Curs Gândire Critică 2023-2024

Curs Gândire critică - vs. 2023-2024 - Prof. univ. dr.
Rotilă Viorel
Universitatea „Dunărea de Jos” Galați

Facultatea de Istorie, Filosofie și Teologie
Departamentul de Istorie, Filosofie și Sociologie
CURS
Gândire critică
Prof. univ. dr.

Viorel Rotilă
2023-2024
1
Curs Gândire critică - vs. 2023-2024 - Prof. univ. dr. Rotilă Viorel
Cuprins
Introducere ..................................................................................................................................................8
Câteva rosturi ale gândirii critice .........................................................................................................8
Informații, cunoaștere, euristici ............................................................................................................9
Un model al surselor de eroare ......................................................................................................... 10
Raportul dintre Logică și Gândirea critică .................................................................................... 10
Raționalitate și iraționalitate .............................................................................................................. 12
La ce bun gândirea critică?................................................................................................................ 12
Limitele educării gândirii critice ....................................................................................................... 13
Câteva precizări conceptuale ............................................................................................................. 14
Obiective ale gândirii critice ............................................................................................................ 14
Cum văd eu rosturile gândirii critice............................................................................................ 16
Referințe adiționale ............................................................................................................................. 17
I. Ce este raționalitatea ....................................................................................................................... 18
A. O sinteză a principalelor probleme..................................................................................... 18
Introducere ....................................................................................................................................... 18
Clarificări conceptuale................................................................................................................... 19
Probleme ale logicii tradiționale ................................................................................................. 19
Inferențele și regularitățile ............................................................................................................. 19
Înapoi la regularități și inferențe ................................................................................................... 21
Clase de regularități și inferențe.................................................................................................... 21
Nu toate regularitățile sunt subiectul inferențelor. Organismele sunt oportuniste............... 23
Domesticirea mediului ................................................................................................................... 24
Evoluția ............................................................................................................................................. 25
Ce sunt inferențele........................................................................................................................... 25
Teoria proceselor duale .................................................................................................................. 26
Biasurile cognitive ........................................................................................................................... 27
Cunoaștere și comunicare .............................................................................................................. 28
Motivațiile/rațiunile sunt pentru consumul social .................................................................. 28
Prezumțiile sociale ......................................................................................................................... 30
Așteptările sociale asupra raționalității ..................................................................................... 31
B. Rosturi ale raționalității ............................................................................................................ 32
Caracteristici comune...................................................................................................................... 32
Modularitatea procesării inferențelor........................................................................................... 33
Oportunismul cognitiv ................................................................................................................... 34
Rostul rațiunilor/motivațiilor ....................................................................................................... 35
I. Explicația .................................................................................................................................. 35
II. Justificarea ................................................................................................................................ 35
2
Rațiunile/motivațiile sunt pentru utilitatea socială ................................................................... 36

Schimbarea de paradigmă privind rostul raționalității ............................................................. 38
II. Erorile cognitive .................................................................................................................................. 40
Economia comportamentală ............................................................................................................. 40
Comportamentul irațional ................................................................................................................. 42
Influența contextului asupra gândirii. Biasul disponibilității ................................................... 43
Efectul de ancorare .......................................................................................................................... 44
Costul mesei gratis .......................................................................................................................... 45
Intervenția normelor economice anulează aplicarea normelor sociale ................................... 45
Influența stărilor emoționale asupra raționalității...................................................................... 46
Supraevaluarea posesiunii ............................................................................................................. 46
Dorința de-a avea prea multe opțiuni .......................................................................................... 47
Experimentarea propriilor așteptări (efectul de amorsare) ....................................................... 47
Efectul Placebo ................................................................................................................................. 48
Orbirea parțială de propria minte din cauza interesului ........................................................... 49
Biasurile cognitive ............................................................................................................................... 49
Preambul ........................................................................................................................................... 49
Introducere ....................................................................................................................................... 49
Explicații posibile pentru biasurile cognitive. Ego depletion (epuizarea „energiei mentale”)
............................................................................................................................................................ 50
Biasul confirmării ............................................................................................................................ 50
Post-raționalizarea........................................................................................................................... 52
Biasul infraumanizării .................................................................................................................... 52
Biasul disponibilității ...................................................................................................................... 52
Blestemul cunoașterii ...................................................................................................................... 52
Orbirea epistemologică ....................................................................................................................... 53
Ignorarea ratei de bază ................................................................................................................... 53
III. O încercare explicativă: Gândirea rapidă, gândirea lentă, Daniel Kahneman...................... 54
Prospect theory (teoria perspectivei) ............................................................................................... 54
Existența celor două sisteme ............................................................................................................ 55
Câteva reguli.................................................................................................................................... 55
Euristica intuitivă ........................................................................................................................... 55
Efectul de amorsare ........................................................................................................................ 55
Lejeritatea cognitivă ....................................................................................................................... 56
Contururi ale normalității............................................................................................................. 57
Mașina de tras concluzii pripite .................................................................................................. 58
Efectul de halo (exagerarea coerenței emoționale) .................................................................. 58
Ceea ce vezi este tot ce există........................................................................................................ 59
3
Evaluarea situației .......................................................................................................................... 59

Substituția întrebărilor (răspunsul la o întrebare mai ușoară) .............................................. 60
Câteva fenomene/efecte (o prezentare sintetică) .......................................................................... 62
IV. Alte „efecte” - concepte cu valoare explicativă ............................................................................. 63
Definiția situației ................................................................................................................................. 63
Efectul de bumerang ........................................................................................................................... 65
Teoria învățării sociale (Social Cognitive Theory) .......................................................................... 65
Teoria auto-împlinirii unei profeții (Self-fulfilling prophecy) ...................................................... 66
Efectul „vagonul de orchestră” ......................................................................................................... 66
Eroarea sistematică de supraviețuire................................................................................................ 67
Efectul Barnum/efectul Forer ................................................................................................................. 68
V. Erori de judecată. Sofismele ........................................................................................................... 70
I. Exemple de sofisme.................................................................................................................... 70
II. Alte erori ....................................................................................................................................... 76
VI. Câteva concepte și idei specifice cercetării științifice ................................................................... 78
Concepte și cuvinte ............................................................................................................................. 82
VII. Metode euristice ............................................................................................................................. 85
Scepticismul ......................................................................................................................................... 85
Metode euristice .................................................................................................................................. 85
Câteva probleme.................................................................................................................................. 85
Viziunile „demonice”.......................................................................................................................... 86
Raționalitatea nelimitată................................................................................................................. 86
Optimizarea sub influența constrângerilor.................................................................................. 87
Raționalitatea ecologica ...................................................................................................................... 87
VIII. Cum ne formăm credințele greșite. Sursele convingerilor eronate ......................................... 89
Introducere ........................................................................................................................................... 89
Mașinăria credinței.......................................................................................................................... 89
A vedea înseamnă a crede. Erorile derivate din percepție ............................................................ 90
Percepția este o construcție ................................................................................................................ 90
Perceperea este organizare .................................................................................................................. 91
De la general la particular și de la particular la general .................................................................... 92
Percepția este selectivă ....................................................................................................................... 93
Influența emoțiilor asupra percepției ................................................................................................. 93
Percepțiile neconștientizate ................................................................................................................ 93
Testul realității ................................................................................................................................. 94
Câteva concluzii ............................................................................................................................... 94
Memoria ................................................................................................................................................ 95
Credem ceea ce simțim și învățăm.................................................................................................... 97
4
Reacțiile compensatorii în învățarea condiționată ............................................................................. 98

IX Pseudoștiința ..................................................................................................................................... 100
Cauze și efecte care contribuie la succesul pseudo-științei ......................................................... 101
„Dificultăți” ale gândirii pseudo-științifice ................................................................................... 101
X. Semnalul și zgomotul ....................................................................................................................... 105
Predicția .............................................................................................................................................. 105
Mecanismul cognitiv ......................................................................................................................... 106
XI. NOISE................................................................................................................................................ 107
Introducere ......................................................................................................................................... 107
Câteva aplicații .............................................................................................................................. 107
Judecata ............................................................................................................................................... 107
Sentimentul înțelegerii.................................................................................................................. 108
Iluzia înțelegerii ............................................................................................................................. 109
Predicțiile ........................................................................................................................................ 109
Standardele gândirii .......................................................................................................................... 109
Normalitatea .................................................................................................................................. 110
Cunoașterea și valorile.................................................................................................................. 110
Tipuri de noise ................................................................................................................................... 110
Probleme ale gândirii cauzale .......................................................................................................... 111
Tehnici decizionale ............................................................................................................................ 111
Principiile igienei decizionale .......................................................................................................... 112
Bullshit receptivity ............................................................................................................................... 114
XII. Viciile epistemice............................................................................................................................ 115
Despre viciile epistemice .................................................................................................................. 115
Responsabilitatea ............................................................................................................................... 116
Testul Viciilor Epistemice ................................................................................................................. 116
În ce măsură este justificată existența Vice Epistemology? ................................................................. 117
Caracterul epistemic.......................................................................................................................... 118
XIII. Incertitudinea ................................................................................................................................ 119
Cele patru cadrane cognitive ........................................................................................................... 119
XIV Idei și reguli .................................................................................................................................... 122
Absența dovezilor nu înseamnă dovada absenței ..................................................................... 122
Rolul tradiției în cunoaștere........................................................................................................... 122
Optimismul nerealist ........................................................................................................................ 122
Greutatea cognitivă ........................................................................................................................... 123
Domeniile cognitive ale realității .................................................................................................... 123
Ignoranța indusă................................................................................................................................ 123
Câteva recomandări procedurale .................................................................................................... 124
5
Umilitatea intelectuală ...................................................................................................................... 125

Locul gândirii critice din perspectiva soluțiilor de intervenție .................................................. 125
Cadrul de analiză........................................................................................................................... 127
Inocularea........................................................................................................................................... 128
XV. Inteligența Artificială (IA) și inteligența Umană (IU) (AI and HI) ......................................... 129
Problema informațiilor online ......................................................................................................... 129
Verificarea credibilității informațiilor ............................................................................................ 131
Câteva instrumente utile .............................................................................................................. 132
Bibliografie complementară ......................................................................................................... 133
XVI. „Lebăda neagră”- Nassim Nicholas Taleb ................................................................................ 134
Introducere ......................................................................................................................................... 134
Lebăda Neagră ................................................................................................................................... 134
Despre problemele generate de modul nostru de-a învăța ......................................................... 137
Irelevanța normalității în anumite medii; clopotul lui Gauss ................................................. 137
Platonicitatea .................................................................................................................................. 139
Antibiblioteca ..................................................................................................................................... 140
Erorile în cunoașterea istoriei ...................................................................................................... 141
Scalabilul și non-scalabilul ............................................................................................................... 141
Mediocristan și extremistan ............................................................................................................. 142
Mediocristanul ............................................................................................................................... 143
Extremistanul ................................................................................................................................. 143
Problema inducției ................................................................................................................................ 145
Erorile de cunoaștere ............................................................................................................................ 146
Eroarea confirmării ........................................................................................................................... 146
Specificitatea față de domeniu ..................................................................................................... 146
Empirismul negativ ....................................................................................................................... 147
Iluzia confirmării ........................................................................................................................... 148
Eroarea narativă................................................................................................................................. 149
Demonul teoriei ............................................................................................................................. 149
Cum funcționează amintirea? ...................................................................................................... 151
Senzaționalul și Lebăda Neagră .................................................................................................. 151
Dovezile tăcute................................................................................................................................... 153
Biasul cauzalității universale ....................................................................................................... 157
Eroarea ludică ................................................................................................................................ 157
Despre predicție................................................................................................................................. 158
Aroganța epistemică ..................................................................................................................... 159
Informația dăunează cunoașterii................................................................................................. 159
Efectul de turmă ............................................................................................................................ 160
6
Caracterul erorilor de predicție ................................................................................................... 162

Imprevizibilitatea Lebedei Negre ................................................................................................... 163
Karl Popper - Mizeria istoricismului ............................................................................................. 163
Predicție și liberul arbitru............................................................................................................. 165
Epistemocrația ................................................................................................................................... 166
Trecutul trecutului și viitorul trecutului .................................................................................... 166
O strategie posibilă ........................................................................................................................ 167
Lebedele gri din Extremistan ........................................................................................................... 169
Efectul Matei .................................................................................................................................. 169
Teoria atașamentului preferențial ............................................................................................... 169
În Extremistan lucrurile sunt diferite ......................................................................................... 170
Coada lungă ................................................................................................................................... 170
Clopotul lui Gauss – marea fraudă intelectuală............................................................................ 171
Monstrul mediul al lui Quetelet ...................................................................................................... 173
Limitele clopotului lui Gauss ....................................................................................................... 174
Fractalii................................................................................................................................................ 174
Logica aleatoriului fractalic .......................................................................................................... 175
De la reprezentare la realitate ...................................................................................................... 176
Recomandări ...................................................................................................................................... 177
ANEXE .................................................................................................................................................... 179
Regulile dialogului civilizat ........................................................................................................... 179
Bibliografie ............................................................................................................................................. 180
7
Introducere
Câteva rosturi ale gândirii critice

Gândirea critică este cea mai actuală definiție pentru sensul tare al gândirii. Ea dă
seama de cea mai importantă dimensiune a umanului (a noului umanism),
reprezentând nivelul cel mai înalt la care persoana umană poate ajunge. În acest orizont
ideal, gândirea critică constituie cel mai îndrăzneț proiect de eliberare a omului către
posibilitățile proprii.
Din perspectiva rostului său academic cursul de Gândire critică are un rol
asemănător inițierilor din diferite culturi: este un ritual de trecere a
studentului/studentei de la modelul cognitiv cotidian la cunoașterea de tip științific,
mediind această modificare. În acest caz esențială este producerea unei rupturi în
obișnuințele gândirii cotidiene, ce permite izolarea/punerea între paranteze a
procedurilor cognitive inadecvate cunoașterii științifice.
Aparent, această prezentare riscă însă să mărească inutil distanța dintre gândirea
cotidiană și gândirea științifică, sugerând că ele aparțin unor domenii total diferite.
Alături de educația pentru a gândi științific (și prin intermediul ei) formarea
universitară este o pregătire a fiecărui student pentru viața în societate, ea incluzând
atât aspectele profesionale cât și cele ale existenței cotidiene. În acest sens este relevant
faptul că relația dintre gândirea critică și cunoașterea științifică include și un al doilea
plan: gândirea critică este o „practică" a cunoașterii științifice pe înțelesul tuturor.
Gândirea critică este tipul de gândire ce se bazează pe cunoașterea științifică și pe
procedurile cognitive ale acesteia.
În principiu putem considera că nu există nici o deosebire între idealul iluminist
al raționalității universale și cel contemporan al gândirii critice, scopul fiind identic.
Diferă însă resursele existente (cea mai importantă resursă a gândirii critice o constituie
rezultatele științelor despre uman) și asumarea unor limite ale raționalității, respectiv
străduința de a surprinde realitatea gândirii umane ca punct de pornire pentru câteva
modificări ale practicilor ei cognitive. Din perspectiva preocupării pentru limitele
cunoașterii, putem considera că cunoașterea de sine este una dintre realizările ce pot
avea un impact semnificativ asupra competențelor specifice gândirii critice
A gândi critic constituie un efort continuu, desfășurat pe parcursul întregii vieți.
Este un mod de-a fi, către care ar trebui să tindem. Prin asta sugerez relevanța
recursului la gândirea critică atunci când ea este utilă/în acele aspecte ale existenței în
care ea este relevantă, lăsând loc diferitelor forme de prindere în jocurile și rolurile
sociale bazate pe o suspendare a gândirii critice. Identificarea domeniilor și momentelor
relevante pentru recursul la gândirea critică cred că este o competență specifică gândirii
critice.
Majoritatea lucrărilor care abordează problema gândirii critice încep prin a
preciza diferența dintre gândirea critică și poziționarea personală într-o atitudine de
8
critică. A gândi critic nu presupune poziționarea într-o continuă critică față de tot ceea
ce întâlnim, ci curajul de-a căuta adevărul asumând limitele inerente ale umanului (ele
incluzând și limitele recursului la gândirea critică).
Din perspectiva identificării unei definiri intelectuale corespunzătoare gândirii
critice cred că cea mai apropiată poziționare este cea a scepticismului. Într-o primă
definire, scepticul este acela care își pune întrebări în legătură cu valabilitatea unei
afirmații căutând dovezi pro sau contra.1
Dacă ne lipsesc competențele de gândire critică există riscul să considerăm că
sunt argumente forme de exprimare ce nu au acest caracter sau să credem că un
argument este mai puternic decât este de fapt.
Informații, cunoaștere, euristici

Deși gânditorii modernității au considerat că creșterea accesului la informație
contribuie în mod discutabil la progresul cunoașterii, astăzi trebuie să constatăm că
lucrurile nu sunt de fapt atât de simple, relația dintre accesul la informație și cunoaștere
fiind mai complicată. Am putut constata că nașterea „galaxiei Gutenberg”2 a generat și
posibilitatea ivirii unor serii întregi de cărți care nu sunt centrate pe creșterea
cunoașterii, unele fiind situate chiar la mare distanță de aceasta. Constatăm acum că
speranța noastră în rolul de mediator al accesului universal la informație și, prin asta, la
cunoaștere jucat de internet este contrazis de realitate, acesta devenind totodată un
spațiu al pseudo-cunoașterii sau chiar al „anti-cunoașterii”. La limită, volumul foarte
mare de informații accesibil online pare să genereze în unele cazuri inhibiții la adresa
cunoașterii bazate pe forme de resemnare.
Volumul în continuă creștere a informației poate fi contrabalansat atât printr-un
spor al capacității de a discerne adevărul și utilitatea din aceasta cât și prin identificării
posibilității unor arbori decizionali simplificați. Putem considera că euristica dă seama
de extragerea cunoașterii din informații. În analiza euristicii, ca parte a abordărilor
raționale, acest curs utilizează, alternativ, două viziuni contemporane aparent
contradictorii:
- Cea a „euristicii-și-predispoziției”,3 instaurată de A. Tverscky și D.
Kahneman. În cadrul acestei perspective procedurile euristice sunt cel mai
adesea indicate ca vinovate pentru diferitele erori cognitive.
- Cea a euristicii simple și rapide, având ca principal susținător pe Gerd
Gigerenzer, această perspectivă sugerând rolurile utile ale diferitelor
scurtături decizionale (ce țin de un anume înțeles al raționalității).
1
Michael Shermer, De ce cred oamenii în bazaconii. Pseudoştiinţă, superstiţii şi alte aiureli ale vremurilor noastre,
Humanitas, 2009, p. 50.
2
Expresie consacrată de Marshall McLuhan în cartea Galaxia Gutenberg. Omul și era tiparului¸ Editura Politică,
București, 1975.
3
Gerd Gigerenzer, Peter M. Todd, Metode euristice simple pentru decizii inteligente, Ed. Publica, București, 2010,
pp. 56-60.
9
Un model al surselor de eroare

Gândirea critică este acea formă de atenție la locurile în care știm (sau trebuie să știm)
că gândirea este pândită de erori. Această definiție sprijină tipul de abordare centrat pe
evidențierea biasurilor cognitive și a erorilor logice. Una dintre abordările specifice
acestui curs este recursul la via negativa, ea vizând acțiunilor pentru înlăturarea erorilor
de gândire pornind de la a indica ce este greșit în gândirea cotidiană. Această centrare
pe cum nu trebuie să faci este complementară ansamblului intervențiilor pe tema cum
trebuie făcut, utilizate și ele în mod frecvent.
Pentru a atinge acest scop o întrebare relevantă pare să fie următoarea: Ce
determină erorile de gândire? Redau în continuare o încercare de sistematizare a cauzelor
erorilor de gândire, pe care o voi relua în conținutul cursului:
1. Absența exercițiului gândiri/experienței specifice
2. Erorile generate de deficite formative
3. Erorile logice - lipsa de pregătire (logică) sau nerespectarea regulilor logicii
Voi aborda această problemă via negativa în secțiunea dedicată sofismelor,
indicând tipurile comune de eroare.
4. Erorile statistice - lipsa de pregătire (+ distanta față de practicile cognitive
curente). Are la bază ideea că mintea umană nu este adaptată la judecăți
statistice. Voi ilustra prin intermediul câtorva exemple acest tip de probleme,
indicând totodată unele soluții posibile.
5. Biasurile cognitive - erori determinate de cauze ce nu țin de noi.
6. Viciile epistemice - ratările ale cunoașterii, de care suntem responsabili.
7. Ignoranța indusă - determinarea intenționată a absenței cunoașterii de interese
din afara noastră.
8. Credința în raționalitatea nelimitată și ratarea raționalității ecologice. Ideile ce
au la bază cercetări pe tema economiei comportamentale constituie cea mai
importată încercare de clarificare a acestei probleme.
9. Influența euristicii (Sistemului 1) asupra raționalității (Sistemului 2). Voi utiliza
cercetările lui Daniel Kahneman, care indică existența unei legături între cele
două moduri de a gândi sursele de eroare: „Sistemul 1 are biasuri, erori
sistematice pe care este înclinat să le comită în împrejurări specifice. (…)
răspunde câteodată unor întrebări mai ușoare decât cea care a fost pusă și are o
slabă înțelegere a logicii și statisticii.” 4
10. Incapacitatea de a adecva mecanismele cognitive la caracteristicile mediului.
Voi indica problemele specifice acestei limite prin recurs la lucrările lui Nassim
Taleb.
Raportul dintre Logică și Gândirea critică
4
Daniel Kahneman, Gândire rapidă, gândire lentă, Editura Publica, București, 2012, p. 46.
10
Deoarece există un număr semnificativ de autori care consideră că îndrumarul

universal, necesar și suficient, pentru buna funcționare a gândirii îl constituie Logica,
încerc să indic aici câteva aspecte relevante privind raportul dintre Logică și Gândirea
critică, începând cu referințele la ideile altor gânditori.
Gheorghe Clitan5 argumentează apartenența Gândirii critice la "pragmatismul de
stânga", caracterizat de o preocupare față de subiecții învățării, de adaptarea învățării la
posibilitățile elevilor/studenților, cunoscută cel mai adesea că modelul învățării
centrată pe elev. O astfel de abordare introduce în discuție diferența dintre Logică, în
calitate de reguli generale ale gândirii corecte, și modul în care aceste reguli sunt
înțelese de oameni și sunt accesibile utilizării lor cotidiene (o diferență similară celei
dintre o știința și disciplina specifică predării acesteia).
În articolul ce are ca obiect demonstrarea statutului Gândirii critice în G. Clitan
indică trei greșeli pe care logica le-ar fi comis în istoria sa, ca argument pentru
necesitatea unei schimbări de paradigmă:
„- eliminarea dependenței logicului de stările sau procesele subiective şi
„mentaliste”;
- independența formelor logice de realitatea empirică, istorică a „materialelor” în
care se găsesc înscrise şi care le preced existența;
- eliberarea teoriei logice de neobservabil, transcendental şi „intuiţional”.”6
Dacă avem în vedere preocuparea "pragmatismului de stânga" față de nivelul de
înțelegere al subiecților predării, respectiv demersurile de adaptare a conținutului
educației atât la posibilitățile subiecților ei cât și la obiectivul unor rezultate concrete,
atunci accesul dificil la Logică dublat de distanța relativ mare dintre teorie și practica
utilizării principiilor ei, tinde să proiecteze imaginea unui elitism intelectual.
Dacă acceptăm că subiectul preocupării îl constituie cunoașterea corectă și dacă
gândim impactul din perspectiva rezultatelor practice (asupra elevilor și asupra
societății) atunci putem deschide spațiul analize bazată pe argumente (cu care ambele
abordări - Logică și Gândirea critică - sunt de acord). Evident, în termenii Gândirii
critice rămâne de parcurs lungul drum al experimentelor științifice care sa infirme sau
să confirme una sau alta dintre ipoteze.
Care este diferența specifică dintre Logică și Gândirea critică?
Logica se ocupă de structura formală a raționării, indicând forma
raționamentelor corecte. Prin structura formală trebuie să înțelegem o anumită distanță
(într-un sens restrâns chiar indiferență) față de relația dintre logică și realitate,
determinată de convingerea în deținerea/stăpânirea formelor universale ale gândirii
umane.
Gândirea critică este preocupată de relația dintre gândire și realitate, încercând
să identifice toate locurile și cauzele în care gândirea ratează adecvarea la realitate. Într-
5
Gheorghe Clitan, Înfăptuirea practică a argumentării. gândirea critică şi logica informală, ROSLIR - Revista
Română de Semio-Logică pe Internet, nr. 1, p. 95.
6
Ibidem, p. 99.
11
o încercare de generalizare, Gândirea critică ar include Logica alături de o serie de alte

perspective. Prezentul curs nu urmează această „logică” (idee), din zona logică
rezumându-se la a prelua câteva aspecte specifice via negativa, vizibile în secțiunea
dedicată sofismelor.
Raționalitate și iraționalitate
O direcție de prezentare din acest curs este determinată de convingerea că gândirea
critică trebuie să identifice și momentele în care suntem iraționali, pentru a ne ajuta să le
evităm (iarăși, recursul la via negativa). Pe parcursul cursului voi indica unele aspecte
privind raportul dintre comportamentele raționale și cele iraționale, fără a avea
pretenția de-a ajunge însă la o clarificare conceptuală definitivă. Las astfel loc
interogațiilor specifice pe această temă, menite să întrețină curiozitatea necesară pentru
a urmări datele în continuă actualizare furnizate de științele cognitive. În același timp,
această limită este determinată și de ambiguitățile specifice cunoașterii și deciziilor
bazate pe cunoaștere (inclusiv efectelor acestora), ce intervine acolo unde ele sunt intens
dependente de context.
Diferența dintre raționalitate și raționalizare
Ceea ce pare a fi raționalitate este uneori doar raționalizare7. Raționalizarea în acest
context reprezintă o formă de organizare forțată a datelor, la baza ei stând dorința de a
le așeza sub un înțeles. În mod frecvent practicăm raționalizarea unor tendințe ce par să
scape controlului nostru, construindu-le explicații coerente cu menținerea controlului.
La ce bun gândirea critică?

Gândirea critică implică, de asemenea, o perspectivă critică asupra propriului ei
demers. Spre exemplu, putem considera că gândirea critică împărtășește unele dintre
limitele specifice formării școlare (chiar dacă depășirea acestor limite ține de esența
gândirii critice). Locul comun al judecăților în domeniu este a considera că formarea
școlară se poate situa uneori la distanță de realitate. Un exemplu relevant: rezultatele
obținute în școală au o capacitate redusă de predicție asupra evoluției viitoare a
elevilor/studenților. Motivul este acela că în scoală putem descoperi cât de bine pot
răspunde studenții la teste (ierarhizarea este bazată pe evaluarea rezultatelor la teste).
În măsura în care testele sunt situate la distanță față de realitate (ceea ce se întâmplă
relativ frecvent), ele sunt lipsite de capacitatea de predicție. Din rațiuni pe care sper că
le voi explica pe înțeles de-a lungul acestui curs, rezultatele la testele utilizate la acest
curs au și ele o capacitate predictivă limitată.
În egală măsură însă astfel de generalizări necesită analize atente, efectuate cu
ajutorul instrumentelor specifice gândirii critice. Limitarea capacității predictive a
rezultatelor la teste se referă de fapt la ierarhia instituită de rezultatele la teste, ea
nefiind una stabilă după finalizarea formării. Există o zonă în care pot fi făcute predicții,
7
Robert M. Sapolsky, Behave. Biologia fiintelor umane in ipostazele lor cele mai bune si cele mai rele, Publica,
București, 2018, p. 448.
12
chiar dacă ele au caracter estimativ (sunt exprimate sub forma probabilităților): în
condițiile unui nivel rezonabil al seriozității formării, există o diferență semnificativă
între probabilitățile reușitei ulterioare ale absolvenților unui nivel de formare
comparativ cu cetățenii care nu au acel nivel de formare.8 După cum vom vedea la
diferența dintre via pozitiva și via negativa, trebuie să avem însă în vedere atât puterea de
predicție a rezultatelor bune cât și pe cea a absenței unor rezultate satisfăcătoare. Adică,
și în cazul competențelor abilităților și aptitudinilor furnizate de cursul de gândire
critică trebuie să avem în vedere două perspective: avantajul generat de existența
acestora și dezavantajul creat prin absența lor.
Limitele educării gândirii critice

Educarea studenților pentru gândirea critică înregistrează și unele exagerări
privind utilitatea și eficiența sa, acestea fiind evidențiate de dovezile aduse de o serie de
cercetări. Într-o abordare generală putem considera că impactul pregătirii în domeniu
asupra capacității studenților de a gândi critic este limitat din două direcții:
- Suportă limitările specifice procesului educațional (spre exemplu, ponderea mare
a uitării a ceea ce a fost învățat).
- Înregistrează limitări specifice ei, mai vizibilă fiind cea privitoare la generalizarea
mecanismelor specifice gândirii critice.
D. Willingham9 sugerează că gândirea critică este într-o mică măsură o
competență transversală, ea fiind intens dependentă de domeniu: pentru fiecare
domeniu al realității sunt relevante anumite practici cognitive. Suplimentar, buna
cunoaștere a domeniului pare să fie o condiție esențială pentru posibilitatea gândirii
critice. Gândirea critică nu poate funcționa fără fondul pe care-l asigura cunoașterea
domeniului. Este evident că pentru a satisface această condiție, exemplele alese pentru
exerciții trebuie sa fie relevante pentru fiecare domeniu.
Pentru a eficientiza educarea gândirii critice Willingham propune un program în
patru pași10:
1) Identificarea a ce înseamnă gândirea critică pentru fiecare domeniu.
2) Identificarea conținutului domeniului pe care studenții trebuie să-l știe pentru
a-și putea înțelege condițiile gândirii critice specifice acelui domeniu. Suplimentar, acest
pas trebuie gândit și din perspectiva obiectivelor educaționale specifice instituției
responsabilă de procesul educațional.
3) Selectarea celei mai bune secvențe pentru a însuși competențele vizate.
4) Stabilirea competențelor și abilităților care trebuie revizuite și reluate de-a
lungul anilor de formare.
8
Chiar dacă nu este suficient de clară legătura cauzală dintre formarea deținută și reușita ulterioară, respectiv în ce
măsură reușita este determinată de competențele, abilitățile și aptitudinile dobândite sau de alte aspecte cum ar fi
statutul social oferit de diplomă, rețelele sociale dobândite, statutul social al familiei de proveniență etc.
9
Daniel T. Willingham, How to Teach Critical Thinking, Education: Future Frontiere, Occasional Paper Series, May,
2019.
10
Ibidem, pp. 11-12.
13
Câteva precizări conceptuale
În cadrul acestui curs utilizez termenul argument în două sensuri:

(1) Ca parte a unui raționament, acesta fiind compus din argument argumente și
concluzie/concluzii. Acesta este sensul restrâns al termenului argument, recurgând la el
în special în partea dedicată raționamentelor. Utilizarea termenului argument cu acest
sens (de premisă, după cum vom vedea) este întâlnită în vorbirea curentă. Spre
exemplu, atunci când spunem "Adu-mi argumente pentru ceea ce afirmi!" sau "Nu ai
argumente!" avem în vedere utilizarea unor premise convingătoare pentru concluzia pe
care cineva dorește să-i susțină.
(2) Pentru a indica un raționament, respectiv un silogism. Silogismul este
compus din premise și concluzie. Acesta este sensul tare al termenului argument.
Pentru a diminua impactul ambiguității încerc de fiecare dată:
• Să precizez sensul în care utilizez acest termen, suplimentar față de indicațiile
subînțelese furnizate de context.
• Să utilizez termenul în mod unitar (cu același sens) în cadrul fiecărui modul /
capitol.
Procedez astfel deoarece consider că referința rigida la termenii consacrați de
logica clasică, respectiv la silogism (alcătuit din premise și concluzii), deși beneficiază de
avantajul standardizării, continuă să aibă o priză la redusă asupra limbajului cotidian,
respectiv asupra gândirii cotidiene.
Obiective ale gândirii critice

Cel mai important obiectiv al cursului de gândire critică îl reprezintă dezvoltarea
aptitudinii de a gândi (competențelor specifice gândirii) în rândul studenților. Cu alte
cuvinte, obiectivul gândirii critice îl reprezintă gândirea, în sensul tare ale termenului.
În sprijinul înțelegerii practicilor comune în domeniul gândirii critice și pentru a
satisface unele standarde ale prezentării didactice ar putea fi utilă o prezentarea câtorva
dintre obiective. În acest sens, reiau aici într-o formă sintetică propunerea lui G. Clitan11
pe tema câtorva dintre competențele vizate de gândirea critică (idealurilor formative),
înțelese de forma „studenții trebuie să ajungă la”:
- formularea clară a tezei sau problemei avansate (a punctului de vedere
susținut);
- căutarea de temeiuri (reasons) pentru susținerea punctului de vedere adoptat;
- încercarea de a fi cât mai bine informat;
- utilizarea surselor demne de încredere, menționându-le;
- luarea în discuție a tuturor aspectelor unei situații, fără a pierde din vedere
esențialul;
11
Gheorghe Clitan, Înfăptuirea practică a argumentării. gândirea critică şi logica informală, ROSLIR - Revista
Română de Semio-Logică pe Internet, nr. 1, 2000, p. 116.
14
- trecerea în revistă a tuturor soluțiilor posibile, inclusiv a altor puncte de vedere;

- adoptarea (și schimbarea) unei poziții atunci când faptele și argumentele o cer;
- atingerea preciziei maxim compatibile cu subiectul abordat;
- tratarea într-un mod metodic a părților unei argumentări complexe.
Această enumerare cu caracter general are caracterul unei orientări prealabile12,
urmând să fie detaliată și împlinită de-a lungul acestui curs. Mai întâi însă voi facilita
posibilitatea unei abordări critice a enumerării, facilitată de metoda analizei
comparative. Pentru asta prezint în continuare o variantă alternativă a competențelor
vizate de gândirea critică, preluată de la Alec Fischer13:
- Identificarea și evaluarea asumpțiilor.
- Identificarea premiselor și concluziei într-un silogism.
- Analizarea și evaluarea unui text/unei situații, explicarea lor.
- Clarificarea și interpretarea expresiilor și ideilor.
- Recunoașterea problemelor.
- Recunoașterea asumpțiilor și valorilor care nu sunt evidente.
- Obținerea și organizarea informațiilor pertinente.
- Capacitatea de a judeca credibilitatea unei surse de informații.
- Judecarea acceptabilității (în special din perspectiva credibilității) unor
afirmații.
- Analiza și evaluarea explicațiilor și a deciziilor.
- Furnizarea explicațiilor și luarea deciziilor bazate pe dovezi.
- Capacitatea de a argumenta.
- Identificarea efectelor convingerilor și credințelor noastre.
În accepțiunea lui Fischer din punct de vedere procedural, gândirea critică presupune14:
- A lua în considerare alte elemente relevante decât cele prezentate.
- A privi problemele din puncte de vedere diferite.
- A imagina scenarii alternative.
- A căuta și descoperi alte informații relevante.
- A formula întrebările relevante.
- A deduce implicațiile.
- A lua în serios perspectivele diferite de cea personală, la fel de serios precum
cele proprii.
Alec Fischer completează enumerarea cu câteva recomandări pedagogice15
specifice disciplinei Gândire critică, indicând că în acest cadru trebuie să:
- Identificăm abilitățile fundamentale pentru o bună gândire critică.
- Indicăm câteva dintre erorile pe care suntem înclinați să le comitem când
utilizăm aceste tipuri de instrumente al gândirii.
12
Formulată la modul ideal; un ideal către care trebuie să tindem, fără a avea garanție atingerii lui sau, în
eventualitatea în care am reușit să ne situăm vreodată în vecinătatea lui, de a-l păstra/menține.
13
Alec Fischer, Critical thinking. An Introduction, Cambridge University Press, 2011, p.11.
14
Ibidem, p. 13.
15
Ibidem, p. 7.
15
Arătam câteva modele de gândire critică reușită.

-
Recomandam efectuarea unor exerciții pe această temă.
-
Verificam utilizarea acestor abilități în contextul general al gândirii.
-
Fisher16 consideră că pentru a fi critică gândirea trebuie să îndeplinească anumite
standarde de claritate, relevanță și responsabilitate.
Cum văd eu rosturile gândirii critice

Din standardele raționalității critice fac parte:
- Claritatea
- Relevanța
- Adecvarea
- Coerența
- Recursul la dovezi.
Din perspectiva via negativa, un gânditor critic nu este:
- Nereflexiv
- Dogmatic
- Irațional.
În zona rezultatelor așteptate se află îmbunătățirea gândirii astfel încât ea să
determine convingeri adecvate și acțiuni rezonabile (bazate pe rațiune). Într-o
formulare didactică, la sfârșitul cursului studenții trebuie:
- Să dovedească stăpânirea competențelor practice de gândire critică.
- Să gândească lucrurile cu propria minte / din propria perspectivă.
Din obiectivele cursului fac parte:
- Încercarea de a modifica modul inadecvat în care cei mai mulți dintre noi
gândim.
- Conștientizarea asupra importanței și statutlui unor concepte esențiale,
cum ar fi:
o Adevărul
o Cunoașterea
o Judecata de valoare
o Argumentarea
- Crearea și raportarea la standarde de raționalitate.
- Crearea obișnuințelor de-a utiliza competențele de gândire critică în
activitatea profesională și în viața cotidiană.
Cursul vizează atât formarea competențelor de gândire critică, cât și capacitatea și
disponibilitatea de a le utiliza.
Gândirea critică combate practica acceptării dovezilor, pretențiilor sau valorilor
fără a medita/a se gândi cu adevărat la ele. O posibilă recomandare a gândirii critice: a
aborda informațiile activ și creativ, vizând adecvarea la realitate sau adevăr.
16
Ibidem, p.11.
16
Într-o încercare de definire sintetică, gândirea critică:

- Înseamnă a gândi despre a gândi; a gândi despre propria gândire.
- Este capacitatea de-a interpreta, analiza și evalua idei și argumente.
- Vizează îmbunătățirea propriei noastre gândiri luând în considerare cum
trebuie să gândim în diferite contexte, cum să descoperim un model mai
adecvat de înțelegere și acțiune.
Referințe adiționale
Din categoria ideilor relevante pentru problematica gândirii critice, alături de lucrările
indicate în referințele bibliografice fac parte și rândurile ce se regăsesc sub titlul Ce
înseamnă a gândi?, disponibile online la adresa: https://viorel-
rotila.ro/categorie/gandire-critica/gandirea/
17
I. Ce este raționalitatea17
A. O sinteză a principalelor probleme
Introducere
Principala premisă a Gândirii critice este posibilitatea accesului la gândirea corectă.
Deoarece apropierea de corectitudinea politică riscă să nască ambiguități, cred că
gândirea adecvată este un concept mai potrivit.
La ce trebuie să se adecveze gândirea? În primă instanță am tinde să credem că la
realitate. La ora actuală însă realitatea este privită mai curând ca un construct social decât
drept ceva obiectiv, existent independent de noi oamenii. Realitatea este partea
integrantă a lumii, aceasta din urmă fiind, după cum vom vedea, rezultatul acțiunilor
noastre de introducere a unor regularități suplimentare în mediu. Dacă ne raportăm la o
astfel de descriere a realității atunci gândirea ar trebui să se adecveze la lume. Ceea ce
este corect, dar insuficient, deoarece gândirea vizează și adecvarea la înțelegerea a ceea
ce este dincolo de lume și o face posibilă; o dimensiune a existenței pe care am putea s-o
indicăm ca fiind Natura.
Rezultatele cercetărilor determinate de curentul raționalității limitate, continuat
apoi de cel al biasurilor, nu trebuie interpretate în mod excesiv, că indicând o
incapacitatea fundamentală a raționalității umane.
Sesizarea contextului ne indică o bună parte din semnificație: ele s-au ivit într-o
perioada de încredere exagerată în raționalitate.
Regulile specifice gândirii noastre au o sursă internă (sunt forme de ordonare a
informațiilor, care s-au dovedit eficiente) sau sursa lor este externă (corespund unor
legități ale mediului).
Modalitățile e adaptare identică la medii similare par să argumenteze în favoarea
celui de-al doua variante.
Dacă privim gândirea că un instrument adaptativ atunci soluția pare să fie una
suficientă, scopul ei (adaptarea) indicând o direcție de căutare. Putem însă considera că
există scopuri în natură sau ele sunt doar o interpretare forțată de nevoia noastră e
sens?
Pentru a vorbi întemeiat despre gândire suntem nevoiți să-i deslușim rostul.
Nu putem exclude posibilitatea ca pe alocuri să fim forțați la acceptarea mai
multor variante/posibilități de soluționare prin gândire a problemelor, ceea ce ne-ar
conduce la o viziune normativă cu un grad crescut de toleranță.
De unde își ia norma gândirea? Din sine, din mediu ori din raportarea la un
scop?
17
Această secțiune a cursului are la bază dezvoltarea ideilor prezentate de Hugo Mercier și Dan în lucrarea:
Mercier, H., & Sperber, D. (2018). The enigma of reason. Penguin Press. Abordarea este împărțită în două părți:
partea A conține un amestec dintre ideile prilejuite de lectura cărții și cele preluate de la autori, organizate într-o
manieră personală, iar partea B se rezumă la a prezenta câteva dintre ideile autorilor pe care le-am considerat
relevante pentru înțelegerea raționalității.
18
Clarificări conceptuale
Inferență - extragerea de noi informații din informațiile deja existente/date.
Raționare - procesul de-a urmări anumite scopuri prin intermediul rațiunii.
În această variantă de clasificare, inferența este conceptul general, el incluzând atât
raționarea cât și alte tipuri de procese. "Oamenii (...) nu pot petrece un minut de-a
lungul existenței lor în stare de vigilență fără să facă inferențe (...) dar pot petrece ore și
chiar zile fără să se angajeze în raționamente" (Mercier & Sperber, 2018; 53)
Probleme ale logicii tradiționale

Prin logică indicăm logica formală aristotelică.
Faptul că este formală generează o ruptură de modalitatea cotidiană de raționare:
• Ratând, spre exemplu, interferențele cu estimarea probabilităților sau a
ponderilor
• Forțând neutralitatea contextului în condițiile în care oamenii sunt antrenați să ia
decizii în condițiile în care informațiile contextuale sunt relevante.
Logica aristotelică a fost depășită prin diversificarea modalităților de abordare
(de mulțimea logicilor), însă utilizarea acestor noi modele tinde să fie redusă la zona
științelor. Gândirea cotidiană a rămas în continuare raportată la logica aristotelică.
Inferențele și regularitățile
Idealul cunoașterii umane (cea care conturează standardele cognitive) este știința.
Cunoașterea științifică se bazează pe descoperirea legilor naturii. Legile naturii sunt de
fapt o clasă aparte de regularități. Știință este posibilă deoarece noi, oamenii, avem o
capacitate aparte de a descoperi regularitățile naturii utilizând diferite categorii de
inferențe.
Când ne referim la sensul tare al gândirii trebuie să avem în vedere aceasta
continuă legătura dintre regularitățile naturii și inferențele noastre: fără regularități nu
ar fi posibile (ar fi inutile) inferențele.
Inferențele sunt modalități de a prelucra datele sensibile pentru a extrage din ele
informații utile comportamentelor noastre. Cum ne orientează inferențele
comportamentele? Prin intermediul anticipărilor privitoare la mediu pe care le facem.
Anticipările sunt posibile doar întrucât în mediu există regularități: odată ce
descoperim o regularitate în mediu (o regulă de ivire a anumitor evenimente) ne putem
adapta comportamentele viitoare în funcție de anticiparea venirii ei.
Exemplu: dimineața răsare soarele; ceea ce înseamnă că din corelația (faptul că se
ivesc împreună, una după alta) celor două evenimente putem deduce legătura cauzală:
răsăritul soarelui determină ivirea zilei. Exemple de corelație sunt succesiunea unor
evenimente (faptul că se ivesc unul după altul) sau concomitența lor (ivirea împreună).
19
Raportul dintre corelație și cauzalitate este una dintre problemele importante ale
gândirii critice, recomandarea standard fiind: Corelația nu înseamnă cauzalitate! (A se citi:
Corelația nu înseamnă - în sine; în mod automat - cauzalitate. Adică, nu interpretați automat
(de fiecare dată) corelația drept cauzalitate.) De ce? Câteva motive:
- Deoarece există și corelații inverse. Spre exemplu, înainte de ivirea zorilor și
de răsăritul soarelui auzim cântecul cocoșilor. Această succesiune s-ar putea
să ne conducă la o concluzie (considerarea existenței unei legături cauzale) de
tipul: Cântecul cocoșilor face soarele sa răsară (sau aduce ziua).
- Deoarece unele succesiuni le percepem în ordine inversă: dacă locuim într-o
vale dintre munți mai întâi vom observa ivirea zilei și apoi vom vedea
soarele.
- Deoarece există și corelații accidentale: ivirea zilei s-ar putea să ne facă vizibil
un fenomen pe care întunericul îl ascundea, noi tinzând să căutăm o legătură
între cele două.
De fapt aici trebuie să deschidem o altă paranteză, menită să lărgească contextul
necesar înțelegerii.
Cântecul cocoșilor anunță răsăritul soarelui

Una dintre regulile pe care le veți învăța este existența unui nivel de specializare (ce
puțin a unor categorii de) inferențe (de fapt mai curând a modulelor responsabile de
inferențe; dar nu complicăm deocamdată explicația). Asta ar putea însemna de fapt că
în materie de inferențe nu (prea) există reguli generale. Adică, încercarea de a descoperi
și indica reguli trebuie privită cu prudență.
Corelația dintre cântecul cocoșilor și răsăritul soarelui face de fapt parte dintr-o
categorie anume de regularități care permit inerente bogate în informații/ce permit
anumite categorii de anticipări.
Mai întâi putem observa structura formală a acestei inferențe:
Dacă cântă cocoșii atunci urmează să răsară soarele. (Dacă Cc atunci RS)
Vom constata ulterior că aceasta este un raționament condițional, avându-și
consacrarea/constatarea în logică.
Deși cântecul cocoșilor nu determină răsăritul soarelui, putem considera însă că:
a. Apropierea răsăritului soarelui determină cântecul cocoșilor
b. Și, mai exact, cântecul cocoșilor anunță răsăritul soarelui.
În cazul celei din urmă afirmații în discuție este valoarea de semn pe care o pot
avea unele categorii de informații. Asta înseamnă că inferențele efectuate pe baza lor
generează informații relevante privind anumite regularități în natură.
Această situație specială are o răspândire mai largă decât am crede la prima
vedere, ea putând fi observată și utilizată în unele zone ale științei. Exemplu relevant
este sindromul prodromal (din fr.; predecesor, înaintaș), ce poate lua chipul aurei în
cazul migrenei sau al epilepsiei: el anunță de fiecare dată ceea ce urmează, fără să fie
considerat unul dintre determinanții cauzali.
20
Dacă o inferență permite adecvarea comportamentelor la unele categorii de

regularități atunci gradul ei de corectitudine devine unul relativ. Pe scurt, în unele
cazuri putem avea comportamente adecvate generate de inferențe cauzale greșite. Spre
exemplu, convingerea că cântecul cocoșilor face soarele să răsară este greșită în calitatea
ei de inferență cauzală, dar este eficientă deoarece utilizează (implicit) valoarea de semn
pe care o oferă cântecul cocoșilor. Convingerea determină comportamente adecvate, ea
fiind relevantă din perspectiva ecologiei cognitive. Evidente, relevanța ei este una de
interval (fiind anulată atunci când dorim să avem o înțelegere științifică a fenomenelor.)
Din perspectivă evoluționistă contează ceea ce este relevant/oferă avantaje
competitive. De aceea, ne putem aștepta să avem relativ multe situații de acest tip,
determinate de „setările evoluționiste”.
În orizont evoluționist contează oportunitatea pe care o anumită inferență o oferă
individului și speciei raportat la regularitățile mediului. În acest interval se ivește
posibilitatea comportamentelor adecvate (la scopurile individului și ale speciei)
generate însă din cauze/inferențe greșite. Acestea tind să fie selectate și perpetuate,
alături de comportamentele adecvate determinate de inferențe corecte.
Este importantă calitatea de semne ale unor evenimente. Contează relevanța
informațiilor pentru anticipări le noastre și adecvarea comportamentelor. Din această
perspectivă putem vorbi de nivele de relevanță cognitivă. Ex. fulgerul și tunetul
Înapoi la regularități și inferențe

Ne întoarcem la inferențe și la regularitățile din natură: ele indică legătura strânsă
dintre organism și mediul său. Pentru a înțelege corect lucrurile, este vorba despre orice
organism (nu doar cel uman) și mediul său specific (nu doar mediul uman). Asta
înseamnă că nu doar oamenii sunt capabili de inferențe. Această afirmație deschide o
perspectivă mai amplă asupra a ceea ce înseamnă a gândi, pe care trebuie s-o schițăm.
Din faptul că legătura strânsă dintre regularități și inferențe este specifică tuturor
organismelor putem
Clase de regularități și inferențe

Orientarea organismelor către regularitățile care contribuie la succesul lor (prin asta
înțelegând, de regulă, supraviețuirea și perpetuarea) necesită un cadru adecvat pentru
înțelegerea ei.
Presupunem că este vorba de acele regularități care contribuie la supraviețuire în
mod direct sau implicit.
De unde „știu” însă organismele care sunt acele regularități? Dacă ne raportăm la
om cred că trebuie luate în considerare mai multe forme de a ști:
• Orientarea senzorială de nișă, rezultată din parcursul evolutiv.
• Ansamblul posibilităților comportamentale
• Ansamblul sistemelor afective (A. Damasio)
• O formă de metacunoaștere (dependentă însă și de primele trei)
21
• Cunoașterea dezvoltată împreună cu alții/ceilalți

• Ansamblul externalizărilor cognitive oferite de cultură și civilizație
Din perspectiva inferențelor responsabile de identificarea regularităților și organizarea

acțiunilor adecvate, există cel puțin două clase:
• Clasa regularităților certe. Poate fi sesizată în inferențe de tipul „Dacă P atunci
Q”
• Clasa regularităților probabile. O redăm sintetic sub forma abordărilor de tipul
„Dacă P probabil Q”. Abordarea bayesiană (actualizarea probabilităților în
funcție de ultimele informații) pare să surprindă esența acestui comportament
cognitiv.
Putem considera că acestor două categorii de inferențe le corespund posibilități
cognitive ale regularităților (două posibilități de acces cognitiv la regularități). (În
discuție nu este statutul ontologic al acelor existențe, ci modalitatea - poate una dintre
modalitățile - accesului cognitiv la regularitățile ce le corespund. În principiu chiar și
regularitățile sugerează un nou domeniu al existenței: unul inserat pe structura
relațiilor dintre existențe - ce pot fi considerate ca aparținând încă ontologiei -, care
descrie însă posibilitatea accesului cognitiv la aceste relații. Probabil cea mai bună
formă de sintetizare a acestui domeniu este dată de conceptul informații.)
Privite cu atenție fiecare dintre cele două clase vizează două modalități diferite
de stabilizare a relațiilor:
• Clasa relațiilor certe. Ea presupune un nivel mare de stabilitate, fiind însă
utilizabilă într-un număr limitat de relații.
• Clasa relațiilor probabile. Presupune un tip special de stabilizare cognitivă a
fenomenelor, cumva adițional celui anterior. Putem considera că este o formă
specială de extragere a informațiilor, abordărilor cognitive de tip probabilistic
corespunzându-le forme speciale de acțiuni determinate pe baza lor cele mai
vizibile fiind cele de tipul pariului (strategiile comportamentele adecvate
distribuțiilor probabilistice fiind forma de abordare eficientă, cum ar fi strategiile
prudențiale).
Date fiind diferențele dintre cele două clase de relații, ne putem așteptat ca lor să
le corespundă categorii specifice de inferențe, cum ar fi:
• Clasa inferențelor logice
• Clasa inferențelor probabilistice.
Cu mențiunea că aceasta s-a putea să fie doar câteva exemple, ele fiind bazate pe
ceea ce am înțeles noi până acum despre inferențe.
În principiu putem considera că inferențele orientate către identificarea
regularităților sunt diferite de cele destinate acțiunilor posibile: primele identifică
regularitatea, urmând ca importanța acesteia pentru organism și selectarea
comportamentului adecvat să intre în sarcina altor inferențe specializate. Această formă
de specializarea nu trebuie privită ca o distanță creată între cele două sau trei tipuri de
22
inferențe, ele putând fi cuplate în module specifice. În egală măsură însă, specializarea
nu exclude prelucrarea informațiilor obținute la alte module de nivel superior, pentru a
fi organizată pe categorii/nivele diferite de generalitate. Organizarea informației în
categorii/nivele de generalitate derivă dintr-un principiu economic de funcționare a
inferențelor, ținând cont de regula: cu cât mai mare este nivelul de generalitate al
regularității cu atât este mai redus consumul de energie aferent procesării informației și
stabilirii comportamentelor adecvate. Această formă de extragere a informațiilor din
informații, bazată pe forme de organizare sistemică a inferențelor, descrie o bună parte
din reușita cognitivă a oamenilor.
Nu trebuie să idealizăm procesul de identificare a regularităților și stabilire a

comportamentelor adecvate pe baza lor. Din perspectivă evoluționistă, cel mai probabil
a fost o dezvoltare bazată pe modelul încercării și erorii, erorile putând fi găsite la toate
nivelele:
• Identificarea regularităților
• Stabilirea importanței regularităților
• Derivarea comportamentelor adecvate regularităților etc.
Este suficient să privim un sistem de regularități de tipul zodiacului, ansamblul
comportamentelor posibile pe baza lui și mulțimea persoanelor care acceptă această
formă a donării (pseudo)semnificațiilor unor regularități pentru a avea o imagine
asupra ponderii erorilor ce intervin de-a lungul acestui traseu.
Nu toate regularitățile sunt subiectul inferențelor. Organismele sunt oportuniste

Putem considera că există o corelație dintre regularitățile care oferă oportunități și
categoriile de inferențe existente pentru a prelucra informațiile specifice menite să
fructifice aceste oportunități prin intermediul comportamentelor.18
Această formă de specializare a inferențelor este vizibilă în cazul mediatorilor:
organele de simț. Existența unei plaje limitate de contact cu natura, specifică
ansamblului organelor noastre de simț și fiecăruia dintre ele oferă un indiciu privind
limitare categoriilor de regularități la care avem acces.
Una dintre cauzele saltului cognitiv al umanității o reprezintă dezvoltarea
ustensilelor capabile să lărgească plaja de contact cu Natura dincolo de limitele
simțurilor noastre. Măsura în care acest salt a fost dublat de dezvoltarea unor categorii
de inferențe corespunzătoare rămâne de clarificat.
Mercier & Sperber(2018; 87) sugerează că exploatarea oportunităților oferite de
regularități n-a apărut în mod magic, fiind caracterizată de adaptări biologice și
18
Cu mențiunea că nu putem considera că pentru toate oportunitățile există inferențe. Problema este complicată
de modalitatea de definire a oportunităților: trebuie să le identificăm în mod rațional, bazându-ne pe ceea ce
considerăm a fi nevoile noastre actuale, sau această abordare trebuie să ia în considerare ceea ce evoluția a
selectat deja? Răspunsul nu este unul simplu, în discuție fiind cele două mari fundamente ale umanității actuale,
natura și cultura: natura sugerează prevalența oportunităților selectate evoluționist în timp ce cultura favorizează
oportunitățile identificate în mod (să spunem deocamdată) rațional.
23
cognitive specializate. Cred că dezvoltarea și specializarea organelor de simț este un

bun exemplu de adaptare biologică, rămânând de identificat tipurile de adaptări
cognitive. Putem presupune în mod întemeiat că fiecărui organ de simț îi corespunde
clase de regularități ale naturii ce oferă oportunități relevante. În același timp, date fiind
caracteristicile evoluției (relevante fiind aici adaptarea unor structuri pre-existente și
păstrarea unor structuri anterioare; exemplul dezvoltării creierului putând oferi o
comparație utilă), ne putem aștepta la anumite discontinuități.
Comportamentul oportunist al organismelor, descris ca centrarea inferențelor pe
acele regularități care oferă avantaje competitive pentru supraviețuire și perpetuare,
trebuie înțeles în cazul oamenilor simultan:
• Ca o formă de specializare a inferențelor. Deoarece regularitățile sunt
distribuite în diferite domenii ale mediului, fiecare având un nivel de
specializare, putem presupune existența unei forme de specializare a inferențelor
pentru a face față specificului diferitelor categorii de regularități. Putem reține
ideea că există și categorii de inferențe cu nivel mare de generalitate, utilizabile
în mai multe domenii (nu este clar dacă în toate), logica formală oferind un bun
exemplu în acest sens (nu este clar dacă este un exemplu de reușită sau doar de
încercare).
• Ca o limită în calea cunoașteri absolute (a tuturor regularităților). În măsura în
care interesele noastre ne orientează cunoașterea vom continua să selectăm
preferențial regularitățile asupra cărora ne îndreptăm atenția. Atâta timp cât
scopurile cunoașterii gravitează în jurul umanului nu vom ieși din această
raportare selectivă al regularitățile naturii. Cu precizarea că s-ar putea să nu ne
fie suficient de clar care dintre orientări depășesc acest cadru, respectiv când se
întâmplă acest salt (care este posibil să fi avut deja loc).
• Ca un principiu de economie cognitivă: facem ce putem mai bine cu resursele
pe care le avem. Evident, nu este clară măsură posibilului. În principiu ar putea
părea suficientă indicarea progresului cognitiv al umanității de-a lungul istoriei
pentru a revendica faptul că limitele posibilului sunt altele decât cele avute în
vedere într-un moment istoric sau altul. Aceasta perspectivă nu ia în considerare
resursele cognitive pe care fiecare epocă le-a creat spre avantajul celei următoare,
importanța dezvoltării sociale în evoluția cunoașterii, continua alunecare a
„centrului cognitiv” dinspre individ spre societate.
Domesticirea mediului
O formă de creștere a capacității de predicție o reprezintă introducerea intenționată a
unor regularități suplimentare (să le spunem artificiale) în mediu. Este o activitate în
care oamenii sunt specializați, ea luând chipul lumii și al casei. Regularitățile artificiale
(ordonarea suplimentară a mediului) cresc semnificativ capacitățile de anticipare,
generând sentimentul familiarității (cognitive). Nivelul maxim de familiaritate (de
predicție; adică de cunoaștere a regularitățile) este înregistrat Acasă.
24
A lumi
De ce este relevantă acțiunea de introducere a unor regularități suplimentare în mediu?
Deoarece ea presupune crearea unui mediu artificial, diferit față de cel natural. Or, cea
mai mare parte a orientărilor noastre cognitive este construită raportat la mediul
natural. Cu alte cuvinte, în spațiul diferențelor dintre regularitățile naturale și cele
artificiale se ivește zona de inadecvare la noul mediu al multora dintre mecanismele
noastre cognitive tradiționale. Ele nu sunt greșite raportat la mediul natural, ci doar
inadecvate raportat la mediile artificiale actuale în care ne desfășurăm existența.
Evoluția
Dacă regula evoluției se aplică în general viului putem considera că rațiunea evoluează
și ea? În mod cert, dacă ne raportăm la trecut. Pe baza trecutului tindem să ne
construim și estimările pentru viitor.
Lucrurile nu sunt însă atât de clare pe cât par să le schițeze aceste simplificări.
Există zone ale evoluției ce pot să stagneze după serii întregi de transformări, fie
deoarece au epuizat toate soluțiile fie din cauza specificului de nișă. Nu ne este clar
dacă am atins nivelul maxim posibil pentru nișa bazată pe cunoaștere.
Apoi, pentru a putea vorbi de posibilitatea unei evoluții suplimentare a
raționalității trebuie mai întâi să stabilim cu ce definiție a raționalității operăm. Adică
să-i identificăm scopul.
Dacă vom avea în vedere o definiție precum "creșterea continuă a nivelului de
control asupra mediului" s-ar putea da perspectiva să fie prea restrânsă, ratând o serie
de unghiuri evoluționiste. Spre exemplu, dacă adăugăm la definiția inițială creșterea
continuă a posibilității de-a supraviețui și a avea urmași nu putem fi siguri dacă ea este
coerentă cu creșterea controlului mediului. De cca. opt decenii ne bântuie ideea unui
prea mult (exemplul utilizării energiei nucleare sau cel al epuizării resurselor planetei
ori al deteriorării iremediabile a mediului) ce ar putea fi sursa dispariției noastre. O
astfel de eventualitate tragică ar reconfigura rapid definiția raționalității din pricina
consecințelor ei. (Evident, am putea arunca o astfel de consecință în seamă prostiei, dar
asta nu ne-ar mai folosi la nimic.)
Ce înseamnă a fi rațional? Ar putea fi util să observăm mai întâi că raționalitatea
nu stă de una singură în încercările noastre de-a înțelege umanul.
Ce sunt inferențele
Mercier & Sperber19(2018; 57-67) propun o organizare a inferențelor in funcție de
raportarea la conștientizarea lor, pe următoarele dimensiuni:
a. Inferențe de care nu suntem conștienți:
• Cele aferente percepției (care organizează și dau sens percepției)
• Cele aferente memoriei (a se vedea cazul memoriei reconstructive, care tinde să
fie dominantă în raport cu memoria reproductivă).
19
Mercier, H., & Sperber, D. (2018). The enigma of reason. Penguin Press
25
b. Inferențe cărora le conștientizăm doar concluzia (având însă o metacognitie:

