După întregirea teritorială a României, Biserica Ortodoxă își vedea autoritatea

amenințată de competiția confesională, adesea revendicativă, a greco-catolicilor

naționaliști
și instruiți teologic, a luteranilor și calvinilor în Ardeal, a
romano-catolicilor și evreilor în Bucovina, a cultelor neoprotestante aduse în
vechiul Regat de militarii străini pe
timpul războiului. Școala teologică românească e încă modestă, fără o terminologie
proprie, inspirată de traduceri
îndoielnice; cărțile de cult trecuseră anevoios de la alfabetul chirilic la cel
latin, iar calendarul gregorian încă era
respins la sate, unde clerul abia dacă era alfabetizat; candidați pentru funcția de
episcop se găseau cu greu. Biserica
Ortodoxă Română, ca instituție a vechiului Regat, avea doar
54 de ani de existență, 41 de ani de autocefalie și numai
câteva luni de când Sinodul înființase Patriarhia Ortodoxă
a României Mari și îl numise patriarh pe Miron Cristea,
fost mitropolit primat.
Viața monahală ortodoxă se afla în plină criză de vocații
autentice. Mănăstirile, „ajunse localuri de petrecere, atunci
când nu se năruie sub părăsire aproape desăvârșită", adăposteau monahi „umiliți de
zarva vieții lumești, nesiguri
de ei înșiși, fără nici un fel de cultură și fără viață interioară, terorizați de
mai-marii lor imediați, ținându-se în
umbra schiturilor nu din râvnă religioasă, ci din incapacitate organică de a-și
avea un rost în viață, adunați, deci,
acolo ca într-un azil de infirmi", scrie Nae Ionescu într-unul dintre primele lui
articole din ziarul Cuvântul.1

Pe Nicolae Iorga îl admira atât de tare, încât

spunea despre el că, în caz că greșește, „e ca un popă beat
cu sfântul potir în mână. Dacă îl lovești, răstorni potirul
și pângărești sfânta împărtășanie".1

Nae Ionescu i-arfi spus regelui că „ăștia nu sunt hahalere

care să aplaude și să ovaționeze când le dăm noi ordine.
Ăștia sunt însăși Națiunea și trebuie să ne înțelegem cu
ei pentru ca să reușească planul nostru de dictatură regală". „Deocamdată, bagă-te
printre ei", i-ar fi răspuns
Carol II.1 Probabil că dialogul se purtase în termeni mai
puțin academici și programatici dinspre partea lui Nae,
dar, povestindu-le ulterior episodul legionarilor, găsise de
cuviință să-l traducă pe limba lor.