Istoria Universităţii Politehnica" Din Bucureşti - Ioan M. Popescu, Ioan Gr. Dumitrache

IOAN M. POPESCU IOAN Gr.
DUMITRACHE
Istoria Universităţii „Politehnica” Bucureşti
Clădirea în care s-au ţinut Clădirea construită pe timpul Clădirea Rectoratului

cursurile iniţiate directoratului lui Gheorghe Duca U.P.B. (Localul Nou)
de Gheorghe Lazăr la Şcoala Naţională de Poduri (C. Dinculescu)
(Academia Domnească şi Şosele (Strada Polizu)
din Ţara Românească)
Copertă: Ionuţ Ardeleanu-Paici
Tehnoredactor: Rodica Boacă
Secretar de redacţie: Paulina Lămăşanu
© 2021 Editura Paideia

Str. Tudor Arghezi nr. 15, sector 2
Bucureşti, România
tel.: 021.316.82.10
e-mail: office@paideia.ro
www.paideia.ro
www.cadourialese.ro
ISBN 978-606-748-571-4
IOAN M. POPESCU IOAN Gr. DUMITRACHE
prof. univ. emerit dr. ing. acad. prof. univ. emerit dr. ing.
Istoria Universităţii „Politehnica”

Bucureşti
(De la „Şcoala Academicească pentru Ştiinţele filosoficeşti
şi Matematiceşti”, înfiinţată în anul 1818, de Gheorghe Lazăr,
la Universitatea „Politehnica” din Bucureşti)
Bucureşti, 2021
ISTORIA
UNIVERSITĂŢII „POLITEHNICA” DIN BUCUREŞTI
Lucrarea Istoria Universităţii „Politehnica” din Bucureşti constituie o

expunere a fazelor prin care a trecut învăţământul de inginerie din Ţara
Românească, Principatele Unite şi România întregită, la Bucureşti. După
anul 1948 se face o expunere numai asupra învăţământului politehnic de
ingineri.
Se remarcă în mod obiectiv progresele pe care le-a obţinut acest învăţă
mânt, regresele temporale prin care a trecut, precum şi munca depusă de
înaintaşii noştri pentru ca ţara lor să prospere, dispunând de o mişcare
tehnică şi economică de care avea absolută nevoie pentru a se dezvolta.
CUPRINS
Cuprins................................................................................................................................. 5
Prefață . ............................................................................................................................... 7
Partea I.............................................................................................................................. 13
1. Introducere............................................................................................................... 15
2. Începuturile învățământului de inginerie în limba română la Academia
Domnească de la Mănăstirea „Sfântul Sava” din București – izvorul
învățământului superior tehnic din Universitatea „Politehnica” din București....... 27
3. Căutări multiple. Perioadele de facere, prefacere, desfacere și refacere................. 43
4. Trezirea la realitate. Învățământul adevărat cere exigență. Se continuă
perioadele de facere, prefacere, desfacere și refacere............................................. 55
5. Consolidarea învățământului tehnic românesc prin trecerea la învățământul
superior de ingineri. „Școala Națională de Poduri și Șosele” – instituție
de învățământ superior tehnic de nivel european.................................................... 67
6. Școala Politehnică din București – universitate europeană................................... 129
7. Politehnica din București – continuatoare a Școlii Politehnice din București.
Încep să apară nori negri........................................................................................ 199
• Concluzii asupra învăţămantului superior tehnic şi politehnic din Bucureşti,

în perioada 1818-1948, care a dus la Universitatea „Politehnică” din Bucureşti..... 261
Partea a II-a.................................................................................................................... 283
8. Institutul Politehnic din Bucureşti. Începutul declinului....................................... 285

9. Universitatea „Politehnica” din Bucureşti – continuatoarea fidelă
a Institutului Politehnic din Bucureşti................................................................... 533
• Concluzii asupra învăţământului superior tehnic şi politehnic din Bucureşti,

în perioada 1948 – prezent, care a condus la Universitatea „Politehnica”
din Bucureşti.......................................................................................................... 637
• Concluzii asupra învăţământului superior tehnic şi politehnic din Bucureşti,
în perioada 1818 (când au avut loc începuturile prin Şcoala lui Gheorghe Lazăr)
– prezent, care a condus la Universitatea „Politehnica” din Bucureşti................. 645
Bibliografie...................................................................................................................... 655
PREFAŢĂ
Lucrarea de faţă este o reluare şi o aducere la zi a bibliografiei existente, în legătură cu

evoluţia învăţământului superior tehnic care a condus – în zilele noastre – la Universitatea
„Politehnica” din Bucureşti. În plus, s‑a căutat să se evidenţieze pentru cititor, munca depusă
de înaintaşi pentru a edifica o şcoală superioară de inginerie la nivel mondial. De asemenea, s‑a
ţinut seama de faptul că în intervalul de timp la care ne referim, 1818-2018, factorii politici de
la conducere, care pot influenţa în mod decisiv evoluţia unei ţări pe anumite intervale de timp,
au privit în mod diferit dezvoltarea învăţământului superior tehnic de la noi. Nu s‑a ignorat nici
factorul extern, destinul Principatelor Române, la început şi, ulterior al României, fiind influ
enţat de marile puteri care aveau interese în spaţiul geografic în care ne aflăm.
Caracterizarea învăţământului superior tehnic din Bucureşti, cel din care provine Univer
sitatea „Politehnica” din Bucureşti, a fost făcută ţinând seama de nivelul acestuia faţă de învă
ţământul similar din ţările dezvoltate tehnologic. Astfel, au fost evidenţiate realizările inginerilor
produşi de‑a lungul timpului de învăţământul respectiv. În analiza făcută, s‑a pornit de la ideea
că menirea unui învăţământ superior tehnic din orice ţară este, în principal, aceea de a menţine
nivelul de dezvoltare al ţării respective în pas cu dezvoltarea ştiinţifică, tehnică şi tehnologică
a ingineriei în lume. Din fericire, s‑a putut arăta că mulţi ingineri – produşi de învăţământul
superior tehnic din Bucureşti – s‑au aflat, în unele intervale de timp, printre cei din avangarda
dezvoltării ingineriei mondiale. Pentru intervalele de timp din evoluţia acestui învăţământ la
noi, când parcursul nu a fost mulţumitor, s‑au făcut remarcile care se cuveneau.
Începuturile învăţământului de inginerie în limba română la Academia Domnească de la
Mănăstirea „Sfântul Sava” din Bucureşti, îşi au rădăcinile în „Şcoala Academicească pentru
Ştiinţele Filosoficeşti şi Matematiceşti”, înfiinţată de Gheorghe LAZĂR (1779-1823) în anul
1818. Gheorghe Lazăr a fost ajutat de boierii bătrâni (marele ban Constantin BĂLĂCEANU,
marele vornic Iordache GOLESCU, mare ban Grigore BĂLEANU ş.a.), care, după cum rela
tează Nicolae IORGA (1871-1940), îşi mai păstrează vechile virtuţi şi unii dintre ei erau în
stare să‑l priceapă şi să‑l ajute pentru realizarea idealurilor sale ce erau şi ale lor.
Gheorghe Lazăr provenea din rândul românilor ardeleni, unde iluminismul (Şcoala Arde
leană, multiple societăţi literare apărute în Ardeal, tipărirea de manuale şcolare menite a
8 Istoria Universităţii „Politehnica” Bucureşti
contribui la iluminarea poporului etc.) era mult mai dezvoltat decât în Principatele Române.
Avem de‑a face cu o cultură superioară a cărturarilor ardeleni faţă de contemporanii lor din Ţara
Românească şi Moldova.
În Principatele Române, însă, datorită luptei de supravieţuire a acestora între cele trei
imperii, Imperiul Otoman, Imperiul Rus şi Imperiul Austriac, se dezvoltaseră ideile cele mai
radicale de independenţă şi, mai târziu, de unire, constituindu‑se o clasă politică proprie, capa
bilă şi doritoare de o acţiune politică autonomă.
Astfel, Gheorghe Lazăr acţionează pentru progresul neamului său pe un teren unde erau
îndeplinite condiţiile pentru a reuşi. La început, pentru bunul mers al şcolii înfiinţate,
el este ajutat tot de un român ardelean, ERDELI, reuşita sa făcându‑l să apară la Buda, în
ochii publicistului român, Zaharia CARCALECHI (1784-1856), ca „director al înaltelor
şcoale de ştiinţă cele româneşti”. Urmează ajutorul dat de tinerii pământeni (Ion HELIADE-
RĂDULESCU, Eufrosin POTECA, Petrache POENARU ş.a.) pentru ca opera lui Gheorghe
Lazăr să fie continuată şi consolidată.
Este de remarcat faptul că atât cursul de inginerie hotarnică al lui Gheorghe Asachi,
inaugurat la Iaşi în 1813-1814, cât şi şcoala deschisă de Gheorghe Lazăr la Bucureşti în 1818,
au apărut în lupta cu Academiile Domneşti (întemeiate în Ţara Românească între anii 1678-
1688 şi în Moldova în anul 1707) grecizate.
În intervalul de timp 1818-1849, şcoala dăinuieşte şi se dezvoltă (numărul profesorilor
pregătiţi în Franţa, Germania şi Italia, precum şi în ţară crescând), dar suferă multe întreruperi
datorită războaielor dintre imperiile amintite mai înainte (Principatele Române fiind teatrul
de război) şi a revoluţiilor (Revoluţia lui Tudor Vladimirescu din anul 1821 şi Revoluţia din
1848).
În timpul domnitorului Barbu Dimitrie ŞTIRBEI (1849-1853, 1854-1856), învăţământul
de inginerie din Ţara Românească face un salt calitativ datorită contribuţiei inginerului şi
profesorului Léon Louis Chrétien LALANNE (1811-1892), trimis de guvernul francez, la
cererea domnitorului Ştirbei, pentru a organiza serviciile publice din Bucureşti. Léon Lalanne
a înfiinţat prima şcoală de conductori pentru lucrări publice din Bucureşti, unde a fost director
şi profesor între anii 1852-1853.
După Unirea Principatelor Române (1859), învăţământul de inginerie din Bucureşti intră
pe un făgaş tot mai bun.
Aşezămintele pentru învăţământul ingineresc, cel din Moldova reînfiinţat în 1849 de către
Gheorghe Asachi, cu denumirea de „Şcoala de Aplicaţiune pentru Ingineri şi Conductori” şi cel
din Ţara Românească reînfiinţat în 1852 de către Léon Louis Chrétien Lalanne, cu denumirea
de „Şcoala de Conductori de Poduri şi Şosele”, funcţionează cu intermitenţă până în anul 1867,
când se contopesc într‑o singură şcoală în Bucureşti sub autoritatea Ministerului Lucrărilor
Publice. Observându‑se că această şcoală nu dădea elevilor cunoştinţe tehnice suficiente,
ea suferă o transformare radicală în anul 1875, ajungându‑se la situaţia contrară, adică, la o
programă încărcată peste măsură.
Această situaţie este rezolvată, începând cu anul 1881, de către Gheorghe DUCA (1847-
1899), numit director al Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele din Bucureşti la 1 aprilie 1881,
care, împreună cu corpul profesoral de atunci (în care se aflau mulţi ingineri români, ieşiţi
din şcolile străinătăţii, ce aveau cunoştinţele şi experienţa necesară ingineriei), efectuează o
Prefaţă 9
nouă organizare. Programele cursurilor devin deosebit de elevate şi accesibile, cuprinzând o

pregătire ştiinţifică de matematică, fizică şi chimie, precum şi cursuri de specialitate şi apli
caţii practice bine chibzuite. Astfel, s‑a ajuns să se transmită cunoştinţele şi experienţa nece
sare inginerului. Pentru început, în special, pentru inginerul constructor. În timp, şcoala care
avea programe şi profesori de valoare, îşi construieşte şi localul propriu în care începe să‑şi
desfăşoare activitatea începând cu toamna anului 1886. Gheorghe Duca este considerat ctitorul
imobilului Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele din strada Gheorghe Polizu nr. 1‑7, colţ cu Calea
Griviţei, inaugurat la 2 octombrie 1886.
În anul 1890, Ministerul Lucrărilor Publice pune Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din
Bucureşti (1881-1920) pe picior de egalitate cu marile şcoli tehnice străine. Astfel, prin Decretul
Regal Nr. 3124 din 15.XI.1890, s‑a dat absolvenţilor cu diplomă ai şcolii dreptul de a fi admişi
în Corpul Tehnic cu gradul de ingineri ordinari clasa a III‑a şi s‑a instituit Comisia de la Şcoala
Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti care examina dacă absolvenţii şcolilor tehnice
străine au diplome echivalente, ca grad de cultură, cu şcoala noastră, care a fost decretată ca
etalon de măsură pentru cultura tehnică superioară a viitorilor ingineri ai Statului.
La sfârşitul secolului al XIX‑lea şi începutul secolului al XX‑lea se simte din ce în ce mai
mult nevoia de a avea ingineri în mai multe domenii.
După Primul Război Mondial, problemele României întregite (România Mare) sunt mult
diferite în domeniul ingineriei de cele ale Principatelor Unite (România Mică). În 10.II.1920
este numit director, a doua oară, Nicolae VASILESCU‑KARPEN (1870-1964), care elaborează
proiectul de lege pentru transformarea Şcoalei Naţionale de Poduri şi Şosele din Bucureşti în
Şcoala Politehnică. Prin Decretul-Lege relativ la înfiinţarea şi organizarea şcolilor politehnice
din România, dat de Regele Ferdinand I şi publicat în „Monitorul Oficial” Nr. 61, din 19 iunie
1920, ţinându‑se seama de raportul ministrului secretar de stat ad‑interim la Departamentul
Lucrărilor Publice sub Nr. 17 266 din 10 iunie 1920, se hotărăşte ca prima şcoală politehnică
din România să se înfiinţeze prin completarea şi transformarea Şcolii Naţionale de Poduri şi
Şosele, care devine Şcoala Politehnică din Bucureşti. În decembrie 1920, se înfiinţează Şcoala
Politehnică din Timişoara. Astfel, începând cu anul 1920, România are două şcoli de inginerie
la nivel european.
Începând cu anul 1938, prin comasarea şcolilor politehnice cu şcolile de inginerie din dome
niile agricol, silvic etc., şcolile de arhitectură şi institutele de inginerie de diferite specializări
de pe lângă universităţi se înfiinţează, în cadrul Ministerului Educaţiei Naţionale, Politehnica
din Bucureşti, Politehnica din Timişoara şi Politehnica „Gheorghe Asachi” din Iaşi, care şi‑au
păstrat forma de organizare până în anul 1948.
În anii de dictatură (după unii, autoritate) regală a lui Carol al II‑lea (1938-1940) şi în
cei de dictatură antonesciană (1940-1944), învăţământul superior tehnic din România a suferit
într‑o oarecare măsură datorită dotării materiale precare şi amestecului politicului în alegerea
conducerilor politehnicilor şi facultăţilor acestora. Însă, nu se poate vorbi de un amestec al
politicului care să afecteze nivelul de pregătire a absolvenţilor.
Puterea politică instalată în România la 6 martie 1945 şi consolidată până în anul 1948 şi‑a
îndreptat cu insistenţă atenţia asupra instituţiilor de învăţământ superior românesc, ajungând
ca în timp să controleze toate funcţiile acestui spaţiu care se bucura de prestigiu social şi de
autoritate morală. Această putere politică comunistă, impusă de URSS, a afectat şi evoluţia
învăţământului superior tehnic din România, în unele perioade de dezvoltare mai mult şi în
altele mai puţin. Influenţa politicului s‑a manifestat mai puţin în ultimii ani de existenţă (1944-
1948) a Politehnicii din Bucureşti şi din ce în ce mai mult pe aproape tot parcursul Institutului
Politehnic din Bucureşti în etapa comunistă (1948-1989), acesta existând până în anul 1992.
Institutul Politehnic din Bucureşti a provenit din divizarea, în anul 1948, a Politehnicii din
Bucureşti în mai multe institute de învăţământ superior de ingineri (Institutul Politehnic din
Bucureşti, Institutul de Construcţii din Bucureşti, Institutul de Geologie şi Tehnică Minieră
din Bucureşti, Institutul de Exploatarea şi Industrializarea Lemnului din Bucureşti, Institutul
de Silvicultură din Braşov, Institutul de Silvicultură şi Exploatarea Lemnului din Câmpulung
Moldovenesc, Institutul de Arhitectură din Bucureşti şi Institutul Agronomic din Bucureşti).
Cele petrecute în evoluţia Institutului Politehnic din Bucureşti s‑au perpetuat în alt mod,
datorită schimbărilor caracterelor oamenilor între anii 1945-1989 şi în continuatoarea acestuia,
Universitatea „Politehnica” din Bucureşti (1992 – prezent). Din nefericire, a fost afectat destul
de mult nivelul de pregătire al inginerilor produşi, care, pentru a fi refăcut, necesită schimbări
substanţiale (adevărate reforme). Aceste schimbări nu pot fi făcute local, ci la nivel naţional de
către o clasă politică – pentru care prioritatea o constituie binele public.
Noua societate bazată pe cunoaştere, creativitate şi inovare poate fi edificată printr-o schim
bare profundă a modului de gândire şi de formare a generaţiilor de ingineri. Acest lucru este
posibil printr-o analiză de fond a procesului educativ-formativ şi adaptarea acestuia la cerinţele
noii revoluţii industriale care deja se desfăşoară cu succes în ţările dezvoltate ale lumii.
Reforma învățământului superior tehnic din România se impunea de mai mult timp. Încă
nu avem oameni cu voință politică (după aproape 29 de ani de la înlăturarea comunismului din
țara noastră) pentru a asigura bunul mers al țării lor. Pentru a fi înfăptuită reforma respectivă,
trebuie să se țină seama de faptul că România a sărit peste reforma învățământului superior tehnic
din perioada 1965-1981, făcută în țările euro-atlantice, URSS și țările de la Vișegrad (Cehia,
Polonia, Slovacia și Ungaria), menținând un învățământ unitar în uniformitate (învățământul
pentru inginerii de creaîie și pentru inginerii de exploatare fiind comun) şi de faptul că unitățile
de învățământ superior tehnic de la noi s-au grăbit cu aplicarea în mod uniform a Declarației de
la Bologna, trecând la un învățământ de ingineri de patru ani – urmat de masterat, pe când țările
euro-atlantice au menținut un învățământ de ingineri de cinci ani – urmat de studii de aprofundare.
În plus, trebuie revenit la organizarea învățământului superior de ingineri care, înainte de anul
1948, era coordonat de Comisia de evaluare (care îi organiza activitatea, stabilind – în principal
– conținutul acestuia) și Comisia de acreditare (care răspundea de calitatea învățământului,
adică – în principal – decerna titlurile inginerilor în urma verificării cunoștințelor de bază, uni
versitățile eliberând doar diplomele). Aceste comisii existau în România precomunistă (când
diplomele inginerilor pregătiți la noi erau echivalate cu cele ale inginerilor din țările euro-atlan
tice) și există și în prezent în țările cu un învățământ superior de ingineri performant.
Se impune o nouă viziune asupra formării inginerilor în contextul evoluţiei tehnologiei
informaţiei şi comunicaţiilor, care implică schimbarea de mentalitate atât a studenţilor, cât şi a
dascălilor. Asigurarea unui larg conţinut de cunoştinţe ştiinţifice susţinute cu o pregătire practică
de specialitate solidă, apelând inclusiv la mijloace moderne de instruire bazate pe tehnologii IT,
va permite pregătirea inginerilor pentru noua societate. Studenţii vor trebui selectaţi dintre elevii
absolvenţi cu bacalaureat a căror pregătire în domeniul ştiinţelor (matematică, fizică, chimie,
biologie, informatică) este consistentă. Pentru aceştia se impune ca admiterea în învăţământul
Prefaţă 11
superior să se realizeze pe baza unui concurs de admitere după un an de pregătire. (Astfel, dacă
se menţine actuala organizare care conduce la pregătirea inginerilor în patru ani, este necesar
să se introducă un an pregătitor sau să se revină la pregătirea inginerilor în cinci ani.) Cadrele
didactice trebuie selectate pe baza pregătirii profesionale, a capacităţii de creaţie ştiinţifică şi
a experienţei şi rezultatelor în activitatea profesională. Pentru domeniul ingineriei se impune
organizarea Comisiei de calitate şi a Comisiei de acreditare (fostele Comisii desfiinţate de
regimul comunist în iunie 1951: Consiliul de perfecţionare şi Consiliul Tehnic Superior care
acorda titlul de inginer). Aceste comisii de profesionişti trebuie să fie stabilite pe baza modelului
existent în ţările dezvoltate din punct de vedere tehnologic. Comisia de calitate „proiectează”
învăţământul de ingineri (asigură planurile de învăţământ la nivelul celor existente în ţările
avansate tehnologic, stabileşte durata de însuşire a cunoştinţelor necesare unui inginer, stabileşte
modul de recrutare a studenţilor şi cadrelor didactice etc.) şi Comisia de acreditare verifică
dacă cele stabilite de Comisia de calitate s-au realizat, acordă titlul de inginer şi titlul de cadru
didactic în domeniul ingineriei, ţine evidenţa inginerilor produşi pe profesiuni existenţi în ţară
etc. Cele două comisii sunt independente. Astfel, se poate ajunge la cerinţele existente din par
tea societăţii pentru a produce ingineri performanţi capabili să conceapă, să proiecteze şi să
implementeze produse, procese, instalaţii, servicii... corespunzătoare noii revoluţii industriale.
Întregul sistem de educaţie a inginerilor din ţara noastră trebuie regândit şi organizat în
contextul dinamicii ştiinţei şi tehnologiei, al unei societăţi bazate pe creaţie şi inovare într-o
lume globalizată.
De asemenea, trebuie avut în vedere că inexistența unei arhive bine organizate și distruge
rea voită – în perioada comunismului – a mai multor materiale care conțineau informații utile,
a condus la îngreunarea realizării unei istorii cu date cât mai exacte.
În prezentarea făcută de noi, am ţinut seama de faptul că, în general, sistemul de educaţie
publică trebuie să fie propriu fiecărui stat, reprezentând caracteristicile poporului în rândul
căruia s‑a organizat. Vom vedea că, atunci când s‑a intervenit în mod forţat din exterior, rezulta
tele nu au fost cele dorite.
De asemenea, am evidenţiat pe parcursul prezentării că tot timpul sistemul de educaţie
publică (din care face parte şi învăţământul superior tehnic) trebuie corectat pe parcurs, împru
mutând anumite părţi ale sistemului de educaţie din alte ţări. Când s‑a trenat cu adoptarea corec
ţiilor necesare, s‑a constatat o înrăutăţire a performanţelor.
În sfârșit, relatăm că dezvoltând și etapa corespunzătoare Universității „Politehnica” din
București (1992 – prezent), nu suntem pe deplin convinși că am făcut o judecată riguros exactă
asupra învățământului dintr-o instituție după circa 25 de ani de la înființarea acesteia. Rămâne
ca, pe parcurs, să se confirme cele relatate.
Învăţământul superior tehnic a evoluat în strânsă conexiune cu apariţia şi aplicarea primelor
trei revoluţii industriale, aducându-şi contribuţia la derularea acestora într-un sistem din ce în
ce mai rapid. Acum suntem în pragul Celei de-a IV-a revoluţii industriale, care se propagă
cu rapiditate în sistemul de educaţie al inginerilor, impunând ca acesta să se adapteze rapid
la cerinţele acestei revoluţii care are ca suport cele mai noi realizări din domeniul ICT (ciber
– physical – systems, big data, inteligenţă artificială, prelucrarea informaţiei şi cunoştinţelor,
inteligenţă artificială, robotică autonomă, ş.a.).
Autorii
Partea I
„Ţara nu se poate ridica decât prin ingineri!”
Ion C. Brătianu, 1821-1891

(prim-ministru al României:24.07.1876-09.04.1881;
09.06.1881-20.03.1888)
„O naţiune valorează în faţa lumii, atât cât valorează
în ochii ei propriul învăţământ.”
(Ştefan Pop, profesor la Colegiul
„Sfântul Sava” din Bucureşti)
1. INTRODUCERE
Accepţiunea actuală de inginer este cea de specialist cu o pregătire tehnică şi teoretică

