Țara Românească

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Țara Românească sau Rumânească, cunoscută istoric

și ca Ungro-Vlahia (Zemli Ungrovlahiskoi în actele Țara Românească
slavone), iar în limbile străine Valahia (în germană
Walachei, în engleză Wallachia, în franceză Valachie[a]) Цара Рꙋмѫнѣскъ
este un stat apărut în Evul Mediu, al cărui teritoriu a fost Țara Rumânească
inițial limitat în nord de Munții Carpați și de o linie 1330 – 1859 →
pornind din Munții Vrancei până la răsărit de cetatea
Chilia inclusiv (mai târziu de râurile Milcov, Putna și
Siret), în sud de Dunăre de la Turnu-Severin până la
Silistra inclusiv, iar la est de Marea Neagră (mai târziu
de Dunăre și de limitele raialei Ibrahilei sau
Proilavonului, adică Brăilei). Locuitorii săi foloseau
endonimul de „rumâni”, exonimele uzuale utilizate până
în epoca modernă fiind „vlahi” sau mai savant și recent Drapel Stemă
„valahi”. Moldovenii îi numeau „munteni”.

În zilele noastre, denumirea se referă exclusiv la zona

geografică din sudul României moderne, dintre Dunăre,
Carpați și râurile Milcov, Putna și Siret.

Țara Românească a existat între secolele al XIV-lea și

secolul al XIX-lea timp de mai bine de 500 de ani, ea
începându-și existența ca stat independent odată cu
Bătălia de la Posada în jur de 10 noiembrie 1330, și
încheindu-și existența ca stat (devenit autonom dar Harta Țării Românești în jurul anilor 1390
tributar Imperiului Otoman) la data de 24 ianuarie/5
februarie 1862, când, după trei ani de uniune personală
cu Moldova, s-a unit cu această țară pentru a forma
bazele României moderne.

Etimologie și denumiri
Străinii denumeau Țara Românească: „Walachei”,
„Wallachia”, „Valacchia”, „Valachie” sau „Iflak-eli”,
denumiri românizate ca Valahia. Această denumire, de
origine germanică, nu desemna numai Țara
Românească ci multe alte țări locuite de populații
latinești în contact cu germanicii, de la Marea Nordului
(„Valcheren”) până la Marea Neagră (țările române)
trecând prin sudul Germaniei („Walchengau”,
„Walchensee”) și prin spațiul iliric („Vlasina”,
Principatul Țării Românești în 1812
„Vlahina”, „Vlaška”, ș.a.m.d.). Cărturarii și cartografii
medievali deosebeau Ungro-Vlahia (adică Vlahia Capitală Câmpulung,
dinspre Ungaria, anume Țara Românească), pentru a nu Curtea de Argeș,
o confunda cu Moldova numită și Bogdano-Vlahia Târgoviște,
București
(adică Vlahia întemeiată de voievodul Bogdan de Dolha Limbă Limba slavonă (de jure)
al Maramureșului), sau cu Transilvania.[3] Limba română (de
facto)
În documentele latinești era cunoscută ca Transalpina Limba greacă (la oraș în
(adică dincolo de Alpii Transilvăneni, cum numeau perioada fanariotă)
occidentalii Carpații meridionali). După numele Religie creștinism ortodox[*]
primului domnitor Basarab I, unii numeau Țara Guvernare
Românească: Basarabia sau Țara Basarabească, nume Formă de guvernare monarhie electivă
conservat de moldoveni pentru regiunea malurilor Domn
Dunării și Mării Negre (numită de turci Bugeac), după - 1310 – 1352 Basarab I (primul)
ce au obținut-o în timpul domniei lui Alexandru cel - 1859 - 1862 Alexandru Ioan Cuza
Bun. Moldovenii numeau Țara Românească Muntenia, (ultimul)
iar turcii îi spuneau Iflak sau Kara-Iflak, în timp ce Istorie
Moldovei îi spuneau Bogdan Iflak. Polonezii numeau începutul domniei lui
1330
Basarab I
Țara Românească Basarabia, iar pe Moldova o numeau
dubla alegere a lui 24 ianuarie/5 februarie
Volohia[4]. Alexandru Ioan Cuza 1859 1859
În prezent parte din
Denumirea de Valahia a apărut mai întâi în cronicile România
arabe din secolul al XIII-lea; în loc de Țaratul Vlaho- Modifică date / text (https://ro.wikipedia.org/w/index.ph
Bulgar arabii menționau în scris doar Valahia, cu p?title=%C8%9Aara_Rom%C3%A2neasc%C4%83&a
indicarea precisă a coordonatelor geografice arăbești ction=edit&section=0)
(47° și 30 minute longitudine și 50° latitudine) și cu
specificarea faptului că Valahia se numea în arabă „al-
Awalak" iar locuitorii „ulaqut" sau „ulagh".[5] Într-o altă cronică Istoria României
arabă (Rashid ad-Din) s-a mentionat cucerirea Valahiei în jurul
anului 1270, de către tătarii lui Nogai; tot Rashid menționează că
tătarii au trecut prin țara „qara ulagh” (vlahii negri) și au intrat în
Transilvania unde i-au infrânt pe „ulagh” (vlahi).[6]

