22.

Sistemul reproducător masculin

Cuprins:
22.1. Introducere
22.2. Testiculele
22.3. Ducte și organe anexe
22.4. Hormonii masculini
22.1. Introducere
Sistemul reproducător îndeplinește multiple roluri ce privesc celulele
reproducătoare masculine (gameți), cum ar fi:

 producerea;
 stocarea;
 nutriția;
 transportul acestora.

În alcătuirea sistemului reproducător masculin și feminin se întâlnesc structuri

identice, cum ar fi:

 două organe de reproducere (gonade) – producătoare de gameți și

hormoni;
 ducte – primesc și transportă gameți;
 glande și organe anexe – secretă lichide eliberate prin ducte;
 organe genitale externe – organe și glande auxiliare asociate procesului de
reproducere.

22.2. Testiculele
Testiculele, organe masculine de reproducere, prezintă următoarele
caracteristici:

 sunt în număr de două;

 au rolul de a produce spermatozoizi;
 intervin în reproducerea masculină prin producția de hormoni și
spermatozoizi;
 testiculul: organ de formă ovalară, aplatizat;
 testiculul măsoară circa 5 cm lungime și 2,5 cm lățime;
 acestea sunt dispuse în scrot, care le protejează;

Scrotul este formațiune în formă de sac (sacciformă), ce prezintă pereți groși,

cu straturi multiple (multistratificați), suspendată sub perineu și anterior
anusului. Scrotul este divizat în două compartimente separate în care se află
câte un testicul. Separarea este marcată de rafeu, o proeminență îngroșată
aflată pe suprafața scrotală. În profunzimea straturilor pielii scrotului este
prezent un mușchi neted subțire, denumit mușchiul dartos. Prin contracția lui,
suprafața scrotului capătă un aspect încrețit.
Figura 22.1 Sistemul reproducător masculin - vedere lateral stânga în secțiune
sagitală.
Dezvoltarea testiculelor
 Dezvoltarea testiculelor are loc încă din perioada fetală, în cavitatea
abdominală, lângă rinichi. Testiculele coboară în scrot până la finalul lunii a
șaptea de sarcină, prin traversarea musculaturii abdominale. După momentul
nașterii, temperatura din scrot înregistrează o valoare cu câteva grade mai
scăzută decât cea din cavitatea abdominală. Tracțiunea testiculelor în scrot
revine gubernaculumului (care reprezintă un cordon de țesut fibros). Dacă nu
are loc coborârea testiculelor în scrot, atunci apare criptorhidia, pentru care
se intervine chirurgical. Această afecțiune poate determina infertilitate,
deoarece temperatura crescută din cavitatea abdominală împiedică
producerea spermatozoizilor.
Odată ce testiculul traversează peretele abdominal, acestuia i se atașează vase
de sânge, nervi și ductul deferent. Ductul deferent reprezintă o structură
tubulară care pornește de la nivelul testiculelor. Ductul deferent, împreună cu
structurile anterioare (vase de sânge, nervi) alcătuiesc cordonul spermatic.
Cele două compartimente ale scrotului sunt unite de cavitatea peritoneală prin
intermediul canalului inghinal care străbate peritoneul. Acest canal prezintă o
rezistență mai scăzută la nivelul peretelui abdominal și în peritoneu,
constituind un punct în care se instalează herniile
inghinale. Herniile constituie protruzii (alunecare, deplasare din poziția
normală) ale oricărei structuri abdominale prin peretele abdominal.
În alcătuirea fiecărui testicul intră numeroși lobuli delimitați între ei prin țesut
conjunctiv (sept). Aceștia sunt formați din numeroși tubi strâns încolăciți
(contorți) care poartă numele de tubi seminiferi la nivelul cărora se produc
spermatozoizii. Epiteliul tubilor seminiferi este format din:

 celule germinale – produc spermatozoizi;

 celule sustentaculare – sau celule de susținere.