încrederea - variabilă - în corectitudinea lor): intuiția. Intuiția survine și cu
sentimentul agenției / calitatea de a fi rezultatul unei acțiuni intenționate, de a fi
noi autorii ei.
c. Inferențe pentru care conștientizăm atât procesul (cel puțin așa credem) cât și
concluzia: raționamentele. În cazul raționamentelor știm (sau credem că știm)
cum am ajuns la o concluzie.
Această separare trebuie privită din perspectiva încercării noastre de-a înțelege
sistemul inferențelor, în realitate fiind vorba mai curând de un continuum.
După cum putem observa, modelul pare să fie caracterizat de organizarea pe trei
paliere:
• Inferențe neconstietizate (percepția)
• Inferențe parțial conștientizate (intuiția)
• Inferențe (considerate a fi toate) conștiente.
Teoria proceselor duale

Exemplul standard este cel oferit de Daniel Kahneman: existența a două modalități de
rezolvarea a problemelor. Prin "două sisteme" nu trebuie să înțelegem că există o
separație în minte, ci mai curând o formă de organizarea categorială a datelor oferite de
cercetări.
Deși modelul propus de Khaneman este cel mai cunoscut, teoria celor două
sisteme nu este doar despre fast and slow, ci și despre abordarea ecologică a
raționalității:
• Adecvarea proceselor de raționare la mediu (exemplu: la indicii și la importanța
acestora dependenta de mediu)
• Utilizarea principiilor de economie cognitiva.
Principala idee este cea a realității utilizării unor modele cognitive diferite de cele
specifice logicii aristotelice, smulgând astfel rațiunea din închiderea de milenii în
modelul logicii aristotelice.
Prima variantă este cea oferită de Watson și Evans (cărțile E și 2): alegerea este
intuitivă, însă explicația alegerii indică încercarea de a justifica rațional alegerea.
Modelul propus: alegere intuitivă și proces de justificare a alegerilor.
În 1996 P. Evans și David Over (Rationality and Reasoning) consideră că si
procesul 1 este rațional, procesul 2 ocupând-se de raționalizarea ulterioară).
În acest punct merită să observăm una dintre problemele generale pe care o
sugerează terapia celor două sisteme în privința rațiunii: deciziile noastre sunt luate
prin recurs la raționamente conștiente sau în zona conștientă se desfășoară cel mai
adesea un set de raționamente menit sa sprijine o decizie deja luată? Tind să cred că nu
asta se întâmplă de fiecare dată. Însă este suficient să reținem această modalitate chiar
dacă ea se întâmplă câteodată.
26
Teoriile celor două sisteme/tipuri de procese de raționare încearcă să propună

un model explicativ pentru diferitele tipuri de comportamente cognitive constatate. Ele
nu trebuie luate ad literam, că realități ontologice, ci ca modalități (tranzitorii) de-a
ajunge la explicații mai adecvate. Ele trebuie judecate din perspectiva rolului lor
ustensilic, a măsurii în care rusesc să contribuie la înțelegerea și determinarea unor
comportamente cognitive adecvate. Esențial este sporul de calitate pe care l-ar putea
genera în calitatea raționamentelor, privite din perspectiva adecvării lor la scopuri.
Merită amintită precizarea propusă de Mercier & Sperber (2018;47): "teoria
proceselor duale pare să contribuie la rezolvarea a ceea ce am numit enigma rațiunii
prin explicarea cauzei pentru care raționalitatea ratează atât de des să-și îndeplinească
funcția". Deși din perspectiva autorilor amintiți teoria este eronată, dualitatea fiind de
fapt înlocuită de multiplicitatea proceselor/tipurilor de inferențe, merită să rămânem
un moment în orizontul ei pentru a putea observa mai lesne una dintre probleme: cum
verificam respectarea regulilor logicii în spațiul "gândirii rapide"? Fiind o zonă a
automatismelor este evident că nu putem, asta afirmând și susținătorii proceselor duale
(ex. Kahneman). Doar că în modelul utilizat de Kahneman exact absența respectării
regulilor logicii aristotelice de sistemul rapid explică eroarea, încercând astfel să închidă
problema tot în orizontul acestei logici. Or, a lua în considerare multiplicitatea
proceselor/tipurilor de inferențe dublată (spre exemplu) de inversarea ordinii deciziei
(întâi survine decizia apoi se ivesc argumentele menite s-o susțină) este suficient pentru
a observa că modelul este incomplet. Putem adăuga mulțimea inferențelor care intervin
în percepție și memorie, desfășurate în mod automat, pentru a înțelege că
raționamentul este doar unul dintre multiplele chipuri ale inferenței, aceasta fiind
categoria generală. Ceea ce ne conduce însă la a regândi cogniția umană pornind de la
inferență și nu de la una dintre speciile ei, raționamentul, așa cum se întâmplă în
prezent. În acest demers putem alege să înlocuim conceptul rațiune cu cel de cunoaștere
sau de inferență sau putem vorbi in continuare de rațiune, așezând-o în noul context
explicativ.
Teoria celor două sisteme (Kahneman) s-ar putea să fie importantă doar prin
eficiența explicațiilor pe care le permite. Nu este obligatoriu ca ea să aibă acoperire în
realitate atâta timp cât se dovedește eficiența funcțional. Acesta distanță dintre realitate
și utilitate (discutată în cazul efectului Gettier) ar putea fi aplicabilă multor
instituții/reguli sociale, importantă fiind eficiența lor practică. Situația cred că este
aplicabilă în foarte mare măsură și religiei.
Biasurile cognitive
Rezultatele cercetărilor determinate de curentul raționalității limitate, continuat apoi de
cel al biasurilor, nu trebuie interpretate în mod excesiv, că indicând o incapacitatea
fundamentală a raționalității umane.
Într-o încercare de a sistematiza ceea ce încearcă să corecteze gândirea critică,
putem vorbi de următoarele categorii de probleme:
27
• Erorile, ele vizând în special erorile de raționament. Exemplul cel mai evident
este cel al sofismelor.
• Biasurile, ele indicând o categorie aparte de erori, derivate din modul nostru de-
a fi sau din specificul diferitelor contexte cognitive.
• Inadecvarea, caracterizată de utilizarea unor mecanisme cognitive specializate
pentru o anumită dimensiune a mediului în alte dimensiuni.
• (unde introducem gândirea statistică?)
• Limitele gândirii, acestea putând fi atât individuale cât și general umane.
Această clasificare are un defect: nu organizează elementele ei în funcție de
același criteriu. Această lipsă este foarte evidentă în cazul inadecvării: o parte dintre
biasuri sunt rezultatul inadecvării. O păstrăm însă în această formă deoarece nu
excludem posibilitatea ca definiția biasurilor să fie mult prea largă, înglobând o
diversitate prea mare de probleme.
Curentul principal al celor care se ocupă de gândirea critică tinde să-și
concentreze preocupările și intervențiile pe zona erorilor de raționament specifice
logicii formale. Personal optez pentru o abordare mai largă, în cadrul căreia raportul
dintre logica formală și gândirea critică este de tipul parte-întreg.
Ce ne arată existența biasurilor cognitive:
• Că avem unele mecanisme cognitive eronate/că uneori utilizam eronat
mecanismele cognitive
• Că utilizarea unor mecanisme cognitive (inferențe) specializate pentru un mediu
în alt mediu ne poate conduce la concluzii greșite
• Că viteza de evoluție a societății s-ar putea să ne fi lăsat în unele locuri fără
mecanisme cognitive adaptate noilor medii
• Că testarea reprezintă deseori o verificare a unor mecanisme cognitive în alt
mediu decât cel pentru care ele sunt specializate
• Că testarea poate uneori identifica în mod artificial erori cognitive, esențială fiind
capacitatea noastră cognitivă de a ne descurcăm într-un mediu, nu cea de-a
răspunde la teste (între cele două putând exista uneori diferențe mari).
Cunoaștere și comunicare
Consider că este necesară separarea acțiunii de comunicare de cea de cunoaștere, cele
două indicând direcții complementare de analiză. Spre exemplu, sofismele (ca erori de
raționament) țin de dimensiunea comunicativă în timp ce teoria celor două sisteme de
raționare pare să țină de dimensiunea cognitivă.
Acțiunea comunicativă vizează a convinge pe alții pentru a ajunge la o
perspectivă comună, ea acceptând și abordări.
Motivațiile/rațiunile sunt pentru consumul social
28
Mercier & Sperber (2018; 123 și urm.) argumentează că principalul scop al

motivațiilor/rațiunilor (înțelese sub forma conștientizată, respectiv capabile de-a fi
comunicate) îl constituie comunicarea socială.
Luând în considerare și exemplele pe care autorii le prezintă, se conturează
orizontul unei așteptări sociale specifice, care ne determină să producem continuu
motivații/rațiuni, utilizate atât pentru noi cât și pentru ceilalți. Una dintre presiuni ar
putea s-o constituie „așteptările/solicitările narative” a căror presiune o suportăm atât
din partea societății cât și (datorită interiorizării acestor așteptări până la determinarea
înțelegerii de sine) din partea noastră. (Putem observa că o astfel de interpretare pare a
fi coerentă cu cea utilizată de Paul Ricoeur în analiza rostului formațiunilor discursive.)
În contextul accentului pe care Mercier & Sperber (2018) îl pun pe funcționarea
automată a diferitelor module, fără a avea nevoie de motivații/rațiuni, acestea din
urmă par deseori mai curând un produs secundar raportat la diferitele categorii de
inferențe desfășurate ca automatisme, rezultatul unei încercări ulterioare de-a înțelege
și, mai ales, de-a explica (în orizontul specific înțelegerii comune, dat de limbaj) ce se
întâmplă. Pentru astfel de situații, prezumția unor silogisme și recursul la ele ține de
partea explicativă, nu de descrierea cauzală. Adică, indică modalitatea în care încercăm
să înțelegem noi (în plan conștient și - ceea ce ar putea să fie același lucru - în cel al
comunicării sociale) inferențele, fără a descrie în termeni cauzali ceea ce se întâmplă.
Între aceste automatisme și ceea ce se întâmplă în planul conștient, discursiv este același
raport cu cel pe care îl are cu acest ultim plan orice alt strat al Naturii. Cu alte cuvinte,
raportarea noastră la aceste automatisme le obiectivează (nu se „inserează” cumva în
ele, cum am tinde să credem), organizarea discursivă în scop explicativ fiind dovada (și
actul de introducere a) acestei distanțe.
Principala structură narativă ce constituie referința acestor explicații (și care
exercită presiunea organizării lor în această manieră) este Logica. Din această
perspectivă, Logica, poate fi înțeleasă din perspectiva eforturilor de a stabili standarde
ale comunicării și înțelegerii comune, presiunea ei normativă fiind legitimată de
pretenția continuă că regulile ei sunt însăși regulile rațiunii umane. Or, în orizontul
interpretativ propus de Mercier & Sperber (2018), Logica se ocupă mai curând de
stabilirea regulilor aplicabile motivației/rațiunilor, rămânând în continuare de
identificat caracteristicile inferențelor efectuate de diferitele module ale minții.
În această interpretare este relevantă contribuția pe care socializarea a avut-o la
dezvoltarea instrumentelor necesare comunicării și, odată cu asta (prin asta) a gândirii.
Utilizând această perspectivă am putea spune, spre exemplu, că principala
preocupare a lui Socrate (în modalitatea descrisă de Platon), n-o constituie înțelegerea
rațiunii, ci înțelegerea modului în care putem înțelege rațiunea, dialogurile având drept
principala tema evidențiată dificultăților pe care le întâmpinăm în acest proces de
conceptualizare a mecanismelor ce stau la baza gândirii noastre, dar care sunt de fapt
interpretări coerente cu discursul public ale modalității în care producem
motivații/rațiuni pentru ceea ce se întâmplă în mintea noastră.
29
Lupta pare să se de-a pe zona priceperii de-a produce motivații/rațiuni, fără însă
a fi clară modalitatea în care acestea ar putea influența procesele de bază ale minții (pe
care le interpretăm/înțelegem prin intermediul motivațiilor/rațiunilor). Principala
pregătit vizată de Socrate ar fi în acest caz cea de buni producători ai
motivațiilor/rațiunilor, ele vizând continua încercare de compatibilizare cu discursul (și
interesul) public.
Logica ar fi în acest caz o structură narativa responsabilă de stabilirea
standardelor explicative aplicabile pentru înțelegerea gândirii, nu a standardelor
raționalității.
Aceasta este o interpretare la limita maxima, menită să evidențieze (prin
accentuare) problema. Existența stratului conștient de organizare a raționalității nu este
eliminată, urmând însă a-i reinterpretare rosturile în mod coerent cu acest nou cadru
explicativ.
Explicația propusă de Mercier & Sperber (2018) pentru relația dintre inferențe și
raționalitate (regulile tradiționale aplicabile raționalității) poate fi înțeleasă din
perspectiva unei orientări evoluționiste ivite relativ târziu, respectiv cea către socializare.
Socializarea unui individ este bazată pe nivelul înțelegerii și acceptării din partea altora,
mediate, evident, de comunicare. Din acest motiv ea determină o puternică presiune
asupra fiecărui individ în direcția capacității de comunicare și argumentare a propriului
comportament, prin raportare la normele comune. Standardele sociale includ atât
norme morale cât și indicarea a ceea ce este acceptabil, respectiv a procedurilor
recunoscute social, în privința comunicării și (deci) a argumentării. Deși obiectivul
indicat în mod tradițional îl constituie înțelegerea comună și ajungerea la un puncte de
vedere similare asupra realității, în măsura în care acceptăm să alocăm o pondere
semnificativă conceptului construcția socială a realității putem observa că o bună parte a
perspectivelor comune nu sunt asupra Naturii, ci asupra modalității (convenționale) în
care membrii unei comunități cognitive se raportează la natură.
Prezumțiile sociale
Întregul model al raționalității este presărat de prezumții, al căror caracter
ipotetic este deseori uitat. (Un bun exemplu cred că-l poate constitui prezumția de
cunoaștere a legii, aplicabilă tuturor cetățenilor.) Prezumțiile sunt forme de închidere
provizorie a universului de discurs, esența lor fiind dată de orientarea către
identificarea unei soluții funcționale, indiferent de raportarea lor la adevăr/realitatea.
Importanța unei prezumții sociale este dată de nivelul utilității sale, nu de raționalitatea
ei. De fapt, multe dintre astfel de prezumții funcționale ajung să fie considerate
raționale datorită construcției unor universuri de discurs speciale, în care ele pot căpăta
aparența raționalității.
O scurtă analiză a prezumției de cunoaștere a legii (a tuturor legilor existente într-o
societate) ne poate dezvălui că nucleul său îl conține de fapt prezumția de raționalitate
aplicabilă tuturor cetățenilor, a cunoaște însemnând de fapt a înțelege. Distanța acestei
30
prezumții față de realitate este demonstrată de faptul că această prezumție așază pe

umerii cetățenilor o povară cognitivă prea mare chiar și pentru un specialist în
domeniu. Chiar dacă am lua în considerare argumentul raționalității legilor respectiv
ideea că regulile legale aplicabile fiecărui domeniu pot fi deduse din câteva principii
legale de bază, ușor de invalidat prin apel la realitatea acestora.
Așteptările sociale asupra raționalității

Experimentele care pot fi indicate în sprijinul ideii motivațiile/rațiunile sunt destinate
consumului social sugerează existența în spațiul public a unor așteptări și reguli de
raționalitate.
31
B. Rosturi ale raționalității
Caracteristici comune
Trei caracteristici sunt comune tuturor sistemelor cognitive (Mercier & Sperber, 2018;
56):
1. Cognitia este un mijloc prin intermediul căruia organismele capabile de mișcare
pot reacționa în mod adecvat la riscurile și oportunitățile din mediul lor.
2. Cognitia implică posibilitatea de a merge dincolo de informația disponibilă
simțurilor (de a obține - prin intermediul inferențelor - mai multă informație
decât cea prezentat de simțuri).
3. Inferențele pot fi desfășurate de mecanisme specializate, fiecare dintre ele fiind
remarcabil de bune în a rezolva o sarcină specifică.
Raționamentul condițional
Forma standard a unui raționament este cea bazată pe:
• Premisa majoră (regula generală)
• Premisa minoră (constatarea practică)
• Concluzia
Ex.:
Toți oamenii sunt muritori.
Socrates este un om.
Prin urmare, Socrate este muritor.
Cel mai frecvent întâlnit

Forma standard: Dacă P atunci Q
În care:
P este antecedentul
Q este consecventul
Pentru a avea un raționament trebuie să adăugăm premisa minoră.

Premisa minoră se poate raporta în două modalități la fiecare dintre cele două părți ale
premisei majore: afirmare și negare. În consecință, rezultă patru moduri posibile (din
care doar două sunt valide):
a. Valide
• Afirmarea antecedentul (modul ponens - a pune)
• Negarea consecventului (modul tolens - a îndepărta)
b. Invalide
• Negarea antecedentului
32
• Afirmarea consecventului
Exemple:
Ce ne arată datele20:
• Nu sunt mari probleme cu modul ponens
• Însă doar două treimi din subiecți consideră valid modul tolens
• Aproape jumătate dintre subiecți consideră valide cele două moduri invalide
(negarea antecedentului și afirmarea consecventului)
Dacă luăm în considerare raționamentul:

Dacă Ioana are un eseu de scris, atunci ea va studia până târziu în bibliotecă.
Ioana are un eseu de scris.
Concluzia este indicată fără probleme: Ioana va studia până târziu la bibliotecă.
Dacă adăugăm însă o premisa majoră secundară:

Dacă biblioteca va sta deschisă atunci Ioana va studia până târziu
Lucrurile se complică.
De ce? Logicienii dau vina pe eroarea de raționament.
Problema ar putea s-o constituie însă înțelegerea corectă a situației de care dau dovadă
logicienii.
Exemplu de exercițiu (Peter Watson task, 1966):

Știind că fiecare carte de joc are pe o parte o literă iar pe verso o cifră, se dau cărțile
EK27.
Ce cărți trebuie întoarse pentru a verifica dacă se respecta regula:
• Dacă este un E pe o parte atunci trebuie sa fie un 2 pe cealaltă parte.
• Dacă este un E pe o parte atunci nu trebuie sa fie un 2 pe cealaltă parte.
(Introdusă de Jonathan Evans, ea arată că alegerea se face in baza altor procese
decât cele specifice logicii tradiționale; în acesta caz indiciile oferite in
formularea problemei: E și 2.)
(Doar cca. 10% răspund corect la prima variantă.

În plan logic se aplica regula raționamentului condițional.)
Modularitatea procesării inferențelor

Spre deosebire de Jerry Fodor, Mercier & Sperber (2018) propun un model de
modularitate mai apropiat de cel biologic (definesc modulele cognitive că modul
ebiologice ce au o funcție cognitivă - 75), ce permite o perspectivă evoluționistă. Fiecare
20
Evans, J. S. B. T. (1989). Bias in human reasoning: Causes and consequences. Lawrence Erlbaum Associates, Inc.
33
modul a luat naștere de-a lungul unei etape a evoluției, pentru a îndeplini una sau mai
multe funcții.
Modulele sunt responsabile de forme specializate de inferențe. Specializarea este
dată de procedură sau procedurile specifice fiecărui modul. Modulele preiau inputuri și
le transmit uneia sau alteia dintre procedurile cognitive. Câteva module pot procesa
același input dar să-l transmită la proceduri diferite.
Existența mai multor module dar lucrează în paralele asigura furnizarea unei
game variate de outputuri. Acest nivel de complexitate participa le generarea
competenței inferențiale necesară pentru a monitoriza mediul și pentru a detecta în
cadrul lui diferitele amenințări și oportunități. (Mercier & Sperber, 2018; 83) Existența
modularității asigura posibilitatea evoluției și a combinării în grade de complexitate.
Oportunismul cognitiv21
Inferența sau cunoașterea (pentru a indica categoria generală) este dobândită prin
intermediul unei coaliții de module autonome care au evoluat în specie și în individ
pentru a rezolva problema și a exploata oportunitățile care se ivesc.
Ibn Al-Haytham (născut în 965) a considerat că inferențele inconștiente sunt
utilizează aceleași instrumente/mecanisme cu cele conștiente (respectiv cele specifice
logicii aristotelice).
Din perspectiva formală la ora actuală sunt cunoscute mai multe modalități în
care funcționează inferențele, multiplele sisteme de logică și modelele probabiliste de
inferență fiind exemple elocvente.
Din perspectivă empirică cercetările au demonstrat că inferența poate proceda în
multiple căi: o mare varietate de proceduri pot fi implicate, multe dintre ele specializate
in a extrage informațiile dintr-un domeniu empiric specific sau de a performa doar un
singur tip de sarcină inferențială (84).
Reprezentările au funcția de a furniza unui organism informații despre anumite
stări de lucruri. Din perspectivă fizică ele sunt elemente materiale cum ar fi activarea
unei serii de neuroni (sau un patern magnetic într-un mediu electronic de depozitare a
informației). Reprezentaților le sunt aplicabile proceduri inferențiale.
La fel cu reprezentările, procedurile inferențiale sunt definite de funcțiile lor.
Procedurile sunt inferențiale datorită faptului că au funcția de a face disponibile mai
multe informații pentru a fi procesat (informații noi) sau de a crește gradul de încredere
în informațiile care sunt deja disponibile.
Procedurile inferențiale sunt implementate în modulele mentale (cognitive). Un
modul mental implementează sau utilizează una sau mai multe proceduri.
În cadrul procedurilor pot exista multe zone comune, cum ar fi:
• Inferență tranzitivă (Dacă A este mai mare decât B iar B este mai mare decât C
atunci A este mai mare decât C)
• Actualizarea bayesiană a probabilităților
21
Mercier & Sperber, 2018; 76-85
34
Unele module inferențiale specializate ar putea fi doar un pic mai mult decât
reflexele, exemplul câinelui lui Pavlov fiind unul relevant. Când sună clopoțelul acesta
are în modulul câinelui doar un singur efect cognitiv (produce așteptarea mâncării) și
unul comportamental (salivarea). Din perspectiva cognitivă acesta este un modul
inferențial: sarcina să este de a derivă o concluzie relevantă ( venirea mâncării) dintr-o
observație (sunetul clopoțelului). (85)
Ceea ce face relevante inferențele este existența regularităților în natură; într-o
lume haotică n-ar avea sens nici o logică. Existența regularităților ne permite sa dăm
sens stimulilor oferiți de sistemul nostru senzitiv și informațiilor pe care le-am
memorat. Ne permite să ne formăm așteptări privind ceea ce va urma și să acționăm în
funcție de ele. În absența regularităților din natura n-ar fi posibile inferențele. În absența
inferențelor n-ar fi posibilă acțiunea. (85)
Animalele au evoluat să utilizeze avantajele oferite de regularităților din mediul
lor. Ele iau însă în considerare doar regularitățile care contează pentru supraviețuirea și
succesul lor reproductiv.
Rostul rațiunilor/motivațiilor
Oamenii utilizează rațiunea (de asemenea):
• Pentru a se justifica pe ei/a-și justifica acțiunile
• Pentru a convinge pe alții
I. Explicația
Explicațiile constituie un tip anume de reprezentări.

Noi tindem să supraestimăm explicațiile de noi dar ne descurcăm mai bine atunci când
evaluăm explicațiile date de alții. (Mercier & Sperber, 2018; 103)
1. Intuițiile noastre despre explicații adecvate sau inadecvate nu sunt aceleași cu
intuițiile despre lucrurile explicate.
2. Intuițiile noastre despre explicații utilizează proprietăți cum ar fi convingerea,
generalitatea sau coerența, care sunt proprietăți ale explicației însăși, nu ale
lucrului explicat.
3. Intuițiile noastre despre explicații (care ne face să preferăm explicațiile bune)
constituie, cu toate acestea, o sursă majoră de perspective asupra lucrurilor
explicate.
II. Justificarea
În privința relației dintre explicație și justificare este relevant faptul că unele

motive/rațiuni par să fie suficiente pentru a explica, dar insuficiente pentru a justifica.
Putem accepta o explicație și, în același timp, să fim critici cu motivele/rațiunile
invocate în cadrul ei. Pentru scopul explicației, este suficient faptul că aceste
35
motive/rațiuni au fost văzute ca adecvate de persoana pe care înțelegem s-o înțelegem.

Pe de altă parte, pentru a judeca că este justificat ceea ce o persoană gândește sau face,
aceleași motive/rațiuni trebuie să fie considerate adecvate pentru noi. (Mercier &
Sperber, 2018; 91)
Rațiunile/motivațiile sunt pentru utilitatea socială22

Ideea de bază susținută de Mercier & Sperber este că rostul esențial al
rațiunilor/motivațiilor îl constituie utilitatea lor în relațiile sociale. Esențială este
preocuparea indivizilor pentru reputația socială, efectele rațiunilor/motivațiilor asupra
reputației fiind la fel de importante ca orientarea acțiunilor. Explicându-se și
justificându-se în fața altora (și a lor înșiși), persoanele își pot apăra și îmbunătăți
reputația. Mecanismul de apărare a reputației sociale acționează asemenea unui avocat,
apărând persoana indiferent ce ar face ea. (Mercier & Sperber, 2018; 124)
Atunci când oamenii produc rațiuni/motivații pentru a-și justifica convingerile și
acțiunile, povestea pe care o construiesc/spun poate fi în contradicție cu ce s-a
întâmplat cu adevărat în mintea lor, în trei moduri:
1. În mod frecvent oamenii se prezintă pe ei înșiși ca luând în considerare
rațiuni/motivații și ca fiind ghidați de ele în procesul de formare a convingerilor sau
de adoptare a deciziilor la care de fapt au ajuns în mod intuitiv. Eroarea pe care o
facem toți în acest punct este să prezumăm în mod fals că știm în mod direct ce se
întâmplă în mintea noastră când ajungem în mod intuitiv la anumite
concluzii/desfășurăm în mod intuitiv inferențe și că suntem ghidați de rațiuni de care
suntem conștienți sau care ar putea fi descoperite cu ușurință prin intermediul
introspecției. Dimpotrivă, în momentul în care ajungem în mod intuitiv la o convingere
sau la o decizie nu suntem ghidați de rațiuni/motivații.
Cu toate acestea, adesea identificăm în mod corect o informație care a servit ca imput
pentru un proces inferențial. Când se întâmplă acest lucru, eroarea noastră este doar
aceea de-a descrie această bucată de informație ca un motiv personal. Pentru
interacțiunile noastre socială această identificare eronată nu contează (ea fiind
determinată mai curând de încurajarea pe care societatea o oferă în acest sens). Din
punct de vedere științific însă această situație trebuie identificată ca fiind o reprezentare
eronată: acțiunea spontană de a-i ajuta pe alții (cu trimitere la experimentul desfășurat
de Latane și Rodin) nu are nevoie de-a fi ghidată de rațiuni/motive
conștiente/inconștiente mai mult decât a zâmbi cuiva care-ți zâmbește.
2. Oamenii se pot înșela asupra informației care servește ca input pentru
inferențele lor.
În cazul experimentului în care mai multe persoane aflate într-o cameră aud dintr-o
cameră alăturată zgomote care sugerează că cineva ar avea nevoie de ajutor,
comportamentul lor este influențat de prezența și pasivitatea altor persoane din cameră,
22
Mercier & Sperber, 2018; 123-127.
36
dar ele ratează conștientizarea acestei influențe. În momentul în care pretind că decizia
lor a fost motivată de gândul că nu s-a întâmplat nimic serios și că nu este nevoie de
ajutorul lor, ele doar raportează gânduri care le-au survenit abia după ce au luat în mod
intuitiv decizia de a se comporta asemenea altor persoane din cameră. Ele pot fi sincere
în momentul în care-și prezintă motivele/rațiunile, ba chiar dacă se pot auto-înșela.
3. Există persoane care eșuează în a descoperi bune motive/rațiuni pentru ceea
ce urmează să facă și care, în consecință, își schimbă comportamentul sau cel puțin
și-l reajustează.
În astfel de situații gândurile invocate ale acelei persoane au jucat cu adevărat un rol
cauzal în decizia lor finală. Însă, contrar a ceea ce aceste persoane cred, procesul cauzal
nu a parcurs drumul de la rațiuni/motive către decizie, ci de la decizia încercată către
justificare, eșuare, căutare și apoi ivirea deciziei revizuite, orientată către un curs al
acțiunii mai ușor de justificat.
Cele explicate anterior indică faptul că rațiunile/motivele inconștiente nu joacă

nici un rol în cunoașterea umană. Atunci când ne atribuim rațiuni/motive implicite noi
doar ne interpretăm gândurile sau acțiunile în termenii unor noi rațiuni/motivații
construite conștient pe care ni le reprezentăm în mod fictiv ca fiind implicate înainte.
Rațiunile/motivațiile sunt construite, dar ele trebuie să respecte două
constrângeri care asigură faptul că ele au realitate psihologică și socială:
a) Rațiunile/motivațiile invocate pentru justificare trebuie să aibă sens din
punct de vedere psihologic. Invocarea rațiunilor/motivațiilor nu trebuie
să dea seama în mod obligatoriu de ceea ce se întâmplă în mintea noastră,
dar acest proces tinde să evidențieze factori care au jucat un rol cauzal.
b) Mai mult decât atât, pentru a-și îndeplini rolul funcțional de justificare
rațiunile/motivațiile psihologice trebuie să-și reprezinte în mod obiectiv
ca bune rațiuni/motivații din categoria celor recunoscute social ca
rațiuni/motivații.
A atribui rațiuni/motivații nouă sau altora nu este atât despre a formula o
ipoteză despre cum sunt lucrurile cât de a construi o unealtă pentru justificarea acțiunii
sociale, pentru evaluarea sau pentru argumentare. Aceasta este o unealtă utilă. În
momentul în care oferim rațiuni/motivații pentru acțiunile noastre noi nu doar ne
justificăm, ci ne și obligăm:
- În primul rând, prin invocarea rațiunilor/motivațiilor noi ne asumăm
responsabilitatea personală pentru opiniile și acțiunile noastre așa cum sunt
descrise de noi, care înseamnă atitudini și comportamente pentru care am avut
rațiuni/motivații să le adoptăm. Prin asta indicăm că ne așteptăm ca alții fie să
accepte că noi suntem îndreptățiți să gândim așa cum gândim fie să ne fie gata
de a contrazice rațiunile/motivațiile noastre. Dacă ceea ce am gândit sau am
făcut este improbabil să fie aprobat, prin indicarea rațiunilor/motivațiilor noi
indicăm o linie de apărare în care am avut, dacă nu bune rațiuni/motivații, cel
37
puțin rațiuni/motivații ce păreau să fie bune în acel moment. În mod obișnuit o

apărare bazată pe prezentarea rațiunilor/motivațiilor ne permite să acceptăm
responsabilitatea în timp ce negăm vinovăția.
- Prin prezentarea rațiunilor/motivațiilor de asemenea noi ne angajăm la o
direcție viitoare de gândire și comportamente. Invocarea rațiunilor/motivațiilor
unor perspective și acțiuni trecute ale cuiva exprimă recunoașterea competenței
normative a acestor rațiuni/motivații și un angajament de a fi ghidat de
rațiuni/motivații similare în viitor. Acesta este motivul pentru care acordăm
atenție rațiunilor/motivațiilor altora și le producem pe ale noastre.
Rațiunile/motivațiile sunt construcții sociale. Ele sunt construite prin deformarea
și simplificarea înțelegerii pe care o avem asupra stărilor mentale și a rolului lor cauzal
și prin injectarea în acest proces a unei doze puternice de normativitate. Invocarea și
evaluarea rațiunilor sunt contribuții la o un palmares negociat al ideilor, acțiunilor,
responsabilităților și angajamentelor unei persoane. Rațiunile/motivațiile sunt în
principal pentru consumul social.
Schimbarea de paradigmă privind rostul raționalității

Perspectiva evoluționistă standard asupra rațiunii s-a bazat pe o formă de răspuns la
întrebarea: De ce s-a ivit rațiunea și cum a evoluat ea? Răspunsul inițial a considerat că
dacă rațiunea a evoluat pentru a ajuta oamenii să gândească de unii singuri atunci
trebuie să furnizeze dovezi privind o îmbunătățire a gândirii atât în termeni de beneficii
cognitive și costuri mentale. Din această perspectivă psihologii au luat drept sigură
ideea că funcția rațiunii (gândită mai curând în sensul comun decât în cel biologic) este
de a îmbunătăți cunoașterea. Rațiunea era văzută ca o facultate generală, ce intervenea
în diferite zone specifice. Buna ei funcționare îi asigura eficiența în fiecare domeniu.
Răspunsul la evidența erorilor cognitive a fost că acestea sunt cauzate de faptul că
rațiunea nu a funcționat bine așa cum se presupunea că trebuie s-o facă. (Mercier &
Sperber, 2018; 179)
O modificarea a modalității de abordare, având la bază o o discuție sistematică
asupra evoluției cunoașterii umane în general și a rațiunii umane în special a fost
declanșată de inițierea ambițiosului program de „psihologie evoluționistă”, lansat de
Leda Cosmides și John Tooby. Printre altele cei doi autori au considerat că nu există
ceva de tipul rațiunii în general, o abordare mai adecvată fiind cea modulară.
Mercier & Sperber, (2018; 180-183) indică mai întâi schimbarea de paradigmă
generată de articolul publicat în anul 1989 de Leda Cosmides, The logic of social exchange:
Has natural selection shaped how humans reason?23, în care sunt propuse două schimbări de
paradigmă în înțelegerea raționalității:
1. Din perspectivă evoluționistă trebuie să ne așteptăm ca mecanismele
raționale să fi evoluat pentru a rezolva probleme specifice, din categoria
23
Cosmides, L. (1989). The logic of social exchange: Has natural selection shaped how humans
reason? Studies with the Wason selection task. Cognition, 31(3), 187–
276. https://doi.org/10.1016/0010-0277(89)90023-1
38
celor recurente. Adaptarea specializată constituie o abordare mult mai

eficientă a problemelor ce trebuie rezolvate decât ar face-o orice abilitate
generală de a rezolva problemele. Adaptarea specializată conduce la ideea
modulelor mentale.
2. Printre multele adaptări cognitive ce au avut probabilitate mare de a se ivi
și evolua trebuie să fie un mecanism inferențial destinat rezolvării
problemelor generate de cooperare. Pentru ca orice cooperare să fie
profitabilă și astfel să reziste de-a lungul timpului, trișorii trebuie să fie
identificați, fiind fie eliminați fie controlați.
Mercier & Sperber preiau aceste idei, propunând un model oarecum diferit:
1. Este de așteptat ca evoluția minții să fi condus la o structură caracterizată în
special de articularea unor mecanisme modulare. Modulele sunt specializate,
fiecare contribuind la rezolvarea unei probleme specifice sau să fructifice
avantajul oferit de diferite tipuri specifice de oportunități într-o modalitate care
contribuie la fitnesul biologic.
2. Contrar modelului propus de Cosmides și Tooby, Mercier & Sperber propun
existența unui modul specializat în controlul modului în care funcționează restul
modulelor. Rațiunile/motivațiile sunt produse de un modul
metareprezentanțional, acesta având ca domeniu specific relația dintre
rațiuni/motivații și concluziile pe care le sprijină. Inferențele despre relația
rațiuni/motivații – concluzii determinând în mod indirect concluzii în toate
domeniile. În felul acesta ele determină în mod indirect o formă de domeniu
virtual general.
Astfel, raționalitatea este un modul specializat. Justificările și argumentele
produse de modul rațiunii au încorporate în ele concluzii relevante pentru toate
domeniile cunoașterii și acțiunii.
Care este funcția acestui modul al raționalității:
- Nu este cea atribuită de perspectiva intelectualistă, care consideră că rațiunea a
evoluat pentru a ajuta indivizii să efectueze inferențe mai bune, să achiziționeze
cunoaștere și să ia decizii mai bune.
- Rațiunea a evoluat ca un răspuns la problemele generate de interacțiunea socială
mai curând decât cele ce intervin în gândirea solitară.
- Rațiunea îndeplinește două funcții:
o Să rezolve o problemă majoră a coordonării prin producerea
justificărilor.
o Să rezolve o problemă majoră a comunicării prin producerea
argumentelor.
39
II. Erorile cognitive

În această parte voi indica câteva dintre cele mai importante surse ale erorilor cognitive,
apelând la o organizare a acestora și la exemple care le pot ilustra. Prezumând că
studenții au însușite deja cunoștințe de logică, nu mă voi concentra în acest stadiu pe
sofisme, ci pe comportamentele iraționale, pe cauzele iraționalității și pe contextele care
favorizează astfel de comportamente. Deși este greu de indicat diferența dintre ele,
pentru a simplifica am putea considera (în mod pretențios și hazardant) că în discuție
sunt erorile de cunoaștere, nu cele de judecată/de logică. Sper ca prezentarea
dimensiunii raționale a umanului să nască un punct de pornire pentru construcția
„solului” necesar pentru poziționarea critică în gândire.
Economia comportamentală
Într-o prezentare a articolului Judecata evaluativă în condiții de incertitudine: euristici și
biasuri,24 Daniel Kahneman indică, în mod implicit, ceea ce am putea considera a fi unul
dintre argumentele esențiale pentru importanța gândirii critice:
„În anii 1970, specialiștii în științele sociale acceptau în mare măsură două
idei despre natura umană. În primul rând, că oamenii sunt în general
raționali și că gândirea lor este în mod normal corectă. În al doilea rând, că
emoții precum frica, iubirea și ura explică majoritatea situațiilor în care
oamenii se abat de la raționalitate.(...) Noi am argumentat erorile sistematice
din gândirea oamenilor normali și am localizat aceste erori în planul de
construcție al mașinăriei cognitive mai degrabă decât în coruperea gândirii
de către emoție.”25
Cercetările lui Daniel Kahneman se desfășoară în cadrul unui nou domeniu de
cercetare: economia comportamentală. Multe dintre analizele și exemplele din acest
curs aparțin economiei comportamentale, un domeniu al cunoașterii aflat în plină
dezvoltare, care ne furnizează informații relevante despre erorile de gândire (sau de
suspendare a ei) pe care tindem să le săvârșim, despre cauzele acestora și despre
eventualele soluții pentru a le evita. Principala preocupare a economiei
comportamentele o constituie limitele cognitive ale umanului, mai ales cele contextuale.
Un alt exemplu al relevanței economiei comportamentele pentru gândirea critică
îl constituie faptul că premiul Nobel pentru economie în anul 2017 a fost câștigat de
Richard H. Thaler26 pentru o teorie (aparținând științelor comportamentale) ce
24
Amos Tversky; Daniel Kahneman, Judgment under uncertainty: Heuristics and biases, Science, New Series, Vol.
185, No. 4157. (Sep. 27, 1974), pp. 1124-1131.
http://psiexp.ss.uci.edu/research/teaching/Tversky_Kahneman_1974.pdf
25
26
https://www.nobelprize.org/nobel_prizes/economic-sciences/laureates/2017/press.html
40
demonstrează o altă limită a comportamentului rațional: teoria contabilității mentale, care

arată că în materie economică mintea noastră creează conturi separate pentru fiecare
operațiune financiară, ratând perspectiva întregului. Spre exemplu, deși avem datorii la
bancă, pentru care plătim dobânzi mari, dorința de a avea bani în caz de nevoie ne
poate face să ținem o sumă de bani de rezervă, cu care de fapt ne-am putea acoperi
datoriile. Esența acestei teorii o constituie demonstrarea inadecvării la un standard al
raționalității.
De ce cred că este relevantă economia comportamentală pentru gândirea critică? Sau
de ce utilizez dese referiri la lucrările unor economiști într-un curs de gândire critică?
Acestea sunt întrebări legitime, cărora voi încerca să le dau un răspuns bazat pe analiza
separată a celor doi termeni ce fac parte din conceptul economie comportamentală.
Centrarea pe problema comportamentelor (unul din sensurile – secundare – ale
economiei comportamentale fiind acela de a analiză a modalității de organizarea a
comportamentelor) își are fundamentarea în preocupările behavioriste. Behaviorismul27
este un curent în cercetarea psihologică ce a favorizat din punct de vedere metodologic
comportamentele față de alte dimensiuni ale umanului. Într-o prezentare (extrem de)
simplificatoare: behaviorismul a considerat că singura certitudine despre mintea umană
(sau psihic, pentru a ne păstra în orizontul psihologiei) ne-o pot oferi doar formele ei de
exteriorizare, acestea fiind comportamentele.28 Behaviorismul a propus astfel renunțarea
la diferite instanțe invizibile, cum ar fi inconștientul, subconștientul etc., și întemeierea
cunoașterii psihologiei pe singurele aspecte considerate certe.29 Tot într-o variantă
reducționistă: comportamentele sunt singurele noastre dovezi despre ce se întâmplă în
mintea oamenilor; adică, despre cum gândesc oamenii, pentru a ne întoarce în zona
gândirii critice.
Sensul tare al economiei comportamentale este generat în cadrul disciplinei
Economie, pornind de la o nevoie fundamentală a acestei discipline academice (sau
științe): pentru a putea construi o teorie economică este nevoie să știm cum se comportă
oamenii în diferite circumstanțe economice. Altfel spus, predicțiile teoriilor economice
(în măsura în care ele există) se bazează pe cunoașterea modalității în care gândesc
oamenii (de fapt pe teorii despre gândirea umană) în contexte economice. Este suficient
să știm/ne amintim că începând cu Modernitatea teoria dominantă a fost cea a omului
rațional pentru a înțelege că teoriile economice aflate sub influența Modernității au fost
bazate pe ipoteza omului rațional. Predicația standard a comportamentului economic
rațional era aceea că orice om care are o cantitate de resurse (bani) o va schimba pe
cantități de bunuri ce-i satisfac în cea mai mare măsură nevoile (pentru un model al
nevoilor umane putem avea în vedere piramida lui Maslow).
27
Cel mai important reprezentat al acestui curent este B. F. Skinner. În spațiul nostru cultural este posibil ca în
planul gândirii cotidiene să fie mai cunoscut Ivan Petrovici Pavlov.
28
În spațiul acestei abordări vorbirea, spre exemplu, aparține de domeniul comportamentelor de comunicare.
Vorbirea este acțiune (speech act, în varianta lui John Searle și J. L. Austin, ambii continuând ideile lui L.
Wittgenstein).
29
Acest demers trebuie înțeles prin raportare la limitele cunoașterii științifice specifice sfârșitului sec. XIX și
începutului sec. XX.
41
Comportamentul irațional
În această secțiune prezint câteva dintre comportamentele noastre iraționale,
încercând să deschid o fereastră asupra limitelor raționalității umane și a contextelor
care îi favorizează sau îi determină apariția. Această abordare are un caracter pregătitor
pentru una mai tehnică, care va sta sub semnul expres al basurilor cognitive. Organizarea
temelor și a ideile este preluată din lucrarea lui Dan Ariely, Irațional în mod previzibil.
Forțele ascunse care ne influențează deciziile.30 Ideea care stă la baza acestei cărți de
economie comportamentală poate fi sintetizată astfel
„(…) suntem mult mai puțin raționali în luarea deciziilor decât pretinde
teoria economică standard. Comportamentele noastre iraționale nu sunt nici
pe departe aleatorii, nici fără sens – ele sunt sistematice și previzibile.”31
Costul „prânzurilor gratuite

Lucrarea lui D. Ariely este concentrată pe o diferență esențială dintre economia
standard și economia comportamentală:
Economia standard Economia comportamentală
Deciziile umane sunt raționale Deciziile umane sunt afectate deseori de
iraționalitate
Toată lumea caută să-și maximizeze Percepțiile persoanei asupra profitului și
profitul și să-și optimizeze experiențele calității experiențelor pot fi influențate de
trăite context și emoții sau pot fi manipulate
prin intermediul acestora
Nu există prânzuri gratuite; dacă ar exista Există „prânzuri pe gratis” – metode și
vreunul cineva l-ar fi consumat deja. mecanisme care îi pot conștientiza pe
oameni: - de ceea ce-și doresc cu adevărat;
- Asupra deciziilor mai bune.
Două interpretări ale „prânzurilor pe
gratis”: ele survin când mecanismele
decizionale asigură ca:
- toate părțile implicate să primească
beneficii
- beneficiile sunt mai mari decât
costurile.
30
Dan Ariely, Irațional în mod previzibil. Forțele ascunse care ne influențează deciziile, Editura Publica, București,
2013.
31
Ibidem, p. 295.
42
Influența contextului asupra gândirii. Biasul disponibilității

Primul set de observații la care recurge D. Ariely vizează un aspect esențial al
minții noastre, raportarea lucrurilor unul la altul, numit de autor relativitate, pe care-l
considerăm ca ținând de esența nașterii sensului. Ariely indică unul din aspectele
relativității care ne induce în mod inevitabil în eroare în momentul în care luăm decizii
pe baza comparațiilor: „nu doar că avem tendința să comparăm lucrurile unul cu
celălalt, dar suntem înclinați și să ne concentrăm atenția asupra unor lucruri ușor de
comparat – și să evităm o comparație între lucrurile care sunt greu de comparat.”32
Dacă oamenilor li se dau trei oferte ei tind s-o aleagă pe cea din mijloc ca valoare.
Exemplu de ofertă pentru o publicație periodică:33
Oferta Varianta I Varianta II
Oferta Opțiuni Oferta Opțiuni

Abonament exclusiv internet 59 $ X 16 X 68
Abonament exclusiv formă printată 125 X 0
$
Abonament combinat, internet și printat X 84 X 32
125 $
Esența momelii: prezentarea în mod intenționat a unei variante mai
dezavantajoase generează un nivel mare de acceptare a variantei medii, a cărei
promovare este intenționată de fapt.
32
Ibidem, p. 40.
33
Ibidem, pp. 37-39. Publicația luată ca exemplu este The Economist.
43
Exemplu de utilizare a momelii (cu rol de orientare a comparației) în oferte:

Aperitivele cu prețuri mari din meniu stimulează creșterea veniturilor deoarece lumea
este mulțumită să comande felul imediat următor ca preț.
Contextul schimbă cadrul de referință în funcție de care judecăm o persoană/un
obiect/un eveniment. Construcția adecvată la o intenție a acestui context ne modifică
capacitatea de analiză rațională și, în consecință, de decizie.
Contextul de referință modifică efectiv valoarea percepută a unui lucru. Acest
fapt este evident și în situația nivelului salariului, legătura acestuia cu gradul de
mulțumire trecând prin raportarea la alții. În acest sens, se pare că H. L. Mencken a
arătat că „satisfacția unui om față de propriul salariu depinde de (…) eventualitatea ca
el să câștige mai mult decât soțul surorii nevestei lui.”34
Evident, există câteva strategii de luptă împotriva acestor perturbări a analizelor
raționale:
- Alegerea sistemelor de referință care ne pot amplifica mulțumirea (Nu vă alegeți
prieteni mult mai bogați decât voi!)
- Lărgirea contextului de referință.
Principalul efect în modelarea acestui comportament îl are biasul disponibilității:
luăm decizii în funcție de datele disponibile în mod imediat, fără a le raporta la cadrul
potrivit pentru ele.
Efectul de ancorare
Un exemplu simplu pentru efectul de ancorare: „deși prețurile inițiale (…) sunt
„arbitrare”, din clipa în care ele s-au așezat în mintea noastră, vor influența nu doar
prețurile actuale, ci și pe cele viitoare”35. Efectul de ancoră poate fi generat utilizând și
alte numere pe post de referință (ex. CNP-ul) pentru prețuri, el bazându-se pe o coerență
arbitrară stabilită inițial, ce joacă rolul e punct de referință pentru judecățile ulterioare.
În cadrul coerenței arbitrare prețurile/evaluările inițiale sunt stabilite în mod arbitrar,
putând fi influențate de răspunsuri la întrebări aleatorii.
Ariely consideră că „ancorele au un efect de durată, atât pentru prețurile actuale,
cât și pentru cele viitoare”;36 „prima noastră decizie își face simțit ecoul de-a lungul
unui șir îndelungat de decizii”.37
Problema de fond o reprezintă modificările pe care acest bias cognitiv ni le induc:
„în multe cazuri luăm decizii de piață care s-ar putea să nu reflecte valoarea pe care noi
o atribuim diferitelor obiecte.”38
Exemple:
34
Apud Dan Ariely, Irațional în mod previzibil. Forțele ascunse care ne influențează deciziile, Editura Publica,
București, 2013, p. 51. Nu am reușit să validez atribuirea acestei afirmații autorului indicat, izvorul preluării (de
către mai mulți autori) fiind necunoscut.
35
2013, pp. 60-61.
36
Ibidem, p. 70.
37
Ibidem, p. 71.
38
Ibidem, p. 84.
44
- Bobocii de gâscă se atașează de primul obiect mișcător care le iese în cale și se țin
scai de această decizie inițială.
- Oamenii care se mută într-un alt oraș rămân ancorați în prețurile specifice
orașului de proveniență.
- Decizia de a cumpăra un produs devine punct de referință pentru achiziția unor
produse din aceeași gamă.
Deciziile noastre inițiale tind să joace rolul de ancoră, conducând la „auto-
imitație gregară. Aceasta se manifestă atunci când credem că un anume lucru este bun
(sau rău) pe baza propriului nostru comportament anterior.”39
Exemplu: cafeaua de la Starbucks – deși este scumpă raportat la ce oferă, odată
luată decizia că o cafea merită un astfel de cost tindem să ne ținem ulterior de decizia
inițială. Luând prima experiență ca punct de reper și ținându-ne de ea se naște o
coerență arbitrară (prima experiență fiind rodul unei întâmplări) cu propria persoană.
În discuție este întemeierea unor prime decizii, care le orientează pe cele ce urmează
după ele.
În condițiile în care teoria economică tradițională arată că prețul este rezultatul
unui echilibru dintre ofertă și cerere, aici putem observa că nu voința influențează
prețul dat de consumator, ci prețul de piață influențează decizia consumatorului de a
plăti, teoria fiind astfel infirmată. În discuție sunt cazurile în care noi luăm decizii
economice care nu reflectă valoarea pe care noi am atribui-o obiectelor la o analiză
atentă, fiind determinați de niște ancore inițiale.
Costul mesei gratis40

Ideea de bază: 0 (sau gratis) declanșează în noi reacții emoționale ce ne aruncă
într-o zonă de irațional, ajungând întotdeauna să plătim prea mult atunci când nu
plătim nimic. De ce se întâmplă asta? „Majoritatea tranzacțiilor au o parte bună și una
proastă. Gratis! vine cu o asemenea încărcătură emoțională, încât percepem ceea ce ni se
oferă drept cu mult, mult mai valoros decât este în realitate. … din cauza spaimei
înnăscute a ființei umane față de ideea de pierdere.”41
Diferența dintre 2 lei și 1 leu este mică. Dar diferența dintre 1 leu și 0 lei este
imensă.
Ex. intrarea gratis la muzeu: prețurile sunt mici dar preferăm să asumăm
îmbulzeala și disconfortul.
Intervenția normelor economice anulează aplicarea normelor sociale

În mod paradoxal, nu există o trecere graduală de la normele sociale la cele
economice: „Oamenii sunt dispuși să muncească pe gratis și sunt dispuși să muncească
pentru un salariu rezonabil; dar ia să le oferi doar o remunerație mică și te vor refuza
39
Ibidem, p. 72.
40
O abordare specializată a acestei teme în Chris Anderson, Gratuit, Curtea Veche Publishing, București, 2011.
41
2013, p. 93.
45
net!”42 Separația este atât de mare între cele două domenii încât introducerea normelor
economice în zona schimburilor sociale dăunează semnificativ relațiilor umane;
normele economice le anulează pe cele sociale.
Abordarea inversă, respectiv utilizarea normelor sociale în interes economic (ex.
firma ca o mare familie) poate genera loialitate. Un exemplu de potențială resursă
economică a normelor sociale îl constituie Open Source-ul. Unele profesii utilizează
valori ale normelor sociale (tip mândrie, orgoliu, putere), acestea fiind vizibile la
polițiști, pompieri s.a. „Banii, din câte se vede, sunt foarte adesea cel mai costisitor mod
de a-i motiva pe oameni. Normele sociale nu doar că sunt mai ieftine, dar, de multe, ori,
sunt și mai eficace.”43
Influența stărilor emoționale asupra raționalității

În termenii definiției standard a raționalității,44 în stările emoționale intense
probabilitatea este foarte mare ca noi să devenim iraționali. Problema a cunoscut
diferite abordări culturale, majoritatea centrate pe ideea existenței a două ființe diferite
în aceeași persoană, pe lupta dintre binele și răul lăuntric.
Fiecare dintre noi avem o incapacitate predictivă semnificativă în privința
comportamentelor pe care le punem în scenă în contextul diferitelor stări emoționale.
Pericolul este însă mai mare la adolescenți/persoanele care au o mai slabă cunoaștere
de sine, el fiind vizibil în diferite cazuri, cum ar fi:
- Viața sexuală
- Șofatul: „Un studiu recent45 a constatat că un adolescent aflat singur în mașină
este cu 40 la sută mai susceptibil să facă un accident, decât un adult. Dar când
mai există un adolescent în mașină, pe lângă cel de la volan, procentajul se
dublează – iar cu un al treilea adolescent prezent, procentajul se dublează iar.”46
Un duș cu apă rece sau ingerarea unui pahar cu apă rece în astfel de momente
poate activa tipul de comportament pe care tindem să-l considerăm normal.
Supraevaluarea posesiunii
Ideea de bază este simplă: tindem să considerăm că ceea ce posedăm (în termenii
de proprietate) are o valoare mai mare decât cea de piață (de cât sunt dispuși alții să
plătească). Situația pare să fie determinată de trei cauze:
- Tendința de a ne atașa de ceea ce avem
- Ne concentrăm mai mult pe ceea ce ar urma să pierdem (când vrem să vindem
acel bun), decât pe ceea ce am urma să câștigăm (aversiunea față de pierdere)
42
Ibidem, p. 112.
43
Ibidem, p. 126.
44
Abordarea raționalității ecologice sau a reacțiilor umane din perspectivă evolutivă poate să modifice statutul
unor astfel de reacții raportat la definirea tare a raționalității. Un alt concept care încearcă să clarifice statutul
reacțiilor emoționale raportat la interesele umanului și/sau ale umanității este cel de inteligență emoțională.
45
Autorul citează Valerie Ulene,. "Car. Keys? Not So Fast," Los. Angeles. Times. (January 8, 2007).
46
2013, p. 144.
46
Pornim de la ideea greșită că și ceilalți vor vedea tranzacția din aceeași

-
perspectivă cu noi.
În cadru posesiunii poate să intervină și „efectul Ikea”: cu cât investești mai
multă muncă în asamblarea unui lucru cu atât mai stăpân începi să te simți pe el.
Metode de utilizare a sentimentului de posesiune de către comercianți: perioada
de probă, garanția returnării în 30 de zile.
Mecanismele posesiuni pot interveni și în cazul ideilor, fiindu-ne greu să ne
despărțim apoi de ele.
Dorința de-a avea prea multe opțiuni

„Patima opțiunilor” se manifestă în special în domeniu achizițiilor, fiind
caracterizată de faptul că „ne străduim cu … fervoare să ne lăsăm deschise toate
portițele – să nu renunțăm la nicio opțiune posibilă. … de fiecare dată când procedăm
așa, renunțăm la ceva pentru aceste opțiuni. … Alergând într-una, înainte și înapoi,
printre lucrurile care s-ar putea să fie importante, uităm să petrecem suficient timp cu
ceea ce este realmente important.”47
În principiu opționalitatea este un lucru pozitiv, mai ales atunci când ea vizează
posibilitățile existențiale în condiții de costuri rezonabile. Problema o reprezintă:
- costurile opționalității (analiza cost/beneficiu)
- opțiunile fără valoare sau cele pentru care costurile sunt cu mult mai mari decât
beneficiile.
- opțiunile alese doar din teama de a nu le pierdere (această teamă crescându-le
valoarea aparentă).
- alegerea nepotrivită a opțiunilor, care favorizează dispariția unora dintre cele cu
valoare semnificativă.
- Incapacitatea de a ierarhiza opțiunile/de-a alege.48
Exemple:
- Achiziția unor lucruri doar pentru că sunt la reduceri (deși ele nu ne folosesc).
Acest exemplu ilustrează teama de pierdere a unei oportunități fără valoare.
- Calitatea de membru în foarte multe organizații/comitete/comisii.
- Stahanovismul, în dauna vieții de familie/timpului petrecut cu proprii copii.
Experimentarea propriilor așteptări (efectul de amorsare)

Ideea de bază a aceste distorsiuni o constituie efectul pe care propriile așteptări îl
generează asupra a ceea ce urmează să experimentăm. Ariely redă simplu această idee:
„atunci când suntem convinși dinainte că un lucru va fi bun, în general el va fi bun (și
când credem că va fi prost, va fi prost).” Una din formele de verificare a acestui efect îl
constituie diferențele dintre informația furnizată înainte de experiență și cea prezentată
47
Ibidem, pp. 186-187.
48
Povestea măgarului lui Buridan, care a murit de foame între două grămezi de fân.
47
după ce aceasta a avut loc (demonstrarea diferențelor fiind totodată o indicare a

statutului diferit la informației în funcție de momentul în care este furnizată).
Efectul este utilizat în promovarea produselor „Cu asta de ocupă de fapt
marketingul: furnizează informații care vor amplifica plăcea anticipată sau reală a
cuiva.”49. Așteptările sunt parte a stereotipurilor; „până și comportamentul propriu
poate fi influențat de stereotipurile noastre.”50
Efectul de amorsare poate fi indus și prin selectarea intenționată a unor cuvinte
care să genereze o idee.
Exemple:
- Meniu-urile restaurantelor
o prezentate exotic sau în alte limbi
o prezentate detaliat
o prezentate estetic
- Aranjarea unei mese (tacâmuri, pahare etc.); efectul „paharului corect”
- Utilizarea cuvintelor ce sugerează bătrânețea (amorsarea noțiunii bătrânețe) a
determinat subiecții unui experiment să se miște mai lent.
- Prezentare diferită a realității în cărțile de istorie.
În situațiile în care amorsarea generează imposibilitatea dialogului este
recomandat apelul la un arbitru pentru a ne smulge din spirala subiectivității: „Noi
suntem prizonierii propriei perspective, care ne orbește parțial atunci când privim
adevărul în față, și avem nevoie de o terță parte neutră, care n-a fost influențată de
așteptările noastre.”51
Efectul Placebo
În cazul efectului placebo (lat. „voi fi pe plac”) credința în eficiența unui
medicament dublată de convingerea administrării lui poate genera senzații asimilate
vindecării chiar în situația în care persoanei îi este administrată o substanță neutră. În
discuție este forța sugestiei, respectiv un anumit nivel al controlului trupului (sau al
modului în care este perceput acesta) de minte.
Funcționarea remediilor placebo se bazează pe două mecanisme:
- Încrederea în medicament, în procedură sau în cel care o aplică
- Condiționarea generată de experiențele similare.
Prețul medicamentului poate influența și el semnificativ efectele resimțite de
pacienți, schimbând experiențele acestora proporțional cu mărimea sa. Mesajul de pe
ambalaj poate avea un efect similar.
Medicina bazată pe dovezi cere obligativitatea eficienței dovedite. Substanța de
bază constituie un puternic indicator pentru selecția medicamentului.
Exemple:
49
Ibidem, p. 213.
50
Ibidem, p. 217.
51
Ibidem, p. 220.
48
- Te poți simți mai bine dacă ai înghițit o pastilă (efectul sugestiei).

