Pătimirea Sfântului Întâiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan

Domnul nostru Iisus Hristos, după săvârşirea tainei mântuirii noastre, înălţându-se la cer, şi
pe Sfântul Duh, Care de la Tatăl purcede trimiţându-L în limbi de foc, iar Biserica cea dintâi
începând a se înmulţi, au cârtit elinii împotriva evreilor. Nu acei elini care se închinau
idolilor, pe care Sfânta Scriptură îi numeşte limbi, pentru că acelora, în acea vreme, încă nu
li se deschisese uşa credinţei şi încă nu li se propovăduise cuvântul mântuirii. Că nu îndată
după uciderea lui Ştefan au început a se primi păgânii în Biserica celor credincioşi, dintre
care cel dintâi a fost Cornelie Sutaşul. Pe acesta botezându-l Sfântul Petru, nu a plăcut celor
ce erau dintre evrei că a intrat între bărbaţii care nu erau iudei. De acea cârteau asupra lui
Petru, până când le-a spus lor despre pânza cea arătată din cer şi atunci au tăcut şi slăveau
pe Dumnezeu, zicând: Că şi limbilor le-a dat Dumnezeu pocăinţă în viaţă. Deci, nu elinii cei
ce erau dintre limbi cârteau asupra evreilor, în vremea Sfântului Ştefan, ci acei care erau
dintre evrei şi aveau aceeaşi lege dată de Moise şi erau risipiţi prin toate ţările, precum şi
Sfântul Apostol Pavel scrie: Celor douăsprezece seminţii, care sunt întru risipire, să se
bucure. Aceia deprinseseră limba elinească, însă nu şi credinţa şi obiceiurile; din care pricină
elinii îi numeau pe dânşii, ierusalimiteni.

 Download With DAPDAP Link Checker Settings Pătimirea Sfântului Întâiului Mucenic şi
Arhidiacon Ştefan
(27 Decembrie)
(Din Faptele Apostolilor şi din tâlcuirea Sfinţilor Părinţi)

(Continuare...)
 Sfântul Întâiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan

Astfel zice Sfântul Ioan Gură de Aur: "Elinii socotesc pe cei ce vorbesc elineşte, pentru că
aceştia fiind evrei, vorbeau elineşte". Nişte elini ca aceia, care erau risipiţi, au făcut cârtire
către evreii cei din Ierusalim, că erau trecute cu vederea văduvele lor în slujbele cele de
toate zilele, pe de o parte că li se poruncea lucrul cel mai prost, iar pe de alta că nu
deopotrivă, ci partea cea mai mică şi mai de pe urmă din hrană şi din haine se da lor. Atunci
cei doisprezece Sfinţi Apostoli, adunând toată Biserica din acea vreme, au zis: Nu este cu
cuviinţă nouă a lăsa cuvântul lui Dumnezeu şi a sluji meselor. Căutaţi dar, fraţilor, dintre voi
şapte bărbaţi mărturisiţi, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune, pe care îi vom pune pe slujba
aceasta, iar noi vom petrece în rugăciuni şi în predicarea cuvântului. Şi a plăcut cuvântul
acesta al Sfinţilor Apostoli înaintea întregului popor credincios. Astfel, au ales pe Ştefan,
bărbat plin de credinţă şi de Duhul Sfânt; pe Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena şi pe
Nicolae Antiohianul, ale căror nume arată că nu erau din neamul evreilor din Ierusalim, ci
din cei ce locuiau prin părţile elinilor, că şi numele lor nu sunt evreieşti, ci elineşti. Precum
Ştefan care era rudenie cu Saul, cel chemat mai pe urmă la credinţă şi la apostolie, iar
acesta numit în urmă Pavel, era din părţile Ehiliehiei, din cetatea Tarsului. Deci, din elini au
ales pentru slujbă pe aceşti şapte, ca să fie cu plăcere poporului elinesc, care se mâhnea
pentru văduvele lor cele trecute cu vederea şi aşa să se potolească mâhnirea lor şi să
înceteze cârtirea. Pe aceştia alegându-i, i-au adus înaintea apostolilor, iar ei rugându-se şi-
au pus mâinile peste dânşii şi i-au făcut diaconi. Ştefan, fiind plin de credinţă şi de putere,
era cel dintâi dintre dânşii, pentru aceea şi arhidiacon a fost numit, făcând semne şi minuni
mari în popor, pe care nu le pomeneşte Scriptura, ca şi despre Însuşi Domnul Hristos, căci
dacă s-ar fi scris câte una, pare-mi-se că nici în toată lumea nu ar fi încăput cărţile ce s-ar fi
scris.