obţinută într‑o instituţie de învăţământ superior, care prestează o activitate tehnică de proiectare,
de cercetare, de organizare şi de conducere a proceselor tehnologice dintr‑o întreprindere.
Meseria unui inginer, ingineria, constă din studiul unui proiect industrial sub toate aspectele
sale (tehnice, economice, financiare, monetare şi sociale) care necesită un lucru de sinteză,
coordonând lucrările mai multor echipe de specialişti; disciplină, specialitate care constituie
domeniul unor asemenea studii etc.
Edificarea acestor două concepte (inginer, inginerie) a avut loc de‑a lungul timpului fiind
în parte conturate începând cu secolul al XVIII‑lea. Înainte de secolul al XVIII‑lea, ingineria
se învăţa prin ucenicie, ca oricare altă meserie. Astfel, tinerii care doreau să înveţe să măsoare
pământurile, să facă clădiri, poduri, maşini de războaie, să extragă metale, să le prelucreze
etc., trebuiau să lucreze pe lângă constructori sau meşteri, mai mulţi ani, până ce primeau
cunoştinţele necesare pentru a fi în stare să lucreze singuri. De foarte multe ori, tatăl îi pregătea
pe fiii lui în profesiunea sau meseria pe care o exercita. Toate cunoştinţele primite de inginerii
din Antichitate şi din Evul Mediu erau empirice. Acestea se bazau în mare parte pe experienţă
şi într‑o oarecare măsură pe intuiţie, rezultatele obţinute pe baza acesteia fiind acceptate în
urma verificărilor practice. De exemplu, Brugsch a găsit că în Egiptul antic erau până la 22 de
generaţii de arhitecţi, din tată în fiu. Astfel, acumularea de experienţă a condus la un progres
pentru arta construcţiilor prin acest mod de lucru, progres care a fost destul de lent.
Această etapă a ingineriei empirice se caracterizează prin progrese lente, salturile dato
rându‑se unor genii ale omenirii. Sunt de remarcat construirea podului peste Eufrat la Babilon
mult înainte de Iisus Hristos, a podului peste Helespont construit din ordinul lui Xerxe I
(486-465 î.H.), pod, care fiind luat de apă, l‑a condus pe Xerxe să ordone decapitarea inginerului
care l‑a construit ş.a. Cele şapte minuni ale lumii antice (Piramidele, Grădinile Suspendate ale
Semiramidei din Babilon, Statuia lui Zeus din Olimpia, Mausoleul din Halicarnas, Templul
Zeiţei Artemis din Efes, Colosul din Rhodos şi Farul din Alexandria) şi altele, ca Zidurile
Babilonului, Obeliscul Semiramidei din Babilon, Capitoliul din Roma, Colosseumul din Roma,
Labirintul din Creta, Statuia Atenei realizată de Fidias, Cetatea Theba din Egipt etc., sunt tot
opera unor mari ingineri şi arhitecţi, pregătiţi la şcoala empirismului ingineresc. De asemenea,
mai amintim Via Appia, numită după iniţiatorul ei, respectatul cenzor Appius Claudius Caecus
(„Orbul”) terminată în 312 î.Hr., care este practicabilă şi astăzi, fiind considerată, pe drept,
prima „autostradă” din lume. Appius este şi proiectantul primului apeduct al Romei. Astfel
de ingineri cu mare reputaţie erau foarte rari. În secolele I şi al II‑lea d.Hr., îl amintim pe
Apollodor din Damasc, adus de împăratul romanilor, Traian, pentru a construi un pod peste
Dunăre la Drobeta‑Turnu Severin. Acelaşi Apollodor a construit Forumul lui Traian din Roma.
Peste aproximativ două secole (298-306) sunt construite Termele lui Diocleţian şi Maximianus
pe colina Viminal.
La începutul erei creştine, însă, se ajunsese la concluzia că un bun inginer trebuie să
aibă şi o cultură generală, precum şi anumite studii preliminare. Astfel, Vitruvius, care a trăit
pe timpul lui Octavianus Augustus (63 î.Hr. – 14 d.Hr.), în lucrarea sa De Arhitectura, afirmă
următoarele: „arta constructorului constă din practică şi din teorie, deoarece teoria lămureşte
şi clarifică legile fundamentale ale construcţiilor şi procură renume celor care clădesc cu
conştinţa ei; constructorul trebuie să fie desăvârşit în condei, abil la desen, versat în geometrie,
cunoscător în optică, învăţat în aritmetică...” ş.a.m.d. Tot Vitruvius arată că asemenea capete
sunt rare şi îi citează pe Apollonius din Perga (260-190 î.Hr.), Archimedes (278-212 î.Hr.),
Architas, Eracthenes (276-194 î.Hr.), Philolaus, Scopinas şi Aristarchus din Samos (280-264
î.Hr). Aceste idei au prins foarte bine până în timpul împăratului Traian (când lucrările publice
la romani au atins apogeul) şi puţin timp după acesta.
Urmează o decădere a artei inginerului, deoarece se credea că oricine poate să devină
constructor sau arhitect. În Antichitate, cel care începe să critice pe cei care aleg meseria de
ingineri şi arhitecţi este poetul Martial (Marcus Valerius Martialis, 41-104 d.Hr.). Acesta
în opera sa, combate dezvoltarea tehnicilor şi artelor antice, spunând: „... dacă fiul tău fuge
de gramatici şi de retori, nu are să ajungă niciodată Cicero sau Marius; dacă face versuri
dezmoşteneşte‑l; dacă vrea să înveţe o artă care să aducă bani fă‑l cântăreţ; iar dacă este tare
de cap fă‑l strigător la licitaţii sau constructor”. Această idee, că oricine poate fi inginer sau
arhitect, s‑a continuat în tot restul Antichităţii şi într‑o bună parte din Evul Mediu. Cel care a
trezit lumea la realitate a fost genialul Leonardo da Vinci (1452-1519), care s‑a interesat de
toate ramurile artei (arhitectura, sculptura), ale ştiinţelor şi ale tehnicilor etc. Acest Ingegnere
generale (după cum era numit) a atras atenţia că mecanica trebuie pusă la baza cunoştinţelor
tehnice, la vremea aceea ea fiind paradisul ştiinţelor matematice. Astfel, ideile lui Vitruvius
revin şi îşi fac drum în formarea inginerului şi arhitectului, cele două profesiuni nefiind încă
bine distinse. Până în secolul al XVIII‑lea, ingineria era, ca şi arhitectura, mai mult artă.
Despre o ştiinţă tehnică (inginerie pe baze ştiinţifice) a început să se vorbească în epoca
Renaşterii (secolele al XV‑lea şi al XVI‑lea). Cunoscându‑se teoria pârghiilor, a centrelor de
greutate şi unele probleme de hidraulică de la Archimede (287-212 î.Hr.) din Siracuza, legea
paralelogramului forţelor descoperită de Stevin (numit Simon de Bruges, 1548-1620) ş.a.,
Galileo Galilei (1564-1642) reuşeşte să dimensioneze prin calcul unele construcţii. Secolele
al XVII‑lea şi al XVIII‑lea, datorită progreselor făcute în edificarea mecanicii de către Galileo
Galilei şi Isaac Newton (1642-1727) şi a calculului infinitezimal de către Newton, Leibnitz
(Gottfried Wilhelm Leibnitz, 1646-1716) şi Euler (Leonhard Euler, 1707-1783), fac ca ingineria
să capete o tentă ştiinţifică foarte pronunţată.
În evoluţia ei spre edificare, ingineria a respectat ideile lui Roger Bacon (1220-1292)
care este precursorul recursului la metoda experimentală în ştiinţe, fiind considerat părintele
ştiinţei experimentale. În opera sa, Opus Majus, apărută în 1267-1268, el afirmă: „nu putem
cunoaşte nimic din lucrurile acestei lumi dacă nu stăpânim matematica”, sau „raţionamentul
1. Introducere 17
nu dovedeşte nimic, totul depinde de experienţă”. El este acela care îi determină pe constructori
să facă cercetări asupra materialelor şi modurilor de construcţie. De aici a rezultat că la baza
formării inginerului trebuie să se afle şi cunoştinţele de fizică şi de chimie.
În această perioadă a secolelor al XII-lea până în secolul al XVI‑lea, contactele tot mai
numeroase care se stabilesc cu Sud‑Estul Europei şi cu Asia Mică permit Europei Occidentale,
mai puţin perturbată de popoarele migratoare, să preia şi să asimileze, pe lângă moştenirea
ştiinţifică a Antichităţii şi a Lumii Arabe, şi cuceririle în domeniile ingineriei şi arhitecturii,
pregătind magnifica înflorire a civilizaţiilor după epoca Renaşterii, amintită mai înainte, dato
rită inovaţiilor tehnice din prima şi a doua revoluţie industrială. În momentul de faţă, această
înflorire a civilizaţiilor lumii este continuată prin a treia revoluţie industrială, care mai este numită
şi revoluţia postindustrială datorită specificului acesteia. La această dezvoltare a contribuit şi
Statele Unite ale Americii care, în mare parte, îşi au originile în Europa Occidentală.
Nevoia de lucrări publice mari şi numeroase, mai ales în Europa Occidentală din secolele
al XVII‑lea şi al XVIII‑lea, a făcut să crească cerinţa de ingineri bine pregătiţi şi numeroşi care
nu se mai putea obţine numai prin ucenicie. Astfel, în Franţa, în timpul lui Ludovic al XIV‑lea
(1638-1715), Colbert caută să dezvolte căile de comunicaţii. Însă, cu toate că arhitecţii lui
Ludovic al XIV‑lea făceau palate măreţe (cum ar fi, de exemplu, Palatul Versailles), nu reuşeau
să facă şi lucrări mari de inginerie. Astfel, există exemplul celebrului arhitect Hardouin Monsart
de la care ne‑au rămas acoperişurile sub formă de mansardă, dar care a cheltuit foarte mult
pentru a reuşi să facă podul peste Allier la Moulins, pe care l‑au distrus de două ori viiturile
apei, după ce fusese aproape terminat. Aceasta a condus, în Franţa, la crearea unei Direcţii
Generale de Poduri şi Şosele, iar în anul 1716 la organizarea unui Corp de Poduri şi Şosele.
Se afirmă, pe drept cuvânt, că primele şcoli tehnice pentru formarea de ingineri prin
cursuri ţinute (învăţătură) au fost înfiinţate, începând cu prima parte a secolului al XVIII-lea, în
ţările din Europa de Vest şi Europa Centrală. Totuşi, credem că este necesar să amintim că există
o excepţie pentru o meserie înrudită cu meseria de inginer, meseria de arhitect, pentru care
prima şcoală a fost creată în ultimul deceniu al secolului al XVII-lea. La 30 decembrie 1671, la
sugestia lui Jean-Baptiste Colbert (1619-1683), Ludovic al XIV-lea a înfiinţat Academia Regală
de Arhitectură. Primul director al acesteia a fost François Blondel (1618-1686). La 23 de ani de
la înfiinţare, în anul 1694, Academia Regală de Arhitectură decide să organizeze un învăţământ
în domeniul arhitecturii sub formă de lecţii, programe de studii şi concursuri care erau ţinute
în fiecare lună. Începând cu anul 1701 se acordă premii şi medalii, iar în anul 1720 în fiecare
an se decernează marele premiu al Academiei Regale de Arhitectură. În vremea aceea, existau
învăţaţi care aveau atât titlul de arhitect, cât şi titlul de inginer. Unii ingineri au fost membri ai
Academiei Regale de Arhitectură.
În Franţa, la 28 de ani după organizarea unui Corp de Poduri şi Şosele (1716), a fost
înfiinţată la Paris, în anul 1744, o Şcoală de Desenatori (Biroul de Desenatori ai Regelui) –
un alt grup organizat la nivel înalt de către Charles-Daniel Trudaine (1703-1769). În acelaşi
an, 1744, Trudaine ajunge director al Adunării Inspectorilor Generali de Poduri şi Şosele. În
această calitate, la propunerea lui, în 14 februarie 1747, printr-o hotărâre a Consiliului Regelui,
la conducerea acestui Birou de Desenatori este numit inginerul şi arhitectul Jean-Rodolphe
Perronet (1708-1794), acesta transformând Birolul de Desenatori într-o veritabilă Şcoală de
Ingineri. Această şcoală are un învăţământ, în mare parte practic, iar anul respectiv (1747) este
considerat de istorici, data înfiinţării Şcolii de Poduri şi Şosele din Paris, care va purta această
denumire mult mai târziu. Sub conducerea inginerului Perronet, care era considerat primul
inginer al Regelui, în perioada 1747-1791 sunt deschise şi îmbunătăţite drumuri (cu podurile
aferente) având o lungime de 2500 km. Biroul de Desenatori pe care Perronet l-a condus
începând cu anul 1747 devine Biroul Elevilor de Poduri şi Şosele, care în anul 1775 primeşte
denumirea de Şcoala (Naţională, cuvânt introdus de Convenţia Revoluţiei Franceze, după 1789)
de Poduri şi Şosele. La această şcoală se ţineau cursurile strict necesare, învăţământul fiind
organizat mai mult pe teren (practic). Inginerul francez M. Campredon, care a făcut parte din
Adunarea Inspectorilor Generali de Poduri şi Şosele, relatează că sub conducerea lui Perronet
şcoala respectivă a format o elită de tineri ingineri care cunoşteau toate ştiinţele de pe vremea
aceea necesare pentru arta inginerului şi consideră că arta inginerului s-a dezvoltat datorită
îmbinării practicii de teren cu studiile ştiinţelor inginereşti la Şcoala Naţională de Poduri şi
Şosele. Inginerul şi arhitectul Perronet a format pe vremea aceea inginerii cei mai de seamă din
toate părţile lumii, la şcoala condusă de el; drept cinstire, la Societatea Regală de Ştiinţe din
Londra, bustul lui Perronet stă alături de cel al lui Franklin.
Dacă respectăm datele istorice, după ultimele cercetări, rezultă că prima şcoală de ingineri
(specializarea ingineri de mine) este Berg – Schola la Selmecbánya lângă Miskolc, Ungaria
(pe vremea aceea Ungaria făcea parte din Imperiul Habsburgic). Unii ingineri, pregătiţi la
Berg – Schola la Salmacbánya lângă Miskolc, au fost profesori la Institutum Geometrico-
Hydrotechnicum, fondat în 1782 (care are drept continuator în momentul de faţă, Universitatea
de Tehnologie şi Economie din Budapesta). Este bine cunoscut că în dotarea armatelor de-a
lungul timpului s-a implicat tehnica (utilizarea prafului de puşcă în cazul tunurilor, consti
tuirea trupelor de geniu etc.). La 26 mai 1716, Anglia fondează Regimentul Regal al Artileriei
şi în anul 1741 se creează la Woolwich Academia Militară Regală pentru formarea inginerilor
militari. În 1748, în Franţa la Mèzière este înfiinţată Şcoala Regală de Geniu Militar pentru
instruirea inginerilor militari, aceasta fiind transferată la Metz în anul 1794.
În anul 1741, în Franţa, Henri-Louis Duhamel du Monceau (1700-1782) fondează Şcoala
de Ştiinţe Marine, care în 1765 devine Şcoala de ingineri Constructori de Vase. La 14 iulie 1777
se înfiinţează Şcoala de Mine la Almaden, Spania, printr-o ordonanţă regală. În Franţa, printr-o
hotărâre a Consiliului Regelui din 13 martie 1783, este fondată la Paris o Şcoală de Mine.
La 27 noiembrie 1794, Gaspard Monge (1746-1818) stabileşte planul Şcolii Centrale
de Lucrări Publice (această şcoală fiind propusă Convenţiei de Bertrand Barrère), care este
deschisă la Palatul Bourbon (Paris) la 30 noiembrie acelaşi an ,şi cursurile încep la 21 decem
brie 1794. Printr-un decret, această şcoală este rebotezată Şcoala Politehnică, iar prin legea
din 22 octombrie 1795 se stabilesc relaţiile dintre Şcolile de Artilerie, Geniu, Poduri şi Şosele,
Mine, Construcţii de Vase şi Ingineri Geografici (aceasta din urmă fondată de către Convenţie)
şi Şcoala Politehnică. Întemeierea Şcolii Politehnice din Paris este una dintre datele cheie ale
istoriei tehnicilor. Aceasta în două privinţe: – se pune pentru prima dată problema ca formarea
de ingineri să fie luată în sarcina statului (cu toate consecinţele socio-politice şi economice);
– este pentru prima dată când formarea de ingineri este bazată pe o pregătire solidă de matema
tici, care le permite viitorilor ingineri iniţierea în fizică şi chimie, precum şi o aprofundare a
ştiinţelor tehnice. Atunci se punea problema ca, după pregătirea dată de Şcoala Politehnică, un
inginer trebuie să urmeze şcolile de aplicaţii: Poduri şi Şosele, Mine, Şcolile Militare (Geniu,
Artilerie, Marină, ...) etc., unde se primeşte formarea tehnică specifică specializării dorite.
1. Introducere 19
Observăm că dacă Şcoala de Poduri şi Şosele din Paris (fondată în anul 1747) a evidenţiat
rolul practicii pentru un inginer, Şcoala Politehnică din Paris (fondată în 1794) a stabilit ca
învăţământul de ingineri să cuprindă un învăţământ ştiinţific care să servească drept bază şi un
învăţământ tehnic propriu-zis care, la rândul său, cuprinde cursuri cu caracter general necesar
inginerilor de orice specialitate şi cursuri tehnice de specialitate. În plus, ţinând seama de acti
vitatea unui inginer în societate este necesar ca în orice şcoală de inginerie să existe cursuri
cu caracter economic, de drept şi administrativ: Economie politică, Standardizare, Drept şi
legislaţie în România, Sistemul naţional al brevetelor de invenţie, Economia întreprinderii.
Către sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, apar mai multe
şcoli de ingineri pentru diferitele specializări, în special, de ingineri constructori, iar la sfârşitul
primei jumătăţi a secolului al XIX-lea şi în a doua jumătate a acestui secol încep să apară
şcoli politehnice, şcoli tehnice superioare, şcoli pentru ingineri alipite pe lângă universităţi ca
facultăţi tehnice sau secţii ale unor facultăţi înrudite cu ingineria etc.
Astfel, în anul 1797, apare o Şcoală de Ingineri Constructori la Viena, care în 1815 devine
Şcoala Politehnică din Viena. În 1779 se înfiinţează la Berlin Academia de Construcţii, iar
în 1821 Academia Industrială, care se unesc în anul 1879 în Şcoala Politehnică din Berlin
mutată în anul 1884 la Charlottenburg. În 1745, ia fiinţă Şcoala de Mine din Fraiburg, iar în
1755 Şcoala de Mine de la Clausthal, care devine Academia de Mine în 1864. În anul 1778 se
înfiinţează Şcoala de Mine de la St. Petersburg.
La Paris, în anul 1778, se deschide Şcoala Publică şi Gratuită de Mineralogie şi Metalurgie
Docimatică, în care se predau cunoştinţe de geometrie fizică, construcţia galeriilor, hidraulică,
aeriaj, ventilaţie, furnale, minerologie, docimasie (ştiinţa proporţiilor metalelor utilizabile
conţinute în minerale). Această şcoală, în anul 1794, devine Şcoala Naţională de Mine care
funcţionează cu anumite întreruperi şi, din anul 1816, îşi desfăşoară activitatea în mod continuu
sub denumirea de Şcoala de Mine de la Saint-Étienne.
Suntem în perioada de trecere de la secolul al XVIII-lea la secolul al XIX-lea, când,
ţinându-se seama de activitatea viitorilor ingineri, „li se recomanda examinatorilor, candida
ţilor la admiterea în şcolile tehnice că este mult mai importantă inteligenţa lor decât bagajul
de informaţii pe care le deţin”. În secolul al XIX-lea, şcolile tehnice s-au înmulţit foarte mult şi
s-au dezvoltat, mai ales după înmulţirea reţelelor de căi ferate. Multe şcoli au început ca şcoli
inferioare sau ca şcoli pentru anumite specializări, ridicându-se treptat la nivelul de politehnici,
şcoli tehnice superioare independente sau alipite universităţilor ca facultăţi tehnice. Asemenea
şcoli au apărut la Praga în 1803, la Rio de Janeiro în 1810, la Neapoli şi la Gratz în 1811;
iar în decada 1820-1830 asemenea şcoli au apărut la Karlseuhe, München, Dresda, Stuttgart,
Darmstadt ş.a. De asemenea, apare un început de şcoală la Liège şi Şcoala Centrală de Arte
şi Manufacturi din Paris. În anul 1855 se înfiinţează la Zürich o Şcoală Politehnică, aceasta
fiind luată ca model pentru reorganizarea altor şcoli. Şcoala Politehnică din Budapesta a fost
înfiinţată în 1856. Japonezii au făcut o facultate tehnică pe lângă Universitatea din Tokio în
anul 1864. Este de remarcat Şcoala Tehnică Superioară înfiinţată la Breslau, în anul 1910, care
nu a avut secţiunea de constructori.
În ţările anglo-saxone a durat mai mult formarea inginerului pe cale practică. Totuşi,
inginerii lor au făcut lucrări numeroase, mari, durabile şi utile, însă foarte costisitoare faţă de
lucrările de pe continentul european. La aproape un secol de la înfiinţarea Şcoalei Naţionale de
Poduri şi Şosele din Paris, în anul 1840, se face prima Şcoală de Ingineri din Londra, ataşată
pe lângă Universitate. În 1847 se creează prima Şcoală de ingineri din India. SUA au început
din anul 1802 să producă ingineri din şcolile militare, care le dădeau o pregătire fundamentală
foarte bună. Prima şcoală de ingineri în ingineria civilă în Statele Unite s-a înfiinţat în Troy,
prima serie de ingineri fiind obţinută în 1835.
În domeniul silviculturii, şcolile de ingineri au fost înfiinţate începând cu secolul al
XIX-lea. Se remarcă Şcoala de Silvicultură de la Sankt Petersburg, înfiinţată în 1803, cea de la
Tharandt (Germania), datând din 1811, precum şi Şcoala de Silvicultură de la Nancy creată în
1826 ş.a.
Istoricul învăţământului de ingineri din România cuprinde mai multe etape. Începuturile
sunt în Şcoala lui Gheorghe Asachi înfiinţată în 1813 (Moldova) şi Şcoala lui Gheorghe Lazăr
înfiinţată în 1818 (Ţara Românească). Activităţile acestor şcoli sunt oarecum diferite, iar ingi
nerii produşi sunt ingineri hotarnici. După această etapă urmează: cea a Regulamentului Organic
(≈ 1830-1848) impus de puterea protectoare (Imperiul Rus); etapa dintre Revoluţia din 1848
şi Unirea Principatelor (1859), când se fac anumite progrese, în special în Ţara Românească
pe timpul domnitorului Barbu Ştirbei; etapa de la Unirea Principatelor până la Întemeierea
Regatului Român (1881), când se continuă cu succes ridicarea calităţii învăţământului de
ingineri; etapa de la Întemeierea Regatului Român (1881) şi înfăptuirea pe deplin a Unităţii
Naţionale (Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramuresului, Basarabiei şi Bucovinei
cu România, formată atunci din Ţara Românească, Moldova şi Dobrogea), când a existat la
Bucureşti Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele (1881-1920) care era de nivelul şcolilor de
ingineri din ţările dezvoltate; etapa şcolilor politehnice (Şcoala Politehnică din Bucureşti şi
Şcoala Politehnică din Timişoara) şi a unor secţii de ingineri de pe lângă Universitatea din
Iaşi şi Universitatea din Bucureşti, 1920-1938; etapa politehnicilor (Politehnica din Bucureşti,
Politehnica din Timişoara şi Politehnica „Gheorghe Asachi” din Iaşi), 1938-1948; etapa
comunismului din România (1948-1989) şi etapa postcomunistă (1990 – prezent).
Numărul şcolilor de ingineri crescând, cea mai importantă problemă care se punea era
ca acestea să fie de calitate. Pentru a se asigura calitatea necesară învăţământului de ingineri
s-au imaginat instanţele necesare. Fiecare şcoală de ingineri (politehnică, şcoală superioară de
ingineri etc.) avea în cadrul conducerii şi perfecţionării o Comisie de calitate (de exemplu, în
cazul Şcolii Politehnice din Bucureşti era Consiliul de perfecţionare) din care făceau parte atât
cadre de seamă ale şcolii, cât şi reprezentanţi ai Academiei Române (în cazul Şcolii Politehnice
din Bucureşti, de exemplu), ai Consiliului Tehnic Superior, ai industriei, ai universităţilor etc.
Independent de Comisia de calitate exista Comisia de acreditare (în România era Consiliul
Tehnic Superior) care decerna titlul de inginer. Activitatea şcolii era urmărită an de an,
rezultatele fiind date publicităţii. Existenţa Comisiei de calitate şi a Comisiei de acreditare,
independentă una de cealaltă, asigură şcoli de inginerie de înaltă calitate, indiferent de cine ar
aparţine (de stat sau particulare).
De-a lungul timpului, planurile de învăţământ (curricula) ale şcolilor de ingineri au
suferit schimbări pentru a se ţine pasul cu evoluţia meseriei de inginer dictată de revoluţiile
industriale. Toate schimbările care au avut loc au fost publicate în Hütte o renumită lucrare în
domeniul meseriei de inginer. Începuturile acestei lucrări datează din anii 1856-1857, prima
ediţie apărând în anul 1857. Titlul generic Hütte al lucrării respective a fost dat în anul 1908,
1. Introducere 21
cu ocazia ediţiei a 20-a. În limba română (tradusă din limba germană în care apare lucrarea)
s-au publicat două versiuni: prima versiune este o traducere a ediţiei a 27-a din limba germană
realizată de un colectiv de ingineri-profesori de la Politehnica din Timişoara, sub îngrijirea şi cu
contribuţia directă a academicianului profesor doctor docent Remus Răduleţ (tipărită în 1947 şi
retipărită în anii 1949 şi 1951); a doua versiune este o traducere a ediţiei a 29-a a Hütte (apărută
în limba germană în 1989 şi retipărită în 1991), de către un colectiv format din cadre didactice
şi cercetători de la Universitatea „Politehnica” din Bucureşti, Institutul de Fizică Atomică,
Editura Tehnică, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, Institutul Naţional de Metrologie la
iniţiativa conducerii Editurii Tehnice, fiind publicată în 1995.
În a doua parte a secolului al XIX‑lea şi la începutul secolului al XX‑lea, şcolile superioare
tehnice s‑au înmulţit fără măsură încât în primele decade ale secolului al XX‑lea jumătate din
numărul absolvenţilor nu mai făceau inginerie după ce terminau şcoala.
După intrarea omenirii în a doua revoluţie industrială, şi anume, către sfârşitul primei
jumătăţi a acesteia (anii 1930), când inovaţiile tehnice se bazează din ce în ce mai mult pe
cuceririle ştiinţifice se simte nevoia diversificării învăţământului de ingineri în: ingineri de
concepţie (recrutaţi din cei pregătiţi excepţional, care primesc o instrucţie aparte) şi ingineri de
exploatare (care înlocuiesc cadrele tehnice cu pregătire mai slabă şi efectuează în bună parte
muncile auxiliare ingineriei: întreţinerea aparaturii de exploatare, pregătirea tehnicienilor şi
muncitorilor, urmărirea activităţilor tehnicienilor şi muncitorilor, managementul şi activitatea cu
clienţii ş.a.). În acest mod s‑a ajuns ca în etapa actuală, a celei de‑a treia revoluţii industriale (a
revoluţiei postindustriale), nevoia de ingineri (atât a inginerilor de concepţie, cât şi a inginerilor
de exploatare) să fie din ce în ce mai mare, ingineria asigurând dezvoltarea din ce în ce mai
rapidă din punct de vedere economic pentru fiecare ţară.
Înainte de a justifica dezvoltarea fără precedent a învăţământului ingineresc, începând cu
a doua jumătate a secolului al XVIII‑lea, se cuvine să aruncăm o privire şi asupra provinciei
româneşti Ţara Românească, în care îşi are începuturile învăţământul de ingineri care stă la
originea Universităţii „Politehnica” din Bucureşti.
În Ţara Românească şi în Moldova, istoricii au descoperit prin actele rămase numele a
multor hotarnici de pe vremuri, ca Stoica (paharnic de Zerneşti în anul 1639), Mihai Bibescu,
bunicul domnitorului Gheorghe Bibescu (1842-1848) pe la 1750 ş.a. Istoricul român Nicolae
Iorga, în urma cercetărilor făcute, estimează că pavajele de lemn (care se numeau poduri)
existau în Bucureşti încă din 1574. Într‑o comunicare făcută în deceniul al treilea al secolului
al XX‑lea, la Academia Română, de către istoricul Ion Nistor, s‑a arătat că trupele de pontonieri
ale armatelor turceşti care au mers la împresurarea Vienei (1683, 4 iulie – 14 septembrie) erau
alcătuite numai din români (domnul Ţării Româneşti, Șerban Cantacuzino, şi domnul Moldovei,
Gheorghe Duca, au participat cu armatele lor la asediul Vienei), care au făcut toate podurile pe
unde au trecut armatele otomane, printre care şi unele poduri peste Dunăre. Din documente
istorice care au rămas de‑a lungul timpului, reiese că unii domnitori aveau cunoştinţe tehnice
şi de arhitectură – Neagoe Basarab, Petru Rareş, Petru Cercel, Duca Vodă, Petru Şchiopul,
Dimitrie Cantemir ş.a. Se remarcă stolnicul Constantin Cantacuzino care a făcut studii serioase,
în a doua jumătate a secolului al XVII‑lea, la Constantinopol, Veneţia, Padova, Viena şi
Varşovia, cel care a alcătuit prima hartă a Ţării Româneşti (Valahia); spătarul Nicolae Milescu
Cârnu, care a făcut studii la şcoala domnitorului Vasile Lupu la Iaşi, la Academia Greacă din
Constantinopol şi în Italia, pregătindu‑se în ştiinţele fizico‑matematice, el fiind şi dascăl al lui

Petru cel Mare, împăratul Rusiei, care l‑a trimis ambasador la Pekin. De asemenea, mai amintim
pe Mihail Cantacuzino, care a învăţat arhitectura în Italia; Chrisanth Notara, care a fost trimis
să studieze la Padova şi Paris de domnitorul Constantin Brâncoveanu, şi la revenirea în ţară
corectează harta Ţării Româneşti întocmită de stolnicul Constantin Cantacuzin ş.a. În general,
în secolul al XVII‑lea, atracţia tinerilor din rândul boierimii spre focarele de cultură ale Europei
Centrale şi ale Europei de Vest, unde spiritul Reformei şi rezultatele ştiinţelor au continuat să
se afirme, a fost încurajată în Țara Românească de către domnitori, aceştia fiind interesaţi ca
tinerele vlăstare boiereşti să‑şi lărgească orizontul cunoştinţelor. Centrele de învăţământ în care
mergeau erau: Padova, Veneţia, Roma, Viena, Paris etc.
Din cercetările istorice reiese, însă, că abia din secolul al XIX‑lea putem vorbi de şcoli de
inginerie organizate în Țara Românească şi Moldova.
Examinarea duratei de timp în care s‑au înfiinţat şcolile inginereşti în ţările Europei
şi în alte ţări ale lumii conduce la constatarea că există o suprapunere cu intervalul de
timp în care a avut loc prima revoluţie industrială (1769-1872). În timpul primei revoluţii
industriale se deosebesc patru etape mai importante. Prima etapă are loc între anii 1769-1788 şi
corespunde marii mutaţii a celui de‑al XVIII‑lea secol, caracterizată prin agonia marii revoluţii
agricole a neoliticului, care a durat circa opt până la douăsprezece milenii şi instalarea primei
revoluţii industriale. În această etapă apar ca invenţii tehnice de o valoare deosebită: maşina
cu vapori, descoperită în anul 1769 de către scoţianul James W. Watt (1736-1819); maşina
de filat, descoperită în anul 1779 de către englezii James Hargreaves şi Samuel Crompton;
soda, descoperită de chimistul francez Nicolas Leblanc (1742-1806), în anul 1780; elaborarea
procedeului de obţinere a fierului prin pudlarea (afinarea) fontei, inventată în 1784 de către
englezul Henry Cort (1740-1800) ş.a. În această etapă, se menţine domnia agriculturii şi
lucrului la domiciliu. În anul 1785 se construieşte prima uzină la Nottingham, în Anglia, aceasta
fiind prima din lume, în care maşinile de filat bumbac erau antrenate prin multiple curele de
transmisie acţionate de maşinile lui Watt. Astfel, filaturile de la marginea apei sunt condamnate
la pieire şi energia hidraulică cedează celei cu aburi. Creşterea consumului de bumbac conduce
la dezvoltarea a o mulţime de activităţi anexe. Ca rezultat al crizei agricole şi financiare care se
instalează din anul 1770, în anul 1789 începe Revoluţia Franceză care aduce multe schimbări
atât în Franţa, cât şi în întreaga Europă. În această etapă începe o slabă urbanizare, iar aurul şi
argintul sunt etaloane monetare. În anul 1776, SUA îşi proclamă independenţa, iar în anul 1784
Anglia colonizează India, şi în anul 1788 colonizează Australia.
În a doua etapă a primei revoluţii industriale, situată între anii 1789-1815, are loc aşa
numita marea decolare (sau marele salt), când îşi fac apariţia mai multe invenţii tehnice, cele
mai deosebite fiind: vaporul cu aburi (prima navă acţionată de un motor cu aburi) în anul
1803, realizat de americanul Robert Fulton (1745-1815), care a stat douăzeci de ani (1786-
1805) în Europa, lucrând ca inginer în tehnologiile navale şi construcţia canalelor; războiul
de ţesut, folosind mecanismul de comandă cu cartelă, realizat în anii 1804-1805 de către
francezul Joseph Marie Jacquard (1752-1834); locomotiva cu aburi realizată în anul 1814 de
englezul George Stephenson (1781-1848) ş.a. Datorită acestora, se remarcă apariţia unor factori
sociali importanţi care schimbă lumea, anume: se introduce lucrul în uzină; durata de lucru a
femeilor şi a copiilor este de până la 18 ore pe zi; scade puterea de cumpărare, în ciuda creşterii
productivităţii. De asemenea, modurile de viaţă se schimbă: are loc dezvoltarea accentuată a
1. Introducere 23
urbanizării şi cresc cerinţele pentru produsele alimentare şi textile. În anul 1800 este creată
Banca Franţei, la un secol după Banca Angliei (înfiinţată în anul 1694) şi la aproape două secole
de la înfiinţarea Băncii din Amsterdam (1609). Începe o concurenţă acerbă, în anul 1790 de
exemplu, având loc ruinarea industriei bumbacului a Indiei în favoarea celei a Angliei care este
protejată. De asemenea, au loc schimbări importante de politici vamale.
A treia etapă a primei revoluţii industriale are loc între anii 1816-1848 când se produce
marea recesiune a secolului al XIX‑lea, care conduce la factori sociali de remarcat: scăderea
puterii de cumpărare a muncitorului; recunoaşterea dreptului la grevă şi la asociaţii (Anglia,
1824); recunoaşterea zilei de lucru de 10 ore obligatorii în industria textilă engleză, ş.a.
A patra (ultima) etapă a primei revoluţii industriale, care are loc între anii 1849-1872,
conduce la salturi sociale importante datorită unor inovări tehnice deosebite, dintre care remar
căm: realizarea primului colorant chimic sintetic din anilină (moveină) în anul 1856, de către
chimistul englez Sir William Henry Perkin; prima exploatare de petrol şi cracarea petrolului în
anul 1859 de către americanul Edwin Laurentin Drake (1819-1880) la Titusville (Pensilvania);
realizarea fabricării industriale a carbonatului de sodiu («soude Solvay») în anul 1863 (din
1861 până la 1865), de către belgianul Ernest Solvay (1838-1922); obţinerea unui nou colorant
chimic sintetic în anul 1868, de către germanul Graebe etc. Acest salt tehnic şi tehnologic con
duce la generalizarea lucrului în uzină, creşterea puterii de cumpărare şi recunoaşterea dreptului
la grevă şi în alte ţări decât Anglia (Franţa, în anul 1864). Se dezvoltă foarte mult transporturile
feroviare.
Schimbările sociale care apar, în mare parte datorită invenţiilor tehnice din prima revo
luţie industrială, conduc la apariţia de noi cadre ştiinţifice şi inginereşti de înaltă calificare.
Acestea contribuie în mod decisiv la instaurarea celei de‑a doua revoluţii industriale, care este
situată între anii 1873-1973.
În prima etapă (1873-1896) a celei de‑a doua revoluţii industriale are loc marea mutaţie a celui
de‑al XIX‑lea secol, caracterizată prin inovaţii tehnice deosebite, ca: descoperirea dynamului,
în anul 1871-1873, de către inventatorul belgian Zenobe Théophile Gramme (1826-1901), care
pune la punct colectorul pentru a realiza maşini electrice în curent continuu şi construieşte
primul dynam industrial; realizarea telefonului, în anul 1876, de către inventatotul american
de origine engleză Alexander Graham Bell (1847-1922); realizarea oţelului (inventarea
procedeului de elaborare a oţelului din fonte fosforoase), în anul 1879, de către englezul Sidney
Gilchrist Thomas (1850-1885); realizarea turbinei cu aburi şi a generatorului de electricitate,
în anul 1884, de către englezul Sir Charles Algernon Parsons (1854-1931), construind prima
turbină cu vapori funcţionând prin reacţie; realizarea automobilului cu benzină, în anul 1886,
de către germanii Gottlieb Daimler (1834-1900) şi C.F. Benz, ca urmare a obţinerii în anul
1883, a primelor motoare cu benzină uşoare de mare viteză de rotaţie, împreună cu compatriotul
lor W. Maybach; realizarea primului ventilator în anul 1891 (în SUA); obţinerea telegrafiei
fără fir datorită italianului Guglielmo Marconi, germanului K.F. Braun şi a rusului Alexandr
Popov (antena) ş.a.
Dezvoltarea economică rezultată va conduce la naşterea securităţii sociale (1883, Bis
marck, Germania) şi la recunoaşterea sindicatelor (1884, Franţa). Se dezvoltă transportul
echipamentelor pe căile ferate din Europa şi din SUA. Are loc o saturare a pieţei cu mărfurile
textile.
A doua etapă a celei de‑a doua revoluţii industriale, numită şi Frumoasa Epocă, are loc
între anii 1897-1920 şi este caracterizată, în principal, prin invenţia tehnică avionul datorită
fraţilor Wright din SUA. Astfel, Wilbur Wright (1867-1912) şi Orville Wright (1871-1948),
la 17 decembrie 1903, la Kitty Hawk, la bordul uni avion cu două elice, reuşesc primul zbor
susţinut al unui aparat mai greu decât aerul. În anul 1906 este realizată trioda, de către Lee De
Forest (în SUA), şi în anul 1908 se realizează primul aspirator în SUA. În anul 1910 Henri
Coandă (1886-1972) a conceput şi a construit primul avion cu reacţie din lume, încercat de
el, în zbor, în acelaşi an. În această perioadă, se introduce taylorismul (sistem de organizare a
muncii, de control al timpilor de execuţie şi de remunerare a muncitorului, stabilit de Frederick
Winslow Taylor, 1856-1915, inginer şi economist american) şi fordismul (teoria de organizare
industrială datorată lui Henry Ford, 1863-1947, industriaş american), care vizează creşterea
productivităţii prin standardizarea produselor şi prin o nouă organizare a muncii – munca în
lanţ), mai întâi în SUA şi, apoi, în Europa. În anul 1919, se stabileşte ziua de lucru de 8 ore în
Franţa. Au loc începuturile automobilismului şi dezvoltarea electrificării.
În a treia etapă (1921-1946) a celei de‑a doua revoluţii industriale apar ca invenţii tehnice
deosebite: refrigeratorul (în anul 1922, în SUA); maşina de spălat (în anul 1930, în SUA);
realizarea primului microscop electronic de către Ernst Ruska în anul 1931 (în Germania);
televiziunea inaugurată de BBC în anul 1936. În anul 1942, Enrico Fermi realizează primul
reactor nuclear în SUA; în 1948 este descoperit tranzistorul de către William Schockley,
J. Barden şi W.H. Brattain în SUA. La acestea se adaugă alte inovaţii tehnice de importanţă
mai mică. În majoritatea ţărilor (mai ales, în cele industrializate) are loc o creştere a puterii de
cumpărare care este, însă, inferioară creşterii productivităţii. Se legiferează concediile plătite
şi timpul de lucru de 48 de ore pe săptămână (începând cu Franţa în anul 1936) şi se introduce
un sistem de protecţie socială (1942, Anglia). Este realizată electrificarea în centrele urbane,
aproape în totalitate.
În ultima etapă (a patra) a celei de‑a doua revoluţii industriale avem ca invenţii tehnice
deosebite: primul calculator comercial (în anul 1951, în SUA); explicarea structurii moleculei
de ADN de către americanul James Watson şi englezul Francis Crick (in 1953); realizarea
primului laser de către Theodore Harold Maiman, anul 1960 (Bell Labs ATT, SUA); primul
satelit de comunicaţii „Early Bird” (în anul 1965); microprocesorul, realizat de Intel – SUA,
în anul 1971; recombinarea genetică, realizată în anul 1973, de către Boyer şi Cohen în
SUA ş.a. În această etapă se extinde securitatea socială în Europa, are loc o evoluţie a puterii
de cumpărare corelată cu productivitatea muncii (în cadrul generalizării fordismului) etc.
Se dezvoltă turismul de mase, automobilismul şi electromenajerele, care sunt simboluri ale
consumului de masă. Săptămâna de lucru se reduce la 5 zile, 8 ore pe zi.
Se poate aprecia că cea de-a doua revoluție industrială a fost dominată de energia electrică
cu impact major asupra dezvoltării socio-economice. Inginerii din acest domeniu, alături de
inginerii din domeniul motoarelor cu ardere internă, au avut un rol determinant pentru evoluția
umanității.
Urmează cea de-a treia revoluţie industrială (sau, aşa-numita revoluţie postindustrială)
care îşi are începuturile între anii 1971-1996 şi se dezvoltă în zilele noastre. Începând din
anul 1971 se dezvoltă mai mult microprocesoarele, iar din anul 1973 ingineria genetică. În
1976, Alexander Poniakoff (SUA) realizează magnetoscopul; în 1982 Gerd Bining şi Heinrich
Rohrer obţin microscopul electronic cu efect tunel în Elveţia, iar în 1996 se obţine clonarea
1. Introducere 25
unui mamifer adult în Anglia. Are loc o dezvoltare cu precădere a tehnologiilor electrofizice
faţă de tehnologiile mecano-chimice. Problema telecomunicaţiilor este rezolvată în mare
parte şi omenirea se află în pragul rezolvării problemei energiei prin fuziunea termonucleară
(obţinerea unei centrale termonucleare comerciale fiind estimată pentru deceniul al treilea
al secolului XXI atât în SUA, cât şi în Uniunea Europeană. Această revoluţie postindustrială
este numită din ce în ce mai mult revoluţia informatică. Denumirea este din ce în ce mai mult
acceptată după anul 1975, când, în SUA, numărul funcţionarilor a depăşit pentru prima dată
numărul muncitorilor.
În ultimul timp (mai exact, începând cu anul 2011) a apărut conceptul de «a patra revoluție
industrială». Acest concept este legat de un nou mod de a organiza mijloacele de producție,
obiectivul urmărit fiind punerea în funcțiune de uzine noi numite „uzine inteligente” («smart
factories») capabile de o mai mare adaptabilitate în producție și a unei alocări mai eficace a
resurselor. Ca atare, se deschide calea unei noi revoluții industriale ale cărei baze tehnologice
sunt internetul obiectelor și sistemele cyber-fizice.
Astfel, după dezvoltarea mașinilor cu vapori și mecanizarea din a doua parte a celui de‑al
XVIII-lea secol (prima revoluție industrială), apoi a electricității, începând cu deceniul al patru
lea al secolului al XIX-lea (a doua revoluție industrială) și automatizării în a doua parte a
secolului al XX-lea (a treia revoluție industrială), noua revoluție industrială (a patra revoluție
industrială) va fi bazată pe uzinele inteligente – caracterizate printr-o interconectare a mașinilor
și sistemelor în interiorul locului (rețelei) de producție, precum și între acesta și exterior (clienți,
parteneri, alte locuri de producție). Conceptul (de a patra revoluție industrială) a apărut pentru
prima dată la Salonul tehnologiei industriale de la Hanovra în anul 2011. În anul 2013, grupul
de lucru interdisciplinar al Târgului de la Hanovra a dat publicității raportul întocmit în care s-a
descris conceptul de „A patra revoluție industrială”.
Cea de a patra revoluție industrială presupune regândirea industriei în contextul integrării
calculatoarelor, comunicațiilor și conducerii proceselor fizice atât la scară micro, cât și macro.
În acest context, pregătirea inginerilor va trebui adaptată la noile concepte impuse de evoluția
tehnologiilor informatică și de comunicații integrate cu procesele fizice. Progresele în domeniul
nanotehnologiilor, nanomaterialelor, bio-informaticii, neuroinformaticii şi neurotehnologiei
impun tot mai mult formarea multi-disciplinară a viitorilor ingineri.
Durata valurilor de prefaceri descreşte drastic: de la circa zece mii de ani pentru revoluţia
agricolă la două-trei sute de ani pentru revoluţia industrială şi, probabil, la mai puţin de o sută
de ani pentru revoluţia informatică. Ţările industriale dezvoltate se află în faza de a distinge fără
greş între manifestările revoluţiei industriale perimate şi cele ale revoluţiei informatice în curs,
pentru a‑şi asigura orientarea în prezent şi viitor.
Atât ultimele două etape ale celei de‑a doua revoluţii industriale, cât şi începuturile
revoluţiei informatice au condus la adâncirea ideii de a avea cel puţin două tipuri de ingineri
(produse de învăţământul de ingineri diversificat): ingineri de creaţie şi ingineri de exploatare.
Inginerii de creaţie sunt pregătiţi foarte bine atât ştiinţific, cât şi tehnic (cu o cultură tehnică
generală şi o cunoaştere avansată într‑un domeniu tehnologic), iar inginerii de exploatare au
cunoştinţe tehnice generale avansate şi sunt buni stăpânitori ai conjuncturilor economice.
Evoluţia spectaculoasă a tehnologiei informaţiei şi a comunicaţiilor coroborată cu creşterea
complexităţii sistemelor tehnice prefigurează noua societate informaţională cu tendinţe spre
noua societate bazată pe cunoaştere.
Această paradigmă a societăţii bazate pe cunoaştere presupune creşterea nivelului de

