tindă) și unul
mai mic (care dă în apartamentul de locuit), așezat în fața aripei stângi a clădirii. La etaj se află
camerele egumeniei (stăreției) și Sala Gotică, cu rol de trapeză. Sub pridvorul mare se află o ușă
care dă în pivnițele în care se păstrează vinul obținut din podgoriile mănăstirii. Din pridvorul mare
se intră într-o tindă. De o parte și de alta a tindei se află mai multe încăperi.

Interes prezintă din punct de vedere arhitectural Sala Gotică "Anastasia Doamna", asemănătoare
cu cea de la Mănăstirea Trei Ierarhi și care ocupă întreaga aripă dreaptă a clădirii (înspre est).
Aici se intră din tindă printr-o ușă încadrată într-un chenar de piatră sculptat, cu profile întretăiate.
Aceasta este o sală cu o lungime de aproape 16 m și o lățime de aproape 9 m, cu pardoseală din
cărămizi hexagonale. Ea are șase bolți în ogivă, sprijinite de doi pilaștri puternici, aflați în axul
central al camerei și de console de piatră cioplită aflate pe pereți. Cele două coloane sunt din
piatră și au secțiune octogonală; ele sunt decorate la mijloc cu un brâu împletit moldovenesc. La
partea inferioară, coloanele sunt așezate pe un soclu pătrat de piatră, iar la partea superioară,
sub capitelul pătrat, se află patru console frumos ornate. Pe cele câte opt nervuri de piatră
cioplită ale bolților se află decorații în formă de rozete pătrate.[51] Sala este luminată prin opt
ferestre care dau spre curtea mănăstirii. Inițial, sala gotică a fost zugrăvită în frescă, urme de
pictură (în care se disting personaje biblice și scene biblice) observându-se și astăzi pe pereții
sudic și estic. Sala gotică a îndeplinit inițial rolul de trapeză, iar în anii '90 ai secolului al XX-lea s-
a amenajat aici un paraclis..

În aripa stângă a clădirii se află trei încăperi boltite cilindric și o săliță, la capătul căreia este o
scară secretă care duce direct la etajul inferior al pivniței.

La începutul secolului al XX-lea, după cum reiese din unele fotografii, această clădire mai avea
ziduri exterioare și interioare, sala gotică, un soclu de zid la gura pivniței având deasupra sa o
construcție rudimentară de lemn. Edificiul nu avea acoperiș și nici șarpantă, iar pridvorul cel mic,
care dădea în apartamentul de locuit și care fusese construit probabil din lemn, lipsea cu totul. [52]

În perioada 1910-1911, clădirea egumeniei a fost restaurată de arhitectul Gheorghe Lupu. Cu

această ocazie, s-a refăcut acoperișul și s-a completat partea superioară a zidăriei de sub
streașină (care a fost decorată cu un șir de ocnițe din cărămidă aparentă), s-au construit două
foișoare cu scări de acces la cele două intrări principale și s-au efectuat unele reparații interioare.
[9]
Istoricii Dan Bădărău și Ioan Caproșu, analizând articolul publicat de arhitectul restaurator în
"Buletinul Comisiunii monumentelor istorice" din 1913 în care apar numeroase ilustrații de mare
interes, au constatat o serie de intervenții care au denaturat aspectul inițial al clădirii și anume: [52]
 pridvorul mare a fost construit prin adăugarea pe soclul de piatră a șapte coloane de piatră,
"pentru o mai bună legătură arhitectonică cu restul fațadei", refăcându-se pe partea sa
stângă a unei serii de trepte după fundațiile existente în pământ. De asemenea, pridvorul cel
mic a fost construit pe un soclu de piatră pe care s-au adăugat două coloane de piatră, aici
neexistând niciun fel de urme de zidărie. Cei doi istorici sus-menționați au presupus că
pridvorul cel mare avea stâlpi de lemn sculptat înălțați pe un soclu de zidărie, iar pridvorul cel
mic era construit în întregime din lemn, iar partea lemnoasă ar fi dispărut înainte de 1900.
Acest lucru este demonstrat de lipsa suprastructurii de piatră de pe soclul pridvorului mare,
precum și de lipsa fundațiilor de piatră de la pridvorul mic. Ei compară aceste pridvoare cu
alte pridvoare de la conace boierești (cum este cel de la Pribești) datând din aceeași epocă.
 în privința acoperișului, arhitectul restaurator nu a găsit niciun indiciu cu privire la modul în
care fusese construit. Astfel, el a procedat la construirea acoperișului după cerințele
arhitecturale. Ca urmare a faptului că unele încăperi (cum erau sala gotică și sala situată în
cealaltă extremitate a clădirii) aveau bolți ridicate, a fost necesar să se ridice o șarpantă mai
înaltă, ceea ce a dus la necesitatea înălțării fațadei prin completare cu un șir de firide din
cărămidă aparentă, asemănătoare celor de la biserică.
Pe peretele nordic al acestei clădiri a fost amplasată în 1930 o placă de marmură cu următoarea
inscripție:

„Mânăstirea Cetățuia, zidită de Duca Vodă în 1669, fostă reședință de vară a voevozilor
și mitropoliților Moldovei, adăpost de lucru al mitropolitului Dosoftei și învățatului Dimitrie
Cantemir, având și o tipografie ajunsese în timpul din urmă în stare de părăsire, în
deosebi, Palatul domnesc, Sala gotică și gospodăria erau în complectă ruină.
Așa fiind, prin stăruința I.P.S. sale dr. Pimen Georgescu mitropolitul Moldovei, clădirile
vechi au fost refăcute de Comisiunea Monumentelor Istorice, inaugurându-se cu
deosebită solemnitate în octombrie 1911 de marele rege Carol I, venit la Iași cu familia
regală, pentru serbarea jubileului Universității, cu care prilej s'a pus temelia noilor chilii
mânăstirești.
La această strălucită serbare, la care au fost față și delegații universităților străine, sosiți
la Iași pentru jubileul Universității, a contribuit foarte mult aviatorul Aurel Vlaicu, care a
zburat pe aparatul inventat de el, plecând dela Școala Normală "Vasile Lupu" preste Iași
și făcând mai multe virajuri în jurul dealului cu Mânăstirea Cetățuia în admirația învățaților
străini și a mulțimei poporului.
Acesta a fost primul zbor de aviație la Iași.
Biserica precum și încăperile mânăstirei, care au servit ca spital pentru răniții din Marele
Război în care armata noastră sub conducerea regelui Ferdinand I. cel Viteaz, a luptat cu
mari jertfe pentru desrobirea fraților și întregirea neamului, au fost din nou reparate în
timpul domniei tânărului rege Mihai I, de aceiași Comisie a Monumentelor Istorice,
președinte fiind marele învățat și dascăl al neamului, Nicolae Iorga.
1930”
Casa Domnească[modificare | modificare sursă]

Casa Domnească de la
Mănăstirea Cetățuia
Pe latura de nord-est a incintei, la mică distanță de curtină ca să nu
întrerupă drumul de strajă,[44] se află o clădire fortificată cu un etaj, care
a servit drept casă domnească pentru Gheorghe Duca. Palatul este
construit din piatră, cu bolți de cărămidă și are ferestre și uși cu chenare
de piatră profilată. Rolul său era pur defensiv, fără nicio preocupare
pentru lux sau cel puțin de confort, pentru a servi ca loc de refugiu
domnitorilor.[53] Alecu Russo afirmă că încăperile palatului au fost pictate
în frescă, dar ca urmare a faptului că pereții au fost văruiți de mai multe
ori de-a lungul timpului, astăzi nu se mai observă nici o urmă de pictură.
[51]