Însă fără îndoială vom zice că Sfântul Ştefan, fiind asemenea cu apostolii şi punându-şi
mâinile pe bolnavi îi făcea sănătoşi. Fiind şi bărbat puternic în lucru şi în cuvânt, întărea pe
credincioşi în credinţă, mustra pe iudeii cei necredincioşi, spunându-le din lege şi din
prooroci, că din zavistie şi din nedreptate au omorât pe Fiul lui Dumnezeu, Mesia cel aştepat
din veac. Odată, făcându-se întrebare între iudei, farisei şi saduchei şi între evreii cei ce se
numeau elini, despre Domnul nostru Iisus Hristos, unii ziceau că este prooroc, iar alţii
amăgitor şi alţii că este Fiul lui Dumnezeu. Atunci Sfântul Ştefan, stând la loc înalt, a vestit
tuturor pe Iisus Hristos, Domnul nostru, zicând: Bărbaţi, fraţi, aflaţi pentru ce s-au înmulţit
răutăţile între voi şi s-a tulburat tot Ierusalimul; fericit este omul care a crezut în Iisus
Hristos, pentru că Acesta este cel Care a plecat cerurile şi S-a pogorât pentru păcatele
noastre şi S-a născut din Sfânta şi Preacurata Fecioară Maria, cea aleasă mai înainte de
întemeierea lumii. Acesta neputinţele noastre le-a luat şi bolile noastre a purtat. Pe cei orbi
i-a făcut să vadă, pe cei leproşi i-a curăţit şi dracii a izgonit. Ei, auzind acestea, se certau cu
dânsul, grăind împotrivă şi hulind pe Dumnezeu cel propovăduit, precum scrie în Faptele
Apostolilor. Atunci s-a sculat, se zice, un oarecare din sinagoga ce se numea a Libertinilor, a
Cirinenilor şi a Alexandrinilor, a celor din Cilicia şi din Asia, întrebându-se cu Ştefan. Pentru
că evreii cei ce trăiau prin laturile cele mai depărtate, prin mijlocul elinilor îşi aveau în
Ierusalim adunările lor deosebite şi erau afară de sinagogile cele mari evreieşti şi o mulţime
de sinagogi ale altor limbi - sau evreii care vieţuiau între alte neamuri - pentru că evreii din
fiecare latură îşi trimiteau copiii la sinagogă sau la adunarea lor din Ierusalim, ca să înveţe
legea lui Dumnezeu. Încă şi ei, în fiecare an venind la închinăciune la biserica lui Solomon,
într-ale lor adunări găzduiau, se adunau şi învăţau. Acest lucru învederat este, din ceea ce
scrie la cap.11 al Faptelor: În Ierusalim veneau Iudei, bărbaţi cu bună cuviinţă dintre toate
limbile cele de sub cer. Adică parteni, mideni, elamiteni şi ceilalţi, evrei ce vieţuiau în Partia,
în Midia, în Elamitia şi în celelalte laturi, după cum scrie acolo şi care veniseră în Ierusalim
la praznic.