Celulele interstițiale se interpun între tubii seminiferi și intervin în producția

de hormoni sexuali masculini (androgeni), cuprinzând și testosteronul. La
exterior, fiecare testicul este protejat de o capsulă conjunctivă.
Prin unirea tubilor seminiferi se formează un plex denumit rețeaua testiculară
(rete testis). Din zona superioară a testiculelor pornesc multiple canale
eferente care drenează rețeaua testiculară și ulterior pătrund într-un tub
încolăcit, denumit epididim (capul epididimului, epididim, coada
epididimului). La acest nivel, spermatozoizii capătă mobilitate și totodată sunt
transportați către ductul deferent. Acesta, transporta mai departe
spermatozoizii către ductul ejaculator, în afara testiculului.
Spermatogeneza
Spermatogeneza reprezintă procesul prin care se formează spermatozoizii.
Acest proces este inițiat în stratul cel mai extern al celulelor germinale din
alcătuirea tubilor seminiferi.
Celulele primordiale (stem) denumite spermatogonii trec prin diviziuni
mitotice în urma cărora se obțin celule denumit spermatocite
primare (diploide, 2n, au 46 de cromozomi/ celulă) care sunt împinse pe
măsură ce se formează, către lumenul sau interiorul tubilor seminiferi. Ulterior,
spermatocitele primare trec printr-o primă fază a diviziunii meiotice în urma
căreia se obțin dintr-un spermatocit primar, două spermatocite
secundare (haploide, n, cu 23 de cromozomi/ celulă). Urmează apoi faza a
doua a meiozei în urma căreia are loc dublarea numărului de celule (rezultă 4
spermatide), însă numărul de cromozomi rămâne neschimbat (tot 23 de
cromozomi/ celulă). Spermatidele rezultate se maturează și duc la
formarea spermatozoizilor din interiorul tubului seminifer.
Diviziunea meiotică sau diviziunea reducțională, este procesul prin care
dintr-o celulă cu 46 de cromozomi (diploidă, 2n) se obțin două celule cu 23 de
cromozomi (haploidă, n) fiecare.
 Figura 22.2 Spermatogeneza.
Prima fază a diviziunii meiotice cuprinde:
Faza Procesul
În complexul sinaptonemal, cromozomii omologi alcătuiesc o tetradă.
Profaza I Cromatidele acestor cromozomi se suprapun și formează chiasme. Segmentele de
cromatide pot trece de pe una pe alta, contribuind astfel la variabilitatea genică.
Odată cu alinierea cromozomilor pereche în placa ecuatorială (metafazică),
Metafaza I
aceștia se grupează independent.
Are loc separarea cromozomilor pereche și deplasarea lor către polii opuși ai
Anafaza I
celulei. Centromerii cromozomilor duplicați nu suferă procese de diviziune.
Telofaza I și
Are loc distribuirea egală a cromozomilor în cele două celule fiice rezultate.
citokineza
 A doua fază a diviziunii meiotice cuprinde:
Faza Procesul
Interfaza Fază intermediară lipsită de replicarea ADN.
Profaza II Are loc condensarea cromozomilor și deplasarea lor către centrul celulei.
Metafaza II Alinierea centromerilor la placa ecuatorială.
Clivarea centromerilor în urma căreia rezultă cromozomi care se deplasează
Anafaza II
către polii opuși.
Telofaza II și Rezultă 4 celule fiice haploide, fiecare având jumătate din numărul de
citokineza cromozomi (23) ai celulei mamă (46).
Spermatozoizii
Regiunile spermatozoizilor sunt:

 cap – ovoid, aplatizat, condensat; prezintă un nucleu (elementul cheie al

spermatozoidului) cu 23 de cromozomi. Extremitatea cefalică a capului
prezintă un acrozom (cap acrozomal), care constituie o zonă cu enzime
implicate în fertilizare.
 gât – foarte scurt;
 piesă intermediară – prezintă microtubului în jurul cărora se află un strat
intern de filamente groase și un strat extern la nivelul căruia se află
mitocondrii;
 coada – prezintă filamente groase, în jurul cărora se află o membrană celulară;
aceasta funcționează ca un flagel și permite înaintarea spermatozoidului.
Figura 22.3 Structura spermatozoidului uman.
Celulele sustentaculare din alcătuirea epiteliului tubilor seminiferi constituie
o barieră între aceștia din urmă și vasele de sânge, cu scopul de a proteja
spermatozoizii în curs de dezvoltare de sistemul imunitar.
Prin producția lor de hormoni sexuali masculini, printre care și testosteron,
celulele interstițiale asigură o concentrație crescută de testosteron la nivel
testicular. Aceasta este necesară în producția de spermatozoizi.
22.3. Ducte și organe anexe
Ductele și organele anexe intervin în realizarea funcțiilor fiziologice ale
testiculelor prin care spermatozoizii sunt evacuați din organism și își realizează
activitatea lor.
Căile sistemului reproducător masculin
Înainte de a fi evacuați, spermatozoizii ajunși la maturitate traversează
un sistem de ducte care prezintă multiple subdiviziuni. Prima de acest fel
este epididimul, un tub alungit, răsucit și încolăcit, dispus în lungul marginii
posterioare a testiculelor. Canalele eferente care au originea în rețeaua
testiculară (rete testis), aduc în epididim spermatozoizii maturi, dar lipsiți de
mobilitate. Legătura dintre tubii contorți și rețeaua testiculară este făcută prin
intermediul tubilor drepți.
Epididimul este căptușit de celule care adaugă secreții și ajusează astfel
compoziția lichidului spermatic care prezintă un pH acid dat de produșii
de degradare ai spermei stocate. Tot la nivelul epididimului se resorb
spermatozoizii deteriorați și reziduurile. În plus, în urma unui proces care se
întinde pe parcursul a circa două săptămâni, spermatozoizii capătă mobilitate
în epididim. Porțiunea de început a epididimului se numește capul
epididimului, iar porțiunea terminală, coada epididimului.
La ieșirea din epididim, spermatozoizii pătrund în ductul deferent (vas
deferens). Rolul acestuia este de propulsa și a conduce lichidul seminal
provenit de la epididimul fiecărui testicul. Ductul deferent reprezintă o
extensie în formă de tub a epididimului care traversează canalul inghinal
către cavitatea abdominală. La acest nivel, ductul deferent trece lateral de
vezica urinară, spre marginea postero-superioară a glandei prostatice. Imediat
înainte de a ajunge la aceasta, ductul deferent prezintă o dilatație
denumită ampulă. La nivelul acesteia, cele două ducte deferente care provin
de la fiecare testicul, se unesc cu ductele care vin de la veziculele seminale,
 formând ductele ejaculatoare. Sunt ducte relativ scurte care traversează
prostata și ulterior își eliberează conținutul în uretră.
Uretra este cuprinsă între vezica urinară și vârful penisului. Cele 3 porțiuni ale
acesteia sunt:

 porțiunea prostatică – reprezintă uretra prostatică care traversează mijlocul

prostatei și primește secreții ei;
 porțiunea membranoasă – reprezintă uretra membranoasă care constituie o
zonă scurtă care traversează planșeul muscular al cavității pelviene;
 porțiunea peniană – reprezintă uretra peniană care se întinde prin
intermediul penisului la orificiul uretral extern situat în vârful penisului. Uretra
peniană primește secrețiile glandelor bulbouretrale.

Figura 22.4 Sistemul de ducte spermatice cu originea în testicul.

Organe anexe
 Organele anexe ale sistemului reproducător masculin au rolul de a secreta
fluide care sunt necesare în formarea spermei sau funcționează ca organe care
asigură transportul ei în cursul copulației (actului sexual).
Sunt organe anexe (auxiliare):

 vezicula seminală;
 glanda proastatică (prostata);
 glandele bulbouretrale;
 penisul.
 Figura 22.5 Ductele și organele anexe ale sistemului reproducător masculin -
vedere posterioară.
Vezicula seminală – caracteristici:
 organ pereche format din structuri în formă de sac (sacciforme), drenate de
unele ducte care funcționează ca ductul deferent;
 secretă și hormoni – prostaglandine care intră în compoziția spermei;
 asigură nutriția spermatozoizilor în cursul ejaculării prin secreția de fluide
nutritive, în special fructoză;
 fluidul produs prezintă un caracter alcalin astfel încât să neutralizeze aciditatea
dezvoltată în epididim;
 fluidul produs reprezintă circa 60% din volumul total al lichidului seminal din
compoziția spermei.

Glanda prostatică (prostata) – caracteristici:

 glandă unică;
 înconjoară uretra;
 secretă un fluid cu un caracter ușor alcalin care intervine în mobilitatea
spermatozoizilor, neutralizând aciditatea naturală din vagin;
 în alcătuirea sa intră fibre musculare netede cu rol de suport;
 creșterea ei în dimensiuni la vârstnici poate face mai dificil procesul de urinare;
 secreția produsă de glanda prostatică reprezintă circa 30% din volumul total al
lichidului seminal.

Glandele bulbouretrale – caracteristici:

 două glande mici;

 se află în apropierea penisului (la baza sa);
 se deschid în uretra peniană;
 secretă mucus lubrifiant al capătului penisului și substanțe alcaline care
neutralizează aciditatea din vagin și activează spermatozoizii.