În clădire se intră printr-o scară lipită de perete care duce la un balcon

mic cu foișor de lemn, care se află deasupra intrării în pivniță. Etajul
cuprinde patru camere, câte două de fiecare parte. Încăperile din partea
dreaptă cuprind sala de primire a domnitorului (cu o lungime de 10,50
m[54] și trei ferestre spre curte; ea se află în extremitatea de vest) și o
cameră boltită. Încăperile din partea stângă au două camere mai mici,
una dintre acestea fiind odaia domnitorului.[50] Toate camerele de la etaj
sunt boltite en berceau. O scară amplasată în grosimea zidului sudic al
odăii domnitorului coboară în spirală către o încăpere cu rol de iatac al
doamnei. Aceasta are o înălțime de 2,20 m și are o ferestruică mică pe
fațada estică.[54]

În aripa stângă a clădirii, la același nivel cu apartamentul doamnei, se

află o serie de hrube și tainițe boltite, care aveau, se pare, o legătură
secretă cu etajul locuibil. Aici se putea ascunde oricine în caz de
primejdie. Din prima hrubă se intra în a doua printr-o deschidere joasă
cu o înălțime mai mică de un metru, prin care abia un singur om poate
trece. Ieșirea din tainițe era foarte aproape de ieșirea prin latura nordică
a zidului de incintă.[53] Conform legendei, exista un tunel care lega Sfânta
Masă a altarului cu palatul domnesc, pentru a se salva odoarele bisericii
în caz de necesitate. N.A. Bogdan povestea că ar fi existat niște hrube
ce făceau legătura între Palatul domnesc de la Cetățuia și Curtea
domnească din Iași.[55]

Scriitorul Alecu Russo descrie astfel tainițele: „Iar intrarea în tainițe se

găsește în peretele palatului care privește spre oraș. O ușă mică,
rotundă și ridicată de la pământ ca de vreo doi coți, duce într-un fel de
tindă îngustă, în al cărei fund se deschide o vizunie ce are multă
asemănare cu un cuptor de pitărie; nivelul ei e mai ridicat decât acel al
tindei. În stânga se vede o cameră boltită, tupilată, întunecoasă, în al
cărei colț, de-a stânga, se arată o gaură prin care de-abia încape omul,
pentru ca să intre în o altă cameră, asemenea întocmai ca cea dintâi.
Amândouă sunt zidite pe aceeași linie cu iatacul doamnei”.[33]

În partea dreaptă a clădirii, la același nivel cu tainițele, se află pivnițele,

în care se intră printr-o ușă boltită aflată sub balcon care duce la o
scară. Pivnițele sunt etajate, sub primul nivel aflându-se un al doilea
nivel de pivnițe care se întinde sub toată clădirea. În perioadele când, în
incinta fortificației medievale, se retrăgeau domnitorii și boierii, apărați
de o garnizoană de câteva sute de oșteni, în aceste pivnițe erau
depozitate provizii pentru oameni și furaje pentru cai și vite de tăiere. [53]

Casa Domnească a fost parțial distrusă în timpul Revoluției de la 1821.

A fost consolidată în urma lucrărilor de restaurare din anii 1964-1971.
Astăzi, casa domnească adăpostește un muzeu de artă feudală
conținând 112 obiecte de cult: broderii, icoane pictate pe lemn și
îmbrăcate în argint, cățui, cărți ferecate în argint, cruci sculptate și
ferecate în argint sau argint aurit, sfeșnice, manuscrise ș.a, provenind
din depozitele mănăstirii și al centrului mitropolitan.[56]

Cuhnea domnească[modificare | modificare sursă]

Cuhnea domnească
În incinta mănăstirii, pe latura de est, se mai află o clădire din piatră care
a adăpostit bucătăria (cuhnea) domnească. Unii autori au susținut că
această construcție a fost de fapt o baie domnească, această opinie
fiind susținută de Virgil Drăghiceanu,[57] Nicolae Grigoraș[58] și Constantin
Cihodaru.[9]

Această cuhne este ultima construcție de acest fel rămasă pe teritoriul

actual al României, clădiri cu același rol existând și la Curtea din
Brâncoveni a lui Matei Basarab sau la Curtea din Potlogi, în dreapta
porții de intrare.[57] O clădire asemănătoare, dar mai simplă, a fost
identificată de Gheorghe Balș la Mănăstirea Marea Lavră din Muntele
Athos.