Acolo era adunarea cilicienilor, a alexandrenilor şi a cirincilor. Iar pentru adunarea

libertinilor se povesteşte că era între evrei un neam deosebit, care îşi trăgea neamul său din
evreii aceia ce au fost odinioară robiţi de Pompei al Romei şi după aceea li s-au dăruit
libertate şi se numeau liberi, sau slobozi, aşa zice şi Sfântul Ioan Gură de Aur: "Libertinii cei
ce au fost dăruiţi cu libertate de romani, aşa se numesc, căci cum erau acolo mulţi străini,
aşa aveau şi adunările unde se cuvenea a se citi legea şi a face rugăciunile. Deci, aceste
adunări ale libertinilor, ale chirinenilor şi altele, întrebându-se cu Sfântul Ştefan, nu puteau
sta împotriva înţelepciunii şi a duhului cu care grăia el. Apoi, Sfântul Ştefan biruia cu
cuvântul adevărului în acea vreme trei părţi din toată lumea, a Europei, a Asiei şi a Africii.
Biruia pe Europa, prin libertinii cei veniţi din Roma, care este în părţile Europei; biruia Asia,
prin cilicienii care erau din Asia; biruia Africa prin cirinei şi prin alexandrini, care erau din
părţile Africii.

Aceştia, neputând a grăi ceva, împotriva adevărului, care era mai luminos decât soarele, s-
au aprins de mânie şi, cuprinzându-i zavistia, au invitat pe nişte bărbaţi, care iubeau
minciuna, să spună la sinagoga cea mare evreiască, că ar fi auzit pe Ştefan grăind cuvinte
de hulă împotriva lui Dumnezeu şi a lui Moise. Cu acest fel de vicleşug tulburând poporul, pe
bătrâni şi pe cărturari, au răpit pe Sfântul Ştefan şi l-au dus în adunarea lor înaintea
arhiereilor şi a toată mulţimea învăţătorilor de lege. Apoi au pus înainte şi martori mincinoşi,
zicând: Omul acesta nu încetează a grăi cuvinte de hulă împotriva acestui loc sfânt şi a
Legii, că l-am auzit şi pe el zicând că Iisus Nazarineanul va risipi locul acesta şi va schimba
obiceiurile pe care ni le-a dat nouă Moise (Fapte 6,11-14).

Sfântul Ştefan stătea în mijlocul acelei adunări ucigaşe ca un înger al lui Dumnezeu,
strălucind cu lumina dumnezeiescului dar, precum odinioară Moise s-a preamărit cu
strălucirea feţei lui, şi toţi cei ce şedeau în adunare, căutând la dânsul, au văzut faţa lui ca
faţa îngerului. Şi a zis arhiereul: Oare sunt adevărate cele grăite de martori? Iar Sfântul,
deschizându-şi gura sa, a început a grăi de la Avraam, care mai întâi a primit făgăduinţa
venirii lui Mesia şi le-a spus istoria până la Moise, vestind-o cu toată buna cucernicie şi cu
cinste, grăind împotriva martorilor celor mincinoşi, că nu este hulitor al lui Moise, nici al legii
lui Dumnezeu celei date prin Moise, ci mai vârtos adeverind că părinţii lor au fost hulitori.
Nu au vrut, zice el, părinţii noştri să o asculte pe ea, ci au lepădat-o şi s-au întors cu inimile
lor la Egipt.

După aceasta, surpând acea mărturie mincinoasă că ar fi hulit asupra locului sfânt, a zis:
"Solomon i-a zidit Lui biserică (adică lui Mesia) ca şi cum ar fi zis: Nu-mi este cu neştiinţă
locul cel sfânt, cel rânduit cu bună voirea lui Dumnezeu, de împăratul Solomon cel înţelept
şi cu slava Domnului cea arătată în nor sfinţit. Cinstesc locaşul cel făcut din mâini întru slava
lui Dumnezeu, însă mărturisesc că Dumnezeu voieşte mai vârtos a petrece în locurile cele
nemateriale şi nefăcute de mână, adică în sufletele omeneşti cele curate. Cel Preaânalt nu
vieţuieşte în bisericile cele făcute de mâini, precum zice proorocul: Cerul Îmi este scaun şi
pământul reazem picioarelor Mele. Ce casă Îmi veţi zidi Mie?", grăieşte Domnul, sau care
este locul odihnei Mele? Nu mâna Mea a făcut acestea toate?"