Frontiere
Acest articol este parte a unei serii

În vremea formării sale, voievodatul se mărginea spre nord-vest

peste Carpații Meridionali și o parte din Carpații Orientali cu
Regatul Ungariei; spre sud, peste Dunăre, cu țaratele bulgare de Preistoria pe teritoriul
României
la Vidin și Tărnovo; iar la est, tot peste Dunăre, cu Despotatul
Dobrogei, și cu Marea Neagră la nordul gurilor Dunării. Ulterior, Epoca pietrei
peste Dunăre, la sud și la est, s-a învecinat cu Imperiul Otoman Epoca bronzului
după ce acesta a cucerit respectivele ținuturi. Frontierele au Epoca fierului
cunoscut fluctuații, voievozii Țării Românești deținând sporadic
Dacia
și teritorii la nord de Carpați (cum ar fi Țara Făgărașului și
Amlașul, fără a le incorpora însă Țării Românești). Între 1390 și Cultura și civilizația dacică
1422 Mircea cel Bătrân și fiii săi, Mihail I și Radu Praznaglava, Războaiele daco-romane
au stăpânit și Despotatul Dobrogei, a cărui frontieră sudică a fost Dacia romană
deplasată spre nord în acest răstimp de cuceririle otomane, din
Originile românilor
zona Varnei până în zona Constanței. După 1422 întreaga
Dobroge a trecut în stăpânirea otomanilor până în 1878, Evul Mediu timpuriu în
împreună cu cetățile Turnu și Giurgiu, și mai târziu Brăila cu România
zona înconjurătoare, deținute până la 1829. Frontiera nord-estică Formarea statelor medievale
a rămas nedefinită atâta timp cât a fost în desfășurare procesul de Țările Române în Evul Mediu
constituire a voievodatelor românești din spațiul extracarpatic, pe
Țara Românească
baza cnezatelor anterioare vasale ale Ungariei.
Principatul Moldovei
Moldova, celălalt nucleu al acestei constituiri statale, a apărut la Dominația otomană
câteva decenii după Țara Românească în zona Baia-Suceava-
Țările Române la începutul epocii
Strășineț și s-a extins treptat spre est și sud. Pe la sfârșitul moderne
secolului al XIV-lea și începutul secolului al XV-lea, domnii Epoca fanariotă
moldoveni percepeau vama către Țara Românească la Bârlad, iar
domnii munteni percepeau vama către Moldova la Buzău, cele Modernizarea țărilor române
două orașe aflându-se la o distanță considerabilă, ceea ce arată că Regulamentul Organic
granița nu era bine definită și că nu existau alte târguri între cele Revoluția Română de la 1848
două localități. Țara Românească a stăpânit în fazele inițiale și
teritoriul denumit astăzi Bugeac, deținând temporar cetatea Chilia Principatele Unite
(pierdută însă în fața tătarilor Nogai înainte de sfârșitul domniei Războiul de Independență
întemeietorului țării, Basarab I). De asemenea, Radu cel Frumos
a stăpânit Țara Vrancei, el înființând aici cetatea Crăciuna. În
Regatul României
timpul conflictelor cu Ștefan cel Mare, însă, succesorul său, Primul Război Mondial
Basarab al IV-lea cel Tânăr, a pierdut acest teritoriu, după ce Unirea Basarabiei cu România
voievodul moldovean a invadat nord-estul Munteniei, arzând Unirea Bucovinei cu România
orașele Brăila și Râmnicu Sărat. Atunci, la 1482, s-a stabilit Unirea Banatului cu România
frontiera ce avea să rămână vreme de 370 de ani: de la vârful Unirea Transilvaniei cu România
Lăcăuți, de-a lungul râului Milcov până la vărsarea sa în Putna, România în al Doilea Război Mondial
apoi pe Putna până la vărsarea în Siret și pe Siret până la vărsarea
în Dunăre. Punctul de vamă muntenesc fusese la acea vreme deja Comunismul în România
mutat de la Buzău la Râmnicu Sărat, iar apoi, după ce mica Ocupația sovietică a României
așezare Focșani a căpătat statut de târg, având două părți — una R.P. Română/R.P. Romînă
moldovenească la nord de Milcov și una muntenească la sud, el a R.S. România
devenit punct de vamă de ambele părți.
Revoluția Română din 1989
România după 1989
Istorie
Vezi și
Vezi și: Istoria României.
Istoria românilor
Istoria militară a României
Evenimente precursoare formării Țării Istoriografia română
Românești
Portal România
O parte a teritoriului Țării Românești făcuse parte din Imperiul
Roman între 106 și 271, și apoi temporar în timpul lui Constantin
cel Mare. După retragerea romană, goții au creat un puternic stat atestat printre altele de Cultura Cerneahov.
În zona curburii Carpaților s-a descoperit un important tezaur ce atestă venirea lor din zona Uralilor. Atât
goții, cât și alte popoare migratoare ce le-au urmat, au găsit aici o populație destul de rarefiată, dar
statornică, în proces intens de romanizare, cu care au coexistat și pe care nu au reușit să o asimileze.
Cronicarul Georgios Kedrenos, relatând lupta (anul 971) dintre varegii lui Sveinald (Sviatoslav) și împăratul
Ioan Tzimiskes, a menționat că: „au venit la el (înaintea împăratului) din Constantia și alte cetăți zidite
dincolo de Istru, soli cerând iertare pentru faptele rele săvârșite, predându-se împreună cu acele cetăți;
primindu-le cu blândețe, împăratul a trimis oameni să le ia în stăpânire cetățile și armate suficiente pentru a
le păzi.” Constantia a fost identificată cu Constantiana Daphne, (lângă Grădiștea, jud. Călărași)[7]
Începând cu secolul XII-lea, Valahia este menționată în izvoarele bizantine, bulgărești, maghiare și slavone,
iar mai târziu în cele occidentale, ca fiind regiunea unor state feudale locuite de vlahi și conduse de cnezi
(mici feudali) și voievozi (lideri militari cu autoritate ce cuprindea multiple cnezate), atât la sud și est de
Carpați, cât și în interiorul arcului carpatic. Teritoriul Țării Românești era la acea vreme parte a celui de al
Doilea Țarat Bulgar, stat cu o importantă componentă românească, dat fiind că în unele documente țarii
bulgari (cum ar fi Caloian) sunt denumiți „împărați ai vlahilor și bulgarilor”, și în același timp strâns asociat
din punct de vedere cultural cu Imperiul Bizantin. La nord-vest, Transilvania fusese cucerită încă din
secolele anterioare de Regatul Ungariei, care a construit întărituri de apărare pe linia Carpaților. Marea
invazie mongolă din 1241 a declanșat o serie de evenimente ce aveau să ducă la formarea Țării Românești.
În primul rând, ea a slăbit semnificativ atât țaratul bulgar cât și principalul său rival, Ungaria. Muntenia a
ieșit de sub autoritatea țarului de la Târnovo, fiind dominată de mici feudali ce plăteau tribut mongolilor sau
erau vasale regelui maghiar. Ungaria a trebuit să abandoneze ideea de a-și extinde autoritatea până la Marea
Neagră, limitându-se să aducă alături de secui, pentru întărirea frontierei carpatice, și imigranți din Sfântul
Imperiu Roman, denumiți sași. Ea a cucerit însă de la țarii bulgari Belgradul și Oltenia (ultima organizată
ulterior sub numele de Banatul de Severin).

Ungaria nu reușea să controleze bine nici acest banat de Severin, astfel că regele maghiar Bela al IV-lea a
încercat să aducă în zonă pe Cavalerii Ioaniți. Diploma acordată la 2 iunie 1247 acestora menționează că pe
teritoriul viitoarei Țări Românești existau cel puțin patru formațiuni: voievodatele lui Ioan și Farcaș,
Seneslau și Litovoi. Litovoi și fratele sau Bărbat s-au luptat cu trupele maghiare la 1285. În urma acestor
lupte Litovoi a murit, iar Bărbat a fost luat prizonier. El s-a răscumpărat și s-a întors la conducere, încetând
însă rebeliunea împotriva suzeranului maghiar.

Formarea Țării Românești

Contextul istoric

Pe la 1310, Basarab I, fiul unui anume Thocomerius[b], avea să devină

domnitor atestat al întregului teritoriu al Țării Românești. Basarab a
refuzat să mai plătească tribut Ungariei și s-a confruntat cu regele
acesteia, Carol Robert de Anjou. Acesta din urmă a hotărât lichidarea
statului muntean (pe care îl considera o piedică în calea expansiunii
sale spre Marea Neagră) și a strâns o armată pentru a-l readuce pe
voievod sub autoritatea sa. Deși inițial Basarab s-a retras din cetatea de
scaun, el a strâns o oaste și l-a surprins pe regele maghiar la întoarcerea
acestuia în țară, între 9–12 noiembrie 1330, la Posada, distrugându-i
aproape total armata,[9] însuși regele scăpând după ce și-a schimbat
hainele cu unul din supușii săi. Domnia lui Basarab I a durat până în
1352, el numindu-se Mare Voievod și Domn.
Bătălia de la Posada (Cronica
pictată de la Viena) Bătălia de la Posada a constituit războiul de independență a Țării
Românești. În următorii ani, Basarab și succesorii săi și-au extins
autoritatea și asupra teritoriului dinspre părțile tătărești, adică sudul-
estul Moldovei de mai târziu, și nordul Deltei Dunării cu garnizoana Chilia (teritoriu ce a căpătat din această
cauză numele de Basarabia),[10] precum și asupra părții extracarpatice a banatului de Severin. În aceeași
perioadă, navigatorii și negustorii genovezi întemeiază mai multe scale (contoare) la Dunăre și în Marea
Neagră: printre ele, două sunt pe teritoriul Țării Românești: San-Giorgio (azi Giurgiu) și Licostomo (azi
Periprava).

Legenda lui Negru Vodă și bazele ei reale

Partea inițială a Letopisețului Cantacuzinesc, o cronică datată cel mai devreme pe la 1568 (deci la peste 200
de ani de la evenimente) relatează că Țara Românească a fost fondată de un anume Radu Negru, voievod
din Transilvania care ar fi „descălecat” împreună cu mai mulți cnezi și ar fi devenit domn al Țării
Românești. Alte izvoare istorice nu atestă niciun domnitor cu acest nume și nici vreun cneaz sau voievod
ardelean care ar fi devenit domn al Țării Românești, astfel că această relatare este considerată în general a fi
o legendă.

Legenda are însă și baze reale, în aceea că, în anul 1301, în Regatul Ungariei s-a stins dinastia arpadiană.
Regii maghiari arpadieni fuseseră toleranți cu românii din Transilvania cucerită, lăsându-i în general să se
organizeze singuri, în ciuda diplomei papale din 1204 (de după cruciada a patra; act care a definitivat Marea
Schismă), în care „schismaticii” (ortodocșii) erau declarați eretici și supuși persecuțiilor. Regii angevini,
începând chiar cu Carol Robert, dar culminând ulterior cu Ludovic I, au luat însă mult mai în serios rolul
conferit Ungariei de Sfântul Scaun, acela de „regat apostolic”, cu misiunea de a răspândi catolicismul.
Românii, deși majoritari în Transilvania, erau răspândiți în tot teritoriul acelui voievodat și nu au reușit să-și
formeze o stare (în sensul de pătură privilegiată participantă la conducerea țării) cu o bază teritorială
compactă și clar definită, ci au rezistat presiunilor în țările lor — Țara Maramureșului, Țara Făgărașului etc.
Unii dintre ei au ales calea pribegiei, astfel mai mulți cnezi făgărășeni, în frunte cu voievozii lor, au hotărât
la începutul secolului al XIV-lea să emigreze la sud de Carpați (unde deja exista o comunitate de origine
transilvăneană, un anume comes Laurentius fiind atestat pe la 1300[11]), consolidând voievodatele
românești deja separate de țaratul bulgar aflat în declin, formațiuni statale în care au fost în poziția de a
impune o politică mai independentă față de regii Ungariei.

Lupta antiotomană

Spre sfârșitul secolului al XIV-lea, Imperiul Otoman, în timpul domniei sultanului Baiazid I, și-a început
expansiunea în Balcani. Statele creștine din zonă s-au văzut nevoite să strângă rândurile pentru a evita
cucerirea de către o mare putere musulmană. Chiar și așa, statele de la sud de Dunăre s-au prăbușit rapid
unul după altul, iar Țara Românească s-a văzut în prima linie de luptă antiotomană.