Această clădire este formată dintr-o cameră pătrată, cu latura de 7 m,

având o boltă semisferică, în mijlocul căreia se înalță un turn lanternă de
formă cilindrică, având o calotă semisferică și opt ferestre.[58] Turnul
înălțat în centrul calotei acoperișului avea rolul de a permite fumului să
iasă din încăpere.

Scriitorul Alecu Russo o descria în anul 1842 astfel: „În dreapta porții,
lângă zidul Cetățuiei, dinspre Prut, este o zidire de formă rotundă, a
cărei boltă este o adevărată minune de eleganță și de măiestrie. Lumina
o primește pe deasupra ca domul Panteonului. Ce păcat că acel mic
cap-d'operă de arhitectură servea, precum se spune, de bucătărie!”[33]

Corpul de chilii[modificare | modificare sursă]

 Corpul de chilii
Părăsită de călugări după secularizarea averilor mănăstirești în
decembrie 1863, Mănăstirea Cetățuia a rămas mult timp pustie. După
alegerea sa ca mitropolit al Moldovei, Pimen Georgescu (1909-1934) a
dorit să revigoreze viața monahală de aici.

La 30 septembrie 1911, pe latura de nord, înspre colțul nord-vestic, s-a

pus piatra de temelie la chiliile călugărești de la Mănăstirea Cetățuia, în
prezența familiei regale (Regele Carol I, Prințul Moștenitor Ferdinand
ș.a.), a mitropolitului Pimen Georgescu, a unor membri ai guvernului și
ai autorităților locale.[59] Acest corp de chilii este conceput în stilul zidirilor
din secolul al XVI-lea, fiind o imitație a unor vechi chilii călugărești.[60]

Se presupune că au existat chilii și pe latura de vest care s-a prăbușit cu

mult timp înainte.

Alte obiective[modificare | modificare sursă]

În vechime, în incinta mănăstirii au existat mai multe construcții auxiliare
cu caracter provizoriu (cazărmi, grajduri, șuri, hambare) dispuse de-a
lungul curtinelor. Mijlocul incintei trebuia să rămână liber pentru a
permite circulația oamenilor din garnizoană și punerea cailor la
conovețe.[60]

După cum se observă din fotografiile de la sfârșitul secolului al XIX-lea,

între turnul-clopotniță și clădirea egumeniei se afla un al doilea palat,
aflat pe atunci în ruine. Această clădirea avea parter și un etaj, cu
ferestre mari și numeroase. Într-o fotografie din 1898 aflată la Biblioteca
Academiei Române din București se observă o clădire în ruină, fără
acoperiș. După cum presupun istoricii Dan Bădărău și Ioan Caproșu, ea
a fost construită la sfârșitul secolului al XVIII-lea, pentru a servi de
egumenie, într-un moment în care vechea egumenie era ruinată și era
considerată „prea necorespunzătoare vremurilor pentru a fi restaurată”.
[60]

Clopotul vechi[modificare | modificare sursă]

Pe lângă aceste construcții, în incinta mănăstirii, lângă turnul clopotniță,
se mai află un postament de piatră cu un clopot vechi pe care se află o
inscripție în limbile greacă și latină în care se arată că clopotul donat de
Duca Vodă în anul 1669 a fost sfărâmat, fiind refăcut cu cheltuiala
panului Iota în anul 1816. Inscripțiile de pe acest clopot au fost
reproduse mai sus.
De asemenea, în apropiere de zidul vestic al mănăstirii, se află
mormântul arhimandritului Mitrofan Băltuță (1 iulie 1927 - 16 iunie 1995),
stareț al Mănăstirii Cetățuia (1971-1995) și exarh al mănăstirilor din
Arhiepiscopia Iașilor (1981-1995), sub ocârmuirea căruia s-a realizat
restaurarea complexului monahal.