Meniul principal













Căutare
 Creare cont
 Autentificare
Unelte personale


Cuprins
 ascunde

Început


Etimologie și denumiri


Frontiere


Istorie
Toggle Istorie subsection
o
Evenimente precursoare formării Țării Românești

o
Formarea Țării Românești


Contextul istoric


Legenda lui Negru Vodă și bazele ei reale

o
 Lupta antiotomană


Rezistența lui Mircea cel Bătrân și a urmașilor săi


Ioan de Hunedoara și Drăculeștii


Radu de la Afumați și căderea Ungariei


Revolta lui Mihai Viteazul și Războiul cel Lung

o
Apogeul dominației otomane


Domniile marii nobilimi


Domniile fanariote

o
Revoluția lui Tudor Vladimirescu

o
Rolul Țării Românești în renașterea națională a românilor


Domniile regulamentare și ocupația rusească


Revoluția de la 1848


Unirea cu Moldova


Note de completare


Note bibliografice


Bibliografie


Lectură suplimentară


Legături externe
 
Vezi și

Țara Românească
 
28 limbi
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Vedeți sursa
 Istoric
Unelte
















De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Deși acest articol conține o listă de referințe bibliografice, sursele sale
rămân neclare deoarece îi lipsesc notele de subsol.
Puteți ajuta introducând citări mai precise ale surselor.

Țara Românească
Цара Рꙋмѫнѣскъ
Țara Rumânească

1330 – 1859 →

Drapel Stemă
 Harta Țării Românești în jurul anilor 1390

Principatul Țării Românești în 1812

Capitală Câmpulung,
Curtea de Argeș,
Târgoviște,
București

Limbă Limba slavonă (de jure)

Limba română (de facto)
Limba greacă (la oraș în
perioada fanariotă)

Religie creștinism ortodox[*]

Guvernare

Formă de guvernare monarhie electivă

Domn  

 - 1310 – 1352 Basarab I (primul)

 - 1859 - 1862 Alexandru Ioan

Cuza (ultimul)
 Istorie

începutul domniei
1330
lui Basarab I

dubla alegere a 24 ianuarie/5 februarie

lui Alexandru Ioan Cuza 1859 1859

În prezent parte din

 România

Modifică date / text 

Țara Românească sau Rumânească, cunoscută istoric și ca Ungro-Vlahia (Zemli

Ungrovlahiskoi în actele slavone), iar în limbile străine Valahia (în
germană Walachei, în engleză Wallachia, în franceză Valachie...,[a]) este un stat
apărut în Evul Mediu, al cărui teritoriu a fost inițial limitat în nord de Munții Carpați și
de o linie pornind din Munții Vrancei până la răsărit de cetatea Chilia inclusiv (mai
târziu de râurile Milcov, Putna și Siret), în sud de Dunăre de la Turnu-Severin până
la Silistra inclusiv, iar la est de Marea Neagră (mai târziu de Dunăre și de
limitele raialei Ibrahilei sau Proilavonului, adică Brăilei). Locuitorii săi
foloseau endonimul de „rumâni”, exonimele uzuale utilizate până în epoca modernă
fiind „vlahi” sau mai savant și recent „valahi”. Moldovenii îi numeau „munteni”.
În zilele noastre, denumirea se referă exclusiv la zona geografică din
sudul României moderne, dintre Dunăre, Carpați și râurile Milcov, Putna și Siret.
Țara Românească a existat între secolele al XIV-lea și secolul al XIX-lea timp de mai
bine de 500 de ani, ea începându-și existența ca stat independent odată cu Bătălia
de la Posada în jur de 10 noiembrie 1330, și încheindu-și existența ca stat (devenit
autonom dar tributar Imperiului Otoman) la data de 24 ianuarie/5 februarie 1862,
când, după trei ani de uniune personală cu Moldova, s-a unit cu această țară pentru
a forma bazele României moderne.

Istoria României

Acest articol este parte a unei serii

Preistoria pe teritoriul României

Epoca pietrei
Epoca bronzului
Epoca fierului

Dacia
 Cultura și civilizația dacică
Războaiele daco-romane
Dacia romană

Originile românilor

Evul Mediu timpuriu în România

Formarea statelor medievale

Țările Române în Evul Mediu

Țara Românească
Principatul Moldovei

Dominația otomană
Țările Române la începutul epocii moderne
Epoca fanariotă

Modernizarea țărilor române

Regulamentul Organic
Revoluția Română de la 1848

Principatele Unite
Războiul de Independență

Regatul României
Primul Război Mondial
Unirea Basarabiei cu România
Unirea Bucovinei cu România
Unirea Banatului cu România
Unirea Transilvaniei cu România
România în al Doilea Război Mondial

Comunismul în România
Ocupația sovietică a României
R.P. Română/R.P. Romînă
R.S. România

Revoluția Română din 1989

România după 1989

Vezi și
Istoria românilor
Istoria militară a României
Istoriografia română
 Portal România

 v • d • m 

Etimologie și denumiri
Străinii denumeau Țara Românească: „Walachei”, „Wallachia”, „Valacchia”,
„Valachie” sau „Iflak-eli”, denumiri românizate ca Valahia. Această denumire, de
origine germanică, nu desemna numai Țara Românească ci multe alte țări locuite de
populații latinești în contact cu germanicii, de la Marea Nordului („Valcheren”) până
la Marea Neagră (țările române) trecând prin sudul Germaniei („Walchengau”,
„Walchensee”) și prin spațiul iliric („Vlasina”, „Vlahina”, „Vlaška”, ș.a.m.d.). Cărturarii
și cartografii medievali deosebeau Ungro-Vlahia (adică Vlahia dinspre Ungaria,
anume Țara Românească), pentru a nu o confunda cu Moldova numită și Bogdano-
Vlahia (adică Vlahia întemeiată de voievodul Bogdan de Dolha al Maramureșului),
sau cu Transilvania.[3]
În documentele latinești era cunoscută ca Transalpina (adică dincolo de Alpii
Transilvăneni, cum numeau occidentalii Carpații meridionali). După numele primului
domnitor Basarab I, unii numeau Țara Românească: Basarabia sau Țara
Basarabească, nume conservat de moldoveni pentru regiunea malurilor Dunării și
Mării Negre (numită de turci Bugeac), după ce au obținut-o în timpul domniei
lui Alexandru cel Bun. Moldovenii numeau Țara Românească Muntenia, iar turcii îi
spuneau Iflak sau Kara-Iflak, în timp ce Moldovei îi spuneau Bogdan Iflak. Polonezii
numeau Țara Românească Basarabia, iar pe Moldova o numeau Volohia[4].
Denumirea de Valahia a apărut mai întâi în cronicile arabe din secolul al XIII-lea; în
loc de Țaratul Vlaho-Bulgar arabii menționau în scris doar Valahia, cu indicarea
precisă a coordonatelor geografice arăbești (47° și 30 minute longitudine și 50°
latitudine) și cu specificarea faptului că Valahia se numea în arabă „al-Awalak" iar
locuitorii „ulaqut" sau „ulagh".[5] Într-o altă cronică arabă (Rashid ad-Din) s-a
mentionat cucerirea Valahiei în jurul anului 1270, de către tătarii lui Nogai; tot Rashid
menționează că tătarii au trecut prin țara „qara ulagh” (vlahii negri) și au intrat în
Transilvania unde i-au infrânt pe „ulagh” (vlahi). [6]