Țara Românească nu putea strânge o armată suficient de mare pentru a se opune cu succes în lupte în câmp
deschis marilor armate otomane. Astfel, voievozii valahi au încetățenit tactica pământului pârjolit, punctată
cu lupte de gherilă care slăbeau încet armata inamică, atacul final urmând să se dea într-un moment
neașteptat pentru acesta, și într-un loc nefavorabil unei desfășurări de forță corespunzătoare. Tactica a
funcționat prin aceea că în repetate rânduri a convins Poarta că beneficiile anexării Țării Românești sunt
inferioare costurilor umane și financiare asociate unei expediții expuse unei astfel de hărțuiri. Pe de altă
parte, sacrificiile necesare din partea populației locale în vederea aplicării ei (depopularea satelor, otrăvirea
surselor de apă, sacrificarea recoltelor) făceau ca boierimea să nu accepte să stea necondiționat de partea
domnitorului împotriva marelui imperiu, ci să încerce să obțină pacea în schimbul unor condiții (în special,
plata unui tribut), ceea ce a avut un impact semnificativ asupra jocului de putere între domnitor și boierime.
De aceea, revoltele antiotomane au avut loc de-a lungul timpului în momente în care dominația otomană
impacta grav economia țării, suficient cât să producă nemulțumirea boierimii și ralierea sa în jurul
domnitorului.[12]

Rezistența lui Mircea cel Bătrân și a urmașilor săi

Înaintarea otomană în peninsula Balcanică a avut loc în ultimele două

decenii ale secolului al XIV-lea. Imperiul Bizantin a fost redus la un
mic teritoriu în jurul Constantinopolului, iar Serbia a căzut după Bătălia
de la Kosovo Polje. Al Doilea Țarat Bulgar fusese divizat în timpul
domniei țarului Ioan Alexandru în trei părți — Despotatul Dobrogei,
Țaratul Vidinului și Țaratul de la Tărnovo, aflate în conflict unele cu
celelalte. Turcii au cucerit Tărnovo în 1393 și au ajuns în poziția de a
ataca și Țara Românească, stat care sprijinise anterior atât eforturile de
apărare ale sârbilor, cât și pe cele ale bulgarilor.[13] Inițial, turcii au
efectuat doar câteva expediții de jaf la nord de Dunăre, dar Mircea a
stabilit mai întâi o alianță cu regele Poloniei, Władisław Jagiełło (1389)
și apoi (în 1395) cu cel al Ungariei, cu care anterior relațiile fuseseră
tensionate. Ca răspuns la această din urmă alianță, otomanii au lansat o
campanie semnificativă, care a fost înfrântă de Mircea în bătălia de la
Rovine în luna mai 1395, după ce armata otomană a fost hărțuită și
mânată spre un loc mlăștinos unde nu s-a putut desfășura împotriva Mircea cel Bătrân.
micii, dar mobilei armate române, care cunoștea bine terenul. [14] Turcii
au reușit totuși în acei ani să cucerească și Nicopolul (ultima redută a
țaratului bulgar de la Tărnovo), și să transforme țaratul de la Vidin în stat vasal.

În aceste condiții, regele maghiar, Sigismund de Luxemburg (care întreprinsese câteva campanii în Serbia
cu scopul de a-i îndepărta pe turci), a cerut ajutorul Papei pentru declanșarea unei cruciade antiotomane.
Deși Europa Occidentală era în toiul schismei apusene, Sigismund a reușit prin eforturi diplomatice,
profitând și de o perioadă de întrerupere a conflictelor din Războiul de 100 de Ani, să aducă împreună
armate din Sfântul Imperiu Roman, Burgundia, Franța, Anglia și Veneția, alături de cele maghiare și
românești. Armatele combinate au încercat pentru început să recucerească Nicopolul. Experiența lui Mircea
cel Bătrân în luptele contra otomanilor nu a fost însă valorificată, în fruntea armatelor rămânând Sigismund,
artizanul marii alianțe antiotomane, în speranța că autoritatea sa și titlul său regal se vor putea impune în fața
tuturor ambițiilor cavalerilor de diverse naționalități. Nu a fost așa, Sigismund pierzând controlul asupra
avangardei franceze, care s-a avântat mult înspre grosul trupelor otomane și a fost distrusă, iar restul armatei
s-a risipit. Ca urmare, țaratul bulgar nu a mai reapărut, și chiar și Vidinul a fost transformat în pașalâc
turcesc.

Otomanii au mai încercat multiple campanii împotriva Țării Românești, dar Mircea, aliat atât cu Sigismund
cât și cu Vladislav al II-lea al Poloniei, a reușit să le facă față, cucerind și despotatul Dobrogei între 1406 și
1417, mai ales după ce Baiazid a căzut prizonier în urma bătăliei de la Ankara dusă împotriva Imperiului
Timurid din est. Mircea a profitat de ieșirea la mare pentru a comunica și pentru a-și coordona eforturile și
cu diversele emirate anatoliene inamice otomanilor din vecinătatea nord-estică a imperiului. Mai mult, el s-a
implicat în luptele pentru succesiunea lui Baiazid dar, după înfrângerea favoritului său, spre sfârșitul
domniei sale, Țara Românească s-a văzut din nou confruntată cu pericolul otoman.

Urmașii lui Mircea au continuat rezistența antiotomană, în special Mihail I și Dan al II-lea, dar indispoziția
boierimii pentru lupte ce implicau tactica pământului pârjolit au făcut ca Țara Românească să accepte să
plătească tribut otomanilor în scopul păstrării autoguvernării. Dan al II-lea a avut de înfruntat în special
tentativele otomanilor de a-l impune pe tron pe Radu Prasnaglava (Chelul, sau Cap Sec), un voievod
prootoman, care a reușit în patru rânduri să ia tronul, Dan reușind să revină însă de fiecare dată până în
1431. Numeroșii fii ai lui Mircea cel Bătrân s-au luptat însă între ei pentru tron, două linii de succesiune
fiind principalele rivale — Dăneștii (familia lui Dan al II-lea) și Drăculeștii (familia lui Vlad Dracul).

Ioan de Hunedoara și Drăculeștii

Perioada de frământări din Țara Românească a coincis cu o perioadă

similară în principalul său aliat antiotoman, Ungaria. În cadrul luptelor
dinastice pentru tronul de la Buda, stabilitatea regatului maghiar a fost
asigurată însă de un nobil ardelean de origine română, Ioan de
Hunedoara, devenit ban al Severinului, voievod al Transilvaniei și
comite al secuilor (primul care a cumulat aceste din urmă două funcții).
El a intervenit în luptele dinastice din Țara Românească, susținându-i
pe Drăculești și consolidând domnia lui Vlad al II-lea Dracul (al cărui
fiu, Mircea al II-lea, a și participat alături de Ioan la bătălia de la Varna,
bătălie care însă a dus la reorientarea lui Mircea către acceptarea
suzeranității otomane, ceea ce l-a determinat pe Ioan să-l înlocuiască cu
Vladislav al II-lea); tot Ioan de Hunedoara l-a înscăunat în Moldova pe
Bogdan al II-lea, înconjurând astfel Regatul Ungariei, al cărui regent
Vlad Țepeș, voievod antiotoman
devenise, cu voievozi aliați. Apărarea Belgradului i-a adus lui Ioan de
de la jumătatea secolului al XV-
Hunedoara faima europeană, dar a și consolidat cetatea-cheie a apărării lea.
frontierei sudice a Ungariei.[15]

Efectele s-au văzut după moartea lui Ioan: urmașii lui Bogdan și Vlad Dracul (Ștefan cel Mare, respectiv
Vlad Țepeș) au continuat hotărât lupta antiotomană, susținuți fiind de fiul lui Ioan, Matia Corvinul, devenit
rege al Ungariei și care a consolidat regatul ridicând o armată foarte puternică. În Țara Românească, Vlad
Țepeș s-a ridicat împotriva otomanilor în 1459, a declanșat chiar raiduri la dreapta Dunării și a realizat ceea
ce nu reușiseră cruciații cu 65 de ani în urmă — să ocupe Nicopolul. Expediția otomană de supunere a lui
Vlad s-a soldat în 1462 cu un eșec răsunător, însuși sultanul fiind la un pas de a fi ucis în atacul de noapte
desfășurat în tabăra otomană aproape de capitala Târgoviște.[16]

Vlad Țepeș a fost o figură deosebit de controversată la vremea sa. Domn autoritar și sângeros, apela adesea
la pedepse crunte, fiind cunoscut în special pentru aplicarea pedepsei cu moartea prin trasul în țeapă, o
metodă de execuție de o cruzime deosebită chiar și după standardele vremii.[17] Văzându-și privilegiile și
puterea afectate, boierimea nu i-a fost fidelă, uneltind atât împreună cu otomanii, cât și cu puterile
occidentale pentru a-l înlătura de pe tron. El a fost în cele din urmă detronat și înlocuit cu fratele său Radu
cel Frumos, crescut la Constantinopolul căzut acum în mâinile otomanilor și devenit capitală a
Imperiului.[18] Radu cel Frumos și urmașii săi au fost folosiți de Poartă împotriva lui Ștefan cel Mare.