Apoi, umplându-se de râvnă dumnezeiască, precum şi Ilie odinioară, a adus cuvânt de

mustrare, zicând către dânşii: Voi cei tari la cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi,
voi pururea vă împotriviţi Duhului Sfânt, precum părinţii voştri aşa şi voi! Pe cine din
prooroci n-au izgonit părinţii voştri? Şi au omorât pe cei ce mai înainte au vestit despre
venirea lui Mesia cel aşteptat (Fapte 7,47-52).

Aceste cuvinte ale sfântului au pornit spre nespusă mânie pe arhiereu, pe cărturari şi pe tot
poporul cel înrăutăţit al iudeilor, căci, auzind acestea, se iuţeau în inimile lor şi scrâşneau cu
dinţii asupra lui. Însă el nu băga în seamă mânia lor, că era plin de Duhul Sfânt, care îl
făcea cu bărbăţie şi de Dumnezeu vorbitor. Apoi, căutând la cer a văzut slava lui Dumnezeu,
pe care mai înainte dorea să o vadă şi cu credinţă neândoită nădăjduia a o dobândi. Pe
aceasta mai înainte de vreme a început a o vedea, ca şi cum ar fi ieşit din trup şi ar primi
răsplătirea. Deci a văzut şi pe Iisus Hristos, Stăpânul şi Domnul său, ca şi cum venea către
sine, căci dezlegându-se degrabă de trup, avea să meargă către El, ca unde este Domnul,
acolo şi sluga lui să fie. Ceea ce a văzut singur, aceea a vestit-o tuturor, strigând cu glas
mare: Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu.

El nu a tăinuit ceea ce a văzut, precum este obiceiul sfinţilor a nu arăta la alţii descoperirile
ce li se fac de Dumnezeu pentru a lor smerenie. Ci, Sfântul Ştefan a făcut arătată acea
preaslăvită descoperire, iar aceasta a făcut-o pentru a întări credincioşii în credinţă, iar
necredincioşii să se ruşineze. Încă şi pentru a adeveri şi pe ceilalţi mucenici, ce vor veni
după dânsul, că celor ce mor pentru Hristos muceniceşte, nu le este în văzduh vreo
împiedicare la suirea către înălţime sau vreo încercare; ci calea cea dreaptă, cerul deschis,
răsplătirea gata, puitorul de nevoinţe aşteaptă şi singură slava Domnului întâmpină pe
mucenic în porţile cereşti.

Pentru aceea întâiul mucenic, netăcând, vesteşte ceea ce vede, ca şi cum ar chema după
sine şi pe alţii, către aceeaşi cunună mucenicească. Iar iudeii cei zavistnici, care se
învăţaseră a ucide pe prooroci şi care îndrăzniseră şi asupra Domnului, împlinitorul legii şi al
proorocilor, nu au suferit a auzi cuvintele cele adevărate grăite de Sfântul Ştefan, singuri
fiind mincinoşi, ci strigând cu glas mare, îşi astupau urechile şi au pornit cu un suflet şi-au
pus asupra lui mâinile cele ucigaşe. Apoi, scoţându-l din cetate - precum mai întâi pe
Domnul Cel ce a binevoit a pătimi afară de poartă - au ucis cu pietre pe sluga Domnului cea
bună şi credincioasă. Martorii cei mincinoşi şi ucigaşii, pentru ca să le fie mai uşor a arunca
cu pietre asupra sfântului, s-au dezbrăcat de hainele lor şi le-au pus lângă picioarele unui
tânăr, numit Saul. Acesta, fiind rudenie şi de o seminţie cu cel ce se ucidea, mai mult se
iuţea asupra lui, râvnind după legea cea veche. Saul era atunci binevoitor pentru uciderea
lui Ştefan şi cum Sfântul Ioan Gură de Aur grăieşte despre aceasta: "Îi părea rău lui Saul că
nu are mâini mai multe ca să ucidă cu toate pe Ştefan, dar şi aşa a aflat ca să-l ucidă cu
mâini multe, care erau ale martorilor mincinoşi, ale căror haine le păzea Saul".