pregătire a tuturor membrilor săi, dezvoltarea capacităţii creatoare inovativă a lor cu impact
major asupra economiei bazate pe cunoştinţe.
Noua Paradigmă Cyber-Physical Systems, în plin proces de dezvoltare, creează premisele
unor transformări majore în ştiinţă şi tehnologie şi, implicit, în procesul de formare a viitorilor
ingineri.
Începuturile revoluţiilor industriale (prima revoluţie industrială) se caracterizează prin
trecerea de la o societate dominată de agricultură şi artizanale la o societate comercială şi
industrială a cărei ideologie este tehnicistă şi raţionalistă. Decalajele existente în privinţa
industrializării care se succed în diferite ţări în epoca modernă se datorează faptului că fiecare
revoluţie industrială emerge în realitate decalată în timp şi spaţiu după ţări.
Revoluţiile industriale s-au evidenţiat, în special, prin creşterea mai rapidă a producţiei
mondiale. De exemplu, asistăm la dublarea producţiei mondiale între anii: 1700 şi 1820 (în 120
de ani), 1820 şi 1870 (în 50 de ani), 1870 şi 1910 (în 40 de ani).
Este de remarcat faptul că educaţia şi formarea inginerilor sunt strâns legate de dezvoltarea
economiei, a societăţii în general, iar revoluţiile industriale au impus perfecţionarea continuă a
învăţământului superior tehnic.
Noua revoluţie industrială (a IV-a revoluţie industrială) presupune o regândire şi restruc
turare a sistemului de educaţie în inginerie. Progresele în domeniul comuni caţiilor, al prelucrării
informaţiilor şi cunoştinţelor, al inteligenţei artificiale şi al roboticii autonome impun noi
specializări ale ingineriei, noi programe formative pentru tehnologiile viitorului. Sistemul de
educaţie, ca sistem dinamic, trebuie gândit pentru viitor astfel încât provocările tehnologice să
poată fi valorificate în beneficiul economiei, societăţii în ansamblul ei.
Inginerii, prin vocaţie şi pregătire profesională, sunt creatorii viitoarei societăţi bazate pe
creaţie şi inovare, sunt arhitecţii şi constructorii cadrului existenţial al omenirii.
„Instrucțiunea și educaţiunea poporului sau școala în
adevăratul ei înţeles e institutul cel mai de frunte și intere‑
sul cel mai mare al unei naţiuni civilizate”.
(Titu Maiorescu)
2. ÎNCEPUTURILE ÎNVĂŢĂMÂNTULUI DE INGINERIE

ÎN LIMBA ROMÂNĂ LA ACADEMIA DOMNEASCĂ DE
LA MănăstirEA „Sfântul Sava” DIN BUCUREŞTI –
IZVORUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI SUPERIOR TEHNIC
DIN UNIVERSITATEA „POLITEHNICA” DIN BUCUREŞTI
Începuturile învăţământului de inginerie în limba română, la Academia Domnească de la

Mănăstirea „Sfântul Sava” din Bucureşti, au loc în perioada Iluminismului Românesc, care se
manifestă după 1774 (anul încheierii păcii de la Kuciuk-Kainargi, 10/21 iulie 1774, în urma
războiului ruso-turc din perioada 1768-1774) prin înmulţirea contactelor românilor cu euro
penii şi cu filosofia luminilor, ieşind de sub controlul cârmuirii fanariote. Astfel, creşte numărul
celor care merg în Apus şi văd ceea ce citeau în cărţi având posibilitatea să compare cele două
realităţi şi să mediteze asupra cauzelor deosebirilor.
Războaiele ruso‑austro‑turce, prezenţa ofiţerilor europeni la Bucureşti şi Iaşi, precum şi
deschiderea spre Europa care a avut loc după 1774 au dus la treptata înlocuire a modului de
viaţă oriental cu cel european.
Cu toate că fanariotismul, instaurat după domnitorii Dimitrie Cantemir în Moldova
(1711) şi Ştefan Cantacuzino în Ţara Românească (1716), a impus din motive politice o activă
tendinţă de orientalizare, în a doua jumătate a secolului al XVIII‑lea s‑a reluat circulaţia ideilor
dinspre Europa către Principatele Române. Astfel, au fost traduse cărţi în româneşte din limba
franceză, boierii învaţă franţuzeşte, se generalizează moda preceptorilor apuseni, se înmulţesc
în Principatele Române secretarii particulari, medicii, profesorii de pian, grădinarii, bucătarii
ş.a., aduşi din Franţa, Austria, Germania. Cunoaşterea limbii franceze a făcut posibilă stabilirea
unui contact direct cu literatura iluministă şi a ajutat pătrunderea ei în Principatele Române.
Scriitorii vremii, Montesquieu, Voltaire, Rousseau ş.a. sunt şi ei bine reprezentaţi în biblio
teci ca şi de altfel bogata literatură istorică şi politică legată de Revoluţia Franceză din 1789
şi de Epopeea lui Napoleon I. Enciclopedia lui Denis Diderot era cerută şi se citea la sfârşitul
secolului al XVIII-lea în Principatele Române.
Învăţământul, care a avut o evoluţie contradictorie, nu întotdeauna în slujba intereselor
naţionale, a contribuit şi el la răspândirea ideilor iluministe.
Academia Domnească de la Bucureşti, în Ţara Românească, ale cărei începuturi au

fost între anii 1678‑1688 prin domnitorul Şerban Cantacuzino (1679-1688), având sediul la
Mănăstirea „Sfântul Sava” şi Academia Domnească de la Iaşi în Moldova, înfiinţată în anul
1707 de domnitorul Antioh Cantemir (1696-1700, 1705-1707), având sediul la Biserica „Trei
Ierarhi” (ca urmaşă la Academia Vasiliană, şcoală superioară de limbă slavonă şi greacă,
întemeiată de domnitorul Vasile Lupu, 1634-1653), au reprezentat un însemnat factor de cultură
al Răsăritului Ortodox, dar prezenţa domnitorilor fanarioţi le‑a trecut repede sub controlul
grecilor. Şcoala naţională înaltă, cu limba de predare româna, a fost înăbuşită şi nu a putut
renaşte decât la începutul veacului al XIX‑lea când s‑au impus cursurile de inginerie inaugurate
în anul 1813 la Iaşi de Gheorghe Asachi (1788-1869) şi şcoala lui Gheorghe Lazăr (1779-1823)
deschisă în anul 1818 la Bucureşti în luptă cu Academiile Domneşti grecizate. Totuşi, trebuie
remarcat că şi aceste academii, ale căror cursuri erau urmate de români, greci, bulgari şi chiar
ruşi, au reprezentat deseori un canal de pătrundere în Principatele Române a ideilor iluministe.
Astfel, Wolf, Baumaister şi Condillac erau filosofii cu cea mai mare influenţă printre profesorii
Academiei Domneşti din Bucureşti, în timp ce la şcoala lui Gheorghe Lazăr de la Mănăstirea
„Sfântul Sava” cursurile de filosofie erau inspirate din Kant.
Trecerea de la epoca ingineriei empirice la epoca ingineriei ştiinţifice în Ţara Românească
(Valahia) şi Moldova la începutul secolului al XIX-lea se datorează în bună parte influenţelor
ţărilor mai dezvoltate din Europa Centrală şi de Vest (unde ingineria ştiinţifică a început să se
dezvolte începând cu secolul al XVII‑lea), cu care ţările române aveau relaţii. Aceasta a fost
facilitată şi de existenţa de şcoli în alte domenii, în Principatele Române.
Trebuie remarcat că prima clasă de inginerie hotarnică în limba română a fost înființată de
Gheorghe Asachi, în anul 1813, la Academia Domnească din Iași de pe Ulița Mare.
Gheorghe Asachi s-a născut la 1 martie 1788 la Herţa
(în nordul Moldovei), ca fiu al preotului Lazăr (Leon) Asachi
și al Elenei. Se trage atât după mamă, cât și după tată, din
inaintași de origină transilvană. A urmat școala începătoare
din Herța, unde funcționa dascălul Ștefan Raerezul. La nouă
ani, Gheorghe Asachi continuă studiile în polonă, latină şi
germană, la Lemberg, Polonia, unde se mutase familia sa. În
cadrul Universității din Liov, în perioada 1796-1804, Gheorghe
Asachi studiază la Facultatea de Filozofie, logică, matematică,
istorie naturală, fizică, metafizică și etică. În ultimii doi ani,
1802-1804, urmează și un curs special de arhitectură. În 1805-
1808, la Viena, studiază astronomia și cadastrul, iar în 1808-
1812, la Roma, studiază arheologia și epigrafia.
În anul 1812, Gheorghe Asachi revine în Moldova, la Iași,
și se consacră activității de propășire a culturii române.
Gheorghe Asachi La vremea respectivă s-a constatat nevoia de ingineri hotar
pictat de Constantin Daniel Stahi nici pentru măsurarea moșiilor, dar care să înțeleagă și vechile
hrisoave1 de proprietăți, scrise în românește și slavonește.
1
Hrisov – act domnesc care servea, în orânduirea feudală din Țara Românească și din Moldova, ca
titlu de proprietate, de privilegiu etc.
2. Începuturile învăţământului de inginerie în limba română... 29
Astfel, Gheorghe Asachi – fiind însuflețit de idealurile naționale și justificând cu nevoile

apărute –, i-a propus domnitorului Scarlat Callimachi (1806, 1807-1810, 1812-1819) să aprobe
deschiderea unui „clas” de inginerie și hotărnicie, cu predare în limba română. Având susține
rea mitropolitului Veniamin Costache (1803-1842), la 15 noiembrie 1813, Gheorghe Asachi
a fost numit profesor, la Academia Domnească din Iași, de geometrie practică și desen. La
cursurile de ingineri hotarnici s-au înscris mai mulți fii de mari boieri (doi Cantacuzini, trei
Sturdzeşti, doi Greceni, Alexandru Callimachi fiul domnitorului – care ajunge ambasador al
Porții la Viena, tânărul Tudor Balș – caimacanul Moldovei din 1856 și Petre Asachi, fratele
profesorului). Școala respectivă își închisese studiile la 18 iunie – 12 iulie 1818. După cinci ani
de pregătire, clasa lui Gheorghe Asachi a organizat și o expoziție cu planuri topografice și de
fortificații, lucrări reușite executate cu cei 30 de cursanți, dintre care 5 s-au străduit și au obținut
titlul de inginer (prin acreditare). După această serie, școala își închide porțile. În anul 1835,
sub domnia lui Mihail Sturdza (1834-1849), vechea Academie Vasiliană este reorganizată,
rolul principal avându-l Gheorghe Asachi. La această academie se predau și cursuri speciale de
Topografie-Inginerie.
În 1849, Gheorghe Asachi înființează la Iași, la Academia Mihăileană, Școala de Aplicație
pentru Ingineri și Conductori.
Timp de aproape 40 de ani, Gheorghe Asachi se ocupă de organizarea școlilor din Moldova,
însărcinat de mitropolitul Veniamin Costache.
Gheorghe Asachi este considerat ca precursor al generației pașoptiste, fiind unul dintre
întemeietorii nuvelei istorice la noi, a condus numeroase reviste literare, a recuperat de la
Lemberg, din Polonia, unde studiase în tinerețe, manuscrisul Țiganiadei, epopeea bufă a lui Ion
Budai-Deleanu. A fost îndrumător cultural în domenii diverse: teatru, școală, presă, activitate
tipografică. A publicat prima gazetă românească din Moldova, „Albina Românească”, în anul
1829. Tot el a organizat primele reprezentații teatrale în limba română în 1814 și Conserva
torul filarmonic dramatic în 1836 etc.
Gheorghe Asachi s-a stins din viață la 12 noiembrie 1869, când avea 81 de ani.
Referindu‑ne la Ţara Românească, putem da câteva exemple de şcoli ale căror începuturi
se situează în secolul al XVI‑lea, numărul lor crescând notabil până în al doilea deceniu al seco
lului al XVIII‑lea. Astfel, amintim: – Şcoala slavo‑română de pe lângă mănăstirea Menedicul din
satul Răchinuri, judeţul Buzău, înfiinţată de domnitorul Vlad Vodă Vintilă de la Slatina (1532-
1533) în anul 1532; – Prima Şcoală cu limba de predare în română din localitatea Câmpulung,
fondată de Doamna Chiajna în anul 1552, care a funcţionat pe lângă Biserica Domnească; –
Şcoala din Târgovişte, înfiinţată în anul 1650, care este urmată de 12 tineri care aparţin celor
mai mari familii de boieri din Ţara Românească; – Şcoala de limbă slavonă, apoi şi de română,
de la Biserica Sfântul Gheorghe-Vechi din Bucureşti, înfiinţată de domnitorul Grigore I Vodă
Ghica (1660‑1664; 1672‑1674), ca Şcoală Domnească care era de nivel mediu pentru învăţarea
limbilor slavonă şi română, depăşind nivelul şcolilor organizate pe lângă mănăstiri; – Şcoala din
Câmpulung Muscel, înfiinţată de domnitorul Ţării Româneşti, Antonie Voievod (1669-1672)
din Popești, prin hrisovul din anul 1669, prin care se hotărăşte ca plata dascălilor şi întreţinerea
şcolilor să fie asigurate prin veniturile vămilor de la Rucăr (întregul venit) şi de la Dragoslavele
(jumătate din venit); – Şcoala grecească cu denumirea de Frantisterion în chiliile Mănăstirii
Cotroceni, înfiinţată de domnitorul Gheorghe Duca (1673-1678), între anii 1673-1674;
Domnitorul Şerban Cantacuzino Domnitorul Constantin Brâncoveanu

(1678-1688) (1688-1714)
– Reorganizarea învăţământului superior din Bucureşti de către domnitorul Şerban Canta

cuzino, în anul 1678; – Reorganizarea şi dotarea de către domnitorul Constantin Brâncoveanu
(1688-1714) a Academiei Elineşti a lui Şerban Cantacuzino (1678-1688), transformând-o în
Academia Domnească de la „Sfântul Sava”, care devine una dintre cele mai reputate insti
tuţii de învăţământ din Europa de Sud‑Est, unde se studiau literatura, filosofia antică şi creş
tină (în anul 1694); – Înfiinţarea unei Şcoli de slovenie la Colţea (Bucureşti), de către Mihai
Cantacuzino, în anul 1703; – Reorganizarea Şcolii de la „Sfântul Sava” din Bucureşti, ridicând-o
la rangul de Academie Domnească, prin hrisovul dat de domnitorul Constantin Brâncoveanu în
anul 1694; – Şcoala cu limba de predare română în localitatea Ocnele Mari (Râmnicu Vâlcea),
avându‑l ca dascăl pe Constanda, înfiinţată în anul 1713; – Reorganizarea Academiei Domneşti
din Bucureşti, cu sprijinul dat de Hrysant Notara, prin hrisovul dat de domnitorul Ştefan
Cantacuzino (1714-1716), în anul 1714; – Înfiinţarea unei şcoli cu predare în limba română la
Râmnicu Vâlcea şi a unei şcoli cu predare în limba latină la Craiova, în anul 1719; – Existenţa
Şcolii de la Mănăstirea Văcăreşti, menţionată pentru prima dată în anul 1721; – Episcopul
Ştefan este însărcinat în anul 1725, prin hrisovul dat de domnitorul Nicolae Mavrocordat (1716;
1719-1730), să întreţină două şcoli pe lângă episcopie, una grecească şi alta slavonească; –
În anul 1727 ia fiinţă, la Craiova, o şcoală catolică, cu limbile de predare latină şi germană,
din iniţiativa Administraţiei Austriece a Olteniei (şcoala funcţionând până în anul 1737); –
Înfiinţarea la Craiova a unui colegiu, condus de călugării iezuiţi, prin ordinul din anul 1729
al împăratului Carol al IV‑lea al Austriei, colegiul care funcţionează până în 1737; – Şcoala
izraelită, care cuprinde un învăţământ elementar şi un învăţământ de grad superior, ia fiinţă
în anul 1730 la Bucureşti; – Şcoala Domnească din Târgovişte cu limba de predare slavonă
şi şcolile din Slatina, Râmnicul Sărat şi Câmpulung Muscel, tot cu limba de predare slavonă
înfiinţate în anul 1741; – Prima şcoală cu limba de predare în română la Craiova, înfiinţată în
anul 1741; – Şcolile episcopale înfiinţate în anul 1742, la Râmnicu Vâlcea şi la Buzău, ca şcoli
de stat, prin hrisovul dat de domnitorul Mihail Racoviţă (1730-1731; 1741-1744); – Prima
şcoală cu limba de predare în română în localitatea Râmnicu Vâlcea ia fiinţă în anul 1746;
– În anul 1749, domnitorul Grigore II Ghica (1733-1735, 1748-1752) dă hrisovul prin care
reorganizează învăţământul din Ţara Românească, dând şcolilor de toate gradele durabilitate;
– Înfiinţarea primei şcoli cu predare în limba română, în anul 1750, în localitatea Berislăveşti
(judeţul Argeş), de către Sandu Bucşănescu; – În anul 1751, Martin Cupeţul înfiinţează prima
şcoală de învăţătură românească la Schitul – Buliga din Piteşti; – În anul 1759 ia fiinţă prima
şcoală cu limba de predare în română în localitatea Slatina; – În anul 1761 ia fiinţă, în centrul
oraşului Craiova, pe lângă Biserica Madona Dudu, o şcoală de predare în limba română; – În
anul 1780 se înfiinţează şcoala elementară cu limba de predare română în Râmnicu Vâlcea; – În
anul 1793 iau fiinţă şcolile din Caracal (pe moşia donată de Constantin Filipescu) şi din satul
Obileşti (Ilfov); – În anul 1798 ia fiinţă la Caracal o şcoală cu limba de predare româna; – În
anul 1812 ia fiinţă şcoala românească din Slănic-Prahova; – În anul 1813 este menţionată şcoala
din Valea Şcheilor, judeţul Dâmboviţa, pe moşia boierului Ghinea Speteanu; – În anul 1817 ia
fiinţă în Bucureşti, pe strada Ştirbei Vodă, o şcoală armenească s.a.m.d.
În enumerarea făcută am amintit de reorganizarea învăţământului superior din Țara Româ
nească la Bucureşti de către domnitorul Şerban Cantacuzino (1678-1688). În 1688, la iniţiativa
stolnicului Constantin Cantacuzino (cărturar umanist cu studii la Padova, fratele domnitorului
Şerban Cantacuzino), şi-a început activitatea în Bucureşti, la Mănăstirea „Sfântul Sava”,
Academia Domnească, instituţie de învăţământ superior. Această Academie Domnească a fost
un lăcaş de înaltă cultură al Ţării Româneşti, fiind de‑a lungul timpului cea mai importantă
şcoală din Ţările Române. În anul 1928, la propunerea marelui istoric Nicolae Iorga, s‑a săr
bătorit împlinirea a 250 de ani de la întemeierea unei Facultăţi de litere la noi în ţară, demon
strând, prin compararea programelor, că la Bucureşti cursurile de litere şi filosofie nu erau mai
prejos decât cele din Occident.
De fapt, cu Academia Domnească din Bucureşti fondată cu credinţă de Şerban Cantacu
zino, reorganizată de Constantin Brâncoveanu în 1694, 1707 şi 1714, de Alexandru Ipsilante
(1774-1782; 1796-1787) în 1776 şi de Ioan Caragea (1812-1818) în 1814-1817, începe prima
perioadă din istoria învăţământului superior cu limbile de predare greaca veche şi latina,
perioadă care a contribuit mult la răspândirea culturii clasice în ţara noastră. Programa cur
surilor (europeană), limbile de predare (elina şi latina), originea profesorilor şi elevilor (din
Ţările Române, Peninsula Balcanică şi toată Mediterana Orientală) au conferit Academiei
Domneşti din Bucureşti faima unui aşezământ modern pentru învăţământul timpului şi totodată
un caracter internaţional.
Ca atare, se poate presupune că, de fapt, începuturile învățământului superior în Țara
Românească se pot considera ca datând de pe vremea domnitorului Șerban Vodă Cantacuzino
(1679-1688), care reorganizează Școala slavonească de la Biserica Sfântul Gheorghe Vechi,
înființată în anul 1576 (pe timpul domnitorului Alexandru Mircea, 1569-1577, cu o întrerupere
în 1574).2
2
Gh. Nedioglu, „Cea mai veche școală românească cu caracter statornic de la Sfântul Gheorghe
Vechi”, „Convorbiri literare”, XLX, III (1913).
Tot domnitorul Șerban Vodă Cantacuzino, la îndemnul fratelui său, stolnicul Constantin
Cantacuzino, a înființat între anii 1679-1680, școala de la „Sfântul Sava”. Domnitorul Constantin
Brâncoveanu (1688-1714) a transformat această școală, în anul 1694, în Academia Domnească
a Țării Românești. Acesteia i-a fost stabilită o programă analitică și i s-au asigurat venituri
pentru întreținere.
Clădirile Mănăstirii „Sfântul Sava”, unde s‑a hotărât să se înfiinţeze Academia Domnească,
se aflau în centrul Bucureştiului unde sunt acum Piaţa şi clădirea Universităţii.
Academia Domnească de la „Sfântul Sava” rivaliza în acele vremuri cu Academia Fana
rului sau Marea Şcoală a Patriarhiei din Constantinopol (Istanbul) din Imperiul Otoman şi a
funcţionat cu predare numai în limbile greacă şi latină. Cu apariţia, în anul 1818, în cadrul
Academiei Domneşti de la Bucureşti a „Academiei de ştiinţe chiar în limba românească” începe
o nouă etapă din istoria învăţământului superior din Ţara Românească, aceea a predării filosofiei
şi ştiinţelor în limba română. Începutul acestei etape coincide cu începuturile ingineriei în Ţara
Românească, a ingineriei hotarnice, când Gheorghe Lazăr înştiinţează că pentru „un popor
şi neam ce este aşa de vechiu, aşa vestit, proslăvit şi înzestrat cu toate rodurile pământului,
precum şi cu darurile duhovniceşti” se cuvine „o Academie cu ştiinţe, chiar în limba maicii
sale”.
Faţada şi planul clădirii Academiei Domneşti de la „Sfântul Sava” – Bucureşti