Radu de la Afumați și căderea Ungariei

După domniile prootomane ale membrilor ramurii lui Radu cel Frumos, înfrânte în cele din urmă de Ștefan
cel Mare (prin victoria din 1481 de la Râmnicu Sărat împotriva lui Basarab Țepeluș), a venit pe tronul țării
Vlad al IV-lea Călugărul, un alt frate al lui Vlad Țepeș. El a domnit din 1482 până în 1495, o domnie lungă
în acele vremuri agitate, nesupunerea sa față de otomani fiind pedepsită de aceștia prin decapitarea unuia din
fiii săi, Vlăduț, în vârstă de doar 16 ani, la mănăstirea Mihai Vodă. El a fost însă susținut de boierime,
dovadă lunga sa domnie, ducând o politică de echilibru și de susținere a construcției de biserici. Fiul său,
Radu cel Mare, a avut o domnie similară: relativ lungă (1495-1508) și liniștită, acceptată de boieri și de
biserică (a cărei autoritate a susținut-o, înființând două episcopii ortodoxe, cea de la Râmnicu Vâlcea și cea
de la Buzău). Șirul acestor domnii liniștite și favorabile înfloririi vieții culturale s-a încheiat cu cea a lui
Neagoe Basarab.
În 1521, otomanii au reușit să cucerească Belgradul, profitând de slăbirea organizării militare a regatului
Ungariei în timpul lui Ludovic al II-lea, un rege slab și controlat de nobilime. În condițiile morții timpurii a
domnitorului muntean Teodosie (fiul lui Neagoe Basarab) și a luptelor pentru domnie între diversele facțiuni
boierești, otomanii au încercat să transforme Țara Românească în pașalâc și să-l înscăuneze ca pașă pe
Mehmet-Beg, un pașă musulman de origine română. Împotriva acestor acțiuni s-a ridicat Radu de la
Afumați, un urmaș al lui Vlad Călugărul și al lui Radu cel Mare. Mare luptător antiotoman, voievodul Radu
de la Afumați a luptat împotriva turcilor de circa 20 de ori (conform inscripției de pe mormântul său), în
bătălii ca cele de la Ștefești (pe Neajlov), Clejani și Snagov.

În 1526, regele Ludovic al II-lea al Ungariei a murit în bătălia de la Mohács, bătălie soldată cu invadarea
centrului Ungariei de către otomani, iar Țara Românească a pierdut principalul aliat puternic împotriva
turcilor. Deși Radu de la Afumați a fost asasinat de o facțiune boierească rivală în 1529, Poarta a evitat să se
mai angajeze în conflicte cu Țara Românească (dorind să evite o rebeliune de calibrul celei conduse de
Radu), a acceptat autonomia țării în schimbul plății haraciului și a preferat să înainteze în Câmpia Panonică
transformând centrul Ungariei în pașalâcul de la Buda. Țara Românească s-a văzut înconjurată din toate
părțile de Imperiul Otoman și de țările aflate sub suzeranitatea acestuia (Transilvania și Moldova).

Revolta lui Mihai Viteazul și Războiul cel Lung

Radu de la Afumați a reușit să evite transformarea țării în pașalâc,

iar țara a rămas în afara „Casei Islamului” (teritoriul propriu-zis al
Imperiului Otoman, unde se aplica Sharia) și și-a păstrat instituțiile
judecătorești și, mai ales, ecleziastice. Cu toate acestea, pe fondul
căderii Ungariei și expansiunii spre apogeu a Imperiului Otoman,
regimul de vasalitate al Țării Românești față de Poartă s-a înăsprit
de-a lungul secolului al XVI-lea. Astfel, dacă până atunci domnii
erau aleși de marii boieri din țară, ei au început după căderea
Stindardul mare al lui Mihai Viteazul,
Ungariei să fie numiți direct de la Constantinopol (nu doar
prelucrare a reconstituirii lui Dan
confirmați) și să fie văzuți de atunci ca simpli funcționari otomani,
Cernovodeanu
nu ca monarhi ai unor state autonome.[c] Domniile au început să se
cumpere cu bani grei. Mai mult, domnitorul trebuia să plătească
anual mucarerul mic și la trei ani mucarerul mare (pentru confirmarea domniei), iar haraciul a ajuns la suma
de 155.000 de aspri (de 3 ori mai mare ca cel plătit de Moldova și de 10 ori mai mare ca cel plătit de
Transilvania). Impactul economic a fost unul dur: pătura moșnenilor (țăranii liberi ce constituiau clasa de
mijloc în economia predominant agrară) s-a subțiat, multe sate fiind cumpărate de mari boieri. Un astfel de
boier, care și-a extins considerabil averea, a fost Mihai Viteazul, ban al Craiovei în timpul lui Alexandru cel
Rău și care a cumpărat în 1593 domnia.[19]

În același an, a izbucnit Războiul cel Lung cu o serie de ciocniri între otomani și habsburgi, întâi în Balcani.
Mihai a declanșat rebeliunea antiotomană în 1594, ucigând la început creditorii turci care veniseră cu el în
Țara Românească pentru a-și recupera sumele investite în numirea sa ca domn, după care a atacat și cetăți
din dreapta Dunării (Hârșova și Rusciuc). După ce turcii în frunte cu generalul Sinan Pașa au reușit să
cucerească Győrul, papa Clement al VIII-lea a încurajat o alianță între Sfântul Imperiu Roman (condus de
împăratul habsburg Rudolf al II-lea) și Transilvania principelui Sigismund Báthory. Mihai a aderat la această
alianță, ca și Aron Vodă al Moldovei, în mai 1595. Boierii trimiși să negocieze tratatul și-au depășit
atribuțiile și au semnat un acord prin care Mihai devenea vasal al lui Sigismund, probabil din dorința de a
îngrădi puterea domnului sporind-o simultan pe a lor. Cu toate acestea, Mihai a acceptat tratatul, deoarece
Transilvania era singurul stat vecin ce îi putea asigura spatele în lupta împotriva turcilor.[20]
 Marele vizir otoman,
Ferhad Paşa⁠(d), a
răspuns la aceste
acțiuni proclamând din
nou Țara Românească
drept pașalâc turcesc.
Deși Ferhad a fost
demis și executat la
scurt timp, succesorul
său, Sinan Paşa, a
menținut decizia și a
pornit cu o armată de
Mihai Viteazul a reușit în
circa 100.000 de
contextul Războiului celui Victoria lui Mihai Viteazul în bătălia de la Giurgiu a
oameni să o pună în
Lung, să obțină alungat pe turci din țară.
aplicare. Mihai a strâns
independența și neutralitatea
o armată de 16.000 de
țării față de otomani.
oameni, întărită cu un
contingent de circa 7000 de ardeleni (din care jumătate secui) și a încercat
să surprindă armata otomană interceptându-i înaintarea spre București pe malul Neajlovului. Desfășurată
într-o zonă mlăștinoasă, bătălia de la Călugăreni s-a încheiat nedecis — deși a suferit pierderi grele, armata
otomană a rămas suficient de puternică încât să înainteze și să ocupe capitala Țării Românești. Instalat la
mănăstirea Radu Vodă, Sinan a început să numească funcționari otomani pentru administrarea noului
pașalâc, și a ridicat o întăritură improvizată.[21] Retras în zona montană, la Rucăr, Mihai a primit un ajutor
semnificativ din Transilvania, de la Sigismund. Aron Vodă a trimis și el câteva mii de soldați moldoveni, iar
armata rezultată a devenit suficient de mare și de puternică pentru a-i pune pe fugă pe otomani. Aceștia s-au
retras din Târgoviște și apoi din București, distrugându-și palăncile pe care apucaseră să le construiască. Pe
malul Dunării, bătălia de la Giurgiu a fost un dezastru pentru otomani: retragerea dezordonată peste fluviu s-
a soldat cu moartea și capturarea a numeroși soldați, trupele neregulate de achingii dispărând cu totul din
istorie după acest dezastru.[22]