- Efectul aspirinei de 5 lei este resimțit mai puternic decât a celei de 0,5 lei.
Orbirea parțială de propria minte din cauza interesului
Dan Ariely îl citează pe această temă pe Upton Sinclair: „E greu să faci un om să
înțeleagă ceva atunci când salariului depinde de faptul de-a nu înțelege.”52 Ideea de
bază: putem fi necinstiți fără a ne considera pe noi înșine ca fiind incorecți.
Fraudele cu bani cash tind să fie mai mici decât cele cu formele scriptice ale
valorilor financiare.
Biasurile cognitive
Preambul
Problema biasurilor cognitive trebuie privită cu prudență deoarece, în
majoritatea lor, ele indică abateri de la un model de raționalitate umană ideală.53 Cu alte
cuvinte, dacă idealul se dovedește greșit suntem în situația unui bias pe tema biasurilor
cognitive.
Există două tipuri de abordări care pot reîncadra cel puțin unele dintre biasurile
cognitive pe zona unui alt model de raționalitate, respectiv raționalitatea ecologică și
raționalitatea evoluționistă. Raționalitatea ecologică desemnează decizia bazată pe
adecvarea la mediu și la condițiile sale specifice. Raționalitatea evoluționistă efectuează
analiza deciziilor în funcție de scopurile evoluției.
Introducere
A ști cum poți gândi corect/critic înseamnă deseori a ști să eviți erorile de
gândire. Prezentăm în continuare câteva dintre biasurile cognive/erorile de
cunoaștere/gândire cu scopul explicit de a stabili repere stabile pentru ceea ce trebuie
evitat în cunoaștere.
O perspectivă interesantă în analiza erorilor de raționare este oferită de conceptul
biasuri cognitive. Credem că o traducere potrivită ar fi cea de prejudecăți cognitive.
Definiția (tradusă): o prejudecată cognitivă este un model de eroare în judecată care
survine în situații particulare, conducând la distorsiuni ale percepției, judecată greșită,
interpretări ilogice sau ceea ce am putea numi în sens larg iraționalitate.
Nu trebuie să ne grăbim prea tare cu partea de iraționalitate, cel puțin nu înainte
de a lămuri cât de cât valabilitatea unui alt concept, cel de inteligență emoțională.
Sunt cunoscute peste 100 de biasuri cognitive (pot fi găsite și mențiuni că ar fi
peste 300). Câteva exemple:
- Prejudecata de servire a propriei persoane (traducere aproximativă) – tendința de a
pretinde mai multă responsabilitate în situațiile de succes decât în cele de eșec;
52
2013, p. 282.
53
http://evonomics.com/please-not-another-bias-the-problem-with-behavioral-economics/
49
- Prejudecata retrospectivă – numită uneori și efectul am știut-o tot timpul, este

înclinația de a vedea evenimente trecute ca fiind predictibile
- Prejudecata confirmării – este tendința de a căuta sau interpreta informațiile într-o
modalitate care confirmă părerile preconcepute ale cuiva.
Analiza acestor prejudecăți s-a dezvoltat în cadrul cercetărilor desfășurate de
științele cognitive și sociale, stând sub semnul unei abordări pragmatice a minții
umane.
Forma cea mai apropiată în sistemul românesc de învățământ o constituie
Logica, disciplină care are însă un caracter prea arid pentru a captiva elevii și studenții,
lăsând urme semnificative în modul lor de a gândi. (Nu e vorba de o contestare a logicii,
ci de o sugestie privind necesitatea accesibilizării ei).
Interesul pentru astfel de prejudecăți este dublu: o orientare autocritică,
facilitând partea accesibilă a propriilor prejudecăți (sugestia este că propriile biasuri
cognitive nu ne sunt accesibile în totalitate) și o preocupare pentru introducerea unor
instrumente de igienă a minții, crescându-i astfel eficiența.
Explicații posibile pentru biasurile cognitive. Ego depletion (epuizarea „energiei

mentale”)
Teoria sugerează o limitare a energiilor mentale disponibile, procesarea unui
volum mare de informații și efortul decizional susținut putând conduce la epuizarea
acestora.
Sunt posibile cel puțin două explicații teoretice pentru această teorie:
- Scăderea aportului de glucoză
- Lipsa somnului (necesar pentru refacerea neuronilor)
(Deoarece reproducerea studiilor nu a generat dovezi concludente, teoria este
controversată.)
Biasul confirmării
Eroarea (biasul) confirmării este tendința de a observa doar informațiile care ne
confirmă o teorie, fără să zărim acele informații care ar putea-o infirma. Cu alte cuvinte,
ne raportăm în mod selectiv la informații, observându-le doar pe cele care ne convin.
Aranjarea selectivă se aplică atât informațiilor noi cât și celor aflate în memorie (ultima
cunoscut sub formula memoria este selectivă).
În termeni electorali: după ce ne-am fixat preferințele asupra unui candidat
(adesea este vorba de o selecție inconștientă) vom vedea cu prioritate informațiile care
confirmă preferința noastră și pe cele care discreditează candidatul concurent. (Este o
paradigmă în care poate fi interpretată dezbaterea electorală!)
Dacă doriți o verificare practică, vă invit să luați o coală de hârtie, să o împărțiți
în două coloane și să notați următoarele informații: în stânga emisiunile, articolele și
alte tipuri de informații pe care le-ați accesat legate de candidatul de stânga și în partea
dreaptă aceleași informații legate de candidatul de dreapta! Apoi, pentru fiecare flux de
50
informații notați: în stânga fiecărei coloane cu + informațiile pozitive despre acel

candidat și în dreapta ei cu – informațiile negative.
Dacă veți efectua în mod onest acest demers, el vă indică următoarele:
- Tindeți să accesați informațiile pozitive despre candidatul preferat și pe cele
negative despre concurentul lui.
- Accesați mai mult informațiile referitoare la candidatul preferat (mai ales cele
pozitive).
- Amplificați importanța informațiilor negative despre candidatul concurent și a
celor pozitive despre candidatul preferat.
- Tindeți să găsiți defecte colegilor sau rudelor care afirmă că votează cu
candidatul concurent.
O metodă de auto-verificare: ori de câte ori considerăm că am găsit informațiile
necesare care să ne confirme teoria să ne întrebăm dacă este adevărată sau ne-am dorit
să fie adevărată.
Cum poate fi explicat acest bias? Vom prezenta în continuare o scurtă
interpretare personală. Conceptul esențial care definește o astfel de poziționare a minții
noastre (apărarea și augmentarea propriilor convingeri) este cel de intenționalitate.
Intenționalitatea este o caracteristică universală a minții, reflectând orientarea ei, situarea
acesteia, în mod irevocabil, într-un punct de vedere, într-o perspectivă. Intenționalitatea
este un sine qua non al minții omenești. Tindem să fim de acord cu Daniel Dennet care
face din intenționalitate o caracteristică a oricărei forme de inteligență (Dennet deschide
un subiect extrem de fertil pe această cale: posibilitatea de a cerceta ivirea minții
omenești în contextul explicației evoluționiste). Rezumând, fiecare dintre noi este
irevocabil prins într-o anume perspectivă, obiectivitatea (în exemplul dat, evitarea
erorii) fiind ceva spre care tindem.
Credințele noastre fac parte din structura esențială a eului, fiindu-ne definitorii.
În lipsa unor convingeri personale am risca ratarea identificării: fără posibilitatea de a
spune „Eu cred asta…!” (o formă de poziționare într-un context cu mai multe opțiuni
posibile) nu am reuși să identificăm „locul” în care ne aflăm în contextul spațio-
temporal al existenței. Valorile (ca asumare a unor convingeri; evident în defavoarea
altora) fac parte din structura eului, jucând rolul de surfactant al acestuia; în lipsa lor
este riscată „colabarea eului”. Confruntați cu acest risc, asumăm în mare grabă
poziționări, care ajung să facă parte din scheletul eului, și apoi interpretăm informațiile
în mod coerent cu aceste elemente structurale. Orice convingere, indiferent de modul în
care ia naștere, este de preferat pentru noi absenței oricărei convingeri. Cu cât contextul
social este mai solicitant în ceea ce privește necesitatea unei poziționări a persoanei
(campaniile electorale aduc cu ele astfel de solicitări), cu atât se accentuează tendința
de-a asuma o convingere, indiferent cum ia naștere aceasta. În esență, acest tip de
poziționare în apărarea propriilor convingeri constituie un mecanism de „supraviețuire
culturală”. Apărarea propriilor convingeri intră astfel în zona de acțiune a
51
mecanismelor de auto-apărare, activându-se instinctele specifice. În cazul erorii de

confirmare suntem de partea noastră.
Post-raționalizarea
Post-raționalizarea dă seama deseori de un bias cognitiv, respectiv înclinația de a
interpreta deciziile greșite drept unele foarte reușite.
Procesul de post-raționalizare ascunde faptul că luarea deciziilor nu este întotdeauna
un proces rațional, ci mai curând unul raționalizabil, desfășurat în special sub influența
factorilor culturali (deveniți între timp natură).
O mare parte din deciziile noastre au motivații emoționale. În această situație se pune
problema existenței unor paternuri cu rol evolutiv; altfel spus, a unui proces de „meta-
raționalizare”, care ar fi o rațiune a speciei.54
Biasul infraumanizării
Biasul infraumanizării este un fenomen prin care oamenii tind să atribuie emoții și
trăsături umane numai celor care fac parte din grupul lor intim și neagă existența
acestora în rândul membrilor grupului extern. Este o formă de prejudecată emoțională.
(Zimbardo, Efectul Lucifer, p. 471).
Interesant (și trist totodată) este că biasul infraumanizării capătă deseori forme
instituționale, fiind tipul de argumentare pe care un stat îl instituționalizează pentru a
face din cetățenii altui stat cu care se află în conflict prototipul dușmanului, pentru a-i
demoniza. Altfel spus, la nivel instituțional el devine ideologie și propagandă pentru
luptă, fiind impus ca model de expresie și apărat prin intermediul cenzurii. (Să ne
amintim că pulsiunile umaniste sunt interzise în rândul soldaților, ele riscând stricarea
profilului de ucigaș pe care statul se străduiește să i-l creeze).
Biasul autoumanizării, complementar celui al infraumanizării, ne motivează să
ne vedem pe noi înșine mai umani decât alții.
Biasul disponibilității
Tendința de-a evalua importanța unor probleme în funcție de ușurința cu care
sunt extrase din memorie.
Blestemul cunoașterii
Biasul cunoașterii indică inabilitatea unei persoane informate de a privi lucrurile
din perspectiva unei persoane mai puțin informate. Persoanele informate tind să supra-
evalueze bunurile de calitate (raportat la prețul pieții) și să subevalueze bunurile de o
calitate mai mică. Biasul disponibilității și cel al familiarității explică în bună măsură
succesul marketingului.
54
Încă odată este evidentă necesitatea unui nou concept pentru descrierea umanului, situat între emoții și rațiune
și egal depărtat de ambele.
52
Orbirea epistemologică
Poate fi cauzată de captivitatea ideologică – persoana tinde să vadă doar datele coerente
cu doctrina.
Ignorarea ratei de bază

Daniel Kahneman utilizează următorul exemplu:
„Un individ a fost descris de către un vecin după cum urmează: ʻSteve este foarte
timid și retras, întotdeauna serviabil, dar puțin interesat de oameni sau de lumea
reală. Suflet blând și curat, are nevoie de ordine și organizarea, fiind pasionat de
detalii.ʼ E mai probabil ca Steve să fie bibliotecar sau fermier”.55
55
Daniel Kahneman, Gândire rapidă, gândire lentă, Editura Publica, București, 2012, p. 19. Exemplu are în vedere
faptul că raportul dintre fermieri și bibliotecari este de 20/1
53
III. O încercare explicativă: Gândirea rapidă, gândirea

lentă, Daniel Kahneman56
Prospect theory (teoria perspectivei)

Prospect theory (teoria perspectivei) are la bază descoperirea unui specific al
comportamentului: oamenii urăsc să piardă mai mult decât le place să câștige
Prospect theory are la bază două constatări experimentale:
- oamenii acorda o importanta mai mica rezultatelor probabile in comparație cu
cele considerate sigure;
- oamenii urăsc să piardă mai mult decât le place să câștige.
Din aceste motive se ivesc două fenomene:
- fenomenul de aversiune față de risc în deciziile în care subiectul își proiectează un
câștig sigur (sau îi este indusă această idee)
- fenomenul de asumare a riscurilor în momentul în care subiectul își proiectează o
pierdere sigură.
Problema o reprezintă efectul de framing, adică încadrarea în moduri diferite a
unei situații identice. Altfel spus, o decizie eronată se ivește pe fondul efectului de
framing: oamenii fac alegeri divergente in situații identice deoarece le încadrează
diferit. A evalua disproporționat pierderea în raport cu câștigul reprezintă o încadrare
mentală diferită a unei situații identice.
Este vorba de o aversiune față de riscul pierderii: deciziile privind prevenirea unei
pierderi sunt mai agresive decât cele privind un câștig. Pierderile sunt percepute mai
puternic decât câștigurile: eventualitatea pierderii a 100 E este mult mai dramatică decât
cea a câștigării a 100 de E; dacă riscul pierderii și șansa câștigului sunt puse în aceeași
balanță decizională, decizia va fi luată în sensul înlăturării pierderii deoarece acest risc
atârnă mai greu în balanță din perspectiva subiectului.
Teoria are ca temă studiul comportamentului (adică al deciziilor) față de
asumarea riscului în condiții de câștig sau de pierdere. Constituie una din
demonstrațiile iraționalității deciziilor, survenită pe fondul faptului că emoția joacă un
rol important în procesul deciziilor.
Economiștii consideră că în discuție este indicatorul utilitatea subiectivă așteptată.
Teoria reprezintă un atac la modelul deciziei raționale din economie. Autorii
teoriei sunt Daniel Kahneman și Amos Tversky. Daniel Kahneman a luat în 2002
premiul Nobel pentru această teorie (Amos Tversky decedând între timp).
56
Această secțiune are la bază ideile lui Daniel Kahneman, Gândire rapidă, gândire lentă, Editura Publica,
București, 2012.
54
Existența celor două sisteme
Sistemul 1 Sistemul 2
Operează automat și rapid Acordă atenție activităților mentale

Efort redus sau nul solicitante
Lipsește senzația de control voluntar Experiența subiectivă de activism, alegere
Abilități înnăscute pe care le avem în comun și concentrare.
cu alte mamifere Supraveghează continuu propriul
comportament
Preia comanda când lucrurile se complică
Ființa conștientă numită „EU!”
Generează continuu sugestii pentru Sistemul Dacă sunt aprobate de Sistemul 2,

2: impresii, intuiții, intenții și senzații impresiile și intuițiile se transformă în
opinii iar pulsiunile se transformă în acțiuni
voluntare
Are biasuri – erori sistematice pe care este

înclinat să le comită în împrejurări specifice.
Câteva reguli
Este mai ușor să recunoaștem greșelile altora decât pe ale noastre.
Orice ne ocupă memoria de lucru ne reduce capacitatea de gândire.
Atunci când oamenii cred că o concluzie este adevărată, e foarte probabil, de
asemenea, ca ei să dea crezare argumentelor care aparent o susțin, chiar dacă aceste
argumente nu sunt solide.57
Euristica intuitivă
Când ne confruntăm cu o problemă dificilă adesea răspundem în locul ei la una
mai simplă, de regulă fără să observăm substituția.
Efectul de amorsare
Pentru a exemplifica efectul de amorsare D. Kahneman utilizează două cuvinte:
Banane Vomă
Esența o constituie ideile pe care le declanșează fiecare dintre aceste cuvinte și

ideile pe care le declanșează, la rândul lor, aceste idei. Apariția acestor idei este
determinată de activarea asociativă. Suntem conștienți doar de o parte dintre asocierile
acestui lanț asociativ.
57
55
Nu doar ideile sunt activate, ci și reacțiile emoționale: asocierea ideilor determină

asocierea comportamentelor. Existența acestui tip de activare demonstrează o formă de
participare a corpului la procesul cunoașterii.
Câteva efectele ale amorsării:
- Prezentarea unui cuvânt provoacă schimbări imediate ale ușurinței cu care
pot fi evocate multe cuvinte înrudite.58
- Amorsarea poate declanșa emoții și acțiuni. Ex. Efectul Florida:
o Implică două stadii de amorsare:
▪ Setul de cuvinte amorsează gânduri despre bătrânețe (deși
cuvântul bătrân nu este menționat)
▪ Gândurile despre bătrânețe amorsează un comportament:
mersul agale, specific vârstei.
o Efectul se mai numește ideomotor. Efectul ideomotor funcționează în
ambele sensuri: când studenții au fost obligați să se plimbe foarte încet
au recunoscut mult mai ușor cuvintele despre bătrânețe.
o Gesturile banale pot influența gândurile și sentimentele
▪ Ceva care ne amuză ne face să zâmbim iar zâmbetul tinde să ne
amuze.
- Contextul poate determina comportamentul: o politică publică privind
educația a primit mai multe voturi în secțiile de vot care se aflau într-o școală
decât în alte secții.
- Amorsarea utilizând banii a arătat că aceștia declanșează individualismul: o
reținere în a se implica alături de ceilalți, în a depinde de alții sau în a accepta
cereri venite din partea altora.59
- Efectele amorsării sunt robuste, dar nu neapărat mari.
Lejeritatea cognitivă
Situarea într-un mediu în care lucrurile merg bine, fără noutăți majore, fără nevoia de
redirecționare a atenției sau a unui efort suplimentar. Opusul îl reprezintă efortul
cognitiv, caracterizat de prezența unor cerințe nemaiîntâlnite.
Lejeritate cognitivă
Experiență repetată Senzație de familiaritate
Prezentare clară Senzația de adevăr
Idee amorsată Senzația de bine
Bună dispoziție Senzația de ușurință
Lejeritatea cognitivă poate genera o serie de iluzii:

- Iluzii ale memoriei: senzația de cunoscut,
58
Ibidem, p. 88.
59
Ibidem, p. 93.
56
- Iluzii de adevăr: familiaritatea nu se distinge de adevăr (repetiția frecventă

crește credibilitatea; în etapa a doua este suficientă repetarea unor fragmente)
Câteva reguli de persuadare bazate pe lejeritatea cognitivă:
- Creșterea lizibilității unor idei dintr-un text (ex. boldarea lor).
- Sporirea contrastului dintre litere și fundal.
- Utilizarea limbajului simplu
- Versurile cresc credibilitatea.
- Citați surse cu nume ușor de pronunțat.
Efectul simplei expuneri: repetiția unui stimul arbitrar generează o ușoară

afecțiune față de el. Receptarea stimulului poate fi conștientă sau nu. Explicația este
evoluționistă, șansele de supraviețuire fiind mici pentru un animal care nu este
suspicios față de noutate. Familiaritatea generată de un stimul pentru care a existat o
expunere repetată face parte din caracteristicile unui habitat sigur, generând atașament
social (aceasta este caracteristica esențială a lui Acasă).
Toate manipulările care sporesc lejeritatea cognitivă (amorsare, un font clar, ante-
expunerea de cuvinte) amplifică tendința de a vedea cuvintele ca fiind legate între ele.60
Lejeritate cognitivă Efort cognitiv

Bună dispoziție Tristețe
Intuiție Abordare analitică
Creativitate Suspiciune
Naivitate Efort sporit
Credit sporit
Erori logice
Contururi ale normalității

Suntem marcați de o nevoie de coerență, bazată pe cauze și consecințe. Avem o
continuă preocupare pentru descoperirea istoriilor cauzale coerente ce leagă
fragmentele de cunoaștere aflate la dispoziția noastră. De aceea, riscul de-a atribui
greșit fie cauzele fie consecințele este prezent de-a lungul întregii noastre vieți, el fiind
evident în situațiile care necesită un raționament statistic.
Așezăm diferit sub semnul cauzalității agenții de lucruri sau evenimente fizice.
În cazul agenților avem o percepție a cauzalității intenționale: „Mintea este gata și chiar
nerăbdătoare să identifice agenți, să le atribuie trăsături de personalitate și intenții
specifice și să vadă acțiunile lor ca expresii ale unor predispoziții individuale.”61
Atribuirile intenționale sunt un semn al disponibilității noastre înnăscute de a separa
cauzalitatea fizică de cea intențională.
60
Ibidem, p. 113.
61
Ibidem, p. 125.
57
Mașina de tras concluzii pripite
Forma este ambiguă, dar sărim la o concluzie despre identitatea sa fără a

conștientiza ambiguitatea rezolvată. Este făcută o alegere definitivă fără ca noi să fim
conștienți de acest lucru și fără să știm ce alternative au fost respinse.
În absența unui context explicit Sistemul 1 generează un context probabil, fără a
fi conștienți de alegerea făcută sau de posibilitatea altor variante/interpretări. În
condiții de incertitudine el pariază pe un răspuns, având la bază experiența:
- Evenimentele recente și contextul actual au ponderea cea mai mare/sunt pe
primul loc.
- Dacă primul nivel nu oferă referințe suficiente atunci se impun amintirile mai
vechi.
Efectul de halo (exagerarea coerenței emoționale)

Efectul de halo este tendința de a plăcea (sau nu) totul la o anumită persoană,
inclusiv aspectele necunoscute, părțile bune anulându-le pe cele rele. Efectul este
generat de dorința Sistemului 1 de coerență și simplitate.
Efectul de halo în clasă – este generat de notele puse la alte discipline/de alți
profesori.
Trăsăturile prezentate inițial tind să creeze impresia generală; primele impresii
au o pondere mai mare în evaluările noastre, informațiile ulterioare devenind aproape
inutile. O persoană inteligentă și încăpățânată tinde să pară ceva diferit față de o persoană
încăpățânată și inteligentă.
Exemplul utilizat de Kahneman:62
Ion: inteligent – harnic – impulsiv – cârcotaș – încăpățânat – invidios

Vasile: invidios – încăpățânat – cârcotaș – impulsiv – harnic – inteligent.
(Recomandare: la teste așezați primele răspunsurile bune/complete!)
Pentru a evita acest tip de eroare se aplică principiul judecăților independente

(decorelarea erorilor):
- Observatorii unui eveniment nu trebuie să comunice între ei (ex. martorii)
62
Ibidem, p. 134.
58
- Evaluarea personală a unor lucrări trebuie să se facă în ordinea: primul

subiect din fiecare lucrare apoi al doilea subiect din fiecare lucrare … (fără a
vedea notele date anterior).
Reducerea erorilor prin intermediul cumulării judecăților independente
funcționează doar în condițiile în care indivizii nu se lasă contaminați de erori comune
(erorile să fie independente).
Spre exemplu, dacă unui grup de persoane i se arată același vas de sticlă plin cu
monede și li se cere să estimeze numărul total de monede rezultatele sunt următoarele:
- Persoanele luate individual au în general estimări eronate;
- Analiza ansamblului judecăților indică faptul că erorile tind să se reducă (cu
condiția să nu existe o corelare a erorilor).
Ceea ce vezi este tot ce există

Acest tip de eroare are la bază asimetria dintre informația prezentă și cea care ne
lipsește. Reducerea la modelul ceea ce vezi este tot ce există este condiționată de existența
unei povești coerente (rostită de Sistemul 1). Eroarea generează saltul la concluzii
pripite, fiind responsabilă pentru o serie de biasuri cum ar fi:
- Supra-încrederea în sine (calitatea poveștii pe care o spun despre ceea ce văd
este cea care contează, chiar dacă văd puține lucruri);
- Eroarea de încadrare (90% șansă de câștig sună mai bine decât 10% risc de
pierdere);
- Neglijarea ratei de bază.
Evaluarea situației
Sistemul 1 estimează continuu problemele ce trebuie rezolvate pentru a asigura
supraviețuirea organismului, estimând constat nivelul de pericol. Pentru ca aceste
estimări să nu necesite foarte multă energie și timp ele au la bază elemente ce țin de
euristica simplă și rapidă, respectiv forme simplificate de evaluare. Deoarece euristica
simplă și rapidă ține de raționalitatea ecologică, ea constituind o formă specifică de
adaptare a deciziilor la mediu, în momentul în care mecanismele specifice euristicii
simple și rapide sunt utilizate în alte medii decât cele pentru care sunt create ele conduc
la erori specifice.
Suntem înzestrați cu capacitatea de-a evalua figura unui necunoscut dintr-o
singură privire, identificând două aspecte esențiale: cât de dominantă este (de aici ia
naștere potențialul de amenințare) și dacă îi putem acorda încredere. Problema apare
atunci când utilizăm acest mecanism într-un alt scop decât cel pentru care s-a ivit, cum
ar fi în deciziile electorale. Câteva studii indică faptul că această judecată de primă
instanță este cea decisivă în alegerea candidaților, esențială fiind competența pe care ei
ne-o inspiră, cel mai adesea generată de expresia facială („competența facială”).
Judecata asupra competenței este generată de două dimensiuni: forța și credibilitatea.
59
Efectul „competenței faciale” asupra alegătorilor tinde să fie invers proporțional

cu nivelul de informare politică și direct proporțional cu timpul petrecut în fața
televizorului.
Evaluarea oamenilor drept atrăgători sau nu este o estimare de bază, făcută
automat (fie că vrem sau nu).
Estimările de bază sunt efectuate permanent de Sistemul 1, chiar și în absența
unei sarcini specifice, oferind contextul pentru înțelegerea limbajului și percepția
evenimentelor (imediate sau ulterioare). Însă, Sistemul 1 își reprezintă categoriile prin
exemplare tipice, descurcându-se bine cu valorile medii dar slab cu sumele:
dimensiunea categoriei sau numărul de cazuri pe care le conține tind să fie ignorate în
cazul variabilelor însumabile. Ex. Între 100 de victime și 10.000 de victime tinde să nu
fie receptate diferențe considerabile.
Substituția întrebărilor (răspunsul la o întrebare mai ușoară)

Dacă nu găsește un răspuns mulțumitor la o întrebare grea atunci Sistemul 1 va găsi o
întrebare înrudită, care este mai ușoară, și va răspunde la ea. Aceasta este substituția
întrebărilor.
Substituția este generată de două mecanisme:
- Teama noastră de a nu avea răspunsuri la întrebările adresate. Ea ne
determină să avem frecvent răspunsuri la întrebări pe care nu le înțelegem
deplin, bazându-ne pe dovezi pe care nu le putem explica și nu le putem
susține cu argumente.
- Apelul la euristică: procedură simplă care ne ajută la găsirea unor răspunsuri
rapide, deseori imperfecte, la întrebări dificile. Spre exemplu, în momentul în
care suntem puși să judecăm probabilitatea evaluăm de fapt altceva și credem
că am estimat probabilitatea.
60
„Sentimentele voastre față de delfini și escroci financiari, starea voastră de spirit

momentană, impresiile voastre despre abilitățile politice ale candidatei la primare ori
statutul actual al președintelui vă vin în minte cu ușurință. Întrebările euristice oferă un
răspuns la îndemână pentru fiecare dintre dificilele întrebări țintă.”63
În situațiile în care se produce substituția un răspuns euristic va fi aprobat de
Sistemul 1. Sistemul 2, mai leneș, apucă frecvent pe calea efortului minim și aprobă un
răspuns euristic fără a-l analiza cu atenție. Mai mult decât atât, nici nu sesizăm că
întrebarea era alta și că era dificilă, deoarece răspunsul intuitiv a fost dat fără greutate.
Euristica afectivă
Este caracterizată de dominația concluziilor induse de sentimente asupra
argumentelor. În euristica afectivă stările de plăcere sau neplăcere determină opiniile
despre lume. Atitudinea emoțională față de diferite lucruri ne determină să credem că
riscurile sunt mari și beneficiile mici, dacă acele lucruri nu ne plac, sau că beneficiile
sunt mari și riscurile mici, dacă lucrurile ne plac.
Câteva exemple:
- Întrebarea căreia trebuie să-i dăm răspuns este dacă un candidat va avea
succes. Întrebarea la care răspundem de fapt este dacă acel candidat se
comportă bine la interviuri.
- Ne place un proiect, așa că vom considera că are costuri mici și beneficii mari.
63
61
Câteva caracteristici ale Sistemului 1 care pot genera erori:64

- Leagă o senzație de lejeritate cognitivă cu iluziile de adevăr, cu sentimente
agreabile și reduce vigilența
- Inferează și inventează cauze și intenții
- Neglijează ambiguitatea și suprimă îndoiala
- Este înclinat să creadă și să confirme
- Se concentrează asupra dovezilor existente și ignoră dovezile absente
- Generează un set limitate de estimări de bază
- Reprezintă mulțimile prin norme și prototipuri, nu integrează
- Pune în corespondență intensități ce țin de scale diferite (ex. dimensiune –
zgomot)
- Apreciază mai mult decât se intenționează
- Uneori substituie o întrebare mai dificilă cu una mai ușoară
- Supraevaluează probabilitățile scăzute
- Reacționează mai puternic față de pierderi decât față de câștiguri (aversiunea
față de pierderi).
Câteva fenomene/efecte (o prezentare sintetică)

Fenomenul de ancorare: mintea prinde prima bucată de informație și construiește în
jurul ei un întreg univers teoretic.
Fenomenul disponibilității: mintea ia cea mai recentă experiență și încearcă să aplice

lecțiile desprinse din ea la ceea ce vede acum.
Fenomenul atribuirii: în momentul în care pătrunde într-o scenă nouă mintea are
stereotipuri despre lume fiind tentată să conformeze realitatea la ele.
64
Ibidem, p. pp. 167-168.
62
IV. Alte „efecte” - concepte cu valoare explicativă

Teoria perspectivei – Daniel Kahneman: „Dacă vă dau o casă frumoasă, un
Lamborghini…..iar după câteva luni vă iau totul, la final vă veți simți mult mai prost
decât înainte.”
Definiția situației
Definiția situației este un concept în interacționismul simbolic care se referă la un gen de
acord colectiv între persoane în ceea ce privește caracterizarea unei situații și, pornind
de aici cum trebuie reacționat și adaptat la ea. Conceptul a fost dezvoltat de sociologul
american W. I. Thomas, având la bază următoarea teoremă:
„If men define situations as real, they are real in their consequences.”/ Dacă oamenii
definesc situațiile ca fiind reale, atunci acestea au consecințe reale.
În discuție este modalitatea în care oamenii definesc ceva ca fiind real, deci faptul
că realitatea este un acord social în ceea ce privește interpretarea unei situații, stări de
fapt etc. Ilie Bădescu,65 referindu-se la teorema lui Thomas, vorbește despre puterea lui
„ca și cum”. Din punctul nostru de vedere, teoria este coerentă cu viziunea
heideggeriană asupra ființei, filosoful german considerând că fiecare lume generează un
sens specific al existenței, motiv pentru care trebuie să vorbim de istorialitatea ființei
(adică de Ființă și timp) în cadrul demersului ontologic.
Definirea în mod similar a unei situații deschide posibilitatea înțelegerii între
persoane, făcând parte din teoria comunicării eficiente. Dacă părțile nu sunt de acord
interacțiunea eșuează. Ceea ce ne conduce la ideea că incapacitatea definirii în mod
asemănător a unei situații este o constantă a conflictelor.
Definirea situației este parte integrantă a procesului de anticipare a pe care
mintea noastră îl pune în scenă de fiecare dată, ajustându-și pe această cale
comportamentul. Imprevizibilitatea persoanelor sau lucrurilor derivă din incapacitatea
definirii situației datorită lipsă unor elemente cheie care să închege ansamblul.
Una din părțile slabe ale acestui mecanism o constituie etichetarea, respectiv
reducerea persoanelor pe care le întâlnim la categorii cunoscute, etichetarea sumară a
lor, ratând astfel legăturile esențiale. În termeni evoluționiști însă mecanismul
etichetării este unul eficient, consumând mai puțină energie decât analiza
individualizată a fiecărei noi cunoștințe; pentru trebuințele individului încadrarea celor
pe care-i întâlnește în categorii cunoscute dă seama de o bună definire a situației cel
puțin atâta timp cât ceilalți respectă tiparele comportamentale anticipate. Teama pe care
ne-o stârnesc cei care nu respectă tiparele (regulile sociale) derivă din năruirea eficienței
acestui sistem de organizare a lumii, din neîncrederea în ceilalți care devine simultan și
slăbire a încrederii în propria capacitate de sistematizare a realului. Ieșirea o constituie
de cele mai multe ori trasarea mult mai strânsă a cercului încrederii, adică reclădirea
65
Ilie Bădescu, Sociologie noologică. Ordinea spirituală a societăţii, Editura Mica Valahie, 2007.
63
sistemului de încredere din aproape în aproape. Pentru a rezolva problema recâștigării

încrederii în social mai rapid, ba chiar pentru ca neîncrederea să nu apară în astfel de
situații, societatea a lansat teoria anormalității, a excepționalului unui astfel de eveniment,
cultivând senzația că ele sunt evenimente izolate, cu o probabilitate aproape egală cu
zero de a se repeta sau, în orice caz, de a ni se întâmpla nouă. Este motivul pentru
suntem năuciți când ni se întâmplă un astfel de eveniment care era previzibil ca
probabilitate raportat la comportamentul nostru.
Definirea în mod identic a situației face parte din schimbul de experiență pe care
membrii grupurilor îl fac constant, în mod explicit sau implicit, în ceea ce privește
diferitele componente ale lumii. Ea poate fi sesizată în bucuria cu care stăm de vorbă cu
o persoană care împărtășește aceleași convingeri cu noi (bucuria comuniunii spirituale),
ea fiind cu atât mai mare cu cât ne credeam mai izolați sau cu cât vrem să fim mai
deosebiți de ceilalți.
Pentru definirea unor situații de duc adevărate bătălii, ea fiind o problemă de
putere. Definirea situației poate fi astfel înțeleasă în contextul modului în care M.
Foucault analizează discursul.
Justiția este una din autoritățile însărcinate cu o definire oficială a situației,
raportat la lege (este o renunțare simbolică la relativismul interpretării situațiilor).
Religia are și ea ca miză definirea realității: a realității ultime.
În câteva note dintr-un curs de Psihologie socială de la Universitatea Notre
Dame, autor Jessica L. Collett,66 am găsit următoarele informații preluate de la alți
autori67:
Definiția situației are trei aspecte:
1. Cadrul – contextual situației, tipul ocaziei sociale în cazul căreia indivizii se
recunosc ca fiind în ea. Cadrul constă într-un set larg de reguli înțelese sau convenții care au
legătură cu o situație social trecătoare dar repetitivă care indică ce rol ar trebui jucat sau ce
comportament este potrivit.
2. Rolurile – identitățile adecvate situației. Noi știm nu numai ce se întâmplă, ci și
cine face să se întâmple pentru că avem știința rolurilor pe care le conține situația în care ne
găsim noi înșine și pentru că știm care este rolul nostru și care sunt rolurile altora.
3. Toleranța – cât spațiu de joc ai pentru a juca rolul. Cadrul limitează identitatea
pe care orice persoană o poate clama, aceste identității fiind numite identități situate.
Exemplul pe care-l dă autoarea citată pentru a ilustra conceptele:
Un profesor intră într-o clasă pentru a preda studenților. Cadrul îl constituie sala de clasă:
majoritatea persoanelor au mai fost într-o sală de clasă și știu la ce să se aștepte. În ea există
probabil scaune și birouri, poate un podium în fața clasei, și o tablă. Rolurile sunt cele de
student și profesor. Profesorul portretizează rolul de profesor stând în fața clasei, captând atenția
clasei și predând. Studenții împlinesc rolul lor luând notițe și punând întrebări. În timp ce
66
http://ocw.nd.edu/sociology/introduction-to-social-psychology/eduCommons/sociology/introduction-to-social-
psychology/lectures/class-definition-of-the-situation
67
Jessica L. Collett, apud Michener, H. Andrew, John D. DeLamater, and Daniel J. Myers. 2004. Social Psychology.
5th ed. Belmont, CA: Wadsworth/Thompson Learning.
64
profesorul poate fi un tată sau un entuziast pescar ori un amator de golf, rolul său îl constrânge
la acela de profesor; încercarea de a practica golful în clasă, spre exemplu, îl va situa în afara
comportamentului potrivit pentru rolul său de profesor. Nu există o mare toleranță în ceea ce
privește libertatea comportamentului său. În mod similar, studenții care practică atletismul nu
vor trata această sala de clasă ca una de sport, sărind și alergând împrejur, ci mai degrabă vor
ședea liniștiți și se vor comporta ca niște studenți.
Efectul de bumerang
O definiție sintetică a efectului de bumerang: așteptările pe care le avem de la ceilalți se
întorc la noi; vedem în ceilalți doar ceea ce ne-am pregătit să vedem. Pentru fiecare
dintre noi ceilalți ne apar de fapt așa cum ne așteptăm să fie: cei care ne așteptăm să fie
răi îi vom vedea ca fiind răi iar pe cei pe care-i anticipăm că vor fi buni ne apar ca fiind
buni. Binele sau răul există deja în așteptările noastre, întorcându-se la noi sub chipul în
care ne apar ceilalți sau anumite împrejurări. Așteptările noastre schițează în bună
măsură contextul în care ne vom desfășura existența.
Reducerea efectului de bumerang la contextul electoral: candidatul de la care ne
așteptăm să fie bun ne va apărea ca fiind bun în timp ce candidatul pe care-l
considerăm ca o întruchipare a răului ne va apărea întotdeauna ca fiind rău. Alegerea
noastră este trasată de orientările inițiale.
Fenomenul arată una din manifestările intenționalității în raportarea la ceilalți.
Experiențele relațiilor umane anterioare marchează așteptările și raportările viitoare.
Ceilalți ni se prezintă în bună măsură sub chipul pe care-l ne așteptăm să-l
întâlnim. Vedem în ceilalți o parte din ceea ce ne-am așteptat să vedem la ei. Întâlnirile
cu ei sunt marcate de așteptările și temerile cu care ne îndreptăm asupra lor. Modul în
care ne orientăm asupra lor trasează deja locul de deschidere în care ei ne vor apărea,
adică o bună parte din chipurile posibile sub care ei ni se pot înfățișa.
Mai mult chiar, dispozițiile noastre afective trasează chipul sub care lumea ne va
apărea: tristețea ne dezvăluie o lume mohorâtă, ce tinde să fie lipsită de sens, în timp ce
bucuria umple de culoare contextul de lumea în care ne situăm.
Teoria învățării sociale (Social Cognitive Theory)

Teoria învățării sociale, elaborată de Albert Bandura, arată că o parte a achizițiilor
cognitive ale individului pot fi legate direct de observarea altora în contextul
interacțiunilor sociale, experiențelor și influențelor media.
În cadrul experimentului realizat in anul 1961, "Păpușa Bobo", Albert Bandura
arată cum preiau copii comportamentul unui adult, fără intervenția factorilor de
motivație a învățării.
Altfel spus, nu contează ce le spunem altora (mai ales copiilor), ci modul în care
ne comportăm, adică modelul pe care li-l oferim.
Ne interesează aici consecințele pe care această teorie le poate avea pentru
filosofia minții, ea dezvăluind ceva din modul ei de funcționare. Altfel spus, ideea că
65
mintea este formatată pe modelul mediului social în care trăiește persoana,

reproducând ceva din dimensiunile acesteia.
Teoria auto-împlinirii unei profeții (Self-fulfilling prophecy)

În baza Teoremei lui Thomas, Robert K. Merton a lansat teoria auto-împlinirii unei profeții
(Self-fulfilling prophecy):
O falsă definiție a unei situații ce invocă un nou comportament care va face ca această
definiție falsă să devină adevărată.
Este vorba de o predicție care, datorită potrivirii pe context, vehiculării eficiente
etc., ajunge să schimbe comportamentul celor pe care-i vizează, modificând astfel
situații sociale.
Teoria servește, spre exemplu, la explicarea posibilității împlinirii unor profeții
privind anul 2012.
Această teorie stabilește faptul că orice profeție acceptată de oameni ca realitate
socială va ajunge să fie împlinită tocmai datorită aceste acceptări.
Karl Popper a numit teoria profeției auto-împlinite Efectul Oedip:
Una din ideile pe care am discutat-o în cartea Mizeria Istoricismului a constituit-o
influența unei predicții asupra evenimentul care este subiectul acesteia. Am numit acest
fenomen „Efectul Oedip” deoarece oracolul a jucat cel mai important rol în secvența care a
condus la împlinirea profeției sale. O vreme am crezut că existența Efectului Oedip face diferența
dintre științele sociale și cele naturale. Dar în biologie,chiar și în biologia moleculară, așteptările
adesea joacă un rol în a face să apară ceea ce era așteptat
Teoria este utilizată și în educație, indicând faptul că dacă profesorul etichetează
un elev ca fiind slab atunci acel elev va ajunge să se comporte ca atare. Gestul
profesorului nu este unul de constatare, ci mai curând o formă de „profeție” ce induce
un anumit comportament elevului.
Efectul „vagonul de orchestră”

În politologie efectul sociologic numit „vagonul de orchestră” (Bandwagon Effect) arată
faptul că mulți cetățeni votează cu partidul sau candidatul prezentat ca învingător
sigur într-o cursă electorală din dorința de a fi de partea câștigătorului la finalul
campaniei.
El implică o credință individuală eronată accentuată în actualul context
informațional: deoarece cineva este popular asta înseamnă că este bun.
Acest efect explică motivul pentru care partidele politice și agenții lor de acțiune
publică sondajele electorale care le avantajează candidatul.
Acest efect se bazează pe tendința unor oameni de a face anumite lucruri
deoarece și alți oameni le fac. Cu alte cuvinte, el este o formă de securizare (anulare) a
deciziei personale prin copierea deciziei unei mulțimi. În filozofie acest efect este
cuprins în analizele referitoare la impersonalul „se”; explicat într-o variantă extrem de
66
reducționistă: o persoană face un anume gest deoarece „așa se face”, bazându-se pe ceea
ce ar putea fi considerat inteligența colectivă.
În termenii teoriei deciziei, în astfel de situații oamenii tind fie să ignore propriile
informații pe care le au despre un subiect fie nu doresc să facă efortul de a se informa,
aderând la comportamentele altora.
Fenomenul a fost explicat prin intermediul mai multor teorii, fiecare dintre ele
dezvăluind aspecte particulare ale problemei. Câteva din explicații:
- Explicația prin recurs la Logică: este un sofism (o eroare logică), respectiv o
formă a argumentului ad populum (prin referire la popor) – încercarea de a arăta că o
propoziție este adevărată deoarece majoritatea persoanelor o consideră adevărată. Un
astfel de argument este eronat deoarece nu respectă condițiile logice pentru o judecată
corectă. Suplimentar, el tinde să fie fundamentat pe o presupusă inteligență a mulțimii,
respectiv pe o formă democratică a adevărului: mulțimile pot decide ce este adevărat.
Or, mulțimile tind deseori să se înșele la fel de mult ca persoanele.
- Efectul cascada informației (Information cascade) intervine în momentul în care
o persoană observă comportamentul altor persoane și acționează la fel ca ele, în ciuda
informațiilor personale care ar justifica un comportament diferit. Acest efect include și
faptul că o persoană poate acționa irațional datorită presiunii sociale care-i solicită un
anume comportament.
- Efectul de conformare (conformity effect) - schimbarea credințelor și
comportamentului unei persoane pentru a se adapta la cerințele unui grup. El
presupune modificarea comportamentului datorită presiunii reale sau imaginare a unui
grup.
Cel mai cunoscut și impresionant experiment este cel desfășurat de Solomon Eliot
Asch în anii ′50: „experimentul liftul”.
Eroarea sistematică de supraviețuire

Povestea lui Abraham Wald,68 matematician, membru al echipei de statisticieni din
armata SUA în cel de-al doilea război mondial ilustrează situația. Problema de rezolvat:
Unde trebuie blindate avioanele pentru a scădea numărul de avioane doborâte?
Echipa a făcut analiza distribuției găurilor de gloanțe în fuzelajul avioanelor
întoarse din misiune, propunând adăugarea blindajului acolo unde sunt mai multe
găuri.
Wald a analizat problema și le-a dat o soluție diferită: Puneți blindajul unde nu
sunt urme de gloanțe!
Argumentul: avioanele lovite în acele locuri nu s-au mai întors, în timp ce găurile
de gloanțe din fuzelajul avioanelor întoarse dovedeau că acelea nu sunt locuri vitale
(avioanele s-au întors deși au fost lovite).
68
Jordan Ellenberg, Cum să nu greșești: puterea gândirii matematice, Editura Publica, București, 2017, pp. 11-22.
67
Eroarea echipei: a mizat pe dovezile pozitive (prezența găurilor de gloanțe),

ratând importanța dovezilor negative (găurile de gloanțe în alte părți ale avionului
conduceau la absența avioanelor / absența avioanelor cu găuri în acele părți ale
avionului).
Un om se plânge prietenului sau de un fenomen misterios: Caii albi mănâncă mai
mult decât cei negri. Prietenul îi răspunde: poate ai mai mulți cai albi.69
Efectul Barnum/efectul Forer70

Este tendința oamenilor de a accepta o vagă descriere de personalitate ca potrivindu-se
perfect lor înșiși, fără să-și dea seama că respectiva descriere s-ar putea aplica la fel de
bine oricui altcuiva.
În 1948 psihologul Bertram R. Forer a dat un test psihologic - așa-numitul
"Diagnostic Interest Blank" - la 39 de studenți ai săi de la psihologie. O săptămână mai
târziu, Forer a dat fiecărui student o descriere pretins individualizată și a cerut fiecăruia
să evalueze cât de bine a aplicat. În realitate, fiecare student a primit aceeași descriere:
Aveți o mare nevoie de alte persoane care să vă placă și să vă admire. Aveți tendința de a fi critic
cu sine. Mare parte din capacitatea dumneavoastră, neutilizată încă, nu ați activat-o în avantaj
personal. În timp ce aveți unele trăsături slabe de personalitate, aveți altele puternice care le
compensează. Disciplinat și stăpânit în afară, aveți tendința de a fi îngrijorat și nesigur în
interior. Uneori aveți îndoieli serioase cu privire la faptul de a fi luat o decizie corectă sau de a fi
făcut corect un lucru. Preferați schimbările și varietatea și rămâneți nesatisfăcut atunci când vi
se impun restricții și limitări. Vă flatați cu ideea că sunteți un gânditor independent care nu
acceptă ideile altora fără dovezi satisfăcătoare. Ajustarea dumneavoastră sexuală v-a cauzat
probleme. Găsiți că este imprudent să fiți prea franc în a vă dezvălui altora. Uneori sunteți
extrovertit, afabil, sociabil, în timp ce alteori sunteți introvertit, prudent, rezervat. Unele dintre
aspirațiile dumneavoastră tind să fie destul de nerealiste. Securitatea este unul dintre obiectivele
majore în viața dumneavoastră.
S tudenții au evaluat precizia caracterizării ca fiind de 4,30 pe o scară de la 0 (foarte
slabă) la 5 (excelentă). Primul nume al acestui efect vine de la americanul P.T. Barnum,
considerat a fi fondatorul circului.
Barnum este cunoscut pentru două aforisme:
- În orice spectacol, fiecare trebuie să creadă că există acolo ceva, cât de mic, special pentru
el.
- În fiecare minut se naște un fraier.
Explicații posibile pentru acest efect:

- ne plac flatarea și discursurile care ne valorizează;
- nu percepem într-o analiză decât ceea ce ne convine sau ne avantajează.
- facem abstracție de elementele care credem nu ne caracterizează, deși sunt
menționate.
69
Richard Feynman, Sensul tuturor lucrurilor, Humanitas, București, 2016, pp. 24-25.
70
Miky Voinea, http://societatesicultura.ro/2015/02/efectul-barnum/. Accesat 15.09.2020.
68
- efectul crește atunci când oamenii:

o cred că au parte de o descriere special făcută pentru ei,
o când descrierea este mai degrabă una favorabilă decât nefavorabilă,
o când descrierea nu este specifică
o când caracteristicile și trăsăturile menționate sunt des întâlnite în cadrul
populației din care au fost selectați subiecții.
69
V. Erori de judecată. Sofismele 71
Această parte are rolul de a reaminti câteva dintre regulile esențiale ale logicii apelând
la exemple de sofisme.
Erorile de judecată pot fi:
- Erori logice formale - sunt acele raționamente care sunt invalide datorită
unor erori în formalismul lor logic.
- Erorile logice silogistice sunt erori logice ce se comit în silogisme.
I. Exemple de sofisme
Adevăr prin consens - considerarea unor enunţuri ca fiind adevărate numai

pentru că există un acord general asupra lor.
Argument relativ la ignoranţă: - Absența dovezilor nu este același lucru cu
dovada absenței (fenomenului) - Eroare neformală în care lipsa unor dovezi cunoscute
împotriva unei opinii este considerată o indicaţie că aceasta este adevărată. Totuşi,
necunoaşterea dovezilor împotriva unui punct de vedere nu demonstrează că nu ar
putea exista dovezi contra lui.
Argument relativ la persoană: atacarea caracterului unei persoane cu care
suntem în dispută, în loc de a găsi o greşeală în argumentaţia sa. Tradiţional, este
cunoscut ca argumentare ad hominem (expresia latină pentru „referitor la persoană”).
Argumentul relativ la persoană este de cele mai multe ori o tehnică retorică, deoarece
discreditarea sursei unui argument lasă de obicei argumentul în sine intact.
Argumentul circular (circulus in probando, petitio principii):
A pentru că B
B pentru că A
Când nu există temeiuri independente pentru a susţine pe A sau B, acest lucru este
descris ca cerc vicios şi ar trebui respins ca formă extrem de needificatoare a erorii
petitio principii. Argumentele circulare nu sunt nevalide; cu alte cuvinte, din punct de
vedere logic nu este, în sine, nimic greşit în ele. Cu toate astea, atunci când sunt cercuri
vicioase, aceste argumente au un caracter informativ extrem de scăzut.
Argumentul apelului la autoritate - considerarea unor enunţuri ca fiind
adevărate doar pentru că o pretinsă autoritate în acea problemă spune că sunt
adevărate.
Apelul la legislație: un argument care implică faptul că legislația este un
imperativ moral.
71
Marea majoritate a prezentărilor din această secțiune a Notelor de curs sunt preluate din Nigel Warburton, Cum
sa gândim corect si eficient, Editura Trei, București, 1999.
70
Apelul la probabilitate: pentru că ceva poate să se întâmple, este inevitabil ca

acel ceva se va întâmpla. Aceasta este premisa pe care se bazează Legea lui Murphy.
Afirmația goală: premisa unui argument este asumată ca fiind adevărată doar
pentru că spune că este adevărată.
Argumentul pantei alunecoase - Ideea centrală a argumentului pantei
alunecoase este că odată ce prima acţiune a secvenţei a avut loc, rezultatul sau
rezultatele negative finale sunt inevitabile. Exemplu: consumul de droguri.
Legalizarea eutanasiei ar conduce inevitabil la practici imorale cum sunt crima sau chiar
genocidul.
Prin urmare, eutanasia nu ar trebui legalizată.72
O formă de răspuns la acest argument:

Dacă mâncăm oricât de puţin, vom ajunge să mâncăm din ce în ce mai mult, până când, în cele
din urmă, vom deveni obezi.
Prin urmare, ar trebui să nu mâncăm deloc.
Afirmarea consecventului – Eroare formală care poate părea, la o privire

superficială un argument valid. Are forma:
Dacă p, atunci q.
q
Prin urmare, p.
Exemplu:
Dacă o maşină rămâne fără carburant, atunci se va opri.
Maşina ta s-a oprit.
Prin urmare, maşina ta a rămas fără carburant.73
Eroarea este generată de asemănarea ei cu afirmarea antecedentului (modus ponens):

Dacă p, atunci q.
p.
Prin urmare, q.
Negarea antecedentului - Eroare formală de tipul:

Dacă p, atunci q.
Nu p.
Prin urmare nu q.
Exemplu:
Dacă preţul acţiunilor creşte, te vei îmbogăţi.
Preţul acţiunilor nu a crescut.
Deci nu te vei îmbogăţi.74
72
Cătălin Stănciulescu, Curs Logică și argumentare, 2012-2013, http://logica-argumentare-2012-
2013.blogspot.ro/2013/03/
73
Ibidem.
71
Negarea consecventului - Argument valid de următoarea formă:

Dacă p, atunci q.
Nu q.
Prin urmare nu p.
Această formă de argument este cunoscută sub numele latin modus tollens. Un
exemplu de negare a consecventului este:
Dacă plouă, te vei uda.
Nu te-ai udat.
Deci nu plouă.
Negarea corelativei: încercarea introducerii unui alternative când de fapt nu

există vreuna.
Argumentul complicității la vinovăție - Argumentul complicităţii la vinovăţie