Frontiere
În vremea formării sale, voievodatul se mărginea spre nord-vest peste Carpații
Meridionali și o parte din Carpații Orientali cu Regatul Ungariei; spre sud,
peste Dunăre, cu țaratele bulgare de la Vidin și Tărnovo; iar la est, tot peste Dunăre,
cu Despotatul Dobrogei, și cu Marea Neagră la nordul gurilor Dunării. Ulterior, peste
Dunăre, la sud și la est, s-a învecinat cu Imperiul Otoman după ce acesta a cucerit
respectivele ținuturi. Frontierele au cunoscut fluctuații, voievozii Țării Românești
deținând sporadic și teritorii la nord de Carpați (cum ar fi Țara Făgărașului și
Amlașul, fără a le incorpora însă Țării Românești). Între 1390 și 1422 Mircea cel
Bătrân și fiii săi, Mihail I și Radu Praznaglava, au stăpânit și Despotatul Dobrogei, a
cărui frontieră sudică a fost deplasată spre nord în acest răstimp de cuceririle
otomane, din zona Varnei până în zona Constanței. După 1422 întreaga Dobroge a
trecut în stăpânirea otomanilor până în 1878, împreună cu cetățile Turnu și Giurgiu,
și mai târziu Brăila cu zona înconjurătoare, deținute până la 1829. Frontiera nord-
estică a rămas nedefinită atâta timp cât a fost în desfășurare procesul de constituire
a voievodatelor românești din spațiul extracarpatic, pe baza cnezatelor anterioare
vasale ale Ungariei.
Moldova, celălalt nucleu al acestei constituiri statale, a apărut la câteva decenii după
Țara Românească în zona Baia-Suceava-Strășineț și s-a extins treptat spre est și
sud. Pe la sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul secolului al XV-lea, domnii
moldoveni percepeau vama către Țara Românească la Bârlad, iar domnii munteni
percepeau vama către Moldova la Buzău, cele două orașe aflându-se la o distanță
considerabilă, ceea ce arată că granița nu era bine definită și că nu existau alte
târguri între cele două localități. Țara Românească a stăpânit în fazele inițiale și
teritoriul denumit astăzi Bugeac, deținând temporar cetatea Chilia (pierdută însă în
fața tătarilor Nogai înainte de sfârșitul domniei întemeietorului țării, Basarab I). De
asemenea, Radu cel Frumos a stăpânit Țara Vrancei, el înființând aici cetatea
Crăciuna. În timpul conflictelor cu Ștefan cel Mare, însă, succesorul său, Basarab al
IV-lea cel Tânăr, a pierdut acest teritoriu, după ce voievodul moldovean a invadat
nord-estul Munteniei, arzând orașele Brăila și Râmnicu Sărat. Atunci, la 1482, s-a
stabilit frontiera ce avea să rămână vreme de 370 de ani: de la vârful Lăcăuți, de-a
lungul râului Milcov până la vărsarea sa în Putna, apoi pe Putna până la vărsarea în
Siret și pe Siret până la vărsarea în Dunăre. Punctul de vamă muntenesc fusese la
acea vreme deja mutat de la Buzău la Râmnicu Sărat, iar apoi, după ce mica
așezare Focșani a căpătat statut de târg, având două părți — una moldovenească la
nord de Milcov și una muntenească la sud, el a devenit punct de vamă de ambele
părți.

Istorie
Vezi și: Istoria României.
Evenimente precursoare formării Țării Românești
O parte a teritoriului Țării Românești făcuse parte din Imperiul Roman între 106 și
271, și apoi temporar în timpul lui Constantin cel Mare. După retragerea
romană, goții au creat un puternic stat atestat printre altele de Cultura Cerneahov. În
zona curburii Carpaților s-a descoperit un important tezaur ce atestă venirea lor din
zona Uralilor. Atât goții, cât și alte popoare migratoare ce le-au urmat, au găsit aici o
populație destul de rarefiată, dar statornică, în proces intens de romanizare, cu care
au coexistat și pe care nu au reușit să o asimileze. Cronicarul Georgios Kedrenos,
relatând lupta (anul 971) dintre varegii lui Sveinald (Sviatoslav) și împăratul Ioan
Tzimiskes, a menționat că: „au venit la el (înaintea împăratului) din Constantia și alte
cetăți zidite dincolo de Istru, soli cerând iertare pentru faptele rele săvârșite,
predându-se împreună cu acele cetăți; primindu-le cu blândețe, împăratul a trimis
oameni să le ia în stăpânire cetățile și armate suficiente pentru a le păzi.” Constantia
a fost identificată cu Constantiana Daphne, (lângă Grădiștea, jud. Călărași) [7]
Începând cu secolul XII-lea, Valahia este menționată în izvoarele bizantine,
bulgărești, maghiare și slavone, iar mai târziu în cele occidentale, ca fiind regiunea
unor state feudale locuite de vlahi și conduse de cnezi (mici feudali) și voievozi (lideri
militari cu autoritate ce cuprindea multiple cnezate), atât la sud și est de Carpați, cât
și în interiorul arcului carpatic. Teritoriul Țării Românești era la acea vreme parte a
celui de al Doilea Țarat Bulgar, stat cu o importantă componentă românească, dat
fiind că în unele documente țarii bulgari (cum ar fi Caloian) sunt denumiți „împărați ai
vlahilor și bulgarilor”, și în același timp strâns asociat din punct de vedere cultural
cu Imperiul Bizantin. La nord-vest, Transilvania fusese cucerită încă din secolele
anterioare de Regatul Ungariei, care a construit întărituri de apărare pe linia
Carpaților. Marea invazie mongolă din 1241 a declanșat o serie de evenimente ce
aveau să ducă la formarea Țării Românești. În primul rând, ea a slăbit semnificativ
atât țaratul bulgar cât și principalul său rival, Ungaria. Muntenia a ieșit de sub
autoritatea țarului de la Târnovo, fiind dominată de mici feudali ce plăteau tribut
mongolilor sau erau vasale regelui maghiar. Ungaria a trebuit să abandoneze ideea
de a-și extinde autoritatea până la Marea Neagră, limitându-se să aducă alături
de secui, pentru întărirea frontierei carpatice, și imigranți din Sfântul Imperiu Roman,
denumiți sași. Ea a cucerit însă de la țarii bulgari Belgradul și Oltenia (ultima
organizată ulterior sub numele de Banatul de Severin).
Ungaria nu reușea să controleze bine nici acest banat de Severin, astfel că regele
maghiar Bela al IV-lea a încercat să aducă în zonă pe Cavalerii Ioaniți. Diploma
acordată la 2 iunie 1247 acestora menționează că pe teritoriul viitoarei Țări
Românești existau cel puțin patru formațiuni: voievodatele
lui Ioan și Farcaș, Seneslau și Litovoi. Litovoi și fratele sau Bărbat s-au luptat cu
trupele maghiare la 1285. În urma acestor lupte Litovoi a murit, iar Bărbat a fost luat
prizonier. El s-a răscumpărat și s-a întors la conducere, încetând însă rebeliunea
împotriva suzeranului maghiar.
Formarea Țării Românești

Bătălia de la Posada (Cronica pictată de la Viena)

Contextul istoric
Pe la 1310, Basarab I, fiul unui anume Thocomerius[b], avea să devină domnitor
atestat al întregului teritoriu al Țării Românești. Basarab a refuzat să mai plătească
tribut Ungariei și s-a confruntat cu regele acesteia, Carol Robert de Anjou. Acesta
din urmă a hotărât lichidarea statului muntean (pe care îl considera o piedică în
calea expansiunii sale spre Marea Neagră) și a strâns o armată pentru a-l readuce
pe voievod sub autoritatea sa. Deși inițial Basarab s-a retras din cetatea de scaun, el
a strâns o oaste și l-a surprins pe regele maghiar la întoarcerea acestuia în țară,
între 9–12 noiembrie 1330, la Posada, distrugându-i aproape total armata,[9] însuși
regele scăpând după ce și-a schimbat hainele cu unul din supușii săi. Domnia lui
Basarab I a durat până în 1352, el numindu-se Mare Voievod și Domn.
Bătălia de la Posada a constituit războiul de independență a Țării Românești. În
următorii ani, Basarab și succesorii săi și-au extins autoritatea și asupra teritoriului
dinspre părțile tătărești, adică sudul-estul Moldovei de mai târziu, și nordul Deltei
Dunării cu garnizoana Chilia (teritoriu ce a căpătat din această cauză numele
de Basarabia),[10] precum și asupra părții extracarpatice a banatului de Severin. În
aceeași perioadă, navigatorii și negustorii genovezi întemeiază mai
multe scale (contoare) la Dunăre și în Marea Neagră: printre ele, două sunt pe
teritoriul Țării Românești: San-Giorgio (azi Giurgiu) și Licostomo (azi Periprava).
Legenda lui Negru Vodă și bazele ei reale
Partea inițială a Letopisețului Cantacuzinesc, o cronică datată cel mai devreme pe la
1568 (deci la peste 200 de ani de la evenimente) relatează că Țara Românească a
fost fondată de un anume Radu Negru, voievod din Transilvania care ar fi
„descălecat” împreună cu mai mulți cnezi și ar fi devenit domn al Țării Românești.
Alte izvoare istorice nu atestă niciun domnitor cu acest nume și nici vreun cneaz sau
voievod ardelean care ar fi devenit domn al Țării Românești, astfel că această
relatare este considerată în general a fi o legendă.
Legenda are însă și baze reale, în aceea că, în anul 1301, în Regatul Ungariei s-a
stins dinastia arpadiană. Regii maghiari arpadieni fuseseră toleranți cu românii din
Transilvania cucerită, lăsându-i în general să se organizeze singuri, în ciuda
diplomei papale din 1204 (de după cruciada a patra; act care a definitivat Marea
Schismă), în care „schismaticii” (ortodocșii) erau declarați eretici și supuși
persecuțiilor. Regii angevini, începând chiar cu Carol Robert, dar culminând ulterior
cu Ludovic I, au luat însă mult mai în serios rolul conferit Ungariei de Sfântul Scaun,
acela de „regat apostolic”, cu misiunea de a răspândi catolicismul. Românii, deși
majoritari în Transilvania, erau răspândiți în tot teritoriul acelui voievodat și nu au
reușit să-și formeze o stare (în sensul de pătură privilegiată participantă la
conducerea țării) cu o bază teritorială compactă și clar definită, ci au rezistat
presiunilor în țările lor — Țara Maramureșului, Țara Făgărașului etc. Unii dintre ei au
ales calea pribegiei, astfel mai mulți cnezi făgărășeni, în frunte cu voievozii lor, au
hotărât la începutul secolului al XIV-lea să emigreze la sud de Carpați (unde deja
exista o comunitate de origine transilvăneană, un anume comes Laurentius fiind
atestat pe la 1300[11]), consolidând voievodatele românești deja separate de țaratul
bulgar aflat în declin, formațiuni statale în care au fost în poziția de a impune o
politică mai independentă față de regii Ungariei.
Lupta antiotomană
Spre sfârșitul secolului al XIV-lea, Imperiul Otoman, în timpul domniei
sultanului Baiazid I, și-a început expansiunea în Balcani. Statele creștine din zonă s-
au văzut nevoite să strângă rândurile pentru a evita cucerirea de către o mare putere
musulmană. Chiar și așa, statele de la sud de Dunăre s-au prăbușit rapid unul după
altul, iar Țara Românească s-a văzut în prima linie de luptă antiotomană.
Țara Românească nu putea strânge o armată suficient de mare pentru a se opune
cu succes în lupte în câmp deschis marilor armate otomane. Astfel, voievozii valahi
au încetățenit tactica pământului pârjolit, punctată cu lupte de gherilă care slăbeau
încet armata inamică, atacul final urmând să se dea într-un moment neașteptat
pentru acesta, și într-un loc nefavorabil unei desfășurări de forță corespunzătoare.
Tactica a funcționat prin aceea că în repetate rânduri a convins Poarta că beneficiile
anexării Țării Românești sunt inferioare costurilor umane și financiare asociate unei
expediții expuse unei astfel de hărțuiri. Pe de altă parte, sacrificiile necesare din
partea populației locale în vederea aplicării ei (depopularea satelor, otrăvirea
surselor de apă, sacrificarea recoltelor) făceau ca boierimea să nu accepte să stea
necondiționat de partea domnitorului împotriva marelui imperiu, ci să încerce să
obțină pacea în schimbul unor condiții (în special, plata unui tribut), ceea ce a avut
un impact semnificativ asupra jocului de putere între domnitor și boierime. De aceea,
revoltele antiotomane au avut loc de-a lungul timpului în momente în care dominația
otomană impacta grav economia țării, suficient cât să producă nemulțumirea
boierimii și ralierea sa în jurul domnitorului. [12]
Rezistența lui Mircea cel Bătrân și a urmașilor săi