Deci, fiind ucis Sfântul Ştefan în valea lui Iosafat - care este între Eleon şi între Ierusalim,
lângă pârâul Cedrilor, ce avea mulţime de pietre pe lângă mal - stătea de departe pe o
piatră Preacurata Fecioară, cu Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, privind de sus şi
rugându-se cu sârguinţă către Domnul şi Fiul său ca să-l întărească în răbdare şi să
primească sufletul lui în mâinile Sale. O! cât îi era de dulce Maicii Domnului moartea
Sfântului, întâiului mucenic şi Arhidiacon Ştefan, deşi era într-acea cumplită ucidere cu
pietre; căci privea la pătimirile lui, din înălţimile cele cereşti, preadulcele Iisus; iar din
dealurile cele pământeşti, preadulcea Maică, împreună cu iubitul ucenic.

Multă ploaie de pietre zburând asupra lui şi cu totul roşindu-se de sângele lui, iar cu trupul
slăbind şi din legăturile cele fireşti dezlegându-se, îl durea inima pentru cei ce-l ucideau şi
mai cu sârguinţă se ruga pentru ei, decât pentru sine. Căci pentru sine a zis: "Doamne,
Iisuse, primeşte sufletul meu!" Iar pentru ei, plecându-şi genunchii şi cu glas mare strigând,
a zis: "Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!" Aceasta zicând, a adormit.

Astfel s-a săvârşit bunul nevoitor. Astfel s-a încununat cu nişte trandafiri roşii, prin
sângerarea de pietre, întâiul mucenic şi a mers în cerul pe care l-a văzut deschis, către
Domnul şi Împăratul slavei, ca să împărăţească împreună cu El întru împărăţia cea
nesfârşită. El fusese ales arhidiacon de Sfinţii Apostoli, îndată după Pogorârea Sfântului Duh
şi a pătimit în acelaşi an după Înălţarea Domnului, în ziua de douăzeci şi şapte a lunii
decembrie, având de la naşterea sa mai mult de treizeci de ani. Era frumos la faţă, dar mai
frumos cu sufletul.

Sfântul lui trup a fost aruncat spre mâncarea fiarelor şi a păsărilor şi a zăcut neângropat o zi
şi o noapte. După aceea, în noaptea a doua, Gamaliel, acel slăvit învăţător al legii evreieşti
din Ierusalim, care mai pe urmă a crezut în Hristos împreună cu fiul său, Avelvie, a trimis
nişte bărbaţi cinstiţi şi credincioşi şi, luând în taină moaştele sfântului, le-a dus într-un sat al
său, care era departe de Ierusalim, ca la douăzeci de stadii, ce se chema Cafargamala şi
acolo le-a îngropat cu cinste, făcând deasupra lui mare plângere. "Căci cine n-ar fi plâns -
zice Sfântul Ioan Gură de Aur - văzând pe acel miel blând, ucis cu pietre şi zăcând mort".

După mulţi ani, binecredincioasa Evdochia, soţia împăratului Teodosie cel Mic, venind în
Ierusalim, la locul acela unde a fost ucis Sfântul Întâiul Mucenic Ştefan cu pietre şi s-a roşit
pământul cu cinstitul său sânge, a zidit o biserică preafrumoasă în numele şi în cinstea lui
Hristos Dumnezeu, a Căruia este slava în veci. Amin.

ÎNCHIDE

© 2012 ViataCrestina.org. All rights reserved.