înseamnă a arăta că dacă vorbitorul vrea într-adevăr să-şi apere concluzia dată, atunci
va trebui să „înghită găluşca” şi să accepte că situaţiile viitoare vor fi tratate în acelaşi
mod, sau să explice ce face pentru ca situaţia prezentă să difere de alte situaţii cu care
pare să aibă în comun trăsăturile caracteristice.
Spre exemplu, fie argumentul formulat de o persoană X:
Boxul profesionist este un sport violent, care are ca rezultat accidente şi chiar moarte sportivilor
Prin urmare, boxul ar trebui interzis.
Acest argument ar putea fi respins sau criticat, de către o persoană, Y, printr-un
argument de tipul complicităţii la vinovăţie, cum este următorul argument:
Şi cursele de motociclete, rugbi-ul, karate sunt sporturi la fel de violente (fiind astfel „complice la
vinovăţie”)
Prin urmare, şi ele ar trebui respinse.
Din considerente de coerenţă, persoana X ar trebui să accepte această concluzie (să
înghită găluşca), sau să ofere motive pentru care nu o acceptă. Spre exemplu, ea ar
putea să respingă argumentul spunând că boxul este diferit de aceste sporturi pentru că
în cazul boxului sportivii urmăresc explicit vătămarea fizică adversarului.
Confuzia toţi/unii - Tip de ambiguitate care apare care apare atunci când
cuvintele „toţi” şi „unii” sunt omise, iar contextul nu arată clar care a fost intenţia. De
exemplu, propoziţia „Pisicile au coadă” ar putea fi înţeleasă în câteva feluri diferite. Ar
putea însemna „Toate pisicile au coadă”, caz în care este falsă, căci pisicile Manx nu au
coadă. Ar putea însemna „Majoritatea pisicilor au coadă”, ceea ce este adevărat. Sau ar
putea însemna „Pisicile au în mod caracteristic coadă”, ceea ce este de asemenea
adevărat.
74
Ibidem.
72
Eroarea jucătorului de noroc - Eroarea de a crede că la jocurile de noroc şansele

de câştig cresc pe măsură ce pierzi mai mult. Jucătorii sunt în mod special înclinaţi să
creadă că dacă n-au câştigat de mult timp, şansele lor de câştig la următoarea rundă
sunt mult sporite.
Eroarea proastei companii - A ataca punctul de vedere al unei persoane doar pe

temeiul că acesta a mai fost susţinut de o persoană care este în mod evident rea sau
stupidă. Se sugerează că dacă o persoană care este în mod evident rea sau stupidă a
susţinut acest punct de vedere, trebuie să fii tu însuţi rău sau stupid pentru a-l susţine.
Eroarea Van Gogh - Formă de argument nesigură ce îşi trage numele de la

următorul exemplu:
Van Gogh a fost sărac şi neînţeles în timpul vieţii, şi totuşi acum este recunoscut ca un mare
artist.
Eu sunt sărac şi neînţeles.
Deci şi eu voi fi până la urmă recunoscut ca un mare artist.
Eroarea Van Gogh se bazează în mod caracteristic pe o analogie slabă: doar din faptul
că, în unele aspecte neimportante, semăn cu o personalitate nu decurge că îi semăn şi în
altele.
Falsa dilemă/dihotomie – Are la bază prezentarea greşită a alternativelor

existente. O dihotomie este o diviziune în două variante; de exemplu, toţi peştii fie au
solzi, fie nu au solzi. O falsă dihotomie apare când cineva introduce o dihotomie într-un
asemenea mod, încât pare că nu există decât două concluzii posibile, când de fapt mai
sunt alte variante nemenţionate. Un exemplu este argumentul:
Oricine ar fi persoana x, ea este ori împotriva noastră ori cu noi.
Tu spui că nu eşti cu noi.
Prin urmare, eşti împotriva noastră.
Falsa profunzime - Rostirea unor enunţuri care par profunde, dar nu sunt. Una
din cele mai simple modalităţi de a produce enunţuri aşa-zis profunde este a vorbi sau a
scrie în paradoxuri aparente.
Problema este-trebuie: greșita inferență în care ceva este într-un mod sau altul și
deci trebuie să fie în acel mod.
Dovada anecdotică - Dovadă bazată pe unele relatări despre ceea ce ni s-a

întâmplat nouă sau cunoscuţilor noştri, în locul apelul la dovezi științifice. În multe
situaţii, aceasta este o dovadă foarte slabă şi implică, în mod caracteristic, generalizarea
pornind de la un caz particular. Expresia „dovadă anecdotică” este des folosită pentru a
sugera că dovada este numai anecdotică, deci într-un mod peiorativ.
73
Heringii roșii - Formă de irelevanţă care deschide o pistă falsă pentru persoanele
naive. Introducerea deliberată a unor subiecte nerelevante într-o discuţie este un truc
frecvent folosit. Este un mod special eficient pentru că s-ar putea să nu fie evident,
pentru un timp, că pista este falsă, deoarece este caracteristic pentru această formă de
irelevanţă să prezinte un interes intrinsec şi să pară de la început pertinentă pentru
problema în discuţie. Când un copoi urmărea o pistă, mirosea o urmă, se obişnuia să se
târască un hering roşu de-a curmezişul urmei, de către cel urmărit, pentru a-l face pe
copoi să piardă urma. În manipulare, „heringul roşu” este informaţia nerelevantă
aruncată pe post de argument într-o dispută pentru a distrage atenţia de la subiectul
real.
Om de paie - Caricatură a punctului de vedere al oponentului, introdusă pentru

a-l înfrânge. Prezentând într-o lumină falsă poziţia apărătorului, cel ce argumentează
astfel o consideră o ţintă uşor de doborât.
Ecran de fum - Truc retoric prin care vorbitorul îşi ascunde ignoranţa sau
necinstea printr-un jargon lipsit de sens, printr-o falsă profunzime sau sofistică. La
prima vedere, ascultătorul naiv poate fi păcălit de declaraţiile care sună inteligent; la o
inspecţie mai atentă, se dovedeşte că nu s-a spus nimic important.
Entimemă - Argument cu o premisă suprimată cu alte cuvinte, este un argument

cu o asumpţie tacită, fără de care concluzia ar fi non sequitur. Exemplu:
Acest ziar publică minciuni în mod făţiş, deci ar trebui interzisă apariţia sa.
Structura argumentului ar fi:
Oricărui ziar care publică minciuni în mod făţiş ar trebui să i se interzică apariţia.
Acest ziar publică minciuni în mod făţiş.
Deci acestui ziar ar trebui să i se interzică apariţia.
Explicaţii alternative - Explicaţii ignorate ale fenomenului în discuţie. În multe

situaţii este tentant să crezi că, datorită faptului că o explicaţie este consistentă cu
faptele cunoscute, trebuie prin urmare să fie şi explicaţia corectă.
Erori logice propoziționale

Apelul la disjuncție: se concluzionează că o disjuncție logică e falsă deoarece
cealaltă disjuncție logică e adevărată.
Afirmarea consecventului: antecedentul într-un indicativ condițional se declară
ca fiind adevărat deoarece consecventul este adevărat.
Negarea antecedentului: consecventul într-un indicativ condițional e declarat ca
fiind fals deoarece antecedentul e fals.
Erori logice de cuantificare
74
Reprezentarea existențială: un argument are două premise universale și o

concluzie particulară, dar din premise nu se poate stabili valoarea de adevăr a
concluziei.
Conversia ilicită: dacă o propoziție e adevărată se concluzionează că și inversa
este adevărată.
Dovadă prin exemplu: una sau mai multe exemple sunt date ca suport pentru o
afirmație generală.
Erorile logice informale sunt argumente invalide datorită altor rațiuni decât cele legate
de formalismul logic.
Apelul la repetiție (argumentum ad nauseam): repetarea unui argument invalid
în speranța că în final va fi acceptat.
Argumentul circular, (circulus in probando, petitio principii, cercul vicios): unde
concluzia unui argument este implicit sau explicit asumată în unul din premise.
Argumentul ignoranței (argumentum ad ignorantiam, argumentul din lipsa de
imaginație): se afirmă că premisa este adevărată doar pentru că nu a fost demonstrată
falsă sau că premisa este falsă doar pentru că nu a fost demonstrată adevărată.
Cauza și consecința circulară: o consecință a unui fenomen este considerată ca
fiind cauza fenomenului.
Cauza singulară: se consideră că doar o singură cauză simplă este responsabilă
pentru o situație, când de fapt sunt mai multe cauze.
Comparația incompletă: comparația nu ia în considerare alte aspecte importante
pentru similitudinea obiectelor sau fenomenelor.
Comparația inconsistentă: se compară caracteristici necomparabile ale unor
obiecte sau fenomene.
Distribuția ilogică: se consideră că nu există diferențe între un termen în sens
distributiv (referitor la toți membri clasei) și colectiv (referitor la clasă ca întreg).
Compoziția ilogică: asumpția că întregul are o proprietate doar pentru faptul că
diferite componente au acea proprietate.
Diviziunea ilogică: asumpția că diferite părți ale întregului au o proprietate doar
pentru că întregul are acea proprietate.
Dovada prin prolixitate (argumentum verbosium) (proof by intimidation):
supunerea altora la un argument prea complex și prolix pentru a putea fi tratat în
detaliu la modul rezonabil.
Echivocarea: folosirea incorectă a cuvintelor care au mai multe înțelesuri.
Apelul la autoritate: o aserțiune e considerată adevărată datorită poziției sau
autorității persoanei care face aserțiunea.
Apelul la emoție: se manipuleze emoțiile celor din audiență, în loc să se
folosească raționamente valide.
Apelul la ridicol: este un specific apel la emoție în care se ridiculizează opinia
oponentului.
75
Apelul la frică: un specific apel la emoție în care se induce frica față de partea
opusă.
Apelul la măgulire: un specific apel la emoție în care se face uz de măgulire
pentru a câștiga suport.
Apelul la milă (ad misericordiam): un specific apel la emoție în care se face uz
de milă în argumentație.
Apelul la ranchiună: un specific apel la emoție în care se face uz de ranchiună și
resentimente pentru câștigarea suportului.
Apelul la forță (ad baculum): se argumentează prin folosirea amenințării,
constrângerii și a forței față de oponent.
Apelul la majoritate (apelul la popularitate, ad populum): o afirmație este
susținută ca fiind adevărată deoarece multă lume crede că este adevărată.
Apelul la noutate: se consideră că ceva este superior sau mai bun doar pentru că
este mai nou sau modern.
Apelul la tradiție (ad antiquitatem): se consideră că ceva este corect deoarece
are o lungă tradiție la bază.
II. Alte erori

Eroare democratică - Metodă de raţionare nesigură ce tratează opiniile exprimate
prin vot ale majorităţii ca pe o sursă de adevăr şi ca pe un ghid sigur de acţiune în orice
problemă. Aceasta este o eroare neformală. Există multe domenii ale vieţii în care votul
ar fi o modalitate foarte nesigură de a descoperi care este cel mai potrivit mod de
acţiune. Oamenii care cedează erorii democratice simt nevoia să supună la vot o
hotărâre ori de câte ori este posibil, presupunând în mod naiv că aceasta este cel mai
bun mod de a descoperi adevărul în toate împrejurările sau că este cea mai bună
strategie de a lua decizii raţionale. Dar, în mod evident, dacă majoritatea votanţilor sunt
în mare măsură ignoranţi în problema pentru care votează, acest lucru este posibil să se
reflecte în felul în care votează. În general este nevoie de o majoritate informată, nu
doar de o majoritate.
Irelevanţă - Deturnarea discuţiei de la problemă prin introducerea unor subiecte

care nu au legătură directă cu ea. Când este folosită drept truc, poate lua forma
răspunsului politicianului: o tehnică de evitare a răspunsurilor sincere la întrebările
directe; sau poate fi datorată introducerii de heringi roşii, sau poate a argumentului
relativ la persoană, sau introducerii dovezii anecdotice într-un context nepotrivit. Cel
mai adesea este datorată unei lipse de concentrare mentală: rezultatul incapacităţii de a
aprecia exact ceea ce este în discuţie.
„N-am păţit nimic rău din asta” - Formă de generalizare pripită comună prin
care cineva susţine o practică deloc atractivă pe temeiul că el i-a supravieţuit acesteia.
Argumentul implicit este următorul:
76
Spuneţi că asemenea practici nu ar trebui permise pentru că sunt dăunătoare.

Eu am trecut prin asta şi n-am păţit nimic rău.
Prin urmare, nu aveţi temeiuri suficiente pentru a le condamna.
Raţionalizare - Ascunderea motivelor reale ale unui anumit comportament,

dând o justificare proprie care, chiar dacă este plauzibilă, nu este adevărată. în cazuri
extreme, cei ce oferă aceste raţionalizări ajung să le creadă ei înşişi.
Răspunsul politicianului - Tip de irelevanţă des întâlnit atunci când politicienii

sunt intervievaţi la radio şi televiziune. Este o tehnică retorică prin care ei evită să dea
răspunsuri directe la întrebările la care nu doresc de fapt să răspundă în public. În loc să
dea un răspuns direct la o întrebare directă, politicianul produce un discurs scurt (sau
uneori destul de lung) pe o temă apropiată. Trucul este de a face ca discursul să aibă o
coerenţă intrinsecă; astfel, politicianul pare să aibă o atitudine sigură de sine şi
plauzibilă ca răspuns la ceea ce ar trebui să fie întrebări scrutătoare. Această tactică
diversionistă îi îngăduie să evite un răspuns onest la o întrebare potenţial devastatoare
şi asigură, de asemenea, un oarecare timp de emisie pentru partidul său politic. Este un
fel de minciună prin omisiune.
Falsa atribuire: apelul la surse irelevante, necalificate, nedefinite, părtinitoare sau
chiar fabricate pentru a susține un argument.
Citatul scos din context: un pasaj este estras din context cu intenția de a
distorsiona înțelesul intenționat.
Falsul compromis: în cazul unor alternative opuse se consideră că o cale de
mijloc e mai bună.
Mutarea ștachetei: respingere a unor contra-argumente prin ridicarea arbitrară a
criteriilor de acceptare a unor evidențe.
Pledoaria specială: evidențierea unei excepții de la o regulă fără a se justifica
excepția.
Reificarea: o abstracție este tratată ca și cum ar reprezenta ceva concret.
Transferul sarcinii dovezii: se plasează îndatorirea de a dovedi ceva de partea
oponentului.
Eroarea soluției perfecte: argument prin care se insistă că există o soluție
perfectă și/sau soluția propusă ar trebui respinsă deoarece părți ale problemei vor
continua să existe după ce a fost implementată.
Stil în loc de substanță: se critică modul în care a fost expus un argument nu
validitatea sa.
77
VI. Câteva concepte și idei specifice cercetării științifice
Condiţii necesare şi suficiente -. O condiţie necesară este o condiţie obligatorie; de

exemplu, a fi capabil să citeşti este o condiţie necesară pentru a înţelege această carte.
Nu este o condiţie suficientă, pentru că poţi fi capabil să citeşti şi totuşi această carte să
ţi se pară prea abstractă pentru a o înţelege. Capacitatea de a citi nu garantează că o vei
putea înţelege, dar
dacă nu poţi citi, cu siguranţă nu vei înţelege nimic. O condiţie suficientă pentru ceva
este o condiţie care garantează îndeplinirea acelui lucru.
Consistenţă - Două opinii sunt consistente dacă pot fi ambele adevărate, şi

inconsistente dacă numai una dintre ele poate fi adevărată. Aplicarea consistentă a
principiilor înseamnă a nu face excepţii fără a avea bune temeiuri. De exemplu, opinia
că persoanele care sunt prinse şofând după ce au consumat alcool ar trebui pedepsite
sever şi opinia că după consumul de alcool oamenii tind să devină foarte încrezători în
legătură cu propria competenţă la volan sunt consistente, de vreme ce putem crede în
ambele, fără să sugerez existenţa vreunei contradicţii. Totuşi, dacă vom crede că
distrugerea ovulelor umane fecundate este imorală şi că folosirea dispozitivului
intrauterin (sterilet) este acceptabilă din punct de vedere moral, am avea opinii
inconsistente. Aceasta pentru că dispozitivul intrauterin funcţionează deseori
distrugând ovulele fecundate, mai degrabă decât prevenind doar ca ovulele să fie
fecundate. Deci, am crede şi că distrugerea ovulelor fecundate este imorală, şi că
folosirea unui dispozitiv care determină uneori distrugerea ovulelor fecundate este
acceptabilă din punct de vedere moral. Sau, pentru a reliefa mai puternic contradicţia,
aş crede atât că distrugerea ovulelor umane fecundate este imorală, cât şi că nu este
întotdeauna imorală.
Confundarea corelației cu cauzalitatea (Cum hoc ergo propter hoc) - Eroarea de

a considera o corelaţie drept dovadă convingătoare a unei conexiuni cauzale directe.
Două tipuri de evenimente pot fi corelate (adică de câte ori apare unul, apare de obicei
şi celălalt) fără să existe o conexiune cauzală directă între ele. Doar din faptul că două
lucruri sunt de obicei alăturate nu decurge că unul din Pariul olandez ele este cauza
celuilalt. Corelaţiile pot fi mai degrabă rezultatul coincidenţei decât al legăturilor
cauzale; acest lucru se întâmplă în special atunci când există relativ puţine exemple de
corelaţii pe care să se poată baza o concluzie.
78
Confundarea succesiunii cu cauzalitatea (Post hoc ergo propter hoc) - se afirmă

că deoarece un eveniment s-a produs după un altul, rezultă că primul a fost cauza celui
de-al doilea.
Condiţii ad hoc
Condiţii adăugate unei ipoteze pentru ca aceasta să fie concordantă cu noi
observaţii sau fapte descoperite. Dacă ipoteza este ameninţată de un fapt neconvenabil
pe care nu-l poate explica, avem două posibilităţi: putem abandona ipoteza şi căuta una
nouă, care este capabilă să explice acest fapt nou; sau putem adăuga ipotezei noastre
generale o condiţie specială, o condiţie ad hoc. „Cârpeala” unei ipoteze este o strategie
ce poate fi acceptată, dar nu întotdeauna. Este greu de trasat o linie de demarcaţie între
detalierea unei ipoteze, în lumina dovezilor ulterioare, şi subminarea autorităţii ei ca
generalizare, prin adăugarea multor condiţii de excepţie.
„cercetările arată că…” - Expresie des folosită pentru a-l convinge pe ascultător
că vorbitorul poate să-şi susţină afirmaţiile cu dovezi empirice ferme. Totuşi este extrem
de vag să pretinzi că „cercetările arată” ceva, dacă nu poţi să-ţi susţii pretenţia cu detalii
specifice despre presupusa cercetare. Cine a întreprins cercetarea? Ce metode s-au
folosit? Ce s-a descoperit exact? Au fost aceste rezultate confirmate şi de alţi cercetători
în domeniu? Oricine foloseşte această expresie ar trebui să fie capabil să răspundă la
aceste întrebări. Dacă nu este capabil, atunci nu există nici un temei pentru a ne lăsa
convinşi de expresie, care astfel e goală de conţinut.
Definiţii stipulative - Definiţii care sunt mai curând rezultatul unor decizii
conştiente şi explicite cu privire la felul în care va fi folosit un cuvânt sau o expresie,
decât definiţii bazate pe analiza felului în care sunt folosite cuvintele în mod obişnuit. A
da o definiţie stipulativă unui cuvânt sau unei expresii este echivalent cu a spune „Voi
folosi acest cuvânt sau expresie în acest fel, chiar dacă el este uneori folosit într-un
înţeles uşor diferit”. Pentru a evita confuzia, este deseori necesar să clarificăm ce
înţelegem exact printr-un anumit cuvânt sau expresie. Asta e important în special dacă
îl folosim într-un mod neuzual sau dacă are multe interpretări posibile.
Dovadă anecdotică - Dovadă bazată pe unele relatări despre ceea ce ni s-a

întâmplat nouă sau cunoscuţilor noştri. În multe situaţii, aceasta este o dovadă foarte
slabă şi implică, în mod caracteristic, generalizarea pornind de la un caz particular.
Expresia „dovadă anecdotică” este des folosită pentru a sugera că dovada este numai
anecdotică, deci într-un mod peiorativ. Dovada anecdotică sugerează faptul că nu avem
dovezi întemeiate pentru a susține ceva, ea neexcluzând posibilitatea ca susținerile
noastre să fie adevărate.
79
Empiric - Bazat pe experienţă sau observaţie. Cercetarea ştiinţifică este empirică:

este bazată pe dovezi obţinute prin observaţie, care sunt folosite pentru a susţine sau a
respinge o ipoteză. De exemplu, un cercetător care ar dori să descopere dacă un anumit
somnifer îi ajută într-adevăr să doarmă pe cei care au insomnii ar face un test empiric.
Acest lucru ar putea implica o comparaţie între felul în care doarme un grup mare de
pacienţi care au luat somniferul şi un grup asemănător, care nu l-au luat.
Eroarea jucătorului de noroc - Eroarea de a crede că la jocurile de noroc şansele

de câştig cresc pe măsură ce pierzi mai mult. Jucătorii sunt în mod special înclinaţi să
creadă că dacă n-au câştigat de mult timp, şansele lor de câştig la următoarea rundă
sunt mult sporite. Pentru multe jocuri de noroc, cum este ruleta, asta este doar gândire
deziderativă. Într-un simplu joc de aruncat cu banul, este la fel de probabil să cadă cap
sau să cap pajură, presupunând că moneda este echilibrată. Deci, dacă aruncăm cu
banul de o sută de ori, este de aşteptat să cadă cap de aproximativ cincizeci de ori.
Asemănător, la ruletă este la fel de probabil să cadă un număr roşu sau un număr negru
(deşi nu există chiar 50 la sută şanse pentru fiecare, deoarece la majoritatea ruletelor
număr zero este verde). De aici, jucătorul necritic va conchide că dacă a căzut cap de
mai multe ori la rând sau dacă a ieşit de mai multe ori la rând un număr roşu la ruletă,
atunci, după o presupusă „lege a mediei”, este foarte probabil ca următorul să fie pajură
sau un număr negru. Cu toate acestea, cum nici banul, nici ruleta nu au memorie, nu-şi
pot aminti în nici un fel rezultatele rotaţiilor anterioare şi nu-şi pot ajusta, în consecinţă,
rezultatul jocului în acest moment. Prin urmare, ori de câte ori este aruncată o monedă
echilibrată, există aceleaşi şanse de 50 la sută să cadă cap şi probabilitatea aceasta nu se
schimbă niciodată, indiferent de câte ori la rând se întâmplă să cadă pajură; ori de câte
ori o ruletă echilibrată este învârtită, există exact aceeaşi şansă ca bila să se oprească pe
negru.
Eroarea temeiurilor nesatisfăcătoare - Eroarea de a presupune că dacă temeiurile

oferite pentru o concluzie sunt false, atunci concluzia trebuie să fie şi ea falsă. Aceasta
este o eroare formală. Doar din faptul că temeiurile pentru care cineva crede un anumit
lucru sunt temeiuri proaste, nu rezultă că ceea ce crede acea persoană este neadevărat.
Se pot deriva concluzii adevărate din premise false; este de asemenea posibil să le
derivăm din premise adevărate, dar prin intermediul unui raţionament incorect. Chiar
şi aşa, poate fi tentant să credem că argumentele incorecte sau premisele false nu
produc niciodată adevăr. De fapt, ele produc câteodată adevăr; doar că nu-l produc în
mod sigur. De exemplu, să considerăm următorul argument:
Toţi peştii depun ouă.
Ornitorincul este un peşte.
Deci ornitorincul face ouă.
Acesta este un argument valid cu două premise false şi o concluzie adevărată. Prima
premisă este falsă pentru că unii peşti dau naştere unor pui vii; a doua premisă pentru
80
că ornitorincul nu este cu siguranţă un peşte; concluzia, totuşi, este adevărată pentru că

ornitorincii fac ouă. Deci în unele cazuri poate decurge o concluzie adevărată, în ciuda
faptului că premisele sunt false, ceea ce înseamnă că nu se poate dovedi că o concluzie
este falsă doar demonstrând că ea a fost derivată din premise false. Ceea ce se poate
arăta prin această metodă este că o persoană care susţine o opinie pe baza unor premise
false sau a unei forme de raţionament nevalide nu şi-a întemeiat în mod adecvat opinia.
În această privinţă, situaţia este asemănătoare cu aceea în care cineva are o opinie
adevărată numai pe baza unei dovezi anecdotice, dovadă ce ar putea totuşi să fie
coroborată de cercetarea ştiinţifică. O cercetare ştiinţifică prost dirijată, care urmăreşte
să aprecieze cauzele comportamentului criminal, s-ar putea să ajungă la nişte concluzii
adevărate, în ciuda faptului că s-a bazat pe eşantioane nereprezentative şi pe teste
statistice necorespunzătoare. Cineva care nu ştie aproape nimic despre computere ar
putea identifica în mod corect că unitatea de disc este defectă, chiar dacă modul în care
a ajuns la această concluzie a conţinut tot felul de erori de raţionament. Raţionamentul
greşit nu garantează în nici un caz concluzii false. Deci, pentru a respinge o concluzie
nu este suficient doar să arătăm că ea a fost derivată prin mijloace nesigure; trebuie să
producem un argument suplimentar care să demonstreze că ea este falsă.
Explicaţii alternative - Explicaţii ignorate ale fenomenului în discuţie. În multe

situaţii este tentant să crezi că, datorită faptului că o explicaţie este consistentă cu
faptele cunoscute, trebuie prin urmare să fie şi explicaţia corectă. Este tentant în special
atunci când respectiva explicaţie este aceea pe care am fi dorit-o cel mai mult să fie
adevărată. Totuşi, aceasta înseamnă gândire deziderativă şi ignorarea posibilităţii unor
explicaţii alternative plauzibile pentru exact aceleaşi observaţii. Când, din existenţa unei
corelaţii tragem o concluzie despre o legătură cauzală, suntem în mod special înclinaţi
să neglijăm posibilitatea unor explicaţii alternative.
Reductio ad absurdum - Expresie folosită cu referire la două tipuri înrudite de

argumentare. Primul sens al expresiei este unul tehnic, în logică, prin care se dovedeşte
adevărul unui anumit enunţ pornind, pentru argumentaţie, de la supoziţia că este fals şi
arătând că această supoziţie duce la o contradicţie.
A doua tehnică cu numele reductio ad absurdum, mult mai comună şi mai utilă,
este aceea de a respinge un punct de vedere arătând că, dacă ar fi adevărat, ar conduce
la consecinţe absurde. De exemplu, dacă cineva ar pretinde că orice tratament
diferenţial pe motivul sexului este nedrept, ar putea arăta că aceasta ar duce la
concluzia că a avea vestiare separate pentru bărbaţi şi femei este nedrept, de vreme ce
nu este permis nici unei femei să intre în vestiarul bărbaţilor şi nici unui bărbat să intre
în cel al femeilor. Totuşi, intuitiv, aceasta este o opinie absurdă. Deci putem respinge cu
încredere pretenţia că orice tratament diferenţial pe motivul sexului este nedrept.
81
Concepte și cuvinte
Non sequitur - nu decurge cu necesitate. Un enunţ care nu decurge logic din
premisele care îl preced. Concluziile non sequitur sunt cel mai clar sesizate când sunt
absurde. De exemplu, din faptul că celor mai multe pisici le plac laptele şi că unele
pisici au coadă, n-am putea deriva concluzia că David Hume a fost cel mai mare filosof
britanic. Ar fi evident o concluzie non sequitur care se învecinează cu fantasticul,
indiferent dacă enunţul este sau nu adevărat. Concluziile non sequitur sunt des
anunţate de folosirea greşită a lui „deci” şi „prin urmare”, dar contextul unui enunţ
poate de asemenea sugera că este vorba de o concluzie derivată din cele spuse mai
înainte, chiar dacă nici un cuvânt nu indică asta.
Avocatul diavolului - Cineva care contrazice cu tărie un punct de vedere de

dragul argumentului, mai degrabă decât dezacordul real cu acel punct de vedere.
Avocatul diavolului testează în toate modurile posibile argumentul oponentului, în
ciuda faptului că deseori este în mare măsură solidar cu el. Aceasta este o tehnică utilă
pentru identificarea fisurilor argumentării şi pentru evitarea gândirii neglijente. Dacă
un argument poate rezista atacurilor susţinute ale unei persoane care-i examinează
minuţios punctele slabe, este posibil să fie un argument bun; dacă nu le poate rezista,
atunci trebuie „cârpit” (de preferat nu prin adăugarea de condiţii ad hoc nelegitime)
sau, în cel mai rău caz, înlăturat.
Cuvinte persuasive - Cuvinte ca „(în mod) sigur”, „evident” şi „clar”, al căror rol
principal este să-l convingă pe cititor sau ascultător de adevărul a ceea ce este asertat.
Sunt folosite pentru efecte retorice.
Consecvent - A doua parte a unei propoziţii de tipul „Dacă..., atunci…”. În
exemplul „Dacă petreci prea mult timp în faţa calculatorului, îţi vor obosi ochii”,
consecventul este „îţi vor obosi ochii”.
Contradicţie - Două enunţuri care nu pot fi împreună adevărate dacă că unul îl
neagă pe celălalt.
Deducţie - Raţionare validă de la premise la concluzii. Argumentele deductive
conservă adevărul, adică, dacă plecăm de la premise adevărate, concluzia trebuie să fie
adevărată. spre deosebire de inducţie, deducţia de la premise adevărate garantează
concluzii adevărate. De exemplu, următorul argument este deductiv:
Dacă cineva conduce după ce a băut, merită să fie amendat.
Tu conduci după ce ai băut.
Deci meriţi să fii amendat.
Definiţie persuasivă - Formă retorică prin care un cuvânt este definit într-un
anume mod emoţional sau printr-o eroare de tipul petitio principii. În mod caracteristic,
definiţia va fi atunci folosită pentru a ajunge la concluzia dorită în problema în discuţie.
De exemplu, cineva care defineşte „democraţia” ca „lege a mulţimii” este vinovat de
82
folosirea unei definiţii persuasive, căci conotaţiile cuvântului „mulţime” sunt negative
şi sunt, fără îndoială gândite să stârnească opoziţie faţă de democraţie; în cele mai multe
discuţii despre democraţie, acest gen de definiţie ar fi o eroare petitio principii în
legătură cu valoarea democraţiei.
Gândire deziderativă (wishfull thinking) - A crede că ceva trebuie să fie

adevărat pentru că ne-ar plăcea să fie aşa. Această formă de gândire este foarte comună
şi tentantă, pentru că ne permite să evităm adevărurile insuportabile. În formele
extreme, este o varietate de auto-amăgire; în formele mai blânde, un optimism mai
întemeiat.
Gândire în alb-negru - Încadrarea oricărui caz particular ca exemplu al uneia din

două poziţii extreme, când de fapt există o serie de puncte de vedere posibile, care pot fi
susţinute între extreme. Este un tip de falsă dihotomie. Gândirea în alb-negru apare
atunci când încercăm să încadrăm lumea în categorii foarte simple, preconcepute.
Inducţie - Metoda de raţionare care trece de la un număr de observaţii empirice

la o generalizare. Inducţia este de obicei pusă în opoziţie cu deducţia. Inducţia ne poate
oferi bune temeiuri pentru a ne încrede în concluzia pe care se bazează ea. Cantitatea
dovezilor necesare pentru a sprijini o generalizare variază totuşi de la caz la caz.
Ipocrizie - A susţine ceva, dar a face altceva. Ipocrizia este acuzaţia îndreptată
spre aceia car nu practică ceea ce propovăduiesc. Ceea ce este de condamnat în legătură
cu ipocrizia este, în parte, faptul că dezvăluie opiniile inconsistente ale ipocritului.
Punctele de vedere exprimate de ipocriţi sunt în contradicţie cu convingerile implicite
demonstrate de propriul lor comportament. Totuşi, ipocrizia nu dovedeşte în nici un
caz faptul că predica ipocritului este falsă. Acuzaţia de ipocrizie este o formă de
argument ad hominem şi poate fi irelevantă atunci când ceea ce ne interesează este
adevărul sau importanţa unui principiu, mai degrabă decât caracterul ipocritului.
Întrebări retorice - Întrebări puse doar pentru efectul lor, nu pentru a primi un
răspuns. Uneori, cel ce pune întrebarea asumă că există un singur răspuns posibil
pentru ea, caz în care întrebarea retorică funcţionează exact în acelaşi fel precum
cuvintele persuasive. În această formă, întrebările retorice sunt doar substitute pentru
enunţuri directe. „Cine s-ar putea îndoi că…?” şi „Ar vrea cineva să trăiască într-o lume
în care…?” sunt în cele mai multe cazuri echivalente cu „Nimeni nu s-ar putea îndoi
că…?” şi „Nimeni n-ar vrea să trăiască într-o lume în care…”.
Minciună prin omisiune - Reţinerea selectivă de informaţii, cu intenţia de a

înşela. Unii oameni se conving pe ei înşişi că a nu spune ceva incriminatoriu este mai
puţin culpabil decât minciuna propriu-zisă. În consecinţă, ei merg până în pânzele albe
83
în a evita să spună ceva ce nu este adevărat, în timp ce sunt destul de mulţumiţi să

mintă prin omisiune şi deci să-i inducă pe alţii în eroare.
Retorică (în sensul slab al termenului) - Arta persuasiunii. În loc de a oferi

temeiuri şi a prezenta argumente în sprijinul concluziilor, cei ce folosesc retorica
întrebuinţează o serie de tehnici precum aserţiunea emfatică, cuvintele persuasive şi
limbajul emoţional pentru a-l convinge pe ascultător sau cititor de adevărul a ceea ce ei
spun sau sugerează. De exemplu, o tehnică retorică favorizată în anunţurile de caritate
din ziare este introducerea unei false dihotomii
Și tu (tu quoque) - Expresie latină cu sensul „şi tu”. Un tip de argument al
complicităţii la vinovăţie, echivalent cu a spune „această critică nu este valabilă doar
pentru punctul meu de vedere, ci şi pentru al tău”.
84
VII. Metode euristice
Ființele umane se grăbesc să observe tipare acolo unde nu există și să le supraestimeze

persistența acolo unde ele există.75 Spre exemplu, performanța în trecut (a oamenilor,
afacerilor etc.) nu este o garanție pentru câștiguri viitoare.
Scepticismul
O abordare sceptică dar mai moderată întâlnim la Daniel Kahneman care sugerează „o
misterioasă limitare a minții noastre: excesiva noastră încredere în ceea ce credem că
știm și aparenta noastră incapacitate de a admite pe deplin propria ignoranță și
incertitudinea lumii în care trăim. Suntem predispuși să supraestimăm gradul în care
înțelegem lumea și să subestimăm rolul șansei în desfășurarea evenimentelor. Supra-
încrederea în noi este alimentată de iluzoria certitudine a privirii retrospective.”76
Metode euristice77
Câteva probleme
Daniel Kahneman consideră că euristica este principala cauză a unui număr însemnat
de biasuri cognitive,78 ea afectând până și pe oamenii de știință. Cea mai des invocată o
constituie euristica disponibilității (a judeca o situație în funcție de informațiile aflate la
îndemâna memoriei).
Metodele euristice simple și rapide, construite din perspectiva raționalității
limitate, ar putea da seama de o viziune asupra omului ce nu ține seama de evoluții
viitoare: extensia minții prin intermediul dispozitivelor este posibil sa împingă tot mai
departe limitele rațiunii, apropiind-o de modelul super-inteligenței gândit de Laplace.
Deși observațiile anterioare tind să ne poziționeze de partea celor care consideră
că principala „calitate” a metodelor euristice o constituie biasurile cognitive pe care ele
le determină, le vom acorda în continuare credit prezentându-le „sub beneficiul de
inventar”/printr-o raportare critică la ele. Astfel, considerăm că metodele euristice pot
75
Thomas Gilovich, RobertVallone, AmosTversky, The hot hand in basketball: On the misperception of random
sequences, Cognitive Psychology, Volume 17, Issue 3, July 1985, Pages 295-314.
76
77
Acest capitol este bazat pe lucrarea Gerd Gigerenzer, Peter M. Todd, Metode euristice simple pentru decizii
inteligente, Ed. Publica, București, 2009.
78
85
avea o eficiență cognitivă limitată la intervale bine stabilite, identificarea domeniului de

validitate putând fi făcută doar prin intermediul dovezilor științifice.
Viziuni ale raționalității
Demoni
Raționalitatea limitată
Raționalitatea Optimizarea Satisfacerea scopurilor Euristica simpă și rapidă

nelimitată constrânsă
Maximizarea Modelele
utilității așteptate bayesiene
Figură 1 Viziuni ale raționalității (Preluată după G. Gigerenzer, P. M. Todd - Metode

euristice simple pentru decizii inteligente, p. 23)
Viziunile „demonice”
După cum vom vedea, această formă de abordare a gândirii prezintă idealuri la care
raționalitatea umană ar trebui să aspire. Însă, aceste aspirații generează un context
inadecvat raționalității umane, făcând-o să pară eronată, irațională.79 Sunt suficiente
motive pentru a înlocui viziunile demonice asupra raționalității cu principiul
raționalității limitate.
Raționalitatea nelimitată
Lapace recurge la modelul inteligenței omnisciente (Dumnezeu omniscient) ca punct de
referință al posibilității de cunoaștere. Aceasta este viziunea raționalității nelimitate.
Prin contrast, John Locke opune Dumnezeului omniscient cunoașterea oamenilor de
rând, care trăiesc în „amurgul probabilității”.
Susținătorii rațiunii nelimitate recunosc că modelele lor presupun abilități
mentale lipsite de realism, dar se apără considerând că oamenii se comportă ca și cum
ar fi înzestrați cu raționalitate nelimitată.
Raționalitatea nelimitată nu descrie modul real, concret, în care gândesc oamenii.
79
Gerd Gigerenzer, Peter M. Todd, Metode euristice simple pentru decizii inteligente, Ed. Publica, București, 2009,
p. 30.
86
Optimizarea sub influența constrângerilor

Constrângerea majoră o reprezintă riscul generat de incertitudine: în condițiile în care
deducțiile noastre sunt bazate pe incertitudine (structurală), gândirea presupune
asumarea unui risc. Suplimentar, informația este foarte rar dată (mai ales în spațiul
lumii), trebuind să fie mai degrabă căutată. Căutarea informației este limitată (spre
deosebire de modelele raționalității nelimitate care privesc această informație ca fiind
nelimitată), persoanele implicate în procese decizionale având timp și resurse limitate.
Existența acestor limite impune existența unor reguli de oprire a căutărilor, acestea
optimizând căutarea din punctul de vedere al timpului și resurselor folosite.
Teza de bază a optimizării sub influența constrângerilor: mintea trebuie să
calculeze costurile și beneficiile căutării fiecărei componente informaționale și să
înceteze căutarea în momentul în care costurile depășesc beneficiile.
Însă, stabilirea timpului optim de oprire presupune identificarea consecințelor
continuării informării, respectiv a costurilor continuării cercetării (cum ar fi costul de
oportunitate). Procesele necesare stabilirii momentului optim conduc de fapt la un
regres continuu în căutarea informației, acesta depășind în mod evident limitările
minții umane.
Raționalitatea ecologica80
Raționalitatea ecologică este similară încercării de adaptare a softului la hard, dublată
de adaptarea la context.
Capacitatea de a se descurca in medii reale este principala dimensiune
investigata de raționamentul ecologic.
Ratarea dependenței instrumentelor cognitive de mediu ar putea da seama într-o
mai mare măsură de erorile întâlnite decât priza deficitară asupra regulilor logice sau
ale statisticii, spre exemplu.
Raționalitatea ecologică pare să-și găsească o fundamentare în ideea: ontologiilor
regionale le corespund epistemologii specifice (Husserl).
Înaintea rostului utilitar/ustensilic al cogniției este situat rolul ei evolutiv.
Cunoașterea evolutivă ar putea fi un termen mai adecvat decât raționalitatea evolutivă.
Exemplu de formulă a raționalității ecologice: Mai bine confunzi o stâncă cu un urs
decât un urs cu o stâncă!81
Raționalitatea ecologică:
- Presupune euristica simplă și rapidă
- Survine după revoluția probabilistă, ca o nouă revoluție
- Esența calcului probabilistic: reducerea incertitudinii
- Reducerea incertitudinii implică o schimbare radicala de paradigmă în
privința raportării omului la cunoaștere (o modestie cognitivă).
80
Considerăm că termenul raționalitate ecologică este nesatisfăcător, el fiind acceptat, deocamdată, doar sub
beneficiul de inventar.
81
Nassim Nicholas Taleb, Lebăda neagră. Impactul foarte puțin probabilului, Editura Curtea Veche, București,
2010.
87
Raționalitatea ecologică constituie una din abordările gândirii critice, bazată pe

acceptarea limitelor raționalității și orientarea în funcție de ele. Ea presupune
acceptarea umanului așa cum este (cu limitele raționalității sale) deoarece modelul
raționalității nelimitate este imposibil (cel puțin la acest moment; iau în considerare
posibilitatea ca evoluția tehnologiei să schimbe situația). Cu alte cuvinte, gândirea
critică implică și reflecția asupra propriilor limite obiective și orientarea
comportamentelor în funcție de ele. Adecvarea comportamentului la specificul fiecărui
domeniu al realității este recomandarea esențială, ea presupunând, spre exemplu,
renunțarea la „modelul intelectualului universal”: persoana citită care meditează în
orice moment al vieții/domeniu al realității, ratând mediile în care deciziile necesita
apelarea la euristicile simple și rapide, interesele de grup sau comunitare necesită
comportamente aparent ilogice etc.). Propunem astfel renunțarea la raportarea implicită
la un model de raționalitate permanentă, pe care-l constituie intelectualul, fără a-l
înlocui însă cu un alt standard de referință, ci cu o forma de eliberare pentru aflarea
noilor repere ale umanului.
Dacă o credință nu are consecințe negative (sau ele sunt nesemnificative),
modificarea ei nu trebuie făcută cu orice preț. Cu alte cuvinte, dacă schimbarea unei
credințe presupune costuri mai mari decât cele generate de consecințele păstrării ei
atunci nonintervenția este rațională.
88
VIII. Cum ne formăm credințele greșite. Sursele

convingerilor eronate82
Introducere
„Gândurile și sentimentele noastre, acțiunile și reacțiile noastre, răspund nu la
modalitatea în care este lumea de fapt – deoarece nu cunoaștem realitatea în mod direct
–, ci la modalitatea în care credem că este lumea.”83
Credințele noastre ne ghidează, ne motivează și definesc modalitatea în care
lumea este pentru noi. Nimic nu demonstrează mai bine capacitatea lor de a ne controla
decât dispoziția de a muri pentru ele. Dar ce înseamnă de fapt a crede?84 Incapacitatea
noastră de a identifica influența pe care o exercită situația sau contextul este atât de
mare încât i-a determinat pe psihologi să vorbească de eroarea fundamentală de atribuire:
atribuim comportamentului sau personalității oamenilor merite pentru ceea ce depinde
de fapt de circumstanțe.85
Mașinăria credinței
În timp ce unele credințe sunt bazate pe analiza logică a informațiilor disponibile,
multele se ivesc fără a le conștientiza sau a lua în considerare dovezile/evidența. Ele de
dezvoltă, adesea în mod spontan și involuntar, prin intermediul combinării unui număr
de procese mentale, multe dintre ele nefiind conștientizate. Nu există nimic diferit în
mod fundamental între natura credințelor raționale și cele pe care le considerăm
iraționale.86
De unde provin credințele noastre? Ele sunt generate și menținute printr-un
proces complex și adesea automat care se desfășoară în creierul nostru, numit de James
Alcock mașinăria credinței.87 Ea funcționează în fundal, preluând informația din lumea
exterioară, analizându-i sursa, verificându-i compatibilitatea cu credințele deja
existente, câteodată analizând-o logic, și apoi generând fără efort noi credințe și
menținând sau modificându-le pe cele vechi. Cel mai adesea acest proces se desfășoară
fără să fim conștienți de el.88
Pentru ce învățăm (căutăm informația):
82
Această secțiune are la bază lucrarea lui James E. Alcock, Belief: What It Means to Believe and Why Our
Convictions Are So Compelling. Amherst, New York: Prometheus Books, 2018.
83
James E. Alcock, Belief: What It Means to Believe and Why Our Convictions Are So Compelling. Amherst, New
York: Prometheus Books, 2018, p. 13.
84
Ibidem, p. 41.
85
Ibidem, pp. 33-34.
86
Ibidem, p. 43
87
Ibidem, p. 44
88
Ibidem, p. 45
89
- pentru a descoperi sensul existenței/sens în viață

- pentru a identifica sensul identității
- pentru a ne sprijini și apăra credințele.
A vedea înseamnă a crede. Erorile derivate din percepție

Modalitatea în care percepem obiectele și evenimentele influențează în mod
fundamental credințele noastre despre lume.
Cum putem fi siguri că este o pictură ceea ce vedem, că este zgomotul traficului
ceea ce auzim, sau că este o carte ceea ce simțim între degetele noastre? Aceste lucruri
ne apar așa cum le percepem deoarece sistemul nostru perceptual este atât de
automatizat încât ni se pare că modalitatea în care noi vedem, auzim și simțim este
exact modul în care este lumea de fapt. Însă acest lucru este deseori greșit: există
momente în care percepem lucrurile în mod diferite față de cum sunt ele, există alte
momente în care ratăm perceperea unor lucruri care sunt chiar în fața noastră și există
momente în care percepem lucruri care nu există de fapt în fața noastră. Percepția este o
parte vitală a mașinăriei credinței; ea este sursa noilor informații și exercită o influență
puternică asupra credințelor noastre. Ceea ce percepem ne influențează credințele și, în
mod egal, credințele noastre pot influența ceea ce vedem.89
Percepția este o construcție

„Vedem” o construcție ce corespunde unei picturi de pe perete, nu pictura în sine, chiar
dacă cele două nu sunt identice. O gamă largă de factor fizici și psihici influențează
construcția imaginii „picturii”, în unele cazuri semnificația putând fi diferită în mod
consistent față de realitate. Spre exemplu, vedem culori, chiar dacă de fapt culorile nu
există în mod real în afara creierului nostru. Culorile sunt experiența subiectivă ce
rezultă din conversia pe care creierul o face pentru anumite lungi de undă ale luminii în
nuanțe particulare, deoarece nimic nu este de fapt galben sau verde în lumea
exterioară.90 Experiența sunetului este de asemenea un fenomen subiectiv care există
doar în mintea noastră. George Berkeley a formulat celebra întrebare: există un sunet
atunci când un copac cade într-o pădure și nu este nimeni care să-l audă? Ondulațiile
atmosferei vor fi create dar în absența unui mecanism mintal care să le transforme în
experiența sunetului totul este liniște.
Creierul nostru nu construiește în mod identic, diferențele genetice putând da
seama de unele variații în preferințele persoanelor. Preluând curentul informațiilor
senzoriale creierul nostru construiește o imagine a unei lumi ordonate și stabile,
împreună cu locul nostru în ea.91
89
Ibidem, p. 51.
90
Ibidem, p. 52
91
Ibidem, p. 53
90
Cum reușește creierul nostru să creeze diferitele experiențe subiective asociate cu

intrările senzoriale? El se naște deja echipat pentru sarcina învățării despre lume. Se
naște curios și motivat să exploreze, și asta determină numeroase oportunități de-a
învăța.92
Aproape totul despre percepție trebuie să fie învățat; doar unele procese
perceptuale sunt prezente la naștere. Ne naștem cu constanța formei, care înseamnă că
percepem obiectele ca menținându-și forma chiar și când imaginea lor pe retină este
modificată pe măsură ce ne mișcăm în jurul lor în timp ce le privim. De asemenea, ne
naștem cu constanța modificării formei în funcție de distanță: creierul nostru ia automat în
considerare distanța atunci când analizează mărimea unui obiect. Unele cercetări indică
faptul că noii născuți au o predispoziție în a recunoaște fețele umane.
Cum ajunge copilul să vadă lumea ca fiind exterioară creierului? În discuție este
înțelegerea faptului că, deși percepția lumii se petrece în creier, tot ceea ce vedem pare
să fie în mod sigur „în afară”, nu în capul nostru. Această percepere a exteriorității se
dezvoltă în creierul copilului pe baza experienței, construind în mod treptat un model
al lumii externe. Odată cu perceperea diferitelor obiecte ca fiind „acolo, afară”, copilul
începe să construiește o hartă a lumii externe. Pe măsură ce modelul se dezvoltă el
ajunge să domine experiența perceptuală a copilului, imaginile din creier devenind
modelul lumii exterioare.93
Perceperea este organizare

Copiii mari și adulții văd lumea ca o colecție de obiecte separate, mai mult sau mai
puțin ordonate. Noi ajungem să știm care este relația dintre obiecte. Noii născuți nu au
o astfel de cunoaștere; ei nu au conceptele esențiale care organizează lumea. Ei trebuie
să învețe unde se termină corpul lor și începe pătuțul în care stau. Ei nu înțeleg că
obiectele continuă să existe în momentele când nu mai pot fi văzute: pentru ei obiectele
care nu le văd nu există. Cu timpul învață să trateze obiectele ca entități stabile, care
continuă să existe chiar și atunci când nu sunt văzute. Abia în jurul vârstei de 10 luni
încep să înțeleagă că un obiect solid nu poate trece printr-un alt obiect solid. Ei învață
un întreg sistem de organizare94 (care este lumea așa cum ni se prezintă).
Abilitățile de-a organiza informația în categorii se ivește aproape de împlinirea
vârstei de doi ani, copiii învățând să distingă o clasă de obiecte de alta. În mod treptat
se formează un întreg set de categorii (scheme de organizare a informației), copilul
învățând că ceea ce este aplicabil unui obiect dintr-o categorie este aplicabil tuturor
obiectelor din acea categorie. Pe măsură ce-și construiește o colecție largă de scheme de
organizare, întâlnește din ce în ce mai puțin obiecte complet noi în viața de zi cu zi,
deoarece ceea ce a învățat despre un câine este aplicabil în bună măsură tuturor
92
Ibidem, p. 55
93
Ibidem, p. 56.
94
Ibidem, p. 57.
91
câinilor, și așa mai departe. Odată cu trecerea timpului copilul învață să facă distincții
(să identifice diferențe) în fiecare dintre categorii, așa luând naștere subcategoriile.
Capacitatea de a organiza informațiile în categorii este vitală pentru existența
cotidiană și pentru supraviețuire. Dacă nu ne-am putea baza pe scheme noastre de
organizare a informației atunci ar trebui să învățăm ceva nou în fiecare dintre situații, în
loc să utilizăm cunoașterea acumulată în situații asemănătoare anterioare. Noi
considerăm această abilitate drept una firească și în ceea mai mare a timpului nu avem
probleme în a potrivi ceea ce întâlnim cu schemele adecvate, care ne ajută să dăm sens.
Când întâlnim o ușă, indiferent în care parte a lumii se află ea, știm cum s-o deschidem
și avem câteva anticipări privind ceea ce s-ar găsi dincolo de ea.
Persoanele care trăiesc în același mediu dezvoltă scheme asemănătoare de
organizare a informaților. În același timp, fiecare dintre noi dezvoltă și și scheme
particulare, specifice propriei experiențe.
Schemele de organizare a informației devin atât de mult o parte a organizării
perceptuale automate încât cineva nu are nevoie să perceapă toate obiectele pentru a le
clasifica în mod corect. Copiii devin în mod treptat capabili să treacă dincolo de
informația prezentată, completând golurile. Ei învață să reacționeze în baza unor
informații parțiale, umplând golurile pe baza schemelor relevante.
Împărțirea persoanelor în diferite categorii/scheme conduce în mod gradual la
distincția dintre interiorul grupului (oamenii noștri) și cei din exteriorul grupului (alți
oameni). Prin intermediul experienței (în mare măsură limitată la propriul grup) copiii
învață să recunoască că persoanele din grupul lor variază în diferite moduri una de alta,
în timp ce schema pentru cei din alt grup este mult mai omogenă. 95 În felul acesta iau
naștere stereotipurile: pre-judecarea unei persoane pe baza trăsăturilor grupului din
care ea face parte.
De la general la particular și de la particular la general

Cel mai adesea procesăm informațiile „de sus în jos”/de la general la particular:
asumăm o perspectivă generală și încercăm să completăm detaliile. Un exemplu îl
constituie modalitatea în care completăm un puzzle pe baza imaginii de pe
cutie/indicație. Dacă am pierdut însă imaginea model și nu știm care este perspectiva
de ansamblu atunci procesăm informațiile de jos în sus/ de la particular la general.96
În unele cazuri informațiile pe care le avem de la lumea exterioară sunt atât de vagi
încât ele pot fi asociate într-un număr de scheme/categorii diferite.
Orientarea noastră către identificarea schemelor de organizare a informațiilor
este atât de puternică încât uneori tindem să le identificăm acolo unde ele nu există.
Paraidolia reprezintă perceperea sensului unei imagini vizuale construită pe baza unor
stimuli ambiguii, care în realitate nu au nici un sens. Ex.: a vedea chipuri în nori.97
95
Ibidem, p. 59.
96
Ibidem, p. 60.
97
Ibidem, p. 61
92
Paraidolia survine cel mai adesea fără efort conștient. Odată percepută o imagine este
mai greu de renunțat la ea.
Cititul reprezintă un proces „de sus în jos” în cea mai mare parte. Capacitatea
noastră de a recunoaște cuvinte chiar și atunci când lipsesc unele litere este un exemplu.
Cel mai adesea procesele „de sus în jos” sunt bazate pe informații parțiale, noi
completând elementele lipsă din schema generală. Informațiile parțiale joacă rolul de
amorsare a percepției/schemei. Dacă însă informațiile parțiale ne orientează greșit
atunci noi alegem schema greșită.98
Efectul de amorsarea este atât de puternic încât așteptarea unui rezultat îi determină
uneori pe oamenii de știință să vadă lucruri care de fapt nu sunt acolo.
Percepția este selectivă

Percepția este un proces complex și dinamic bazat pe colectarea în mod constant a unor
mostre de informații din lumea exterioară. Ea se concentrează asupra unora dintre
informații în timp ce le ignoră pe altele, compară datele cu ceea ce este depozitat în
memorie, ia în considerare așteptările noastre privitoare la situația în care ne aflăm,
după care, dintr-o dată, construiește imagini cu semnificație, sunete și sentimente cu
sens, care apar în conștiința noastră (de care devenim conștienți). Suntem continuu
inundați cu atât de multă informație – vizuală, auditivă, olfactivă, gustativă – încât nu o
putem monitoriza în mod conștient dintr-o dată. Creierul nostru filtrează în mod
automat acest flux de informații, permițând să „intre în conștiință” doar la (să devenim
conștienți doar de) ceea ce este relevant pentru fiecare moment.
Sistemul atențional (atenția noastră) este foarte sensibil la schimbările care se
petrec în mediul nostru. Ratăm o mare cantitate de informații în viața noastră cotidiană
deși suntem foarte rar conștienți de asta. Psihologii au construit câteva exemple în care
au demonstrat existența orbirii la schimbare.99 Orbirea la schimbare se petrece atunci
când o schimbare semnificativă în câmpul nostru vizual coincide cu un gen de
perturbare.
Influența emoțiilor asupra percepției

Emoțiile puternice pot influența modalitatea în care este interpretată o experiență.
Aceste efect îl au atât emoțiile conștientizate cât și cele neconștientizate (în curs de
conștientizare). Influența este vizibilă deseori în comportamentele noastre.
Percepțiile neconștientizate
Creierul nostru efectuează o monitorizare neconștientizată a unora dintre informațiile
externe, existența acestor procese de prelucrare a informațiilor devenind vizibilă în
98
Ibidem, p. 63
99
Ibidem, p. 64
93
momentul ivirii unei schimbări semnificative în mediu. Schimbările care antrenează

amenințări sunt cele mai vizibile, ivirea lor și reacțiile noastre comportamentale
demonstrând existența acestei monitorizări neconștiente a mediului.
În unele cazuri putem observa existența stimulilor dar să le ratăm efectele
(influența reclamelor fiind un bun exemplu).100 Această idee nu constituie un argument
în favoarea teoriei stimulilor subliminali, pentru care nu există dovezi științifice.
Testul realității
În unele circumstanțe creierul nu poate distinge între percepțiile externe și cele interne,
halucinațiile și visele constituind astfel de exemple.
Copiii efectuează greu distincții între fantezie și realitate (Moș Crăciun
constituind un bun exemplu). Ei trebuie să învețe modalitatea în care trebuie să testeze
realitatea, să distingă percepțiile bazate pe informații din lumea exterioară de
„percepțiile” generate în creier. În jurul vârstei de trei ani pot face diferența dintre un
obiect și gândul despre acel obiect. Noi educăm copiii pentru a face testul realității. În
mod gradual testarea realității devine automată, bazată în parte pe instrucțiuni, în parte
pe experiența directă, în parte pe analiză logică.101
Câteva concluzii
Percepția este un proces de construcție, uneori aceste construcții fiind reprezentări
distorsionate ale realității. Cu timpul ajungem chiar să „vedem”, „auzim”, „gustăm”
etc. lucruri care nu sunt aici iar alte ori ratăm în mod complet să observăm lucruri care
sunt.
Avem o extraordinară abilitate de a detecta modele în informația senzorială,
fiind cei mai buni detectori de paternuri în existență. Faptul că nu toate paternurile pe
care le detectăm corespund cu adevărat realității nu reflectă o slăbiciune a sistemului
nostru perceptual, ci mai curând o consecință inevitabilă a abilității noastre de a
răspunde la informațiile parțiale și de a umple golurile în mod automat, prin
intermediul utilizării schemelor.
În consecință, trebuie să fim precauți atunci când ne bazăm credințele în
întregime pe ceea ce ne spun simțurile. A vedea nu conduce întotdeauna la a crede, acest
lucru întâmplându-se în special în situații stranii sau când suntem tulburați de emoții.
Nu vedem lucrurile așa cum sunt; le vedem așa cum suntem noi (Talmud).
Percepțiile noastre oferă informații credințelor noastre. În același timp, credințele
noastre ne orientează percepțiile, uneori ajungând să percepem ceea ce ne așteptăm să
percepem mai curând decât ceea ce este cu adevărat în fața noastră.
100
Ibidem, p. 66.
101
Ibidem, p. 73
94
Memoria
Memoria noastră constituie unul dintre fundamentele credințelor noastre. În măsura în
care memoria poate fi inadecvate credințele noastre îi împărtășesc soarta.
Tipurile de memorie:
• Memoria semantică. Este memoria cunoașterii generale (care ne ajută să
dăm sens la ceea ce întâlnim/experimentăm): cuvinte, concepte, fapte
independente de experiența noastră personală.
• Memoria episodică. Este legată de posibilitatea data de creierul nostru de a
ne întoarce în timp pentru a retrăi eveniment anterioare, ea implicând
istoria particulară a experienței personale.
• Memoria autobiografică. Implică atât reamintirea unor evenimente
anterioare cât și faptul că noi (eu/tu) suntem cei care le-am trăit. Memoria
autobiografică utilizează informații despre sine atât din memoria episodică
cât și din cea semantică.
Recurgerea la memoria semantică în generarea amintirilor specifice memoriei
autobiografice este o importantă sursă a amintirilor construite.
1. Amintirile construite joacă un rol important în generarea credințelor

greșite.
Un exemplu de amintire construită este cel în care ne amintim văzând lucrurile un pic
din spatele locului în care eram și o idee mai sus.
Stanley Milgram: Fotografiile de familie tind să genereze o poveste a vieții
noastre, influențată foarte mult de faptul că ele tind să fie făcute mai ales la evenimente
fericite. Decupajele făcute de fotografii din realitate constituie adesea extrageri din
context.102
2. Contaminarea amintirilor influențează de asemenea credințele noastre.