Mircea cel Bătrân.

Înaintarea otomană în peninsula Balcanică a avut loc în ultimele două decenii ale
secolului al XIV-lea. Imperiul Bizantin a fost redus la un mic teritoriu în
jurul Constantinopolului, iar Serbia a căzut după Bătălia de la Kosovo Polje. Al
Doilea Țarat Bulgar fusese divizat în timpul domniei țarului Ioan Alexandru în trei
părți — Despotatul Dobrogei, Țaratul Vidinului și Țaratul de la Tărnovo, aflate în
conflict unele cu celelalte. Turcii au cucerit Tărnovo în 1393 și au ajuns în poziția de
a ataca și Țara Românească, stat care sprijinise anterior atât eforturile de apărare
ale sârbilor, cât și pe cele ale bulgarilor.[13] Inițial, turcii au efectuat doar câteva
expediții de jaf la nord de Dunăre, dar Mircea a stabilit mai întâi o alianță cu regele
Poloniei, Władisław Jagiełło (1389) și apoi (în 1395) cu cel al Ungariei, cu care
anterior relațiile fuseseră tensionate. Ca răspuns la această din urmă alianță,
otomanii au lansat o campanie semnificativă, care a fost înfrântă de Mircea în bătălia
de la Rovine în luna mai 1395, după ce armata otomană a fost hărțuită și mânată
spre un loc mlăștinos unde nu s-a putut desfășura împotriva micii, dar mobilei
armate române, care cunoștea bine terenul. [14] Turcii au reușit totuși în acei ani să
cucerească și Nicopolul (ultima redută a țaratului bulgar de la Tărnovo), și să
transforme țaratul de la Vidin în stat vasal.
În aceste condiții, regele maghiar, Sigismund de Luxemburg (care întreprinsese
câteva campanii în Serbia cu scopul de a-i îndepărta pe turci), a cerut ajutorul Papei
pentru declanșarea unei cruciade antiotomane. Deși Europa Occidentală era în
toiul schismei apusene, Sigismund a reușit prin eforturi diplomatice, profitând și de o
perioadă de întrerupere a conflictelor din Războiul de 100 de Ani, să aducă
împreună armate din Sfântul Imperiu Roman, Burgundia, Franța, Anglia și Veneția,
alături de cele maghiare și românești. Armatele combinate au încercat pentru
început să recucerească Nicopolul. Experiența lui Mircea cel Bătrân în luptele contra
otomanilor nu a fost însă valorificată, în fruntea armatelor rămânând Sigismund,
artizanul marii alianțe antiotomane, în speranța că autoritatea sa și titlul său regal se
vor putea impune în fața tuturor ambițiilor cavalerilor de diverse naționalități. Nu a
fost așa, Sigismund pierzând controlul asupra avangardei franceze, care s-a avântat
mult înspre grosul trupelor otomane și a fost distrusă, iar restul armatei s-a risipit. Ca
urmare, țaratul bulgar nu a mai reapărut, și chiar și Vidinul a fost transformat în
pașalâc turcesc.
Otomanii au mai încercat multiple campanii împotriva Țării Românești, dar Mircea,
aliat atât cu Sigismund cât și cu Vladislav al II-lea al Poloniei, a reușit să le facă față,
cucerind și despotatul Dobrogei între 1406 și 1417, mai ales după ce Baiazid a căzut
prizonier în urma bătăliei de la Ankara dusă împotriva Imperiului Timurid din est.
Mircea a profitat de ieșirea la mare pentru a comunica și pentru a-și coordona
eforturile și cu diversele emirate anatoliene inamice otomanilor din vecinătatea nord-
estică a imperiului. Mai mult, el s-a implicat în luptele pentru succesiunea lui
Baiazid dar, după înfrângerea favoritului său, spre sfârșitul domniei sale, Țara
Românească s-a văzut din nou confruntată cu pericolul otoman.
Urmașii lui Mircea au continuat rezistența antiotomană, în special Mihail I și Dan al
II-lea, dar indispoziția boierimii pentru lupte ce implicau tactica pământului pârjolit au
făcut ca Țara Românească să accepte să plătească tribut otomanilor în scopul
păstrării autoguvernării. Dan al II-lea a avut de înfruntat în special tentativele
otomanilor de a-l impune pe tron pe Radu Prasnaglava (Chelul, sau Cap Sec), un
voievod prootoman, care a reușit în patru rânduri să ia tronul, Dan reușind să revină
însă de fiecare dată până în 1431. Numeroșii fii ai lui Mircea cel Bătrân s-au luptat
însă între ei pentru tron, două linii de succesiune fiind principalele rivale — Dăneștii
(familia lui Dan al II-lea) și Drăculeștii (familia lui Vlad Dracul).
Ioan de Hunedoara și Drăculeștii