După alte bătălii și incursiuni peste Dunăre, Mihai a reușit să obțină de

la otomani recunoașterea domniei în 1597. A recunoscut vasalitatea
acestora, dar și pe cea a lui Rudolf al II-lea, dubla vasalitate
transformând Țara Românească într-un teritoriu neutru. În 1598, însă,
aliatul său Sigismund s-a retras de pe tronul Transilvaniei, lăsându-l
vărului său, Andrei Báthory, susținut de Polonia și de turci. Coaliția
antiotomană era însă slăbită astfel prin pierderea unui element-cheie, iar
Mihai a primit permisiunea din partea împăratului să pătrundă în
Întinderea maximă a teritoriului Transilvania pentru a-l înlătura pe Andrei.[23] În 1599, el a pătruns cu o
aflat sub autoritatea lui Mihai oaste munteană prin Pasul Buzău, ajungând în zona scaunelor secuiești
pentru scurt timp în anul 1600. unde a strâns încă o armată aliată (întrucât secuii erau nemulțumiți de
pierderea privilegiilor și se răsculaseră deja anterior, la Carnavalul
Însângerat[24]). În bătălia de la Șelimbăr, Mihai a distrus armata lui
Andrei, principele ardelean fiind ucis de secui ca represalii pentru reprimarea revoltei lor de către armatele
voievodale. Mihai a devenit guvernator al Transilvaniei în numele împăratului Rudolf. Ulterior, din
considerente similare, legate de asigurarea alianței vecinilor, el a pătruns și în Moldova, înlăturându-l pe
Ieremia Movilă, dar în scurt timp nobilii maghiari din Transilvania și magnații polonezi influenți în Moldova
s-au ridicat împotriva lui Mihai. El a fost învins de aceștia în bătălia de la Mirăslău în Transilvania, și pe râul
Teleajen în Țara Românească. Cu domnia pierdută în toate cele trei țări, Mihai a mers la Praga la sfârșitul lui
1600 și s-a întâlnit cu împăratul Rudolf, care i-a ordonat generalului Basta să-l ajute. După bătălia de la
Guruslău, Mihai era aproape de redobândirea Transilvaniei, când Basta, un catolic fervent care nu era
dispus să lase țara pe mâna unui principe ortodox, a comandat asasinarea acestuia.[25] Deși acțiunea sa a
fost motivată mai ales de asigurarea unei forțe capabile să mențină independența sa față de turci, și a fost
înțeleasă de nobilime ca motivată de setea de putere,[d] domnia simultană a lui Mihai, pentru scurt timp, în
Moldova, Transilvania și Țara Românească avea să fie considerată, după anii renașterii naționale din secolul
al XIX-lea, o acțiune precursoare mișcării naționale de unire a teritoriilor locuite de etnici români.

Rebeliunea lui Mihai a fost continuată în Țara Românească de succesorul acestuia, Radu Șerban, care l-a
înlocuit pe Simion Movilă, domnitor pus pe tron de polonezii victorioși pe Teleajen în 1600. Transilvania a
trecut printr-o perioadă frământată, generalul Basta încercând să implementeze politici de germanizare și
catolicizare în principatul multiconfesional și multietnic, atrâgându-și adversitatea nobililor maghiari și
sașilor luterani, care au adus pe tron principi favorabili turcilor. Radu Șerban l-a ajutat pe Basta să îi învingă
pe aceștia în bătălia de la Brașov. Războiul cel Lung a luat însă sfârșit în 1606, iar Radu Șerban a fost
înlocuit la domnie cu Radu Mihnea, în condițiile în care Poarta a acceptat să renunțe la transformarea țării în
pașalâc și să reducă haraciul.[26]

Apogeul dominației otomane

Domniile marii nobilimi

Evoluția tehnologiei războiului, bazat în secolul al XVII-lea

din ce în ce mai mult pe armele de foc, a făcut ca strângerea
unei armate eficiente să fie prea costisitoare pentru voievozii
Țării Românești, astfel că nu au existat în acea perioadă
rebeliuni antiotomane semnificative. Exponențială pentru
apariția castelor și categoriilor sociale militare, formate din
militari profesioniști, a fost răscoala seimenilor din 1655,
înăbușită de Constantin Șerban.

Radu Mihnea a mai reușit o scurtă și vremelnică unire a Țării
Românești cu Moldova în preajma lui 1623–1627, când, pe
când domnea în Moldova, a reușit să obțină domnia Țării
Românești pentru fiul său, Alexandru Coconul, care a fost
însă un domnitor ineficient și a fost înlocuit (mazilit) de
Poartă.
Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu,
domnitori susținuți de marea nobilime,
care au adus țării importante progrese
culturale.

Simultan, marea boierime a căpătat forță din ce în ce mai mare, domnitorii nemaifiind despoți puternici și
autoritari ca în trecut, ci exponenți ai intereselor boierimii. O astfel de domnie a fost cea a lui Matei Basarab,
rămasă în istorie pentru perioada de înflorire culturală pe care a adus-o, înflorire care a anticipat-o și a
pregătit-o pe cea din timpul lui Constantin Brâncoveanu.

Țara Românească a participat la Asediul Vienei din 1683 de partea otomanilor (deși domnitorul Șerban
Cantacuzino era hotărât să saboteze efortul otoman), dar înfrângerea otomanilor a declanșat declinul
Imperiului.[27] Sultanul Mehmed al IV-lea a fost detronat de ieniceri, iar puterile creștine au înaintat în
Câmpia Panonică, recucerind Ungaria, pe care au reîntregit-o practic ca stat sub monarhia Habsburgilor;
înaintarea lor a fost oprită de noul mare vizir, Fazıl Mustafa Paşa, care a recucerit Belgradul. În Războiul
Ligii Sfinte, Țara Românească a încercat să ducă o politică de echilibru: expansiunea Austriei Habsburgice
(o putere fervent catolică, care, după pacea de la Karlowitz, a anexat Transilvania, desființându-i
autonomia) nu era de natură să trezească încrederea domnilor români, dar Imperiul Rus, ajuns la gurile
Nistrului, părea la acea vreme un imperiu ortodox, succesor al Bizanțului. Cu toate acestea, domnitorii
munteni au dus tratative cu noul vecin, Austria, și, în ultimele etape ale Războiului Ligii Sfinte, Constantin
Brâncoveanu a colaborat cu armatele austriece care au ocupat țara. În final, el a fost detronat de turci și
 executat la Constantinopol la data de 15/26 august
1714. Turcii se pregăteau de un nou război, prin
care să recucerească teritoriile pierdute prin tratatul
de la Karlowitz; domnitorul înscăunat de ei în
locul lui Brâncoveanu, Ștefan Cantacuzino, a
continuat însă colaborarea cu austriecii, dând veste
Prințului Eugen de Savoia despre pregătirile
otomane. Ștefan Cantacuzino a avut aceeași soartă
ca și Brâncoveanu.[28]
Harta stolnicului Constantin Cantacuzino

Domniile fanariote
Articol principal: Domniile fanariote.

Cum nici politica de executare a domnitorilor rebeli nu a mai

funcționat, sultanul Ahmed al III-lea (venit la putere după evenimentele
de la Edirne⁠(d) din 1703), a trecut la aplicarea unui plan deja probat
anterior: renunțarea la domniile provenite din rândul boierimii
românești, și numirea în schimb a unor domni din influentele familii de
înalți funcționari, etnici greci, din cartierul Fanar. Această acțiune a fost
continuată timp de un secol, întrucât a dat pe moment roade — Țara
Românească nu a mai luat partea altor puteri creștine în conflictele lor
Țara Românească (și Moldova) în cu Poarta. În fapt, boierimea, care în secolul anterior își exercitase
1786 (hartă italiană de G. Pittori, puterea prin intermediul unor domni aleși și controlați de ea, fără
după geograful Giovanni Antonio tendințe autoritare, a pierdut semnificativ din putere, întrucât
Rizzi Zannoni). domnitorul a devenit un fel de înalt funcționar otoman.[29] Echilibrul
politic între puterea domnului și cea a boierilor a fost spulberat prin
desființarea sfatului boierilor; statutul de boier, scutit de dări, a fost
acordat doar celor cu funcții în aparatul administrativ, și ei în mare parte greci fanarioți, în timp ce boierii
români au fost retrogradați la statutul de mazili.