(refăcută în 1776‑1779)
Trebuie remarcat că Academia Domnească din Bucureşti a fost o instituţie de învăţământ

superior a Ţării Româneşti, unde se preda în limbile clasice, greaca şi latina, asemănătoare
tuturor instituţiilor de învăţământ superior european de până în secolul al XVIII‑lea. Faptul că
la Collège de France, la înfiinţare (în anul 1529) existau numai catedre de greacă, latină, limbi
orientale şi matematică (la care după 1700 mai apar catedre de medicină şi de drept canonic),
iar pentru limba şi literatura franceză se constituie o catedră abia în anul 1773, nu a îndreptăţit
pe niciun istoric să considere Collège de France altfel decât o instituţie franceză de învăţământ
superior.
La Academia Domnească din București, considerată ca școală superioară având ca limbă
de predare greaca veche, după unii întemeiată la 1694 de domnitorul Constantin Brâncoveanu
(1688-1714), în clădirea de la Mănăstirea „Sfântul Sava”, se remarcă în calitate de profesori
deosebiți: Sevastos Chimenitul din Trapezund (fost secretar al Academiei Patriarhiei Ecume
nice) chemat în anul 1688 și numit director; Gregorios Constantas (1782-1787); Lambros
Photiades (1792-1805); Konstantinos Vardalachos (1803-1815); (1820-1821); Neophyitos
Doukas (1815-1818); Stephanos Commitas (1816-1818); Beryamin Lesvios; Neofit Ducas,
profesor de fizică etc.
Ca elevi notabili s-au remarcat: Grigorie Brâncoveanu, Constantin Dopontes, Dinicu
Golescu, Iordache Golescu, Ion Heliade-Rădulescu, Daniel Philippidis, Petrache Poenaru,
Eufrosin Poteca, Barbu Știrbei, Alecu Văcărescu, Ienăchiță Văcărescu, Nicolae Văcărescu s.a.
Evoluția Academiei Domnești este remarcată și prin creșterea numărului de elevi de la 75
în anul 1776, la 320 în anul 1816.
Aceasta era situaţia în Ţara Românească înainte de 1818 când se deschide la Bucureşti o
şcoală de inginerie în limba română de către Gheorghe Lazăr, numită „Şcoala Academicească
Pentru Ştiinţele Filosoficeşti și Matematiceşti”. Școala preconizată de Gheorghe Lazăr se voia
a fi de același rang cu Academia Domnească.
La 10 decembrie 1817, boierii efori au cerut domnitorului Ioan Gheorghe Caragea (care a
domnit în intervalul de timp 27 august 1812 – 29 septembrie 1818), înfiinţarea, la Bucureşti, a
Colegiului cu predare în limba română, care să-l înlocuiască pe cel cu predare în limba greacă.
Caragea Vodă aprobă anaforaua boierilor efori la 12 decembrie 1817. La 6 martie 1818, boierii
efori3 (Constantin Bălăceanu, Grigorie Dimitrie Ghica şi Iordache Golescu) ai Şcolilor din Ţara
Românească (Din Eforie mai făceau parte: Constandie de Buzău, Rasti – grec – traducător din
franțuzește, Nestor (foarte influent), Nectarie de Râmanic, Grigore Brâncoveanu şi Constantin
Filipescu (viitorul conspirator după N. Iorga), au înaintat domnitorului anaforaua4 prin care
solicită în afară de înfiinţarea grabnică a şcolii amintite mai înainte şi numirea lui Gheorghe
Lazăr, inginer venit din părţile Transilvaniei, ca dascăl al acestei şcoli. În 8 martie 1818,
domnitorul Ioan Gheorghe Caragea aprobă anaforaua înaintată de boierii efori, la 6 martie 1818
şi la 24 martie 1818 domnitorul dă hrisovul prin care îl numeşte pe Gheorghe Lazăr „dascăl”
de aritmetică, geometrie şi geografie la şcoala de la „Sfântul Sava”. Colegiul înfiinţat, care îşi
3
Efor – este un membru în consiliul de conducere al unei eforii, eforia fiind numele dat unor instituţii
administrative de utilitate publică sau culturală din trecut.
4
Anaforaua – este un raport scris adresat domnitorului de către un mare dregător, în trecut, în Mol-
dova şi Ţara Românească.
desfăşura studiile în limba română, urma să funcţioneze la Biserica Sfântul Gheorghe Nou cu
trei dascăli (pentru începători, avansaţi şi inginerie hotarnică).
Actul sancţionat de domnie, dată fiind însemnătatea lui, era comunicat către toate isprăv
niciile de judeţe şi anunţa deschiderea în oraşul de reşedinţă (Bucureşti), a şcolii româneşti
cu trei dascăli (unul pentru scris și citit, altul pentru gramatică și religie, iar al treilea pentru
matematică).
Gheorghe Lazăr este ardelean de origine, născut în 5 iu
nie 1779 (după unii istorici în 9 ianuarie 1782) la Avrig,
Marele Principat al Transilvaniei, Imperiul Austriac (astăzi
în România). Gheorghe Lazăr era dintr-o familie de ţărani
(români liberi), localitatea Avrig în care s-a născut fiind situată
pe valea superioară a Oltului.
În satul natal, la Avrig, Gheorghe Lazăr l-a avut ca das
căl pe Ioan Barac. A fost remarcat, din întâmplare, de baronul
Samuel Brukental (1721-1803), consilier intim al împărătesei
Maria Tereza (1740-1780) și guvernator al Transilvaniei
(1777-1787). Acesta, remarcându-i aptitudinea pentru studiu,
îl trimite să studieze la gimnaziile din Sibiu și Cluj, și apoi
la Viena. În 1798, s-a înscris la gimnaziul din Cluj. În 1801
a început cursurile gimnaziului din Sibiu, pentru a urma mai
ales retorică. În 1802 se întoarce la Cluj, înscriindu-se la cursul
Gheorghe Lazăr superior al Colegiului, care este echivalent cu învățământul
(1779/1782-1823) universitar. A urmat, apoi, doi ani, Facultatea de Filosofie,
unde a studiat matematica, fizica, logica, istoria. L-a avut ca
profesor de algebră, geometrie analitică, trigonometrie pe Adolf Gegő. Gheorghe Lazăr ajunge
student la Viena la teologie, ca urmare a unei burse de 200 de florini datorită performanțelor
obținute ca student în filosofie la Cluj. La Viena, pe lângă cursurile de teologie urmează cursu
rile de fizico-matematici, precum și cursurile de la Școala de inginerie ce se întemeiază în anul
17985; aici, s-a dovedit foarte îndemânatic în ridicări topografice. La terminarea studiilor la
Viena obține ca recompensă un inel împărătesc cu diamant.
În mai 1809, când Viena a fost ocupată de armatele lui Napoleon, el, ca și toți studenții
vienezi, a fost contactat. A fost repartizat pentru lucrări de topografie necesare armatei franceze,
îndeplinindu-și exemplar obligațiile. Aceasta a fost prima încercare pentru el, în mod strălucit
trecută, ca viitor „inginer hotarnic”
S-a întors în Transilvania, la Sibiu, unde a fost hirotonit arhidiacon și a obținut un post
la Școala Teologică Ortodoxă, având un salariu de 300 florini. Aici, el a tradus în limba română
o serie de lucrări cu caracter pedagogic și chiar un manual de pedagogie.
În mai 1815, Gheorghe Lazăr alcătuiește un „Compendium de Geografie a Transilvaniei”
și o „Gramatica Româno-Germană”. A intrat în conflict cu episcopul Vasile Moga care era
un adept al învățământului în limbă slavonă. Acesta a împiedicat activitatea culturală a lui
Gheorghe Lazăr, interzicându-i tipărirea manualelor în limba română. În urma unui proces
5
Este vorba de școala de ingineri care, în anul 1815, dă naștere Școlii Politehnice din Viena.
disciplinar, la sfârșitul anului 1815, guvernatorul Transilvaniei l-a destituit din funcție pe
Gheorghe Lazăr și l-a pus sub supravegherea autorităților polițienești. Aceasta l-a determinat pe
Gheorghe Lazăr să părăsească Sibiul, ajungând la Brașov, unde fostul său dascăl de la Avrig.
Ioan Barac, se stabilise cu ani în urmă. Prin intermediul lui Ioan Barac, Gheorghe Lazăr (care
avea,atunci 37 de ani) a cunoscut câteva familii de boieri din Țara Românească, stabilite acolo
provizoriu – din diferite motive.
Astfel, în anul 1816, Gheorghe Lazăr, dezamăgit, a trecut Carpaţii şi a venit la Bucureşti
unde a lucrat ca inginer hotarnic la anumiţi boieri ai vremii. Documentația a două lucrări
ale lui Gheorghe Lazăr – Ridicarea topografică a Moșiei Obislavu (Dâmbovița) și Ridicarea
topografică a Moșiei Fântânele (Prahova) – se află la Arhivele Statului din București. La
Bucureşti, a locuit în casa marelui logofăt Ion Bărcănescu şi a soţiei sale Ecaterina, pregătind
copiii familiei respective. Aici (după cum afirmă istoricul Nicolae Iorga) învaţă el să cucerească
boieri în vârstă, care-şi păstrează încă vechile virtuţi şi unii dintre ei (ca, de exemplu, cinstitul
mare ban Constantin Bălăceanu – cuscrul lui Iordache Golescu, învăţatul culegător de proverbe
Iordache Golescu – mare vornic, Grigore Băleanu – mare ban şi alţii) erau în stare să‑l şi pri
ceapă, deoarece se familiarizează acum prin citit cu scrierile lui Carcalechi (Zaharia Carcalechi,
1784‑1856, publicist şi tipograf român, unul dintre precursorii presei în limba română). Gheor
ghe Lazăr întâlni şi boieri mai tineri, care tocmai se întorseseră din străinătate şi a căror cultură
se arată numai prin întrebuinţarea unei limbi străine şi a hainelor de modă străină. În plus, el găsi
şi camarila grecească de la curtea lui Vodă Caragea. Vodă Caragea era un om egoist, nesăţios,
care dăduse de altfel ţării şi o carte de legi nouă, cu toate că nu era prea deosebită de cea dinainte
(după studiile marelui istoric Nicolae Iorga). El (Vodă Caragea) sprijinea înalta şcoală elină,
care dădea românilor unele cunoştinţe în limbă străină. Tot aici, încă de la începutul venirii sale,
Gheorghe Lazăr caută să-şi dezvolte ideile lui de redeşteptare a naţiunii în intervalul de timp
când a fost întrebuinţat pentru măsurarea moşiilor ca inginer hotarnic şi ca profesor în diferite
familii boiereşti române. Terenul pentru dezvoltarea acestei activităţi fiindu‑i puţin favorabil
(erau domniile fanariote), a pus accentul pe practicarea ingineriei topografice. Profesorii greci
de la Şcoala Domnească protestează în divan, sub cuvânt că limba română e prea barbară ca să
se poată preda cu ajutorul ei ştiinţele mai înalte şi filosofia. Dar, în divan se aflau boieri români
patrioţi, care dădură câştig de cauză lui Gheorghe Lazăr. Gheorghe Lazăr persistă în ideea sa
şi în anii 1816 şi 1817 stăruie pe lângă boieri pentru crearea unei şcoli naţionale române. Prin
intervenirea ocrotitorilor săi, el capătă învoiala să predea gratuit aritmetica şi geometria în
câteva odăi insalubre şi neîncălzite de la Mănăstirea „Sfântul Sava”, pentru ca astfel să formeze
ingineri hotarnici pentru măsurarea moşiilor boierimii. Un rol determinant în realizarea acestui
ţel al lui Gheorghe Lazăr îl are boierul Constantin Bălăceanu care îi cunoaşte bine activitatea de
topograf. Într-o discuție, în Divan, în care de partea profesorului grec Veniamin din Lesbos, care
afirmă în fața Domnitorului că științele și filosofia nu se pot preda și înțelege în limba română,
majoritatea boierilor din Divan (grecizați și ei) îl susțineau pe acesta. După afirmația lui Ion
Heliade-Rădulescu (căruia îi relatase Gheorghe Lazăr), banul Bălăceanu a replicat „salvator”:
„Cum preoții români să plătească și copiii lor să nu învețe nimic, ca să învețe străinii?... să
plătească spre a ține școala unde să dezromânizeze românul?”. Atunci, Vodă Ion Gheorghe
Caragea a decis să se dea curs cererii eforilor școalelor de a se înființa dorita școală de la
Mănăstirea „Sfântul Sava”. Astfel, la numai cinci luni de la numirea sa ca „dascăl” de aritmetică,
geometrie şi geografie la Şcoala de la „Sfântul Sava”, şcoala lui Gheorghe Lazăr numită „Şcoala
Academicească pentru Ştiinţele Filosoficeşti şi Matematiceşti” îşi începe activitatea, în august
1818, în incinta bisericii de la „Sfântul Sava” din Bucureşti. Şcoala este aşezată la Mănăstirea
„Sfântul Sava” la propunerea lui Nectarie Mitropolitul (16 decembrie 1812 – aprilie 1819)
şi a boierilor efori ai şcolilor din Ţara Românească (Grigore Ghica, Constantin Bălăceanu,
Alexandru Mavrocordat şi Iordache Golescu).
Programul de învăţământ anunţat cuprindea patru etape: I – de la deprinderea slovelor,
citit, scris, lecturi din sfera teologiei ş.a.; II – studiul gramaticii, poetica, geografia globului,
retorica cu istoria neamului şi a patriei şi alte ştiinţe; III – aritmetica, geografia pământului,
geometria, trigonometria, algebra, geologia cu economia şi arhitectura; IV – deprinderea unor
„mai înalte tagme filosoficeşti” sau juridiceşti, prin urmare o complexă problematică ce avea
să dea un mai larg orizont învăţăceilor. Pe drept cuvânt, Gheorghe Lazăr este considerat pionier
al învăţământului matematicii şi fizicii la Bucureşti în Colegiul de la „Sfântul Sava”, înfiinţat în
anul 1818, acesta fiind continuator al Academiei Domneşti de la „Sfântul Sava”, reorganizată şi
finanţată în anii 1694-1714 de către domnitorul Constantin Brâncoveanu.
La 29 septembrie 1818, domnitorul Ioan Gheorghe Caragea fuge de turci, care urmau să‑l
mazilească, şi devine domn al Ţării Româneşti Alexandru N. Şuţu (3 noiembrie 1818 – 19 ianu
arie 1821), ultimul domnitor fanariot, care a avut ca preocupare de bază strângerea unei averi
considerabile.
Lui Gheorghe Lazăr i s-au alăturat și alți cărturari: Eufrosin Poteca, Ion Heliade-Rădulescu,
Petrache Poenaru ș.a.
La 30 decembrie 1818, Petrache Poenaru este numit profesor la şcoala de la „Sfântul Sava”
din Bucureşti, unde îşi începuse activitatea din august 1818 la şcoala lui Gheorghe Lazăr.
Tot la 30 decembrie 1818, Gheorghe Lazăr lansează o înştiinţare către toţi locuitorii Bucu
reştiului, prin care îi informează despre deschiderea noii şcoli. Îndeamnă tinerii să vină la
şcoala lui, în apel spunând printre altele: ...„celelalte popoare şi limbi, mai ales evropineşti
(care afară de limba cea ţigănească) toate se află bine împodobite cu şcoli mari şi Academii de
ştiinţe strălucitoare, chiar în limbile lor pentru procopsirea tinerilor”, iar aici Măria Sa „să nu
aibă şi el o şcoală mai de treabă, o Academie cu ştiinţă chiar în limba maicei sale, şi să se lase
mai slab, mai scăzut şi mai batjocorit de toate celelalte limbi şi popoară ale feţei pământului”.
Strigă apoi tinerilor: „Veniţi toţi, de toate părţile şi de toată starea, veniţi la izvorul tămăduirii!
La muzeul înfloririi!”.
Unul dintre boierii efori, Constantin Bălăceanu, care ştia că Gheorghe Lazăr este un
bun topograf, căci îi făcuse ca probă un plan întocmai ca altul (al unui neamţ), pentru acelaşi
loc (neamţul ridicând planul mult mai înainte), îi zice: „inginerie vrem noi, dascăle; să ne
măsoare băieţii moşiile, şi de inginerie apucă‑te să‑i înveţi, căci socoteala o învaţă ei în toate
băcăniile”.
Astfel, în programul (planul de învăţământ) anunţat, se găseau şi: aritmetica cu toate păr
ţile ei, geometria teoreticească, trigonometria, algebra, gheodezia sau inţeneria cu iconomia
şi arhitectura. La şcoala lui Gheorghe Lazăr au venit băieţi de prăvălie, copişti, şcolari de la
şcolile greceşti, fii de boieri ş.a. Mulţi tineri erau veniţi din Ardeal şi din Moldova.
Mai târziu, când a introdus şi cursuri de istorie şi filosofie, sălile şcolii lui erau neîncăpătoare.
Şcoala lui Gheorghe Lazăr a început să fie mult vizitată, vocea predicatorului naţional aflând
un minunat răsunet în inimile tinere. Cu toate discursurile şi scrierile care‑l insultau, precum
şi, în ciuda denunţărilor, care n‑au lipsit, Gheorghe Lazăr a vorbit şi despre Marea Romă
Veche, despre trecutele timpuri de vitejie românească, despre starea nenorocită a prezentului şi
despre un viitor mai bun, care trebuie cucerit prin luptă (Nicolae Iorga). Gheorghe Lazăr a făcut
cu elevii lui ridicări de planuri, pentru care s‑a constatat, din cele existente în arhivă, progrese
imense într‑un timp foarte scurt.
La şcoala lui Gheorghe Lazăr au învăţat: Ion Heliade‑Rădulescu, Eufrosin Poteca, Petrache
Poenaru, Ion Pandele, Carol Rosetin ş.a. Nu întâmplător, în Oda dedicată, în anul 1820 ,de către
Paris Mumuleanu lăcaşului care găzduia Şcoala lui Gheorghe Lazăr, îl considera „Un izvor
prea minunat”.
În scurt timp, Gheorghe Lazăr devine o personalitate. În decembrie 1819, el ţine Discursul
la înscăunarea Mitropolitului Dionisie (Dionisie Lupu, 20 mai 1819 – aprilie/mai 1821), mani
fest al marii conştiinţe naţionale, afirmând printre altele: ... „dreptul ce avem în stăpânirea
pământului strămoşesc”. Ca atare, aşa cum remarcase Nicolae Iorga, „prin programul său,
Lazăr nu urmărea numai o schimbare pe tărâmul didacticii, ci o revoluţie în plan spiritual
faţă de practici întâlnite la Şcoala grecească”. Când noul Mitropolit Dionisie Lupu îşi lua în
primire scaunul, Gheorghe Lazăr câştigă încă un nou ocrotitor puternic şi aceşti protectori ai lui
îi dobândiră nu numai libertatea de predare în sensul dorit de el, ci şi o mică leafă. Gheorghe
Lazăr l-a avut ajutor pe Erdeli, tot un român ardelean, aşa încât el putu să apară la Buda, în
ochii lui Carcalechi, ca un „director al înaltelor şcoale de ştiinţă cele româneşti”.
La 17 februarie 1820, este dată anaforaua prin care se hotărăşte trimiterea lui Eufrosin
Poteca, C. Moroiu, Ion Pandele şi Simion Marcovici la Pisa, pentru a studia filosofia. Această
anaforauă, dată de Eforia Şcolilor, este aprobată în 10 martie 1820 de către domnitorul Alexan
dru Şuţu. După moartea lui Ion Pandele este trimis Petrache Poenaru.
În septembrie 1820, prin strădaniile lui Ion Heliade-Rădulescu, Daniil Tomescu şi Teodor
Paladi, se introduc şi în şcolile bucureştene practicile lancasteriene6. Era, în mod evident, un
efort de a da instrucţiei în limba română noi dimensiuni în propovăduirea ştiinţelor, în adâncirea
cunoştinţelor pe calea spre modernitate şi a afirmării conştiinţei naţionale.
În octombrie 1820, Gheorghe Lazăr este invitat de Gheorghe Asachi şi de Mitropolitul
Venniamin Costache ca profesor la Seminarul de la Socola. Oferta este refuzată la intervenţia
episcopului Ioan Bob (mitropolit greco‑catolic la episcopia Blajului, 1772‑1830).
În anul 1821, Gheorghe Lazăr termină manualul didactic Aritmetica matematicească,
rămasă în manuscris până în 1923 (un secol de la moartea lui Gheorghe Lazăr), când este
publicat de G. Bogdan Duică şi G. Popa Liseanu, precum şi manualul Trigonometria cea
dreaptă, publicat de Traian Lalescu tot în anul 1923. Cartea „Povăţuitor pentru gramatică”
pentru învăţământul elementar, scrisă înainte de 1821, este prezentată de editorul din Buda ca
opera vestitului dascăl.
6
Sistemul lancasterian – este un sistem de învăţământ bazat pe ajutorul elevilor mai avansaţi, folo
siţi ca monitori. Această metodă de învăţământ primar a fost promovată de educatorul englez Joseph
Lancaster (1778-1838), fiind inspirată de o experienţă făcută în India de Andrew Bell, care „din lipsă de
învăţători, a folosit şcolari mai avansaţi pentru a- i «alfabetiza» pe cei mici, începători”. Lancaster a apli-
cat metoda respectivă în SUA (unde a emigrat în 1818), Canada şi America de Sud, deoarece în propria
lui ţară (Anglia) a fost şi închis pentru faliment.
Şcoala lui Gheorghe Lazăr a fost închisă (câteva luni) în timpul Revoluţiei de la 1821.
Atunci, elevii lui au fost ingineri militari ai lui Tudor Vladimirescu. Petrache Poenaru i-a
fost secretar intim, iar Gheorghe Lazăr îndrepta tunurile pandurilor, devenind un apropiat
al lui Tudor Vladimirescu. Astfel, Gheorghe Lazăr și elevii săi au trecut de partea lui Tudor
Vladimirescu, ajutând la fortificarea taberei de la Cotroceni și învățându-i pe panduri să
mânuiască armele și să se apere.
După Revoluţia de la 1821, când ţara s-a liniştit, el a
încercat să facă o şcoală de nivel înalt la Bucureşti. Nu a reuşit,
mai ales că sănătatea nu i‑a permis să stăruie cu aceeaşi energie
ca până acum. În plus, nu se poate spune că era prea mult ajutat.
Cu concursul elevilor săi, Gheorghe Lazăr reuşeşte să ducă
şcoala până în anul 1822 când, bolnav fiind, s‑a retras şi a cerut
să fie dus în satul său natal, Avrig, unde moare la vârsta de
44 de ani la data de 17 septembrie 1823. În primavara anului
1823, Gheorghe Lazăr, simțind că nu mai are mult de trăit, l-a
chemat pe fratele său Onea – numit și Oanea, să vină cu căruță
la București și să-l readucă în satul lor. La plecare, elevii săi
l-au însoţit până la bariera Bucureştilor, aceştia plâng, iar Ion
Heliade-Rădulescu strigă cuvintele din Biblie: „A fost între ai
lui şi ai lui nu l-au cunoscut”.
A fost înmormântat în curtea bisericii ortodoxe din Avrig,
în imediata vecinătate a casei natale.
Tudor Vladimirescu Mult după moartea sa, unul dintre foştii lui elevi, Scarlat
(1780-1821), conducătorul Rosetti, a pus să se graveze pe mormântul dascălului aceste
Revoluţiei din 1821 două versuri emoţionante prin naivitatea lor:
„Aşa precum Hristos pe Lazăr din morţi a înviat

Aşa tu România din somn ai deşteptat”.
Ca o recunoaștere a activității sale, în multe localități din România au fost amplasate
statui ale lui Gheorghe Lazăr, ca: Statuia lui Gheorghe Lazăr din București (sculptor Ion Geor
gescu), realizată în 1896 și așezată lângă Universitatea din București; Bustul lui Gheorghe
Lazăr din Avrig (sculptor Corneliu Medrea) realizat în anul 1938; Bustul lui Gheorghe Lazăr în
față palatului ASTRA din Sibiu, dezvelit la 27 octombrie 1973 (sculptor: Kurtfritz Handel).
Şcoala lui Gheorghe Lazăr a fost primul focar de cultură superioară ştiinţifică şi de
învăţământ tehnic din Ţara Românească, izgonind limbile străine (greaca şi slavona) din învă
ţământul superior. El şi‑a urmărit scopul predând atât cursuri tehnice, cât şi completând, prin
cursuri diferite de cursurile tehnice, lipsurile pe care le aveau elevii care au venit la şcoala sa.
A stat tot timpul în contact cu şcolarii, neavând multe ajutoare foarte bine pregătite şi a scris
cursurile de care avea nevoie pentru prima dată în limba română.
Se poate afirma că, mai mult decât a putut realiza Gheorghe Asachi, prin înfiinţarea clasei
(în anul 1813) care a dat prima promoţie de ingineri agronomi dintre moldoveni la Academia
Domnească din Iaşi, Gheorghe Lazăr s‑a arătat încă de la a sa „Înştiinţare din 1818” către
„vrednică tinerime”, partizan al acelor „ştiinţe scumpe şi tămăduitoare”, promovate la „o
Academie” chiar în limba maicii sale, inaugurând în acest mod „o epohie nouă”.
Statuia lui Gheorghe Lazăr din Bucureşti Bustul lui Gheorghe Lazăr din Avrig
(Sculptor: Ion Georgescu, 1896) (Sculptor: Corneliu Medrea, 1938)
Academiile greceşti din Bucureşti şi Iaşi, care au durat aproape 150 de ani, au fost desfiin
ţate din ordinul Imperiului Otoman după Revoluţia din 1821. Lovitura de moarte, însă, a fost
dată Academiilor greceşti, de şcolile de inginerie fondate de Gheorghe Asachi (în anul 1813)
şi de Gheorghe Lazăr (în anul 1818), care au dovedit că românii pot studia şi face ştiinţă şi că
limba română este cu totul aptă ca să se predea în ea orice ştiinţă.
După plecarea lui Gheorghe Lazăr la Avrig, elevul
său, Ion Heliade-Rădulescu, care nu avea încă etatea de
20 de ani, are curajul să se substituie fostului său profesor,
ca să ducă mai departe opera începută de el. Ion Heliade-
Rădulescu, adună, la început, câţiva copii, dându‑le lecţii
gratuite de gramatică, de socoteală, de inginerie şi altele.
Copiii aduceau de acasă lemne pentru încălzitul şcolii.
Îşi ia, puţin mai târziu, ca ajutoare dintre foştii săi colegi,
fără fonduri. El ia într‑atât de serios rolul de conducător al
şcolii, încât la venirea în ţară a primului domn pământean,
după fanarioţi, Grigore D. Ghica sau Grigore al IV‑lea
Ghica (1/13 iulie 1822-1828), face ceea ce făceau directorii
Academiilor greceşti, adică, ţine o cuvântare noului dom Bustul lui Gheorghe Lazăr
nitor, ca reprezentant al învăţământului public din ţară. în faţa Palatului ASTRA din Sibiu
Astfel, domnitorul este câştigat pentru a asigura protecţia lui (Sculptor: Kurtfritz Handel)
Ion Heliade-Rădulescu pentru a ridica cultura naţională.
Ion Heliade-Rădulescu este născut la 6 ianuarie 1802 în orașul Târgoviște, Țara Româ
nească. Este fiul lui Ilie Rădulescu și al Eufrosinei Danielopol, de origine macedoneană. Ținând
seamă de obiceiul și spiritul vremii, Ion Heliade-Rădulescu învață limba greacă, înainte de a
învăța să citească românește. Ajuns la București, învață românește după cărțile populare, iar
grecește cu dascălul Alexe. În 1814 i-a fost dascăl Naum Râmniceanu.
În perioada 1815-1818, frecventează Școala grecească de la Schitu Măgureanu. Cunoaște

poezia lui Hristopulos, poet la mare modă, pe care o și traduce în limba română. În 1818,
devine elevul lui Gheorghe Lazăr, căruia îi va urma la conducerea școlii de la „Sfântul Sava”
în perioada 1822-1829. Între 1828-1870 este activ ca scriitor. Se stinge din viață la 27 aprilie
1872, în București.
Trebuie remarcat că Ion Heliade-Rădulescu a fost scriitor, filolog și om politic român,
membru fondator al Academiei Române și primul său președinte, fiind considerat cel mai
important ctitor din cultura română prepaşoptistă.
Câteva luni după preluarea domniei, Grigore al IV‑lea Ghica a poruncit ca şcolile să fie
redeschise şi chiar ca ele să fie înmulţite.
În anul următor, 1823, mitropolitul Grigorie Dascălul (1823-
1829) ridică problema atingerii de alfabetul chirilic în care erau
scrise cărţile sfinte bisericeşti. Iordache Golescu, invocând prezenţa
la domnie a unui domn pământean, a cerut mitropolitului Grigorie
să nu pună piedici funcţionării şcolii întemeiate de Gheorghe
Lazăr, afirmând7 „acum, când un om de ţară domneşte asupra
Ţării Româneşti”, scria el, „ne‑am sili s‑o ţinem în ignoranţa,
întunericul şi barbaria, pe care cu dreptate europenii ni‑o aruncă
în faţă?”. Domnitorul Grigore Ghica nu dă ascultare sfaturilor
mitropolitului.
Pentru a continua opera lui Gheorghe Lazăr, lui Ion
Heliade‑Rădulescu i se alătură Eufrosin Poteca, Constantin Moroiu
Ion Heliade-Rădulescu şi Simion Marcovici, care au făcut ca şcoala de la „Sfântul Sava”
(1802–1872) să‑şi înfrângă greutăţile materiale şi să‑şi reia activitatea până în
anul 1828, pregătind mai ales profesorii etapei următoare.
La 14 aprilie 1823 domnitorul Grigore al IV‑lea Ghica porunceşte să se retragă sumele
cheltuite pentru întreţinerea bursierilor din străinătate în scopul dezvoltării şcolilor naţionale.
La 8 septembrie 1823 Eforia Şcolilor dă anaforaua prin care solicită prelungirea duratei şederii
la studii a celor patru tineri români (Eufrosin Poteca, Constantin Moroiu, Simion Marcovici,
Petrache Poenaru), trimişi în anul 1820 şi în 12 septembrie 1823 domnitorul aprobă anaforaua
Eforiei Şcoalelor referitoare la prelungirea duratei studiilor celor plecaţi în anul 1820.
În aprilie 1825, domnitorul Ţării Româneşti dispune printr-un pitac8 domnesc prin care
cheltuielile pentru şcoala înfiinţată de Gheorghe Lazăr din Bucureşti să fie de numai 36.090 lei.
La 12 septembrie 1823, Ion Heliade-Rădulescu este numit profesor la şcoala de la „Sfântul
Sava” din Bucureşti în locul lui Gheorghe Lazăr, care, bolnav, părăseşte şcoala, iar la 28 sep
tembrie 1824, Eforia Şcolilor dă anaforaua prin care Petrache Poenaru este numit profesor
definitiv la şcoala de la „Sfântul Sava” din Bucureşti.
În ziua de 1 octombrie 1825, Eufrosin Poteca deschide la Bucureşti, în cadrul şcolii de la
„Sfântul Sava”, în prezenţa mitropolitului Grigorie Dascălul şi a marilor boieri efori, cursul său
de filosofie.
7
N. Iorga, Istoria învăţământului românesc, Bucureşti, (1928), p. 179.
8
Pitac – decret.
La 20 mai 1826, îşi deschide porţile Şcoala de ştiinţe, în limba românească, din Craiova,
având ca profesori pe Stancu Căpăţâneanu (elev al lui Gheorghe Lazăr) şi pe Grigore Pleşoianu
(elev al lui Ion Heliade-Rădulescu). Grigore Pleşoianu a fost profesor şi la Cerneţi (Mehedinți)
şi se intitula „enginer hotarnic”, meserie cu care s‑a ocupat toată viaţa, după retragerea din
profesorat.
În 15 iunie 1826, Eforia Școalelor dă anaforaua în care se vorbeşte despre bogata activitate
(şapte ani de activitate) a şcolii de la „Sfântul Sava”, frecventată de foarte mulţi elevi. Şcoala lui
Ion Heliade-Rădulescu căpătase un frumos renume, unde erau trimişi bursieri şi din Moldova.
Andrei Teodorescu, care a fost profesor foarte activ la Seminarul Socola şi care a tipărit o
aritmetică în anul 1830, a fost elev al şcolii de la „Sfântul Sava”, când era condusă de Ion
Heliade-Rădulescu.
Tinerii trimişi la studii în străinătate, în anul 1820, contribuie mult la ridicarea nivelului
şcolii de la „Sfântul Sava”. Astfel, Eufrosin Poteca care urmează filosofia (refuzând ordinul dat
de Eforia Şcoalelor ca să se lase de filosofie şi să se apuce imediat de matematică, răspunzând
„creerul omului nu-şi poate schimba dintr-o zi într-alta predispoziţiunile naturale pe care le are
pentru anumite ştiinţe”), este numit profesor de filosofie la Gimnaziul „Sfântul Sava”, începând
din 26 octombrie 1826. Simion Marcovici este numit profesor de matematică şi filosofie la
Colegiul „Sfântul Sava” din Bucureşti începând cu data de 15 septembrie 1827. Ion Pandele
avusese însărcinarea să urmeze matematicile la Paris, dar când a ajuns acolo şi a văzut starea de
inferioritate a cunoştinţelor lui (cu toate că în ţară i se zicea „matematicianul”) faţă de nivelul
ridicat al matematicilor la Universitatea din Paris, şi-a pus capăt zilelor. Eforia Şcoalelor se
gândeşte să-l trimită în locul lui pe Ion Heliade-Rădulescu, dar rămânea şcoala fără însufleţirea
pe care i-o dădea acesta. A fost trimis Petrache Poenaru (care se afla la Viena la studii trimis
de familie). Acesta a cerut să i se plătească un „corepetitor” căci „matematica sublimă, fără
ajutorul vreunuia care o ştie, nu se poate învăţa într-un an”. În anul 1826, cere să se ducă la
Paris, deoarece Politehnica din Viena este în faşă. I se admite. Petrache Poenaru obţine, în mai
1827, în Franţa, brevetul de invenţie pentru „condei portăreţ fără sfârşit, alimentându-se însuşi
cu cerneală” (toc rezervor). La întoarcerea în ţară, Constantin Moroiu ţine cursul de legi.
Trebuie să remarcăm influenţa boierului Constantin Golescu asupra lui Ion Heliade-
Rădulescu. Constantin Golescu a fost la Paris în 1801-1802 ca să vorbească cu Napoleon I de
soarta ţării sale şi văzuse starea de inferioritate în care se găsea cultura la noi, faţă de ce era în
Occident. În anul 1821, fiind refugiat la Braşov, caută să facă o Societate culturală românească
pentru înfiinţarea de şcoale. Când cei patru copii ai lui împlinind vârsta de şcoală, pleacă cu ei în
Apus şi lasă doi la studii în München şi doi la Geneva. Astfel, a făcut trei călătorii, în 1824, 1825
şi 1826, pentru a-şi vizita copiii. Vizitează Pesta, Viena, Graz, Triest, Padova, Verona, Milano,
München, Geneva, Berna ş.a. şi a publicat impresiile culese, în „Însemnare a călătoriei mele”,
tipărită la Buda în anul 18269. La întoarcerea din călătoriile sale în Europa, îl cunoaşte pe Ion
Heliade-Rădulescu căruia îi dă tot sprijinul şi din ideile lor a izvorât necesitatea de a întemeia
o „Societate secretă”, mascată prin „Societatea literară”, ale cărei principii au fost ordonate
de Heliade-Rădulescu în anul 1827: (1) Şcoala de la „Sfântul Sava” să se împlinească şi să se
Constantin (Dinicu) Golescu, Însemnare a călătoriei mele făcută în anii 1824, 1825, 1826, ed.
9
N. Hodos (1910), p XLI-XLII.