Vlad Țepeș, voievod antiotoman de la jumătatea

secolului al XV-lea.
Perioada de frământări din Țara Românească a coincis cu o perioadă similară în
principalul său aliat antiotoman, Ungaria. În cadrul luptelor dinastice pentru tronul de
la Buda, stabilitatea regatului maghiar a fost asigurată însă de un nobil ardelean de
origine română, Ioan de Hunedoara, devenit ban al Severinului, voievod al
Transilvaniei și comite al secuilor (primul care a cumulat aceste din urmă două
funcții). El a intervenit în luptele dinastice din Țara Românească, susținându-i pe
Drăculești și consolidând domnia lui Vlad al II-lea Dracul (al cărui fiu, Mircea al II-lea,
a și participat alături de Ioan la bătălia de la Varna, bătălie care însă a dus la
reorientarea lui Mircea către acceptarea suzeranității otomane, ceea ce l-a
determinat pe Ioan să-l înlocuiască cu Vladislav al II-lea); tot Ioan de Hunedoara l-a
înscăunat în Moldova pe Bogdan al II-lea, înconjurând astfel Regatul Ungariei, al
cărui regent devenise, cu voievozi aliați. Apărarea Belgradului i-a adus lui Ioan de
Hunedoara faima europeană, dar a și consolidat cetatea-cheie a apărării frontierei
sudice a Ungariei.[15]
Efectele s-au văzut după moartea lui Ioan: urmașii lui Bogdan și Vlad Dracul (Ștefan
cel Mare, respectiv Vlad Țepeș) au continuat hotărât lupta antiotomană, susținuți
fiind de fiul lui Ioan, Matia Corvinul, devenit rege al Ungariei și care a consolidat
regatul ridicând o armată foarte puternică. În Țara Românească, Vlad Țepeș s-a
ridicat împotriva otomanilor în 1459, a declanșat chiar raiduri la dreapta Dunării și a
realizat ceea ce nu reușiseră cruciații cu 65 de ani în urmă — să ocupe Nicopolul.
Expediția otomană de supunere a lui Vlad s-a soldat în 1462 cu un eșec răsunător,
însuși sultanul fiind la un pas de a fi ucis în atacul de noapte desfășurat în tabăra
otomană aproape de capitala Târgoviște.[16]
Vlad Țepeș a fost o figură deosebit de controversată la vremea sa. Domn autoritar și
sângeros, apela adesea la pedepse crunte, fiind cunoscut în special pentru aplicarea
pedepsei cu moartea prin trasul în țeapă, o metodă de execuție de o cruzime
deosebită chiar și după standardele vremii.[17] Văzându-și privilegiile și puterea
afectate, boierimea nu i-a fost fidelă, uneltind atât împreună cu otomanii, cât și cu
puterile occidentale pentru a-l înlătura de pe tron. El a fost în cele din urmă detronat
și înlocuit cu fratele său Radu cel Frumos, crescut la Constantinopolul căzut acum în
mâinile otomanilor și devenit capitală a Imperiului. [18] Radu cel Frumos și urmașii săi
au fost folosiți de Poartă împotriva lui Ștefan cel Mare.
Radu de la Afumați și căderea Ungariei
După domniile prootomane ale membrilor ramurii lui Radu cel Frumos, înfrânte în
cele din urmă de Ștefan cel Mare (prin victoria din 1481 de la Râmnicu Sărat
împotriva lui Basarab Țepeluș), a venit pe tronul țării Vlad al IV-lea Călugărul, un alt
frate al lui Vlad Țepeș. El a domnit din 1482 până în 1495, o domnie lungă în acele
vremuri agitate, nesupunerea sa față de otomani fiind pedepsită de aceștia prin
decapitarea unuia din fiii săi, Vlăduț, în vârstă de doar 16 ani, la mănăstirea Mihai
Vodă. El a fost însă susținut de boierime, dovadă lunga sa domnie, ducând o politică
de echilibru și de susținere a construcției de biserici. Fiul său, Radu cel Mare, a avut
o domnie similară: relativ lungă (1495-1508) și liniștită, acceptată de boieri și de
biserică (a cărei autoritate a susținut-o, înființând două episcopii ortodoxe, cea de la
Râmnicu Vâlcea și cea de la Buzău). Șirul acestor domnii liniștite și favorabile
înfloririi vieții culturale s-a încheiat cu cea a lui Neagoe Basarab.
În 1521, otomanii au reușit să cucerească Belgradul, profitând de slăbirea organizării
militare a regatului Ungariei în timpul lui Ludovic al II-lea, un rege slab și controlat de
nobilime. În condițiile morții timpurii a domnitorului muntean Teodosie (fiul lui Neagoe
Basarab) și a luptelor pentru domnie între diversele facțiuni boierești, otomanii au
încercat să transforme Țara Românească în pașalâc și să-l înscăuneze ca pașă pe
Mehmet-Beg, un pașă musulman de origine română. Împotriva acestor acțiuni s-a
ridicat Radu de la Afumați, un urmaș al lui Vlad Călugărul și al lui Radu cel Mare.
Mare luptător antiotoman, voievodul Radu de la Afumați a luptat împotriva turcilor de
circa 20 de ori (conform inscripției de pe mormântul său), în bătălii ca cele de la
Ștefești (pe Neajlov), Clejani și Snagov.
În 1526, regele Ludovic al II-lea al Ungariei a murit în bătălia de la Mohács, bătălie
soldată cu invadarea centrului Ungariei de către otomani, iar Țara Românească a
pierdut principalul aliat puternic împotriva turcilor. Deși Radu de la Afumați a fost
asasinat de o facțiune boierească rivală în 1529, Poarta a evitat să se mai angajeze
în conflicte cu Țara Românească (dorind să evite o rebeliune de calibrul celei
conduse de Radu), a acceptat autonomia țării în schimbul plății haraciului și a
preferat să înainteze în Câmpia Panonică transformând centrul Ungariei în pașalâcul
de la Buda. Țara Românească s-a văzut înconjurată din toate părțile de Imperiul
Otoman și de țările aflate sub suzeranitatea acestuia (Transilvania și Moldova).
Revolta lui Mihai Viteazul și Războiul cel Lung

Stindardul mare al lui Mihai Viteazul, prelucrare a

reconstituirii lui Dan Cernovodeanu
Radu de la Afumați a reușit să evite transformarea țării în pașalâc, iar țara a rămas
în afara „Casei Islamului” (teritoriul propriu-zis al Imperiului Otoman, unde se
aplica Sharia) și și-a păstrat instituțiile judecătorești și, mai ales, ecleziastice. Cu
toate acestea, pe fondul căderii Ungariei și expansiunii spre apogeu a Imperiului
Otoman, regimul de vasalitate al Țării Românești față de Poartă s-a înăsprit de-a
lungul secolului al XVI-lea. Astfel, dacă până atunci domnii erau aleși de marii boieri
din țară, ei au început după căderea Ungariei să fie numiți direct de la
Constantinopol (nu doar confirmați) și să fie văzuți de atunci ca simpli funcționari
otomani, nu ca monarhi ai unor state autonome. [c] Domniile au început să se
cumpere cu bani grei. Mai mult, domnitorul trebuia să plătească
anual mucarerul mic și la trei ani mucarerul mare (pentru confirmarea domniei), iar
haraciul a ajuns la suma de 155.000 de aspri (de 3 ori mai mare ca cel plătit de
Moldova și de 10 ori mai mare ca cel plătit de Transilvania). Impactul economic a
fost unul dur: pătura moșnenilor (țăranii liberi ce constituiau clasa de mijloc în
economia predominant agrară) s-a subțiat, multe sate fiind cumpărate de mari boieri.
Un astfel de boier, care și-a extins considerabil averea, a fost Mihai Viteazul, ban al
Craiovei în timpul lui Alexandru cel Rău și care a cumpărat în 1593 domnia.[19]
 Mihai Viteazul a reușit în contextul Războiului celui Lung, să
obțină independența și neutralitatea țării față de otomani.
În același an, a izbucnit Războiul cel Lung cu o serie de ciocniri între otomani
și habsburgi, întâi în Balcani. Mihai a declanșat rebeliunea antiotomană în 1594,
ucigând la început creditorii turci care veniseră cu el în Țara Românească pentru a-
și recupera sumele investite în numirea sa ca domn, după care a atacat și cetăți din
dreapta Dunării (Hârșova și Rusciuc). După ce turcii în frunte cu generalul Sinan
Pașa au reușit să cucerească Győrul, papa Clement al VIII-lea a încurajat o alianță
între Sfântul Imperiu Roman (condus de împăratul habsburg Rudolf al II-lea) și
Transilvania principelui Sigismund Báthory. Mihai a aderat la această alianță, ca
și Aron Vodă al Moldovei, în mai 1595. Boierii trimiși să negocieze tratatul și-au
depășit atribuțiile și au semnat un acord prin care Mihai devenea vasal al lui
Sigismund, probabil din dorința de a îngrădi puterea domnului sporind-o simultan pe
a lor. Cu toate acestea, Mihai a acceptat tratatul, deoarece Transilvania era singurul
stat vecin ce îi putea asigura spatele în lupta împotriva turcilor. [20]

Victoria lui Mihai Viteazul în bătălia de la

Giurgiu a alungat pe turci din țară.
Marele vizir otoman, Ferhad Paşa(d), a răspuns la aceste acțiuni proclamând din nou
Țara Românească drept pașalâc turcesc. Deși Ferhad a fost demis și executat la
scurt timp, succesorul său, Sinan Paşa, a menținut decizia și a pornit cu o armată de
circa 100.000 de oameni să o pună în aplicare. Mihai a strâns o armată de 16.000
de oameni, întărită cu un contingent de circa 7000 de ardeleni (din care
jumătate secui) și a încercat să surprindă armata otomană interceptându-i înaintarea
spre București pe malul Neajlovului. Desfășurată într-o zonă mlăștinoasă, bătălia de
la Călugăreni s-a încheiat nedecis — deși a suferit pierderi grele, armata otomană a
rămas suficient de puternică încât să înainteze și să ocupe capitala Țării Românești.
Instalat la mănăstirea Radu Vodă, Sinan a început să numească funcționari otomani
pentru administrarea noului pașalâc, și a ridicat o întăritură improvizată. [21] Retras în
zona montană, la Rucăr, Mihai a primit un ajutor semnificativ din Transilvania, de la
Sigismund. Aron Vodă a trimis și el câteva mii de soldați moldoveni, iar armata
rezultată a devenit suficient de mare și de puternică pentru a-i pune pe fugă pe
otomani. Aceștia s-au retras din Târgoviște și apoi din București, distrugându-
și palăncile pe care apucaseră să le construiască. Pe malul Dunării, bătălia de la
Giurgiu a fost un dezastru pentru otomani: retragerea dezordonată peste fluviu s-a
soldat cu moartea și capturarea a numeroși soldați, trupele neregulate
de achingii dispărând cu totul din istorie după acest dezastru. [22]