Exemple de cauze care pot determina corupția/contaminarea/modificarea amintirilor:
• Amorsarea (priming efect). Efectul este similar cu cel pe care amorsarea îl are
asupra percepției. Efectul de dezinformare se poate produce în multiple
forme, chiar și prin simpla solicitare de reamintire a unui fapt, în funcție de
modalitatea în care este făcută această solicitare. Elizabeth Loftus a realizat
un experiment. A selectat un grup de cercetare și le-a prezentat
participanților o înregistrare video cu un accidenta auto în care se
tamponau două autoturisme și a împărțit participanții în două. A împărțit
grupul în două loturi: unuia i-a solicitat să estimeze viteza mașinilor „în
momentul în care s-au lovit una pe alta” iar celui de-a l doilea „în
momentul în care s-au zdrobit una de alta”. După o săptămână i-a întrebat
din nou. Rezultatul: cei pentru care s-a folosit cuvântul zdrobit au declarat
102
Milgram, S. The image-freezing machine. Society 14, 7–12 (1976). https://doi.org/10.1007/BF02694642
95
că cele două autoturisme aveau o viteză semnificativ mai mare decât grupul
pentru care s-a utilizat termenul lovit.
• Falsificarea retroactivă. Când un eveniment este reamintit în mod succesiv
de un număr de ori detaliile tind să devină mult mai adecvate la
modalitatea în care persoana interpretează evenimentul. De asemenea,
putem ajunge să ne adecvăm povestirea unei amintiri la cunoașterea și
opiniile ascultătorilor.
• Efectul de dezinformare. Depinde într-o măsură semnificativă de nivelul
sugestibilității personale. Efectul de dezinformare intervine atunci când o
informație care ne induce în eroare este obținută după o experiență, ea
conducând la alterarea memoriei despre acea experiență.
• Intervenția imaginației (contaminarea generată de imaginație). Cercetările
au demonstrat că ceva imaginat în contextul unei anumite amintiri este
uneori reamintit ca fiind ceva ce s-a întâmplat de fapt. Amintirea
reactivează toate reacțiile emoționale și fizice caracteristice amintirii unei
experiențe reale.
• Eroarea de identificare a sursei informației. Credibilitatea informației
depinde de cine considerăm că este sursa ei. Dacă identificăm în mod greșit
că fiind o persoană pe care o considerăm mincinoasă atunci nu vom
considera informația că fiind de încredere.
• Emoțiile puternice influențează memoria evenimentelor secundar, acestea
tinzând să fie uitate sau amintirea lor sa fie distorsionată.
• Încrederea în amintirile noastre sau în ale altora. Încrederea într-o amintire
este un rău predictor al acurateții ei.
Memoriile pot fi implantate. A se vedea experimentul desfășurat de Elizabeth Loftus -

amintirea "băiatul pierdut în mall".
Falsa recuperare a memoriilor. Fenomenul falselor amintiri privind victimele abuzului
sexual în copilărie.
Memoriile se modifică în timp, în funcție de informațiile ulterioare și de alte
aspecte. Studiile privind amintirea unor evenimente publice (ex. 11 septembrie 2001) au
demonstrat semnificative reformatări ale memoriei. Numeroase studii arată că
informațiile privitoare la un eveniment sunt actualizat în mod consecutiv ca răspuns la
informațiile din presă sau la cele oferite de alte persoane, astfel încât cu timpul
amintirile personale corespund din ce în ce mai puțin la ceea ce persoana ar fi descris
imediat după petrecerea evenimentului.
Interesul derivat din păstrarea imaginii de sine poate determina modificarea
amintirilor. Amintirile noastre deseori se modifică pentru a reduce nepotrivirea cu
modul în care dorim să ne vedem pe noi înșine. Cu timpul un act de lașitate se poate
transforma în amintirea unei precauții sau a unui comportament discret iar un
96
comportament lipsit de onestitate într-o eroare. În felul acesta stima de sine este
menținută.
Memoria colectivă poate suferi și ea astfel de distorsiuni derivate din interes.
Când istoricii adună mărturii ale unor evenimente trecute importante, ceea ce-și
amintesc oamenii în mod colectiv este adesea o variație a faptelor care au fost
distorsionate astfel încât să facă oamenii să se simtă mai bine, să le crească stima
colectivă de sine și să sprijine sensul identității colective.
Credem ceea ce simțim și învățăm

Fiecare dintre noi învățăm în mod constant din experiență și prin intermediul
observației, acestea fiind două surse importante ale credințelor noastre.
Un rol important în învățare îl joacă al doua categorie din cele două categorii de indicii,
vizibili sub forma unor stimuli:
- Necondiționați – ex. salivarea la vederea mâncării;
- Condiționați – exemplul experimentului Pavlov.
Condiționarea clasică este condiționată de existența a două condiții103:
a) Similaritatea. Învățăm din situații similare, generalizând la alte situații similare.
(Presupunând că este posibilă) Învățarea ar avea o valoare limitată dacă ceea ce
învățăm dintr-o situație particulară ar fi aplicabil doar la acea situație. Un efect
secundar al generalizării în reprezintă extinderea ei inadecvată.
b) Contiguitatea temporală. Învățarea este bazată pe faptul că stimuli asemănători
survin împreună în timp, această modalitate de prezentare determinând
asocierea dintre cele două evenimente, făcută de creier. Lipsa contiguității
temporale face învățarea dificilă.
Importantă este și valoarea informativă a asocierii, având în vedere că, asemenea
altor vietăți, utilizăm informația disponibilă pentru a răspunde în mod adaptativ la
mediu. Din perspectiva valorii informative trebuie reținute două categorii de succesiuni
ale stimulilor:
- Succesiuni accidentale, care nu spun nimic despre trăsături ale mediului.
În mod normal ele nu determină creierul să facă asocieri.
- Asocieri fără valoare informativă, aceasta fiind deja furnizată de
succesiuni precedente. Redundanța predictorilor poate deveni irelevantă
în privința comportamentului.104
„…organismul trebuie să fie văzut mai bine ca un căutător de informații ce utilizează
relațiile logice și perceptuale dintre evenimente, împreună cu prejudecățile sale, pentru
a-și forma o reprezentare sofisticată a lumii”.105
103
104
Ibidem, p. 101
105
Robert Rescorla, Pavlovian conditioning: It's not what you think it is, American Psychologist, Vol 43(3), Mar
1988, 151-160.
97
Reacțiile noastre emoționale pot fi și ele condiționate, activarea condiționată a

unor reacții emoționale intervenind într-o mulțime de situații.
Suntem formatați de evoluție să asociem evenimente care survin împreună în
timp, această caracteristică stând la baza multor credințe pe care le avem despre lume.
Jocurile copiilor sunt și ele sinergice cu această dezvoltare, furnizând prilejurile pentru
o astfel de învățare. Creșterea este însoțită de o dezvoltare continuă a capacității de a
recunoaște modele complexe în volumul continuu de informații ce survine odată cu
experiența lumii, de a percepe relații între obiecte, persoane, evenimente. Acest tip de
asocieri determină credințe de tipul „cine pe cine cauzează”. Regularitățile devin reguli
de forma: dacă scapi un obiect le va cădea; dacă bați din palme se va auzi un zgomot.
Aceste credințe devin atât de bine așezate încât violarea regulilor asociate lor este
surprinzătoare și chiar derutantă.106
În viața adultă continuăm să dezvoltăm credințe bazate pe condiționarea clasică
ce utilizează contiguitatea temporală și similaritatea. Nu trebuie să subestimăm
importanța contiguității temporale și a similarității în formarea credințelor noastre.
Reacțiile emoționale condiționate, pozitive sau negative, intervin și ele în dezvoltarea
credințelor noastre.107
Deși putem să dezvățăm ceea ce a fost generat de condiționarea clasică, trebuie
să reținem însă că dezvățul este asimetric față de învățare: necesită foarte mult efort și
timp să anulezi ceva asimilat prin intermediul învățării condiționate. Spre exemplu, în
cazul fobiilor procesul de dezvățare se numește desensibilizare sistematică. Este nevoie de
mai mult timp pentru a dezvăța ceva decât pentru a învăța acel ceva prin intermediul
învățării condiționate. Această dificultate are un importat rol de adaptare.108
Reacțiile compensatorii în învățarea condiționată
Aceste reacții sunt cele mai evidente în cazul consumului de droguri: ingestia repetată a
unor droguri stimulează sistemul endocrin să secrete substanțe care contracarează într-
o anumită măsură principalele efecte ale drogurilor, aceasta fiind un răspuns
compensatoriu din partea organismului. Răspunsul compensatoriu este principala
explicație a necesității creșterii dozei de drog pentru a menține nivelul inițial al
reacțiilor. Creșterea dozei drogului este o reacție la toleranța la drog generată de
răspunsul compensatoriu.109
Una dintre problemele răspunsului compensatoriu este generată de dependența
sa de stimulii ambientali adiționali, asociați consumului drogului (ex. canapeaua din
106
107
Ibidem, p. 102
108
Ibidem, p. 104
109
Ibidem, p. 106
98
propria casă, prieteni etc.). Acești stimuli joacă rolul de indici informaționali. Când
drogul este utilizat în mod continuu în același mediu, stimulii adiționali devin stimuli
condiționali ai răspunsului compensatoriu. Cu alte cuvinte, răspunsul compensatoriu se
ivește și la simpla apariția a acestor stimuli adiționali. Dacă dependentul de acel drog îl
consumă într-un alt mediu decât cel obișnuit atunci este nevoie de o reducere a dozei,
corespunzătoare scăderii răspunsului compensatoriu din partea organismului. În
situația în care utilizează doza obișnuită aceasta îl poate ucide, deoarece, în absența
răspunsului compensatoriu, doza tradițională devine supra-doză110.
Astfel de exemple indică situațiile în care corpul nostru învață fără ca noi să fim
conștienți de asta, generându-ne credințe care ne fac vulnerabili în fața diferitelor
procese ce generează adiții, pe care noi credem în mod greșit că le putem controla.111
Credințele de influențează emoțiile și emoțiile ne influențează credințele.
110
Ibidem, p. 107
111
Ibidem, p. 108.
99
IX Pseudoștiința
Ce este pseudoștiința? Vom începe cu înțelegerea conceptului, recurgând la
tradiționalul demers etimologic (ce privește nașterea și evoluția cuvintelor). Putem
observa că pseudo-știința este compusă din două cuvinte: pseudo și știință. Presupunând
că avem o înțelegere generală a ceea ce este știința112 este utilă să reținem că prefixul
pseudo înseamnă aparent sau fals. Rezultatul final îl constituie înțelegerea pseudoștiinței
ca aflându-se în zona aparenței științei, fără a reuși să fie știință.
O altă direcție de abordare utilă pentru înțelegerea pseudo-științei o constituie
raportul acesteia cu știința. În acest sens poate fi relevantă următoarea organizare a
intervalelor posibilităților cognitive:
- Zona științei
○ Cunoașterea științifică
○ Cunoașterea limitelor științei
○ Iluzia cunoașterii științifice
- Zona despre care Știința nu poate spune nimic (deoarece aceasta are la bază
ipoteze neverificabile)
- Zona pseudo-științei.
Multe dintre problemele ce țin de zona pseudoștiinței sunt cauzate de confuzia
dintre domeniile în care lumea s-ar putea adecvat dorințelor noastre și cele în care
realitatea își vede nestingherită de propriul mod de-a fi.
Există și o justificare parțială a acestei ambiguități: posibilitățile de schimbare a
mediului, limitate inițial la domeniul eticii și - treptat - la locuire, s-au dilatat continuu
odată cu avansul tehnologiei. Însă, amploarea dorințelor de-a schimba realitatea tinde
să rămână tot mai în urmă capacităților efective pe măsură ce tehnologia își arată
puterile. Făcând din trecut principalul mediu al predicțiilor, așteptările noastre sunt
direct proporționale cu schimbările pe care le zărim în istorie (și, mai nou, în preistorie),
ratând mulțimea alternativelor care ne contrazic așteptările optimiste, ivite odată cu
sporul de complexitate pe care-l adăugăm realității.
Pseudo-știința constă în afirmații, credințe sau practici despre care se afirmă că
sunt științifice și factuale, dar care în realitate sunt incompatibile cu metoda
științifică.113
112
Aceasta putând fi dezvoltată la nivel academic pe două căi: (1) cu ajutorul ansamblului disciplinelor de
specialitate, majoritatea fiind (sau trebuind să fie) așezate pe un cadru științific, locul central ocupându-l
metodologia cercetării științifice; (2) prin intermediul unor discipline speciale cum sunt Epistemologia, Filosofia
Științei.
113
Secțiunea este schițată după o sinteză din Alex Doppelgänger, Pământul este plat. Cum să ne ferim de capcanele
pseudo-științei, Editura Humanitas, București, 2019, pp. 60-64.
100
Cauze și efecte care contribuie la succesul pseudo-științei

Apophenia – tendința de a găsi conexiuni, înțelesuri sau tipare în șiruri aleatorii de
informații. Este derivată dintr-o orientare cognitivă fundamentală a oamenilor spre a
identifica tipare, aceasta ajutându-ne să înțelegem mediul înconjurător și să prezicem ce
se va întâmpla în cadrul lui. Predicția include reacțiile pe care mediul înconjurător le va
avea la intervențiile noastre.
Efectul Dunning-Kruger – tendința de a ne supra-evalua cunoștințele într-un domeniu
în ciuda ignoranței. În cadru acestui efect cu cât știm mai puține lucruri într-un
domeniu cu atât avem impresia că știm mai multe și că suntem mai calificați.
„Dificultăți” ale gândirii pseudo-științifice114
Prin dificultăți ale gândirii pseudo-științifice indIC setul de argumente care anulează
strategiile la care apelează pseudo-știința, în încercarea ei de a părea că aparține
domeniului științei.
(1) Poveștile nu înseamnă știință

Mintea umana este sensibilă la narațiuni, la coerența pe care ele o prezintă asupra
diferitelor fenomene întâlnite. Cu tot farmecul lor, poveștile nu au o încărcătură
cognitivă de tip științific în sine, afirmațiile lor trebuind să treacă testele științifice
pentru a putea deveni cunoaștere științifică.
În domeniul socio-uman problema narațiunilor trebuie tratată cu atenție. Efectul
profeției auto-împlinite (self fulfilling prophecy) constituie unul dintre exemple în care
narațiunea poate genera realitate socială.
(2) Limbajul științific nu înseamnă știință
Utilizarea doar a limbajului științific pentru a avea pretenția apartenenței (unui text și a
persoanei care-l vehiculează) la știință (ca formă lipsită de fond) este unul dintre
chipurile cele mai frecvente ale pseudo-științei, fiind frecvent întâlnit și în mediile
academice. Dificultatea sporită a limbajului115 poate fi considerată unul dintre
indicatorii de alarmă. Recurgerea la limbajul științific lipsit de conținut cognitiv vizează
utilizarea rolului de cod de recunoaștere între apartenenții aceiași științe pe care-l are
acest tip de limbaj.116
Un exemplul pe care-l oferă Shermer117:
114
Humanitas, 2009, pp. 88-97.
115
Anormală raportat la nivelul comun specific unei științe.
116
Recomand următorul exercițiu: audiați prezentările la diferite conferințe, încercând să identificați cazurile în
care se utilizează aparența creată de limbajul științific pentru a mima știința! Un exemplu îl constituie Traian
Stănciulescu: https://www.youtube.com/watch?v=T4Wmbtz-3xI
117
101
(3) Tonul îndrăzneț nu face ca afirmațiile să fie adevărate

Stilul emfatic, pretențiile exagerate, comparațiile îndrăznețe ale rostului propriilor
descoperiri nu spune nimic despre valoarea de adevăr științific a teoriilor vehiculate.
Unul dintre exemplele indicate de Shermer este anunțul făcut de Stanley Poss și Martin
Fleischmann în 23 martie 1989 când au anunțat lumea că au obținut fuziunea la rece.118
Povestea s-a dovedit una dintre cele mai mari erori științifice. Regula recomandată: cu
cât afirmația este mai neobișnuită cu atât dovezile trebuie cercetate mai temeinic.
(4) Erezia nu înseamnă corectitudine

(A fi revoluționar/critic față de un sistem nu înseamnă că ai dreptate în ceea ce propui) Din
faptul că ești criticat de contemporani pentru ceea ce propui ca adevăr științific nu
înseamnă că ai dreptate. Este drept că multe descoperiri au avut inițial o astfel de
soartă.119 Însă cu multe mai multe erori au avut aceeași soartă, critica dovedindu-se
îndreptățită.
(5) Povara demonstrației/sarcina probei

Cel care face afirmații extraordinare trebuie să le demonstreze în fața specialiștilor/a
comunității științifice. Nu este suficient să ai dovezi; trebuie să convingi comunitatea
științifică de valabilitatea dovezilor. Dacă majoritatea este convinsă atunci sarcina
probei revine celui care dorește să contrazică afirmațiile. Shermer indică exemplu
evoluționiștilor: au trebuit să ducă povara demonstrație mai bine de jumătate de secol,
dar acum ea trebuie preluată de creaționiști.
(6) Zvonurile nu sunt totuna cu realitatea

Viteza de circulație și amploare răspândirii zvonurilor nu le garantează acestora
apartenența la adevăr. Ele sunt fenomene sociale ce indică posibilitatea altor realități
decât cele afirmate de conținuturile lor.
(7) Ceea ce este neexplicat nu este neexplicabil
118
O înregistrare a celor doi autori din acea perioadă poate fi găsită aici:
https://www.youtube.com/watch?v=xM64uxo1sPA
119
O analiză a rezistenței la inovații (noi paradigme științifice) este făcută de Thomas Kuhn în Structura revoluțiilor
științifice.
102
Neexplicatul ar putea fi ceva ce încă nu este explicat.120 Problema o constituie cel mai
adesea încercarea de-a explica neexplicatul prin apel al magie/extraordinar.
Neexplicatul poate avea acest statut și în raport cu limitele cunoașterii personale.121
Incapacitatea de-a admite neexplicatul, respectiv graba de a-l închide în explicații
provizorii/inadecvate explică o bună parte din succesul explicațiilor pseudo-științifice.
(8) Eșecurile sunt justificate

Eșecurile nu sunt valorizate corespunzător: publicarea eșecului unei cercetări (lipsa
confirmării ipotezei) nu captează atenția comunității. Deși teoretic este admis rolul
pozitiv al eșecului, practic oamenii de știință încearcă să-l evite (numărul celor dispuși
să finanțeze astfel de cercetări este extrem de redus). Efectul negativ al respingerii
eșecului în cercetare este cel mai vizibil în cercetările medicale122.
Regula în cazul oamenilor de știință o constituie însă admiterea eșecului. Cei preocupați
de pseudo-știință resping de fiecare dată eșecul prin intermediul diferitelor justificări cu
rol de scuze.
(9) Raționamentul post-factum

Shermer îl reduce la forma: După aceea, deci din cauza lui (Post hoc, ergo propter hoc)123.
În acest caz în discuție este o greșită interpretare a cauzalității, derivată din
generalizarea ei/confundarea corelației cu cauzalitatea. Regula de evitare a acestei
erori: Corelația nu înseamnă cauzalitate.
În știință raționamentul post-factum include însă și situațiile în care explicațiile
survin după efectuarea experimentului. Elaborarea ipotezelor după culegerea datelor
(una dintre erorile comune născute din dorința de a evita eșecul unei cercetări) poate
constitui un exemplu de raționament post-factum.
Termenul rationalization, înțeles ca formă de scuză, este un mecanism de apărare
utilizat deseori de susținătorii pseudo-științei (ce poate fi utilizat uneori de oamenii de
știință). Mecanismul de apărare utilizat în cazul disonanței cognitive face parte din
același tablou.
(10) Utilizarea coincidențelor

Pseudo-științele mizează pe semnificația profundă a coincidențelor, conceptul
sincronicității (coincidența neîntâmplătoare dintre două evenimente care nu au legătură
cauzală) fiind pentru ele foarte relevant.124
120
În același timp, neexplicatul poate fi rezultatul unor întrebări formulate în mod nepotrivit sau încercării de-a
include în câmpul științei aspecte ale existenței umane ce nu pot fi testate cu instrumentele științei.
121
Faptul că puține persoane cunosc multe dintre explicațiile științifice ale unor fenomene le poate transforma în
victimele explicațiilor pseudo-științifice.
122
El fiind accentuat de interesul de marketing al finanțatorilor cercetărilor din domeniu.
123
124
Explicațiile suplimentare pot fi găsite în secțiunea Similitudinile, din capitolul privitor la cunoașterea medievală.
103
Principala cauză a credinței în semnificația coincidențelor o constituie absența

cunoștințelor necesare privind rolul probabilității în ivirea fenomenelor, ea fiind
amplificată de apetitul minții omenești pentru narațiuni coerente și de comportamentul
selectiv al memoriei.
(11) Falsa reprezentativitate

Este generată de amintirea selectivă a evenimentelor coerente cu o ipoteză
interpretativă, aruncându-le în uitare pe cele care contrazic ipoteza. Cel mai simplu
model: avem tendința de a ne aminti reușitele și de a uita eșecurile. Prezicătorii de
profesie practică utilizează același mecanism, dar la modul intenționat: din totalitate
predicțiilor anterioare le evidențiază doar pe cele reușite, aruncându-le în uitare pe cele
greșite.125
125
Numărarea predicțiilor greșite constituie o formă de evaluare.
104
X. Semnalul și zgomotul126
O problemă esențială a societății contemporane o constituie distincția dintre semnal și

zgomot. Ea este caracterizată de un volum în creștere de informații ce necesită o creștere
a competenței de a discerne între semnal și zgomot.
Această distincție atrage necesitatea altora, la fel de importante:
- dintre informație și cunoaștere127
- dintre informația utilă și cea inutilă.
Acumularea accelerată de informație depășește posibilitățile noastre de înțelege
ce trebuie să facem cu ea. Ori de câte ori sporul de informație este mai mare decât
capacitatea noastră de-a înțelege, suntem în pericol.128 Cea mai curentă metodă de
decizie pare s-o constituie abordarea selectivă, în cadrul căreia culegem părțile care ne
plac și renunțăm la restul.
Termenul informație are două sensuri, diferențierea acestora fiind utilă înțelegerii:
- Informația ca acumulare de date. Informatizarea societății determină creșterea
continuă a volumului de date acumulate.
- Informația ca volum de date utile. Utilitatea datelor este însă judecată în funcție
de eficiența acțiunii.
Predicția
Un indicator fidel al utilității datelor și al modalității eficiente de utilizare a lor îl
constituie predicția. Capacitatea de predicție este o componentă esențială a
supraviețuirii bazată pe prelucrarea informației. În cazul ființelor conștiente capacitatea
de predicție generează sentimentul de control.
Sentimentul de control bazat pe predicție este o valoare importantă a oamenilor
din societate contemporană. Deoarece mecanismele de control direct a eficienței
predicțiilor sunt anulate sau amânate (fie nu suportăm consecințele deciziilor noastre
fie le suportăm cu întârziere129), tindem să privilegiem plăcerea furnizată de acest
sentiment în dauna eficienței predicțiilor noastre. În consecință, sentimentul de control
se extinde deseori cu mult peste posibilitățile noastre reale.
Multiplele plase de siguranță generate de dezvoltarea umanității ne furnizează
senzația unui progres continuu al capacităților noastre predictive, uitând faptul că
evoluția este o medie ce include și multe ratări ale predicției. Suplimentar, din faptul că
raportul dintre predicțiile ratate și cele reușite este clar în favoarea celor din urmă nu
126
Nate Silver, Semnalul și zgomotul: de ce atât de multe predicții dau greș pe când altele reușesc, Ed. Publica,
București, 2013.
127
Aceasta este bazată pe un sens secundar al termenului informației.
128
Nate Silver, Semnalul și zgomotul: de ce atât de multe predicții dau greș pe când altele reușesc, Ed. Publica,
București, 2013, p. 26.
129
O întârziere care determină deseori ratarea legăturii cauzale dintre decizii și consecințele lor.
105
putem deduce că acest raport va fi la fel și în viitor. Spre exemplu, este suficient să
ratăm câteva predicții importante sau una esențială ca direcția evoluției să se schimbe.
Exagerarea încrederii în capacitățile noastre predictive poate fi la rândul ei o sursă a
dezastrului.
Mecanismul cognitiv
Rețele neuronale ce au abilitatea:
- de a identifica structuri și modele
- de a identifica soluțiile adecvate de supraviețuire.
Identificarea modelelor se bazează pe capacitatea noastră de generalizare.
Suntem în mod fundamental orientat către identificarea modelelor. Instinctul
identificării modelelor este atât de puternic încât ne determină uneori să vedem modele
acolo unde ele nu există.
Capacitatea de generalizare este cea care ne generează posibilitate recunoașterii
modelelor. Generalizarea este o simplificare, o reducere a mulțimii la un
model/element exemplar/simbol.
Simplificare nu este o procedură standard ce depinde de structura realității, ci o
acțiunea intens dependentă de orientarea individului, de contextul lui de înțelegere.
Una dintre probleme o constituie simplificările menite să ne confirme viziunea asupra
lumii.
Efectele complexității
Odată cu creșterea cantității de informații și interconectării scade numărul erorilor
tradiționale dar cresc efectele erorilor.
106
XI. NOISE130
Introducere
Una dintre perspectivele de înțelegere a raționalității o constituie identificarea
abaterilor de la ea. În cazul noise în discuție abaterea este sugerată de diferența de
rezultate dintre diferitele persoane sau experți ivită în situația unei probleme identice.
Noise - în traducere libera- zgomot.
Efectul de noise este nedorita variabilitate a judecăților,131
Analizează diferența dintre rezultatele judecăților efectuate de diferite persoane
pe același subiect.
Prezumția fundamentală este cea a necesității unor rezultate identice
(raționalitatea este una singură).
O consecință implicită: judecățile bazate pe algoritmi decizionali, ele asigurând
un grad mai ridicat de uniformizare datorita dispariției efectului de noise. (Însă, ele
suferă dezavantajele incapacității de individualizare.)
Judecățile privind o situație identică sunt amenințate de doua categorii de
riscuri:
• Excesul generalizării (ratarea individualizării)
• Noise/dispersia: tratarea în mod diferit a unei situații identice.
Problema noise trebuie gândită ca parte integrantă a încrederii în experți.
Câteva aplicații
Posibilitatea solicitării celei de-a doua opinii nu asigura o protecție suficientă. Unitățile
sanitare ar trebui să aibă afișat scorul de noise, rezultat în urma unui audit special
desfășurat în cadrul verificării calității serviciilor medicale.
Gestiunea resurselor umane trebuie și ea evaluata din această perspectivă.
Judecata
Judecata este o formă de măsurare în care instrumentul este mintea omenească (nu
trebuie confundată cu gândirea). O judecată atribuie un scor (care nu trebuie să fie un
număr) unui obiect.
Judecățile integrează informal diferite informații într-o estimare globală. Mulți
oameni își fac o profesie din emiterea unor judecăți experte.
Judecățile pot fi:
130
Această secțiunea are la bază lucrarea: Daniel Kahneman, Olivier Sibony, Cass R. Sunstein (2021)
Noise. Un defect al judecatii umane, Editura Vellant, București.
131
107
1. Predictive:
a. Verificabile - vom ști dacă au fost sau nu corecte
b. Neverificabile. Ex. prognozele pe termen lung, răspunsurile date unor
întrebări fictive.
2. Evaluative - nu pot fi comparate ușor cu o adevărată valoare obiectivă. Ex.:
sentința dată de un judecător, locul ocupat de o pictură într-un concurs.
Problemele de judecată:
• Se caracterizează prin așteptarea unui dezacord limitat (judecat subiectivă
implică posibilitatea dezacordului și așteptarea ca acesta să fie limitat)
• Se situează între:
o Problemele de calcul - dezacordul nu este permis
o Chestiunile de gust - slabă expectație a acordului
Cum evaluăm o judecată?

Mai întâi trebuie să ținem cont că ele pot fi împărțite în:
• verificabile și neverificabile;
• Predictive și evaluative.
După care observăm următoarele forme de evaluare a unei judecăți:
• În funcție de sentimentul pe care-l are emitentul ei, bazându-ne pe semnalul
intern de completitudine a judecății132. Evident, este o evaluare subiectivă.
• Comparând predicția pe care ea o face cu realitatea. Este o evaluare obiectivă,
dar aplicabila doar predicțiilor verificabile.
• Evaluând procesul de judecată. Spre exemplu, verificând respectarea regulilor
logice și cele ale teoriei probabilistice.
Judecățile predictive
Ex. orice predicție, diagnosticul pus de medici
Judecățile evaluative
Ex. evaluarea lucrărilor studenților.
Se raportează la acțiunile trecute.
Sentimentul înțelegerii
Există un sens al înțelegerii care vizează de fapt o formă de liniștire a noastră în fața
necunoscutului. Kahneman and Co. îl descriu133 ca un semnal intern, un sentiment
plăcut de coerență ce generează o satisfacție emoțională. Eu l-am definit în altă parte
drept "satisfacție sensuala", încercând să indice satisfacția față de unul sau altul dintre
sensurile pe către le generăm sau le adoptăm.
132
Daniel Kahneman, Olivier Sibony, Cass R. Sunstein (2021) Noise. Un defect al judecatii umane, Editura Vellant,
București, p. 66.
133
Ibidem, p. 161.
108
Iluzia înțelegerii
Intervine în raport cu încercările explicative. Este considerată un bias sau poate fi
determinată de o serie de biasuri. Principala cauză este dorința noastră de sens, iluzia
înțelegerii fiind convingerea eronată în deținerea sensului adecvat.
La iluzia înțelegerii contribuie generează semnificațiilor pe baza indicatorilor de
satisfacție a sensului.
Predicțiile
Există două categorii generale de predicții, fiecare dintre ele având propriile condiții de
elaborare și verificare:
• Predicții verificabile - împlinirea sau ratarea pot fi verificate în mod obiectiv,
într-un timp rezonabil. Este domeniul de intervenție al experților.
• Predicții neverificabile - "verificarea" acestora făcându-se prin verificarea
coerenței sau calității narațiunii. Este zona în care se afirmă retroexperții134.
Standardele gândirii
Khaneman and Co.135 indică eficiența diferită constată la analiza comparativa a
următoarelor proceduri cognitive (prezentate în ordinea ierarhică a capacității
predictive):
• Gândirea umană (judecată clinică)
• Utilizarea modelelor (decizionale; statistice) simple
• Inteligența artificială (machine learning)
Comparațiile vizează de fiecare dată decizii punctuale, nu ansambluri
decizionale complexe, de tip existențial. Însă, ea indică totuși câteva criterii de
organizare pentru unele standarde cognitive.
Merită reținut că autorii diferențiază gândirea predictivă de cea explicativă,
ultima incluzând și rosturi existențiale (cum ar fi cele aferente satisfacției față de
sensurile donate, frumusețea narațiunilor explicative).
Diferența dintre orientarea predictivă și cea explicativă ar putea oferi
posibilitatea unei înțelegeri specifice a unei dintre zonele gândirii, ele având obiective
diferite. Spre exemplu:
• Gândirea predictivă este orientată către adecvarea gândirii la evenimentele și
comportamentele viitoare ale semenilor. Verificarea adecvării are la bază o buclă
de feedback, perturbată în multe cazuri de intervenții ale gândirii explicative.
• Gândirea explicativă încearcă să acopere, simultan, necesitatea înțelegerii (unui
înțeles) și să ofere un feedback stimulator autorului gândirii.
134
Ibidem, p. 258.
135
Ibidem, p. 146 și urm.
109
Normalitatea
Suntem generatori de normalitate. Normalitatea este principalul Acasă al nostru.
Normalitatea înseamnă o formă de stabilitate a lumii, ce include dimensiunea cognitivă.
Existența normalității este dependenta de capacitatea noastră de a simplifica cognitiv
realitatea.
Continua generare a normalității este poate cea mai importantă strategie de
supraviețuire. Stabilizarea dinamicii lumii și simplificarea complexității sunt cele două
operațiuni cognitive esențiale pentru continua construcție și reconstrucție a
normalității. Înainte ca alegerile noastre axiologice (și prin intermediul lor) să intervină
în structura lumii, scheletul acesteia este schițat de stabilizările cognitive.
Monoteismul face parte din aceeași încercare de stabilizare a dinamicii realității,
indispensabilă normalității. Prin intermediul lui efortul cognitiv de înțelegere a
dinamicii diferitelor esențe, identificate generic cu numele de zeități, este redus la
modele cognitive mult mai ușor de aprehendat. Istoria și evoluția religiei este într-un
anume un continu efort de stabilizare cognitivă a realității, ce face parte din normalitate.
Cunoașterea și valorile
Nevoia predicției generează o întreaga clasă de comportamente față de semenii noștri,
cea mai evidentă fiind înghesuirea lor în tipare predictive. Tipurile de personalități sau
trăsăturile de caracter sunt cele mai evidente exemple. Mai dramatică este însă predicția
comportamentelor viitoare pe baza celor trecute, denumită în sens larg cazier.
"Cazierul" are la bază o presupoziție cu o valabilitate limitată: continuitatea
comportamentelor unei persoane. Această presupoziție este slăbită atât de influență
contextului cât și de variată efectivă a comportamentelor unei persoane.
O întrebă dimensiune a moralei este caracterizata de asimetria dintre interesele
noastre predictive și efectele predicțiilor asupra persoanei?
Predicțiile în zona umanului sunt afectate de fenomenul profeției auto-împlinite,
probabilitate de a descoperi că o persoană se comportă conform categoriilor predictive
în care a așezat-o comunitare fiind dependenta de măsură în care prescripția ii
determină comportamentul.
Tipuri de noise
1) Noise de nivel – variabilitatea judecăților medii pe care le emit persoane diferit.
a. Exemple: unii judecători mai severi decât alții; unii analiști mai optimiști
decât alții.
b. Cauze:
i. Ambiguitatea scalelor de judecată: cuvinte precum probabil sau
numerele pe o scală înseamnă lucruri diferite pentru oameni
diferiți.
c. Efecte: o importantă sursă de eroare în sistemele de judecăți
2) Noise de pattern
a. Cauze:
110
i. Diferența dintre reacțiile personale ale celor care judecă același caz,
generată de:
1. Principii sau valori (respectate conștient sau nu)
2. O reacția personală față de un caz particular
b. Tipuri:
i. Componenta stabilă – efectul stabil de noise cauzat de pattern:
reflectă unicitatea judecătorilor, fiind determinată de trăsături
stabile (diferențe stabile între judecători). Este cea mai importantă
sursă de noise sistemic.
ii. Componenta tranzitorie – noise conjunctural. Este evidențiat de
tratarea de către același judecător în mod diferit a cazurilor similar.
Poate fi detectat:
1. Când judecătorul nu recunoaște cazul ca pe unul examinat
anterior.
2. Evidențiind efectul unui aspect irelevant din context asupra
judecăților (ex. dependența de bioritm). 136
Probleme ale gândirii cauzale

Gândirea cauzală tinde să așeze toate evenimentele trecut în zona explicabilului, ea
fiind principalul generator al (iluziei) normalității.137 Narațiunile specifice gândirii
cauzale îmblânzesc necunoscutul, cel mai adesea prin camuflarea existenței acestuia.
Această dimensiune a gândirii cauzale necesită o analiză prin raportare la
influența pe care o exercită asupra experienței. Inevitabil, există o dimensiune ce poate
fi numită iluzia experienței, ea desemnând de fapt abilitatea de a genera narațiuni
credibile, coerente cu imaginea comună asupra lumii. Creșterea nivelului de protecție a
indivizilor aduce cu sine o scădere continuă a expunerii la consecințele propriilor
decizii (reducerea pielii pusă în joc). Distanța (temporară) tot mai mare dintre deciziile
luate în baza înțelegerii lumii prin intermediul experienței și consecințele acestei decizii
determină o reducere a prizei cognitive la realitatea și o amplificare a narațiunilor
explicative a posteriori. În spațiul acestor bule pseudo-cognitive aceste narațiuni
confluează în diferite teorii iraționale susținute de pseudo-dovezile furnizate de
narațiunile cauzale.
Tehnici decizionale
1. Media a doua judecăți individuale diferite, efectuate la distanță, asupra aceleiași
probleme oferă un nivel de corectitudine mai ridicat decât o singură judecată.
Edward Vul și Harold Pasjler.138
136
137
Ibidem, p. 176 și urm.
138
Ibidem, p. 102.
111
2. Media a două judecăți individuale, în care cea de-a doua include încercarea de a
descoperi ce a fost greșit prima dată, oferă o soluție cu o probabilitate mai mare
decât o singură judecată și decât media cu o a doua judecată necritică. Soluția a
fost propusă de Stefan Herzog și Ralph Hertwing139, ei indicând și câteva
formule de abordare critică a problemei în momentul reluării ei:
• Presupune că prima evaluare este greșită
• Gândiți ce motive ar putea exista pentru a rata ținta
• Ce ar implica noile considerente
• Care ar fi estimarea alternativă raportat la noua perspectivă
Procedura recomandată de Herzog și Hertwing:

• Dacă puteți obține opinii independente din partea altora atunci apelați la ele
• Dacă opiniile independente nu sunt disponibile atunci apelați la judecata
"mulțimii din noi" / media a doua judecăți individuale (varianta Nr. 2)
Principiile igienei decizionale

Igiena decizională poate fi comparată cu igiena sanitară: previne o serie de erori fără să
știm care sunt acelea, așa cum igiena sanitară previne o serie de boli, fără să le putem
identifica.
Principii:
1) Scopul judecății nu este expresia personală, ci acuratețea
a. Judecata nu este locul în care să ne exprimăm individualitatea. Expresiile
individualității sunt o sursă de noise.
b. Când scopul este acuratețea și când te aștepți ca ceilalți să fie de acord cu
tine trebuie să ai în vedere ce ar crede alți judecători competenți dacă ar fi
în locul tău (identificarea locului obiectiv de întâlnire)
c. O aplicare radicală a acestui principiu: înlocuirea judecății cu reguli sau
algoritmi.
1. Evaluarea algoritmică garantează eliminarea efectului de noise.
2. Chiar și judecata umană poate fi îmbunătățită prin:
▪ Utilizarea unor algoritmi adecvați
▪ Abordări care scad dependența deciziilor de idiosincraziile
unui expert.
2) Gândiți statistic și abordați o perspectivă externă asupra cazului
a. Un judecător adoptă o perspectivă externă asupra cazului când îl
analizează ca pe un membru al unei clase de referință, alcătuită din cazuri
similare, și nu ca pe o problemă unică.
139
112
i. Se evită astfel modalitatea prestabilită de gândire: concentrarea

asupra cazului singular și încadrarea lui într-o narațiune cauzală.
Adică, se evită noise-ul cauzat de pattern.
b. Experții care se raportează la aceeași clasă de referință vor fi mai puțin
perturbați de noise
i. Perspectiva externă sugerează deseori intuiții prețioase.
c. Perspectiva externă (așa cum a fost definită anterior):
i. favorizează ancorarea predicțiilor de statisticile cazurilor similare
ii. generează recomandarea ca predicțiile să fi moderate (modestia
predictivă/cognitivă).
3) Structurați judecățile în mai multe probleme independente
a. Permite evitarea coerenței excesive, aceasta determinând deformarea sau
ignorarea informațiilor care nu concordă cu narațiunea (preexistentă sau
în curs de constituire).
i. Impresiile despre aspectele distincte ale unui caz se contaminează
reciproc.
b. Tehnica structurării judecăților în mai multe probleme independente este
analoagă cu practica interviurilor structurate: conducătorii interviului
evaluează și notează pe rând fiecare trăsătură a candidatului, înainte de a
trece la următoarea.
c. Se recomandă utilizarea protocolului evaluărilor intermediare:
i. Descompune o judecată complexă în mai multe evaluări bazate pe
fapte
ii. Se asigură că fiecare aspect este evaluat independent de celelalte
(inclusiv prin atribuirea sarcinilor unor echipe diferite, care nu
comunică între ele.
4) Rezistați intuițiilor premature
a. Încrederea în judecata personală este bazată de obicei pe semnalul intern
de completitudine a judecății.
i. El este generator de satisfacție.
ii. Explică rezistența decidenților împotriva principiilor directoare,
algoritmilor și regulilor care limitează libertatea de decizie.
b. O alegere intuitivă care urmează unei analize echilibrate și atente a
dovezilor este cu mult superioară unei judecăți instantanee.
c. Recomandarea principală: furnizarea succesivă a unităților de informație
experților care trebuie să emită judecăți.
i. Diferitele aspecte ale unei probleme trebuie discutate separat
ii. Asumarea unei judecăți generale este amânată până când profilul
evaluărilor este complet.
5) Obțineți judecăți independente de la numeroși judecători, după care agregați
judecățile lor
113
- Judecățile participanților trebuie solicitate înaintea discuțiilor, pentru a

evita efectele de cascadă informațională și de polarizare a grupului.
- Media judecăților independente reduce efectul de noise; creșterea
eșantionului îmbunătățește precizia
6) Favorizați judecățile și scalele relative

a. Capacitatea noastră de a clasifica obiectele pe o scală este limitată;
capacitatea noastră de a face comparații între perechi de elemente este
mult mai mare
Bullshit receptivity140
Conceptul ar putea fi tradus ca sensibilitatea la tâmpenii sau la inepții, el indicând
sensibilitatea unor persoane la afirmații pseudo-profunde. Testarea sensibilității la
inepții utilizează fraze alcătuite prin selectarea aleatorie a unor cuvinte ce sugerează
profunzime și organizarea lor în fraze corecte din punct de vedere gramatical.
Bullshit receptivity poate fi înțeleasă ca tendința de a accepta ca adevărate
formulări ce par profunde, dar care sunt construite de fapt prin alegerea aleatorie a
cuvintelor. Estetica cunoașterii (frumusețea narațiunilor explicative) pare să joace un rol
important în generarea acestei predispoziții.
O prezentare sintetică a problemei este cea făcută de John V. Petrocelli în
articolul Persuasive Bullshitters and the Insidious Bullshit Hypothesis.141
140
Analiza fenomenului s-ar părea că a debutat în 1986, când Harry Frankfurt a publicat un eseu cu titlul
On Bullshit. H. Frankfurt a reluat apoi problema în cărțulia cu același nume publicată în 2005 (Harry G.
Frankfurt, On Bullshit, Princeton University Press, 2005, 76 p.), ea conținând la pagina 56 acest citat:
„For the bullshitter, however, all these bets are off: is neither on the side of the true nor on the side of the false. His
eye is not on the facts at all, as the eyes of the honest man and of the liar are, except insofar as they may be pertinent
to his interest in getting away with what he says. He does not care whether the things he says describe reality
correctly. He just picks them out, or makes them up, to suit his purpose.”
O scurtă explicație a problemei, într-un format ușor de înțeles, este oferită de Răzvan Coloja pe blogul
lui Zoso.
141
John V. Petrocelli, Persuasive Bullshitters and the Insidious Bullshit Hypothesis, Skeptical Inquirer, Volume 47,
No. 5, 2023: https://skepticalinquirer.org/2023/08/persuasive-bullshitters-and-the-insidious-bullshit-hypothesis/
114
XII. Viciile epistemice
Despre viciile epistemice
Pentru a analiza situația cetățenilor care iau decizii greșite literatura de

specialitate din ultimul deceniu înclină către utilizarea formulei viciu epistemice
(epistemic vice). Interpretarea etimologică sugerează că ar putea fi vorba de o etică a
cunoașterii. Abordarea etică aduce cu sine responsabilitatea. În măsura în care există o
zonă de suprapunere între prostie și viciile epistemice putem vorbi de prostia de care
suntem responsabili. Dacă ne reamintim rapid că problema refuzului vaccinării a
determinat discuțiile pe tema prostiei atunci putem lesne observa că această direcție de
abordare pare să ducă către o zonă a responsabilității față de decizia vaccinală. După
cum vom vedea ulterior, există un număr semnificativ de studii care cercetează raportul
posibilitatea unei relații cauzale între viciile epistemice și ezitarea vaccinală.
Pentru o primă orientare asupra temei poate fi utilă enumerarea câtorva dintre
viciile epistemice analizate în lucrările pe această temă:
- Închiderea mentală
- Dogmatismul
- Credulitatea sau naivitatea
- Gândirea deziderativă (wishful thinking)
- Gândirea conspiraționistă
- Procrastinarea (amânarea deciziei)
- Aroganța epistemică
- Snobismul epistemic
- Lașitatea intelectuală
Această enumerare sugerează că problema este situată la granița dintre
Epistemologie, Logică, Gândirea critică și Etică142. După cum putem observa, în
discuție sunt încălcări ale regulilor în materie de comportament cognitiv. De aici putem
lesne deduce că acest tip de abordare este susținută de un set de standarde specifice
comportamentelor cognitive dezirabile. Adică un model (ideal) al umanului. Câteva
întrebări ne pot da repede ghes: cine l-a realizat? Unde este acesta descris? Din ce sistem
axiologic face parte? … Nu trebuie să le înțelegeți ca fiind întrebări la care nu se poate
răspunde, ci unele cărora fiecare dintre dvs. trebuie să le furnizați răspunsurile care vă
satisfac.
142
Prezența Eticii aduce cu sine riscul ca unele dintre abordările specifice Vice Epistemology să alunece în zona
corectitudinii politice, exercitând influențe specifice moralei asupra criteriilor cunoașterii. De remarcat că influența
moralei este evidențiată de asocierea termenului viciu
115
Lectura viciilor pare să sugereze că în majoritatea cazurilor fie nu este vorba de

prostie, fie în discuție este o formă specială a ei (multe dintre exemple fiind din zona
„prostiei intelectuale”). Suplimentar, putem observa că variabilitatea viciilor epistemice
este suficient de mare pentru a genera dificultăți semnificative în fața încercării unei
descrieri unitare.
O distincție dintre biasurile cognitive și viciile epistemice ne-ar putea ajuta:
biasurile cognitive intervin la nivel sub-personal (sunt comune mai multor persoane,
fiind determinate evoluționist) în timp ce viciile epistemice sunt determinate de trăsături
ce intervin la nivel personal (trăsăturile de caracter constituie un exemplu posibil).
Interpretarea pe care-o propune Andrei Pleșu143 expresiei „fericiți cei săraci cu
duhul ...” se încadrează în definiția unuia dintre viciile epistemologice: vanitatea.
Responsabilitatea
Conceptul ne sugerează amestecul dintre cunoaștere și morală, respectiv o
încercare a de moralizare a cunoașterii. Mutarea în zona moralei atrage după sine
responsabilitatea. Cu alte cuvinte, suntem responsabili de viciile noastre epistemice. În
momentul în care analizăm relația dintre viciile epistemice și ezitarea vaccinală este clar
că am adus în discuție o formă a responsabilității față de decizia noastră. Proști putem fi
și deoarece așa ne-am născut ori din cauze ce nu țin de noi, însă vicioși doar pentru că
nu ne-am străduit. Am putea constata că am descoperit criteriile de judecată pentru cei
care nu se vaccinează (sau pentru cei care se vaccinează).
Testul Viciilor Epistemice

În baza rezultatelor cercetărilor desfășurate144, Marco Meyer (University of York), Mark
Alfano (Macquarie University) și Boudewijn de Bruin (University of Groningen), au
creat Testul Viciilor Epistemice (TVE).
Testul Viciilor Epistemice (TVE) permite o autoevaluare ce are drept principal
scop obținerea unui set de informații relevante celor preocupați de respectarea unor
minime standarde ale gândirii în activitatea profesională și în viața personală.
În limba română Testul Viciilor Epistemice poate fi accesat pe
COGNITEST.RO
Acest chestionar privind viciile epistemice evaluează următoarele dimensiuni:
• Închiderea minții – dispoziția de-a ignora anumite puncte de vedere și a fi

părtinitor în evaluarea încrederii acordată diferitelor surse de informații
143
Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Dialoguri de duminică: o introducere in categoriile vieții, Humanitas, București,
2015, p. 52.
144
Meyer, Marco and Alfano, Mark and de Bruin, Boudewijn, The Development and Validation of the Epistemic
Vice Scale (January 14, 2021). Available at SSRN: https://ssrn.com/abstract=3766052 or
http://dx.doi.org/10.2139/ssrn.3766052
116
• Neglijența – dispoziția de-a analiza dovezile la întâmplare, superficial și

fără grijă.
• Obstinația – orientarea către a-ți menține punctul de vedere chiar dacă
dovezile pe care le întâlnești indică altceva.
• Apatia – absența curiozității, care generează eșecul în căutarea cunoașterii
și a înțelegerii.
• Neîncrederea în sine – dispoziția de-a evita situațiile jenante din punct de
vedere social chiar și cu costul evitării obligației de-a evita cunoașterea și
înțelegerea.
În ce măsură este justificată existența Vice Epistemology?

În ce măsură este relevantă utilizarea abordărilor specifice viciilor epistemice?
Abordările de acest tip par să fie inevitabile în contextul încercărilor de a crește
ponderea cunoașterii în societate. Ne interesează însă și riscurile asociate unui
asemenea demers.
Câteva critici aduse viciilor epistemice:
1. Sunt artificiale145, fiind inventate că atribute pe care le utilizam pentru
ceilalți mai curând decât față de noi.
2. Presupun existența unor motive (intenții) rele sau absența celor bune146.
Existența virtuții epistemice (înțeleasă ca motivație de a căuta adevărul)
constituie un argument utilizat pentru a indica necesitatea deficientelor de
motivație în cazul viciilor epistemice. Quassim Cassam147 consideră că orice
împiedică buna poziționare epistemică, indiferent de motiv, constituie viciu
epistemic.
3. Nu sunt direct observabile. Viciile epistemice sunt trăsături de caracter,
acestea având un puternic caracter dispozițional (sunt latente). Dispozițiile
nu sunt direct observabile. Singura forma de măsurare a lor este prin
evaluarea caracteristicilor asociate observabile.
După cum vom vedea, prudența față de riscul propriilor vicii epistemice sau un
chip al corectitudinii politice (nu-mi dau seama dacă ambele fac parte din aceeași
perspectivă) aduce în discuție o altă limită: injustiția epistemică.
Câteva critici aduse viciilor epistemice:
4. Sunt artificiale148 (Alfano, 2013), fiind inventate că atribute pe care le
utilizam pentru ceilalți mai curând decât față de noi.
5. Presupun existența unor motive (intenții) rele sau absența celor bune149
(Zagzebscki, 2017; Battaly, 2015: 2017; Tanesini, 2018). Existența virtuții
145
Alfano M. (2013). Character as Moral Fiction. Cambridge: Cambridge University Press.
146
Zagzebski L.T. (1996). Virtues of the Mind: An Inquiry Into the Nature of Virtue and the Ethical Foundations of
Knowledge. Cambridge: Cambridge University Press.
147
Cassam Q. (2016). ‘Vice Epistemology.’ The Monist 99(2), 159–80.
148
Alfano M. (2013). Character as Moral Fiction. Cambridge: Cambridge University Press.
117
epistemice (înțeleasă ca motivație de a căuta adevărul) constituie un

argument utilizat pentru a indica necesitatea deficientelor de motivație în
cazul viciilor epistemice. Quassim Cassam150 (2016;2019) consideră că orice
împiedică buna poziționare epistemică, indiferent de motiv, constituie viciu
epistemic.
6. Nu sunt direct observabile. Viciile epistemice sunt trăsături de caracter,
acestea având un puternic caracter dispozițional (sunt latente). Dispozițiile
nu sunt direct observabile. Singura forma de măsurare a lor este prin
evaluarea caracteristicilor asociate observabile.
Caracterul epistemic
Caracterul epistemic al unei persoane (cumva similar caracterului moral) evaluează
acțiunea responsabilă în fața evidențelor contrare și criticismului.151 Existența acestei
„noi dimensiuni cognitive” (dacă o numim "o nouă dimensiune a caracterului" riscăm
confuzia cu morala) reașază cunoașterea pe un alt loc în ierarhia umanului. Viciile
epistemice sunt cele care ar trebui să evalueze caracterul epistemic. La prima vedere
diferența față de morală este greu de observat deoarece respectul pentru adevăr (că
dimensiune morală) pare să epuizeze problema.
149
Zagzebski L.T. (1996). Virtues of the Mind: An Inquiry Into the Nature of Virtue and the Ethical Foundations of
Knowledge. Cambridge: Cambridge University Press.
150
Cassam Q. (2016). ‘Vice Epistemology.’ The Monist 99(2), 159–80.
151
Maya J. Goldenberg (2021), Vaccine Hesitancy. Public Trust, Expertise, and the War on Science, University of
Pittsburgh Press, p. 171.
118
XIII. Incertitudinea
În teoria cunoașterii problema incertitudinii ocupă un loc din ce în ce mai amplu.