înalţe la gradul de colegiu. După modelul acesta să se creeze alta la Craiova; (2) Crearea şcoalelor
normale în capitala fiecărui judeţ prin elevii ieşiţi din colegii; (3) Crearea şcoalelor primare
în fiecare sat; (4) Fundarea de jurnale sau gazete în limba română; (5) Aboliţia monopolului
tipografic; (6) Încurajarea spre traducţiuni şi tipărirea acestora; (7) Stăruirea spre ieşirea din
regimul fanariot prin reforme înţelepte sau reînnoirea primelor instituţiuni ale ţării. Bazele
acestei societăţi au fost puse la 29 noiembrie 1827 de către Constantin (Dinicu) Golescu, Ion
Heliade-Rădulescu şi Stanciu Căpăţineanu, la Goleşti.
Ion Heliade-Rădulescu a tradus cărţi de matematici pentru cursul lui, dar dintre ele nu a
tipărit decât Aritmetica (tradusă după Francoeur), de abia în anul 1832, când îşi avea tipografia
lui proprie10.
Este sigur că mulţi dintre elevii lui Heliade-Rădulescu nu au stat la şcoală până să urmeze
şi cursurile de inginerie, deoarece înainte de punerea în aplicare a Regulamentului Organic nu
erau în toată Ţara Românească mai mult de 10 ingineri hotarnici recunoscuţi ca atare. De altfel,
spusele lui Constantin (Dinicu) Golescu dovedesc că din şcoala lui Heliade-Rădulescu nu au
putut ieşi până în 1826 destui ingineri hotarnici pentru a nu se mai plânge lumea de lipsa lor.
În plus, să considerăm şi inginerii topografi pregătiţi în alte părţi. De exemplu, un unchi al lui
Petrache Poenaru, Grigore Otetelişeanu, care practica ingineria hotarnică, până în anul 1838
făcuse peste 200 de hotărnicii, practicând meseria de un sfert de veac (din anii 1812-1813).
La 21 iulie 1828, Şcoala de la „Sfântul Sava” din Bucureşti îşi încetează activitatea din
cauza epidemiei de ciumă şi holeră. De asemenea, între anii 1828‑1829 are loc războiul ruso-
turc. Şcoala va sta închisă până în anul 1831.
Este de remarcat că elevii lui Gheorghe Lazăr şi Ion Heliade-Rădulescu au format în Ţara
Românească primele cadre ale reţelei de şcoli care au fost înfiinţate (Stanciu Căpăţineanu,
Grigore Pleşoianu, Dimitrie Jianu, Nicolae Simonide, Constantin Mălureanu etc.), cărora li
s-au alăturat tineri intelectuali transilvăneni (Gheorghe Ardeleanu, Ioan Maiorescu, Nicolae
Bălăşescu, Florian Aaron, Iosif Genilie, Constantin Leca, August Treboriu Laurian ş.a.)
10
În anul 1836 Ion Heliade Rădulescu a început să se afirme ca om polititc. A fost unul dintre mem-
brii fondatori ai Societăţii Academice Române (1867) şi primul preşedinte al ei între anii 1867-1870.
„Oamenii se-mpart în două: unii caută și
nu găsesc, alții găsesc și nu-s mulțumiți.”
(Mihai Eminescu)
3. CĂUTĂRI MULTIPLE.
PERIOADELE DE FACERE, PREFACERE, DESFACERE ŞI REFACERE11
Eforturile făcute pentru dezvoltarea unui învăţământ tehnic superior în Ţara Românească,
nu au avut rezultate imediate. Aceasta s‑a datorat faptului că paralel cu desfăşurarea cursu
rilor pentru ingineri se pregăteau şi cadrele didactice. Pregătirea temeinică a acestora se făcea
în străinătate şi era costisitoare. În plus, Principatele Române erau înconjurate de trei imperii
(otoman, rus şi austriac) care căutau să‑şi exercite influenţa asupra lor sau chiar să le anexeze
o parte din teritoriu. În aproximativ 120 de ani, şapte războaie (1711, 1716‑1718, 1736‑1739,
1768‑1774, 1787‑1792, 1806‑1812, 1828‑1829) s‑au purtat pe teritoriul lor, provocând distru
geri ce au condus la dezvoltarea nefirească a economiei.
Parcurgând programul societăţii mascate prin „Societatea literară” din 1827, ne dăm seama
de starea de înapoiere în care se afla învăţământul elementar şi secundar în Ţara Românească.
Nici nu putea fi vorba de un învăţământ superior tehnic. Constantin (Dinicu) Golescu a murit
în anul 1829, iar realizarea ideilor lui şi ale lui Ion Heliade-Rădulescu a fost oprită de ocupaţia
rusească.
Între anii 1828-1829 a avut loc războiul ruso‑turc care a fost declarat la 26 aprilie – 8 mai
1828 de către Rusia. În 1828 trupele ruse au repurtat succese pe frontul din Caucaz, iar în
anul 1829 armata rusă, după cucerirea Silistrei, a traversat Balcanii şi a ajuns la Adrianopole.
Sub presiunea celorlalte puteri ale Europei, între cele două puteri beligerante a fost încheiată
Pacea de la Adrianopole (2/4 septembrie 1829). În tratatul de pace de la Adrianopole, se
prevedeau următoarele pentru Principatele Române (Ţara Românească şi Moldova): – garan
tarea privilegiilor recunoscute prin tratatele anterioare; – acordarea libertăţii comerţului şi
– acceptarea administraţiei naţionale. Într‑un act separat, anexat acestui tratat, se prevedea:
– restituirea către Principatele române a raialelor din stânga Dunării; – stabilirea graniţei
pe thalwegul fluviului; – domni aleşi pe viaţă; – interdicţia pentru musulmani de a stăpâni
pământuri în Principate; – stabilirea unui cordon sanitar şi al carantinelor şi constituirea
unui corp înarmat pentru paza acestora; – libertatea navigaţiei pe Dunăre; – desfiinţarea
11
Această exprimare aparține profesorului Ion Ionescu (Bizeț) în „Aniversarea a 75 de ani de
învățământ tehnic în România, 50 de ani de la organizarea Școlii Naționale de Poduri și Șosele, 10 ani de
la inființarea Școalei Politehnice”, apărută în cartea: Vasilescu-Karpen, Nicolae Dare de seamă asupra
îmvățământului în Școala Politehnică din București, Editura Cartea Românească, București (1932).
obligaţiei de furnituri în favoarea Porţii; – recunoaşterea autonomiei celor două Ţări Române;
– în afară de haraci trebuiau să se plătească în continuare Porţii, în acord cu dispoziţiile
hatişerifului din 1802, dările cunoscute sub numele de idiye şi rekiabe, precum şi o sumă egală
cu valoarea tributului la fiecare domnie nouă; – Poarta se obliga să confirme regulamentele
administrative elaborate în timpul ocupaţiei ruseşti. În al doilea act, separat, se prevedea: –
stabilirea modalităţilor plăţii eşalonate ca despăgubiri de război. Rezultatul acestor stipulaţii
este rămânerea celor două Principate (Ţara Românească şi Moldova) şi a Silistrei sub ocupaţia
rusă, care a durat până în 1834.
Regulamentele organice erau chemate să dea viaţă programului de transformare a struc
turilor interne în raport cu spiritul veacului, de modernizare a socieţăţii româneşti şi de creare
a condiţiilor capabile să accelereze progresul. Însă, menţinerea şi extinderea regimului de
privilegii (chiar şi în condiţiile în care acestea erau lipsite de substanţa lor feudală) şi favorizarea
influenţei politice şi a amestecului în afacerile interne ale puterii protectoare au făcut inoperantă,
practic, aplicarea numeroaselor dispoziţii care favorizau funcţionarea mecanismelor chemate să
instituie şi să promoveze progresul. Este de remarcat că proiectul Regulamentului Organic a fost
dus, mai întâi, la St. Petersburg, spre a fi examinat de autorităţile ruseşti. După aceea, Adunările
extraordinare au fost convocate, care l‑au votat cu uşile închise sub pază militară. Apoi, a fost
dus la Constantinopol spre întărire, unde s‑a adăugat la urmă, pe neştiute, un articol pentru
vasalitatea Ţărilor Române faţă de Turcia şi Rusia. Aplicarea acestui Regulament Organic s‑a
făcut începând cu a doua jumătate a anului 1832 sub plenipotenţiarul rus Pavel Kiseleff.
În Regulamentul Organic sunt dispoziţii foarte detaliate pentru organizarea şcolilor, deoa
rece boierii din Comisiune (Grigore Bălăceanu, Ştefan Bălăceanu, Alexandru Vilara, Iordache
Filipescu şi Barbu Ştirbei pentru Ţara Românească) au căutat să introducă tot ce ştiau că ar fi
fost folositor pentru cultura literară şi ştiinţifică a ţării. Ambele regulamente (atât cel pentru
Ţara Românească, cât şi cel pentru Moldova) nu au prevăzut măsuri pentru organizarea învăţă
mântului sătesc.
La 1 iulie 1830, generalul Pavel Dimitrievici Kiseleff organizează o comisie pentru a stu
dia starea învățământului din Ţara Românească, care se adresează Eforiei Şcoalelor, arătându‑i
măsurile ce trebuie luate pentru redeschiderea grabnică a şcolilor.
Regulamentul Organic a prevăzut patru categorii de şcoli:
1. Şcolile începătoare de patru ani, în care se preda elevilor şi aritmetica, geometria şi
mecanica practică necesare pentru zidarie, dulgherie etc.;
2. Clasele umanioare în care se preda „aritmetica rezonantă” şi „ţinerea registrurilor”
pe lânga cursuri de limbi, istorie etc.;
3. Învăţături complementare de trei ani de studiu, în care se preda geometria, algebra,
fizica şi chimia;
4. Cursuri speciale şi anume legile, matematica aplicată şi agricultura practică, fiecare
de câte trei ani.
Şcolile complementare şi cele speciale urmau să se înfiinţeze numai la Bucureşti şi Iaşi. În
afara categoriilor de şcoli amintite, mai erau „cursuri slobode” de istorie naturală, greceasca
vorbitoare, slavoneasca şi ruseasca.
Formarea inginerilor civili era un rezultat al claselor de matematica aplicată de la
cursurile speciale, candidaţii trebuiau să fi absolvit umanioarele şi complementarele. Formarea
3. Căutări multiple. Perioadele de facere, prefacere, desfacere şi refacere 45
„inginerilor civili” dura trei ani. În primul an, se predau algebra superioară şi trigonometria,
anume: în primul semestru teorie, şi în al doilea semestru practică. În acest an, şcolarii trebuiau
să fie deprinşi cu întrebuinţarea logaritmilor; să ştie bine dezlegarea (rezolvarea) triunghiurilor
plane şi sferice; să ştie să aplice formulele şi să cunoască desenul topografic. În partea practică, se
prevedeau ridicări de planuri topografice, măsura şi împărţirea câmpurilor, nivelaţia şi dresarea
de acte de hotarnicie. În al doilea an, erau un curs de geodezie cu canevasurile trigonometrice,
întrebuinţarea instrumentelor pentru „protejarea hărţilor”, figura pamântului şi un al doilea curs
de calcul diferenţial şi integral. Şi aici, primul semestru era teoretic şi al doilea semestru era
practic pentru operaţiuni de geodezie şi măsuri barometrice. Fiecare şcolar trebuia să ridice
complet planul unui teren accidentat în mărime de un pătrat cu laturile de 2000 de stânjeni. În
al treilea an, era un curs de mecanică împărţit în două părţi – prima parte cuprindea mecanica
practică, adică, învăţarea de mecanisme elementare ale maşinilor mişcătoare şi ajutătoare ce se
întrebuinţează în meşteşuguri mecanice, iară a doua parte cuprinde învăţătura meşteşugurilor
la care se întrebuinţează maşini speciale, mai mult sau mai puţin complicate, pentru lucrarea
a mai multor feluri de materii. Al treilea curs era de arhitectură civilă, care dă o pregătire
generală şcolarilor asupra meşteşugului de a întocmi, a pune în lucru şi a evalua preţurile pentru
construcţiile care pot fi utile în diferite industrii şi a da o pregătire celor care doresc să se ocupe
în special cu meşteşugul zidăriei, în calitate de ingineri civili sau arhitecţi.
Ca atare, Secţia de matematică aplicată era o şcoală de arhitectură şi de inginerie
mecanică.
Secţia de agricultură practică de la cursurile speciale, avea în anul III un curs de „icono
mie industrială”, care avea ca obiect dezvoltarea operaţiunilor industriale care pot fi compatibile
cu lucrările agricole. La aceeaşi secţie se întâlneşte, pentru prima dată, o preocupare de ordin
silvic, deoarece în anul II era prevăzut un curs de „iconomia pădurilor”, adică, un curs de
„îngrijirea pădurilor” şi „pentru a se iconomisi şi a se păzi pădurile”.
Regulamentul Organic intra în detaliile organizării şi administrării şcolilor: – administraţia
era încredinţată unui sfat de instrucţie alcătuit din patru efori, un director şi un revizor, preşedin
tele fiind numit de stăpânire; – eforii se îngrijeau de partea financiară şi de numirea profesorilor,
de urmărirea activităţii profesorilor şi de evidenţierea celor mai buni elevi la învăţătură. Profe
sorii trebuiau: – să se afle la şcoală la ora stabilită pentru a începe lecţiile; – să nu permită niciunui
elev să iasă din ora de predare înainte de sfârşitul lecţiei; – să pregătească lecţiile ţinute şi să le
aibă scrise pentru a le da la tipar când li se cere; – cunoştinţele transmise trebuie să urmărească
respectul legii, al bunelor moravuri, să fie în primul rând oameni de treabă şi cinstiţi, precum
şi bine pregătiţi pentru a face faţă în slujba patriei; – şcolarul care pierde de trei ori examenul
la un curs, nu poate trece la altul. Absolvenţilor de la cursurile speciale de matematică aplicată
li se dădeau diplome de inginer civil. Autorii şi editorii de cărţi dădeau şcolii din Bucureşti
câte cinci exemplare de fiecare carte. Se dădeau fonduri pentru aparate necesare laboratoarelor
de fizică şi chimie, instrumente de geometrie şi mecanică, modele pentru arhitectură, colecţii
etc... Şcolile puteau tipări cursuri, dând autorilor jumătate din numărul exemplarelor. Pentru
formarea de profesori foarte bine pregătiţi se trimit tineri pământeni la universităţile cele mai
bune din Europa.
Acestea erau, de fapt, ideile care dominau învăţământul superior tehnic pe vremea aceea
(prima jumătate a secolului al XIX‑lea).
La 1 noiembrie 1831 îşi redeschide porţile Şcoala Naţională de la „Sfântul Sava” după o
întrerupere de trei ani, pricinuită de războiul ruso‑turc (1828/1829), de diferite molime şi de
noua organizare a Principatelor Române aflate sub ocupaţia rusească şi turcească.
Preşedintele pe deplin împuternicit al divanurilor Ţării Româneşti și Moldova, generalul
Pavel Dmitrievici Kiseleff însărcinează cu organizarea şi conducerea învăţământului de toate
gradele pe cei mai învăţaţi şi cu cunoştinţe mai enciclopedice, pe cei animaţi de un înalt
patriotism dintre fiii ţării: Petrache Poenaru în Bucureşti şi Gheorghe Asachi la Iaşi. Kiseleff
urmărea dezvoltarea învăţământului, asistă la distribuirea premiilor (pe care Eforiile le‑au pus
în ziua de Sfinţii Petru şi Pavel, onomastica lui), dar nu se prea împăca cu tendinţa de latinizare
a alfabetului (care se urmărea atunci) şi ar fi dorit ca bursele pentru străinătate să se dea cu
precădere la Sankt Petersburg.
La 14 decembrie 1831, este numit profesor la Colegiul „Sfântul Sava” cărturarul transil
vănean Iosif Genilie. La 1 martie 1832, ia fiinţă la Colegiul de la „Sfântul Sava” din Bucureşti
un curs normal pentru pregătirea candidaţilor de profesori judeţeni.
Directorul Colegiului „Sfântul Sava”, Eufrosin Poteca (începând cu 1 noiembrie 1831), a
înzestrat acest colegiu cu biblioteci, colecţiuni, aparate şi instrumente de matematică şi fizică.
El este creatorul Muzeului Naţional şi, prin străduinţele lui, s‑a înfiinţat prima Societate de
Agricultură din Ţara Românească, aceasta conducând la fondarea Şcoalei de Agricultură de
la Pantelimon, în programul căreia intră şi un curs de silvicultură. Tot Eufrosin Poteca a dat
concursul Societăţii Filarmonice etc.
Eufrosin Poteca s‑a născut la Nucşoara, districtul Teleajen
din Prahova, în anul 1786, sub numele de botez Radu. A urmat
Şcoala grecească din Bucureşti (la Academia Domnească de la
Mănăstirea „Sfântul Sava”), unde a studiat literatura greacă, limba
latină şi teologia. În jurul anului 1806 se călugăreşte la Mănăstirea
Neamţ, unde primeşte numele de Eufrosin. Între 1816‑1818 devine
profesor la Academia Domnească de la Mănăstirea „Sfântul Sava”,
trecând apoi la Colegiul „Sfântul Sava” ca ajutor al lui Gheorghe
Lazăr, care‑l pune să predea geografia în limba română.
În anul 1829 a tipărit la Pesta Filosofia cuvântului şi a năra
vurilor, traducere a operei filosofului german Johann Gottlieb
Heineccius (1681‑1741), prin care a adus o contribuţie importantă
Eufrosin Poteca la fixarea terminologiei filosofice în limba română. În acelaşi an, a
(1786-1859) fost ridicat la rangul de arhimandrit. A mai tradus din Jean Baptiste
Massillon (1663‑1742) şi Jacques Bénigne Bossuet (1627‑1704).
Eufrosin Poteca este salvatorul bunicului după mamă (care a fost pandur şi a fost ascuns la
Mănăstirea Gura Motrului) al lui Constantin Rădulescu‑Motru (1868‑1957), filosof şi psiholog
român.
De numele lui Eufrosin Poteca se leagă şi înfiinţarea unor şcoli primare în Mehedinţi,
şcoala din satul Buiceşti purtându‑i numele. Prin testament, a lăsat sume însemnate de bani
pentru întreţinerea la şcoală a cinci elevi la Bucureşti şi alţi cinci la Craiova.
La români, din străbuni, există zicala „omul sfinţeşte locul”. Aceasta este o constatare a fap
tului că întotdeauna anumite activităţi sunt impulsionate şi dezvoltate, ajungând la scopul dorit,
de către anumiţi oameni aparte. Aşa s‑a întâmplat şi cu începu

turile învăţământului ingineresc din Ţara Românească. Astfel,
lui Gheorghe Lazăr i-a urmat Ion Heliade-Rădulescu, lui Ion
Heliade-Rădulescu i‑a urmat Eufrosin Poteca, iar acestuia i-a
urmat Petrache Poenaru.
Petrache Poenaru s‑a aflat la studii la Viena şi, apoi, la
Paris din 1820 până în 1832, cu unele întreruperi. Fiind la
Paris, el s‑a ocupat în special de poduri şi şosele şi de ridicarea
planurilor, această ramură a ştiinţelor fiind foarte importantă
şi foarte utilă persoanei lui, în particular şi ţării, în general
(după cum mărturisea studentul român C. Brăiloiu). Petrache
Poenaru a luat parte la ridicarea hărţii Franţei sub conducerea
lui Puissant, a vizitat fabrici şi a făcut practică de agricultură
la moşia unui profesor al său. În anul 1831 a vizitat industria
Sosirea dascălului Eufrosin
din Anglia, unde s‑a informat de mijloacele folosite pentru
Poteca la mânăstirea Gura
încurajarea instrucţiei publice, de înfrumuseţarea oraşelor, Motrului a salvat acest lăcaş
iluminatul cu gaz, a văzut poduri gigantice ş.a. La Birmingham de cult de la pieire.
a vizitat construcţia maşinilor cu aburi, la Manchester vizitea
ză ţesătoriile şi călătoreşte la Liverpool cu trenul care se inau-
gurase numai de un an. Vizitează mine de plumb, de fier şi de cărbuni, precum şi uzine
metalurgice. Tot Petrache Poenaru tratează cu diferiţi industriaşi de la noi înfiinţarea de fabrici
de zahăr, dispozitive pentru iluminat etc.
Cu această frumoasă pregătire ştiinţifică şi tehnică, Petrache Poenaru revine în ţară în
anul 1832. În ţară, la recomandarea lui Barbu Ştirbei, ajunge efor al şcoalelor, a fost numit de
Kiseleff, director al Colegiului de la „Sfântul Sava”, urmând marelui patriot Eufrosin Poteca,
fostul director al Colegiului „Sfântul Sava” din 1831. Eufrosin Poteca, a fost demis de generalul
Kiseleff în anul 1832 şi surghiunit ca egumen la Mănăstirea Gura Motrului, deoarece la orele
de curs prin frazele lui patriotice, pornite din adâncul conştiinţei, i‑a iritat pe „suveranii” turci
şi pe „protectorii” ruşi. De fapt, mitropolitul Neofit I i‑a sugerat lui Pavel Kiseleff ca Eufrosin
Poteca să fie trimis în surghiun la Mănăstirea Gura Motrului ca stareţ. Petrache Poenaru va ţine
seama de aceasta în activitatea lui; de aceea încearcă să evite pe viitor asemenea pierderi de
elemente de valoare, prin depunerea unei munci continue, intense şi patriotice, dar pe tăcute.
La serbările de sfârşit de an, la sărbători şi la ziua onomastică a domnitorului, unde era obligat
să vorbească în calitatea sa de prim reprezentant al învăţământului în ţară, spunea clar ce a
făcut, ce piedici a întâlnit şi ce trebuie să mai facă pentru propăşirea culturii naţionale. A avut
contribuţii deosebite la lucrările Comisiei tehnice a lucrărilor publice şi, apoi, la lucrările
Consiliului Tehnic Superior. În acelaşi an, în decembrie 1832, Petrache Poenaru a fost numit în
funcţia de Director al Eforiei Şcoalelor Naţionale, funcţie pe care o deţine până în anul 1848.
Petrache Poenaru a fost unul din cei mai capabili şi mai serioşi sfătuitori în problemele de ordin
tehnic, care interesau propăşirea economică a ţării. El a ţinut cursuri de matematică, fizică şi
chimie. Cursuri foarte bune de matematică pentru algebră şi geometrie au ţinut G. Pop, D. Pav
lid (supranumit Pitagora al României). Petrache Poenaru a tradus, pentru folosul şcolarilor de
la „Sfântul Sava”, Geometria lui Legendre, Algebra lui Alpentauer din limba latină (în 1841,
acesta fiind primul curs de algebră din Ţara Românească), iar cu Hill şi Florian au alcătuit un
Dicţionar francez-român de 1660 de pagini (în două volume) care a servit singur ţara o jumătate
de secol.
Petrache Poenaru este născut în 1799 în comuna Beneşti, Vâlcea.
Petrache Poenaru a fost ales membru al Academiei de Ştiinţe din
Paris şi al Societăţii Academice Române (10 septembrie 1870).
A avut funcţii publice în administraţia Statului: comis (1832),
clucer (1841), agă şi deputat de Dolj în Obşteasca Adunare.
A înfiinţat Orchestra Filarmonicii din Bucureşti, Şcoala de
Agricultură de la Pantelimon şi Muzeul Naţional de Antichităţi.
În octombrie 1832, Florian Aron este numit profesor de istorie
la „Sfântul Sava” din Bucureşti, funcţie în care stă până în anul 1848.
În luna decembrie 1834, Simion Marcovici publica în Bucureşti
manualul didactic, Curs de retorică, acesta făcând parte din tematica
Petrache Poenaru şcolară.
(1799-1875) În anul 1836, Eftimie Murgu este numit profesor de filosofie şi de
drept natural la Colegiul „Sfântul Sava” din Bucureşti şi în același an
apare manualul Elemente de desen şi arhitectură de Carol Wallenstein, pictor şi profesor la
Colegiul „Sfântul Sava”, acesta fiind primul manual didactic de desen şi arhitectură pentru
învăţământul de ingineri din Ţara Românească.
Ca director al Eforiei Şcoalelor, Petrache Poenaru a condus tot învăţământul românesc
în Ţara Românească până în anul 1848, cu multă râvnă, cu mult tact şi cu multă pricepere.
În privinţa învăţământului de ingineri, Petrache Poenaru contribuie la îmbunătăţirea calităţii
acestuia. Încă din anul 1833, de acord cu Barbu Ştirbei, efor al şcoalelor, pe motiv că copiii
ies prea fragezi din „umanioare”, mai introduce două clase la Colegiul „Sfântul Sava”, care
îi permit să dezvolte mai mult ştiinţele matematice şi să le finalizeze prin lecţii de ridicări de
planuri. Într‑un articol „Ştiinţa inginerească”, apărut în anul 1838, Petrache Poenaru făcând
o analiză critică a inginerilor pregătiţi mai înainte, arată că „acum avem în şcoala naţională
cursuri regulate de învăţătura matematicii teoretice şi practice, pe cât trebuieşte pentru a
se face buni ingineri topografi şi pe tot anul ies tineri bine deprinşi la această ştiinţă; dar,
fiindcă acum această îndeletnicire nu are vreo carieră sigură, aceşti tineri, ieşind din şcoale,
se dau la alte slujbe”. Este de remarcat faptul că în perioada Regulamentului Organic în Ţara
Românească, învăţământul a înregistrat progrese însemnate. În anul 1836 se înregistrau 865
de elevi la şcoala de la „Sfântul Sava” şi 370 la celelalte şcoli din Bucureşti. La şcolile din oraşe
erau 3141 de elevi. În anul 1842 funcţionau 18 profesori la „Sfântul Sava” la 657 de elevi12.
Domnitorul Alexandru Ghica (1834‑1842) sprijină învăţământul de ingineri şi, în 1836,
hotărăște să se măsoare de ingineri toate moşiile şi să le fixeze hotarele de judecători în termen
de 8 ani. Din motive că nu se afla în Ţara Românească destui ingineri, se amâna punerea în lucru
a acestui proiect până după 12 ani. Pe vremea aceea, printre inginerii cu oarecare vază, erau:
E. Salmen, Ion Paladi, Teodor Diamandi, Predelici, Alexandru Popovici, Grigore Oteteleşeanu,
Nicolae Carada, Panaiotache Kopcea, Răduţ, Dimitrie Fratostişeanu, August Treboniu Laurian,
12
Istoria învăţământului din România, Compendiu, Bucureşti (1971, p. 116).
ş.a. Ardeleanul August Treboniu Laurian, cu studii universitare şi la Politehnica din Viena, este
adus în anul 1842 profesor de filosofie la „Sfântul Sava”, de către Petrache Poenaru. Se remarcă
şi existenţa liberei practici de inginer (de exemplu, Al. Cristea Orăscu în anul 1840).
În privinţa celorlalte ramuri de inginerie s‑a făcut prea puţin. Astfel, se cerea să se facă dru
muri (poduri) din lemn şi din piatră, să se dezvolte navigaţia, să se amplifice lucrul în mine ș.a.
În anul 1845, inginerul Balzano prezintă domnitorului Gheorghe Bibescu (1842‑1848) un
proiect de poduri şi şosele în Valahia, pe care îl trimite Sfatului Administrativ, afirmând că
este „cel dintâi semn al începerii civilizaţiei şi singurul mijloc al desăvârşirii ei”. Domnitorul
Bibescu, abia în februarie 1847 iscăleşte ofisul13 prin care se organiza o Direcţie a Lucrărilor
Publice cu patru despărţiri (secţii): 1 – inginerească; 2 – lucrări de drumuri şi poduri; 3 –
arhitectură; 4 – lucrări hidraulice. Se prevăzuseră posturi de ingineri, conductori, priveghetori,
topografi, desenatori, calfe de zidari şi de dulgheri şi personal administrativ. Şefii celor patru
secţii constituiau un „Comitet al direcţiei lucrărilor publice”, care: – examina proiectele mai
importante chemând şi ingineri specialişti sau arhitecţi ai Statului; – dădea diplomă agenţilor
tehnici cu pregătire în matematici elementare, în urma susţinerii unui examen la care se veri
ficau cunoştinţele practice în specialitatea în care vroiau să lucreze. Nu se cunosc rezulta
tele pe care le‑a dat această organizaţie, deoarece a durat numai un an din cauza Revoluţiei de
la 1848.
Dacă la sfârşitul deceniului al treilea al secolului al XIX‑lea dintre tinerii cu studii în
străinătate întorşi în ţară nu s‑a semnalat niciunul cu şcoli tehnice absolvite, la sfârşitul dece
niului al patrulea al aceluiaşi secol îi remarcăm pe Alexandru Golescu (Arapilă) întors în anul
1839 cu diploma de inginer din Franţa, unde a urmat Şcoala Centrală de Arte şi Manufacturi; Ion
Ghica (premiant al Colegiului „Sfântul Sava”), primul inginer de mine român, care a absolvit
Şcoala Naţională Superioară de Mine de la Paris, ş.a.
Pe timpul domnitorului Gheorghe Bibescu au fost trimişi mai mulţi tineri la Paris, Berlin
etc. pentru diferite studii de inginerie. Cheltuielile pentru această acţiune erau destul de mari.
Astfel, datorită acestui fapt, profesorii francezi de la noi, în dorinţa de a acoperi catedre şi de a da
o directivă franceză instrucţiunii din Ţara Românească, acreditează ideea că: „decât să se ducă
tinerii noştri la şcoli pariziene, nu e acelaşi lucru dacă acele şcoli ar veni ele aici?”. Partizanii
acestei teorii (mai ales, boierii mai mici, care nu aveau mijloace materiale să-și trimită copiii
la Paris) l‑au convins pe domnitorul Gheorghe Bibescu. Acesta, la începutul anului 1847, face
o lege prin care toate cursurile cu caracter internaţional (matematicile, ştiinţele fizice, filosofie,
istoria universală etc.) să se predea în limba franceză şi apoi se înfiinţează şi un Colegiu francez
condus de Monthy. Din fericire, această reformă a fost răsturnată de Revoluţia din 1848, anul
următor, revenindu‑se la învăţământul naţional.
Petrache Poenaru a participat la Revoluţia de la 1848, unde a făcut parte din Comisia
pentru liberarea robilor, alături de Ioasaf Znagoveanu şi Cezar Bolliac.
Petrache Poenaru a fost pandur şi om de încredere al lui Tudor Vladimirescu; este
creator al steagului României moderne, după modelul francez. La intrarea armatei lui Tudor
Vladimirescu în Bucureşti, Tudor a purtat pentru prima dată tricolorul actual, preluat ulterior de
paşoptişti, care l‑au impus în conştiinţa neamului.
13
Ofisul este o decizie, un decret domnesc.
În Ţara Românească, odată cu începuturile Revoluţiei de la 1848, se „stinge” tot învăţă