În conținutul spermei intră:

 spermatozoizi;
 produșii de secreție ai veziculei seminale;
 produșii de secreție ai prostatei;
 produșii de secreție ai glandelor bulbouretrale.
 Penisul este un organ al actului sexual care intervine în micțiune (transportă
urina) și copulație. Se împarte în:

 rădăcină (baza penisului);

 corp (ax);
 gland penian – este asociat cu senzații de plăcere în cursul stimulării sexuale.

Orificiul uretral extern este înconjurat de gland. Acesta la rândul său este
înconjurat de un pliu de piele, denumit prepuț. Îndepărtarea lui se face
chirurgical și procedeul poartă numele de circumcizie.
Corpul penisului, în cea mai mare parte a sa, este ocupat de 3 mase de țesut
erectil și anume:

 2 corpi cavernoși;
 corpul spongios.

Țesutul erectil este alcătuit dintr-un labirint de canale vasculare separate

de țesut conjunctiv și fibre musculare netede.
În cursul excitării sexuale, componenta parasimpatică a sistemului nervos
eliberează impulsuri care duc la dilatarea arteriolelor din țesutul erectil,
crescând semnificativ fluxul sanguin în aceste țesuturi și colabarea (turtirea)
venelor. Se înregistrează o congestie (un aflux excesiv) cu sânge la nivelul
rețelei vasculare și se declanșează erecția. În cursul apogeului sexual, sperma
traversează uretra și ajunge la orificiul uretral extern. După ce sperma a fost
ejaculată, componenta simpatică a sistemului nervos eliberează impulsuri care
duc la constricția arteriolelor, diminuând astfel aportul de sânge. Odată cu
evacuarea sângelui din țesutul erectil pe cale venoasă, penisul devine flasc. Cât
se mențin stimulii simpatici, vasoconstricția și starea flască persistă.
În mod normal, volumul de spermă ejaculată (denumite ejaculat) este de 2-5
mL. În alcătuirea sa intră:

 spermatozoizi – circa 20-100 milioane/ mL spermă;

 lichid seminal – format din secrețiile glandulare ale glandelor anexe;
 enzime – protează și alte enzime care intervin în fertilizare.
 La nivelul căilor sistemului reproducător apar contracții peristaltice care
intervin în deplasarea spermei din cursul ejaculării. Glandele anexe se
contractă și evacuează produșii lor de secreție care contribuie la creșterea
volumului spermei.
22.4. Hormonii masculini
Nu numai hormonii masculini intervin în procesul de reproducere masculin.
Hipofiza anterioară intervine prin secreția de FSH (hormon foliculo-
stimulant) care stimulează maturarea tubii seminiferi și spermatogeneza în
și LH (hormonul luteinizant) care asistă procesul de spermatogeneză și
stimulează maturarea celulelor interstițiale Leydig cu producția de testosteron.
Reglarea eliberării de FSH și LH este făcută de hipotalamus, prin secreția
de hormon de eliberare a gonadotropinelor (Gonadotropin Releasing
Hormone – GnRH). Secreția de GnRH favorizează eliberarea de FSH și LH
hipofizar, determinând astfel creșterea concentrației lor în sânge. Alături de cei
2 hormoni hipofizari, GnRH este implicat într-un mecanism de feedback
negativ cu scopul de a controla sinteza și secreția de testosteron.
Testosteronul, hormon androgen, reprezintă un hormon sexual masculin
sintetizat de către celulele interstițiale ale testiculelor și care prezintă
următoarele caracteristici:

 controlul secreției sale este realizat de către LH;

 la făt – testosteronul exercită control asupra diferențierii țesuturilor specifice
sexului masculin și intervine în coborârea testiculelor în scrot;
 până la pubertate, producția de testosteron este scăzută.

După pubertate – testosteronul prezintă multiple funcții:

 induce maturarea spermatozoizilor și inhibă producția de LH;

 asigură funcționarea normală a organelor anexe și a ductelor sistemului
reproducător masculin;
 influențează dezvoltarea caracterelor sexuale secundare masculine;
 stimulează procesele metabolice care implică sinteză proteică și de creștere a
masei musculare;
 influențează comportamentul sexual și apetitul sexual.
Alți hormoni androgeni accelerează pubertatea și inițiază maturarea
sexuală și apariția caracterelor sexuale secundare masculine.