Întinderea maximă a teritoriului aflat sub autoritatea lui

Mihai pentru scurt timp în anul 1600.
După alte bătălii și incursiuni peste Dunăre, Mihai a reușit să obțină de la otomani
recunoașterea domniei în 1597. A recunoscut vasalitatea acestora, dar și pe cea a
lui Rudolf al II-lea, dubla vasalitate transformând Țara Românească într-un teritoriu
neutru. În 1598, însă, aliatul său Sigismund s-a retras de pe tronul Transilvaniei,
lăsându-l vărului său, Andrei Báthory, susținut de Polonia și de turci. Coaliția
antiotomană era însă slăbită astfel prin pierderea unui element-cheie, iar Mihai a
primit permisiunea din partea împăratului să pătrundă în Transilvania pentru a-l
înlătura pe Andrei.[23] În 1599, el a pătruns cu o oaste munteană prin Pasul Buzău,
ajungând în zona scaunelor secuiești unde a strâns încă o armată aliată (întrucât
secuii erau nemulțumiți de pierderea privilegiilor și se răsculaseră deja anterior,
la Carnavalul Însângerat[24]). În bătălia de la Șelimbăr, Mihai a distrus armata lui
Andrei, principele ardelean fiind ucis de secui ca represalii pentru reprimarea revoltei
lor de către armatele voievodale. Mihai a devenit guvernator al Transilvaniei în
numele împăratului Rudolf. Ulterior, din considerente similare, legate de asigurarea
alianței vecinilor, el a pătruns și în Moldova, înlăturându-l pe Ieremia Movilă, dar în
scurt timp nobilii maghiari din Transilvania și magnații polonezi influenți în Moldova
s-au ridicat împotriva lui Mihai. El a fost învins de aceștia în bătălia de la Mirăslău în
Transilvania, și pe râul Teleajen în Țara Românească. Cu domnia pierdută în toate
cele trei țări, Mihai a mers la Praga la sfârșitul lui 1600 și s-a întâlnit cu împăratul
Rudolf, care i-a ordonat generalului Basta să-l ajute. După bătălia de la Guruslău,
Mihai era aproape de redobândirea Transilvaniei, când Basta, un catolic fervent care
nu era dispus să lase țara pe mâna unui principe ortodox, a comandat asasinarea
acestuia.[25] Deși acțiunea sa a fost motivată mai ales de asigurarea unei forțe
capabile să mențină independența sa față de turci, și a fost înțeleasă de nobilime ca
motivată de setea de putere,[d] domnia simultană a lui Mihai, pentru scurt timp, în
Moldova, Transilvania și Țara Românească avea să fie considerată, după anii
renașterii naționale din secolul al XIX-lea, o acțiune precursoare mișcării naționale
de unire a teritoriilor locuite de etnici români.
Rebeliunea lui Mihai a fost continuată în Țara Românească de succesorul
acestuia, Radu Șerban, care l-a înlocuit pe Simion Movilă, domnitor pus pe tron de
polonezii victorioși pe Teleajen în 1600. Transilvania a trecut printr-o perioadă
frământată, generalul Basta încercând să implementeze politici de germanizare și
catolicizare în principatul multiconfesional și multietnic, atrâgându-și adversitatea
nobililor maghiari și sașilor luterani, care au adus pe tron principi favorabili turcilor.
Radu Șerban l-a ajutat pe Basta să îi învingă pe aceștia în bătălia de la Brașov.
Războiul cel Lung a luat însă sfârșit în 1606, iar Radu Șerban a fost înlocuit la
domnie cu Radu Mihnea, în condițiile în care Poarta a acceptat să renunțe la
transformarea țării în pașalâc și să reducă haraciul. [26]
Apogeul dominației otomane
Domniile marii nobilimi

Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu,

domnitori susținuți de marea nobilime, care au
adus țării importante progrese culturale.

Evoluția tehnologiei războiului, bazat în secolul al XVII-lea din ce în ce mai mult pe

armele de foc, a făcut ca strângerea unei armate eficiente să fie prea costisitoare
pentru voievozii Țării Românești, astfel că nu au existat în acea perioadă rebeliuni
antiotomane semnificative. Exponențială pentru apariția castelor și categoriilor
sociale militare, formate din militari profesioniști, a fost răscoala seimenilor din 1655,
înăbușită de Constantin Șerban.
Radu Mihnea a mai reușit o scurtă și vremelnică unire a Țării Românești cu Moldova
în preajma lui 1623–1627, când, pe când domnea în Moldova, a reușit să obțină
domnia Țării Românești pentru fiul său, Alexandru Coconul, care a fost însă un
domnitor ineficient și a fost înlocuit (mazilit) de Poartă.
Simultan, marea boierime a căpătat forță din ce în ce mai mare, domnitorii
nemaifiind despoți puternici și autoritari ca în trecut, ci exponenți ai intereselor
boierimii. O astfel de domnie a fost cea a lui Matei Basarab, rămasă în istorie pentru
perioada de înflorire culturală pe care a adus-o, înflorire care a anticipat-o și a
pregătit-o pe cea din timpul lui Constantin Brâncoveanu.
 Harta stolnicului Constantin
Cantacuzino
Țara Românească a participat la Asediul Vienei din 1683 de partea otomanilor (deși
domnitorul Șerban Cantacuzino era hotărât să saboteze efortul otoman), dar
înfrângerea otomanilor a declanșat declinul Imperiului. [27] Sultanul Mehmed al IV-
lea a fost detronat de ieniceri, iar puterile creștine au înaintat în Câmpia Panonică,
recucerind Ungaria, pe care au reîntregit-o practic ca stat sub
monarhia Habsburgilor; înaintarea lor a fost oprită de noul mare vizir, Fazıl Mustafa
Paşa, care a recucerit Belgradul. În Războiul Ligii Sfinte, Țara Românească a
încercat să ducă o politică de echilibru: expansiunea Austriei Habsburgice (o putere
fervent catolică, care, după pacea de la Karlowitz, a anexat Transilvania,
desființându-i autonomia) nu era de natură să trezească încrederea domnilor români,
dar Imperiul Rus, ajuns la gurile Nistrului, părea la acea vreme un imperiu ortodox,
succesor al Bizanțului. Cu toate acestea, domnitorii munteni au dus tratative cu noul
vecin, Austria, și, în ultimele etape ale Războiului Ligii Sfinte, Constantin
Brâncoveanu a colaborat cu armatele austriece care au ocupat țara. În final, el a fost
detronat de turci și executat la Constantinopol la data de 15/26 august 1714. Turcii
se pregăteau de un nou război, prin care să recucerească teritoriile pierdute prin
tratatul de la Karlowitz; domnitorul înscăunat de ei în locul lui Brâncoveanu, Ștefan
Cantacuzino, a continuat însă colaborarea cu austriecii, dând veste Prințului Eugen
de Savoia despre pregătirile otomane. Ștefan Cantacuzino a avut aceeași soartă ca
și Brâncoveanu.[28]

Domniile fanariote
Articol principal: Domniile fanariote.

Țara Românească (și Moldova) în 1786 (hartă italiană

de G. Pittori, după geograful Giovanni Antonio Rizzi Zannoni).
Cum nici politica de executare a domnitorilor rebeli nu a mai funcționat,
sultanul Ahmed al III-lea (venit la putere după evenimentele de la Edirne(d) din 1703),
a trecut la aplicarea unui plan deja probat anterior: renunțarea la domniile provenite
din rândul boierimii românești, și numirea în schimb a unor domni din influentele
familii de înalți funcționari, etnici greci, din cartierul Fanar. Această acțiune a fost
continuată timp de un secol, întrucât a dat pe moment roade — Țara Românească
nu a mai luat partea altor puteri creștine în conflictele lor cu Poarta. În fapt,
boierimea, care în secolul anterior își exercitase puterea prin intermediul unor domni
aleși și controlați de ea, fără tendințe autoritare, a pierdut semnificativ din putere,
întrucât domnitorul a devenit un fel de înalt funcționar otoman. [29] Echilibrul politic
între puterea domnului și cea a boierilor a fost spulberat prin desființarea sfatului
boierilor; statutul de boier, scutit de dări, a fost acordat doar celor cu funcții în
aparatul administrativ, și ei în mare parte greci fanarioți, în timp ce boierii români au
fost retrogradați la statutul de mazili.
După Pacea de la Passarowitz ce a urmat Războiului austro-turc din 1716–1718,
Țara Românească a pierdut Oltenia, anexată de Imperiul Habsburgic. Imperiul
Otoman a recucerit provincia și a reanexat-o Țării Românești după Războiul Ruso-
Turc din 1735–1739 încheiat prin pacea de la Belgrad. Perioada austriacă a Olteniei
a fost marcată pe de o parte de tentativa Imperiului de a-și impune administrația prin
intermediul banului numit dintre boierii locali, precum și de puternica rezistență
populară care s-a manifestat prin intermediul milițiilor de haiduci care ajunseseră să
facă legea acolo, și a căror proliferare a persistat chiar mult după revenirea
teritoriului în granițele Țării Românești.[30]
Perioada a avut ca efect o profundă orientalizare a culturii Țării Românești și
depărtarea ei de influențele occidentale. Unele familii grecești s-au stabilit în Țara
Românească și s-au românizat. În contextul curentului reformator al absolutismului
luminat, s-au implementat câteva reforme care să modernizeze statul și să-l scoată
din Evul Mediu, cu toată opoziția vechilor familii boierești majoritare în Divanul țării.
Astfel, Constantin Mavrocordat a rămas cunoscut pentru reforma sa fiscală și
eliminarea șerbiei, și a introdus salarizarea dregătorilor (pentru a evita abuzurile
asupra populației). În justiție, Mavrocordat a introdus un cod de procedură
denumit protocolul, iar eforturile i-au fost continuate de succesorii săi, care au
introdus ample coduri de legi: Pravilniceasca Condică a lui Alexandru Ipsilanti (1780)
și Legiuirea Caragea (1818).[31]
Revoluția lui Tudor Vladimirescu
Articol principal: Revoluția de la 1821.