mântul din ţară, de la cel mai de jos la cel superior. Localurile şcolilor au fost transformate în
spitale, cazărmi sau grajduri pentru trupele de ocupaţie, turceşti sau ruseşti. Atât „Sublima
Poartă”, cât şi „Sankt Peterburgul” nu vedeau cu ochi buni iniţiativele patrioţilor români care
doreau: – o Constituţie, – o adunare naţională alcătuită echitabil, – libertatea presei, – garda
naţională, – impozite proporţionale cu starea materială, – responsabilitatea ministerială, –
desfiinţarea rangurilor. Astfel, generalul rus Duhamel ar fi trebuit să audă că „nu voim a ne
supune niciodată Rusiei politiceşte”, că „pretindem a ni se lăsa nouă Dunărea şi linia Mării
Negre” şi „a ni se reîntrupa Basarabia”. La 13/25 iunie 1848, odată cu abdicarea domnitorului
Gheorghe Bibescu şi cu constituirea celui de-al doilea guvern provizoriu, care a preluat
conducerea statului, în Ţara Românească a fost instaurat un regim revoluţionar, preşedinţia
guvernului fiind încredinţată mitropolitului Neofit II (1840‑1849). În 19/31 iulie 1848, are
loc trecerea armatei otomane de la Rusciuk la Giurgiu, care ajunge la Bucureşti în 13/25
septembrie acelaşi an. S‑a trecut la înlăturarea, prin arestarea fruntaşilor Revoluţiei, care au
refuzat să accepte restatornicirea Regulamentului Organic. În locul Locotenenţei domneşti
(Ion Heliade‑Rădulescu, Nicolae Golescu şi Cristian Tel, aleasă la 28 iulie/9 august 1848 şi
recunoscută de Suleiman Paşa, comisarul Porţii în 29 iulie şi 10 august 1848), a fost numit
caimacan14 marele vornic Constantin Cantacuzino. Fruntaşii revoluţionari arestaţi au fost
condamnaţi la un lung şi dureros exil, din care unii nu aveau să se mai întoarcă. În 15/27 sep
tembrie 1848 are loc intrarea armatei Ruse în Ţara Românească şi în 25 septembrie/7 octombrie
1848, caimacanul Constantin Cantacuzino şi Comisarul Porţii, Faud Efendi, dau decretul privind
exilarea fruntaşilor revoluţionari din Ţara Românească.
În 19 aprilie/1 mai 1849 are loc Convenţia ruso‑turcă de la Balta‑Liman prin care sunt
numiţi ca domni Barbu Dimitrie Ştirbei (1849‑1853, 1854‑1856) în Ţara Românească şi Grigore
Alexandru Ghica (1849‑1853, 1854‑1856) în Moldova. Astfel, între 1849‑1851 are loc ocupaţia
ruso‑turcă.
Profesorii care au luat parte la Revoluţia de la 1848 (direct sau indirect) au fost expatriaţi,
iar ceilalţi au primit lefuri cu obligaţiunea de a scrie sau traduce cursuri care pot fi date la
tipar după deschiderea şcolilor. Astfel, Alexandru Orăscu a tradus Geometria descriptivă a lui
Lefébure de Fourcy; D. Pavlid a scris o carte de Aritmetică raţională şi alta de Geometrie
(aceasta din urmă după Sirod); Al. Pop a scris cursul Ţinerea registrelor; Ion Poenaru a scris
o carte de Desen, o alta de Arpentagiu (tehnica măsurarii pe teren a parcelelor cadastrate) şi o
Geometrie practică ş.a. Alexe Marin, care fusese trimis de Eforia Şcolilor la Berlin şi la Paris,
vine în ţară în anul 1849 şi i se cere să scrie cărţi de fizică şi de chimie (Alexe Marin a fost, după
începerea cursurilor profesor şi mai târziu, rector al Universităţii din Bucureşti).
La 16 iunie 1849, Poarta îl numeşte domnitor pe Barbu Dimitrie Ştirbei, care era la curent
cu nevoile şi aspirţiile ţării, deoarece anterior fusese subprefect şi prefect, primar şi şeful poliţiei
Capitalei, ministru de culte şi cu idei asupra organizării unui stat modern.
Barbu Dimitrie Ştirbei15 (născut în august 1799 la Craiova şi decedat în 12 aprilie 1869
la Nisa) este fratele principelui Gheorghe Bibescu, fiul lui Dimitrie Bibescu şi al Ecaterinei
14
Caimacanul este locţiitor al domnitorului.
Nicolae Iorga, „Viața lui Barbu Dimitrie Știrbei – domn al Țarii Românești (1849-1856)”, Neamul
15
Românesc, Vălenii de Munte (1910).

Văcărescu. A fost adoptat de bogatul său unchi, Barbu Ştir

bei, căruia i‑a preluat numele. După ce a studiat istoria şi
ştiinţele de stat la Paris, între 1817‑1821 devine, sub dom
nia lui Alexandru Ghica, vistiernic, iar între 1829‑1847
ocupă funcţii importante în administraţia publică (ministru
de Interne, ministru al Cultelor, ministru de Justiţie etc. şi
secretarul comisiei de redactare a Regulamentului Organic).
A fost un domnitor prudent, activ şi foarte bun organizator.
După Convenţia de la Balta-Liman din 1849, Ţara
Românească a întreţinut armata de ocupaţie ruso‑turcă şi
a putut să obţină retragerea ocupanţilor abia în 1851. Prin
economii şi controlul sever al cheltuielilor, a reuşit să scadă Barbu Dimitrie Ştirbei
două treimi din datoriile ţării şi a găsit timp şi mijloacele (1799-1869; domnitor: 1849-1853,
necesare chiar şi pentru activităţi constructive. Domnitorul 1854-1856)
Barbu Dimitrie Ştirbei a ridicat Teatrul din Bucureşti, a re-
deschis şcolile închise pe timpul Revoluţiei de la 1848, a mai îmbunătăţit dispoziţiile Regu
lamentului Organic cu privire la ţărani ş.a.
În prima parte a domniei lui Barbu Ştirbei, Ţara Românească a fost sub ocupaţie ruso‑turcă
(1849‑1851); în octombrie 1863, când începe din nou ocupaţia rusească, s‑a retras la Viena şi în
octombrie 1854 a fost rechemat să domnească sub ocupaţie austriacă.
Domnitorul Ştirbei cere să i se facă imediat un raport asupra
învăţământului, numind o comisie alcătuită din Petrache Poenaru,
Simion Marcovici şi C.N. Brailoiu, care să‑i prezinte un proiect
de organizare a învăţământului naţional. Comisia şi‑a terminat
lucrările în septembrie 1850 şi, în luna următoare (octombrie 1850),
domnitorul Ştirbei ordonă redeschiderea şcolilor pe anul 1851, chiar
de la începutul acestuia. Proiectul prevedea şcoli primare, colegiuri
sau gimnazuri şi facultăţi, din care „una specială de inginerie civilă
şi alta de legi”.
În anul 1851, reţeaua de învăţământ din Ţara Românească nu
cuprindea nici 2000 de elevi şi nici o şcoala sătească. Situaţia aceasta
privind instrucţiunea publică a ţăranilor se va menţine în întreaga Monument în cinstea lui
domnie a lui Barbu Ştirbei. În mediul urban au fost deschise şcolile Barbu Ştirbei în parcul
primare de patru ani, unde în vara anului 1853 funcţionau 24 astfel Zăvoi (Râmnicu Vâlcea)
de şcoli, cu un număr total de 8055 de elevi. În aceste şcoli puteau fi
admise şi fetele până la vârsta de 12 ani; se studiau: limba română, matematica elementară,
istoria, economia casnică şi fizica.
În gimnaziul de la „Sfântul Sava”, s‑au reluat cursurile în ianuarie 1851, cu 214 elevi şi,
în toamna aceluiaşi an, Eforia Şcoalelor se îngrijea de o clădire pentru 300 de interni destinată
gimnaziului respectiv.
În legătură cu facultatea de inginerie (se pare că la Bucureşti în anul 1850, s‑a înfiinţat
Şcoala de Poduri şi Şosele, cel dintâi nucleu al unei viitoare Şcoli Politehnice); în proiectul
Comisiei (P. Poenaru, S. Marcovici şi C.N. Brailoiu), înfiinţată de domnitorul Barbu Ştirbei în
anul 1849, prezentat de comisie în anul 1850, se prevedea: „În şcoala de inginerie, materiile
învăţăturilor s‑au combinat cu scopul de a se da elevilor cele mai temeinice principiuri de
topografie, construcţie a podurilor şi şoselelor şi de arhitectură, prin învăţătura ştiinţelor
matematice aplicate la desen, la măsurătoare, la calcul, la cunoştinţa puterii materiilor de
construcţii, la mecanică şi prin învăţătura osebitelor ordine de arhitectură”.
Şcoala respectivă de inginerie (Școala de Poduri și Șosele) se înfiinţa deocamdată numai la
Bucureşti. Autorii proiectului cereau: „spre a se putea păzi o bună disciplină în şcoală şi spre a
da corpului profesoral o organizaţie mai omogenă şi mai strânsă, trebuinţa cere ca în gimnaziu
şi în şcoalele mai înalte de inginerie civilă şi de legi să se orânduiască unul din profesorii lor,
căpetenie, sub titlul de director, respectiv rector, care să aibă dreptul de inspecţie şi de prive
ghere imediată asupra celorlalţi profesori şi a pazei bunei orânduieli în clase”.
Programul cursurilor de inginerie (pentru a forma ingineri topografi, ingineri de şcoli şi
arhitecţi) era următorul:
Anul I: Trigonometrie aplicată la ridicarea de planuri; Cunoştinţe mineralogice a
materialelor; Puterea lemnelor; Geometria descriptivă; Desenul topografic şi de peisagiuri în
toate zilele.
Anul II: Elemente de mecanică aplicată la deosebite maşini uzuale; Principiile clădirii
şoselelor şi podurilor din lemn şi piatră; Principiuri de arhitectură şi deosebitele ordine cu
podoabele lor.
Anul III: Perspectiva şi construcţia umbrelor; Compoziţia în arhitectură de felul de clădiri
civile şi religioase; Operaţii practice la ridicarea de planuri şi la construcţii tehnice în ştiinţele
de mai sus.
Anul IV: Lucrarea hărţilor; Calculul operaţiunilor; Aplicaţii şi practică.
Se detalia ce să se facă în primul şi al doilea semestru. Examenul de diplomă se susţinea
în luna aprilie, iar cei care luau diploma „se vor alătura, pentru mai multă practică, pe lângă
vreun şef-architect sau inginer de poduri şi şosele, sau hotarnic, după specialitatea ce vor voi
a îmbrăţişa fiecare şcolar”.
Pentru a atrage candidaţii la şcolile de inginerie şi de alte specialităţi, Comisiunea (P. Poe
naru, S. Marcovici şi C.N. Brăiloiu) propunea ca: – „nimenea să nu fie primit în funcţiunea de
inginer pentru poduri şi şosele, sau inginer arhitect, sau inginer topograf, dacă nu va înfăţişa
diplomna pentru cursul de inginerie civilă”; – „nimeni nu va fi primit a exercita profesiunea de
hotarnic sau avocat, dacă nu avea diploma de legi”; iar hotarnicul – „care va voi să fie şi inginer
topograf, va fi dator să aibă şi diplomă pentru cursul special de inginerie civilă”.
Rezultă că pentru a ajunge hotarnic, trebuie să fi absolvit două facultăţi.
Domnitorul Barbu Ştirbei: – ordona ca învăţătura să fie naţională şi adaptată trebuinţelor
ţării; – aproba înfiinţarea unei Facultăţi de Ştiinţe cu trei secţiuni: topografia, poduri şi şosele,
arhitectura; – promite că va înfiinţa în curând o şcoală de agricultură şi de economie rurală
şi alta de arte. De asemenea, cere ca la cursurile superioare, candidaţii să treacă un examen
general, chiar dacă au un atestat de la vreun Colegiu, căci numai aşa se pot urma cursurile
cu succes.
Şcolile se deschid la 8 ianuarie, însă din lipsă de candidaţi pentru „Facultatea de Ingineri”,
Eforia Şcoalelor, care se reinstalase mai înainte, admite fără concurs pe absolvenţii fostelor
clase complementare, creând însă un examen de aritmentică, algebră şi geometrie.
Eforia Şcoalelor (compusă din: P. Poenaru, S. Marcovici, A. Filipescu, I. Florescu şi Dr.

Arsaki) anunţa pentru aprilie 1851 concurs pentru ocuparea catedrelor punând până atunci
suplinitori. Printre aceştia era şi Alexe Marin pentru fizică şi chimie. Domnitorul Barbu Ştirbei
îi aproba, făcând, însă, observaţii că unii profesori se însărcinaseră să facă atât cât nu pot duce
şi că este nevoie de a da un nou impuls învăţăturii, fără a admite pretenţii neacoperite. De atunci
s‑a deschis problema „cumulului de catedre”.
Facultatea de Legi s-a deschis în noiembrie 1851, pe când pentru Facultatea de Inginerie
Civilă nu se cunoaște data deschiderii. În toamna anului respectiv, se reînfiinţează clasele
complementare la care găsim cursurile de: algebră, predată de P. Pavlid; geometrie predată de
G. Pop; fizică şi chimie predate de Alexe Marin. Deoarece era necesar un timp lung pentru a se
obţine ingineri pe această cale, s‑au organizat cursuri sumare de iarnă pentru a se forma agenţi
de poduri şi şosele, cu cunoştinţe mai mult practice decât teoretice. Se admit 15 elevi şi, în
octombrie 1851, Alexandru Orăscu este numit profesor de geometrie descriptivă la Facultatea
de Inginerie Civilă din cadrul Colegiului „Sfântul Sava”.
La 5 decembrie 1851, domnitorul Ţării Româneşti dispune ca în cadrul Şcolii de Drumuri
şi Poduri (Şcoala de Poduri şi Şosele) din Bucureşti, să se organizeze examene lunare obli
gatorii, iar la finele cursului, examen general, pe baza căruia absolvenţii erau primiţi în corpul
constructorilor de poduri şi şosele.
La 10 decembrie 1851, I. Constantinescu a fost numit profesor de mecanică la Şcoala de
Drumuri şi Poduri din Bucureşti.
„Omul e menit spre a se desăvârși.”
(Nicolae Bălcescu)
4. TREZIREA LA REALITATE.
ÎNVĂŢĂMÂNTUL ADEVĂRAT CERE EXIGENŢĂ.
SE CONTINUĂ PERIOADELE DE FACERE, PREFACERE,
DESFACERE ŞI REFACERE
Din prezentarea făcută până acum asupra învăţământului ingineresc în Ţara Românească,
s‑a constatat că absolvenţii Şcolii de la Mănăstirea „Sfântul Sava” în domeniul ingineriei nu
satisfăceau întru totul cerinţele de dezvoltare economică ale ţării. Aceste cerinţe erau impuse
de ţările avansate a căror dezvoltare economică era în pas cu revoluţiile industriale. Pentru a
asigura o dezvoltare mai rapidă, conducerile politice care s‑au succedat la conducerea Ţării
Româneşti au angajat în posturile de decizie pentru lucrările inginereşti mulţi specialişti pregă
tiţi în străinătate (Franţa, Germania, Austria). Absolvenţii şcolii de inginerie de la noi erau veri
ficaţi, la sfârşitul şcolii, atât de profesorii lor, cât şi de specialişti din Direcţia de lucrări publice
sau alte organisme ale Ministerului Lucrărilor Publice.
Astfel, s-a constatat că foarte puţini dintre absolvenţi corespund cerinţelor. De asemenea,
s-a constatat ca unii dintre cei admişi să lucreze în domeniul ingineriei nu făceau faţă pe deplin
meseriei. Concluzia firească a fost că un învăţământ ingineresc util cere exigenţă deosebită.
Cu toate că această idee era intuită cu mulţi ani în urmă, în deceniul al şaselea al secolului
al XIX-lea s‑a ajuns ca şi conducerea politică a Ţării Româneşti să înţeleagă pe deplin concepţia
specialiştilor din inginerie. Astfel, domnitorul Ţării Româneşti, Barbu Dimitrie Ştirbei, pregătit
la Paris în istorie şi ştiinţele de stat, şi‑a dat seama că este necesară o schimbare, deoarece „prea
se bate pasul pe loc”.
Pentru organizarea pe baze serioase a Corpului de poduri şi şosele şi a serviciilor tehnice ale
statului, domnitorul ceruse guvernului francez să‑i trimită un inginer capabil şi experimentat,
care să‑i facă această organizare. În acest scop, este trimis în ţară inginerul Louis Chrétien Léon
Lalanne, absolvent al Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele din Paris, care executase o mulţime
de lucrări, trecuse prin mai multe servicii tehnice şi administrative, avea publicaţii şi fusese
trimis în Rusia pentru studii şi cercetări miniere cu alţi ingineri specialişti.
Lalanne soseşte în Ţara Românească în anul 1852 şi i se încredinţează Direcţia lucrărilor
Publice, înfiinţată în acel an, fiind delegat şi membru în Eforia Drumurilor (Serviciul de Lucrări
Publice s-a organizat de către domnitor prin opisul nr. 1114 din 10 septembrie 1852, publicat în
Buletinul Oficial nr. 18 din 17 septembrie 1852).
Inginerul superior Lalanne avea printre alte îndatoriri şi

pe aceea „de a djrija şcoala de aplicaţie ce se va organiza,
prin înţelegere, cu Eforia Şcoalelor, pentru învăţături speciale
privitoare la lucrări tehnice”.
Lalanne a înfiinţat prima şcoală de conductori pentru lucrări
publice, unde a fost director şi profesor între anii 1852‑1853.
Constatând lipsa de persoane cu cunoştinţe tehnice, cu care
să poată executa lucrările, cere următoarele: – să i se aducă
ingineri din străinătate; – să se înfiinţeze o şcoală de conductori
de lucrări publice, deoarece „conductorii empirici” existenţi nu
Leon Louis Chrétien puteau fi utilizaţi datorită unei pregătiri precare.
Lalanne Şcoala de conductori de lucrări publice s‑a înfiinţat, elevii
(1811 1892) şcolii având leafă (pentru a fi sigur de candidaţi) şi fiind obligaţi
să servească statului. În caz contrar, trebuia să restituie leafa primită şi cheltuielile făcute, iar,
în plus, trei ani nu erau primiţi în nicio funcţie de stat. Domnitorul a aprobat aceste condiţiuni
puse elevilor conductori.
La sfârşitul anului, Lalanne comunică domnitorului că trei elevi, Aninoşanu, Vlacentzie şi
Vlădescu sunt capabili să dea examenul de conductor în faţa Comisiei Tehnice, al patrulea elev,
Râureanu, care scrie perfect în franceză şi posedă într‑un înalt grad talentul de desen grafic,
îi urmează, iar ceilalţi vor fi în curând în stare să treacă examenul de conductor clasa III. De
asemenea, doi elevi, Zotu şi Boureanu, care îşi aleseseră specialitatea minelor, sunt recomandaţi
pentru conductori de poduri şi şosele, neavând utilizare la mine.
Raportul către domnitor în al doilea an de activitate, cerea: – menţinerea şcolii; –
introducerea limbii franceze; – destinarea unui local propriu şi înalta protecţie pentru elevi,
care erau în genere copii de oameni săraci, cu familie grea.
La al doilea examen au terminat: N. Maxeţianu, D. Vlădescu, M. Paplica, C. Demetrescu,
Al. Notescu, T. Cristescu, G. Deljean, N. Călinescu, N. Terah şi Al. Metraka. Constantin
Aninoşeanu, care a terminat pe primul loc, a primit o bursă în anul 1856 pentru a face studii
de inginerie la Viena şi la Paris, devenind unul din cei mai de seamă ingineri de la acea vreme.
Şcoala de conductori de lucrări publice, înfiinţată de Lalanne, urma să aibă o bibliotecă
tehnică şi un traducător, care să explice elevilor sau altora care erau interesaţi chestiunile scrise
în limba franceză.
Lalanne a depus o activitate deosebită pentru dezvoltarea ingineriei în Ţara Românească.
Astfel, el a stabilit traseul şoselei Ploieşti‑Predeal în porţiunile grele din sus de Comarnic; a
făcut poduri mari care au durat mult timp; a făcut proiectele pentru podurile dunărene, pentru
oprirea inundaţiei Dâmboviţei şi pentru asanarea şi înfrumuseţarea Capitalei; a insistat pentru
adoptarea sistemului metric şi ajunsese să realizeze această reformă. Nu o finalizează deoarece,
în august 1853, pleacă la Paris, din cauza ocupării Principatelor Române de către Rusia.
În primăvara anului 1853, Rusia lansează un ultimatum voalat Porţii, îngrijorată de situaţia
creştinilor din Imperiul Otoman. Încurajată de Marea Britanie şi Franţa, Poarta a rezistat. Turcia
este ameninţată de Rusia că se vede nevoită să ia Principatele „în gaj”, ca mijloc de presiune.
În 21 iunie /3 iulie 1853, armata rusă trece Prutul, ocupă Moldova şi apoi Ţara Românească.
În 4/16 octombrie 1853 apare Manifestul Porţii Otomane prin care se constată starea de război
4. Trezirea la realitate. Învăţământul adevărat cere exigenţă. Se continuă... 57
cu Rusia, iar în 11/23 octombrie are loc retragerea la Viena a domnitorului Barbu Ştirbei.
Generalul Budberg este numit comisar extraordinar şi preşedinte plenipotent al Rusiei în Princi
patele Române. În 18/30 noiembrie 1853, are loc distrugerea flotei otomane de către cea rusă
la Sinope, în 23 decembrie 1853/4 ianuarie 1854, flotele franceză şi britanică pătrund
în Marea Neagră şi în 19/21 februarie este dat Manifestul de război al Ţarului Nicolae I. În
28 februarie/12 martie 1854 este încheiat Tratatul de alianţă între Franţa, Marea Britanie şi
Imperiul Otoman, având loc declaraţia de război a Franţei şi Marei Britanii adresată Rusiei,
în 16/28 martie 1854. În 2/14 iunie 1854, are loc Convenţia austro‑turcă de la Boiadgi Kioi,
în urma căreia, sub presiunea Austriei, Rusia este obligată să părăsească Principatele, care, în
august 1854, sunt ocupate de armatele asustriacă şi otomană. În 1/13 septembrie 1854, cei doi
domni ai Principatelor sunt invitaţi, de Poarta Otomană, de a se întoarce de la Viena în ţările lor.
În 23 septembrie/5 octombrie 1854, domnitorul Barbu Ştirbei a revenit în Ţara Românească,
unde şi‑a alcătuit Sfatul Administrativ din care făceau parte Nicolae Băleanu, Alexandru Plagino
(ginerele domnitorului), Ioan Câmpineanu, Ioan Oteteleşanu, Barbu Vlădoianu, N. Kretzulescu.
Războiul Crimeei are loc din 1/13 septembrie până la 24 octombrie/5 noiembrie 1854,
când s‑au desfăşurat bătăliile de la Alma Balaklova şi Inkerman. Urmează o serie de tratative
între Austria, Franţa şi Marea Britanie pentru o acţiune comună în problema orientală. În cadrul
Conferinţei de la Viena (3-15 martie – 23 mai – 4 iunie 1855), în vederea găsirii unei soluţii a
conflictului oriental, Bourquenei, reprezentantul Franţei, a lansat ipoteza Unirii Principatelor.
Cucerirea Sevastopolului (27 august – 8 septembrie 1855) a grăbit ţinerea Conferinţei diplo
matice de la Viena în vederea stabilirii preliminariilor de pace (20 ianuarie – 1 februarie 1856)
şi deschiderea Congresului de pace de la Paris (13-25 februarie 1856), urmat de semnarea Trata
tului de Pace de la Paris (18-30 martie 1856) în care s‑a prevăzut: – reorganizarea Principatelor
Române; – internaţionalizarea cursului Dunării de jos; – neutralizarea Mării Negre.
Lalanne vine din nou în Ţara Românească, în anul 1855, în timpul războiului din Crimeea,
pentru a construi şoseaua Cernavodă-Constanţa (prin care se alimentau trupele aliate cu
produse din Ţara Românească, deoarece nu se putea trece prin faţa întăririlor de pe Dunăre, de
la Reni şi Ismail, făcute de ruşi). De asemenea, el mai revine la noi în anul 1878, în Comisiunea
internaţională pentru delimitarea frontierei dobrogene la Silistra, unde a fixat începerea
frontierei de la Dunăre astfel încât Ţara Românească să poată construi, eventual, acolo un pod
peste fluviu.
În Franţa, Lalanne a fost Director al Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele şi membru al
Academiei. S‑a stins din viaţa în anul 1891, având 81 de ani.
Inginerul francez Louis Chrétien Léon Lalanne este considerat ca adevăratul întemeietor
al învăţământului de „ingineri de poduri şi şosele” în Ţara Românească, deoarece celelalte
şcoli înfiinţate mai înainte nu au folosit experienţa altor şcoli mai avansate. Lalanne era
reprezentantul Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele din Paris, aceasta remarcându-se încă din
secolul al XVIII-lea.
Încă din anul 1852, domnitorul Barbu Ştirbei a înfiinţat trei catedre care urmau ca în anul
1853 să intre într‑o şcoală de drept. Şcoala de la Pantelimon a continuat să fiinţeze şi după
1850.
La 19 ianuarie 1853, printr‑o anaforă a boierilor efori (Arsachi, I. Florescu, P. Poenaru şi
C. Buşianu), s‑au făcut propuneri de modificare a programului de inginerie civilă, aprobat prin
opisul nr. 1389/1953. Proiectul propus prevede un curs restrâns într‑un mod de a forma ingineri
topografi, ingineri de şosele şi poduri şi arhitecţi în trei ani de studii, programul stabilit fiind:
Anul I: Geometrie descriptivă; Geometrie analitică; Statică cu elemente de mecanică;
Geografie fizică cu elemente de astronomie; Desen topografic şi de peisaje;
Anul II: Principiuri de arhitectură; Continuaţia în mecanică; Aplicaţiile geometriei
descriptive la perspective; Stereotomie şi umbre; Mineralogia cu vorbire asupra
materialelor; Desen topografic şi de peisaje;
Anul III: Geodezie cu aplicaţie asupra ridicării de planuri geografice; Construcţia de poduri
şi şosele cu alcătuirea de proiect; Construcţia şi compoziţie în arhitectura profană şi
religioasă.
Proiectul a fost aprobat în 7 februarie 1853, fără a se şti în ce mod s‑a realizat.
În 16 aprilie 1853, s‑a introdus un curs de limba franceză la Şcoala de Drumuri şi Şosele
din Bucureşti, pentru a înlesni elevilor înţelegerea cursului predat de profesorul Lalanne.
La 23 august 1853 (după plecarea lui Lalanne), printr‑un opis domnesc, s‑a hotărât
contopirea Şcolii de Silvicultură din Bucureşti cu Şcoala de Drumuri şi Poduri şi Şosele sub
îndrumarea inspectorului Emanoil Constantinescu.
Pe timpul domnitorului Barbu Ştirbei, numărul tinerilor care pleacă în străinătate pentru
ştiinţe şi inginerie creşte.
În anul următor (1854) plecării lui Lalanne (august 1853), Şcoala de conductori a conti
nuat activitatea. Un raport întocmit în iunie 1854 arată că au urmat şcoala 13 elevi pentru
specialitatea de poduri şi şosele, patru pentru specialitatea mine şi nouă pentru specialitatea
silvicultură. La sfârşitul anului 1854, în lista profesorilor de la Şcoala de Poduri sunt menţio
naţi: Orăscu la disciplina de geometrie descriptivă şi E. Constantinescu la disciplina de
geometrie analitică. În anul următor (1855), cursurile continuă cu restul de 18 elevi. Profesori
erau: Emanoil Constantinescu pentru cursuri teoretice, A. Gisel pentru lucrări geografice şi
St. Lespezeanu pentru ridicări topografice. Acesta din urmă a fost numit profesor de Ridicări
topografice la Şcoala de conductori tehnici, în anul 1855.
Cursul de inginerie civilă a căpătat, de la 1 septembrie 1855, anul al doilea de studii şi
patru catedre noi: – principii de arhitectură; – elemente de mecanică; – aplicaţiile geometriei
descriptive la perspective, stereometrie şi umbre şi – mineralogie.
În anul 1855 se organizează şcoala pe trei ani (probabil după proiectul propus de pro
gramul aprobat prin opisul nr. 1389 din 1953). Se admit 15 elevi cu leafa de 150 lei lunar.
Aceasta se reduce după o lună la 75 lei lunar pentru cei care învăţau bine şi la zero pentru
cei care nu învăţau bine nici în a doua lună, iar dacă nu învăţau bine nici în a treia lună erau
daţi afară. Nu se admiteau alţi elevi în anii următori, şcoala continuând trei ani numai cu cei
care rămâneau. Şcoala este deschisă în decembrie 1855 şi în iunie 1858 s‑a ţinut examen în
faţa Comisiunii tehnice. S‑a constatat că trei (A. Boiarolu, N. Tetoianu şi R. Condeescu) erau
foarte bine pregătiţi. Pentru ceilalţi 11 (G. Andrescu, G. Bilciurescu, I. Copşa, M. Dumitrescu, A.
Georgescu, T. Ionescu, G. Lupescu, C. Mărgăritescu, M. Papadopol, Şt. Râmniceanu
şi M. Vericeanu), Comisia tehnică propune trimiterea lor la practică pe la ingineri de ocoale.
Aceştia trebuiau să vină în Bucureşti toamna, pentru a urma cursuri la Şcoala de inginerie civilă
de pe lângă Colegiu, iar în primăvară să susţină un nou examen de conductor. În urma noului
examen, Comisia propune desfiinţarea şcolii şi menţinerea numai a profesorului St. Lespezeanu
„care va deprinde pe aceşti elevi la desenul topografic, la prezentarea graficală a profilelor