Ilustrez câteva situații și modele de poziționări în fața incertitudinii prin recurs la două
referințe: teoria celor patru cadrane cognitive (pe care am propus-o în cadrul unui articol
publicat anterior) și o sinteză a ideilor lui Nassim Taleb.
Cele patru cadrane cognitive152

Incertitudinea nu are o densitate egală în toate zonele ei. Sugerez în coninuare zonele de
variație a incertitudinii, respectiv a cunoașterii, pornind de la clasificarea cunoașterii
făcută de Donald Rumsfeld: „…there are known knowns; there are things we know we
know. We also know there are known unknowns; that is to say we know there are some
things we do not know. But there are also unknown unknowns -- the ones we don't
know we don't know.”153.
Cunoașterea Absența cunoașterii

Cunoscutul Cunoscutul Cunoscutul
cunoscut necunoscut
Necunoscutul Necunoscutul Necunoscutul
cunoscut necunoscut
Clasificarea bazată pe cele patru cadrane cognitive posibile vine în sprijinul creșterii
nivelului de înțelegere a situației în care ne aflăm:
(1) Cunoscutul cunoscut - este ceea ce știm în mod corect. Poate fi identificat în special
prin intermediul efectelor constatate ale intervențiilor noastre, așezate pe
structura experimentului. Pentru zona medicală nivelul de referință îl constituie
în mod uzual dovezile științifice. O caracteristică actuală a pandemiei COVID-19
o reprezintă însă nivelul redus al dovezilor științifice, adică a cunoscutului
152
Prezenta secțiune preia un set de idei pe care le-am publicat anterior în articolul Limite ale
cunoașterii și efectele lor în pandemia COVID 19. Câteva recomandări prudențiale în condiții de
incertitudine (în original: Rotila, V. (2021). The Limits of Knowledge in the COVID-19 Pandemic. Some
Prudential Recommendations in Uncertainty Conditions. Postmodern Openings, 12(1), 347-367.
https://doi.org/10.18662/po/12.1/265 Forma originală a articolului poate fi găsită aici:
https://lumenpublishing.com/journals/index.php/po/article/view/3720/2795 ). Am păstrat forma
inițială a textului, inclusiv referințele.
153
Rumsfeld, Donald (2002) U.S. Departament of Defense, DoD News Briefing - Secretary Rumsfeld and Gen.
Myers, February 12, 2002 11:30, https://archive.defense.gov/Transcripts/Transcript.aspx?TranscriptID=2636
119
cunoscut. Situația este însă într-o continuă schimbare în favoarea acestui cadran
cognitiv.
(2) Cunoscutul necunoscut – este ceea ce credem că știm, fără a ști de fapt. Este
necunoscutul considerat în mod greșit ca fiind cunoscut. Cunoscutul necunoscut
este generat în special de aroganța epistemică, ea determinându-ne să credem că
știm mai mult decât știm de fapt. În condițiile unui număr extrem de mare de
articole științifice publicate într-un interval extrem de redus de timp, fără ca ele
să fie trecute prin filtrul evaluării colegiale și prin necesarele verificări în timp,
amploarea acestui domeniu este semnificativă în cazul COVID-19. Riscul
amplificării dincolo de limitele rezonabile ale acestui domeniu este foarte mare în
cazul sistemelor rezistente la abordarea critică și evaluarea colegială.
Autoritarismul politic (incapacitatea dialogului), neo-feudalismul medical (lipsa
abordărilor colegiale) și cenzurarea informaților de către stat sunt trei exemple
de modele care agravează situația. În condițiile în care lupta împotriva
pandemiei COVID 19 implică asumarea stării de urgență sau de alertă, bazată pe
acordarea unor puteri cvasi-discreționare câtorva persoane, efectele negative ale
aroganței epistemice sunt dublate de interesul pentru reușita politică,
intervenind efectele unor erori adiționale. Politicile publice caracterizate de lipsa
de transparență accentuează ponderea acestei poziții cognitive în cazul
cetățenilor în momentul în care afirmă certitudini care nu sunt susținute de
dovezi.
(3) Necunoscutul cunoscut – este ceea ce știm că nu știm. El este facilitat de modestia
cognitivă, respectiv de scepticismul cognitiv. Câteva dintre variabilele care fac
parte din acest domeniu cognitiv: a) numărul total de persoane infectate; b)
abordările terapeutice adecvate pacienților gravi; c) toate variabilele unui vaccin;
răspândirea ulterioară a virusului; d) impactul pandemiei COVID 19 asupra
economiei. Identificarea și indicarea publică a necunoscutului cunoscut este o
parte integrantă a unei politici publice bazată pe încredere în cetățeni și
respectarea dreptului la informații. Din păcate, doar puține state au o astfel de
abordare, Noua Zeelandă fiind un exemplu de bune practici (Ministry of Health,
2020).
(4) Necunoscutul necunoscut – este ceea ce nu știm că nu știm. El reprezintă
incertitudinea extremă. Teama noastră de necunoscut determină propunerea
unor teorii interpretative considerând că un model teoretic este mai bun decât nici
un model. Însă, modelele teoretice inadecvate aduc cu ele riscul camuflării
necunoscutului. Dacă nu reușim să conștientizăm limitele cognitive specifice
umanității în acest context riscăm să ratăm măsuri prudențiale, care ar putea fi
mai eficiente decât comportamentele generate de încrederea în teorii false. Cel
puțin în cazul unor cetățeni prezentarea dozei de necunoscut se poate dovedi
eficientă. Însă, reacția per ansamblul a populației în fața unei astfel de abordări
reprezintă o necunoscută.
120
În forma ei inițială, abordarea propusă de Donald Rumsfeld face parte din

cunoscutul reflex de redresare specific pisicii (capacitatea de a cădea mereu în picioare)
practicat de politicieni, adesea aceștia recurgând la eroarea de atribuire. Însă, utilizarea
acestui model de analiză în preambulul deciziilor poate schimba perspectiva. În cauză
este un instrument de analiză a incertitudinii ce caracterizează deciziile. În discuție nu
sunt deciziile caracteristice politicilor de sănătate, ci decizii politice majore, având ca
principale motive rațiuni medicale. Este o formă de intrare a criteriilor medicale în sfera
politică. Identificarea fiecărei situații ce include doze semnificative de necunoscut și
recunoașterea publică a incertitudinii154 constituie condiția de posibilitate a unor politici
publice robuste. Indicarea locului pe care-l ocupă fiecare aspect actual în unul dintre
cele patru cadrane cognitive constituie un important travaliu cognitiv.
154
Daase, C., & Lessler, O. (2007). Knowns and Unknowns in the 'War on Terror': Uncertainty and the Political
Construction of Danger, Security Dialogue, Vol. 38, No. 4 (DECEMBER 2007), pp. 411-434,
https://www.jstor.org/stable/26299636?seq=1
121
XIV Idei și reguli

Absența dovezilor nu înseamnă dovada absenței
Dacă reducerea universului de discurs la două variante alternative este forțată atunci
dovedirea imposibilității uneia dintre variante nu înseamnă automat dovedirea
posibilității celei de-a doua variante (poate exista o a treia variantă). Dovada absenței a
ceva nu este dovada prezenței a altceva.
Regula lui D. Hume: "Nici o mărturie nu ajunge pentru a dovedi producerea unei
minuni decât dacă mărturia este cumva de așa natură încât falsitatea ei sa fie mai
miraculoasă decât faptul pe care ea năzuiește să-l stabilească". Ce explicație este mai
probabilă: cea care recurge la supranatural/miraculos sau cea care ia în considerare
abaterile de la modelele existențiale standard?
Critica unui gânditor, a operei sale sau a celor care cred în opera sa nu înseamnă
negarea oricărei părți a operei sale (unele părți pot rămâne valabile). Critica unei părți a
unei filosofiei nu contrazice toată acea filozofie. 155
Rolul tradiției în cunoaștere
Nassim Taleb propune privilegierea soluțiilor verificate de înaintași. Domeniile în care

cunoașterea bazată pe tradiție este relevantă.
Anotimpurile constituie o formă de cunoaștere (colectivă) statistică implicită:
știm în mare cam cum va fi vremea în fiecare dintre anotimpuri, chiar dacă variațiile
realității față de amintirile noastre sunt semnificative.
Optimismul nerealist
Una din sursele prizei cognitive inadecvate asupra realității o constituie optimismul
nerealist de care tindem să dăm dovadă deseori.
Optimismul nerealist este demonstrat, spre exemplu, de:
- Funcționarea loteriei și a jocurilor de noroc in general
- Estimările privind viitorul personal
- Căsătorie
- Credința oamenilor că nu se va infecta sau nu va face o boală gravă.
Exemplele indică, în egală măsură, numărul mare de cazuri în care evoluția
evenimentelor intră în contradicție evidentă cu optimismul ce a stat la baza inițierii lor
și utilitatea socială a acestei forme de inadecvare cognitivă.
155
Humanitas, 2009, p. 177-178. Poate fi aplicată și comunismului sau altor sisteme totalitare, respectând regula:
afirmarea părții nu înseamnă afirmarea întregului.
122
Greutatea cognitivă
Privilegierea unor categorii de evenimente față de altele (exemplul standard:

avem senzația că mereu plouă după ce am spălat mașina deoarece tindem să reținem
mai repede cazurile în care plouă după ce am spălat mașina decât cele în care plouă dar
mașina nu era spălată156) arată că cele două categorii de evenimente nu au o „greutate
cognitivă” (importanță) egală, diferențele putând să fie observate în funcție de
consecințe. Din punct de vedere evoluționist este mai eficient să reținem asocierile care
au efecte semnificative față de cele lipsite de efecte, chiar dacă asta presupune a ne
înșela într-un număr de cazuri. În logica evoluționistă contează efectele poziționărilor
cognitive în planul supraviețuirii, nu gradul lor de adevăr.
Această abordare diferențiată este evidentă, spre exemplu, în cazul rasismului:
evidența etichetei aruncă în umbra absența datelor care fac corelația probabilă.
Domeniile cognitive ale realității

Multe dintre problemele ce țin de zona pseudoștiinței sunt cauzate de confuzia dintre
domeniile în care lumea s-ar putea adecva dorințelor noastre și cele în care realitatea își
vede nestingherită de propriul mod de-a fi.
Există o justificare parțială a acestei ambiguități: posibilitățile de schimbare a
mediului, limitate inițial la domeniul eticii și - treptat - la locuire, s-au dilatat continuu
odată cu avansul tehnologiei. Însă, amploarea dorințelor de-a schimba realitatea tinde
să rămână tot mai în urmă capacităților efective pe măsură ce tehnologia își arată
puterile. Făcând din trecut principalul mediu al predicțiilor, așteptările noastre sunt
direct proporționale cu schimbările pe care le zărim în istorie (și, mai nou, în preistorie),
ratând mulțimea alternativelor care ne contrazic așteptările optimiste, ivite odată cu
sporul de complexitate pe care-l adăugăm realității.
Ignoranța indusă
Ignoranța pare să deschidă deschide posibilitatea a două direcții de abordare: lipsa
cunoașterii că neîmplinire a unui traseu formativ și inducerea în eroare din punct de
vedere cognitiv. În prima variantă omul nu a făcut ceea ce ar fi putut face (formarea
școlară pare să constituie modelul standard) în a doua a făcut dar nu așa cum ar fi
trebuit. De ce se ivește o ratare a standardului cognitiv? Cauza poate să țină de
caracteristici persoanele, ale mediului sau de-o intenție ce vizează perpetuarea
ignoranței.
Cine are interes să perpetueze ignoranța? Simpla utilizarea a termenului capitalismul

cunoașterii constituie un indiciu al unei din zonele sociale în care interesul pentru
156
Exemplul este dependent de un nivel de practică în domeniu, înțelegerea lui fiind bazată pe sentimentul de
nemulțumire pe care-l are proprietarul unui autoturism atunci când ploaia (și efectele ei) determină murdărirea
autoturismului ce tocmai fusese spălat.
123
propria cunoaștere pare să fie asemănător cu cel pentru menținerea altora în ignoranță.
Asimetria cognitivă determinată de asimetria informațiilor este un exemplu relevant.
Câteva recomandări procedurale
Dacă crezi că nu te vei mai înșela după absolvirea cursului de Gândire critică, atunci te înșeli!
Reducerea ponderii erorilor este obiectivul rațional, nu eliminarea lor.157
Ziua argumentează pentru ideile tale și noaptea împotriva lor!
Scrisul nu înseamnă neapărat cunoaștere.
Eroarea compunerii (despre diferența dintre caracteristicile întregului și cele ale

părților): O clădire rotundă nu trebuie construită cu cărămizi rotunde.
Selectarea interpretării cu probabilitatea cea mai mare:

Când auzi zgomot de copite pe stradă gândește-te la cai, nu la zebre! (adaptată: Când auzi
zgomot de motor la geam gândește-te la automobile, nu la tancuri!)
Prudența în formare convingerilor

Ia-ți răgazul de a gândi înainte de a crede!
Utile pentru înțelegea cauzalității:

Cântecul cocosului face soarele sa răsară?
Câinele dă din coadă sau coada dă din câine?158
Nu trebuie confundata corelația cu cauzalitatea

Corelația nu înseamnă (automat159) cauzalitate!
Limitele capacității de-a convinge:

„Un om convins de ceva este un om greu de schimbat. Spune-i că nu ești de acord și-ți
va întoarce spatele. Arată-i faptele sau datele și el îți va pune la îndoială sursele.
Apelează la logică și va eșua în a-ți înțelege punctul de vedere.”160
157
Mai mult decât atât, exista cazuri în care este de preferat sa te lași înșelat. Percepția estetică este unul dinte
exemple. O parte a culturii lumii și a realității este bazată pe posibilitatea iluziilor percepției.)
158
Depinde de mărimea cozii. Când coada este mai mare decât câinele perspectiva se inversează.
159
Nu trebuie uitat însă că unele corelații pot implica forme de cauzalitate.
160
Festinger, L., Riecken, H. W., & Schachter, S. (1956). When prophecy fails. Minneapolis: University of Minnesota
Press, p. 9.
124
Tentativa de-a intra într-o dezbatere cu o persoană care a abandonat rațiunea este asemenea
încercării de a da medicamente decedaților.
A sări la concluzie (jump to a conclusion) - indică absența rigorii în argumentare,

concluzia nefiind una bazată pe argumente (premise), ci pe alte elemente (dorință,
încredere în cel care transmit o informație etc.). Este caracteristică gândirii nereflexive.
Mai ușor găsești calea pe un drum nemarcat decât pe unul cu indicatoare greșite!
Oamenii mint tot timpul, dar acțiunile lor rareori fac acest lucru.
Umilitatea intelectuală
Umilitatea intelectuală reprezintă recunoașterea limitelor cunoștințelor personale, ea
putându-ne ajuta să observăm ceea ce nu știm. Un exemplu procedural pentru a
respecta criteriile umilității intelectuale (pentru a evita consecințele aroganței
intelectuale) este furnizat de Jane Palmer161:
• Interogați-vă propriile idei, presupuneri și convingeri!
• Căutați semne de avertizare de nesiguranță sau aroganță intelectuală!
• Ascultați activ și profund!
• Răspundeți criticilor pe care le primiți cu umilitate!
Autoarea recomandă de asemenea un curs online de umilitate intelectuală existent pe
site-ul Universității din Edinburgh.162
Locul gândirii critice din perspectiva soluțiilor de intervenție
Într-o abordare sintetică a cauzelor și soluțiilor specifice gândirii critice, respectiv a

diferențelor existente între modalitatea de abordare a problemelor în cadrul gândirii
critice comparativ cu alte discipline/orientări, putem distinge următoarele nivele de
intervenție:
A) Intervențiile specifice educației tradiționale:

a) Intervenții dedicate gândirii:
• Logica
b) Intervenții ce au efect implicit asupra gândirii:
• Ansamblul disciplinelor educaționale (cu ponderi diferite)
B) Noile intervenții („pragmatice”) – gândirea critică.
161
Jane Palmer, Engaged in collaborative research? Try a touch of intellectual humility, Nature, 02 October 2023.
162
https://www.ed.ac.uk/ppls/philosophy/research/impact/free-online-courses/intellectual-humility
125
Economia comportamentală demonstrează existența unui set de inadecvări

comportamentale raportate la teoria consumatorului rațional.
Din această perspectivă problema poate fi abordată pe două nivele diferite
- Nivelul explicativ
- Nivelul intervențiilor eficiente.
1. Explicarea cauzală. Câteva modele explicative:

• Cele două sisteme - D. Kahneman
• Raționalitatea ecologică (împreună cu euristica simplă și rapidă în contextul
raționalității limitate) - Gigerenzer
• Cele două domenii diferite ale realului - mediocristan și extremistan - Nassim
Taleb
• Viciile epistemice - ...
• Modelul deficitului – absența educației științifice.
2. Stabilirea soluțiilor adecvate de intervenție. Putem retine următoarele soluții:

• Strategia ghionturilor - Richard Tahler și Cass Sunstain
• Strategia impulsurilor (boosts) - Ralph Hertwig, Till Grüne-Yanoff
• Ergodicitatea și strategia ganterelor - Nassim Taleb
• Soluțiile de intervenție împotriva viciilor epistemice. Inocularea
• Educația științifică.
Explicarea cauzală Soluțiile propuse
Cele două sisteme Strategia ghionturilor
Raționalitatea ecologică Strategia impulsurilor (boosts)
Cele două domenii diferite ale realului - Ergodicitatea și strategia ganterei

mediocristan și extremistan
Viciile epistemice Soluțiile de intervenție împotriva viciilor

epistemice
Modelul deficitului – absența educației Educația științifică

științifice
126
Cadrul de analiză
Unul dintre obiectivele Gândirii critice îl constituie modificarea comportamentelor
cognitive inadecvate.
Pentru a exemplifica diferențele de paradigmă existente vom utiliza cadrul de analiză
elaborat de Ralph Hertwig și Till Grüne-Yanoff în articolul Nudging and Boosting:
Steering or Empowering Good Decisions, 163 cu unele completări. Într-o prezentare
sintetică:
Intervenția Ghionturile Stimularea/impulsurile

Autori și concepții
de Daniel Kahneman – cele Gerd Gigerenzer -
referință două sisteme / gândirea Raționalitatea
rapidă-gândirea lentă ecologică/euristica simplă și
rapidă
Nivelul de intervenție Comportamentele Competențe
Fundamentarea pe Arată că deciziile umane Conștientizează limitele
programe de cercetare și sunt în mod sistematic raționalității umane dar
dovezi imperfecte și subiectul unor identifică competențe
deficiențe cognitive și umane relevante și căi
motivaționale. pentru a le îmbunătăți.
Căile de intervenție cauzală Valorifică deficiențele Valorifică competențele prin
cognitive și motivaționale intermediul schimbărilor în
împreună cu schimbarea abilități, cunoaștere,
arhitecturii decizionale instrumentele de decizie sau
externe. mediul extern.
Prezumțiile asupra Arhitectură bazată pe sistem Arhitectura cognitivă este
arhitecturii cognitive dual maleabilă; mediul contează
Raportarea la timp Pot fi utilizate într-un timp Presupun durate mari ale
scurt. intervențiilor prealabile.
Un criteriu empiric de Odată ce intervenția Efectele implicate ar trebui
analiză comparativă: încetează, comportamentul să persiste odată ce
reversibilitatea revine la starea anterioară. intervenția (reușită) este
îndepărtată.
Ambițiile programatice De a corecta erorile de Să echipeze indivizii cu
moment ce țin de contexte competențe specifice
specifice – „reparații locale” domeniului (mediului) sau
generalizabile.
Categoria de intervenții Campanii de Educația (în special pentru
vizate marketing/conștientizare decizii bazate pe euristici)
(/manipulare?)
Implicații Ar putea viola autonomia Se bazează pe transparență
163
Hertwig R, Grüne-Yanoff T. Nudging and Boosting: Steering or Empowering Good Decisions. Perspectives on
Psychological Science. 2017;12(6):973-986. doi:10.1177/1745691617702496
127
morale/normative indivizilor și transparența și necesită cooperare – o

ofertă ce ar putea să fie
acceptată sau nu.
Inocularea
Inocularea este o strategie de construcție și întărirea a „imunității„ față de
dezinformare. Problema nu este doar cum dobândi cunoașterea, ci și cum ne apărăm de
ceea ce nu este cunoaștere, ceea ce doar pare cunoaștere, ceea ce credeam a fi cunoaștere
dar nu este așa. Întrebarea este nu doar ceea ce trebuie să achiziționa, ci și la trebuie să
renunțăm.
O prezentare utilă a unor tehnici de inoculare împotriva dezinformării este cea
făcută de Melanie Trecek-King în articolul Inoculating Students against Misinformation by
Having Them Create It.164
164
Melanie Trecek-King, Inoculating Students against Misinformation by Having Them Create It, Skeptical Inquirer,
Volume 47, No. 6, https://skepticalinquirer.org/2023/10/inoculating-students-against-misinformation-by-having-
them-create-it/
128
XV. Inteligența Artificială (IA) și inteligența Umană (IU) (AI and HI)165
Problema informațiilor online
Una din problemele internetului este că, alături de sporurile accesului la informații, a
adus și o amplificare a știrilor/informațiilor false.
A. De ce sunt generate informațiile false?
Într-o abordare sintetică, menită să indice direcții de acțiune cu caracter de verificare

și/sau corectiv, putem reține următoarele cauze ale informațiilor false:
Poziționarea Cauze posibile Modalitatea de verificare

Interesul Are cineva interese/beneficiază în
urma vehiculării unor informații?
Intenționate Dorința de-a atrage atenția Beneficiază cineva în urma
(dezinformare), (trunchierea informației) publicării acestor informații?
determinate de: Forme de a beneficia: vânzare
publicitate / clickbait-ul
/notorietate.
Gafele/erorile Care este sursa primară a
informației? Studiul este
repetabil?
Incapacitatea de a înțelegere Autorul informației este
informațiile de bază prelucrate calificat în domeniu? În
(ex. informațiile dintr-un articol antecedente are erori de
Neintenționate
științific) comunicare / înțelegere a
(informații
informațiilor.
eronate):
Convingerile Așteptările sunt confirmate de
neîntemeiate/speranțe exagerate realitate?
(ex. în eficiența IA)
Absența informațiilor corecte Există informații științifice
(lipsa experților sau absența disponibile?
informațiilor în mediul online).
165
Această secțiune este elaborată pornind de la câteva dintre ideile prezentate în lucrarea lui Gerd Gigerenzer,
Cum să rămâi inteligent într-o lume smart. De ce mintea umană este superioară algoritmilor, Curtea Veche
Publishing, București, 2023.
129
B. De ce credem noi, oamenii, știrile false?
1. Din cauza posibilităților limitate de înțelegere a fiecărui domeniu al realității.

Creșterea nivelului generale de cunoaștere specific situației actuale are ca efect
secundar reducerea continuă a limitelor înțelegerii individuale a fiecărui
domeniu. Aceasta este o dificultate obiectivă.
2. Din cauza unor limite individuale specifice. Cea mai relevantă posibilitate de
intervenție corectivă este educația.
3. Din cauza intențiilor manipulatorii și/sau a unor efecte specifice. Din această
categorie putem reține:
a) efectul reiterării (repetării): „cu cât o afirmație este repetată mai des, cu atât
mai credibilă devine, indiferent dacă este adevărată sau falsă.”166 Intervenția
efectului reiterării este dependentă de absența cunoștințelor, ignoranța într-un
domeniu sporind probabilitatea intervenției efectului repetării în acel domeniu.
Multiplicarea surselor de vehiculare a acelor știri crește și ea probabilitatea
convingerii uni persoanei în ele. Prin natura sa internetul favorizează atât
reiterarea/repetarea știrilor (exemplu: reluarea lor în fluxul rețelelor sociale) cât și
multiplicarea surselor unor știri false (exemplu: postarea lor de mai mulți „prieteni
virtuali” dintr-o bulă online sau utilizarea boților în acest scop). Mai multe „conturi”
(persoane reale sau boți) care reiau o știre falsă asigură în același timp repetarea cât
și multiplicarea surselor de vehiculare a unor știri.
b) Efectul confirmării credibilitatea știrilor false crește atunci când ele ne

confirmă prejudecățile (biasul confirmării). Tindem să acordăm credibilitate
informațiilor coerente cu convingerile noastre. Probabilitatea intervenției efectului
confirmării crește atunci când intervine adaptarea știrilor la prejudecăți, determinată
de cunoașterea prejudecăților. Internetul este locul în care prejudecățile noastre au
probabilitatea mai mare de a fi cunoscute, fie în mod direct, datorită exprimării lor
în acel spațiu dublată de reținerea acestei informații (profilarea noastră, bazată pe
constituirea avatarurilor), fie prin efectul de bulă: tendința de a ne asocia online cu
persoane („conturi”) ce au (afișează) convingeri similare.
Atunci când se manifestă online (în special în spațiul rețelelor sociale online)
reiterarea și confirmarea contribuie la efectul de bulă167 (bula informațională): situațiile în
care o persoană este expusă doar știrilor și informațiilor care susțin ceea ce crede și îi
place, existând riscul de a o izola în propriile sisteme culturale și ideologice.168
166
Gerd Gigerenzer, Cum să rămâi inteligent într-o lume smart. De ce mintea umană este superioară algoritmilor,
Curtea Veche Publishing, București, 2023, p. 333.
167
În teoria rețelelor sociale efectul este cunoscut ca efectul de clică, acesta evidențiind avantajele și dezavantajele
grupurilor/comunităților sociale izolate.
168
Pariser, E. (2011). The filter bubble: What the Internet is hiding from you. New York: Penguin Press.
130
Metode de persuasiune (privind algoritmii și IA)169
1. Descrierea unui produs utilizând un termen ce descrie proprietăți pe care acel

produs nu le are. Exemple: mașini care se conduc singure, autonomie deplină (pentru
autoturisme)
2. Prezentarea unui set fals de alegeri. Exemplu (raportat la IA):
a. Să-ți păstrezi intimitatea sau libertatea deciziilor
b. Sau să obții îngrijire medicală superioară (furnizată de IA).
3. Utilizarea unei povești de succes cunoscute și remodelarea ei pentru a părea că
susține argumentul: algoritmii (sau IA) au decizii superioare IO. Exemplu:
povestea (și filmul) Moneyball.
Verificarea credibilității informațiilor

Verificarea credibilității informațiilor de pe internet este bazată pe:
- Verificarea surselor acestora, ce are la bază identificarea:

o persoanei/persoanelor/organizației din spatele informației
o intențiile și interesele acestora
- Verificarea informațiilor (din alte surse).
Există două categorii de reguli privind verificarea credibilității informațiilor online:170
A. Citirea verticală, ia în considerare cinci criterii:171

1. Acuratețea informațiilor – indiciu esențial fiind afișarea autorului/instituției și
modalității de a-i contacta.
2. Autoritatea – vizează listarea acreditărilor autorului și identificarea
domeniului paginii (fiind privilegiate .edu, .gov, .org etc.)
3. Obiectivitatea – poate fi verificată prin precizia informațiilor, obiectivitatea
prezentării și limitarea publicității.
4. Actualitatea informațiilor – verificabilă prin actualizarea regulată a paginii și
linkurilor.
5. Accesul172 – dacă informațiile pot fi văzute fără limitări (reclamă, abonament
etc.). Cu mențiunea că în materie de articole de cercetare (pe modelul actual)
relația este inversă: au probabilitate mai mare să conțină informații verificate
bazele de date/publicațiile cu acces contra cost.
169
Curtea Veche Publishing, București, 2023, pp. 338-344.
170
Curtea Veche Publishing, București, 2023, pp. 359-361.
171
Cele cinci criterii prezentate de Gigerenzer constituie doar unul dintre multele exemple posibile. Un exemplu de
alternativă sunt cele cinci criterii prezentate în toolkit-ul Informare și dezinformare în peisajul media actual, ce
poate fi găsit în recomandările alternative.
172
Acoperirea în varianta propusă de G. Gigerenzer.
131
B. Citirea laterală. Lectura laterală presupune încercarea de-a înțelege intențiile

autorilor și contextul relevant pentru semnificația informației. Pentru înțelegerea
lecturii laterale sunt relevante:
a. Informațiile ce fac obiectul acesteia
i. Informațiile despre autori și pagină:
1. Secțiunea Despre a site-ului/paginii
2. Evaluarea generală a informațiilor din pagină/site (lectura
sumară a altor informații pentru a identifica eventualele
tendințe)
3. Culegerea informațiilor despre persoana/organizația din
spatele site-ului din surse alternative, idealul fiind sursele
independente.
b. Recomandările privind informațiile
i. Verificarea informației și din alte surse
ii. Identificarea existenței tehnicilor de manipulare
iii. Modalitatea de construcție/așezarea informației
iv. Existența apelului la emoții
c. Pașii procedurali.
Spre exemplu, Gigerenzer recomandă patru reguli, ce constituie un amestec de

recomandări și pași procedurali:
1. Părăsește site-ul devreme! Recomandarea presupune demararea citirii laterale

înainte de lectura completă a informației.
2. Încearcă să de abții de la da click prea devreme (nu da clic pe primele rezultate ale
căutării)! Recomandarea are în vedere faptul că primele rezultate oferite de
motorul de căutare pot fi:
a. Reclamă (expresă sau deghizată)
b. Manipulate
3. Du-te înapoi și citește! Lectura textului/audierea materialului în întregime este
recomandată după ce sunt aflate informațiile adiționale.
4. Ignoră caracteristicile de suprafață! Trebuie să asumăm faptul că designul și
domeniul site-ului sunt menite să impresioneze, acest fapt fiind cunoscut și
de cei care doresc să manipuleze informația.
Câteva instrumente utile

I. Un instrument util pentru înțelegerea problemelor specifice acestui mediu
este toolkit-ul „Informare și dezinformare în peisajul media actual”, realizat
în anul 2021 de Centrul pentru Jurnalism Independent: https://cji.ro/wp-
content/uploads/2021/06/Toolkit-informare-si-dezinformare.pdf
132
II. Pentru a ne proteja împotriva mitizărilor IA ne poate fi de ajutor un nivel

minim de pregătire în înțelegerea acestui tip de inteligență. Un curs pentru
înțelegea IA poate fi găsit aici: https://www.elementsofai.ro/
Un scurt îndrumar pentru alegerea „prietenilor online”
Deși calitatea de prieteni efectivi este oarecum discutabilă, prietenii online nu ne sunt
neutri, formele lor de manifestare online influențând alegerile noastre. Spre exemplu,
de la ei ne parvin informațiile relevante deoarece ei participă la constituirea bulei noastre
informaționale.
Pentru a ne asigura un nivel de protecție împotriva efectelor de bulă
informațională ar putea fi relevante următoarele recomandări:
• Evitați perspectiva monocromă: nu alegeți prietenii de „aceeași culoare" (a pielii,
politică, a hainelor etc.)!
• Aveți în vedere că diversitatea este o calitate, putând oferi perspective utile!
• Nu-i evitați pe cei care nu au (în mod sistematic) aceleași opinii cu voi! O
importantă funcție a prieteniei o constituie dușul rece al realității. Un bun prieten
este asemenea unui duș scoțian: alternează abordările calde cu cele reci.
• Utilizarea etichetei "prost" (cu variantele ei adiționale) este o strategie proastă.
Ierarhiile cognitive fac parte din structurile axiologice. În planul valorii alegerile
noastre poartă întotdeauna o etichetă afectivă. (O dovadă: în absența afectivității
nu putem alege între diferitele variante.)
• Nu subestimați importanta prizei la realitate și a rolului interacțiunilor online la
generarea ei! Din structura realității fac parte atât cei care ne plac cât și cei pe
care nu-i agreăm.
• Ocoliți „inelul lui Gyges"173 și pe cei care-l folosesc! Imposibilitatea identificării
autorului unor opinii are ca efect ivirea „cuvintelor fără autor". Lipsind persoana
care se identifică cu ele acest tip de afirmații aparțin altui spațiu decât cel al
realității. Discutăm cu fantomele unor zombie și riscam să ajungem la un
asemenea nivel al non-existentei.
Bibliografie complementară
How online misinformation exploits ‘information voids’ — and what to do about it, The
international journal of science /Nature 625, 215-216 (2024)
https://www.nature.com/articles/d41586-024-00030-x
173
Mitul lui Gyges este redat de Platon (Republica): un păstor descoperă un inel ce avea proprietatea de a-l face
nevăzut. Problema vizează consecințele acestei puteri asupra comportamentului moral. O bună abordare a acestei
probleme poate fi găsită la Florin George Popovici, Despre originile dreptăţii: Inelul puterii (Mitul lui Gyges),
https://floringeorgepopovici.wordpress.com/2012/01/17/despre-originile-dreptatii-inelul-puterii-mitul-lui-gyges/
(24.XII.2021)
133
XVI. „Lebăda neagră”- Nassim Nicholas Taleb 174
Introducere
Această secțiune conține o prezentare sintetică a principalelor idei prezentate de
Nassim Taleb, unele având un caracter de noutate, introducând cititorul în noi
perspective specifice gândirii critice, iar altele un rol recapitulativ pentru ideile din
prima parte a cursului. Pentru a ușura înțelegerea textelor în funcție de importanță am
ales să subliniez principalele concepte.
Lebăda Neagră
Conceptul de lebădă neagră are mai multe semnificații în teoria cunoașterii, devenind
între timp unul dintre conceptele simbolice pentru gândirea critică. O scurtă prezentare
poate contribui la crearea contextului necesar înțelegerii.
Rândurile de început ale cărții Lebăda Neagră oferă o primă orientare: înainte de
descoperirea Australiei lumea occidentală era convinsă că toate lebedele sunt albe.
Traseul istoric de structurare a Logicii ca disciplină ce se ocupă de analiza gândirii
corecte (din punct de vedere formal) a înregistrat pentru o bună perioadă de timp
obișnuința de-a utiliza pentru ilustrarea inducției silogisme bazate pe exemplul
lebedelor albe. În consecință, concluzia toate lebedele sunt albe a devenit un simbol al
certitudinilor cognitive.
La ceva timp după descoperirea Australiei pe acest continent au fost descoperite
… lebede negre.175 Impactul acestei descoperiri (amplificat treptat în timp176) asupra
cunoașterii este unul semnificativ, lebăda neagră devenind un simbol al incertitudinii. În
termenii lui Taleb, lebăda neagră indică limitarea pe care o întâmpinăm atunci când
174
Această secțiune are la bază notele de lectură la lucrarea Nassim Nicholas Taleb, Lebăda neagră. Impactul
foarte puțin probabilului, Editura Curtea Veche, București, 2010.
175
Nicolae Sfetcu (CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 1, Numărul 1, Septembrie 2022, pp. 101-111;
https://ro.linkedin.com/pulse/leb%C4%83da-neagr%C4%83-un-risc-asumat-merit%C4%83-nicolae-
sfetcu) dă ca referință anul 1697 pentru momentul în care exploratorii olandezi conduși de Willem de
Vlamingh ar fi descoperit lebede negre în Australia. (În acest sens citează: Groarke, Louis. 2009. An
Aristotelian Account of Induction: Creating Something from Nothing. McGill-Queen’s Press – MQUP; și
Parliament. 2009. „Black Swan Unique to Western Australia”. Parliament@Work – Western Australia. 13
septembrie 2009.)
176
Un exemplu de amplificare este oferit tot de Nicolae Sfetcu (op.cit.) „În secolul al XIX-lea, John Stuart Mill a
folosit eroarea logică a lebedei negre ca un termen nou pentru a identifica falsificarea.” (citând: Hammond, Peter.
2009. „Adapting to the entirely unpredictable: black swans, fat tails, aberrant events, and hubristic models”. WERI
Bulletin, nr. 1).
134
învățăm din observație sau experiențe; altfel spus, ea arată fragilitatea cunoașterii
noastre.
Pentru înțelegerea ideilor lui Nassim Taleb este relevantă și o altă explicație.
Cum ajungem la o convingere de tipul toate lebedele sunt albe? Răspunsul de tip
„cotidian”: prin experiență. Teoria cunoașterii oferă o explicație logică a modului în
care funcționează experiența pentru a determina cunoașterea: la bază este un
raționament inductiv, o inferență prin care trecem de la enunțuri particulare la enunțuri
universale.
Simplificând pentru a sprijini înțelegerea, putem considera că există două mari
categorii de raționamente:
Tipul de O scurtă descriere Limitele cognitive ale

raționamente raționamentului
Raționamentele Sunt raționamentele în care ajungem la Raționamentele inductive
inductive enunțuri universale (la concepte depind de experiență,
generale, la reguli, la legi) pe baza neputând fi siguri că am avut
enunțurilor particulare. Descrierea este totalitatea experiențelor
în plan logic, enunțurilor particulare posibile pentru a ajunge la o
corespunzându-le experiențele concluzie definitivă.
particulare. În exemplul utilizat,
Ieri am văzut o lebădă albă valabilitatea concluziei
Azi am văzut o lebădă albă depinde de durata experienței
… de-a lungul generațiilor,
Toate lebedele pe care le-am văzut au fost albe importanța timpului raportat
Părinții mei au văzut doar lebede albe la gradul de certitudine al
… concluziei fiind evidențiată de
Concluzia: Toate lebedele sunt albe. … descoperirea lebedelor
negre.
Raționamente Sunt raționamentele în care avem deja Nu aduc un plus de
deductive enunțurile universale, pe baza lor cunoaștere deoarece concluzia
ajungând la identificarea unor (noi) nu aduce ceva în plus față de
enunțuri particulare. Pe modelul premisa majoră (Deoarece știm
standard, concluzia raționamentului că toți oamenii sunt muritori,
deductiv este bazată pe două premise: știma deja că și Socrate,
- Premisa majoră (enunțul universal): deoarece este om, este
Toți oamenii sunt muritori. muritor.)
- Premisa minoră: Socrate este om
- Concluzia: Socrate este muritor
135
Lebăda Neagră177 tratează rolul evenimentelor excepționale care conduc la

degradarea predictibilității (prin faptul că ilustrează incertitudinea).178 Ea are trei
trăsături esențiale:
- Raritate;
- Impact extrem;
- Predictibilitate retrospectivă.
Lucrarea Lebăda Neagră este centrată pe abordarea evenimentele cu
probabilitate scăzută, dar care însă un impact foarte mare. Apariția unui eveniment
foarte puțin probabil este echivalent cu lipsa unuia așteptat.
Preocuparea lui Nassim Nicholas Taleb o constituie evenimentul foarte puțin
probabil, dar cu consecințe semnificative, ce tine să aibă două efecte:
- anumite rezultate științifice sunt inutile în viața reală, pentru că
subestimează impactul foarte puțin probabilului;
- multe dintre rezultatele științifice s-ar putea să creeze de fapt Lebede Negre.
Autorul afirmă că oamenii suferă de o formă de orbire în fața aleatorului
(întâmplării) și a deviațiilor mari, ea fiind determinată de concentrarea asupra detaliilor
și ratarea evenimentelor majore semnificative (echivalentul vorbei tradiționale: a nu
vedea pădurea din cauza copacilor). Lebăda Neagră este rezultatul limitărilor epistemice
(cognitive) colective și individuale, determinate în mare parte de încrederea în
cunoaștere (în forma existentă a cunoașterii, în convingerea noastră că am cunoaște
foarte bine lucrurile). Ea survine când ceea ce nu știm devine mult mai relevant (din
perspectiva impactului) decât ceea ce știm.
Taleb consideră că oamenii sunt caracterizați de o aroganță epistemică, aceasta
fiind o exacerbare a încrederii în cunoaștere ce ne face să ratăm ceea ce nu știm și
importanța a ceea ce nu știm.
Din perspectiva efectelor asupra umanului, există Lebede Negre negative
(evenimente nefericite) și Lebede Negre pozitive (evenimente favorabile umanului).
Impactul celor două categorii este asimetric: Lebedele Negre pozitive au nevoie de timp
pentru depistarea efectelor (ex. efectele apariției tiparului, calculatorului etc.) iar cele
negative se petrec foarte rapid (explicația: este mai ușor să distrugi).
Înțelegerea unor categorii de afirmații ale lui Nasim Taleb este dependentă de
cunoașterea diferențelor existente între diferitele medii. Prin mediu trebuie să înțelegem
aici diferitele domenii ale existenței umane. Un exemplu intuitiv îl poate oferi diferența
dintre două categorii de medii destul de cunoscute (din perspectiva diferențieri lor):
mediul natural vs. mediul artificial. După cum vom vedea, Taleb consideră că una dintre
problemele cunoașterii umane o constituie tendința de a-i generaliza metodele de la un
mediu la altul, ratând diferențele dintre ele. În discuție sunt diferențele de caracteristici
și comportament, cărora ar trebui să le corespundă poziționări cognitive diferite. Spre
exemplu, o diferență semnificativă din punct de vedere cognitiv între medii o constituie
177
Utilizarea termenului are în vederea și semnificația de pasăre rară/rara avis.
178
Acest tip de evenimente ridică problema adecvării metodelor noastre de cunoaștere.
136
distribuția diferită a probabilității de apariție a Lebedelor Negre. Ceea ce înseamnă că

incertitudinea nu este distribuită uniform în mediile existenței noastre, respectiv că
poziționările noastre cognitive care iau în considerare incertitudinea trebuie să fie
adaptate caracteristicilor fiecărui mediu existențial.
Oamenii sunt incapabili de predicție în medii supuse Lebedei Negre, deși vor să
pară că nu este așa. Deoarece Lebedele Negre nu sunt predictibile nu rămâne decât să
ne adaptăm lor. O formă de adaptare o constituie încercarea de a profita de pe urma
Lebedelor Negre pozitive. Deși ne-o proiectăm ca fiind stabilă și cunoscută sau
cognoscibilă (poate fi cunoscută), lumea este dominată de extremă, de necunoscut și de
foarte puțin probabil. Într-o astfel de abordare evenimentul extrem constituie punct de
plecare. În ciuda progresului (sau poate tocmai din cauza lui, deoarece el introduce tot
mai multă complexitate, care amplifică impredictibilitatea) viitorul va fi din ce în ce mai
puțin predictibil.
Incertitudinea, pariurile pe probabilități și efectele lor au un impact mult mai
mare decât ne place să credem. Spre exemplu, motivul pentru care piața liberă
funcționează este faptul că le permite oamenilor să aibă noroc prin încercări agresive și
erori, nu prin oferirea unor recompense sau „stimulente” pentru pricepere.
Despre problemele generate de modul nostru de-a învăța

Avem tendința de a învăța ceea ce este exact, nu ceea ce este general. Problema
este dată de structurarea minții noastre: nu învățăm reguli, ci numai fapte. Nu ne
pricepem să învățăm meta-reguli. Un exemplu elocvent: nu învățăm că nu învățăm (nu
reușim să înțelegem cât de puțin cunoaștem, ascunzând față de noi chiar și experiențele
care ne arată acest lucru).
Situația cunoaște o explicație evoluționistă: a gândi constituie o mare risipă de
energie. Suplimentar, informația se mișcă prea repede, în timp ce intuițiile noastre sunt
făcute pentru un mediu în care cauzele și efectele sunt mai simple iar informația se
mișcă mai încet.
Una din cauzele limitelor învățării noastre este generată de faptul că societatea
nu stimulează prudența. Un exemplu îl constituie recunoașterea socială, care
evidențiază valorizări inadecvate: cei care evită marile dezastre mor adese necunoscuți,
în timp ce eroismul este recunoscut mai curând în gesturi cu impact mai redus.
Televiziunea contribuie în mod semnificativ la această selecție negativă. Toată lumea
știe că avem nevoie de mai multă prevenție decât tratament, dar cei care previn primesc
doar arareori recompense.
Irelevanța normalității în anumite medii; clopotul lui Gauss

Normalul este adesea irelevant, împrejurările neobișnuite fiind deseori cele
semnificative. În analiza umanului acest tip de abordare este cu atât mai justificat (nu
poți anticipa un comportament criminal pe baza atitudinilor zilnice).
137
În plan social forma dominantă de reprezentare a normalității o reprezintă

distribuțiile standard. Pentru a putea crea o intuiție a acestui tip de distribuție ne putem
gândi la distribuția notelor pe care studenții le primesc la un examen (spre exemplu, la
examenul aferent disciplinei Gândire Critică): destul de probabil vor fi câteva note
așezate la extreme (unele foarte mari, altele foarte mici), marea lor majoritate fiind
distribuite în zona notelor medii. Dacă vom considera că aceasta este o distribuție
standard, atunci abaterile de la ea trebuie analizate in perspectiva riscului de fraudă.
Distribuția oricărei mulțimi de elemente poate fi reprezentată într-un grafic cu două
coordonate. În cazul exemplului analizat pe abcisă (coordonata orizontală) așezăm
mulțimea studenților iar pe ordonată (coordonata verticală) așezăm nota obținută de
fiecare student. Distribuția standard (cea care corespunde normalității) tinde să ia forma
unui clopot (a se vedea figura de mai jos), acesta având numele de clopotul lui Gauss.179
Taleb consideră că unul din simbolurile irelevanței normalității îl constituie

clopotul lui Gauss (figura de mai sus), el ignorând deviațiile extreme (datorită tendinței
de a subordona comportamentele unei reguli).180 Spre exemplu, distribuția notelor la
un examen nu constituie un standard de evaluare a normalității în toate mediile, ci doar
în unele dintre ele, problema fiind generată de faptul că nu reușim să respectăm de
fiecare dată această limitare (să identificăm mediile în care această distribuție nu este
aplicabilă). Un exemplu elocvent este cel furnizat de Taleb în altă parte: dacă ne referim
la caracteristici ale oamenilor putem observa că unele caracteristici biologice (înălțimea,
greutatea etc.) cunosc o distribuție de tip gaussian (ceea ce ar însemna, spre exemplu, că
putem prezice marja de înălțime sau greutate a următoarei persoane pe care o întâlnim),
în timp ce altele (cum ar fi averea) nu cunosc o astfel de distribuție, ceea ce ratăm
179
Distribuția Gauss, descoperită de către Carl Friedrich Gauss.
180
Cu alte cuvinte, clopotul lui Gauss tinde să înghesuie grupurile sociale într-o definiție.
138
putând avea o importanță foarte mare/reprezenta o deviație foarte mare de la ceea ce

credem că este normalitatea (următoarea persoană ar putea fi cea mai bogată persoană
existentă).
Platonicitatea
Platonicitatea trebuie înțeleasă ca atitudine rezultată din gândirea filosofului antic
Platon. Nassim Taleb sugerează că modelul de gândire promovat de Platon, bazat pe
postularea existenței unei lumi a ideilor, a formelor pure, care constituie modelul,
arhetipul, pentru toate lucrurile și evenimentele întâlnite, a generat „reflexul cognitiv”
de a ne considera că „modelele” descriu esența realității. Acest comportament cognitiv
se bazează pe simboluri (spre exemplu pe o hartă, care este o simbolizare a unui spațiu
geografic) pentru a înțelege realitate (acel spațiu geografic), sfârșind prin a crede (în mod
eronat) că „harta este chiar realitatea”.
Grija lui Taleb este legată de faptul că trebuie să avem în vedere atât cunoașterea
cât și opusul cunoașterii: opusul cunoașterii îl reprezintă necunoscutul, improbabilul,
nesigurul. În accepțiunea lui Taleb platonicitatea este o formă de generalizare ce
determină ratarea incertitudinii. Platonicitatea este tendința de a lua harta drept
teritoriul, de a ne concentra asupra unor forme pure și bine definite: triunghiurile,
utopiile sociale națiunile. Platonicitatea este ceea ce ne face să credem că înțelegem mai
mult decât înțelegem de fapt (spre exemplu, dacă avem o hartă credem că înțelegem tot
despre teritoriul pe care-l reprezintă; că-l stăpânim cognitiv).
Modelele și construcțiile, aceste hărți intelectuale ale realității, nu sunt
întotdeauna greșite, ci doar în cazul unor anumite aplicații. Dificultatea constă în faptul
că:
a) Nu știm dinainte „în ce punct nu este bună harta”, ci doar după ce se
petrec evenimentele;
b) Greșelile pot avea consecințe grave.
Divizarea realității în categorii asemănătoare și importanța acordată acelorași
circumstanțe dă seama de dorința de-a tăia realitatea în categorii precise.
Clasificarea (înțeleasă aici ca „hartă cognitivă” a realității) este necesară
oamenilor, dar ea devine patologică atunci când categoria este considerată definitivă,
împiedicând luarea în considerare a neclarității hotarelor sale și posibilitatea de
revizuire a categoriilor. Categoriile au o doză semnificativă de arbitrar.181
Categorisirea (crearea categoriilor pentru a putea înțelege) produce
întotdeauna o reducere a complexității. Orice reducționism aplicat lumii
înconjurătoare poate avea consecințe explozive, de vreme ce elimină anumite surse de
incertitudine.
181
Autorul ilustrează arbitrarul categoriilor comune prin câteva exemple: persoanele care sunt de acord cu avortul
dar se opun pedepsei capitale, persoanele care acceptă avortul, sunt pentru o impozitare mai severă dar se
împotrivesc unor cheltuieli militare mai mari, persoanele care sunt pentru libertatea sexuală dar se împotrivesc
libertăților economice individuale.
139
Faldul platonic
Faldul platonic (ce poate fi înțeles ca un văl – constituit din certitudini cognitive ,
o „hartă”, ce acoperă realitatea, ascunzându-i-i caracteristicile), este hotarul exploziv
unde mentalul platonic intră în contact cu realitatea dezordonată, unde intervalul dintre
ceea ce știm și ceea ce credem că știm devine periculos de mare. Aici apare Lebăda
Neagră. Faldul platonic este locul în care realitatea pe care ne-o reprezentăm încetează
să mai fie aplicabilă, fără ca noi să știm asta. Posibilitatea faldului platonic este deschisă
de modul de-a fi al cunoașterii noastre, care este simultan instrument de cunoaștere și
de liniștire a noastră în fața necunoscutului.
Antibiblioteca
Antibiblioteca este reprezentată de mulțimea cărților necitite (să ne imaginăm o
bibliotecă personală în care avem o parte din cărți pe care le-am citit iar altele pe care nu
le-am citit, aceste din urmă reprezentând antibibiliteca). Cărțile necitate sunt mai
importante decât cele citite deoarece ne amintesc mereu cât de multe nu știm. Însă, de
obicei procedăm tocmai invers, uitându-ne la cărțile citite. Antibiblioteca este simbolul
modului în care ne comportăm cu ceea ce nu cunoaștem.
Marele dezavantaj a cărților citite îl reprezintă faptul că ele împărtășesc soarta a
ceea ce cunoaștem (sau credem că cunoaștem): tindem să ne împăunăm cu ceea ce
cunoaștem (este mijloc de promovare socială), ba chiar să ne apărăm cunoștințele ca
fiind noi înșine. Lebăda Neagră apare pe fondul lipsei de interes pentru ceea ce nu știm.
Antisavantul este simbolul empiristului sceptic care acordă cea mai mare atenție
pentru ceea ce nu știe.
Lebăda Neagră apare pe fondul a trei tipuri de erori (cumva determinate de
„concentrarea pe cărțile citite”):
- eroarea confirmării – tendința de a privi spre ceea ce confirmă cunoștințele noastre
(cărțile citite), nu către ignoranța noastră (cărțile necitite);
- eroarea narativă – modalitatea în care ne înșelăm singuri cu povești și anecdote;
- problema dovezilor mute – trucurile pe care le folosește istoria (ca
disciplină/știință) pentru a ne ascunde Lebăda Neagră.
O parte in biografia autorului tinde să confirme existența Lebedei Negre: originar
din Liban, un ținut peste care a domnit pacea mai mult de o mie de ani pe baza
compromisului cu diferitele puteri, autorul remarcă efectul pe care l-a avut adoptarea
credinței în statul-națiune (o narațiune) în aceste ținuturi (apariția Libanului ca stat),
distrugând armonia de milenii.182
182
Nota de la pag. 33 pe această temă: „E remarcabil cât de repede și de eficient poți construi o naționalitate – cu
un steag, câteva discursuri și un imn național”. În ce măsură putem vorbi în cazul statului națiune de o problemă
de curent intelectual? În mod sigur evenimentul poate fi analizat în contextul memelor care au marcat secolele XIX
și XX.
140
Erorile în cunoașterea istoriei

Mintea umană suferă de trei tulburări atunci când intră în contact cu istoria,
numită de Nassim tripleta opacității:
- Iluzia înțelegerii - modul în care oamenii cred că înțeleg ce se petrece într-o
lume ce este de fapt mai complicată decât le apare. Ține de patologia gândirii, care
consideră că lumea în care trăim e mai inteligibilă, mai explicabilă și, prin urmare, mai
predictibilă decât pare.183
- Distorsiunea retrospectivă – modul în care unele aspecte pot fi evaluate numai
după ce faptele au avut loc.
- Evaluarea exagerată a informațiilor factuale, derivată în special de atitudinea
celor care dețin autoritatea, care tind să creeze categorii – adică să „platonifice”. Nimeni
nu știe nimic despre un eveniment neprevăzut, însă gânditorii de elită consideră că știu
mai mult decât restul deoarece sunt gânditori de elită. Iluzia științei derivă astfel dintr-o
necesitate a rolului pe care intelectualii sunt ținuți să-l joace.184
Mintea noastră este o mașinărie de producere a explicațiilor, capabilă să dea sens
aproape tuturor lucrurilor și să încropească explicații pentru tot felul de fenomene, dar
incapabilă în general să accepte ideea impredictibilității.185 Suntem doar o mașinărie de
privit înapoi și de autoamăgire.
Istoria este plină de discontinuități. Evoluția creștinismului și a islamismului
constituie bune exemple în acest sens. Examinarea amănunțită a trecutului nu ne învață
prea multe cu privire la intențiile Istoriei, ci ne dă doar iluzia că o înțelegem. Istoria și
societățile nu se târăsc, nu fac salturi, mergând din fractură în fractură.
Din mulțimea faptelor care precedă un eveniment doar unele se vor dovedi mai
târziu relevante pentru înțelegerea celor întâmplate. Însă, deoarece memoria noastră
este limitată și selectivă, vom fi înclinați ulterior să ne amintim doar datele care se
potrivesc faptelor, adică doar informațiile coerente cu evenimentul survenit, ivirea
părându-ne astfel explicabilă.
Scalabilul și non-scalabilul
Scalabilitatea este o proprietate a unui sistem, a unei rețele sau a unui proces,
proprietate care arată capacitatea acelui sistem de a suporta corect un volum mai mare
de încărcare, sau de a permite mărirea sau extinderea sa. Cu alte cuvinte, scalabilitatea
183
Dorința de înțelegere depășește capacitatea de o face. În joc este teama de necunoscut, care generează nevoia
„cosmotizării cu orice preț”. Lumea este astfel o serie de încercări cosmotice, de impactul asupra umanului
depinzând durata fiecărui model. Miza o constituie sentimentul de siguranță și încrederea pe care o furnizează
credința în capacitatea omului de-a înțelege; adică unul din ingredientele optimismului necesar existenței. Astfel că
judecata acestui comportament suportă două abordări diferite: una epistemologică, în cadrul căreia îi pot fi
evidențiate slăbiciunile, și alta ontologică, în care interesează efectul acestui comportament asupra existenței.
Sugerez astfel că aceste erori gnoseologice s-ar putea să fie profitabile în plan ontologic (cel puțin într-o anumită
măsură). Luciditatea pare să fie la concurență cu speranța în astfel de cazuri.
184
Admiterea necunoașterii riscă să spulbere fragilul edificiu al încrederii în sine, al speranței intelectuale. De
măsura în care o astfel de atitudine ajunge să împingă intelectualul pe un drum greșit sau să-i ofere suportul
necesar supraviețuirii intelectuale ține o eventuală analiză a eficienței practicării ei.
185
Este evident efectul rolului multiplul al explicației, inclusiv a legăturii acesteia cu speranța.
141
desemnează caracteristica extinderii unui model la o scară mai mare decât cea la care el
și-a dovedit eficiența.
Unul dintre exemplele utilizate de Taleb pentru a înțelegere problema
scalabilității (limitele ei) îl constituie diferența dintre profesiile scalabile și cele ce
nescalabile, raportat la câștigurile pe care acestea le permit.
În profesiile care nu sunt scalabile există o limită a numărului de clienți sau de
pacienți care pot fi văzuți într-o anumită perioadă de timp. Ele presupun prezența
continuă, iar câștigurile depind mai mult de eforturile continue decât de decizii. De
asemenea, sunt caracterizate de un grad înalt de predictibilitate.
Profesiunea scalabilă este una în care lucrătorul nu este plătit cu ora, nefiind
astfel supus limitărilor presupuse de cantitatea de muncă. Ele sunt accesibile
persoanelor cu idei, care-și vând ideile, ocupația lor fiind cea de-a gândi intens. Aceste
persoane pot să-și crească câștigurile fără un efort suplimentar pentru fiecare câștig
adițional. Problema pe care nu o zărim suficient: o profesie scalabilă este bună doar
dacă cel ce o practică are succes. În acest domeniu lumea se împarte în giganți și pitici.
Apariția giganților este datorată deseori unui fenomen de tipul Lebăda Neagră. Însă,
noi tindem să fim orbiți de succesul unor astfel de persoane, fără a mai observa
distribuția probabilității reușitei.
Apariția înregistrărilor audio este un exemplu de proces scalabil, făcând posibilă
multiplicarea înregistrărilor muzicale, spre exemplu. Evoluția este un proces scalabil:
ADN-ul câștigător se reproduce asemenea unei cărți sau unui album de succes.
Apariția tiparului a constituit iarăși un proces de tipul câștigătorul ia totul,
asemenea majorității invențiilor de acest gen. Carte înlătură povestitorii, discul lasă fără
pâine cântăreții, filmul golește teatrele etc.186
În acest spațiu evenimentele sunt impredictibile. Art De Vany187 – filmul face
actorul iar filmul este făcut de o doză mare de noroc neliniar. Una din multele explicații:
oamenii nu se îndrăgostesc de artă doar de dragul acesteia, ci și pentru a simți că
aparțin unei comunități.
Mediocristan și extremistan
În accepțiunea lui Taleb, mediocristanul și extremistanul reprezintă două categorii diferite

de „medii existențiale” (contexte cognitive în care oamenii își desfășoară existența),
diferența dintre ele fiind dată, spre exemplu, de:
- Tipul de distribuție al evenimentelor (gausian sau tip coadă lungă).
- Probabilitatea evenimentelor tip Lebăda Neagră (impactul evenimentelor
cu probabilitate mică).
186
De remarcat faptul că aceste mecanisme fac parte din procesul globalizării.
187
Arthur De Vany este mai cunoscut prin intermediul New Evolutionary Diet. Abordarea problemelor legate de
dietă ține de o poveste similară celei din filmul Lorenzo's Oil, ce dă seama de un sens urgent al cunoașterii, o
cunoaștere orientată afectiv într-un mod profund.
142
- Priza cognitivă pe care oamenii o au asupra fiecăruia dintre ele.