Tudor Vladimirescu
După înfrângerea lui Napoleon Bonaparte, care a fost exponentul unui mare curent
revoluționar și naționalist în întreaga Europă, controlul asupra continentului a fost
preluat de Sfânta Alianță, o alianță ce avea scopul de a evita războiul pentru
reglementarea problemelor între marile puteri, și pentru a conserva status quo-ul la
nivel european, asigurându-și ajutorul reciproc pentru înăbușirea unor eventuale
revolte naționale în zone problematice, cum erau Italia, Polonia și Balcanii.
Țarul Alexandru I al Rusiei, devenit cel mai puternic suveran de pe continent, se afla
în poziția de a extinde influența imperiului său în Peninsula Balcanică în detrimentul
otomanilor, și avea la dispoziție și mijloacele necesare: se putea erija în protectorul
ortodocșilor de pe teritoriul Imperiului Otoman, încurajându-i discret să se răscoale
împotriva otomanilor.[32]
În Țara Românească, domnitorii fanarioți au fost împărțiți — unii au rămas fideli
Imperiului Otoman în cadrul căruia au avut o ascensiune care le-a adus domnia, dar
alții au aderat la mișcările naționaliste grecești care vizau eliberarea poporului grec
de sub dominația turcească; puternic încurajată de la Petersburg, Eteria a acționat și
pe teritoriul Țării Românești. Boierii români, la rândul lor, se pregăteau de răscoală
pentru a redobândi puterea politică în țară, și în mișcarea lor lider militar a
devenit Tudor Vladimirescu. Participant de partea Rusiei la Războiul Ruso-Turc din
1806-1812 și la origine moșnean, Vladimirescu și-a organizat în secret o grupare
paramilitară denumită panduri, după numele trupelor neregulate croate, pe baza
milițiilor oltenești de haiduci. Sprijinit de marea boierime, Tudor și-a coordonat
eforturile cu Eteria și cu revoluționarii sârbi și albanezi.
Tudor a primit, în contextul operațiunilor Eteriei, misiunea de a crea o diversiune
care să lase impresia unei revolte împotriva fanarioților, dar fidelă Porții.
Oportunitatea a venit la 18/30 ianuarie 1821, când domnitorul Alexandru Suțu a
murit,[e] iar țara a rămas, provizoriu, condusă de o căimăcămie formată din boierii
Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica și Barbu Văcărescu, boieri care l-au încurajat
pe Tudor să acționeze, așteptându-se și la o eventuală susținere a Rusiei. Din
fortărețele sale din zona înaltă a Olteniei, el a lansat proclamația de la Padeș la 23
ianuarie/4 februarie 1821 în care își declara convingerea că „prea puternicul nostru
împărat, voește ca noi [...] să trăim bine, dar nu ne lasă răul ce ni-l pun peste cap
căpeteniile noastre”, apoi a pornit cu armata sa spre București, unde a preluat el
însuși puterea, fixându-le marilor boieri și mitropolitului domiciliu forțat la vila
„Belvedere”.
În Moldova vecină, Eteria acționa direct la indicațiile lui Alexandru Ipsilanti, care, în
luna februarie, nu-și ascundea încrederea într-o intervenție rusească. Cum însă
țarul, aflat la o conferință a Sfintei Alianțe la Laibach, a dezavuat acțiunile lui Tudor și
ale lui Ipsilanti, cei doi s-au văzut dintr-o dată singuri, nevoiți să-și limiteze pierderile.
Ei și-au împărțit zonele de acțiune în Țara Românească, Tudor primind Oltenia și
Muntenia inferioară, iar Ipsilanti Muntenia superioară. Pus în fața unei intervenții
otomane și confruntat cu acte de indisciplină ale armatei sale de panduri, Tudor,
care nu se declarase până atunci fățiș împotriva otomanilor, a sperat la o înțelegere
cu aceștia. Părăsind Bucureștiul și îndreptându-se spre Oltenia, Tudor s-a confruntat
cu și mai multă adversitate din partea căpitanilor de panduri. Unii dintre ei i-au
transmis lui Iordache Olimpiotul corespondența lui Tudor cu otomanii, iar acesta l-a
arestat pe Tudor fără să întâmpine opoziție din partea pandurilor. Tudor
Vladimirescu a fost ucis de eteriști, dar acțiunile ambelor părți erau oricum pierdute
după dezavuarea de către țar.
După 1821, grecii au continuat însă luptele în Balcani, iar Poarta nu a mai avut
încredere în elementul grecesc pentru guvernarea Țării Românești, revenind la
domnii „pământeni” (băștinași). Primul domn după acțiunea lui Vladimirescu a fost
astfel numit Grigore al IV-lea Ghica. Ceea ce părea la început să aibă titlu de
provizorat a fost chiar oficializat prin convenția de la Akkerman (Cetatea Albă) din
1826, prin care s-a fixat durata mandatului unui domnitor la 7 ani și numirea sa de
către Divan. Tot prin această convenție, otomanii au retrocedat Țării Românești
porturile dunărene Turnu, Giurgiu și Brăila.
Rolul Țării Românești în renașterea națională a românilor
Articole principale: Renașterea națională a României și Principatele Dunărene.
Domniile regulamentare și ocupația rusească

Generalul rus Pavel Kiseleff, care a implementat

Regulamentul Organic în Țara Românească Steagul

Țării Românești pentru navigația pe Dunăre și mare (1836), după John B. Norie și J.
S. Hobbs[33]
Războiul Ruso-Turc din 1828-1829 a avut repercusiuni importante asupra Țării
Românești. Prin tratatul de la Adrianopol, Țara Românească a căpătat o autonomie
administrativă ferm consolidată și, cel mai important lucru, prin liberalizarea
comerțului pe Dunăre, a redobândit rolul de actor important în comerțul pe cursul
inferior al fluviului. Înlăturarea monopolului otoman asupra comerțului din Țara
Românească, precum și îndepărtarea climatului de insecuritate din timpul domniilor
fanariote, a deschis țara comerțului pe Dunăre cu statele occidentale, Câmpia
Română intrând în circuitul comerțului european cu cereale, alimentând Regatul
Unit. În această perioadă, relațiile cu Occidentul s-au intensificat, elitele țării
începând să-și trimită copiii să studieze acolo, în special în Franța, de unde ei s-au
întors aducând o puternică influență franceză asupra culturii românești.
Pregătind anexarea Țării Românești la Rusia, generalul Pavel Kiseleff (un susținător
al desființării iobăgiei în Imperiul Rus) a reformat administrația țării și a
impus Regulamentul Organic, considerat a fi o primă constituție a țării. Regulamentul
a fost elaborat cu concursul boierimii locale, în scopul de a le da autoritate; aceasta
a avut ca rezultat un regim totuși conservator, mărind obligațiile țăranilor față de
proprietarii de moșii, consfințind astfel perpetuarea poziției dominante a boierimii.
Printre reformele limitate, s-a numărat introducerea separării puterilor în stat (cu
apariția unei Adunări obștești, un precursor al parlamentului, în care era
reprezentată și „starea a treia”, burghezia din orașe). S-a introdus un impozit unic,
simplificând mult sistemul fiscal. În domeniul judecătoresc, Regulamentul organiza
instanțele de judecată și instituia, ca părți în procesele penale, procurorul și avocatul
apărării.
Primul domnitor, Alexandru Ghica, nu a fost ales de Adunarea Obștească, după cum
prevedea Regulamentul Organic, ci a fost numit în funcție prin acord ruso-otoman.
Acestuia i-a urmat la tron Gheorghe Bibescu.
Revoluția de la 1848
Articol principal: Revoluția de la 1848 în Țara Românească.