şoselelor, precum şi la construcţiunea de poduri”. Profesorii suprimaţi protestează, elevii fac
o întâmpinare prin care cer să fie numiţi conductori. Cererea le este respinsă şi atunci 9 din cei
11 demisionează. Astfel, a dispărut acest început de învăţământ tehnic mediu, care pornise pe
baze destul de serioase.
L‑am întâlnit mai înainte pe Mihail Romniceanu, care a absolvit prima şcoală de conduc
tori. Acesta s‑a dus, în anul 1855, la Nancy (Franţa), unde a studiat silvicultura. La întoarcere,
face propunerea să înfiinţeze o şcoală de silvicultură cu studiile liceale la bază şi doi ani
de studii de silvicultură. Această propunere se aprobă în anul 1859 şi şcoala începe în anul
1860 cu M. Romniceanu ca director şi ca profesor de silvicultură, P. Bunescu profesor de
ştiinţe naturale, C. Aninoşanu – profesor de matematică, Julius Barasch – profesor de ştiinţe
naturale, precum şi profesorii Em. Constantinescu şi F. Gisel suprimaţi după desfiinţarea Şcolii
de conductori. Noua şcoală funcţionează după principiile lui Lalanne: plata elevilor şi obligaţia
de a servi şase ani statul. Regulamentul şcolii apare în anul 1862. Şcoala a produs circa 40 de
silvicultori.
În timpul domnitorului Barbu Ştirbei, la 25 februarie 1856, a fost dată circulara prin care
s‑a introdus alfabetul cu litere latine în şcoli.
Tot în timpul lui Barbu Ştirbei, numărul tinerilor care se duc pentru ştiinţe şi inginerie
în străinătate, mulţi cu burse de stat, începe să crească. De exemplu, sunt trimişi ca bursieri
pentru arhitectură, Mihail Capuţineanu (profesor de limba latină), la Paris; pentru inginerie,
D. Movici, I. Lupulescu, V. Anton, I. Curie, N. Copşa, Spiridon Yorceanu.
Se poate afirma că în timpul domnitorului Barbu Ştirbei a fost o epocă înfloritoare pentru
ingineria română, avându‑l tot timpul ca sfătuitor pe Petrache Poenaru, pe care l‑a pus în Comi-
sia tehnică din anul 1850. Sub domnia lui Barbu Ştirbei
s‑au făcut şosele, poduri, s‑a introdus telegraful, s‑au
trasat linii ferate, s‑a înfrumuseţat Capitala (prin lucrări
şi poduri pe Dâmboviţa, şoseaua Kiseleff, Cişmigiul, s‑au
scos cimitirele în afara oraşului). Primul plan al oraşului
Bucureşti datează din 1852, fiind întocmit de Boroczyn.
Domnitorul Barbu Ştirbei s‑a retras de la domnie în
25/7 iulie 1856, după cei şapte ani pe care fusese numit
de Poartă. În 3/15 iulie 1856 a fost numit caimacan în
Ţara Românească Alexandru Ghica (16/28 iulie 1856 –
17/29 octombrie 1858). După Alexandru Ghica urmează o
căimăcănie de trei – Emanuel Băleanu, Ioan Manu şi Ioan Al.
Filipescu (18/30 octombrie 1858 – 24 ianuarie/5februarie
1859). În timpul celor două căimăcănii s‑a dat destulă
atenţie învăţământului, în general, însă pentru învăţământul
de inginerie, în particular, nu s‑a făcut nimic interesant. Alexandru Ioan Cuza (1820-1873);
Prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn domnitor al Principatelor Unite
al Moldovei, la 5/17 ianuarie 1859, şi ca domn al Ţării (1859-1862) şi domnitor al
Româneşti, la 24 ianuarie / 5 februarie 1859, are loc Unirea Statului Naţional România
celor două Principate, unirea definitivă consfinţindu‑se la (1862-1866)
22 ianuarie/3 februarie 1862 când se formează cel dintâi guvern al Principatelor Unite sub
conducerea lui Barbu Catargiu. În timpul căimăcăniilor şi în primii ani de domnie ai lui Alexandru
Ioan Cuza, până în anul 1862, învăţământul liceal se închegase bine în Principate. În a doua
jumătate a secolului al XIX‑lea, în domeniul politicii şcolare a Principatelor Române Unite,
s‑a urmărit extinderea capacităţii de instruire a maselor, organizarea instituţiilor de învăţământ
superior şi orientarea învăţământului cu faţa către principalele cerinţe ale economiei naţionale.
Aceste idei au fost exprimate clar de domnitorul Alexandru Ioan Cuza în Mesajul Domnesc din
6 decembrie 1859: „Eu ţin numaidecât ca fiecare locuitor să ştie în curând a scrie şi ceti (...),
starea de azi a României şi viitorul ei cer numaidecât o facultate de ştiinţă economică şi admini-
strativă, precum şi o facultate de ştiinţă agronomică, industrială şi comercială; (...) doresc ca,
într‑un viitor apropiat, un doctor în agronomie să ajungă în ţară la aceeaşi consideraţie şi
avantaje materiale, precum ar ajunge un doctor în litere”.
Astfel, Legea instrucţiunii din anul 1864 este prima lege şcolară a statului naţional român,
document cu caracter democratic, îndeosebi prin decretarea caracterului general, obligatoriu şi
gratuit al învăţământului primar.
Această lege este opera lui Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Române
Unite (1859-1862) şi al statului Naţional România (1862-1866), sub a cărui domnie s‑au pus
bazele dezvoltării moderne a naţiunii române din punct de vedere economic, social, politic şi
cultural. La 8 octombrie 1863, se înfiinţează la Bucureşti Şcoala Superioară de Ştiinţe, iar la
30 octombrie 1863 Şcoala Superioară de Litere, ambele pentru pregătirea profesorilor. La
4 iulie 1864 cele două şcoli se unesc ca facultăţi ale Universităţii din Bucureşti.
Mai înainte, prin Decretul domnesc nr. 629 din 4 august 1862 (publicat în „Monitorul,
jurnalul oficial al Principatelor Unite” nr. 179 din 14 august 1862), s‑a stabilit „Regulamentul
pentru organizarea corpului de ingineri civili” în care au fost definite lucrările (toate lucrările
care au ca scop construcţia şi întreţinerea căilor de comunicaţii, deschiderea şi îmbunătăţirea
navigaţiei şi a plutirii pe râuri şi canale, măsurile de asigurare contra inundaţiilor, regularea şi
curăţirea apelor neplutitoare, regularea oraşelor şi alimentarea lor cu apă), au fost evidenţiate
diviziunile lucrărilor publice (serviciul ordinar sau permanent pentru executarea de căi ferate,
canaluri, poduri, mine şi serviciul detaşat pentru pavarea oraşelor, alimentarea lor cu apă etc.),
ierarhia (inginer inspector general, clasele I, II şi III; inginer şef, clasele I şi II; inginer ordinar,
clasele I, II şi III; elev inginer; conductori, clasele I, II şi III, cu lefuri între 500-3000 de lei/
lună), funcţiunile inginerilor şi constructorilor, condiţiile de admitere şi înaintare (absolvirea
unor cursuri de inginerie la o şcoală specială şi avansare cu un stagiu minim de doi ani într‑un
grad şi promovarea unui concurs).
La 28 iulie 1864, Mihail Kogălniceanu (ministru de Interne, Agricultură şi Lucrări Publice),
prin decizia nr. 6939, publicată în „Monitorul, jurnal oficial al Principatelor Române Unite
nr. 167 din 29 iulie/10 august 1864”, arată că: „preocupat de necesitatea ce este de agenţi
speciali, spre conducerea numeroaselor lucrări publice ce se deschid din zi în zi în ramura
de poduri şi şosele şi de mine şi, având în vedere că cea mai mare parte din oraşe au lipsă de
arhitecţi capabili de a supraveghea şi dirija dezvoltarea acelor oraşe, am alocat în Bugetul
anului curent sumele necesare pentru înfiinţarea pe lângă Ministerul de Interne, Agricultură
şi Lucrări Publice, a unei şcoale menite a forma bărbaţi pentru lucrările aici enumerate”. El
a anunţat un concurs în ziua de 1 septembrie 1864 „pentru găsirea a 16 elevi care, după ce
vor primi instrucţiunea trebuincioasă, într‑o şcoală apreciată destinată acesteia, vor fi numiţi
în funcţiunile citate intrând în corpul tehnic” arătând că „guvernul pe lângă instrucţiunea
gratuită ce dă elevilor, acordă fiecăruia şi o retribuţie mensuală sub titlul de subvenţiune, de
200 lei, spre a înlesni pe cei fără mijloace”. În continuare, se arată condiţiile de admitere sub
forma unei programe.
La 1 octombrie 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza ordonă înfiinţarea „Şcoalei de
Ponţi şi Şosele, Mine şi Arhitectură” (Decretul nr. 1129 din 1 octombrie 1864 al lui Alexandru
Ioan Cuza, privind înființarea unei „Școli de Ponți și Șosele, Mine și Arhitectură”, publicat în
„Monitorul – jurnal oficial al Principatelor – Unite Române”, nr. 222 din 5/17 octombrie 1864),
numind ca profesori pe M. Căpuţineanu, D. Petrescu, E. Bacaloglu, Căpitan Dana, Alexandru
Costinescu (numit director al şcolii: acesta este membru al Consiliului Lucrărilor Publice) şi
Ion Pavelescu (numit inspector de studii). Primii elevi admişi în şcoală sunt: I. Bacalu, Al.
Bădulescu, A. Bucholzer, N. Carcalechi, Gr. Cair, C. Drăgoescu, T. Fesliu, N. Gavrilescu,
Z. Marinovici, M. Măldărescu, M. Misinescu, M. Sigeti, Gr. Stoenescu, I. Stanian, C. Scorţeanu,
L. Stănciulescu. Cursurile trebuiau să ţină doi ani, însă în urma abdicării domnitorului Alexan
dru Ioan Cuza, la 11/23 februarie 1866, vine ministru la Lucrări Publice D. Sturza care, văzând
reaua situaţiune a ţării face reduceri mari în serviciile tehnice, desfiinţează Consiliul Tehnic
Superior şi reduce bugetul personalului tehnic la 2/3 din ce era în anul precedent. Şcoala nu
mai continuă şi în anul următor. Prin decretul domnitorului Carol I din 20 iulie 1866, elevii
N. Carcalechi, Z. Marinovici, A. Bădulescu, M. Sigeti şi Gr. Stoenescu sunt numiţi conductori
clasa III, iar elevii Grigore Cair şi Alexandru Stanian sunt numiţi elevi-conductori.
La 5 decembrie 1864 se organizează şi se stabileşte învăţământul de toate gradele din ţară.
La această lege nu este uitată ingineria. La Facultatea de ştiinţe erau cursurile: Introducere la
calcul; Algebra superioară şi calculul diferenţial şi integral; Mecanica elementară şi raţio
nală; Geometria descriptivă; Geodezia teoretică; Astronomia; Desenul liniar şi topografia;
Fizica; Chimia generală; Mineralogia; Geologia; Zoologia; Fiziologia. Articolul 262 din
legea respectivă, prevedea: „pe lângă Facultatea de Ştiinţe Fizice, Matematice şi Naturale,
se vor alătura una sau mai multe şcoale de aplicaţiune, pentru silvicultori, ingineri etc. ...
Cursurile de aplicaţiune se vor face într‑un an sau cel mult doi ani; şcolarii ce vor trece cu
succes examenul general asupra acestor cursuri, vor fi primi o diplomă specială. Regulamente
speciale vor regla aceste cursuri, precum şi condiţiunile de admitere a şcolarilor care au
urmat cei dintâi doi ani ai Facultăţii de Ştiinţe”.
Acest articol din Legea generală a învăţământului public a dat loc la multe încurcături şi
a făcut ca învăţământul de ingineri să nu iasă din perioadele de facere, prefacere, desfacere,
refacere pe care le‑am întâlnit până acum. Am văzut că, cu doar câteva luni înaintea apariţiei
acestei legi, Mihai Kogălniceanu iniţiază o şcoală specială de inginerie, care este înfiinţată din
ordinul domnitorului Alexandru Ioan Cuza sub denumirea de „Şcoala de Ponţi şi Şosele, Mine
şi Arhitectură”, care durează circa doi ani.
Cerinţele vremii fac ca lipsa de ingineri români să nu mai poată dăinui, deoarece toată
activitatea tehnică şi economică din Principatele Unite ar fi fost monopolizată de tehnicieni
străini. Noul domnitor, Carol I (1866‑1914), cere cu insistenţă căi ferate, pentru a intra în rândul
ţărilor europene. Astfel, se dădeau concesii de căi ferate şi se făceau numeroase lucrări tehnice,
care trebuiau proiectate, executate sau, cel puţin, controlate de personalul român. Ca atare,
crearea unei şcoli de ingineri de poduri şi şosele se impunea. De aceea, chiar în bugetul ţării din
anul 1867 s‑a prevăzut deschiderea unei asemenea şcoli.
Maiestatea Sa Carol I al României, Principe de Hohenzollern‑
Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephy
rinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen (născut în 10 aprilie
1839 la Sigmaringen şi decedat în 10 octombrie 1914 la Sinaia) a
fost domnitorul (10 mai 1866 – 10 mai 1881), apoi regele (10 mai
1881 – 10 octombrie 1914) României.
În cei 48 de ani ai domniei sale a obţinut independenţa ţării,
căreia i‑a crescut imens prestigiul, a redresat economia şi a pus
bazele unei dinastii. În timpul domniei lui Carol I, România
obţine Dobrogea (judeţele Constanţa şi Tulcea) după Războiul
de Independenţă din 1877‑1878, cunoscut în istorie (dar şi
ca Războiul ruso‑turc, 1877‑1878) şi Cadrilaterul (judeţele
Durostor şi Caliacra din sudul Dobrogei) după cel de‑al doilea
război balcanic din 1913, terminat prin Tratatul de la Bucureşti
Carol I al României (1839-
(1913). Pierde, însă, sudul Basarabiei (judeţele Cahul, Bolgrad
1914) domnitor al statului
şi Ismail) în 1878 după pacea de la San‑Stefano.
naţional România (1866-
1881) şi rege al României
Intrarea României în rândul naţiunilor suverane, prin proc
(1881-1914) la
marea României ca regat, în anul 1881, confirmat de Tratatul
de la Berlin, este în bună parte şi opera lui Carol I care a fost un
rege devotat României. El a reuşit să conducă ţara prin multă înţelepciune şi obiectivitate. Când
a fost ales principe al României, ţara întâmpina dificultăţi în mai toate domeniile. Ca arbitru
al Partidului Conservator şi Partidului Liberal, care se succedau la conducere, el a reuşit să fie
nepărtinitor şi să realizeze ce este mai bine pentru ţară.
Astfel, la numai un an de la închiderea „Şcoalei de Ponţi şi Şosele, Mine şi Arhitectură”,
ministrul Dumitru Brătianu numeşte o Comisie care să facă un Regulament pentru o „Şcoală de
Poduri, Şosele şi Mine”, care e aprobat de domnitorul Carol I prin Decretul din 30 octombrie
1867 (Decretul nr. 1526 din 30 octombrie 1867 al domnitorului Carol I privitor la funcțiunea
Școlii de Poduri, Șosele și Mine, precum și la „Programa” și „Regulamentul pentru Școala de
Poduri, Șosele și Mine”, publicat în „Monitorul Oficial – jurnal oficial al României”, nr. 274 din
3/15 noiembrie 1867). Articolul 1 al Regulamentului stipula că „această Şcoală este destinată a
da ingineri de poduri, şosele şi mine”. Şcoala avea cinci ani cu următorul program:
Anul preparator: Aritmetica; Algebra; Geometria; Trigonometria; Fizica elementară;
Desenul;
Anul I: Geometria descriptivă; Calculul diferenţial şi integral; Fizica; Geometria analitică;
Desenul;
Anul II: Aplicaţiunile geometriei descriptive; Chimia; Mecanica analitică; Desenul;
Anul III: Mecanica aplicată; Construcţii; Mineralogia şi geologia; Fizica industrială;
Geodezia; Desenul;
Anul IV a – Secţia Poduri şi Şosele: Şosele; Poduri; Căi ferate; Arhitectură industrială;
Proiecte; Desenul;
Anul IV b – Secţia Minelor: Chimie aplicată; Metalurgie; Exploatarea minelor; Dreptul
administrativ; Economia politică; Proiecte; Desenul.
Administraţia şcolii se compunea din: un director onorific, profesori, un secretar şi un

servitor. S‑au numit profesori provizorii până în anul 1868, când trebuia să se ţină concurs
în faţa unei Comisii numită de minister. Cursurile se ţineau de la 15 septembrie la 15 iulie
anul următor, câte şase ore pe zi, iar în intervalul de timp 1‑10 septembrie erau examenele
pentru admiterea în şcoală. La terminarea şcolii era un examen de o lună, în care se făcea un
proiect care se susţinea în faţa unui juriu. O chemare la ordine de trei ori într‑un an a unui
elev, aducea excluderea din şcoală cu aprobarea ministerului. În anul respectiv, 1867, între 10
şi 14 noiembrie, s‑au făcut anunţuri pentru înscrierea candidaţilor, cerându‑le minimum şase
clase liceale, pentru cei care vor să intre în Anul preparator sau minimum şase clase liceale şi
materiile prevăzute pentru Anul preparator, pentru cei care vor să intre în Anul I. În plus, se
cerea ca cei care candidau să fie români, să aibă vârsta între 16‑20 de ani, iar pentru cei lipsiţi de
mijloace se dădeau 200 de lei pe lună primilor 10 care vor reuşi la un concurs de burse. Bursele
se pierdeau pentru perturbarea sau pentru neglijarea studiilor. Profesorii provizorii pe un an,
numiţi prin Decretul din 4 noiembrie 1867, au fost: D. Petrescu pentru aritmetică, algebră
şi geometrie analitică; E. Bacaloglu pentru fizică; M. Capuţineanu pentru geometrie descrip
tivă şi aplicaţiile ei; I. Lupulescu pentru desen; Elie Angelescu (Absolvent al Şcoalei Centrale
din Paris) pentru geometrie, trigonometrie, calcul diferenţial şi integral. Pentru celelalte cursuri
din anii II, III şi IV nu s‑au numit profesori, deoarece şcoala se deschidea numai cu Anul
preparator şi Anul I.
Este de remarcat faptul că atât la Școala de Poduri, Șosele și Mine, înființată prin decret al
domnitorului Carol I, precum și la începuturile Școlii Naționale de Poduri și Șosele, în cadrul
cursului de fizică industrială, profesorul Emanoil Bacaloglu între anii 1867-1889 (cu o pauză
în perioada 1872-1874) introduce în predare și elemente de electricitate. Cursul cuprinde un
capitol important „Aplicații industriale ale electricității”.
Şcoala astfel organizată a fost deschisă de Ministerul de Interne, Agricultură şi Lucrări
Publice în 8 noiembrie 1867 cu 15 elevi, dar după cinci zile s‑a închis, deoarece în 13 noiembrie
1867 a demisionat D. Brătianu şi a venit ca ministru al Lucrărilor Publice Panait Donici, care
vroia să studieze şi dânsul problema înfiinţării unei şcoli tehnice superioare. Astfel, se publică un
nou termen de înscriere, până la 15 decembrie 1867, şi se anunţă concursul pentru 20 decembrie
la Bucureşti, la minister, cu profesorii şcolii. Se anunţă patru burse pentru Bucureşti (şcoli
asemănătoare erau şi la Iaşi şi Craiova). S‑au prezentat candidaţi numai la Bucureşti: studenţi
de la facultate, dintre foştii elevi ai şcolii desfiinţate în anul 1866 şi câţiva direct din liceu. Au
fost admişi ca bursieri: Ilie Ştefănescu, Basile Cireşianu, Nicolae Cucu, Andrei Buchholtzer
şi Pandele Iliescu. Se înscriseseră pentru Anul I, Gabrielescu şi Fesliu, care nu au fost admişi
(deoarece nu au vrut să renunţe la posturile pe care le ocupau în minister). Nefiind elevi în Anul
I, s‑a suprimat postul de profesor al lui M. Capuţineanu. Şcoala s‑a deschis în casele lui Rasti
(pe Strada Ştirbei Vodă). Inventarul de instrumente al şcolii (care a rămas până în 1871) a fost
următorul: 1 planşetă; 1 echimetru; 1 declinator; 1 alidadă cu lunetă; 1 miră parlantă; 1 miră cu
culise; 1 nivel cu apă; 1 nivel Egault; 1 pantometru; 1 echer cu reflexiune, 1 lanţ cu fişelui. Abia
la 6 martie 1868 a fost numit director cu plată Căpitanul Peiu, căruia i s‑a dat şi un curs. Între
timp, la cererea ministrului, profesorii şcolii,împreună cu inginerii D. Frunză şi Sp. Yorceanu,
au făcut un proiect de Şcoală de conductori cu trei ani de cursuri.
Spiridon Yorceanu a fost absolvent al Şcolii de Poduri şi Construcţii de Şosele din Paris,
având bacalaureatul francez. A fost profesor la Şcoala de Conductori de Poduri şi Şosele, unde a
predat mai multe cursuri şi a activat pentru a pune bazele unui

învăţământ ingineresc naţional. A susţinut legea pentru recu
noaşterea activităţii inginereşti. S. Yorceanu a fost membru fon
dator al Societăţii Politehnica căreia i‑a lăsat prin testament o
parte din avere. În 1887 a fost preşedinte al Societăţii Politehnica.
A lucrat ca inginer la Ministerul de Interne, Agricultură şi Lucrări
Publice, Secţia de Poduri şi Şosele între anii 1861‑1867. De
asemenea, a fost secretar general la Ministerul Lucrărilor Publice
şi inginer inspector general. La 2 martie 1868, ministrul Panait
Donici trimite şcolii Regulamentul întocmit de el cu concursul
lui Sp. Yorceanu (ambii foşti elevi ai Şcoalei Naţionale de Poduri
şi Şosele din Paris), care numesc şcoala ce urma să ia fiinţă la
Spiridon Yorceanu Bucureşti „Şcoala de Poduri şi Şosele”. Ei cunoşteau câtă muncă
(1853-1903)
era necesară pentru a deveni inginer de poduri şi şosele; ştiau că
la Paris şcoala de mine e o şcoală cu totul aparte, iar cursurile co-
mune pentru cele două specialităţi (poduri şi şosele; mine), în patru ani, i‑ar încărca pe elevi, iar
specializarea nu se putea face numai într‑un singur an, aşa cum se preconizase în Regulament
ministrului D. Brătianu.
Primul articol al ministrului Panait Donici avea următorul cuprins: „În această şcoală se
vor forma agenţi speciali pentru studierea, conducerea şi executarea lucrărilor publice rela
tive la construcţiunea căilor de comunicaţie, la construcţia edificiilor civile şi la exploatarea
minelor”. Acest articol iese din cuprinsul titlului şcolii şi nu conţine cuvântul „ingineri” din
primul articol al regulamentului ministrului D. Brătianu. Articolul 26 al acestui regulament
afirmă categoric că absolvenţilor li se va da gradul de conductor clasa III, cu apuntamentele
fixate prin buget şi regulamentul Corpului tehnic. Şcoala a fost declarată „permanentă”, fapt
care s-a respectat deoarece aceasta a continuat sub diferite aspecte. Astfel, s‑a abandonat
sistemul de a primi o serie de elevi, a-i duce până la sfârşitul cursurilor lăsând în drum pe cei
care nu puteau ţine pasul şi văzând dacă la absolvire acei elevi vor mai reîncepe sau nu cu alţii.
Cursurile şcolii durau trei ani, de la 1 octombrie la 1 mai anul următor; din fiecare clasă erau
cinci elevi interni, restul fiind externi. Internii erau obligaţi să lucreze la stat, după terminarea
şcolii. Pentru primul şi al doilea an de studii se prevedea practică în timpul verii. După practică,
atunci când se prezentau la şcoală, prezentau memorii, planuri şi crochiuri, certificate de la
inginerii şi arhitecţii pe lângă care au lucrat. Profesorii trebuiau să fie „oameni de specialitate
capabili” şi „să trateze toate studiile mai mult din punct de vedere practic şi util”. Profesorii
erau asimilaţi la apuntamente cu profesori de liceu, iar inginerilor funcţionari li se dădea numai
o diurnă. Profesorii trebuiau să facă, la începutul lecţiilor, examinări prin tragere la sorţi (dar
pe toţi elevii o dată pe lună) să examineze elevii în faţa unui juriu compus din director şi
profesori. Notele erau cuprinse între 0 şi 20. Lucrările grafice se predau la termen în starea în
care se găseau. Cursurile se ţineau şase ore pe zi. Programa (planul de învăţământ) cursurilor
era următoarea:
Anul I: Geometrie descriptivă; Trigonometrie plană; Geometrie analitică cu două
dimensiuni; Topografie; Nivelment; Fizică aplicată la industrie; Desen;
Anul II: Aplicaţiile geometriei descriptive; Mecanică generală şi aplicată; Chimie aplicată
la industrie; Noţiuni de mineralogie şi geologie aplicate la cunoaşterea materialelor;
Desen şi crochiuri;
Anul III: a) – Secţia podurilor, şoselelor şi arhitecturii: Construcţie de şosele; Poduri;
Navigaţie; Arhitectură civilă şi industrială; Construcţii de drumuri de fier; Compa
tibilitatea lucrărilor publice; Desen; Proiecte.
b) – Secţia minelor: Construcţii de maşini; Metalurgie şi analize în laborator;
Exploatare a minelor; Tehnologie; Compatibilitate a lucrărilor publice; Desen;
Proiecte.
Recunoaştem că, deşi se decisese suprimarea anului preparator pentru anul şcolar
1868‑1869, totuşi, acesta se menţine şi în anul respectiv pentru a se asigura o bună pregătire a
mai multor candidaţi.
Au fost aprobate, pentru început, următoarele cursuri şi următorii profesori:
Anul preparator: Complemente de aritmetică, algebră şi geometrie (Leonida Pancu);
Complemente de fizică şi chimie generală (Emanuel Bacaloglu); Desen (Alexandru
Duperrex);
Anul I: Trigonometrie şi geometrie analitică (Leonida Pancu); Geometrie descriptivă
(Căpitanul Peiu); Fizica industrială (Emanuel Bacaloglu); Topografie, nivelment şi
calculul terasamentelor (Căpitanul Peiu); Desen de arhitectură şi maşini (Alexandru
Duperrex). Printre profesorii şcolii s‑au mai aflat: Dimitrie Petrescu, Ilie Angelescu
şi Ion Lupulescu.
Această şcoală de conductori, sub firma de „Şcoala de Poduri şi Şosele”, a funcţionat în bune
condiţiuni până în anul 1875 şi i‑a avut ca directori pe: Căpitanul Peiu (martie 1868 – octombrie
1868, când a plecat ca diriginte al Portului Brăila); Colonelul Carol Begeanu (octombrie 1868
– aprilie 1873, când a decedat); Inginerul Al Poienaru (aprilie 1873 – octombrie 1875). În acest
timp, şcoala capătă ingineri de seamă în Corpul profesoral, anume, pe: Leonida Pancu;
M. Capuţineanu; Constantin Zeuceanu; Constantin Popescu; Spiridon Yorceanu; Edmond
Beler; Ion G. Cantacuzino (care devine, mai târziu, mare antreprenor de lucrări publice);
Constantin Olănescu (viitor ministru al Lucrărilor Publice şi Internelor) şi Al. Duperrex (care,
în intervalul de timp 1878‑1900, a fost profesor de Desen şi de Lucrări grafice la primele
noastre şcoli de cultură tehnică superioară). Anul preparator al acestei şcoli a fost suprimat din
toamna anului 1869. Printre absolvenţii şcolii respective îi amintim pe: N. Davidescu (care
a fost şef de secţie la construcţia podului de peste Dunăre, la Cernavodă); I. Mincu (celebrul
arhitect, întemeietorul primei şcoli de arhitectură din România) ş.a. Se remarcă faptul că în
anul 1869, profesorul Spiridon Yorceanu (1838-1903) a publicat primul manual de drumuri în
limba română „Manualul construcțiunii și întreținerii drumurilor”.
Din anul 1871 când Şcoala începuse să dea absolvenţi în mod normal, ministrul N. Kreţu
lescu se gândeşte să o transforme în Şcoală de ingineri. Pentru a realiza aceasta, în august
1871, cere să se întrunească un Consiliu profesoral pentru a stabili cum ar trebui modificate
programele cu începerea acelui an, pentru ca şcoala să poată scoate elevi ingineri care, după
doi sau trei ani de practică, să poată obţine gradul de ingineri ordinari clasa a III-a.
La 27 ianuarie 1872, prin ordinul Ministerului Lucrărilor Publice nr. 830, i s‑a făcut cunos
cut lui I.G. Cantacuzino, inginer ordinar clasa a III-a, că este însărcinat să predea cursul de fizică
şi de chimie. În anul 1873, Corpul profesoral era format din: Mihail Capuţineanu, Spiridon
Yorceanu, Ilie Angelescu (apoi, Constantin Zeucianu), Edmond Beller şi Ioan G. Cantacuzino.
Cu toate că Niculae Kreţulescu a rămas ministru la Ministerul Lucrărilor Publice până la
16 decembrie 1873, nu se ştie de ce nu şi‑a putut pune în aplicare dorinţa.
În sfârșit, amintim că actuala Bibliotecă Centrală a Universității „Politehnica” din București
este urmașa bibliotecii care a fost înființată în anul 1868 în cadrul Școlii de Poduri, Șosele și
Mine. Această atestare a bibliotecii – aflată în arhiva instituției – este o adresă a Ministerului
Agriculturii, Comerțului și Lucrărilor Publice din 16 februarie 1868, prin care i se comunică
directorului școlii, Dimitrie Petrescu; „Vă înaintăm 28 de exemplare din diferite publicații
insemnate pe contrapagină spre a le avea în biblioteca ce se va face la această scoală”. O lună
mai târziu, același trimițător face completarea: „cărţile oferite să fie trecute în inventarul școlii
și înregistrate la bibliotecă pe categorii”.
Rezultă că cele două adrese constituie un act de naștere autentic, fiind clar că biblioteca
există. De altfel, nici nu se poate face școală fără bibliotecă. Este evident faptul că atunci
biblioteca nu exista în accepțiunea existentă astăzi, fiind doar o colecție a celor mai importante
cărți pentru uzul studenților și dascălilor vremii respective. Mai târziu, în 1881, ia ființă Școală
Națională de Poduri și Șosele din București, care are o organizare mai bună, aceasta prevăzând
– în anul 1886 – biblioteca cu o sală de lectură pentru 40 de cititori.
Comparând Biblioteca Centrală a Universității „Politehnica” din București existentă în
prezent cu începuturile (28 de cărți și 40 de cititori) rezultă că s-a parcurs un drum uriaș în
participarea bibliotecii la procesul de instruire, formare și educare, precum și la activitatea de
cercetare în Școală, atât pentru student cât și pentru cadrele didactice. În prezent Biblioteca
Universităţii „Politehnica” din Bucureşti dispune de un spaţiu generos, o nouă clădire cores
punzătoare exigenţelor actuale, are peste două milioane de titluri de cărţi, este dotată cu un
sistem modern de căutare şi identificare a lucrărilor de interes etc. În epoca internetului, a
cărților electronice, biblioteca reprezintă un cadru propice de documentare și studiu folosind
mijloacele moderne de comunicare. Patrimoniul bibliotecii reprezintă o istorie scrisă a celor
care au contribuit la făurirea României moderne.
Se apreciază că Biblioteca Centrală a Universităţii „Politehnica” din Bucureşti este com
parabilă cu bibliotecile marilor universităţi tehnice din Europa.
„Mijlocul de educație în spirit social este munca.”
(Vasile Pârvan)
5. CONSOLIDAREA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI TEHNIC

