Țara Românească sau Rumânească, cunoscută istoric și ca Ungro-Vlahia (Zemli Ungrovlahiskoi în

actele slavone), iar în limbile străine Valahia (în germană Walachei, în engleză Wallachia, în franceză
Valachie[a]) este un stat apărut în Evul Mediu, al cărui teritoriu a fost inițial limitat în nord de Munții
Carpați și de o linie pornind din Munții Vrancei până la răsărit de cetatea Chilia inclusiv (mai târziu de
râurile Milcov, Putna și Siret), în sud de Dunăre de la Turnu-Severin până la Silistra inclusiv, iar la est
de Marea Neagră (mai târziu de Dunăre și de limitele raialei Ibrahilei sau Proilavonului, adică Brăilei).
Locuitorii săi foloseau endonimul de „rumâni”, exonimele uzuale utilizate până în epoca modernă
fiind „vlahi” sau mai savant și recent „valahi”. Moldovenii îi numeau „munteni”.

În zilele noastre, denumirea se referă exclusiv la zona geografică din sudul României moderne, dintre
Dunăre, Carpați și râurile Milcov, Putna și Siret.

Țara Românească a existat între secolele al XIV-lea și secolul al XIX-lea timp de mai bine de 500 de
ani, ea începându-și existența ca stat independent odată cu Bătălia de la Posada în jur de 10
noiembrie 1330, și încheindu-și existența ca stat (devenit autonom dar tributar Imperiului Otoman)
la data de 24 ianuarie/5 februarie 1862, când, după trei ani de uniune personală cu Moldova, s-a unit
cu această țară pentru a forma bazele României moderne.

Istoria României

Stema României

Acest articol este parte a unei serii

Preistoria pe teritoriul României

Epoca pietrei

Epoca bronzului

Epoca fierului

Dacia

Cultura și civilizația dacică

Războaiele daco-romane

Dacia romană

Originile românilor

Evul Mediu timpuriu în România

Formarea statelor medievale

Țările Române în Evul Mediu

Țara Românească

Principatul Moldovei
Dominația otomană

Țările Române la începutul epocii moderne

Epoca fanariotă

Modernizarea țărilor române

Regulamentul Organic

Revoluția Română de la 1848

Principatele Unite

Războiul de Independență

Regatul României

Primul Război Mondial

Unirea Basarabiei cu România

Unirea Bucovinei cu România

Unirea Banatului cu România

Unirea Transilvaniei cu România

România în al Doilea Război Mondial

Comunismul în România

Ocupația sovietică a României

R.P. Română/R.P. Romînă

R.S. România

Revoluția Română din 1989

România după 1989

Vezi și

Istoria românilor

Istoria militară a României

Istoriografia română

Portal România

v•d•m

Etimologie și denumiri

Străinii denumeau Țara Românească: „Walachei”, „Wallachia”, „Valacchia”, „Valachie” sau „Iflak-eli”,
denumiri românizate ca Valahia. Această denumire, de origine germanică, nu desemna numai Țara
Românească ci multe alte țări locuite de populații latinești în contact cu germanicii, de la Marea
Nordului („Valcheren”) până la Marea Neagră (țările române) trecând prin sudul Germaniei
(„Walchengau”, „Walchensee”) și prin spațiul iliric („Vlasina”, „Vlahina”, „Vlaška”, ș.a.m.d.). Cărturarii
și cartografii medievali deosebeau Ungro-Vlahia (adică Vlahia dinspre Ungaria, anume Țara
Românească), pentru a nu o confunda cu Moldova numită și Bogdano-Vlahia (adică Vlahia întemeiată
de voievodul Bogdan de Dolha al Maramureșului), sau cu Transilvania.[3]

În documentele latinești era cunoscută ca Transalpina (adică dincolo de Alpii Transilvăneni, cum
numeau occidentalii Carpații meridionali). După numele primului domnitor Basarab I, unii numeau
Țara Românească: Basarabia sau Țara Basarabească, nume conservat de moldoveni pentru regiunea
malurilor Dunării și Mării Negre (numită de turci Bugeac), după ce au obținut-o în timpul domniei lui
Alexandru cel Bun. Moldovenii numeau Țara Românească Muntenia, iar turcii îi spuneau Iflak sau
Kara-Iflak, în timp ce Moldovei îi spuneau Bogdan Iflak. Polonezii numeau Țara Românească
Basarabia, iar pe Moldova o numeau Volohia[4].

Denumirea de Valahia a apărut mai întâi în cronicile arabe din secolul al XIII-lea; în loc de Țaratul
Vlaho-Bulgar arabii menționau în scris doar Valahia, cu indicarea precisă a coordonatelor geografice
arăbești (47° și 30 minute longitudine și 50° latitudine) și cu specificarea faptului că Valahia se numea
în arabă „al-Awalak" iar locuitorii „ulaqut" sau „ulagh".[5] Într-o altă cronică arabă (Rashid ad-Din) s-a
mentionat cucerirea Valahiei în jurul anului 1270, de către tătarii lui Nogai; tot Rashid menționează
că tătarii au trecut prin țara „qara ulagh” (vlahii negri) și au intrat în Transilvania unde i-au infrânt pe
„ulagh” (vlahi).[6]

Frontiere

În vremea formării sale, voievodatul se mărginea spre nord-vest peste Carpații Meridionali și o parte
din Carpații Orientali cu Regatul Ungariei; spre sud, peste Dunăre, cu țaratele bulgare de la Vidin și
Tărnovo; iar la est, tot peste Dunăre, cu Despotatul Dobrogei, și cu Marea Neagră la nordul gurilor
Dunării. Ulterior, peste Dunăre, la sud și la est, s-a învecinat cu Imperiul Otoman după ce acesta a
cucerit respectivele ținuturi. Frontierele au cunoscut fluctuații, voievozii Țării Românești deținând
sporadic și teritorii la nord de Carpați (cum ar fi Țara Făgărașului și Amlașul, fără a le incorpora însă
Țării Românești). Între 1390 și 1422 Mircea cel Bătrân și fiii săi, Mihail I și Radu Praznaglava, au
stăpânit și Despotatul Dobrogei, a cărui frontieră sudică a fost deplasată spre nord în acest răstimp
de cuceririle otomane, din zona Varnei până în zona Constanței. După 1422 întreaga Dobroge a
trecut în stăpânirea otomanilor până în 1878, împreună cu cetățile Turnu și Giurgiu, și mai târziu
Brăila cu zona înconjurătoare, deținute până la 1829. Frontiera nord-estică a rămas nedefinită atâta
timp cât a fost în desfășurare procesul de constituire a voievodatelor românești din spațiul
extracarpatic, pe baza cnezatelor anterioare vasale ale Ungariei.