Bătălia din Dealul Spirii, din 13 septembrie 1848, în

care bucureștenii în frunte cu pompierii militari ai orașului au încercat oprirea
intervenției otomane împotriva revoluției.
Dacă Moldova vecină a fost administrată în acord cu dorințele Petersburgului, în
Țara Românească, în special datorită unei ponderi mai mari a noii burghezii și
datorită unei ponderi mai mari a etnicilor români în cadrul burgheziei, a apărut un
curent naționalist-liberal. El s-a manifestat mai întâi prin opoziția fermă față de
introducerea unei prevederi conform căreia orice modificare a Regulamentului
Organic trebuie să fie aprobată de Rusia și de Imperiul Otoman. La București începe
să se manifeste astfel partida națională, reprezentantă a burgheziei dar și a unei
părți dintre marii boieri liberali, care a militat pentru emanciparea personală a
clăcașilor și pentru instaurarea unei monarhii ereditare. În 1840, Dimitrie
Filipescu și Nicolae Bălcescu au avansat un program și mai radical, dar mișcarea lor
a fost reprimată de domnitorul Bibescu.
Atât membrii partidei naționale aflați în exil după 1840, cât și alți tineri intelectuali
români au fost martori la Paris în 1848 la evenimentele revoluționare de acolo. Sub
influența acestora, spiritele au început să se agite și în Țara Românească, și la 9/21
iunie 1848, revoluționarii au redactat proclamația de la Islaz, prin care cereau
reformarea statului. Domnitorul Bibescu a acceptat la 11 iunie constituția
revoluționară, dar a fugit din țară. Guvernul revoluționar a trecut la implementarea
unei reforme agrare, cu împroprietărirea clăcașilor cu despăgubire. Otomanii au
privit aceste acțiuni cu detașare, întrucât revoluționarii doreau înlăturarea
Regulamentelor Organice, impuse de Rusia și deci stânjenitoare și pentru turci; la
rândul lor, revoluționarii înțelegeau că suzeranitatea otomană este mai mult
nominală și că ea nu împiedică modernizarea țării. Rusia însă a insistat pe
colaborarea marilor puteri ale Sfintei Alianțe pentru înăbușirea revoluției. Rusia a
ocupat Moldova, iar Imperiul Otoman a trimis o armată în Țara Românească, armată
ce s-a confruntat la 13 septembrie cu opoziția localnicilor bucureșteni în frunte cu
pompierii militari ai orașului în bătălia din Dealul Spirii. În ciuda entuziasmului
românilor, turcii s-au impus ușor și au înlăturat guvernul pașoptist.
Revoluționarii au plecat în exil și au continuat însă activitatea de propagandă în fața
opiniei publice și în rândurile intelectualității străine, având în curând un nou obiectiv:
unirea cu Moldova.
Unirea cu Moldova
Articol principal: Unirea Principatelor Române.

Proclamarea Unirii, pictură de Theodor

Aman.
La momentul izbucnirii Războiului Crimeei, Țara Românească și Moldova aveau
același statut (pentru simplitatea exprimării, în vorbirea curentă, dar și în
corespondența diplomatică se consacrase deja denumirea generică de Principatele
Dunărene cu referire la cele două state împreună), și o componență etnică foarte
similară (doar Moldova avea o comunitate evreiască mai importantă, și o
componentă maghiară concentrată în unele regiuni central-vestice). Un prim pas
către unificarea celor două țări a fost făcut încă înainte de 1848, an în care a intrat în
vigoare o convenție de uniune vamală, prin care se desființa vama dintre cele două
țări, mărfurile și persoanele putând trece liber dintr-o țară în alta.

Alexandru Ioan Cuza, a cărui dublă alegere ca domn în

Moldova și apoi în Țara Românească a deschis calea unirii celor două țări.
În Războiul Crimeei, Țara Românească a reintrat sub ocupație rusească, dar
intervenția puterilor occidentale de partea otomanilor a dus la îndepărtarea
protectoratului rusesc și înlocuirea lui cu protectoratul comun al otomanilor și marilor
puteri occidentale la Congresul de la Paris. Mai mult, Rusia a pierdut prerogativa
arogată în 1829, aceea de putere protectoare a tuturor ortodocșilor din Imperiul
Otoman. Lobby-ul pașoptist românesc avusese și el efect asupra cercurilor
guvernamentale din Franța; reprezentanții acestei țări au optat, la negocierile de
pace, pentru unirea celor două principate într-unul singur, poziție ce a fost susținută
și de Regatul Sardiniei (stat angrenat și el într-un proiect de unificare națională a
statelor italiene, proiect în care un asemenea precedent ar fi ajutat). Alte puteri
(Regatul Unit, Austria și Imperiul Otoman) s-au opus sau aveau o atitudine neutră.
Formula de compromis a fost organizarea unor adunări electorale consultative în
cele două țări (denumite divanuri ad-hoc), pentru a releva opinia majoritară în rândul
populației celor două țări. Spre surprinderea puterilor conservatoare ce se opuneau
unirii și care se așteptau ca poporul autohton să dorească conservarea frontierelor,
divanurile ad-hoc s-au pronunțat pentru unire (deși inițial, în Moldova, separatiștii
câștigaseră alegerile pentru divan printr-o fraudă încurajată de Constantinopol),
decizie la care a contribuit și faptul că în rândurile lui și-au făcut loc și reprezentanți
ai poporului de rând.
Convenția de la Paris din 1858 a dus la acceptarea unui compromis, reprezentat de
o unire parțială, într-o structură federativă, denumită Principatele Unite ale Moldovei
și Țării Românești, cu instituții monarhice separate și cu legislative separate; doar
armata și justiția urmau a se unifica (instanța supremă era comună). Un corp
legislativ (Comisia Centrală, cu sediul la Focșani) urma să se ocupe de armonizarea
legislației și elaborarea de legi cu aplicabilitate în ambele țări.
Urma acum ca cele două țări să-și desemneze cei doi domnitori, prin alegeri
aproape simultane. Cum votul era cenzitar, electoratul pentru noile alegeri era diferit
față de cel pentru divanurile ad-hoc. Politicienii români unioniști, grupați în Partida
Națională, au reușit însă să îl impună la alegerile din Moldova din 5/17 ianuarie
1859 pe Alexandru Ioan Cuza, un lider unionist. În Țara Românească, unioniștii erau
minoritari, dar, sub presiunea demonstrațiilor populare din București, au reușit să
determine adunarea electivă să-l aleagă ca domn pe același Cuza la 24 ianuarie/5
februarie 1859.[34] Deși uniunea personală, fenomen binecunoscut în monarhiile
europene, nu însemna nimic în ce privește unirea politică a două țări, ea s-a
combinat cu structura federativă în care erau angrenate țările și cu orientarea
unionistă a domnitorului, Cuza acționând de-a lungul următorilor ani pentru
unificarea instituțională și administrativă, și pentru recunoașterea politică a unirii.
Exact la 3 ani de la alegerea sa ca domn al Țării Românești, la 24 ianuarie/5
februarie 1862, Cuza a unificat toate instituțiile, inclusiv parlamentul și instituția
domnitorului, într-o țară denumită acum Principatele Române Unite, cu capitala
la București. Statul rezultat a păstrat de jure suzeranitatea otomană (care în realitate
nu se mai manifesta aproape deloc), dar ulterior, sub domnia lui Carol I, a cărui
alegere a cimentat unirea, a devenit stat independent cu recunoaștere internațională.

Note de completare
1. ^ Înainte de 1991, istoriografia română nu a folosit niciodată exonimul Valahia pentru Țara
Românească; cel mult apărea cuvântul Vlahia în expresia istorică Mitropolia Ungro-
 Vlahiei care este de fapt traducerea unei titulaturi din limba slavonă. Odată cu înmulțirea
mențiunilor despre această țară în lucrări străine, s-a încetățenit și obiceiul de a
folosi Valahi pentru etnicii români dinainte de 1859 și Valahia pentru Țara
Românească. Academia Română nu a acceptat această formă, considerând-o a fi
un calc. Dicționarul Enciclopedic [1]) acceptă cuvântul numai pentru faza geologică
Valahică iar Valahia doar ca denumire dată de străini Țării Românești și uneori și
Moldovei; Dicționarul Explicativ definește valah ca „nume dat în evul mediu de către alte
popoare românilor din stânga și din dreapta Dunării” și Valahia ca denumire dată de
străini Țării Românești[2]).
2. ^ Numit în unele lucrări istoriografice Tihomir, un voievod cu posibile origini cumane, după
istoricul Neagu Djuvara[8]
3. ^ Un fapt simbolic în acest sens este acela că ei au încetat să mai poarte pe cap, drept
însemn al autorității, coroana monarhică, înlocuind-o cu cuca, o căciulă cu pietre
prețioase, și primeau din partea sultanului la învestire steagul verde cu semilună și două
tuiuri (care semnificau rangul echivalent în ierarhia funcționarilor otomani, unul nu foarte
mare).
4. ^ În Letopisețul Țării Moldovei, Mihai este numit de boierul cronicar moldovean Miron
Costin „om de oști pururea poftitoriŭ” care „purcede desfrînatŭ și începe lucruri peste
puterea sa și apoi acolo găsește perirea”
5. ^ Situația era una rară, deoarece domnitorii fanarioți își încheiau de obicei domniile fiind
înlocuiți în funcție.