După Pacea de la Passarowitz ce a urmat Războiului austro-turc din 1716–1718, Țara Românească a
pierdut Oltenia, anexată de Imperiul Habsburgic. Imperiul Otoman a recucerit provincia și a reanexat-o
Țării Românești după Războiul Ruso-Turc din 1735–1739 încheiat prin pacea de la Belgrad. Perioada
austriacă a Olteniei a fost marcată pe de o parte de tentativa Imperiului de a-și impune administrația prin
intermediul banului numit dintre boierii locali, precum și de puternica rezistență populară care s-a manifestat
prin intermediul milițiilor de haiduci care ajunseseră să facă legea acolo, și a căror proliferare a persistat
chiar mult după revenirea teritoriului în granițele Țării Românești.[30]

Perioada a avut ca efect o profundă orientalizare a culturii Țării Românești și depărtarea ei de influențele
occidentale. Unele familii grecești s-au stabilit în Țara Românească și s-au românizat. În contextul
curentului reformator al absolutismului luminat, s-au implementat câteva reforme care să modernizeze statul
și să-l scoată din Evul Mediu, cu toată opoziția vechilor familii boierești majoritare în Divanul țării. Astfel,
Constantin Mavrocordat a rămas cunoscut pentru reforma sa fiscală și eliminarea șerbiei, și a introdus
salarizarea dregătorilor (pentru a evita abuzurile asupra populației). În justiție, Mavrocordat a introdus un
cod de procedură denumit protocolul, iar eforturile i-au fost continuate de succesorii săi, care au introdus
ample coduri de legi: Pravilniceasca Condică a lui Alexandru Ipsilanti (1780) și Legiuirea Caragea
(1818).[31]

Revoluția lui Tudor Vladimirescu

Articol principal: Revoluția de la 1821.

După înfrângerea lui Napoleon Bonaparte, care a fost exponentul unui

mare curent revoluționar și naționalist în întreaga Europă, controlul asupra
continentului a fost preluat de Sfânta Alianță, o alianță ce avea scopul de a
evita războiul pentru reglementarea problemelor între marile puteri, și
pentru a conserva status quo-ul la nivel european, asigurându-și ajutorul
reciproc pentru înăbușirea unor eventuale revolte naționale în zone
problematice, cum erau Italia, Polonia și Balcanii. Țarul Alexandru I al
Rusiei, devenit cel mai puternic suveran de pe continent, se afla în poziția
de a extinde influența imperiului său în Peninsula Balcanică în detrimentul
otomanilor, și avea la dispoziție și mijloacele necesare: se putea erija în
protectorul ortodocșilor de pe teritoriul Imperiului Otoman, încurajându-i
discret să se răscoale împotriva otomanilor.[32]

În Țara Românească, domnitorii fanarioți au fost împărțiți — unii au rămas

fideli Imperiului Otoman în cadrul căruia au avut o ascensiune care le-a
adus domnia, dar alții au aderat la mișcările naționaliste grecești care vizau
eliberarea poporului grec de sub dominația turcească; puternic încurajată Tudor Vladimirescu
de la Petersburg, Eteria a acționat și pe teritoriul Țării Românești. Boierii
români, la rândul lor, se pregăteau de răscoală pentru a redobândi puterea
politică în țară, și în mișcarea lor lider militar a devenit Tudor Vladimirescu. Participant de partea Rusiei la
Războiul Ruso-Turc din 1806-1812 și la origine moșnean, Vladimirescu și-a organizat în secret o grupare
paramilitară denumită panduri, după numele trupelor neregulate croate, pe baza milițiilor oltenești de
haiduci. Sprijinit de marea boierime, Tudor și-a coordonat eforturile cu Eteria și cu revoluționarii sârbi și
albanezi.

Tudor a primit, în contextul operațiunilor Eteriei, misiunea de a crea o diversiune care să lase impresia unei
revolte împotriva fanarioților, dar fidelă Porții. Oportunitatea a venit la 18/30 ianuarie 1821, când
domnitorul Alexandru Suțu a murit,[e] iar țara a rămas, provizoriu, condusă de o căimăcămie formată din
boierii Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica și Barbu Văcărescu, boieri care l-au încurajat pe Tudor să
acționeze, așteptându-se și la o eventuală susținere a Rusiei. Din fortărețele sale din zona înaltă a Olteniei, el
a lansat proclamația de la Padeș la 23 ianuarie/4 februarie 1821 în care își declara convingerea că „prea
puternicul nostru împărat, voește ca noi [...] să trăim bine, dar nu ne lasă răul ce ni-l pun peste cap
căpeteniile noastre”, apoi a pornit cu armata sa spre București, unde a preluat el însuși puterea, fixându-le
marilor boieri și mitropolitului domiciliu forțat la vila „Belvedere”.

În Moldova vecină, Eteria acționa direct la indicațiile lui Alexandru Ipsilanti, care, în luna februarie, nu-și
ascundea încrederea într-o intervenție rusească. Cum însă țarul, aflat la o conferință a Sfintei Alianțe la
Laibach, a dezavuat acțiunile lui Tudor și ale lui Ipsilanti, cei doi s-au văzut dintr-o dată singuri, nevoiți să-și
limiteze pierderile. Ei și-au împărțit zonele de acțiune în Țara Românească, Tudor primind Oltenia și
Muntenia inferioară, iar Ipsilanti Muntenia superioară. Pus în fața unei intervenții otomane și confruntat cu
acte de indisciplină ale armatei sale de panduri, Tudor, care nu se declarase până atunci fățiș împotriva
otomanilor, a sperat la o înțelegere cu aceștia. Părăsind Bucureștiul și îndreptându-se spre Oltenia, Tudor s-a
confruntat cu și mai multă adversitate din partea căpitanilor de panduri. Unii dintre ei i-au transmis lui
Iordache Olimpiotul corespondența lui Tudor cu otomanii, iar acesta l-a arestat pe Tudor fără să întâmpine
opoziție din partea pandurilor. Tudor Vladimirescu a fost ucis de eteriști, dar acțiunile ambelor părți erau
oricum pierdute după dezavuarea de către țar.

După 1821, grecii au continuat însă luptele în Balcani, iar Poarta nu a mai avut încredere în elementul
grecesc pentru guvernarea Țării Românești, revenind la domnii „pământeni” (băștinași). Primul domn după
acțiunea lui Vladimirescu a fost astfel numit Grigore al IV-lea Ghica. Ceea ce părea la început să aibă titlu
de provizorat a fost chiar oficializat prin convenția de la Akkerman (Cetatea Albă) din 1826, prin care s-a
fixat durata mandatului unui domnitor la 7 ani și numirea sa de către Divan. Tot prin această convenție,
otomanii au retrocedat Țării Românești porturile dunărene Turnu, Giurgiu și Brăila.

Rolul Țării Românești în renașterea națională a românilor

Articole principale: Renașterea națională a României și Principatele Dunărene.

Domniile regulamentare și ocupația rusească

Războiul Ruso-Turc din 1828-

1829 a avut repercusiuni
importante asupra Țării
Românești. Prin tratatul de la
Adrianopol, Țara Românească a
căpătat o autonomie administrativă
ferm consolidată și, cel mai
important lucru, prin liberalizarea Steagul Țării Românești pentru
comerțului pe Dunăre, a navigația pe Dunăre și mare
redobândit rolul de actor important (1836), după John B. Norie și J.
în comerțul pe cursul inferior al S. Hobbs[33]
fluviului. Înlăturarea monopolului
otoman asupra comerțului din
Țara Românească, precum și îndepărtarea climatului de insecuritate din
Generalul rus Pavel Kiseleff, care timpul domniilor fanariote, a deschis țara comerțului pe Dunăre cu
a implementat Regulamentul statele occidentale, Câmpia Română intrând în circuitul comerțului
Organic în Țara Românească european cu cereale, alimentând Regatul Unit. În această perioadă,
relațiile cu Occidentul s-au intensificat, elitele țării începând să-și
trimită copiii să studieze acolo, în special în Franța, de unde ei s-au
întors aducând o puternică influență franceză asupra culturii românești.

Pregătind anexarea Țării Românești la Rusia, generalul Pavel Kiseleff (un susținător al desființării iobăgiei
în Imperiul Rus) a reformat administrația țării și a impus Regulamentul Organic, considerat a fi o primă
constituție a țării. Regulamentul a fost elaborat cu concursul boierimii locale, în scopul de a le da autoritate;
aceasta a avut ca rezultat un regim totuși conservator, mărind obligațiile țăranilor față de proprietarii de
moșii, consfințind astfel perpetuarea poziției dominante a boierimii. Printre reformele limitate, s-a numărat
introducerea separării puterilor în stat (cu apariția unei Adunări obștești, un precursor al parlamentului, în
care era reprezentată și „starea a treia”, burghezia din orașe). S-a introdus un impozit unic, simplificând mult
sistemul fiscal. În domeniul judecătoresc, Regulamentul organiza instanțele de judecată și instituia, ca părți
în procesele penale, procurorul și avocatul apărării.
Primul domnitor, Alexandru Ghica, nu a fost ales de Adunarea Obștească, după cum prevedea
Regulamentul Organic, ci a fost numit în funcție prin acord ruso-otoman. Acestuia i-a urmat la tron
Gheorghe Bibescu.

Revoluția de la 1848
Articol principal: Revoluția de la 1848 în Țara Românească.