Am pus între ghilimele expresia „medii existențiale” pentru a înțelege că
separația, identificarea fiecărui tip de mediu nu este una bazată pe identificarea
geografică, socială etc. a mediilor, ci pe un set de caracteristici ale evenimentelor.
Definiția mediului în acest caz este făcută, spre exemplu, din perspectiva distribuției
incertitudinii, prizei noastre cognitive prin intermediul metodelor normale și alte
caracteristici ce pot fi observate în continuare.
O abordare etimologică (coerentă cu intenția lui Taleb) poate ușura înțelegerea:
- Mediocristanul este tipul de mediu în care cunoașterea bazată pe utilizarea
mediei (spre exemplu a distribuției gaussiene) este eficientă.
- Extremistanul este mediul în care contează foarte mult distribuțiile extreme cu
impact mare, evenimentele cu probabilitate mică dar cu impact foarte mare.
Mediocristanul
O caracteristică a mediocristanului: când eșantionul este mare niciun element nu va
schimba semnificativ suma totală. Luăm ca exemplu o mulțime de oameni pe un
stadion: variația proprietăților fizice ale unui individ nu va schimba semnificativ media
la nivelul mulțimii. Alte exemple: greutatea, înălțimea, consumul de calorii, venitul
unui brutar, venitul unui stomatolog, accidentele de mașină, rata mortalități etc.
Aleatoriul de tip Mediocristan nu poate genera surpriza unei Lebede Negre,
astfel încât un eveniment să domine întregul fenomen. Dacă trăim în Mediocristan
putem sta liniștiți în privința lucrurilor pe care le-am măsurat: primele o sută de zile ar
trebuie să ne ofere toate datele necesare iar dacă apare o surpriză, ea nu ava avea
consecințe deosebite.
Mediocristanul este locul unde trebuie să îndurăm tirania colectivului, a
rutinei, a evidentului și a predictibilului. Este, în mod evident, un loc în care se poate
trăi în mod liniștit. Motiv pentru care prezența sa este deseori dilatată, determinând
ivirea unei forme de orbire la Lebăda Neagră.
Extremistanul
În Extremistan variațiile au o asemenea natură încât un singur element poate
avea o influență disproporționată asupra întregului. Acesta include aproape toate
chestiunile sociale. Spre exemplu, dacă în mulțimea de pe stadion luăm în considerare
venitul și îl introducem pe Bill Gates, variația venitului acestuia din urmă ar putea avea
o pondere de 99,9%.
Dacă avem de-a face cu cantități din Extremistan vom întâmpina dificultăți în a
ne face o idee despre medie dintr-un exemplu oarecare, de vreme ce totul poate
depinde atât de mult de un singur element.
Țin de Extremistan: averea, venitul, tirajul unui autor, citările unui autor,
numărul de referințe pe Google,188 utilizarea cuvintelor într-un vocabular, pagubele
provocate de cutremure, dimensiunea companiilor, deținerea acțiunilor, diferențele de
188
Ultimele trei sunt explicate parțial prin știința rețelelor sociale.
143
înălțime între specii, piețele financiare, prețurile bunurilor, rata inflației, datele
economice.
Extremistanul este locul unde suntem supuși tiraniei singularului,
accidentalului, nevăzutului și nepredictibilului.
Principala proprietate a Extremistanului este faptul că poate produce Lebede
Negre. Însă el nu presupune întotdeauna apariția lor. Unele evenimente pot fi rare dar
oarecum predictibile, fiind într-o oarecare măsură detectabile științific. Acestea sunt
numite lebede „gri” sau madelbrotiene. Ele determină un aleatoriu ce produce
fenomene cunoscute în mod obișnuit prin termeni ca: scalabil, amploare invariantă,189 legi
ale puterii,190 legi Paro-Zipf, legea lui Yule, proces Pareto-stabil, Levy-stabil și legi fractalice.
Ele au foarte multe în comun cu legile naturii.
O analiză comparativă, menită să medieze înțelegerea diferențelor dintre cele două

medii și caracteristicile fiecăruia dintre ele:
Mediocristan Extremistan
Non-scalabil Scalabil
Aleatoriul bând sa de tipul unu Aleatoriu sălbatic (chiar foarte sălbatec)
sau de tipul doi
Membrul cel mai reprezentativ este Cel mai „reprezentativ” este fie gigantul,
mediocru fie piticul, adică nu există un membru
reprezentativ
Câștigătorii primesc câte o mică parte din Câștigătorul ia totul
tort
Exemplu: auditoriul unui cântăreț de Auditoriului de astăzi pentru un artist
operă înainte de apariția gramofonului
Există posibilități mai mari de a se găsi în Există posibilități mai mari de a se găsi în
mediul ancestral mediul modern
Impenetrabil de către Lebedele Negre Vulnerabil la Lebedele Negre
Supus gravitației Nu există constrângeri fizice în privința
dimensiunilor
Corespunde (în general) parametrilor Corespunde numerelor; ex. averea
fizici cum ar fi înălțimea
Pe atât de aproape de egalitatea utopică pe Dominat de inegalități extreme
cât este posibil în mod spontan („câștigătorul ia totul”)
Întregul nu este influențat de un singur Întregul este determinat de un număr mic
189
Amploarea invariantă (sau invarianta scalară) este o caracteristică a obiectelor sau legilor care nu se schimbă
odată cu schimbarea lungimii, energiei sau altor variabile. Este aplicabilă în fizică, matematică, statistică și
economie.
190
O lege de putere este o relație funcțională între două cantități, unde una dintre cantități variază ca o putere
pentru alta. Spre exemplu, numărul de orașe care au o anumită populație este de așteptat să varieze ca putere
(mărime) în funcție de mărimea populației.
144
element de evenimente extreme

După o perioadă de observație ne putem Durează mult până ne dăm seama ce se
da seama ce se întâmplă întâmplă
Tirania colectivului Tirania accidentalului
Ușor de prezis pe baza celor văzute și de Greu de prezis pe baza informațiilor din
extins la cele nevăzute trecut
Istoria se târăște Istoria face salturi
Evenimentele sunt distribuite conform Distribuirea se face fie prin lebede „gri”
clopotului lui Gauss sau a variațiilor mandelbrotiane191 (detectabile științific),
acestuia fie prin Lebede Negre, complet
nedetectabile.
Problema inducției
Problema inducției poate fi rezumată astfel: cum putem trece logic de la anumite
cazuri particulare la o concluzie generală? Cum știm că ceea ce am învățat de la anumite
obiecte și evenimente este suficient pentru a ne permite să distingem celelalte
proprietăți ale lor? De regulă, derivăm doar pe baza datelor din trecut câteva concluzii
privitoare la proprietățile tiparelor. Nu putem utiliza mai multă informație decât cea
livrată de trecut. Există astfel o dificultate majoră în generalizarea pornită de la
informația disponibilă.
Exemplul porcului192: din hrănirea sa permanentă și abundentă pe baza inducției
porcul deduce faptul că oamenii manifestă o foarte mare atenție față de el. Bazându-se
pe inducție (presupunând că utilizează raționamentele logice), cu o zi înainte de Ignat
porcul are nivelul maxim de certitudine că omenii îl vor hrăni ca de obicei. În momentul
în care vine Ignatul toate concluziile sale sunt invalidate în mod abrupt (dacă luăm în
considerare durata vieții sale atunci sentimentul de siguranță ajunge la maxim când
riscul este la cel mai înalt nivel). Crăciunul poate fi considerat o Lebădă Neagră din
punctul de vedere al porcului.
Confundarea unei observații naive a trecutului cu un aspect definitiv sau
reprezentativ pentru viitor este singura cauză a inabilității de a înțelege Lebăda Neagră.
191
Este vorba de Benoit Mandelbrot, autorul „teoriei dezordinii”. Benoit Mandelbrot este cel care lansează și
fractalii, împlinind astfel intuițiile unor serii de matematicieni care l-au precedat și deschizând astfel posibilitatea
unei noi modalități de definire a sistemelor, cu posibilități ce par infinite.
The Nature of Roughness in Mathematics.
192
Încerca aici o adaptare culturală. Taleb utilizează exemplul curcanului, raportat la tradiția anglo-saxonă a gătirii
acestuia de Ziua Recunoștinței.
145
Erorile de cunoaștere
Incapacitatea noastră de a depista Lebedele Negre își are sursa în mai multe erori193:
- eroarea confirmării: ne concentrăm asupra unor porțiuni dinainte selectate din ceea
ce vedem, pornind de la care generalizăm cu privire la ceea ce nu vedem;
- eroarea narativă: ne autoamăgim cu povești care ne potolesc setea platonică pentru
diferite tipare;
- ocultarea – ne comportăm ca și cum Lebăda Neagră nu există; natura umană nu
este făcută pentru Lebede Negre;
- canalizarea – concentrarea asupra unor surse bine definite ale incertitudinii,
asupra unei liste prea detaliate de Lebede Negre.
- distorsiunea dovezi tăcute – ne formăm o idee greșită privitor la șansele de apariție
a unor evenimente de tip Lebăda Neagră; ceea ce vedem nu este neapărat tot
ceea ce există.
Eroarea confirmării
După trei sute de zile de experiențe plăcute în viața porcului am ajunge la
concluzia că toate sunt la fel; ba chiar am putea considera că nu există dovezi privind
posibilitatea apariției unor Lebede Negre. Distanța logică dintre cele două afirmați pare
atât de mică încât ea poate fi înlocuită cu ușurință. Aceasta este o eroare a circularității
deoarece aceste afirmații nu sunt interschimbabile.
Este frecventă confuzia afirmației „Marea majoritate a teroriștilor sunt
musulmani!” cu afirmația „Aproape toți musulmanii sunt teroriști!”. O astfel de eroare
survine datorită tendinței noastre de a simplifica fără să vrem problema, respectiv din
cauza faptului că mintea noastră face în mod frecvent acest lucru.
Un alt exemplu îl constituie inechitatea stereotipurilor pe care o trăiesc unele
minorități: chiar dacă majoritatea criminalilor privind din subgrupul lor etnic, majoritatea
subgrupului nu este formată din criminali. Dacă spunem că abilitățile nu sunt întotdeauna
cheia succesului, există riscul ca oamenii să creadă că abilitățile nu sunt niciodată cheia,
dar norocul da.
„Mașina inferențială” pe care o folosim în viața cotidiană nu este făcută pentru
un mediu complicat, în care o afirmație este schimbată esențial atunci când ordinea
cuvintelor este schimbată. Este o problemă ce ține de evoluție: într-un mediu primitiv
nu există o diferență semnificativă între consecințele afirmaților: cei mai mulți ucigași
sunt animale sălbatice și cele mai multe animale sălbatice sunt ucigașe. Intuițiile noastre
statistice nu au evoluat pentru a face față unui habitat unde aceste subtilități contează
foarte mult.
Specificitatea față de domeniu

Reacționăm la o anumită informație nu pe baza încadrării sale logice, ci pe baza
cadrului în care este așezată și a modului în care este primită de sistemul nostru socio-
193
Pentru a facilita întărirea cunoașteri, le reiau pe câteva dintre ele în forme de prezentare discret diferite.
146
emoțional. Altfel spus, reacțiile noastre, modul de gândire și intuițiile noastre depind de
contextul în care este prezentată problema. Spre exemplu, putem rațional să admitem că
un silogism de genul „Mulți dintre infractori sunt romi, deci mulți dintre romi sunt
infractori”194 este greșit și totuși să simțim o emoție neplăcută atunci când întâlnim
noaptea un grup de romi într-o zonă izolată. Problemele logice din sala de curs pot
primi soluții diferite în viața cotidiană.
În 1971 Daniel Kahneman și Amos Tversky au testat situația pe mai mulți
profesori de statistică cu întrebări statistice care erau formulate în limbaj cotidian. Ex.
Presupuneți că într-un oraș sunt două spitale, unul mare și altul mic. Într-o anumită zi în unul
din spitale 60% din noii născuți sunt băieți. Despre care spital este vorba? Mulțimea
răspunsurilor eronate evidențiate (spitalul mai mare) indică absența intuiților statistice.
În speță este aplicabilă o lege de bază a statisticii: eșantioanele mari sunt mai stabile și
fluctuează mai puțin față de medie decât eșantioanele mici. (Probabilitatea deviației de la
distribuția normală – 50/50 – este mai mare în spitalul mai mic.)
Specificitatea față de domeniu poate interfera cu reacțiile noastre în ambele
sensuri: putem reuși să rezolvăm o problemă teoretică dar să ratăm rezolvarea ei într-o
situație socială; putem să rezolvăm fără eforturi o problemă dintr-o situație socială dar
să ne chinuim când este vorba de o situație abstractă.
În medicină cel mai evidente exemplu îl constituie diferența dintre NSB – nici-
un semn de boală și SNB – semn de nicio boală (ultimul fiind eronat – eroare a
circularități; nu există vreun set de analize sau investigații care să-ți spună că ești
sănătos, limita fiind a indica prezența sau absența bolii). Altfel spus, medicul nu-ți
poate spune dacă ești sănătos, ci doar dacă ai sau nu semne de boală.
Atitudinea față de dovezi

Manifestăm o tendință naturală pentru căutarea exemplelor care confirmă
poveștile și viziunile noastre asupra lumii. Luăm exemple din trecut și le considerăm
dovezi. Chiar și în testarea unei ipoteze avem tendința de a căuta exemple în care
aceasta este adevărată.
Empirismul negativ
O serie de fapte coroborate nu înseamnă neapărat dovezi. Faptul că vedem doar
lebede albe nu înseamnă că nu există lebede negre.
Știm ce afirmație este greșită, dar nu neapărat ce afirmație este corectă. Dacă
vedem o lebădă neagră putem fi siguri că nu toate lebedele sunt albe. Găsirea unei
tumori maligne dovedește faptul că avem cancer, dar absența ei (faptul că nu am
descoperit-o) nu ne permite să spunem cu certitudine că nu avem cancer.
Ne putem apropia de adevăr prin exemple negative, nu prin verificare. Este
greșit să constituim o regulă generală după faptele observate.
194
Am adaptat exemplul lui Nassim Taleb la contextul cultural românesc (și la prejudecățile ce-i sunt specifice).
147
Ideea „societății deschise” a lui Popper, o societate care trebuie să se bazeze pe

scepticism ca modus operandi, refuzând adevărurile supreme și rezistând în fața lor. Cea
mai mare idee a lui Popper – intuiția privitoare la imprevizibilitatea fundamentală,
gravă și incurabilă a lumii. Popper a introdus mecanismul conjecturilor și refutărilor:
formulăm o conjectură (îndrăzneață) și începem să căutăm dovezi care ne-ar dovedi că
greșim. Este valabil faptul că știm ce este greșit cu mai multă siguranță decât în cazul
în care știm ce este corect. În condițiile în care putem testa o ipoteză fie direct, căutând
cazurile în care este valabilă, fie indirect, concentrându-ne asupra cazurilor în care nu
este valabilă, exemplele de infirmare sunt mai puternice în stabilirea adevărului.195
Iluzia confirmării
Științele cognitive au studiat tendința noastră naturală de a căuta exemple
coroborante, numind eroare coroborării „înclinație spre conformitate”. Ea echivalează cu
concentrarea numai asupra cărților citite din bibliotecă. Odată ce mintea unei persoane
este stăpânită de o anumită viziune, ea va avea tendința să acorde atenție doar
exemplelor care dovedesc că are dreptate. În mod paradoxal, cu cât persoana are mai
multă informație coroborată cu atât va simți că-i este mai justificată viziunea.196
Studiile asupra comportamentului copiilor au arătat că suntem echipați cu o
mașinărie mentală care ne face să generalizăm selectiv din experiență, adică să
dobândim selectiv o cunoaștere inductivă în anumite domenii, rămânând sceptici în
altele. 197 Aceste mecanisme au fost eficiente timp de milenii, însă tind să aibă rateuri în
epoca actuală, lumea modernă fiind, în bună măsură, un Extremistan. Sursele Lebedelor
Negre s-au multiplicat mult peste posibilitățile de cuantificare. În mediul primitiv ele se
limitau la noi sălbăticiuni întâlnite, la noi străini și la schimbări bruște ale vremii. Aceste
evenimente erau destul de repetabile pentru a ne face să dezvoltăm o frică înnăscută
față de ele.198
195
Deoarece așezarea minții în această perspectivă este dificilă în mod individual, ea presupunând situarea
simultană ca propunător al unei ipoteze și ca opozant al ei (cu un posibil impact asupra eului), în practică are
succes abordarea în echipă a unei probleme, membrii echipei putându-se situa opozitiv. (Un exemplu elocvent
poate fi găsit în filmul Dr. House.) Sunt indicate și atitudini individuale orientate către această direcție; ex. George
Soros, care caută într-una exemple care să dovedească incorectitudinea teoriei sale inițiale. Nassim Taleb
consideră că „Asta este, probabil, adevărata încredere în sine: abilitatea de a privi lumea fără a simți nevoia să
găsim semne care să ne măgulească.”
196
Paradoxul corbului: observarea obiectelor care nu sunt nici negre nici corbi crește convingerea că toți corbii
sunt negri – deși în mod intuitiv aceste observații nu corelează cu problema inițială. Paradoxul a fost propus de
Carl Gustav Hempel, pentru a încerca să demonstreze contradicțiile dintre logica inductivă și intuiție.
197
Exemplu: dacă cerem copiilor să ghicească trăsăturile membrilor unui grup doar arătându-le un singur individ,
vor reacționa diferit atunci când le arătăm o persoană grasă (nu vor considera că toți membrii grupului sunt la fel)
față de atunci când le arătăm o persoană de altă culoare.
198
Chiar dacă probabilitatea ca ele să fie întâlnite în cursul existenței unui singur individ nu era foarte mare, ele
erau totuși prezente în cultura comunității.
148
Eroarea narativă
Ne plac poveștile, ne place să sintetizăm și ne place să simplificăm, adică să
reducem dimensiunile problemelor. Suntem vulnerabili la interpretarea exagerată și
înclinația către povești sintetice privitoare la adevăruri brute. Acestea însă
distorsionează grav reprezentarea mentală a lumii.
Eroarea narativă are de-a face cu capacitatea noastră limitată de a privi șirurile de
fapte fără a le întrețese o explicație sau, în mod echivalent, fără a le pune în mod forțat
într-o legătură logică, sub o săgeată a relației. Explicațiile pun faptele laolaltă. Ele fac
astfel ca faptele să fie mai ușor de rememorat199 și ne ajută să le dăm mai mult sens.
Narativitatea vine dintr-o nevoie biologică înnăscută de a reduce dimensiunile
informațiilor. Informația în sine „vrea să fie redusă”.
Demonul teoriei
A nu teoretiza este o activitate; teoretizarea corespunde absenței activității în
mod voit, fiind opțiunea „în lipsă de altceva”. Avem nevoie de eforturi considerabile
pentru a urmări și a ne aminti faptele, aținându-ne să facem judecăți și rezistând
tentației de a le explica. Această „boală a teoriei” este rareori sub controlul nostru, fiind
în bună măsură parte a structurii noastre biologice; lupta împotriva ei este o luptă
împotriva sinelui.200 Necesitatea teoretizării, ca mod cotidian de raportare, este
determinată de faptul că minții noastre îi este aproape imposibil să vadă ceva într-o
formă brută, fără a face o interpretare.201
Una din formele pe care o ia teoretizarea o constituie atribuirea de motive actelor
noastre, ea relevând străduința pentru menținerea coerenței întregului.202 Tendința
către cauzalitate este parte a necesității teoretizării sub semnul căreia ne este așezată
existența.
Orientarea către identificarea tiparelor (și către înghesuirea realități în ele) pare
să aparțină emisferei stângi, inhibarea experimentală a funcționări acesteia reducând
rata erorilor specifice. Mintea devine mai pricepută în observarea obiectelor după ce a
fost curățată de teorii, de narațiuni și de prejudecăți.
Este mai costisitor din punct de vedere energetic să nu teoretizăm deoarece o
mare parte din această activitate are loc în afara conștienței: dacă nu știm că facem o
199
Necesitatea reamintirii faptelor ar putea influența orientarea noastră către construcțiile narative.
200
Teoretizarea are un dublu rol: asigură coerența totalității cunoștințelor noastre (dându-le structura de real) și,
totodată, participă la poziționarea noastră în acest context cognitiv cu pretenții de realitate, donând contur sinelui.
Teoretizarea încearcă de fiecare dată să protejeze ansamblul trimiterilor de posibilitatea unor goluri, explicația
fiind o formă de închegare și uniformizarea. În felul acesta se poate vorbi de dublul rol stabilizant al teoretizării ca
mod de-a fi (cognitiv) al individului: constituirea (și reconstituirea) realului și proiectarea sinelui pe fondul acestuia.
201
Fapt evident dacă luăm în considerare că a cunoaște presupune raportarea noului la ceea ce este deja cunoscut,
adică o punere în relații cu rețeaua de trimiteri pe care deja o posedăm.
202
În Străinul A. Camus explorează tema unei crime acauzale, în care autorul acesteia a reacționat fără să
gândească și încearcă, fără succes, să explice tuturor situația. Presiunea societății pentru identificarea unor motive
este suficient de mare pentru ca ea să rateze o astfel de posibilitate, interpretând gestul criminal în contextul
întregii existențe a acestuia. Omul modern și societatea în care trăiește manifestă horror vacui, teama de goluri
explicative, acestea riscând să zdruncine existența ansamblului.
149
inferență cum putem înceta să o mai facem altfel decât fiind continuu în stare de alertă?
Starea continuă de alertă consumă energie, generând oboseală.
Percepția cauzalități are un fundament biologic. Concentrația crescută de

dopamină scade scepticismul și crește tendința de a vedea tipare, oferind astfel mai
multe interpretări; dopamina reglează stările și sprijină un sistem intern de
recompensare în creier. Există astfel o corelație fizică și neuronală cu această
operațiune, mintea noastră fiind într-o bună măsură „o victimă” a întrupării fizice.
Tratamentul cu L-dopa a indus în câteva cazuri căderea în patima jocurilor de noroc,
pacienții fiind convinși că au descoperit tipare în aleatoriul acestora. Aceste situații
arată atât relația dintre cunoaștere și aleatoriu, cât și faptul că cunoașterii (narativității)
îi sunt specifice anumite patologii.
Mintea noastră este asemenea unui prizonier, fiind captivă în structura biologică
(atunci când nu punem la cale o evadare inteligentă).
Comprimarea informației
Obținerea și stocarea informației sunt costisitoare din punctul de vedere al
resurselor alocate. Manipularea și găsirea informație sunt și ele costisitoare. Cu cât o
serie de cuvinte și simboluri sunt mai ordonate, mai puțin aleatorii, mai prinse într-un
tipar și mai narativizate cu atât este mai ușor să le stocăm în minte și să le extragem. În
consecință, orientarea noastră esențială este de-a ordona informațiile. Deseori dorința
de ordonare devine mult mai importantă decât capacitatea de-a identifica criterii
relevante de ordonare.
Memoria conștientă (memoria pe termen scurt) are o dimensiune mult mai
redusă decât capacitatea de stocare a creierului. Însă ea asigură procesarea inițială a
datelor. Motiv pentru care comprimarea informațiilor este vitală pentru desfășurarea
activităților conștiente. Tiparul este mult mai compact decât informația brută. Motiv
pentru care suntem orientați către descoperirea tiparelor.
Oamenii sunt însetați de reguli deoarece trebuie să reducă dimensiunile
problemelor astfel încât acestea să le încapă în cap. Motiv pentru care ele „sunt
înghesuite în cap”.
Cu cât sintetizăm mai mult, cu cât facem mai multă ordine în informație, cu atât
aceasta este mai puțin aleatorie. Însă, aceeași condiție care ne face să simplificăm ne
determină să credem că lumea este mai puțin aleatorie decât în realitate. Când
simplificăm lăsăm adeseori pe dinafară Lebăda Neagră.
Un roman, o poveste, un mit sau un basm – toate au aceeași funcție: ne scutesc de
complexitatea lumii și ne pun la adăpost de aleatoriul care o guvernează. Miturile fac
puțină ordine în dezordinea percepției umane și în „haosul experienței umane” pe care
îl percepem.
150
Sentimentul pierderii controlului asupra capacității de a dona sens mediului este

acompaniat de multe tulburări psihologice grave. Motiv pentru care tindem să folosim
cunoașterea pe post de terapie.
Dacă avem două propoziții:
Regele a murit și regina a murit.
și
Regele a murit iar regina a murit de durere.
A doua propoziție este mult mai ușor de memorat deoarece avem o singură
informație și nu două; pentru că ne-o putem aminti cu mai puțin efort o putem spune și
celorlalți, adică o putem livra mai bine, ca pe o idee împachetată. În esență, aceasta este
definiția și funcția narativității.
Cum funcționează amintirea?

Tendința noastră de a percepe sub forma narativității și cauzalității este un
simptom al aceleiași boli: reducerea dimensiunilor. Narativitatea are o funcție cronologică,
conducând la perceperea curgerii timpului. Cauzalitatea face timpul să curgă într-o
singură direcție, la fel cu narativitatea.
Tindem să ne amintim mai ușor faptele din trecut care se pretează la narațiuni iar
pe cele care nu par să joace nici un rol în poveste tindem să le neglijăm.
Memoria funcționează asemenea unui palimpsest,203 narațiunile rescriindu-se
odată cu fiecare reamintire. Ne reamintim evenimentele pornind de la ceea ce s-a
întâmplat ulterior, interpretându-le din această perspectivă. Punem amintirile într-un
cadru cauzal, revizuindu-le involuntar și inconștient. Avem prea multe posibilități de a
interpreta trecutul spre binele și în interesul nostru.
W. V. Quine a arătat că există familii de interpretări și teorii logic compatibile
care se pot potrivi unei anume serii de fapte.
Există o funcție terapeutică a narativității: narativitatea ne face să vedem
continuu evenimentele trecute ca fiind mai predictibile, mai posibile și mai puțin
aleatorii decât au fost ele de fapt. Adică ne liniștește, îmblânzind necunoscutul. Însă
operațiunea de îmblânzire face parte din faldul platonic, care ascunde adevărata
structură a realității, camuflând incertitudinea.
Senzaționalul și Lebăda Neagră

Narativitatea influențează și abordările științifice, interferând cu proiecțiile
noastre în privința probabilității.
Câteva exemple:
Care este incidența cancerului pulmonar într-o populație dată?
203
Palimpsestul este o pagină de manuscris (scris în mod tradițional pe o piele de animal special pregătită), din
care textul a fost răzuit sau spălat, astfel încât pagina să poată fi reutilizată pentru un alt document. Utilizarea
termenului în acest context are în vedere o continuă „rescriere”, peste „rândurile” (ideile) inițiale (incluzând și
recombinări ale lor).
151
Care este incidența cancerului pulmonar din cauza fumatului într-o populație dată?204
sau
Ion părea să aibă o căsnicie fericită. Și-a ucis soția.
Ion părea să aibă o căsnicie fericită. Și-a ucis soția pentru a pune mâna pe moștenirea
ei.205
De fiecare dată a doua formulare pare mai probabilă. Asta reprezintă însă o eroare
logică (bias cognitiv) denumită eroarea ratei de bază deoarece prima fiind mai generală se
poate potrivi mai multor cauze. Menționarea unei cauze generează însă iluzia unei
probabilități mai mari.
Un alt exemplu: este mai probabil a oamenii să plătească asigurări împotriva
terorismului decât asigurări obișnuite, care includ, printre altele, și cazurile de acte
teroriste. Motivul îl constituie vizibilitatea informației, faptul că informațiile despre
terorism sunt mult mai prezente în mass-media decât alte categorii de riscuri, deși ele
au o incidență mult mai mică (sunt mult mai rare; sunt responsabile de mai puține
victime și pagube decât alte evenimente ce fac obiectul asigurării).
Avem două tipuri de evenimente rare:
a) Lebedele Negre narative, care sunt prezente în discursul curent. Ex.
cumpărătorii de bilete de loterie își supraestimează șansele de câștig pentru că
vizualizează recompensa enormă și o încarcă cu proiecții (narațiuni) despre posibila ei
utilizare.
b) Lebedele Negre despre care nu vorbește nimeni – modele accidentale.
Oamenii înțelepți păstrează însă în comportamentul social o anumită „rezervă
strategică” pentru cazurile în care experiența proprie nu le-a furnizat suficiente
informații privind un eveniment rar. Ea se traduce prin respectul pentru oamenii în
vârstă, a căror învățare inductivă ar putea include informații despre evenimentele rare.
În mod cotidian, învățăm prin repetiție, neluând în considerare evenimentele
care nu au mai avut loc (a se vedea explicațiile privind modul de funcționare a
inducției). Evenimentele nerepetabile sunt ignorate înainte de apariție și apoi, pentru o
vreme, sunt supraestimate. Altfel spus, ne place să ne gândim la lebede negre specifice
și cunoscute, ratând de fapt natura aleatorului.
Informația statistică abstractă nu ne domină atât de mult ca anecdota.
Narațiunile par să funcționeze în Mediocristan, eșuând însă în Extremistan.
Cele două sisteme

Cercetătorii din cadrul Societății pentru Judecăți și Teoria Deciziilor206 au
catalogat comportamentul nostru mintal în două modalități de gândire:
204
Tindem să considerăm că această variantă are probabilitate mai mare, adică reflectă un număr mai mare de
cazuri din totalul populației.
205
Narațiunea (explicația cauzală) tinde să ne determine a considera că aceste cazuri au probabilitate mai mare
raportat la ansamblul populației. Însă, narațiunea a redus rata de bază – amploarea populației luate în considerare.
152
1. Sistemul 1 – experiențial: nu presupune eforturi, este automat, rapid,

opac (nu știm că îl folosim), cu procesare rapidă și adaptabil la erori. Deseori este
denumit ca intuiție și îndeplinește acele acte rapide de demonstrare a abilităților
cunoscute sub numele de sclipire. Este foarte emoțional, deoarece este rapid. Produce
scurtături numite „euristice”, care ne permit să funcționăm rapid și eficient. Este foarte
eficient în cazul acțiunilor cotidiene, însă uneori ne poate face să greșim grav. Natura
noastră ne determină să folosim rapidul Sistem 1 pentru a ieși din încurcătură,
scutindu-ne de a ne așeza și a cugeta în cazul unui pericol major (sau a iluziei existenței
unuia). Se presupune că emoțiile sunt arma pe care acest sistem o folosește pentru a ne
dirija și a ne forța să acționăm rapid, ele mediind evitarea riscului mult mai eficient
decât sistemul nostru cognitiv. Cercetările arată că reacționăm emoțional la pericol
înainte de a fi conștienți de el.
2. Sistemul 2 – cugetător: este ceea ce numim „gândire” (gândire rațională).
Este solicitant, încet, logic, secvențial, progresiv, conștient de sine. Face mai puține
greșeli decât sistemul 1. O bună parte din neajunsurile naturii umane constau în
incapacitatea noastră de a folosi prea mult acest sistem sau de a-l utiliza în mod
prelungit fără a fi nevoiți să ne luăm o vacanță. Suplimentar, adesea uităm să-l folosim.
Faptul că înțelegem greșit Lebăda Neagră poate fi atribuit în general modului în
care folosim Sistemul 1, adică utilizând narațiunile, senzaționalul și emoționalul, ceea ce
ne înfățișează o hartă greșită a probabilității evenimentelor.
Calea pentru evitarea maladiilor erorii narative este favorizarea experimentării
față de povestire, a experienței față de istorie și a cunoașterii clinice față de teorii.
Dovezile tăcute
Nassim Taleb le numește și dovezi mute, exemplul cel mai frecvent pe care-l utilizează
pentru a ilustra/simboliza această categorie de dovezi fiind cimitirul: cimitirele sunt
pline cu oameni care au practicat un anumit comportament care le-a cauzat decesul;
însă, ei nu mai au posibilitatea să povestească altora ce le-a cauzat decesul. În schimb,
povestitorii sunt adesea cei care practică comportamente riscante dar care, în mod
accidental, (încă) sunt în viață, recomandând altora același comportament.
Un alt exemplu elocvent îl reprezintă succesul în afaceri: povestitorii (ascultați)
sunt de obicei cei care au reușit în afaceri, în timp ce toți cei care au eșuat nu sunt
ascultați. O problemă pe care o prezintă această situație: reușita (și nereușita) poate fi
datorată unor factori aleatorii, care nu au ținut de comportamentul actorilor (alți actori
au avut același comportament și au eșuat); însă, ei vor tinde să atribuie reușita
propriului comportament, pe care-l vor prezenta drept o rețetă a succesului. Nimeni nu-
i va asculta pe cei care au avut același comportament și au eșuat, aceste situații intrând
în categoria dovezilor mute.
206
http://www.sjdm.org/ Se poate lese observa că acest model combină teoria lui Daniel Kahneman (a se vedea
prezentare extrasă din cartea Gândire rapidă, gândire lentă) cu rolul pe care Gerd Gigerenzer (și colaboratorii) îl
acordă euristicii (referința standard: euristica simplă și rapidă).
153
Care sunt cauzele existenței dovezilor tăcute (mute)? Câteva explicații într-o
abordare introductivă a problemei.
Lumea s-a modificat prea repede pentru structura noastră genetică. Suntem
înstrăinați de mediul în care trăim. Activitățile intelectuale, științifice și artistice (spre
exemplu; activități noi, în ordine evoluționistă) țin de Extremistan, unde există o
concentrație drastică a succesului și un număr mic de învingători.
Suntem constituiți astfel încât atenția noastră este captată de senzațional, acesta
reprezentând fie o formă a smulgerii din liniaritate și previzibil, fie vecinătatea unui
ideal. La rândul ei, gândirea noastră cotidiană urmărește atenția, împărtășindu-i
preocupările. Smulgerii din circuitul firesc al atenției îi corespunde deschiderea
posibilității unei gândiri logice, științifice.207
Favorizăm ceea ce este senzațional și foarte vizibil. Acest lucru afectează modul
în care judecăm eroii: nu suntem deosebit de interesați de cei ce nu furnizează rezultate
vizibile sau pentru cei care se concentrează mai mult asupra proceselor decât asupra
rezultatelor.
Aparatul nostru emoțional este proiectat pentru o cauzalitate liniară. Însă
progresia liniară este o idee platonică; ea nu reprezintă norma. Relațiile liniare sunt cele
care reprezentă cu adevărat excepțiile (lumea este mai curând neliniară). Ne
concentrăm asupra lor în școală și în manuale doar pentru că pot fi înțelese mai ușor, nu
pentru că ar constitui o caracteristică generală a realității.
Fericirea personală depinde mai mult de numărul de cazuri în care apar
sentimente pozitive decât de intensitatea pe care o au acestea când apar. O mulțime de
vești bunicele sunt de preferat unui singur calup de vești foarte bune. Suntem construiți
astfel încât ne bucurăm de un flux constant de recompense plăcute, mici dar frecvente.
Este suficient să ne gândim că mii de ani cea mai frecventă satisfacție a noastră a fost
furnizată de hrană, apă și (uneori) sex; totodată, deși avem mare nevoie de ele, ajungem
rapid la saturație.208
Lebăda Neagră poate avea uneori și caracterul evenimentului mult așteptat, dar
care nu se întâmplă (ex. jucătorii la loto). Așadar, pariem fie că Lebăda Neagră va avea
loc, fie că nu va avea loc. Unii oameni sunt expuși unui impact major fără a fi conștienți
de asta, în timp ce alții sunt pregătiți pentru evenimente importante, care i-ar putea
surprinde pe alții.
Perioadele de-a lungul cărora se evaluează performanțele companiilor sunt prea
scurte pentru a scoate la iveală dacă ele merg bine sau nu. Oamenii acceptă adesea că o
strategie financiară cu șanse mici de reușită nu este neapărat proastă, atâta timp cât
succesul este suficient de mare pentru a o justifica.
Oamenii cred tot ce le spunem, cu condiția să nu afișăm nici cea mai mică umbră
de ezitare; ca și animalele, ei pot detecta cele mai mici fisuri ale încrederii noastre încă
înainte să apucăm să le exprimăm. Nu contează ce le spune oamenilor, ci cum o facem.
207
Nu orice smulgere din circuitul atenției îi corespunde o transplantare în zona orientărilor științifice.
208
Așteptarea lor poate fi uneori mai plăcută decât „consumul” acestora.
154
Istoria ne ascunde atât Lebedele Negre, cât și capacitatea sa de a le genera.

Perdanții istoriei nu scriu istorii ale experiențelor lor.
Istoria adoratorilor înecați

Cicero povestește istoria lui Diagoras,
care nu credea în zei, și căruia i-au fost
arătate unele tăblițe care înfățișau
niște adoratori care se rugau, apoi
supraviețuiau unui naufragiu,
rezultând astfel că rugăciunile
salvează de la înec. Diagoras a
întrebat: Unde sunt imaginile celor
care s-au rugat și apoi s-au înecat?
Aceasta este problema dovezilor
tăcute.
Această deviație se extinde și la
atribuirea factorilor în succesul ideilor
și religiilor, la iluzia priceperii la multe
profesiuni, la disputa natură versus
educație, la greșelile în utilizarea dovezilor în tribunale, la iluziile despre „logica”
istoriei, la modul în care percepem natura evenimentelor externe. Este atât de ușor să
evităm a ne uita la cimitir atunci când coacem teorii istorice.
Aceasta este problema modului în care construim exemple și adunăm dovezi în
fiecare domeniu, ea exprimând o deviație: diferența dintre ceea ce vedem și ceea ce
există. Este vorba de o eroare sistematică prin care se ia în considerare în mod constant
un efect mai bun sau mai rău al fenomenului. (Eroarea este de tipul a reduce tot ce există
la ceea ce vedem/a considera că vedem tot ceea există.)
Dovada tăcută este ceea e folosesc evenimentele pentru a ascunde aleatoriul, mai
ales pe cel de tipul Lebedei Negre. Deviația are un atribut vicios: are cea mai mare
capacitate de a se ascunde atunci când impactul ei este maxim.
Cimitirele sunt locuri unde dovezile tăcute pot fi scoase la iveală. Ele sunt pline
cu oameni care nu au reușit, deși au aplicat uneori strategii mai bune decât vedetele.
Rata reușitei unei strategii trebuie să ia de fiecare dată în considerare procentul
nereușitelor (al căror glas greu se face auzit). Oamenii care dau greș nu scriu memorii.
Căutarea unei cauze a succesului dă seama în bună măsură de dorința unei cauze.
Prin mecanismul determinismului retrospectiv vom descoperi „cauza”. De fapt, simțim
nevoia să vedem cauza. Mintea noastră este într-o continuă căutare de cauze, ratând
aleatoriul, pura întâmplare, care face ca unii să aibă succes și alții nu, deși competențele
lor sunt identice.
155
Speciile dispărute și criminalii neprinși dau și ele seama de dovezile tăcute. Rata
dispariției speciilor ar putea fi mult mai mare decât credem, ea dând seama de un
adevăr crud privind condiția vieții pe Pământ. Ziarele publică tot timpul știri despre
criminalii prinși, dar nu există rubrici pentru cei neprinși; suplimentar, reprezentarea pe
care o avem despre criminalul standard s-ar putea să fie bazată pe proprietățile celor
mai puțin inteligenți, care au fost prinși.
Combinația dintre empirism și scepticism poate conduce la singurul rol cert al
empiriei: infirmarea.
Norocul începătorului dă și el seama de o eroare cognitivă: începătorii care nu au
avut noroc au renunțat de prima dată, rămânând în joc doar cei care au avut noroc; cei
care au avut noroc la început (și au rămas în joc tocmai de asta) își amintesc cu nostalgie
de norocul de la început, ratând mulțimea celor care n-au avut acest noroc și au
dispărut din populația observată.
Corpul înotătorului (faptul că înotătorii au un corp bine făcut) indică și el un bias
frecvent, deoarece nu luăm în considerare ipoteza celor născuți cu o anumită
conformație corporală care sunt atrași într-o mai mare măsură de înot (și pot avea
succes).
Generozitatea politicienilor în a aloca fonduri pentru o anumită cauză ascunde
situația celor care au fost lipsiți de acele fonduri (ex. bolnavii de cancer). Frédéric
Bastiat în eseul „Ce vedem și ce nu vedem” arăta că guvernele se pricep de minune să
ne spună ce au făcut, dar nu și ce nu au făcut. Ele sunt prinse în „falsa filantropie” –
activitatea prin care ajută oamenii într-un mod vizibil și senzațional, fără a lua în calcul
nevăzutul cimitir al consecințelor invizibile.209 Dacă atât consecințele pozitive cât și cele
negative s-ar răsfrânge asupra autorului, atunci învățarea ar fi mai rapidă. Consecințele
pozitive ale unei acțiuni aduc beneficii imediate politicienilor, în timp ce apariția celor
negative întârzie sau s-ar putea să nu devină niciodată observabilă.
În cazul bolnavilor de cancer se ivește aceeași situație: cuantificăm doar ratele de
supraviețuire ale celor diagnosticați cu cancer, ratând faptul că mulți oameni dezvoltă
forme de cancer ce rămân nediagnosticate, continuând să trăiască o viață lungă și
comodă. Omiterea acestor cazuri din statistici duce la creșterea procentelor de risc.
În cazul universului și al rasei umane problema este că suntem printre acei
aventurieri care au supraviețuit. Dacă încep mai mulți aventurieri trebuie să existe un
supraviețuitor; dacă vorbiți despre asta se poate să fiți chiar dvs. acela. Îndepliniți
condiția necesară: ați supraviețuit pentru a putea povesti.
209
La care se adaugă consecințele neintenționate. A se vedea „legea” consecințelor neintenționate în politicile
publice. Exemplul tradițional pe care-l utilizez (uitându-i sursa):
Guvernatorul (britanic) al unei provincii din India a dorit să reducă numărul accidentelor prin mușcături de vipere
prin reducerea numărului de vipere. Politica publică adoptată: a oferit o recompensă financiară atractivă pentru
fiecare viperă ucisă. Efectul: pentru a beneficia de recompensă cetățenii au început să crească vipere. După o
vreme guvernatorul a început să înțeleagă fenomenul și a anulat plata recompenselor. Lipsind motivația pentru a le
mai crește, cetățenii au dat drumul la toate viperele în spațiul public. La finalul acestei politici publice s-a constata o
creșterea semnificativă a numărului de vipere aflate în libertate.
156
Argumentul punctului de referință: nu calculați șansele din poziția avantajoasă a

câștigătorului, ci din aceea a întregii cohorte inițiale.
Biasul cauzalității universale

Suntem animale căutătoare de explicații, care tind să creadă că totul are o cauză
identificabilă, alegând-o pe cea mai la îndemână ca fiind explicația. Avem o slăbiciune
ascunsă pentru căutarea explicațiilor.210 Totuși, s-ar putea să nu existe un „din cauza”
vizibil, ba chiar dimpotrivă: de cele mai multe ori nu există nimic, nici măcar un spectru
de explicații posibile.
Sistemul educațional obligă elevii să stoarcă explicații din subiecte, fiind făcuți
de râs dacă se abțin să emită o judecată și spun nu știu. În felul acesta descurajează o
aptitudine esențială: prudența cognitivă.
În cazul fiecărui eveniment istoric avem de fiecare dată o situație – supraviețuirea
– și căutăm explicații, în loc să răsturnăm argumentul și să spunem că, dată fiind
supraviețuirea, nu putem descifra prea bine procesul și că va trebui în schimb să invocăm
o anumită doză de aleatoriu. Fiți suspicioși față de „din cauza” și utilizați-l cu grijă,
mai ales în situațiile în care suspectați existența unor dovezi tăcute!
Sistemul nostru de percepție s-ar putea să nu reacționeze la cea ce nu se află în
fața ochilor noștri sau la ceea ce nu ne trezește atenția emoțională. Suntem făcuți să fim
superficiali, să studiem ceea ce vedem și să ignorăm ceea ce nu ne este viu în minte.
Partea inconștientă a mecanismului nostru inferențial va ignora cimitirul, chiar dacă
suntem intelectual conștienți de nevoia de a-l lua în seamă.
Eroarea ludică
Eroarea ludică se referă la confundarea probabilității apariției unui eveniment în
condiții teoretice cu cea existentă în realitate. Un exemplu elocvent îl constituie
cazinourile: clasa de risc cu care se confruntă un cazinou nu are o mare semnificație în
afara clădirii, iar studierea acesteia nu este ușor de aplicat în alte domenii. Cei care
petrec prea mult timp cu nasul în hărți au tendința de a confunda harta cu teritoriul;
aceasta este aplicabilă și statisticienilor. În viața reală nu cunoaștem probabilitățile, ci
trebuie să le descoperim, iar sursele incertitudinii nu sunt definite.
Noțiunea de probabilitate rămâne confuză tot timpul, așa cum trebuie să fie,
deoarece confuzia este chiar natura incertitudinii. Probabilitatea este mai curând o artă
decât o știință. Înainte ca gândirea occidentală să se înece în mentalitatea sa „științifică”
(odată cu Iluminismul) oamenii își îndemnau creierul să gândească, nu să calculeze.
Simon Foucher în Disertație în căutarea adevărului (1673) afirmă:
„Trebuie să părăsim îndoiala pentru a produce știință, dar puțini oameni
observă cu adevărat importanța necesității de a nu o părăsi prematur… Este
210
Aceasta derivă din modul „totalizant” de-a fi al conștiinței noastre, teza de realitate a lumii dând seama de
încercarea continuă de-a închega un univers de sens, a cărui coerență este asigurată de cauzalitate.
157
clar că părăsim îndoiala fără a ne da seama de asta… Suntem victime ideale

ale dogmei încă din pântecul matern”.
Așa cum tindem să subestimăm rolul norocului în viață în general, tindem să
supraestimăm norocul în jocul probabilităților.
Acuzației de depășire a competenței, de întindere în prea multe domenii trebuie
să i se răspundă cu faptul că aceste domenii sunt de fapt artificiale și arbitrare, fără
niciun folos. Nu trebuie acceptate amputările pentru a încăpea în patul procustian al
disciplinelor.
Nu vedem Lebedele Negre deoarece ne facem griji cu privire la cele care au avut
loc, nu la cele care ar fi putut avea loc dar nu au avut. De aceea platonificăm și preferăm
schemele cunoscute și cunoașterea bine organizată, ajungând chiar să fim orbi în fața
realității. Ne plac tangibilul, confirmabilul, palpabilul, realul, vizibilul, concretul,
cunoscutul, văzutul, viul, vizualul, socialul, încastratul, încărcătura emoțională, ceea ce
iese în evidență, stereotipicul, mișcătorul, teatralul, romanțatul, cosmeticul, vorbăria
care sună academic…. Cel mai mult dintre toate ne place narațiunea. Nu suntem făcuți
să vedem chestiunile abstracte deoarece avem nevoie de context. Însă aleatoriul și
incertitudinea sunt chestiuni abstracte. Respectăm ceea ce s-a întâmplat,211 ignorând
ceea ce s-ar fi putut întâmpla. Suntem în mod natural superficiali deoarece a arunca
lumină asupra nevăzutului este costisitor atât în privința efortului computațional cât și
a efortului mintal.
Recomandarea lui Taleb este recurgerea la un stoicism modern, în cadrul căruia
un individ bun subscrie la un sistem demn de virtuți care determină abilitatea de a
separa eforturile de rezultate, primele ținând de noi iar cele din urmă având un grad
mare de dependență față de noroc. Cine dorește să facă un pas către o formă mai înaltă
de viață, cât mai departe posibil de cea animalică, atunci trebuie să renunțe la narațiune,
adică să închidă televizorul, să reducă la minim timpul petrecut pentru citirea ziarului
și să ignore blogurile. Predicția, nu narațiunea, reprezintă testul real al înțelegerii
lumii.212
Despre predicție
Pentru mulți oameni cunoașterea are predominat rolul de a produce încredere, în
locul unor aptitudini măsurabile.
Progresele capacității noastre de modela și de prezice lumea ar putea fi anulate
de sporirea complexității acesteia, care a implicat un rol tot mai mare pentru
nepredictibil.
211
De aceea, cognitiv suntem profund dependenți de trecutul narativ, adică de narațiunea istorică. Chiar și propriul
trecut îl abordăm dintr-o perspectivă narativă, încercând să construim o istorie personală în care evenimentele
trecute există în măsura în care pot fi considerate cauze pentru ceea ce ni se întâmplă în prezent.
212
Transpunând ideea într-o abordare auto-critică: succesul teoriilor pe tema gândirii critice (competențele de
gândire critică) ar trebui evaluat prin nivelul reușitei celui care le emite din afara sălii de curs.
158
Suntem aroganți cu privire la ceea ce credem că știm. Cu siguranță știm multe,

dar avem o tendință naturală de a crede că știm ceva mai mult decât știm de fapt,
suficient pentru a întâmpina ocazional necazuri serioase.
Aroganța epistemică
E adevărat că avem o cunoaștere care sporește, dar ea este amenințată de creșteri
și mai mari ale încrederii, ceea ce face ca sporirea cunoașterii să fie și o sporire a
confuziei, ignoranței și infatuării.
Cercetătorii Marc Alpert și Howard Raiffa213 au testat modul în care oamenii
imaginează probabilitățile atunci când iau decizii în condițiile în care este implicată
incertitudinea, cerând unui grup să estimeze cu o marjă de eroare de 2% diferite aspecte
ce suportă o astfel de abordare. Eroarea s-a dovedit de cca. 45%. Repetarea
experimentului de alți certători a condus la marje de eroare situate între 15 și 30%.
Reiese astfel marea problemă a umanității: pur și simplu nu suntem suficient de
înțelepți pentru a ni se încredința cunoașterea.
Aroganța epistemică are un dublu efect: supraestimăm ceea ce știm și
subestimăm incertitudinea, comprimând marja posibilelor stări de incertitudine (adică
reducând spațiul necunoscutului). Rasa umană este afectată de o subestimare cronică a
posibilităților abaterilor viitoare de la cursul prevăzut inițial. Un exemplul evident îl
furnizează situația divorțurilor.214
Subiectul îl constituie evaluarea diferenței dintre ceea ce oamenii știu de fapt și
cât de mult cred ei că știu.
Ghicirea tinde să fie similară predicției: nu există vreo diferență clară între
ghicirea unei variabile care nu este aleatorie (dar pentru care există informații parțiale
sau deficitare) și prezicerea unui element aleatoriu.
Informația dăunează cunoașterii

Cu cât oferim cuiva mai multă informație cu atât mai multe ipoteze va formula
pe parcurs, înrăutățindu-și situația; persoana va vedea mai mult zgomot de fond
aleatoriu, confundându-l cu informația. Cunoașterea suplimentară a detaliilor afacerilor
obișnuite poate fi lipsită de utilitate, poate chiar nocivă. Cu cât sunt mai detaliate datele
pe care le dobândim despre realitatea empirică cu atât mai bine vom percepe zgomotele
(adică anecdoticul) și le vom confunda cu informația propriu-zisă.
Problema este că ideile noastre sunt persistente: odată ce am produs o teorie e
puțin probabil să ne răzgândim; prin urmare, cei care-și dezvoltă teoriile cu întârziere
se află într-o situație mai bună. Când ne construim părerile pe baza unor dovezi slabe
întâmpinăm dificultăți în interpretarea informațiilor ulterioare care contrazic aceste
213
Marc Alpert, Howard Raiffa, A progress report on the training of probability assessors, In Daniel Kahneman, Paul
Slovic & Amos Tversky (eds.), Judgment Under Uncertainty: Heuristics and Biases. Cambridge University Press. pp.
294--305 (1982).
214
Un alt exemplu îl constituie legea consecințelor neintenționate în politicile publice, pe care am amintit-o
anterior.
159
păreri, chiar dacă informațiile sunt mult mai exacte. Aici sunt în joc eroare confirmării și
perseverența convingerii – tendința de a nu da peste cap/modifica părerile pe care le
avem deja. Tratăm ideile ca pe niște posesiuni și ne este greu să ne despărțim de ele.
Stuart Oskamp a efectuat un experiment asupra psihologilor clinicieni: le-a oferit
mai multe dosare cu o cantitate tot mai mare de informații. Capacitatea de diagnosticare
a psihologilor nu a crescut odată cu furnizarea informațiilor. Pur și simplu au dovedit
mai încrezători în corectitudinea diagnosticului. Creșterea cantității de informații nu a
condus la o creștere în acuratețea predicțiilor; în schimb, încrederea în opțiunile lor a
crescut simțitor. Informația s-a dovedit a fi nocivă.
Aroganța epistemică nu exclude priceperea, existând și domenii în care experții
știu ce au de făcut. Însă, rămâne o idee bună să punem la îndoială gradul de eroare în
procedura unui expert; nu procedura, ci încrederea sa este subiectul îndoielii. În acest
sens se disting două cazuri: aroganța în prezența competenței și aroganța amestecată cu
incompetență (costumul gol). Cele două situații se înscriu în diferența dintre a ști cum și a
ști că, adică în distincția dintre techne și episteme.
James Shanteau215 a încercat să descopere disciplinele cu experți și cele fără:
a) Experții care tind să fie experți: astronomii, piloții de teste, matematicienii,
contabilii…
b) Experții care tind să fie non-experți: agenții de bursă, judecătorii,
consilierii, analiștii de informații, economiștii, profesorii de finanțe, consilierii de
finanțe personali.
Ceea ce se mișcă și, deci, cere cunoaștere, nu are nevoie de experți, în timp ce ceea
ce nu se mișcă pare să aibă câțiva experți.
Problema experților este că ei nu știu ce nu știu. Lipsa cunoașterii și amăgirea
în privința calității cunoștințelor noastre sunt strâns legate: același proces care ne face să
știm mai puține ne face și să fim satisfăcuți cu ceea ce știm.
Problema predicției apare în primul rând din cauza faptului că trăim în
Extremistan, nu în Mediocristan: în domeniile majore care sunt „beneficiarele”
predicției se dovedește până la urmă că evenimentele sunt aproape întotdeauna
neobișnuite.
Efectul de turmă
Analiștii tind să facă predicții mai proaste decât media, cu toate că au încredere
mai mare în propria lor pricepere. Suplimentar, cei care se ocupă de prognoze
economice (spre exemplu) tind să ofere rezultate mai apropiate unele de altele decât de
cele care se dovedesc reale; nimeni nu vrea să fie izolat.
Studiile desfășurate de Philip Tetlock în domeniul capacității de predicție a
experților economici și politici au arătat că rata erorii experților este mai mare decât
cred aceștia și că nu a existat nici o diferență în privința rezultatelor între un doctor și
215
James Shanteau, How Can You Tell if Someone is an Expert? Empirical Assessment of Expertise,
http://citeseerx.ist.psu.edu/viewdoc/download?doi=10.1.1.200.4301&rep=rep1&type=pdf
160
un student. Suplimentar, el a descoperit efectul negativ al reputației asupra predicției:

cei care aveau o reputație mai bună au făcut predicții mai proaste decât cei fără nici o
reputație.
Cercetarea motivelor pentru care experții nu se pricep atât de bine în domeniul
lor evidențiază existența unei logici a apărării convingerii sau a protejării respectului de
sine. În acest sens, pot fi evidențiate mai multe „strategii de apărare” a imaginii de sine:
- Expertul își spune că juca un alt rol. Incapacitatea de a prevedea căderea URSS este
pusă pe seama absenței unor date economice relevante.
- Expertul invocă un caz izolat – s-a întâmplat ceva în afara sistemului, în afara razei
de acțiune a științei sale. Modelul era bun, funcționa, dar jocul s-a dovedit a fi altul
decât cel anticipat.
- „Aproape a avut dreptate”.
- În afară de asta, totul a fost în regulă.
Experți sunt asimetrici: când au dreptate atribuie acest fapt profunzimii,
înțelegerii și capacității de expertiză proprii; când greșesc, fie este de vină situația
neobișnuită fie țes niște povești pentru a justifica eroare. Însă, acesta este un atribut
universal al activității omenești: există ceva în noi care are funcția de a ne proteja
respectul de sine. Ne simțim responsabili pentru lucrurile bune, dar nu și pentru cele
rele. Asta ne face să ne credem mai buni decât alții, indiferent de ce ne-am ocupa. Ne
simțim unici, diferiți de ceilalți, în cazul cărora nu percepem o asemenea diferențiere.
Un model de analiză în domeniul predicției îl reprezintă ariciul și vulpea: ariciul
știe un lucru (bine), vulpea știe mai multe.
Predicția este deosebit de dificilă, dacă nu chiar imposibilă: (autorul:) știu că
istoria va fi dominată de un eveniment mai puțin probabil, numai că nu știu care anume va fi
acela!
Există însă și un alt argument ce ar putea fi luat în considerare în privința
incapacității predicțiilor economice: faptul că prognozele economiștilor creează un
răspuns care le anulează eficiența (critica economistului Robert Lucas). În discuție este
un efect invers celei de tipul profeției auto-împlinite: „profețiile” generează reacții care
le anulează împlinirea.
Pentru a supraviețui, instituțiile trebuie să ofere uneori aparența deținerii unei
viziuni. Este unul din motivele unei erori sistematice pe care o fac planificatorii și care
este determinată de un amestec dintre natura umană și complexitatea lumii sau a
structurii organizațiilor.
Planurile eșuează și datorită canalizării: neglijarea surselor de incertitudine din
afara planului. Ceea ce este neașteptat are un efect unilateral asupra proiectelor.
Un studiu asupra estimării de către studenți a timpului necesar lucrării de licență
a arătat că atât optimiștii cât și pesimiștii au estimat un timp considerabil mai mic decât
a fost nevoie în realitate.
De regulă, cu cât este mai rutinieră sarcina cu atât mai bine putem prezice. Dar
există întotdeauna ceva care nu este rutinier în mediul nostru.
161
Suntem o specie cu o viziune prea restrânsă pentru a lua în considerare

posibilitatea ca evenimentele să ne abată de la proiecțiile noastre mentale; dar și mai rău
este că suntem prea concentrați asupra unor chestiuni interne ale proiectului pentru a
lua în calcul incertitudinea externă, „necunoscutul necunoscut”, conținutul cărților
necitite.
Efectul tocilarului: eliminarea mentală a riscurilor din afara modelului și
concentrarea asupra datelor cunoscute. Vedem lumea din interiorul modelului.
Dannyel Kahneman și Amos Tversky – părinții psihologiei incertitudinii - arată
mecanismul mintal al ancorării: ne reducem anxietatea în fața incertitudinii producând
un număr de care ne ancorăm ca de un punct de sprijin într-o zonă de vacuum.
Experimental subiecți au fost puși pe rând să învârtă o roată a norocului, revenindu-le
un număr aleatoriu, după care li s-a cerut să estimeze numărul țărilor africane din
ONU. Cei cu numere mici au estimat un număr mai mic de țări, iar cei cu numere mari
un număr mai mare de state.
Folosim punct de referință în capul nostru și începem să construim convingeri în
jurul acestora, deoarece a compara o idee cu un punct de referință presupune un efort
mintal mai mic decât o evaluare în mod absolut. Nu putem lucra fără un punct de
referință. Spre exemplu, într-o târguială primul preț propus tinde să funcționeze ca
punct de referință.
Caracterul erorilor de predicție

Efectele erorilor de predicție sunt contraintuitive: cu cât aștepți mai mult, cu atât
este probabil să aștepți și mai mult.
Proiecțiile corporatiste și guvernamentale au o scăpare suplimentară prin faptul
că nu adaugă scenariilor lor o rată posibilă a erorii. Prognoza fără o rată de eroare dă la
iveală trei greșeli:
a) Variabilitatea contează. Nu traversezi un râu care are în medie un metru
și jumătate adâncime. Nivelul relevant îl reprezintă cea mai mare adâncime posibilă, ea
dând seama de întinderea erorii. Rata de eroare este cu mult mai semnificativă decât
proiecția/informația.
b) Incapacitatea de a lua în considerare degradarea prognozei pe măsură ce
perioada proiecției se prelungește. Nu ne dăm seama de dimensiunile reale ale
diferenței dintre viitorul apropiat și cel îndepărtat. Erorile noastre de predicție au fost în
mod tradițional enorme și s-ar putea să nu avem nici un motiv să credem că am ajuns
dintr-o dată în poziția privilegiată de a privi în viitor altfel decât orbii noștri
predecesori.
c) Înțelegerea greșită a caracterului aleatoriu al variabilelor vizate de
prognoză. Dacă intervin Lebedele Negre aceste variabile pot provoca scenarii mult mai
optimiste sau mai pesimiste decât cele așteptate. Chiar dacă acceptăm o anumită
prognoză, trebuie să ne facem griji în privința unor diferențe semnificative.
162
Marginea de jos a estimărilor (cel mai rău caz) este cea care contează atunci
când ne aventurăm în elaborarea unei politici; cazul cel mai rău are mult mai multe
consecințe decât prognoza în sine.216
Imprevizibilitatea Lebedei Negre

Tindem atât să ne canalizăm cât și să gândim îngust (cu aroganță epistemică), iar
predicțiile noastre au un lung istoric al supraestimării – mulți oameni care cred că pot
prezice nu pot face în realitate acest lucru.
Modelul clasic al descoperirii este următorul: căutăm ceea ce știm (spre exemplu
un nou drum spre India) și găsim ceva ce nu știam că există (America). Aproape tot ce
este important e rezultatul unei întâmplări fericite – serendipitate.217 Găsim ceva ce nu
căutam și schimbăm lumea, întrebându-ne după aceea de ce a durat așa mult pentru a
descoperi ceva care era atât de evident. Exemplul celor doi astronomi de la Bell Labs
care, în 1965, instalând o antenă mare au fost deranjați de un zgomot de fond pe care l-
au crezut declanșat de găinațul de pasăre de pe antenă; era radiația de fond a
microundelor cosmice, determinată de nașterea universului.
Inginerii tind să pună la punct instrumente pentru plăcerea de a pune la punct
instrumente, nu pentru a determina natura să-și spună secretele. Instrumentele conduc
la descoperiri neașteptate iar acestea conduc la alte descoperiri neașteptate. Spre
exemplu, Viagra, care a schimbat dispoziția mentală și moravurile pensionarilor, a fost
creată pentru hipertensiune.
Așa cum se întâmplă atât de des cu descoperirile, cei care caută dovezi nu le
găsesc; cei care nu le caută le găsesc și sunt considerați niște descoperitori. Când apare o
nouă tehnologie fie subestimăm grosolan importanța acesteia fie o supraestimăm.
Prezicerea răspândirii unei tehnologii implică prezicerea unui important element de stil
și contagiune socială, aflat în afara utilității obiective a tehnologiei înseși.
Karl Popper - Mizeria istoricismului218