Note bibliografice
1. ^ Dicționar Enciclopedic, vol. VII, ISBN 978-973-45-0578-4, p. 313
2. ^ dexonline, dexonline.ro
3. ^ Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. III, Ed. Cartea
Românească, București, 1925, pp. 48-50.
4. ^ Enciclopedia Cugetarea, Lucian Predescu, p.833
5. ^ Dimitri Korobeinikov, A broken mirror: the Kipchak world in the thirteenth century. In the
volume: The other Europe from the Middle Ages, Edited by Florin Curta, Brill 2008, p. 394
6. ^ Dimitri Korobeinikov, A broken mirror: the Kipçak world in the thirteenth century. In the
volume: The other Europe from the Middle Ages, Edited by Florin Curta, Brill 2008, p. 394
7. ^ FHDR, Fontes Historiae Daco-Romaniae-Izvoarele istoriei României, vol. III, p. 141
8. ^ Djuvara, Neagu (2007). Thocomerius-Negru Vodă: un voievod de origine cumană la
începuturile Țării Românești.  Humanitas.  ISBN  9789735017316.
9. ^ Constantiniu 2010, pp. 77.
10. ^ Constantiniu 2010, pp. 79.
11. ^ Constantiniu 2010, pp. 74–75.
12. ^ Constantiniu 2010, pp. 87–90.
13. ^ Constantiniu 2010, pp. 87.
14. ^ Constantiniu 2010, pp. 93–95.
15. ^ Constantiniu 2010, p. 104.
16. ^ Constantiniu 2010, pp. 106–107.
17. ^ Constantiniu 2010, p. 105.
18. ^ Constantiniu 2010, pp. 107.
19. ^ Constantiniu 2010, pp. 129–133.
20. ^ Constantiniu 2010, pp. 133–134.
21. ^ Constantiniu 2010, pp. 134–135.
22. ^ Constantiniu 2010, p. 135.
23. ^ Constantiniu 2010, p. 139.
24. ^ Diaconescu, Marius. „Autonomie, autoguvernare, autodeterminare, independență. Un
joc de cuvinte în istoria secuilor”. Historia. Arhivat din original la  5 iunie 2013. Accesat
în 28 iunie 2013.
25. ^ Constantiniu 2010, pp. 141–143.
26. ^ Constantiniu 2010, pp. 151–152.
27. ^ Constantiniu 2010, p. 162.
28. ^ Constantiniu 2010, pp. 170–172.
29. ^ Constantiniu 2010, pp. 179–180.
 30. ^ „Haiducii olteni”.  Mix de Cultură. 16 iulie 2015. Accesat în  26 februarie 2018.
31. ^ Constantiniu 2010, pp. 183–184.
32. ^ Constantiniu 2010, pp. 197–198.
33. ^ John B. Norie et J. S. Hobbs: Flags of all Seafaring Nations, 1848, 73 pp. with 24 plates
showing 306 illustrations in color, reeditat de Rudolf Hoffmann: Flaggen aller
seefahrenden Nationen, Ed. Maritim, Hamburg, Germania, 1987, ISBN 3-89225-153-6
34. ^ Xenopol 1903, pp. 46–52.

Bibliografie
 Enciclopedia Cugetarea (1940) de Lucian Predescu
 Bogdan Bucur, Devălmășia valahă. O istorie anarhică a spațiului
românesc (1716-1828), Editura Paralela 45, București, 2008
 V. Mărculeț, A.V. Ștefănescu, S. Ion, Gherghina Boda, G. Marcu, M.
Chiriac, Elena-Gabriela Maximciuc, I. Mărculeț, S. Stoica, Dicționarul
domnilor Țării Românești și ai Moldovei, Ed. Meronia, București, 2009.
 Constantiniu, Florin (2010), O istorie sinceră a poporului român (ed. IV),
Univers Enciclopedic Gold, ISBN 9786068162164
 Xenopol, Alexandru D. (1903). „Cap II. Alegerea lui Cuza”  (PDF). Domnia
lui Cuza Vodă. 1. Tipografia Editore "Dacia", P. Iliescu & D.
Grossu. Parametru necunoscut |city= ignorat (ajutor)

Lectură suplimentară
 Orașele din Țara Românească până la sfârșitul secolului al XVI-
lea, Laurențiu Rădvan, 2004
 Repertoriul arhitecturii de zid în Țara Românească, 1600 - 1680, Tereza
Sinigalia, Editura Vremea, 2002
 Cetăți medievale din Țara Românească în secolele XIII-XVI, Gheorghe I.
Cantacuzino, Editura Enciclopedică, 2001
 Putere și teritoriu. Țara Românească medievală (secolele XIV-XVI),
Marian Coman, Editura Polirom, 2013 - recenzie
 Țara Românească în secolele XIV și XV, Dinu C. Giurescu, Editura
Științifică, 1973
 Documente privitoare la economia tarii rominesti, 1800-1850, Vol. 2,
Arhivele Statului (Romania), Editura Stiintifica, 1958
 Viața cotidiană a țării Românești în documente: 1800-1848, Vladimir
Dículescu, Editura Dacia, 1970
 Acte judiciare din Țara Românească 1775-1781: Ediție întocmită de
Gheorghe Cronț, Alexandru Constantinescu, Anicuța Popescu, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, 1973
 Cronicari munteni, Virgiliu Ene, Editura Tineretului, 1968
 Istoria Țării Rumânești, Constantin Cantacuzino (Stolnicul), Mihai
Gregorian, Editura Minerva, 1984
 Relațiile Țărilor Române cu Poarta Otomană în documente turcești, 1601-
1712, Tahsin Gemil, Editura Direcția Generală a Arhivelor Statului din
Republica Socialistă România, 1984
 Din corespondența diplomatică a Țării Romînești (1823-1828), Vlad
Georgescu, Muzeul Romîno-Rus, 1962
  Catalogul documentelor Țării Românești din Arhivele Statului: 1654-1656,
Arhivele Statului (Romania), Arhivele Statului (Romania). Secția Istorică,
Editura Direcția Generală a Arhivelor Statului din Republica Socialistă
România, 1947
 Nume de locuri din Țara Românească atestate în secolele al XV-lea și al
XVI-lea: (considerații morfo-sintactice și semantice), Mircea Z. Georgescu,
Editura Nautica, 2007
 Cronograful Țerei rumânești, Dionisie Eclesiarhul, C. S. Nicolăescu-
Plopșor, Editura 'Episcopul Vartolomeiu', 1934

Legături externe

La Wikisursă există texte originale legate de Istoria Țării Rumânești

La Wikisursă există texte originale legate de Istoria Țării Rumânești de când au descălecat

pravoslavnicii creștini

La Wikisursă există texte originale legate de Istoriile domnilor Țărîi Rumînești

 Classica, bibliotecă de lucrări de istorie a românilor, la Universitatea din

București
 Religia catolică a cumanilor nu i-a influențat pe români  Arhivat în 11
decembrie 2011, la Wayback Machine., 19 aprilie 2011, Neagu
Djuvara, Historia
 Tara Romaneasca sau Marea Valahie Arhivat în 23 februarie 2014,
la Wayback Machine., 8 mai 2008, Adrian Bucurescu, România liberă
 Monedele Moldovei și Țării Românești

Vezi și
Portal România

 Lista domnilor Țării Românești

 Stemele și steagurile familiilor domnitoare ale Țării Românești
 Harta Țării Românești - Constantin Cantacuzino

[ascunde]
v • d • m
 Țara Românească (1330 – 1859)
Descălecatul Țării Românești • Principatele Române • Luptele cu otomanii • Stăpânirea otomană • Principatele Dunărene • E
Istorie
Paris • Unirea Principatelor Române • Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești • Istoria României
Basarab I • Dan I • Mircea cel Bătrân • Vlad Țepeș • Radu cel Mare • Neagoe Basarab • Radu de la Afumați • Mihai Viteazu
Conducători
Brâncoveanu • Alexandru Ioan Cuza
Armata Bătălii (listă) • Bătălia de la Posada • Bătălia de la Rovine
Cetăți Câmpulung • Curtea de Argeș • Târgoviște • București  • Turnu  • Grădeț  • Poenari  • Giurgiu  • Crăciuna
Regiuni Muntenia • Oltenia  • Dobrogea
 Alte articole Economie • Stema • Steagul • Blazoane ale familiilor boierești din țările române • Sudiți • Bir
 Categorie •   Portal
Categorii: 
 Foste state din Europa
 Desființări în 1859
 Fondări în 1330
 Țara Românească
 Evoluția teritorială a României
 Foste principate
 Ultima editare a paginii a fost efectuată la 12 august 2023, ora 23:59.
 Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot
exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.
 Politica de confidențialitate

 Despre Wikipedia

 Termeni

 Cod de conduită

 Versiune mobilă

 Dezvoltatori

 Statistici

 Declarație cookie

 Comută lățimea limitată a conținutului