Dacă Moldova vecină a fost administrată în acord cu dorințele

Petersburgului, în Țara Românească, în special datorită unei
ponderi mai mari a noii burghezii și datorită unei ponderi mai mari a
etnicilor români în cadrul burgheziei, a apărut un curent naționalist-
liberal. El s-a manifestat mai întâi prin opoziția fermă față de
introducerea unei prevederi conform căreia orice modificare a
Regulamentului Organic trebuie să fie aprobată de Rusia și de
Imperiul Otoman. La București începe să se manifeste astfel partida Bătălia din Dealul Spirii, din 13
națională, reprezentantă a burgheziei dar și a unei părți dintre marii septembrie 1848, în care
boieri liberali, care a militat pentru emanciparea personală a bucureștenii în frunte cu pompierii
clăcașilor și pentru instaurarea unei monarhii ereditare. În 1840, militari ai orașului au încercat oprirea
Dimitrie Filipescu și Nicolae Bălcescu au avansat un program și intervenției otomane împotriva
mai radical, dar mișcarea lor a fost reprimată de domnitorul revoluției.
Bibescu.

Atât membrii partidei naționale aflați în exil după 1840, cât și alți tineri intelectuali români au fost martori la
Paris în 1848 la evenimentele revoluționare de acolo. Sub influența acestora, spiritele au început să se agite
și în Țara Românească, și la 9/21 iunie 1848, revoluționarii au redactat proclamația de la Islaz, prin care
cereau reformarea statului. Domnitorul Bibescu a acceptat la 11 iunie constituția revoluționară, dar a fugit
din țară. Guvernul revoluționar a trecut la implementarea unei reforme agrare, cu împroprietărirea clăcașilor
cu despăgubire. Otomanii au privit aceste acțiuni cu detașare, întrucât revoluționarii doreau înlăturarea
Regulamentelor Organice, impuse de Rusia și deci stânjenitoare și pentru turci; la rândul lor, revoluționarii
înțelegeau că suzeranitatea otomană este mai mult nominală și că ea nu împiedică modernizarea țării. Rusia
însă a insistat pe colaborarea marilor puteri ale Sfintei Alianțe pentru înăbușirea revoluției. Rusia a ocupat
Moldova, iar Imperiul Otoman a trimis o armată în Țara Românească, armată ce s-a confruntat la 13
septembrie cu opoziția localnicilor bucureșteni în frunte cu pompierii militari ai orașului în bătălia din Dealul
Spirii. În ciuda entuziasmului românilor, turcii s-au impus ușor și au înlăturat guvernul pașoptist.

Revoluționarii au plecat în exil și au continuat însă activitatea de propagandă în fața opiniei publice și în
rândurile intelectualității străine, având în curând un nou obiectiv: unirea cu Moldova.

Unirea cu Moldova
Articol principal: Unirea Principatelor Române.

La momentul izbucnirii Războiului Crimeei, Țara Românească și Moldova aveau același statut (pentru
simplitatea exprimării, în vorbirea curentă, dar și în corespondența diplomatică se consacrase deja
denumirea generică de Principatele Dunărene cu referire la cele două state împreună), și o componență
etnică foarte similară (doar Moldova avea o comunitate evreiască mai importantă, și o componentă maghiară
concentrată în unele regiuni central-vestice). Un prim pas către unificarea celor două țări a fost făcut încă
înainte de 1848, an în care a intrat în vigoare o convenție de uniune vamală, prin care se desființa vama
dintre cele două țări, mărfurile și persoanele putând trece liber dintr-o țară în alta.
 În Războiul Crimeei,
Țara Românească a
reintrat sub ocupație
rusească, dar
intervenția puterilor
occidentale de partea
otomanilor a dus la
îndepărtarea
protectoratului rusesc
și înlocuirea lui cu
protectoratul comun al
otomanilor și marilor Proclamarea Unirii, pictură de Theodor Aman.
puteri occidentale la
Congresul de la Paris.
Mai mult, Rusia a pierdut prerogativa arogată în 1829, aceea de putere
protectoare a tuturor ortodocșilor din Imperiul Otoman. Lobby-ul
Alexandru Ioan Cuza, a cărui
pașoptist românesc avusese și el efect asupra cercurilor guvernamentale
dublă alegere ca domn în
din Franța; reprezentanții acestei țări au optat, la negocierile de pace,
Moldova și apoi în Țara pentru unirea celor două principate într-unul singur, poziție ce a fost
Românească a deschis calea susținută și de Regatul Sardiniei (stat angrenat și el într-un proiect de
unirii celor două țări. unificare națională a statelor italiene, proiect în care un asemenea
precedent ar fi ajutat). Alte puteri (Regatul Unit, Austria și Imperiul
Otoman) s-au opus sau aveau o atitudine neutră. Formula de compromis
a fost organizarea unor adunări electorale consultative în cele două țări (denumite divanuri ad-hoc), pentru a
releva opinia majoritară în rândul populației celor două țări. Spre surprinderea puterilor conservatoare ce se
opuneau unirii și care se așteptau ca poporul autohton să dorească conservarea frontierelor, divanurile ad-
hoc s-au pronunțat pentru unire (deși inițial, în Moldova, separatiștii câștigaseră alegerile pentru divan
printr-o fraudă încurajată de Constantinopol), decizie la care a contribuit și faptul că în rândurile lui și-au
făcut loc și reprezentanți ai poporului de rând.

Convenția de la Paris din 1858 a dus la acceptarea unui compromis, reprezentat de o unire parțială, într-o
structură federativă, denumită Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești, cu instituții monarhice
separate și cu legislative separate; doar armata și justiția urmau a se unifica (instanța supremă era comună).
Un corp legislativ (Comisia Centrală, cu sediul la Focșani) urma să se ocupe de armonizarea legislației și
elaborarea de legi cu aplicabilitate în ambele țări.

Urma acum ca cele două țări să-și desemneze cei doi domnitori, prin alegeri aproape simultane. Cum votul
era cenzitar, electoratul pentru noile alegeri era diferit față de cel pentru divanurile ad-hoc. Politicienii
români unioniști, grupați în Partida Națională, au reușit însă să îl impună la alegerile din Moldova din 5/17
ianuarie 1859 pe Alexandru Ioan Cuza, un lider unionist. În Țara Românească, unioniștii erau minoritari,
dar, sub presiunea demonstrațiilor populare din București, au reușit să determine adunarea electivă să-l
aleagă ca domn pe același Cuza la 24 ianuarie/5 februarie 1859.[34] Deși uniunea personală, fenomen
binecunoscut în monarhiile europene, nu însemna nimic în ce privește unirea politică a două țări, ea s-a
combinat cu structura federativă în care erau angrenate țările și cu orientarea unionistă a domnitorului, Cuza
acționând de-a lungul următorilor ani pentru unificarea instituțională și administrativă, și pentru
recunoașterea politică a unirii. Exact la 3 ani de la alegerea sa ca domn al Țării Românești, la 24 ianuarie/5
februarie 1862, Cuza a unificat toate instituțiile, inclusiv parlamentul și instituția domnitorului, într-o țară
denumită acum Principatele Române Unite, cu capitala la București. Statul rezultat a păstrat de jure
suzeranitatea otomană (care în realitate nu se mai manifesta aproape deloc), dar ulterior, sub domnia lui
Carol I, a cărui alegere a cimentat unirea, a devenit stat independent cu recunoaștere internațională.

Note de completare
a. ^ Înainte de 1991, istoriografia română nu a folosit niciodată exonimul Valahia pentru Țara
Românească; cel mult apărea cuvântul Vlahia în expresia istorică Mitropolia Ungro-Vlahiei
care este de fapt traducerea unei titulaturi din limba slavonă. Odată cu înmulțirea mențiunilor
despre această țară în lucrări străine, s-a încetățenit și obiceiul de a folosi Valahi pentru
etnicii români dinainte de 1859 și Valahia pentru Țara Românească. Academia Română nu
a acceptat această formă, considerând-o a fi un calc. Dicționarul Enciclopedic [1]) acceptă
cuvântul numai pentru faza geologică Valahică iar Valahia doar ca denumire dată de străini
Țării Românești și uneori și Moldovei; Dicționarul Explicativ definește valah ca „nume dat în
evul mediu de către alte popoare românilor din stânga și din dreapta Dunării” și Valahia ca
denumire dată de străini Țării Românești[2]).
b. ^ Numit în unele lucrări istoriografice Tihomir, un voievod cu posibile origini cumane, după
istoricul Neagu Djuvara[8]
c. ^ Un fapt simbolic în acest sens este acela că ei au încetat să mai poarte pe cap, drept
însemn al autorității, coroana monarhică, înlocuind-o cu cuca, o căciulă cu pietre prețioase,
și primeau din partea sultanului la învestire steagul verde cu semilună și două tuiuri (care
semnificau rangul echivalent în ierarhia funcționarilor otomani, unul nu foarte mare).
d. ^ În Letopisețul Țării Moldovei, Mihai este numit de boierul cronicar moldovean Miron Costin
„om de oști pururea poftitoriŭ” care „purcede desfrînatŭ și începe lucruri peste puterea sa și
apoi acolo găsește perirea”
e. ^ Situația era una rară, deoarece domnitorii fanarioți își încheiau de obicei domniile fiind
înlocuiți în funcție.