Perspectiva lui Popper privește limitările în prognozarea evenimentelor istorice
și nevoia de a retrograda domenii „ușoare”, ca istoria și științele sociale, la un nivel
doar cu puțin mai ridicat decât estetica și divertismentul.
Argumentul central al lui Popper este că pentru a prezice evenimentele istorice
trebuie să prezicem inovațiile tehnologice, care sunt fundamental imprevizibile. Nu
suntem capabili să concepem cu foarte mare ușurință invențiile viitoare. Predicția cere
cunoștințe despre tehnologiile care vor fi descoperite în viitor. Dar chiar această
216
În domeniul strategiilor de risc raportarea la riscul maxim poate fi indicată, cel puțin în ceea ce privește
proiectarea mecanismelor de întâmpinare. Strategiile alternative trebuie construite începând de la cel mai sumbru
scenariu ce poate fi descoperit. Această procedură are cel puțin meritul de a dezvălui amploarea riscului asumat. O
formulă mnemotehnică de poziționare robustă: Speră la ce este mai bun și pregătește-te pentru ce este mai rău!
217
Termen inventat de Hugh Walpole după basmul „Cei trei prinți din Serendip”: aceștia făceau întotdeauna
descoperiri din întâmplare sau prin ascuțimea minții, dând la iveală lucruri pe care nu le căutau.
218
Referire la lucrarea lui Karl Popper, Mizeria istoricismului. Editura All, București, 1998.
163
cunoaștere ne-ar permite aproape imediat să începem dezvoltarea tehnologiilor

respective. Pentru a înțelege viitorul în așa fel încât să-l putem prezice trebuie să
recurgem la elemente din acest viitor. Dacă știm ceva despre o descoperire care va fi
făcută în viitor aproape că reușim să facem acea descoperire în prezent.
Legea așteptărilor integrate din statistică: dacă mă aștept la ceva într-un anumit
moment din viitor, atunci mă aștept deja în prezent la acel lucru.
Henri Poincaré a fost un adevărat filosof al științei care a experimentat limitele
subiectului însuși. (Spre exemplu, în Știința ipotezei discreditează clopotul lui Gauss.) A
fost primul matematician cunoscut care a înțeles și a explicat că există limite
fundamentale ale cunoașterii noastre. A introdus neliniaritatea: mici efecte care pot
duce la consecințe grave; această idee devine mai târziu populară sub numele de teoria
haosului.
Raționamentul lui Poincaré: atunci când facem proiecții în viitor am putea avea
nevoie de o precizie mai mare în privința dinamicii procesului modelat, dat fiind faptul
că rata erorii crește rapid. Problema este că această precizie nu este posibilă deoarece
degradarea prognozei crește spectaculos; în cele din urmă va trebui să recompunem
trecutul cu o precizie infinită.
Problema celor trei corpuri ilustrează clar această limită: dacă avem două planete
într-un sistem solar fără ca nimic altceva să le influențeze, atunci le putem prezice cu
exactitate comportamentul. Dacă introducem un al treilea corp, spre exemplu o cometă,
atunci lucrurile se complică, efectele sale asupra primelor două corpuri putând deveni
explozive. Dificultatea unei prognoze explozive provine din complicarea treptată a
mecanicilor.
Alte exemple relevante: boabele de orez pentru fiecare pătrățel al șahului,
mișcările bilelor de biliard pe o masă. Într-un sistem dinamic, în care există mai multe
bile care-și fac de cap, în care traiectoriile depind într-un fel una de cealaltă, abilitatea
de a prezice viitorul nu este doar redusă, ci și supusă unei limitări fundamentale.
Poincaré a sugerat că putem lucra doar cu aspecte calitative – anumite proprietăți ale
sistemelor pot fi discutate, dar nu calculate. Putem gândi riguros, dar nu putem folosi
cifre. El a inventat în acest sens analiza in situ.
Edward Lorenz redescoperă accidental rezultatele lui Poincaré în timp ce lucra la
un model computerizat al dinamicii vremii. A făcut o simulare care proiecta un sistem
meteorologic pe parcursul câtorva zile. Repetând simularea a obținut rezultate diferite.
Ulterior și-a dat seama că diferențele nu apăreau dintr-o eroare, ci dintr-o ușoară
rotunjire a parametrilor inițiali. Acest lucru a fost cunoscut ulterior ca „efectul de
fluture”.
Friedrich Hayek, în discursul de acceptare a unui premiu oferit în memoria lui
Alfred Nobel, Pretenția cunoașterii, s-a îndreptat în principal împotriva economiștilor și a
ideii de planificare, opunându-se folosirii instrumentelor științelor exacte în cele
sociale. Dată fiind creșterea cunoașterii științifice, ne supraestimăm capacitatea de a
înțelege schimbările subtile care alcătuiesc lumea și greutatea ce trebuie alocată fiecărei
164
schimbări de acest gen, această tendință purtând numele de scientism. Pentru el o

prognoză adevărată este făcută de un sistem, nu de-o autoritate.
Există două atitudini epistemice:
- platonicul, care este orientat de sus în jos, șablonând, închis la minte,
autosuficient și reificat;
- aplatonicul este orientat de jos în sus, deschis la mine, sceptic și empiric.
Un alt exemplu de ratare a complexității și de platonificare îl reprezintă limba:
aceasta se dezvoltă organic; gramatica este un lucru pe care oamenii care nu au nimic
mai interesant de făcut în viață îl codifică într-o carte. Nu există o autoritate gramaticală
care codifică evenimentele sociale și economice.
Predicție și liberul arbitru

Dacă știm toate condițiile posibile ale unui sistem fizic, teoretic putem proiecta
comportamentul său în viitor. Însă asta privește numai obiectele neînsuflețite. Este cu
totul altceva să facem proiecții în viitor atunci când sunt implicați oameni, dacă îi
considerăm ființe umane dotate cu liber arbitru. Dacă putem prezice toate acțiunile
unui om acesta nu mai este atât de liber pe cât ar putea crede, fiind un automat care
răspunde la stimulii din mediu, un sclav la destinului. Credința în liberul arbitru
exclude credința în științele sociale și în proiecțiile economice, deoarece nu poate fi
prezis cum se vor comporta oamenii.
Economiștii încearcă să contrabalanseze această incertitudine prin postulatul
comportamentului rațional: presupun pur și simplu că oamenii se vor comporta rațional
în viitor și, deci, vor acționa previzibil. Un individ rațional va efectua un set unic de
acțiuni în circumstanțele date. Agenții raționali trebuie să fie coerenți: nu pot prefera
merele portocalelor, portocalelor perele iar perele merelor. În economia ortodoxă
raționalitatea a devenit cămașă de forță, ignorând faptul că oamenii ar putea urmări
altceva decât să-și maximizeze interesul economic. Optimizarea constă în găsirea unei
politici optime din punct de vedere matematic la care un agent rațional poate recurge.
Însă, psihologii au arătat că modelul comportamentului rațional în condiții de
incertitudine nu este doar foarte inexact, ci și total greșit atunci când este vorba despre
descrierea realității. Există câteva moduri de-a fi irațional. Trebuie să învățăm a trăi fără
o teorie generală.
Problema porcului ne-a arătat că privim trecutul și derivăm anumite reguli
pentru viitor. Trecutul nu numai că poate fi înșelător, dar mai există și multe grade de
libertate în interpretarea pe care-o dăm evenimentelor.
Nelson Goodman numește această situație problema inducției: proiectăm o linie
dreaptă doar pentru că avem în minte un model liniar. Însă ceea ce pare a fi un model
liniar în trecut se poate dovedi începutul unor curbe care dau seama de o mulțime de
deviații posibile. Problema inducției este o altă versiune a erorii narative: suntem puși
în fața unei infinități de povești care pot explica ceea ce vedem. Gravitatea problemei
este următoarea: dacă nu mai există nici măcar un singur mod unic de a generaliza
165
pornind de la ceea ce vedem, de a face inferențe privitoare la ceea ce nu cunoaștem,

atunci cum ar trebui să acționăm? De ce mai facem planuri în acest caz?
Destul de probabil răspunsul are de-a face cu natura umană: planificarea vine la
pachet cu conștiința. Daniel Dennett consideră că cea mai puternică utilitate a creierului
nostru este abilitatea de a proiecta conjecturi în viitor și de-a juca jocuri contrafactuale.
Unul din avantajele acestui tip de comportament este că lăsăm conjecturile să moară în
locul nostru. Capacitatea noastră de a proiecta ne eliberează pur și simplu de selecția
naturală imediată, de prim ordin. Într-un fel proiecția ne permite să trișăm evoluția: se
desfășoară în mintea noastră, ca un șir de proiecții și scenarii contrafactuale. Este ca și
cum evoluția ne-a lăsat o lesă mai lungă, în timp ce alte animale sunt ținute în lesa
foarte scurtă a dependenței imediate de propriul mediu. Creierul nostru este o
„mașinărie de anticipat” – mintea umană și conștiința sunt proprietăți emergente, adică
acele proprietăți necesare pentru dezvoltarea accelerată.
Epistemocrația
O persoană cu un grad mic de aroganță epistemică nu este foarte vizibilă, fiind
asemenea unui timid la o petrecere. Cel ce practică modestia epistemică nu înseamnă
neapărat că-i lipsește încrederea în sine, ci doar că are suspiciuni în ceea ce privește
propriile-i cunoștințe.
Un exemplu îl constituie Michel de Montaigne. El a acceptat toate slăbiciunile
umane și a înțeles că nici o filozofie nu poate fi bună dacă nu ia în calcul imperfecțiunile
adânc înrădăcinate în noi, limitele raționalității noastre și defectele care ne fac să fim
oameni.
O societate condusă de epistemocrați ar fi o societate guvernată pornind de la
fundamentul conștiinței ignoranței, nu a cunoașterii. Asimetria Lebedei Negre ne
permite să fim încrezători cu privire la ce este greșit, nu la ce este în regulă.
Din păcate însă nu se poate afirma autoritatea prin afirmarea propriei capacități
de a ne înșela. Din punct de vedere evoluționist a fost mai profitabil pentru noi să ne
îndreptăm împreună într-o direcție greșită decât să mergem singuri într-o direcție
bună. Cei care l-au urmat pe idiotul încrezător și nu pe înțeleptul introspectiv ne-au
transmis o parte din genele lor. Este cunoscută o patologie socială: psihopații reușesc să
adune discipoli.
Trecutul trecutului și viitorul trecutului

Singurul mod în care ne putem imagina un viitor „asemănător” trecutului este
acela de a presupune că va fi o proiecție exactă a acestui, așadar una predictibilă. Ideea
viitorului combinat cu posibilități – viitor care nu este o extensie deterministă a
percepției noastre despre trecut – presupune operațiuni pe care mintea noastră nu le
poate întreprinde. Pentru noi posibilitățile sunt prea confuze pentru a constitui o
categorie în sine.
166
În mintea oamenilor, relația dintre viitor și trecut nu este privită și din

perspectiva relației dintre trecut și trecutul anterior acestuia (care a fost rezultatul
strategiei oamenilor din trecut de a prezice viitorul bazându-se pe experiența care le
provenea din trecut). Nu reușim să învățăm care este diferența dintre predicțiile
trecute și rezultatele ulterioare. Un element din mecanica modului în care mintea
umană învață din trecut ne face să credem în soluții definitive, fără a ne gândi totuși că
cei dinaintea noastră au considerat și ei că au soluții definitive. Acesta este chipul
orbirii față de viitor.
Există o serie întreagă de predicții eronate care ne fac fericiți. Cumpărarea unei
mașini noi ne oferă o fericire de moment, fără a ne aminti că fericirea adusă de mașina
anterioară a fost de scurtă durată. Supraestimăm efectele pe care ambele tipuri de
evenimente viitoare le au asupra vieții noastre. Kahneman o numește utilitate anticipată.
Supraestimăm grosier durata efectului nenorocirilor asupra vieții noastre. Ne
gândim că pierderea norocului sau a poziției actuale va fi devastatoare, dar probabil ne
înșelăm, deoarece ne vom adapta la orice, așa cum am făcut-o și anterior. Acest tip de
predicție greșită ne motivează însă să întreprindem acțiuni importante și ne împiedică
să asumăm anumite riscuri care nu sunt necesare. S-ar părea că trebuie să ne păcălim un
pic pe noi înșine în anumite privințe.
Putem prezice cum va arăta băltoaca produsă de un cub de gheață, dar nu putem
prezice cum a arătat cubul de gheață care a determinat o băltoacă oarecare, posibilitățile
fiind multiple. Prima direcție se numește proces de avansare, fiind folosită în fizică și în
inginerie, iar cea de-a doua este utilizată în abordări istorice irepetabile.
Chiar dacă istoria ar ține de o ecuație liniară a lumii, atâta timp cât nu pare
posibil pentru oameni să reconstituie această ecuație totul ar trebui considerat aleatoriu,
nu să poarte numele de haos determinist. Istoria este folositoare pentru fiorul
cunoașterii trecutului și pentru narațiune, cu condiția ca aceasta să rămână inofensivă.
Soluția scepticismului empirist este de-a cunoaște istoria fără a teoretiza pe marginea
ei.
În timp ce în teorie aleatoriul este o proprietate intrinsecă, în practică el este o
informație incompletă. Un sistem aleatoriu real este cu adevărat aleatoriu și nu are
proprietăți predictibile. Un sistem haotic are proprietăți cu totul predictibile, numai că
ele sunt greu de cunoscut.
O strategie posibilă
Solicitarea certitudinii este un viciu intelectual. Nu putem învăța oamenii să se
abțină de la judecată, deoarece ea face parte din modul în care vedem lucrurile: nu
vedem un copac, ci un copac frumos sau urât. Ne-ar trebui un efort uriaș, paralizant,
pentru a scăpa de obiceiul atașării unor valori lucrurilor.
Esențială este însă clasificarea opiniilor nu în funcție de plauzibilitatea acestora,
ci după răul pe care l-ar putea cauza. A ști că nu putem prezice nu înseamnă că nu
putem beneficia după urma impredictibilității.
167
Având în vedere faptul că accidentul fericit reprezintă metoda centrală în

descoperire ar trebui să profităm la maxim de întâmplările fericite din jur.
În investiții, în loc să aveți un risc mediu, asumați un risc mare pentru o mică
parte din investiție și nici un risc pentru restul.
Elementele unei astfel de strategii:
a) Trebuie făcută distincția între întâmplările negative și cele pozitive.
Există Lebede Negre negative și pozitive. Există domenii în care aveți noroc că
nu știți nimic mai ales dacă nici ceilalți nu știu nimic, dar nu sunt conștienți de
acest lucru. Este recomandată strategia ganterei: asumarea unei expuneri
maxime la Lebedele Negre pozitive, rămânând paranoici față de cele negative.
b) Nu căutați ceea ce este precis și local.
c) Valorificați oportunitatea, sau orice pare să fie o oportunitate! Ele sunt
rare, mult mai rare decât pare. Lebedele Negre pozitive au un prim pas necesar:
trebuie să fim expuși la ele. (Șansele sunt mai mari în marile orașe și la întâlniri
întâmplătoare desfășurate la cocteiluri).
d) Feriți-vă de planurile exacte ale guvernelor! Interesul funcționarilor
publici este acela de a supraviețui și de a se perpetua, nu de a descoperi
adevărul.
e) Există niște oameni cărora, dacă nu cunosc deja un lucru, nu le poți vorbi
despre el. Este ineficient să te plângi de impredictibilitate: oamenii vor continua
cu nesăbuință să prezică, mai ales dacă sunt plătiți pentru asta. De fiecare dată
trebuie ținut cont de faptul că acuratețea unei prognoze se degradează pe
măsură ce perioada se extinde.
Numitorul comun al acestor recomandări îl constituie asimetria: trebuie să ne
punem în situația în care consecințele favorabile sunt mult mai mari decât cele
nefavorabile. Nu putem cunoaște niciodată necunoscutul de vreme ce, prin definiție,
este necunoscut. Totuși, putem presupune cum ne va afecta și putem să ne bazăm
deciziile pe asta. Probabilitățile apariției unor evenimente rare nu pot fi calculate;
efectul unui eveniment asupra noastră este mult mai ușor de cunoscut.
Ideea centrală a incertitudinii: trebuie să te concentrezi mai degrabă asupra
consecințelor decât asupra probabilităților.
În concluzie, motivele pentru care nu ne putem da seama ce se va petrece sunt

următoarele:
a) Aroganța epistemică și orbirea față de viitor aferentă.
b) Noțiunea platonică de categorie și modul în care oamenii sunt înșelați de
reducții.
c) Defectuoasele instrumente ale inferenței, în special cele din Mediocristan.
168
Lebedele gri din Extremistan

Încercarea noastră fundamentală ar fi cea de-a transforma Lebedele Negre în Lebede
Gri. Nu este ușor să calculăm probabilitatea, dar putem căpăta o idee generală despre
posibilitatea apariției.
Efectul Matei
Postulat de Robert Merton, efectul Matei descrie faptul că oamenii iau de la săraci pentru
a da bogaților. Merton a studiat acest efect în cazul oamenilor de știință, arătând că
succesul academic este în bună măsură o loterie: mulți oameni din mediul academic
citează fără să fi citit textul original. Cei care vor citi un astfel de articol vor alege la
rândul lor câțiva dintre autori pe care-i vor cita în același mod. La final se ajunge în
situația în care unii autori ajung să aibă succes datorită modului în care numele lor a
apărut anterior în bibliografie. Cum savanții sunt judecați în special după numărul de
citări în lucrările altora, se formează clici219 în care membrii se citează unii pe alții. Cei
care au primit un impuls semnificativ la începutul carierei vor continua să obțină
avantaje cumulative. De aceea, efectul Matei în sociologie poartă numele de avantaj
cumulativ.
Un autor care trimite o carte editorului are parte de aceleași condiții. Ceea ce
conduce la situația în care opiniile noastre despre meritul artistic sunt rezultate în urma
unei contagiuni arbitrare. Sociologul Pierre Bourdieu a observat o legătură între
concentrarea tot mai mare a succesului și globalizarea culturii și a economiei.
Teoria atașamentului preferențial

J. C. Willis și G. U. Yule au publicat în 1922 o lucrare în care arătau următoarele:
să spunem că speciile se divid în două părți în ritm constant, așa încât apar noi specii.
Cu cât un gen este mai bogat în specii cu atâta va tinde să devină și mai bogat.
George Zipf, examinând proprietățile limbajului, arată că cu cât folosim mai mult
un cuvânt cu atât mai ușor ne va veni în minte pentru a-l utiliza din nou, așa încât
împrumutăm cuvinte în vocabularul privat după proporția folosirii lor în trecut. În
acest context, limba care se află în poziția cea mai bună va atrage oamenii; folosirea
acesteia se va răspândi ca o epidemie, în timp ce alte limbi vor fi date rapid deoparte.
Același model poate fi folosit pentru contagiunile și concentrările de idei, unde
par să existe niște bazine de atracție care ne dirijează spre anumite convingeri. Unele idei
se dovedesc contagioase dar altele nu; același lucru se întâmplă și cu convingerile
religioase. D. Sperber arată că memele nu sunt întru totul asemănătoare genelor. Ideile se
răspândesc pentru că au drept purtători agenți autonomi interesați de ele și de
distorsionarea lor în procesul de aplicare. Nu facem o prăjitură doar de dragul replicări
unei rețete, ci vrem să facem prăjitura noastră. Oamenii nu sunt copiatoare. Categoriile
219
Termenul clică este un concept de specialitate în teoria rețelelor sociale, desemnând un grup de oameni foarte
strâns conectați între ei. Ei beneficiază de toate avantajele unei rețele sociale cu o densitate foarte mare, suferind
totodată efectele secundare ale închiderii pe care aceasta tinde s-o determine.
169
mentale contagioase trebuie să fie cele în care suntem pregătiți să credem, poate chiar
programați să credem. Pentru a fi contagioasă o categorie mentală trebuie să fie în acord
cu natura noastră.
În Extremistan lucrurile sunt diferite

Teoria atașamentului preferențial este atractivă la nivel intuitiv, însă nu dă seama
de posibilitatea modelului vechi de-a fi înlocuit de nou-veniți. Spre exemplul, în zona
financiară se aplică zicala „În tranzacții pot exista prinți, dar nimeni nu rămâne rege”.
Căderea marilor corporații dă seama de acest fapt. În acest domeniu, norocul celorlalți
contează foarte mult: o altă corporație poate fi norocoasă mulțumită unui produs de
succes, înlocuind câștigătorii concurenți. Norocul este marele egalizator, pentru că
aproape oricine poate beneficia de el.220 Norocul este mult mai egalitarist decât însăși
inteligența. Dacă oamenii ar fi răsplătiți strict după abilitățile lor lucrurile tot ar fi rămas
nedrepte, deoarece oamenii nu-și aleg abilitățile. Aleatoriul are efectul benefic de a
reîmpărți cărțile societății, doborându-l pe cel puternic.
Coada lungă
Nimeni nu e în siguranță în Extremistan și, în același timp, nimeni nu este
amenințat cu dispariția definitivă. Mediul nostru actual îi permite celui mic să aștepte
în anticamera succesului.
Chris Anderson în Coada lungă221 observă faptul că Internetul cauzează ceva
suplimentar față de concentrare: el permite formarea unui rezervor de firme proto-
Google care așteaptă în fundal. De asemenea, le permite oamenilor cu o specializare
tehnică să găsească o mică audiență stabilă. Coada lungă îi face pe cei mici să controleze
la nivel colectiv un segment mai mare din cultură și comerț, mulțumită nișelor și
subspecialităților care astăzi pot supraviețui pe internet. Dar, în mod ciudat, poate
implica o mare doză de inegalitate: o bază mare formată din cei mici și un foarte mic
număr de supergiganți, reprezentând împreună o parte a culturii lumii; ocazional, cei
mici se ridică, doborând marii câștigători.
Rolul cozii lungi în dinamica succesului este fundamental, aceasta
destabilizându-l pe cel bine așezat în poziția de câștigător și scoțând la iveală un alt
câștigător. Coada lungă va ajuta la stimularea diversității cognitive.
Scott Page, în lucrarea Diversitatea cognitivă – Cum produc diferențele individuale
beneficii colective, examinează efectele diversității cognitive asupra rezolvării
problemelor și arată modul în care varietatea perspectivelor și metodelor funcționează
ca un motor pentru tatonare. Funcționează la fel ca evoluția. Destrămând structurile
mari scăpăm și de calea unică de acțiune, platonificantă.
220
Guvernele socialiste își protejează mamuții, ucigând astfel noii veniți pe piață.
221
Chris Anderson, Coada lungă. De ce viitorul in afaceri inseamna sa vinzi cate putin din toate, Editura Publica,
București, 2013.
170
Coada lungă este un produs secundar al Extremistanului care face ca acesta să fie
oarecum mai puțin nedrept: lumea nu devine mai puțin nedreaptă pentru cei mici, dar
devine foarte nedreaptă pentru cei mari.
Concentrarea tot mai mare a băncilor pare să aibă drept efect reducerea
probabilității de apariție a unei crize financiare, dar dacă aceasta totuși apare, ea se
desfășoară la scală globală și ne afectează foarte grav. Vom avea crize mai puține, dar
mult mai grave. Cu cât mai rar este evenimentul cu atât mai puține cunoaștem despre
probabilitatea de apariție a acestuia.
În cadrul marilor rețele ne putem da seama de cum ar putea apărea o astfel de
criză. O rețea este un ansamblu de elemente numit noduri, care sunt conectate între ele
prin legături. Există o ramură a cercetării numită teoria rețelei, care studiază organizarea
și funcționarea unor astfel de rețele. Cercetătorii au descoperit următoarea proprietate a
unei rețele: există o concentrare în câteva noduri care servesc drept conexiuni centrale.
Rețelele au tendința de a se organiza singure în jurul unei arhitecturi extrem de
concentrate: câteva noduri sunt foarte bine conectate, altele mai puțin. Concentrarea de
acest tip este specifică și vieții sociale. În momentul în care apare o problemă într-un
nod important ea afectează întreaga structură a rețelei. Am fi într-o situație mult mai
bună dacă am avea o ecologie diferită.
Accentul pus pe inegalitatea economică în detrimentul altor tipuri de inegalitate
este supărător. Se înțelege prea puțin sau se neagă absența unui rol jucat de mijloc în
producția intelectuală. Partea disproporționată a celor foarte puțini care au influență
intelectuală este și mai neliniștitoare decât distribuția inegală a veniturilor, deoarece,
spre deosebire de venituri, nu poate fi înlăturată prin nici o politică.
Suplimentar, cei din vârful scării sociale trăiesc mai mult, chiar și când sunt
afectați de boală, ceea ce generează un alt plan al inegalității.
Clopotul lui Gauss – marea fraudă intelectuală
Principala idee a clopotului lui Gauss este că cele mai multe observații se referă
la mijloc, la medie; probabilitățile de apariție a unei devieri scad tot mai repede
(exponențial), pe măsură ce te îndepărtezi de medie. Exemplu de măsuri cărora le este
aplicabilă curba lui Gauss: înălțimea oamenilor, greutatea acestora, o mare parte din
caracteristicile corporale etc.
În mulțimile de tip Mandelbrot viteza de creștere rămâne constantă. Dacă luăm
ca exemplu mulțimea oamenilor care au un venit anual de peste 1000 euro, atunci când
dublăm suma de bani scădem incidența de patru ori, indiferent de nivel. Scalabilitatea
presupune absența unui vânt contrar, care să aibă efect de încetinire. Un alt termen
pentru scalabil este legi de putere.
Variațiile curbei gaussiene întâmpină un vânt contrar care face probabilitatea să
scadă cu o rată tot mai mare, pe măsură ce ne îndepărtăm de medie, în timp ce variațiile
„scalabile” sau madelbrotiene nu au asemene restricții.
171
În cadrul gaussian inegalitatea descrește odată cu creșterea deviației, cauzată de

creșterea ratei de descreștere. În cazul scalabilității inegalitatea este aceeași peste tot;
inegalitatea între cei foarte bogați este la fel ca aceea din rândul celor care sunt mai
puțini bogați – nu se reduce.
Curba gaussiană este aplicabilă în Mediocristan, în timp ce variațiile scalare sau
madelbrotiene sunt alicabile în Extremistan.
Dacă luăm exemplul a doi indivizi care câștigă un milion de euro pe an proporția
cea mai probabilă a câștigurilor lor va fi: în Mediocristan 50/50% în timp ce în
Extremistan ar fi 50.000 și 950.000. În variațiile scalare pentru orice total mare proporția
va fi din ce în ce mai asimetrică.
Extremistanul și regula 80/20. Regula 80/20 este amprenta obișnuită a unei legi
de putere. A fost lansată de Vilfred Pareto care a observat că 0% din păstăile de mazăre
in gradina lui produceau 80% din recolta și a arătat că 80% din terenurile din Italia erau
deținute de 20% din populație. Unii folosesc regula pentru a spune că 80% din muncă
este depusă de 20% din populație, sau că 80% din eforturi contribuie la doar 20% din
rezultate. În industria cărții în SUA proporțiile sunt mai degrabă 97/20 (97 din
vânzările de carte sunt făcute de 20% din autori).
Dozele de incertitudine pe care se bazează clopotul lui Gauss trec cu vedere pur
și simplu posibilitatea și impactul salturilor bruște sau al discontinuităților și, prin
urmare, nu sunt aplicabile în Extremistan. A le folosi aici este ca și cum ne-am concentra
asupra firelor de iarbă fără să observăm copacii. Cu toate că deviațiile imprevizibile
sunt rare, ele nu pot fi considerate cazuri izolate deoarece, cumulativ, impactul lor este
dramatic. Modul gaussian de a privi lumea începe prin concentrarea asupra
obișnuitului, apoi tratează excepțiile ca fiind subordonate. Dar mai există un mod, care
ia ca punct de plecare extraordinarul și tratează obișnuitul ca subordonat.
Există două tipuri de aleatoriu: unul se îngrijește de extreme, celălalt este afectat
sever de acestea; unul nu generează Lebede Negre, celălalt le generează.
Putem folosi abordarea gaussiană în cazul unor variabile pentru care există un
motiv rațional care face ca maxima să nu fie departe de medie. Dacă există o gravitație
care trage numerele în jos sau dacă există limitări fizice care împiedică observațiile
foarte ample ajungem în Mediocristan. Dacă există forțe de echilibru puternice, care
restaurează rapid lucrurile în urma unor condiții diferite de cele ale echilibrului iarăși
putem folosi abordarea gaussiană. Aleatoriul de tip Mediocristan permite chiar anumite
extreme, dacă acestea sunt atât de rare încât nu joacă un rol semnificativ în ansamblu;
efectul unor asemenea extreme este insignifiant și descrește pe măsură ce populația
crește. În Mediocristan nici o observație singulară nu va avea impact asupra totalului,
această proprietate fiind tot mai semnificativă pe măsură ce dimensiunile populației vor
crește. Variațiile din jurul mediei gaussiene – numite și „erori” – nu sunt motive reale
de îngrijorare, fiind domesticite de fluctuațiile în jurul mediei. Ele fac parte din deviația
standard. Cu o observație: cu cât evenimentul este mai rar, cu atât este mai mare eroarea
172
în estimarea pe care o facem privind probabilitatea de apariție a acestuia, chiar și atunci

când folosim modelul gaussian.
Modul în care clopotul gaussian absoarbe aleatoriul din viață se bucură de un
mare succes deoarece ne permite să avem certitudini.
Deviația standard (la fel cu corelarea și regresia) nu există în afara Mediocristanului.
La fel, utilizarea termenului statistic semnificativ.
Monstrul mediul al lui Quetelet

Tendința de a universaliza aplicarea clopotului lui Gauss nu aparține lui Gauss,
acesta fiind doar un matematician care a expus o teorie, fără a face declarații despre
structura realității. Cel care a promovat clopotul lui Gauss la statutul pe care acesta îl
are este Adolphe Quetelet, acesta venind cu ideea de om mediu. Quetelet a avut o idee
normativă, aceea de a face ca media să se potrivească mediei lui, în sensul că pentru el
media reprezenta normalul. El vedea clopotul lui Gauss peste tot, fiind orbit de această
curbă.
Quetelet a furnizat un produs foarte necesar pentru apetitul ideologic al zilelor
sale, ideea fiind repede preluată de promotorii socialismului. Fiecare individ de după
Iluminism își dorea aurea mediocritas, aurita cale de mijloc: în bogăție, în înălțime, în
greutate și așa mai departe. Însă, acest mod de gândire era în bună măsură unul
deziderativ.
Prin intermediul omului mediu Quetelet a creat o gamă a deviațiilor de la medie
care poziționează toți oamenii fie la stânga fie la dreapta centrului, cei care ocupă
extremele fiind considerați anormali. Marx, citându-l pe Quetelet, este influențat de
conceptul mediei omului normal: „trebuie reduse la minim devierile sociale în termenii
distribuției bogăției, spre exemplu”.
Presupunând însă că este dezirabil ca un individ să fie un om mediu, trebuie să
existe o specialitate necunoscută în care acesta să fie mai talentat decât alți – nu poate fi
mediu în toate privințele. Ideea unui om considerat mediu este diferită de cea a unui
om mediu în tot ce face. De fapt, un om mediu ar fi pe jumătate bărbat pe jumătate
femeie.
Mai grav este că numele distribuției gaussiene era legea erorilor, una din primele
sale aplicații fiind în astronomie. Trebuie a fost confundat cu este, iar asta cu aprobarea
științei. Ideea de om mediu a fost implementată în cultura care asistă la nașterea clasei
de mijloc europene, proaspăta cultură post-napoleoniană a băcăniilor, suspicioasă față
de bogăția excesivă și strălucirea intelectuală.
De fapt, se presupune că visul unei societăți cu venituri comprimate corespunde
aspirațiilor unui om rațional pus în fața loteriei genetice. Dacă ar trebui să alegeți o
societate în care să vă nașteți în viața următoare, dar nu ați putea ști ce rezultat vă
așteaptă, se presupune că nu v-ați asuma riscuri: veți alege o societate în care nu există
situații foarte divergente.
173
În Franța glorificarea mediocrității a condus la mișcarea numită „poujadism” (o

mișcare ce era inițial a băcanilor), ce consta în conviețuirea armonioasă a celor semi-
favorizați, care sperau să vadă restul universului comprimat până la statutul lor.
Sir Francis Galton a aplicat clopotul lui Gauss la domenii ca genetica și ereditate,
în care utilizarea acestuia era justificată. Însă entuziasmul său a ajutat la apariția
domeniilor statistice în probleme sociale.
Limitele clopotului lui Gauss

Dacă aveți de-a face cu inferențe calitative, ca în psihologie sau medicină, căutând
răspunsuri cu da sau nu, cărora nu li se aplică magnitudinea, atunci puteți presupune
fără probleme că vă aflați în Mediocristan; impactul improbabilului nu poate fi prea
mare. Gradele de moarte sau de graviditate nu sunt relevante. Când măsoară modul în
care oamenii dintr-un eșantion au o înclinație sau fac o greșeală, aceste studii obțin în
general un răspuns de tipul „da sau nu”. Nici o observație singulară nu poate afecta,
prin ea însăși, rezultatele generale.
Dacă aveți însă de-a face cu agregări ca veniturile, bogăția, încasările de pe urma
unui portofoliu sau vânzarea de carte, unde magnitudinea contează, atunci veți avea
probleme și veți obține o distribuție greșită cu ajutorul clopotului gaussian, deoarece el
nu are ce căuta acolo. Un singur număr poate strica toate mediile; o singură pierdere
poate eradica toate profiturile dintr-un secol. Nu mai puteți spune că asta este o
excepție.
Dacă fenomenul este gaussian, deviația standard este doar un număr față de care
distribuiți numerele, o problemă de corespondență simplă. Nu încercați să înțelegeți
dacă deviația standard este o deviație medie – nu este, iar un număr mare de oameni care
folosesc expresia deviație standard nu înțeleg acest lucru.
Principala idee a clopotului gaussian este că cele mai multe observații cad în
zona mediocrului, a mediei, în timp ce probabilitatea unei deviații scade tot mai repede
(exponențial), pe măsură ce ne îndepărtăm de medie. Această viteză spectaculoasă de
descreștere a probabilităților pe măsură ce ne depărtăm de medie trebuie reținută ca o
caracteristică esențială a curbei lui Gauss. Cazurile izolate sunt tot mai puțin probabile,
astfel încât pot fi ignorate. Legea supremă din Mediocristan: o sărăcie a deviațiilor mari,
contribuția acestora la întreg fiind fantastic de mică.
Ubicuitatea curbei gaussiene nu este o proprietate a lumii, ci o problemă din
mintea noastră, izvorând din modul în care privim lumea. Utilizatorii clopotului lui
Gauss sunt cei care nu-l înțeleg prea bine și ar trebui să-i justifice utilizarea și nu invers.
Fractalii
Avem o înclinația naturală spre platonificare și spre a gândi excesiv în termenii
materialelor studiate. Această orbire este identică cu eroare ludică, din cauza căreia
credem că aleatoriul este reprezentat de cazinouri.
174
„Fractalitatea” este repetiția tiparelor geometrice la scări diferite, prin care ies la
iveală versiuni tot mai mici ale acestor tipare. Părțile mici par, într-o anumită măsură,
un întreg. Nervii frunzelor arată ca niște ramuri; ramurile arată ca niște copaci; pietrele
arată ca niște munți mai mici. Nu există o schimbare calitativă atunci când un obiect își
schimbă dimensiunea. Această trăsătură a autoafinității implică faptul că pentru
construirea formelor de o complexitate aparent foarte mare poate fi folosită o regulă de
reiterare dezarmant de scurtă și de simplă, fie de către un calculator fie, aleatoriu, de
către Mama Natură.
Covorul dintr-o încăpere poate constitui un exemplu pentru modul de înțelegere:
văzut cu ochiul liber corespunde Mediocristanului și legii numerelor mari – se observă
suma ondulațiilor și suprafața ce pare netezită cu fierul de călcat. El este asemenea
aleatoriului gaussian. În același fel obținem certitudini adăugând mici incertitudini
gaussiene: aceasta este legea numerelor mari. Putem produce întotdeauna date
„coroborate” pentru a susține că procesul de bază este gaussian, găsind perioade care
nu conțin evenimente rare.
Raportat la problema Lebedei Negre, fractalii ar trebui să fie situația obișnuită,
aproximația, cadrul de lucru; nu rezolvă problema Lebedei Negre și nu transformă
toate Lebedele Negre în evenimente predictibile, dar cu siguranță îmblânzesc problema,
făcând ca astfel de evenimente să poată fi concepute (le face gri).
Fractalii au o măsură numerică sau statistică prezervată (într-un anume fel) la
schimbarea la scală – raportul este același, spre deosebire de cazul gaussienei.
Logica aleatoriului fractalic

Lista bogățiilor constituie un exemplu pentru logica unei distribuii fractalice: dacă
averea se dublează de la un milion la două milioane, incidența oamenilor care au cel
puțin acești bani este de patru ori mai mică, ceea ce reprezintă un exponent doi.
Exponentul este numit „putere” (de aici termenul „legi de putere”). Numărul
ocurențelor care depășesc un anumit nivel poate fi numit depășire: o depășire de două
milioane este numărul de indivizi care au mai mult de două milioane. O proprietate
esențială a fractalilor (scalabilitatea) este că raportul dintre două depășiri va fi raportul
celor două numere la puterea negativă a exponentului.
Exemplu:
o Presupunem că doar 96 de cărți vor avea vânzări de peste 250.000 de
exemplare într-un an;
o Presupunem că exponentul este în jur de 1,5;
o Extrapolând, putem presupune că cca. 34 de cărți se vor vinde în mai mult de
500.000 de exemplare (500.000/250.000) la puterea -1,5.
Observație: acești parametri nu-i observăm, ci pur și simplu îi presupunem sau îi
deducem din informații statistice. Spre exemplu, un exponent de 1,5 este o aproximare,
este greu de calculat, el putând duce la greșeli mare de eșantionare.
175
Știm că datele reflectă o lege de putere fractalică, însă nu putem obține o cifră
exactă. Însă faptul că știm că distribuția este scalabilă și fractalică este suficient pentru a
putea opera și a lua decizii.
Problema limitei superioare: putem fi de acord că există un nivel la care
fractalitatea ar putea înceta, dar care este acesta? Spre exemplu, care este limita
superioară a bogăției? În practică avem aceleași consecințe, fie că spunem „există o
limită superioară, dar nu știm care este”, fie că spunem „nu există limită”.
Orice exponent am vrea să măsurăm, e foarte probabil să fie supraestimat (să ne
amintim că un exponent mai mare implică un rol mai mic pentru deviațiile mari); ceea
ce vedem este foarte probabil mai puțin tipic Lebedei Negre decât ceea ce nu vedem.
Uneori, un fractal ne poate face să credem că este gaussian, mai ales când pragul
se află foarte sus. Într-o distribuție fractalică, deviațiile extreme de acest tip sunt
suficient de rare pentru a ne putea înșela: nu recunoaștem distribuția ca fiind fractalică.
Dacă un mecanism este fractalic el poate furniza valori mari; prin urmare,
incidența deviațiilor mari este posibilă, dar greu de știut cu exactitate în ce măsură este
așa și de câte ori vor apărea acestea.
Aproape toți cei care lucrează cu informații, dar nu iau decizii pe baza acestora,
tind să se facă vinovați de păcatul producerii și promovării preciziei (nu fac diferența
între procesele de avansare și cele de întoarcere; între problemă și inversul problemei).
În absența unui proces de răspuns, privim modelele și credem că ele confirmă
realitatea. Teoria complexității ar trebuie să ne determine să fim mai suspicioși față de
pretențiile științifice legate de modelele exacte ale realității,222 nu să facă toate lebedele
albe; le face gri.
Din punct de vedere epistemologic, lumea este efectiv alt loc pentru un empirist
cu o orientare de sus în jos. Nu ne permitem luxul de a ne așeza pentru a citi ecuația
care guvernează universul; pur și simplu observăm informația și facem presupuneri cu
privire la posibilul proces real, „calibrându-l” apoi prin adaptarea ecuației noastre în
funcție de informațiile suplimentare.
Trebuie să fim atenți la opacitate, incompletitudine a informației și invizibilitate a
generatorului lumii.
De la reprezentare la realitate
În timp ce unii studiază psihologia, matematica sau teoria evoluționistă, căutând
modalități de a profita aplicând ideile acestora în afaceri, trebuie de fapt procedat
invers: trebuie studiată intensa, necartografiata și umilitoarea incertitudine a piețelor
pentru a ne face o idee despre natura aleatoriului care se aplică psihologiei,
probabilităților, matematicilor, teoriei deciziilor și chiar fizicii statistice. Astfel vor putea
fi văzute manifestările ascunse ale erorilor narativă și ludică, precum și marile erori ale
platonicității legate de trecerea de la reprezentare la realitate.
222
O capcană comună: oamenii cred că știința se ocupă cu formularea predicțiilor.
176
Lucrul cu date abundente ne umilește, furnizându-ne intuiția următoarei erori:

parcurgerea drumului de la reprezentare la realitate în direcția greșită.
Problema circularității statistice evidențiază natura problemei: avem nevoie de
date care să ne spună care este distribuția probabilităților și avem nevoie de o
distribuție a probabilităților pentru a ne spune de câte date avem nevoie.
Evident, acest regres nu apare dacă presupunem de la început că distribuția este
gaussiană, aceasta fiind deseori folosită ca distribuție din oficiu. Însă, gaussiana nu este
aplicabilă datelor istorice, care au atribute necunoscute, și problemelor din Extremistan.
Există o mulțime de modele la modă care încearcă să explice geneza
Extremistanului. Ele sunt grupate în două clase mari: prima include modelul bogatul
devine tot mai bogat (sau cel mare devine mai mare). A doua clasă cuprinde modelele de
filtrare, care nu vizează comportamentul indivizilor, ci mai degrabă terenul pe care
acesta evoluează. Revoltător este faptul că cele mai multe modele încearcă să fie
predictive, nu doar explicative.
Putem face inferențe cu privire la lucrurile pe care nu le putem vedea în datele pe
care le avem, dar aceste lucruri ar trebui să aparțină mai departe tărâmului
posibilităților. Există undeva un succes invizibil, unul care lipsește din datele despre
trecut, dar de care trebuie să dăm seama.
În privința fractalilor trebuie să reținem că un munte este oarecum similar cu o
piatră: are o afinitate cu aceasta, o asemănare de familie, dar nu este identic. Cuvântul
care descrie această asemănare este autoafinitate, nu autosimilaritate.
Aleatoriul fractalic este un mod de a reduce surprizele, de a face câteva lebede să
pară posibile, ca să zicem așa, de a deveni conștienți de consecințele lor; de a le face gri.
Dar aleatoriul fractalic nu dă răspunsuri exacte. Beneficiile sunt următoarele: dacă știm că
bursa se poate prăbuși, așa cum a mai făcut-o, atunci astfel de evenimente nu sunt
Lebede Negre. Crahul din 1987 nu este un eveniment izolat atunci când folosim un
fractal cu exponentul 3.
Fractalii lui Madelbrot ne permit să ne dăm seama de câteva Lebede Negre, dar
nu de toate; unele apar pentru că ignorăm sursele de aleatoriu. Altele apar pentru că
supraestimăm exponentul fractalic.
Recomandări
Cea mai bună recomandare pe care o pot oferi pentru a înțelege gândirea lui Nassim
Taleb, pe care o consider deosebit de relevantă pentru Gândirea critică, este lectura
cărților acestuia. Poate fi suficientă lectură lucrărilor deja traduse în limba română:
1. Nassim Nicholas Taleb, Lebăda neagră. Impactul foarte puțin probabilului, Editura
Curtea Veche, București, 2010.
2. Nassim Nicholas Taleb, Antifragil. Ce avem de câștigat de pe urma dezordinii,
3. Nassim Nicholas Taleb, Când pielea ta este în joc: asimetrii ascunse în viața de zi cu
zi, Curtea Veche Publishing, București 2018.
177
4. Nassim Nicholas Taleb, Patul lui Procust: Aforisme practice si filozofice, Curtea
Veche Publishing, București 2018.
5. Nassim Nicholas Taleb, Păcălit de hazard: rolul ascuns al norocului în viață și în
economie, Curtea Veche Publishing, București 2018.
178
ANEXE
Regulile dialogului civilizat
(Stabilite de Universitatea OXFORD în 1890)

În orice polemică ştiinţifică, socială sau politică, discuţia trebuie să se rezume la schimbul
de idei şi numai la acele idei care au contingenţă cu problema respectivă.
Părţile aflate în polemică folosesc drept argument fie teorii ştiinţifice, fie fapte concrete
din realitate care sunt relevante în ceea ce priveşte problema discutată.
Părţile nu au dreptul să aducă în discuţie caracterul, temperamentul sau trecutul
adversarului, deoarece acestea nu confirmă validitatea ideilor pe care le susţin.
Părţile nu au dreptul să pună în discuţie motivele care determină atitudinea ideatică a
adversarului, deoarece aceasta abate discuţia de la problema în sine.
Etichetarea adversarului prin menţionarea şcolii de gândire, clasei sociale, organizaţiei
profesionale sau partidului politic din care acesta face parte constituie o încălcare a regulilor
polemicii şi dezvăluie slăbiciunea lipsei de argumente.
Într-o polemică civilizată contează numai argumentele invocate de adversar ca individ şi
nu ca membru al unei şcoli sau organizaţii.
Nu ai dreptate pentru că eşti un gânditor materialist, patron sau muncitor, ci dacă
argumentele sunt convingătoare sau nu.
179
Bibliografie
1. Alfano M. (2013). Character as Moral Fiction. Cambridge: Cambridge

University Press.
2. Amos Tversky; Daniel Kahneman, Judgment under uncertainty: Heuristics and
biases, Science, New Series, Vol. 185, No. 4157. (Sep. 27, 1974), pp. 1124-1131.
3. Alex Doppelgänger (2019), Pământul este plat. Cum să ne ferim de capcanele
pseudo-științei, Editura Humanitas, București.
4. Alec Fischer (2011), Critical thinking. An Introduction, Cambridge University
Press.
5. Amos Tversky; Daniel Kahneman (1974), Judgment under uncertainty:
Heuristics and biases, Science, New Series, Vol. 185, No. 4157. (Sep. 27), pp.
1124-1131.
http://psiexp.ss.uci.edu/research/teaching/Tversky_Kahneman_1974.pdf
6. Chris Anderson, Gratuit, Curtea Veche Publishing, București, 2011.
7. Dan Ariely, Irațional în mod previzibil. Forțele ascunse care ne influențează
deciziile, Editura Publica, București, 2013.
8. Daniel Kahneman, Olivier Sibony, Cass R. Sunstein (2021) Noise. Un defect al
judecatii umane, Editura Vellant, București.
9. Daniel Kahneman, Gândire rapidă, gândire lentă, Editura Publica, București,
2012.
10. Daniel J. Levitin, Ghid practic de detectare a minciunilor. Gândirea critică în epoca
post-adevăr, Editura Publica, 2017.
11. Daniel T. Willingham, How to Teach Critical Thinking, Education: Future
Frontiere, Occasional Paper Series, May, 2019.
12. Evans, J. S. B. T. (1989). Bias in human reasoning: Causes and consequences.
Lawrence Erlbaum Associates, Inc.
13. Normand Baillargeon, Mic curs de autoapărare intelectuală, Editura Paralela 45,
Pitești, 2011.
14. Dan Ariely, Irațional în mod previzibil. Forțele ascunse care ne influențează
deciziile, Editura Publica, București, 2013.
15. Carl Sagan, Lumea și demonii ei: știința ca lumina în întuneric, Editura Herald,
București, 2015.
16. Cassam Q. (2016). ‘Vice Epistemology.’ The Monist 99(2), 159–80.
17. Cătălin Stănciulescu, Curs Logică și argumentare, 2012-2013, http://logica-
argumentare-2012-2013.blogspot.ro/2013/03/
18. Cosmides, L. (1989). The logic of social exchange: Has natural selection
shaped how humans reason? Studies with the Wason selection
task. Cognition, 31(3), 187–276. https://doi.org/10.1016/0010-0277(89)90023-1
19. Daase, C., & Lessler, O. (2007). Knowns and Unknowns in the 'War on
Terror': Uncertainty and the Political Construction of Danger, Security
180
Dialogue, Vol. 38, No. 4 (DECEMBER 2007), pp. 411-434,

https://www.jstor.org/stable/26299636?seq=1
20. Daniel Kahneman, Gândire rapidă, gândire lentă, Editura Publica, București,
2012
21. Daniel Kahneman, Olivier Sibony, Cass R. Sunstein (2021) Noise. Un defect al
judecatii umane, Editura Vellant, București.
22. Daniel J. Levitin, Mintea organizată, Editura Publica, București, 2015.
23. Daniel T. Willingham, How to Teach Critical Thinking, Education: Future
Frontiere, Occasional Paper Series, May, 2019.
24. Evans, J. S. B. T. (1989). Bias in human reasoning: Causes and
consequences. Lawrence Erlbaum Associates, Inc.
25. Festinger, L., Riecken, H. W., & Schachter, S. (1956). When prophecy fails.
Minneapolis: University of Minnesota Press, p. 9.
26. Frans de Waal, Bonobo și ateul. În căutarea umanismului printre primate,
Humanitas, București, 2017.
27. Gheorghe Clitan, Înfăptuirea practică a argumentării. gândirea critică şi logica
informală, ROSLIR - Revista Română de Semio-Logică pe Internet, nr. 1.
28. Gerd Gigerenzer, Peter M. Todd, Metode euristice pentru decizii inteligente,
Editura Publica, București, 2010.
29. Gerd Gigerenzer, Cum să rămâi inteligent într-o lume smart. De ce mintea umană
este superioară algoritmilor, Curtea Veche Publishing, București, 2023.
30. Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Dialoguri de duminică: o introducere in
categoriile vieții, Humanitas, București, 2015
31. Harry G. Frankfurt, On Bullshit, Princeton University Press, 2005.
32. Hertwig R, Grüne-Yanoff T. Nudging and Boosting: Steering or Empowering
Good Decisions. Perspectives on Psychological Science. 2017;12(6):973-986.
doi:10.1177/1745691617702496
33. Ilie Bădescu, Sociologie noologică. Ordinea spirituală a societăţii, Editura Mica
Valahie, 2007.
34. James E. Alcock, Belief: What It Means to Believe and Why Our Convictions Are
So Compelling. Amherst, New York: Prometheus Books, 2018.
35. Jane Palmer, Engaged in collaborative research? Try a touch of intellectual humility,
Nature, 02 October 2023.
36. Jessica L. Collett, apud Michener, H. Andrew, John D. DeLamater, and Daniel
J. Myers. 2004. Social Psychology. 5th ed. Belmont, CA:
Wadsworth/Thompson Learning.
37. John V. Petrocelli, Persuasive Bullshitters and the Insidious Bullshit
Hypothesis, Skeptical Inquirer, Volume 47, No. 5, 2023:
https://skepticalinquirer.org/2023/08/persuasive-bullshitters-and-the-
insidious-bullshit-hypothesis/
38. Jordan Ellenberg, Cum să nu greșești: puterea gândirii matematice, Editura
Publica, București, 2017.
181
39. Maya J. Goldenberg (2021), Vaccine Hesitancy. Public Trust, Expertise, and
the War on Science, University of Pittsburgh Press, p. 171.
40. Meyer, Marco and Alfano, Mark and de Bruin, Boudewijn, The Development
and Validation of the Epistemic Vice Scale (January 14, 2021).
41. Melanie Trecek-King, Inoculating Students against Misinformation by Having
Them Create It, Skeptical Inquirer, Volume 47, No. 6,
https://skepticalinquirer.org/2023/10/inoculating-students-against-
misinformation-by-having-them-create-it/
42. Mercier, H., & Sperber, D. (2018). The enigma of reason. Penguin Press
43. Michael Shermer, De ce cred oamenii în bazaconii. Pseudoştiinţă, superstiţii şi alte
aiureli ale vremurilor noastre, Humanitas, 2009.
44. Milgram, S. The image-freezing machine. Society 14, 7–12 (1976).
45. Nate Silver, Semnalul și zgomotul: de ce atât de multe predicții dau greș pe când
altele reușesc, Ed. Publica, București, 2013.
46. Nassim Nicholas Taleb, Lebăda neagră. Impactul foarte puțin probabilului,
Editura Curtea Veche, București, 2010.
47. Nassim Nicholas Taleb, Antifragil. Ce avem de câștigat de pe urma dezordinii,
48. Nassim Nicholas Taleb, Când pielea ta este în joc: asimetrii ascunse în viața de zi
cu zi, Curtea Veche Publishing, București 2018.
49. Nassim Nicholas Taleb, Patul lui Procust: Aforisme practice si filozofice, Curtea
Veche Publishing, București 2018.
50. Nassim Nicholas Taleb, Păcălit de hazard: rolul ascuns al norocului în viață și în
economie, Curtea Veche Publishing, București 2018.
51. Nigel Warburton, Cum să gândim corect şi eficient, Editura Trei, București,
1999.
52. Pariser, E. (2011). The filter bubble: What the Internet is hiding from
you. New York: Penguin Press.
53. Philip Zimbardo, Efectul Lucifer. Editura Nemira, București, 2009.
54. Richard Feynman, Sensul tuturor lucrurilor, Humanitas, Bucureșt, 2016.
55. Robert Rescorla, Pavlovian conditioning: It's not what you think it is, American
Psychologist, Vol 43(3), Mar 1988, 151-160.
56. Robert M. Sapolsky, Behave. Biologia fiintelor umane in ipostazele lor cele mai bune
si cele mai rele, Publica, București, 2018
57. Thomas Gilovich, RobertVallone, AmosTversky, The hot hand in basketball: On
the misperception of random sequences, Cognitive Psychology, Volume 17, Issue
3, July 1985, Pages 295-314.
58. Zagzebski L.T. (1996). Virtues of the Mind: An Inquiry Into the Nature of
Virtue and the Ethical Foundations of Knowledge. Cambridge: Cambridge
University Press.
182

Curs Gândire Critică 2023-2024

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Gândire Critică 2023-2024

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Gândire critică - vs. 2023-2024 - Prof. univ. dr.

Universitatea „Dunărea de Jos” Galați

Prof. univ. dr.

Rațiunile/motivațiile sunt pentru utilitatea socială ................................................................... 36

Evaluarea situației .......................................................................................................................... 59

Reacțiile compensatorii în învățarea condiționată ............................................................................. 98

Umilitatea intelectuală ...................................................................................................................... 125

Caracterul erorilor de predicție ................................................................................................... 162

Câteva rosturi ale gândirii critice

Informații, cunoaștere, euristici

Un model al surselor de eroare

Raportul dintre Logică și Gândirea critică

Deoarece există un număr semnificativ de autori care consideră că îndrumarul

o încercare de generalizare, Gândirea critică ar include Logica alături de o serie de alte

La ce bun gândirea critică?

Limitele educării gândirii critice

Câteva precizări conceptuale

În cadrul acestui curs utilizez termenul argument în două sensuri:

Obiective ale gândirii critice

- trecerea în revistă a tuturor soluțiilor posibile, inclusiv a altor puncte de vedere;

Arătam câteva modele de gândire critică reușită.

Cum văd eu rosturile gândirii critice

Într-o încercare de definire sintetică, gândirea critică:

A. O sinteză a principalelor probleme

Probleme ale logicii tradiționale

Cântecul cocoșilor anunță răsăritul soarelui

Dacă o inferență permite adecvarea comportamentelor la unele categorii de

Înapoi la regularități și inferențe

Clase de regularități și inferențe

• Cunoașterea dezvoltată împreună cu alții/ceilalți

Din perspectiva inferențelor responsabile de identificarea regularităților și organizarea

Nu trebuie să idealizăm procesul de identificare a regularităților și stabilire a

Nu toate regularitățile sunt subiectul inferențelor. Organismele sunt oportuniste

cognitive specializate. Cred că dezvoltarea și specializarea organelor de simț este un

b. Inferențe cărora le conștientizăm doar concluzia (având însă o metacognitie:

Teoria proceselor duale

Teoriile celor două sisteme/tipuri de procese de raționare încearcă să propună

Motivațiile/rațiunile sunt pentru consumul social

Mercier & Sperber (2018; 123 și urm.) argumentează că principalul scop al

prezumții față de realitate este demonstrată de faptul că această prezumție așază pe

Așteptările sociale asupra raționalității

B. Rosturi ale raționalității

Cel mai frecvent întâlnit

Pentru a avea un raționament trebuie să adăugăm premisa minoră.

Dacă luăm în considerare raționamentul:

Dacă adăugăm însă o premisa majoră secundară:

Exemplu de exercițiu (Peter Watson task, 1966):

(Doar cca. 10% răspund corect la prima variantă.

Modularitatea procesării inferențelor

Explicațiile constituie un tip anume de reprezentări.

În privința relației dintre explicație și justificare este relevant faptul că unele

motive/rațiuni au fost văzute ca adecvate de persoana pe care înțelegem s-o înțelegem.

Rațiunile/motivațiile sunt pentru utilitatea socială22

Cele explicate anterior indică faptul că rațiunile/motivele inconștiente nu joacă

puțin rațiuni/motivații ce păreau să fie bune în acel moment. În mod obișnuit o

Schimbarea de paradigmă privind rostul raționalității

celor recurente. Adaptarea specializată constituie o abordare mult mai

II. Erorile cognitive

demonstrează o altă limită a comportamentului rațional: teoria contabilității mentale, care

Costul „prânzurilor gratuite

Influența contextului asupra gândirii. Biasul disponibilității

Oferta Opțiuni Oferta Opțiuni

Exemplu de utilizare a momelii (cu rol de orientare a comparației) în oferte:

Costul mesei gratis40