Note bibliografice
1. ^ Dicționar Enciclopedic, vol. VII, ISBN 978-973-45-0578-4, p. 313
2. ^ dexonline (http://dexonline.ro/definitie/valah), dexonline.ro
3. ^ Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. III, Ed. Cartea
Românească, București, 1925, pp. 48-50.
4. ^ Enciclopedia Cugetarea, Lucian Predescu, p.833
5. ^ Dimitri Korobeinikov, A broken mirror: the Kipchak world in the thirteenth century. In the
volume: The other Europe from the Middle Ages, Edited by Florin Curta, Brill 2008, p. 394
6. ^ Dimitri Korobeinikov, A broken mirror: the Kipçak world in the thirteenth century. In the
volume: The other Europe from the Middle Ages, Edited by Florin Curta, Brill 2008, p. 394
7. ^ FHDR, Fontes Historiae Daco-Romaniae-Izvoarele istoriei României, vol. III, p. 141
8. ^ Djuvara, Neagu (2007). Thocomerius-Negru Vodă: un voievod de origine cumană la
începuturile Țării Românești. Humanitas. ISBN 9789735017316.
9. ^ Constantiniu 2010, pp. 77.
10. ^ Constantiniu 2010, pp. 79.
11. ^ Constantiniu 2010, pp. 74–75.
12. ^ Constantiniu 2010, pp. 87–90.
13. ^ Constantiniu 2010, pp. 87.
14. ^ Constantiniu 2010, pp. 93–95.
15. ^ Constantiniu 2010, p. 104.
16. ^ Constantiniu 2010, pp. 106–107.
17. ^ Constantiniu 2010, p. 105.
18. ^ Constantiniu 2010, pp. 107.
19. ^ Constantiniu 2010, pp. 129–133.
20. ^ Constantiniu 2010, pp. 133–134.
21. ^ Constantiniu 2010, pp. 134–135.
22. ^ Constantiniu 2010, p. 135.
23. ^ Constantiniu 2010, p. 139.
24. ^ Diaconescu, Marius. „Autonomie, autoguvernare, autodeterminare, independență. Un joc
de cuvinte în istoria secuilor” (https://web.archive.org/web/20130605213926/http://www.histor
ia.ro/exclusiv_web/general/articol/autonomie-autoguvernare-autodeterminare-independenta-
un-joc-cuvinte-ist). Historia. Arhivat din original (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/
articol/autonomie-autoguvernare-autodeterminare-independenta-un-joc-cuvinte-ist) la 5 iunie
2013. Accesat în 28 iunie 2013.
25. ^ Constantiniu 2010, pp. 141–143.
26. ^ Constantiniu 2010, pp. 151–152.
27. ^ Constantiniu 2010, p. 162.
28. ^ Constantiniu 2010, pp. 170–172.
29. ^ Constantiniu 2010, pp. 179–180.
30. ^ „Haiducii olteni” (http://www.mixdecultura.ro/2015/07/haiducii-olteni/). Mix de Cultură. 16
iulie 2015. Accesat în 26 februarie 2018.
31. ^ Constantiniu 2010, pp. 183–184.
32. ^ Constantiniu 2010, pp. 197–198.
33. ^ John B. Norie et J. S. Hobbs: Flags of all Seafaring Nations, 1848, 73 pp. with 24 plates
showing 306 illustrations in color, reeditat de Rudolf Hoffmann: Flaggen aller seefahrenden
Nationen, Ed. Maritim, Hamburg, Germania, 1987, ISBN 3-89225-153-6
34. ^ Xenopol 1903, pp. 46–52.

Bibliografie
Enciclopedia Cugetarea (1940) de Lucian Predescu
Bogdan Bucur, Devălmășia valahă. O istorie anarhică a spațiului românesc (1716-1828),
Editura Paralela 45, București, 2008
V. Mărculeț, A.V. Ștefănescu, S. Ion, Gherghina Boda, G. Marcu, M. Chiriac, Elena-Gabriela
Maximciuc, I. Mărculeț, S. Stoica, Dicționarul domnilor Țării Românești și ai Moldovei, Ed.
Meronia, București, 2009.
Constantiniu, Florin (2010), O istorie sinceră a poporului român (ed. IV), Univers
Enciclopedic Gold, ISBN 9786068162164
Xenopol, Alexandru D. (1903). „Cap II. Alegerea lui Cuza” (http://www.unibuc.ro/CLASSICA/
cuza-voda1/cap2.pdf) (PDF). Domnia lui Cuza Vodă (http://www.unibuc.ro/CLASSICA/cuza-v
oda1/cuprins.htm). 1. Tipografia Editore "Dacia", P. Iliescu & D. Grossu. Parametru
necunoscut |city= ignorat (ajutor)

Lectură suplimentară
Orașele din Țara Românească până la sfârșitul secolului al XVI-lea, Laurențiu Rădvan,
2004
 Repertoriul arhitecturii de zid în Țara Românească, 1600 - 1680, Tereza Sinigalia, Editura
Vremea, 2002
Cetăți medievale din Țara Românească în secolele XIII-XVI, Gheorghe I. Cantacuzino,
Editura Enciclopedică, 2001
Putere și teritoriu. Țara Românească medievală (secolele XIV-XVI), Marian Coman, Editura
Polirom, 2013 - recenzie (http://adevarul.ro/cultura/carti/o-noua-lumina-istoriei-medievale-ro
manesti-1_525d4c5bc7b855ff563e0c4c/index.html)
Țara Românească în secolele XIV și XV, Dinu C. Giurescu, Editura Științifică, 1973
Documente privitoare la economia tarii rominesti, 1800-1850, Vol. 2, Arhivele Statului
(Romania), Editura Stiintifica, 1958
Viața cotidiană a țării Românești în documente: 1800-1848, Vladimir Dículescu, Editura
Dacia, 1970
Acte judiciare din Țara Românească 1775-1781: Ediție întocmită de Gheorghe Cronț,
Alexandru Constantinescu, Anicuța Popescu, Editura Academiei Republicii Socialiste
România, 1973
Cronicari munteni, Virgiliu Ene, Editura Tineretului, 1968
Istoria Țării Rumânești, Constantin Cantacuzino (Stolnicul), Mihai Gregorian, Editura
Minerva, 1984
Relațiile Țărilor Române cu Poarta Otomană în documente turcești, 1601-1712, Tahsin
Gemil, Editura Direcția Generală a Arhivelor Statului din Republica Socialistă România,
1984
Din corespondența diplomatică a Țării Romînești (1823-1828), Vlad Georgescu, Muzeul
Romîno-Rus, 1962
Catalogul documentelor Țării Românești din Arhivele Statului: 1654-1656, Arhivele Statului
(Romania), Arhivele Statului (Romania). Secția Istorică, Editura Direcția Generală a
Arhivelor Statului din Republica Socialistă România, 1947
Nume de locuri din Țara Românească atestate în secolele al XV-lea și al XVI-lea:
(considerații morfo-sintactice și semantice), Mircea Z. Georgescu, Editura Nautica, 2007
Cronograful Țerei rumânești, Dionisie Eclesiarhul, C. S. Nicolăescu-Plopșor, Editura
'Episcopul Vartolomeiu', 1934

Legături externe
Classica (http://www.unibuc.ro/CLASSICA/), bibliotecă de lucrări de istorie a românilor, la
Universitatea din București
Religia catolică a cumanilor nu i-a influențat pe români (http://www.historia.ro/node/3792)
Arhivat (https://web.archive.org/web/20111211024213/http://www.historia.ro/node/3792) în
11 decembrie 2011, la Wayback Machine., 19 aprilie 2011, Neagu Djuvara, Historia
Tara Romaneasca sau Marea Valahie (http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/tara-roman
easca-sau-marea-valahie-124111.html) Arhivat (https://web.archive.org/web/201402231919
23/http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/tara-romaneasca-sau-marea-valahie-124111.ht
ml) în 23 februarie 2014, la Wayback Machine., 8 mai 2008, Adrian Bucurescu, România
liberă
Monedele Moldovei și Țării Românești (http://monederomanesti.cimec.ro/)

Vezi și
Lista domnilor Țării Românești
Stemele și steagurile familiilor domnitoare ale Țării Românești
Harta Țării Românești - Constantin Cantacuzino
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Țara_Românească&oldid=16083005