ROMÂNESC PRIN TRECEREA LA ÎNVĂŢĂMÂNTUL
SUPERIOR DE INGINERI. „ŞCOALA NAŢIONALĂ DE
PODURI ŞI ŞOSELE” – INSTITUŢIE DE ÎNVĂŢĂMÂNT
SUPERIOR TEHNIC DE NIVEL EUROPEAN
În România (vechiul regat) se continuă activităţile de reabilitare a drumurilor, iniţiate pe

timpul domnitorilor stabiliţi prin înţelegerile de la Balta‑Liman şi mai ales pe timpul dom
nitorului Alexandru Ioan Cuza. În anul 1869, se deschid primele balastiere de piatră pentru
pavaje, una la Văleni, alta la Belia (Comarnic).
În 1870 începe în Bucureşti pavarea străzilor cu piatră cubică. Cea dintâi stradă pavată cu
piatră cubică de granit, din Belgia, este fosta strada „Pensionatului”.
În anul 1872 se execută primele încercări de pavare cu asfalt natural compactat, pentru
partea carosabilă, şi cu asfalt turnat, pentru trotuare. În aceeaşi perioadă, se admite execuţia de
pavaje din lemn pentru unele străzi din Bucureşti.
Construcţia căilor ferate a fost concesionată unor consorţii germane şi anglo‑austriece.
Astfel, s‑a ajuns ca la sfârşitul secolului al XIX‑lea România să dispună de 3832 km lungime de
căi ferate. Construcţia căilor ferate a impulsionat mult dezvoltarea economică a ţării, comerţul,
s‑au uşurat legăturile cu străinătatea, a scăzut preţul mărfurilor etc. De asemenea, a început să
se dezvolte navigaţia fluvială.
Dezvoltarea economică de ansamblu a societăţii româneşti a generat şi evoluţia învăţă
mântului de toate tipurile. S‑au creat şcoli superioare de agricultură, silvicultură, de şosele şi
poduri şi de medicină veterinară. S‑au dezvoltat facultăţile de ştiinţe matematici, fizică, chimie,
biologie, geologie ş.a. Această dezvoltare a învăţământului a condus la înlocuirea treptată şi
destul de rapidă a specialiştilor din străinătate cu specialişti pregătiţi de şcolile româneşti.
Primele aşezăminte pentru învăţământul de inginerie de nivel mai înalt sunt cunoscute
în Principatele Române din anul 1849 când Gheorghe Asachi a înfiinţat, la Iaşi, în Moldova,
„Şcoala de Aplicaţiune pentru Ingineri şi Conductori” şi din anul 1852 când Léon Louis
Chrétien Lalanne a înfiinţat la Bucureşti, în Ţara Românească „Şcoala de Conductori de
Poduri şi Şosele”. Aceste două aşezăminte funcţionează cu intermitenţă până în anul 1867,
când se contopesc într‑o singură şcoală, sub autoritatea Ministerului Lucrărilor Publice, numită
„Şcoala de Poduri, Şosele şi Mine”.
Această şcoală nu este considerată însă un progres, deoarece elevii săi erau lipsiţi de
cunoştinţe tehnice suficiente (programa cursurilor cuprindea noţiuni cu totul elementare),
singurul lucru important fiind pentru aceştia practica pe care o făceau ca absolvenţi. O astfel
de organizare nu a dat rezultate mulţumitoare, impunându‑se o transformare radicală a şcolii.
După cum vom vedea, transformarea făcută a avut loc în anul 1876, această nouă organizare
conducând la rezultate contrare: o programă încărcată şi de nivel foarte înalt. Nici rezultatele
acestei transformări nu au fost benefice pentru întemeierea unui învăţământ ingineresc fructuos
în Principatele Unite (România Mică). Organizarea optimă care a condus la un învăţământ ingi
neresc de valoare în ţara noastră a avut loc abia în 1881.
Dorinţa lui Nicolae Kreţulescu, din anul 1871, a fost reluată mai târziu. La 23 iulie 1875,
din ordinul ministrului Theodor Rosetti de la Ministerul Lucrărilor Publice, se cere „Şcolii de
Poduri şi Şosele” să întrunească Consiliul de instrucţiune, compus din profesorii Yorceanu,
Capuţineanu, Cantacuzino, Bacaloglu şi Zeuceanu, împreună cu Lt. Colonelul Fălcoianu
(director general la Ministerul Lucrărilor Publice), pentru a se ocupa de revizuirea programei şi
regulamentului şcolii, completând cursurile pentru a se pregăti ingineri. Se întrunesc profesorii
Spiridon Yorceanu, Mihail Capuţineanu şi Ioan G. Cantacuzino, care fac ministrului o primă
propunere. Se propune ca şcoala să aibă patru ani de studii, cu următorul program:
Anul I: Geometrie descriptivă cu aplicaţie la stereotomie şi tăierea pietrelor; Algebra
superioară şi geometria analitică; Topografia; Nivelmente şi noţiuni de geodezie;
Desen; Limba franceză; Limba germană;
Anul II: Tehnologie şi elemente de construcţii de clădiri şi maşini în general; Fizica şi
chimia generală; Construcţiuni de şosele şi poduri; Mineralogia şi geologia; Lucrări
grafice şi ridicări de planuri şi crochiuri; Limba franceză; Limba germană;
Anul III: Noţiuni de calcul diferenţial şi integral; Mecanica analitică; Arhitectură;
Construcţii civile şi industriale; Fizica şi chimia industrială; Noţiuni de drept
administrativ; Economie politică şi industrială; Lucrări geografice şi proiecte; Limba
franceză; Limba germană;
Anul IV: Rezistenţa materialelor şi hidraulică; Construcţiunea şi exploatarea de căi
ferate; Metalurgia şi exploatarea minelor; Proiecte şi devize: Limba franceză; Limba
germană.
Această programă este aprobată de ministrul Theodor Rosetii, care hotărăşte să se aplice
pentru anul şcolar 1875‑1876. Se creează nouă catedre care trebuiau să se repartizeze între
directorul şcolii şi profesorii: Bacaloglu, Cantacuzino, Duperrex, Yorceanu, Poienaru, Zeucianu
şi Saligny (Alphons O. Saligny, care a fost numit profesor pe data de 1 octombrie 1875; sosise
de curând în ţară de la Berlin, unde a luat doctoratul în chimie, fiind primul doctor în chimie în
ţara noastră). Limbile străine erau predate de profesorii I. Filibiliu (Limba franceză) şi Limburg
(Limba germană).
Şcoala nou constituită începe cu Anul I şi Anul II, pentru care s‑au putut găsi elevi pre
gătiţi, urmând ca ceilalţi ani să se înfiinţeze treptat. Elevii care făceau doi ani şi îi terminau
respectând standardele, puteau să se retragă căpătând gradul de conductor. Cei care terminau cu
succes cei patru ani, primeau titlul de inginer. Nu s‑a promulgat nici o lege sau regulament care
să stabilească titlurile cu care vor ieşi absolvenţii şcolii. Astfel, în anii 1876 şi 1877, şcoala a dat
conductori, dar nu se ştia cu ce titluri o să iasă cei cu patru clase terminate! De pe la începutul
anului 1878, elevii din Anul IV au cerut Consiliului profesoral să li se clarifice situaţia titlurilor
5. Consolidarea învăţământului românesc prin trecerea la învăţământul... 69
pe care le vor obţine la terminarea şcolii. Consiliul profesoral compus din profesorii Baca
loglu, Botea, Capuţineanu, Yorceanu şi Olănescu, întocmeşte la 12 februarie 1879 o adresă
pe care o trimite Ministerului Lucrărilor Publice, arătând că: „În starea de acum a lucrurilor,
Consiliul e silit să declare că măsura de a se da diplome de ingineri nu se poate aplica decât ca
excepţiune”. Astfel, Comisiunea cerea un examen general la 1 octombrie, care să dovedească
dacă elevii au toate cunoştinţele programului din 1875, primind diplome numai cei care le au.
De asemenea, cererea ca pentru viitor „să se fixeze printr‑o lege anume instituirea, scopul şi
programa şcolii şi să se dea un regulament aparte de administraţie”; apoi, mai cereau: „să se
numească profesori la catedrele vacante”. Conducerea Ministerului Lucrărilor Publice, la 13
martie 1879, a comunicat Şcoalei de Poduri şi Şosele să elibereze: „Diplome de Vechi elevi
ai Şcoalei de Poduri şi Şosele”, absolvenţilor care vor avea media generală peste 15,50 şi
„Certificate de absolvenţi ai Şcoalei de Poduri şi Şosele” celor cu medii între 12 şi 15,50.
În anul 1876, corpul profesoral a fost alcătuit din: Spiridon Yorceanu, Alexandru Duper
rex, Alfonso D. Saligny, Constantin Olănescu, Ioan Filibiliu şi Limburg.
Între anii 1877/1878 a avut loc războiul ruso‑turc. La 9/12 mai 1877, Adunarea Depu
taţilor, apoi Senatul, adoptă moţiuni privind proclamarea independenţei României şi la 10/22
mai 1877, guvernul, membrii Corpurilor legiuitoare şi reprezentanţii altor autorităţi au mers
la Palat să‑l felicite pe domnitorul Carol I, pentru a 11‑a aniversare a urcării sale pe tronul
României şi, totodată, să‑l aclame şi în noua calitate de domn independent. Armata română are
un rol deosebit în desfăşurarea ostilităţilor cu turcii, care sunt învinşi şi acceptă, la 19 februarie
– 3 martie 1878, Tratatul ruso‑turc de la San Stefano. În 1-13 iunie – 1-13 iulie 1878 are loc
desfăşurarea lucrărilor Congresului de la Berlin, încheiat prin semnarea Tratatului de la Berlin,
prin care: – este recunoscută independenţa României; – i se ia sudul Basarabiei, care se dă
Rusiei; – i se atribuie Dobrogea, pe care România o preia la 14/26 octombrie 1878.
Din 9/21 septembrie 1878, la propunerea guvernului, domnitorul Carol I ia titulatura de
alteţă regală.
Din cauza războiului ruso‑turc din 1877‑1878, s‑a înrăutăţit foarte mult starea financiară
a ţării şi Şcoala de Poduri şi Şosele era ameninţată să fie desfiinţată. S‑a găsit soluţia,
pentru a o salva, de a o trece în buget la Ministerul Instrucţiunii, în 1 martie 1877. Făcând
această operaţie, se făceau economii desfiinţându-se catedrele care se asemănau cu cele de la
Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti, elevii școlii urmând acele cursuri odată cu
studenţii Facultăţii de Ştiinţe. Cursurile care se asemănau şi intrau în categoria de a fi comune,
erau: Algebra superioară; Geometria descriptivă; Geometria analitică; Calculul diferenţial
şi integral; Mecanica analitică; Fizica; Chimia, Mineralogia; Geologia; Geodezia; Dreptul
administrativ; Economia politică; Limba franceză şi Limba germană. Din 11 profesori,
Şcoala de Poduri şi Şosele a rămas cu şase. Direcţiunea şcolii este încredinţată lui Mihail
Capuţineanu. Sunt numiţi profesori, următorii: Mihail Capuţineanu (Arhitectură; Construcţii
civile şi industriale; Proiecte şi devizuri; Tehnologie şi elemente de construcţii de clădiri şi
maşini); Constantin Olănescu (Mecanică elementară şi cinematică; Rezistenţa materialelor şi
Hidraulică); Alexandru Duperrex (Topografie, nivelment şi lucrări grafice); Spiridon Yorceanu
(Construcţii de poduri şi şosele; Exploatarea de căi ferate; Proiecte şi devize); Emanuel Baca
loglu (Fizică şi chimie industrială); Constantin Bottea (Metalurgie şi exploatarea minelor).
Constantin Olănescu (1845‑1928) a urmat liceul la Paris

şi ingineria la Şcoala Centrală de Arte şi Manufacturi din Paris
(1870).
Între 1875‑1880, a fost profesor la Şcoala de Poduri şi Şosele,
predând Mecanica elementară, cinematica, mecanica aplicată,
rezistenţa materialelor, hidraulică. A făcut parte din Consiliul de
Instrucţiune care a elaborat programul cursurilor.
A lucrat la construirea căii ferate Bucureşti-Craiova, fiind
şef de circumscripţie de poduri şi şosele din Craiova. A fost şef
al diviziei a doua şi director general la Ministerul Agriculturii,
Comerţului şi Lucrărilor Publice. În timpul războiului ruso‑româno‑
Constantin Olănescu turc (1877), guvernul l‑a numit inspector al controlului şi comisar
(1845-1928)
general al CFR. A fost ministru, deputat şi a adus contribuţii la
dezvoltarea reţelei de căi ferate şi a navigaţiei naţionale pe Dunăre.
A fost membru fondator şi preşedinte al Societăţii Politehnica din Bucureşti, promovând
legea pentru recunoaşterea Societăţii Politehnica.
Sub îndrumarea lui Constantin Olănescu a apărut „Buletinul Societăţii Politehnica”.
În anul 1872, un grup de ingineri şi arhitecţi a editat revista tehnică săptămânală „Ingine
rul”, care a apărut în 17 numere, sub conducerea inginerului P. Davidelu.
Următoarea încercare de a edita o revistă tehnică a fost în anul 1876, când un grup de 30 de
ingineri şi arhitecţi a publicat „Revista Societăţii de Ingineri şi Arhitecţi”, din care s-au tipărit
doar 3 numere.
„Buletinul Societăţii Politehnica” din Bucureşti, apărut în anul 1885 (la patru ani de la
înfiinţarea societăţii), a dovedit că „societatea există şi produce”. Datorită greutăţilor finan
ciare, acesta nu a apărut în anul 1887 şi în intervalul 1916-1919. După 1919 s-a reluat tipărirea
acestuia în dimensiuni reduse. După Primul Război Mondial, „Buletinul Societăţii Politehnica”
continuă să fie publicaţia tehnică cea mai importantă din ţară în perioada respectivă. În acest
buletin, se publicau materiale care priveau toate ramurile din ştiinţă, inginerie, economie
naţională, organizare tehnică, istoria ingineriei etc. Înainte de anul 1927, „Buletinul Societăţii
Politehnica” ajunsese să consume peste 5% din veniturile anuale ale societăţii. Cheltuielile
cu buletinul au întrecut întotdeauna totalul cotizaţiilor încasate de la membri. „Buletinul
Societăţii Politehnica” a publicat în anul 1931, trei volume intitulate „Istoricul dezvoltării
tehnice în România în decursul ultimilor 50 de ani”, în 1930, un volum comemorativ cu ocazia
Centenarului Căilor Ferate şi a închinat numere întregi vieţii şi operei lui Gheorghe I. Duca,
Anghel Saligny, Constantin Olănescu, Elie Radu, N.P. Ştefănescu ş.a. Printre redactori se remarcă
Ion I.C. Brătianu, M. Romniceanu, Gh. Em. Filipescu, Ion Ionescu (Bizeţ), Constantin D. Buşilă,
Şerban Ghica, D. Stan ş.a. „Buletinul Societăţii Politehnica” şi-a încetat apariţia la încetarea
existenţei Societăţii Politehnica, în anul 1949.
Societatea Inginerilor şi Arhitecţilor, înfiinţată încă din anul 1876, se sesizează de această
dezorganizare a Şcolii de Poduri şi Şosele (hotărârea ca primii doi ani ai Școlii de Poduri și Șosele
să urmeze cursurile la Facultatea de Științe a Universitații din București) şi cere preşedintelui
ei, senatorul Al. Orăscu, să adreseze o interpelare ministrului de Instrucţie Publică şi Culte,
interpelare pe care o şi dezvoltă în 15 martie 1877. Al. Orăscu arată că trecerea la Ministerul de
Instrucţie şi Culte este vătămătoare școlii, arătând că economia este de numai 3000 de lei noi, iar
elevii vor urma la Facultatea de Ştiinţe cursuri făcute altfel decât au ei trebuinţă; în plus, elevii
care până acum stăteau la internat, sub o strictă supraveghere, vor deveni liberi să se plimbe
când doresc. Ministrul Instrucţiunii Publice şi Cultelor, G. Ghiţu, este rugat să ajute să nu se
dezorganizeze școala. Răspunsul ministrului este logic. Astfel, el arată că trebuie respectată
legea (Legea generală a învăţământului cerea ca asemenea şcoli să fie ataşate facultăţilor în
privinţa cursurilor comune), dar, în cazul existenţei unor inconveniente ministrul răspunde că
va înfiinţa o Comisiune care să le examineze şi îl roagă pe Al. Orăscu (care a făcut interpelarea)
să facă parte din respectiva Comisiune care va propune măsurile necesare.
Prin decizia din 18 martie 1877, ministrul îi numeşte în Comisiune pe Al. Orăscu şi
D. Petrescu, „spre a chibzui şi a arăta ministrului de Instrucţie Publică şi Culte, care sunt
inconvenientele cauzate Şcolii de Poduri şi Şosele prin noul buget şi care ar fi mijlocul cel
mai nimerit a remedia acele inconveniente spre asigurarea mersului regulat al Şcolii”. Nu
se cunoaşte răspunsul Comisiunii. Însă, Comisiunea profesorilor școlii (Bacaloglu, Botea,
Capuţineanu, Yorceanu şi Olănescu) a cerut prin această adresă (acelaşi jurnal, pe vremea aceea)
„să se separe cu totul Şcoala de Poduri şi Şosele de Facultatea de Ştiinţe la care a fost alipită”.
Rezultatele nu s‑au lăsat foarte mult aşteptate: la 1 aprilie 1878 (data aplicării noului buget),
Şcoala de Poduri şi Şosele trece la Ministerul Lucrărilor Publice. Mathei M. Drăghiceanu este
numit director al școlii.
Mathei M. Drăghiceanu s‑a născut la Târgovişte în 15 mai
1844 (tatăl său, pitarul Mihalache Drăghiceanu – coleg de şcoală
cu Ion Heliade-Rădulescu – se trăgea dintr‑o familie boierească
din Romanaţi, iar mama, Elisabeta Fusea, era înrudită cu mama
poetului Grigore Alexandrescu). A urmat cursurile gimnaziale
ale Colegiului „Sfântul Sava”, Facultatea de Ştiinţe din cadrul
Universităţii din Bucureşti (1864‑1867) şi Şcoala de Mine
din Paris (1867‑1871). Ocupă postul de director al Şcolii de
Poduri şi Şosele în anii 1878‑1880, întocmindu‑i regulamentul
de funcţionare şi adăugându‑i cursuri de mine. În anul 1880,
guvernul liberal condus de Ion C. Brătianu îl numeşte pe Mathei
Drăghiceanu la Direcţia Studiilor şi Exploatărilor de Mine ale Mathei M. Drăghiceanu
(1844-1939)
Statului, unde lucrează cinci ani. A fost ales membru de onoare
al Academiei Române, al Institutului Geologic al României, Societăţii Regale Române de
Geografie şi Institutului Naţional Român pentru Studiul Amenajării şi Folosirii Izvoarelor de
Energie. Regele Carol I i‑a conferit ordinul „Coroana României” în grad de Mare Ofiţer. A
decedat în anul 1939, la vârsta de 95 de ani, la Bucureşti.
În noua situaţie, corpul profesoral este sporit cu 10 membri şi câştigă elemente de mare
valoare, ca: P. S. Aurelian (viitor prim‑ministru); C. Mănescu (viitor Inspector general, care
a depus mult interes pentru propăşirea Şcolii; a fost primul care a tipărit cursul său – prima
parte – de Rezistenţa materialelor); A.O. Saligny (readus la şcoală, deoarece nu a funcţionat
în intervalul de timp când Şcoala a aparţinut de Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor);
Gheorghe Kirillov (licenţiat în matematici la Paris, care avea scrisori elogioase de la profesorii
lui, Briot şi Bouquet) pentru matematici şi Grigore Cerchez (în anul 1880; cu mult gust
arhitectural şi cel care a lăsat în Bucureşti clădiri ce sunt adevărate opere de artă) pentru cursul
de Construcţii civile. P.S. Aurelian ţine cursul de Economie rurală şi Drept administrativ.
Începând cu data de 3 iulie 1875, acesta devine membru titular al Societăţii Academice Române
(la 1 aprilie 1866 se înfiinţează Societatea Literară Română, aceasta, în 1867, transformându-se
în Societatea Academică Română), care în anul 1879 devine Academia Română. De asemenea,
corpul profesoral a mai fost completat cu: Ioan G. Cantacuzino, care ţinea cursul de Geometrie
analitică şi mecanică, începând cu data de 1 aprilie 1878; Grigore Dumitrescu Tassian, care
ţinea cursul de Topografie şi construcţii diverse, începând cu data de 4 octombrie 1878 şi
Constantin Zeucianu, care ţinea cursul de Mecanică elementară şi mecanică analitică, începând
cu data de 12 decembrie 1878. Acesta din urmă l‑a înlocuit pe profesorul Constantin Olănescu,
care a demisionat. Profesorul Emanoil Bacaloglu a fost ales membru titular al Academiei
Române în 29 iunie 1879.
Gheorghe Kirillov (1845‑1908) a fost licenţiat în matematici la Paris, fiind considerat cu o
pregătire excepţională. A predat la Şcoala de Poduri şi Şosele şi la Şcoala Naţională de Poduri
şi Şosele din Bucureşti.
Grigore Cerchez (1850‑1927) a absolvit Şcoala Centrală de Arte şi Manufacturi din Paris.
A fost inginer mecanic, repetitor de cursuri de la 19 august 1882. A fost profesor universitar de
„motori cu aburi, cu aer şi hidraulici” şi a predat şi cursul de „maşini şi fizică industrială”.
Ion G. Cantacuzino (1847‑1911) a absolvit Liceul Louis‑le‑Grand, Paris şi Şcoala Centrală
de Arte şi Manufacturi din Paris, unde a obţinut titlul de inginer mecanic. A tradus din limba
germană cărţi de specialitate. A editat „Buletinul Societăţii Politehnice”. A fost ales de patru ori
ca preşedinte al Societăţii Politehnice.
Gheorghe Kirillov Grigore Cerchez Ion G. Cantacuzino

(1845‑1908) (1850‑1927) (1847‑1911)
Petre S. Aurelian (1833‑1919) a urmat cursurile Colegiului „Sfântul Sava” din Bucureşti
şi Şcoala Superioară de la Grignon, Franţa (1856‑1860). Între 1860‑1899 a fost profesor
întemeietor al Şcolii de Agricultură de la Pantelimon, transformată în Şcoala Centrală de
Agricultură şi Silvicultură de la Herăstrău. Între 1863‑1884 a fost director al acestei şcoli, căreia
i‑a adăugat o secţie de horticultură şi o secţie specială de maşini.
A editat revistele: „Agronomica” (1861), „Monitorul comunelor” (1861‑1884), „Revista
ştiinţifică” (1870‑1901) şi „Monografia Bucovina” (1876).
A fost ales membru titular al Academiei Române (1881), vicepreşedinte al acesteia

(1901‑1904) şi preşedinte al secţiei ştiinţifice a acesteia.
Între 1882‑1884 şi 1887‑1888 a fost ministru al Instrucţiunii Publice şi Cultelor, ministru
de Externe în 1897 şi ministru de Interne, 1901‑1904. Între 1896‑1897 a fost preşedinte al Con
siliului de Miniştri.
Alfons Oscar Saligny (1853‑1903) a urmat Liceul franco‑german, Facultatea de Ştiinţe şi
doctoratul în chimie (1875) la Charlottenburg în Germania.
A fost profesor de chimie şi directorul Laboratorului de chimie generală şi tehnologică
la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti. A efectuat cercetări asupra compoziţiei
petrolului românesc, apelor minerale (staţiunea balneară Govora), păcurilor din România şi
antracitului (Schela‑Gorj şi valea Badeanca‑Muscel). În 1902 a fost ales membru corespondent
al Academiei Române.
Profesorul Alfons Oscar Saligny a înființat, în anul 1886, primul „Laborator pentru cerce
tarea materialelor”, care avea caracter de laborator de analize și, parțial, de cercetare.
În această perioadă în care am prezentat evoluţia primei noastre şcoli de inginerie, au avut
loc şi alte fapte care au favorizat propăşirea ingineriei la noi în ţară, anume:
– Promulgarea Legii drumurilor la 3 martie 1868, care deschide un mare câmp de activi
tate inginerilor de poduri şi şosele. Aplicarea acesteia este înlesnită şi prin publicarea primei
cărţi româneşti de inginerie în această specialitate (Manual pentru construcţia drumurilor şi a
podurilor), de către profesorul S. Yorceanu.
– Se elaborează, după modelul din Franţa, de către S. Yorceanu, primul Regulament pentru
organizarea Corpului tehnic român pe grade şi clase.
– La 6 martie 1868, se promulgă Regulamentul pentru facerea şi executarea hotărniciilor.
Acesta, însă, constituie un oarecare regres faţă de proiectul de organizare al ingineriei hotar
nice din anul 1851, deoarece în articolul 2 se prevedea că „Otărniciile se vor face numai
prin ingineri‑otarnici care vor fi recunoscuţi că, pe lângă ştiinţa ingineriei, au şi pe aceia a
documenturilor şi aplicaţiunii lor pe faţa pământurilor”, fără a se cere candidaţilor anu
mite şcoli pentru admiterea ca ingineri hotarnici. De fapt, candidaţii susţineau un concurs de
aritmetică, algebră până la ecuaţii de gradul II, geometrie, trigonometrie rectiliniară cu aplicaţii
de ridicări topografice şi la măsurători trigonometrice, desen topografic şi de situaţii, cunoştinţe
de gramatică şi stilistică, exerciţiul de a citi manuscrise de documente vechi şi cunoştinţe de
spre numirile semnelor fireşti care sunt cuprinse în actele vechi. În plus, se cerea şi un certificat
de la un inginer‑hotarnic care să stipuleze că cel care candidează a efectuat cu el lucrări de
hotărnicie. Absolvenţii gimnaziilor erau scutiţi de unele cunoştinţe cerute mai sus, iar cei ai
facultăţilor şi de altele, în plus. Erau confirmaţi şi cei care dovedeau că au practicat hotărnicii
patru ani mai înainte. Aceste hotărâri nu au condus la ridicarea nivelului ingineriei hotarnice,
deoarece multe din inconvenientele semnalate mai înainte s‑au menţinut, iar concursul prevăzut
de noul Regulament nu se făcea cu seriozitate. Th. Speranţă făcuse un curs de „Agrimensură”
în anul 1875.
– Construcţia de linii ferate în această perioadă, a contribuit, de asemenea, la avântul ingi
neriei româneşti. O lege din anul 1865 (17 martie 1865), enunţă principiul general: „Lucrările
publice de orice natură vor fi întreprinse în mod de concesiune către companii şi capitalişti
a căror capitale avansate li se vor restitui prin anuităţi de procente şi amortismente”. Ca
atare, statul, prin inginerii săi, nu mai putea să întreprindă nici o lucrare publică. Însă, legea
nu prevedea cine va exploata sau întreţine lucrările. În 1869, când urma să se termine linia
Bucureşti‑Giurgiu, se punea problema exploatării acesteia, precum şi a întreţinerii lucrărilor.
Toate proiectele de vânzare a liniei către străini sau de arendare a acesteia străinilor, depuse în
Parlament, nu sunt aprobate, ci se adoptă soluţia lui Cezar Bolliac, preşedinte al Comitetului
delegaţiilor, de exploatare în regie. La inaugurarea liniei ferate Bucureşti‑Giurgiu, primul
ministru D. Ghica spunea: „La apelul făcut junimei române, eu am răspuns cu grăbire şi astfel
mai tot personalul exploataţiei s‑a putut compune dintre pământeni. Suntem încredinţaţi,
Domnilor, că aceşti români vor şti să corespunză la aşteptarea publicului şi să dovedească în
acest nou fel de ocupaţiune, aceeaşi aptitudine cu care Dumnezeu a înzestrat poporul român”.
Străinii mai încearcă şi în anul 1873, prin interpuşi, se vină în Parlament cu o nouă lege de
închiriere de linii ferate, lege care, însă, a fost „înmormântată” în Cameră.
În continuare, prin construcţia liniilor ferate: Vârciorova‑Bucureşti‑Galaţi; Barboşi‑Roman‑
Iţcani; Tecuci‑Bârlad; Vereşti‑Botoşani; Paşcani‑Iaşi‑Ungheni şi Ploieşti‑Predeal, câmpul de
activitate a crescut şi foarte mulţi tineri s‑au dus să facă studii de inginerie în străinătate, fie
pe banii lor, fie având burse. Se cunosc cazuri de tineri cu licenţa în ştiinţele matematici, ca
C. Mănescu, M.M. Romniceanu şi C. Mironescu, care au urmat Şcoala Naţională de Poduri şi
Şosele la Paris. Tot de la această şcoală s‑au întors în ţară: D. Frunză, Petre Ene, P. Terruşanu,
E. Sinescu, N. Herjeu, E. Balaban, M. Tzoni (viitor profesor de mecanică la Universitatea din
Iaşi) ş.a. Tot din străinătate, de la Şcoala Centrală de Arte şi Manufacturi din Paris, între anii
1864‑1881, s‑au întors în ţară inginerii: E. Anghelescu, M. Suţu, C. Zeucianu, Gheorghe Duca,
C. Popescu, C. Olănescu, N. Suţu, I.G. Cantacuzino, E. Vlasto, Gr. Cerchez, E. Miclescu, Sc.
Vârnav, N. Cerchez, D. Cezianu, T. Dragu, F. Pamponiu, G. Popescu, Al. Cosmovici,
C. Guran, E. Brăiescu, J. Zanne; de la Şcoala Politehnică din Charlottenburg: Anghel Saligny;
din Belgia: St. Gheorghiu şi Elie Radu; de la Zürich: I.B. Cantacuzino şi D. Matak; de la
Viena: I Baiulescu, A. Beleş şi M. Abramovici. De asemenea, mulţi tineri ingineri ardeleni trec
Carpaţii, venind să‑şi dezvolte câmpul lor de activitate în România. Din lista iniţiatorilor primei
Societăţi Tehnice, a Arhitecţilor şi Inginerilor din ţară, înfiinţată în anul 1876 şi din înscrierile
de mai târziu în această societate, s‑a constatat şi existenţa a foarte mulţi ingineri străini, aduşi
de concesionarii liniilor ferate, elementul străin care, se pare, a dus la sfârşitul Societăţii în anul
1881. În această perioadă se remarcă, printre altele: – publicarea revistei „Politecnicul” în anul
1866, cu caracter mai mult economic, scoasă de P.S. Aurelian; – publicarea câtorva volume din
„Jurnalul Lucrărilor Publice” în 1868‑1869; – prima încercare de revistă tehnică română făcută
de Petru Davidelu cu „Inginerul” în anul 1875, numerele publicate fiind numai din ianuarie până
în mai, când şi‑a suprimat apariţia; – „Buletinul Societăţii Tehnice a Arhitecţilor şi Inginerilor”
care a apărut în câteva numere şi a încetat să mai apară, deoarece inginerii străini, membri
ai Societăţii, cereau să‑l publice în limbile franceză şi germană, iar mijloacele materiale ale
Societăţii nu puteau suporta asemenea cerinţe.
S‑au încercat să se înfiinţeze mai multe societăţi în care intrau şi ingineri, însă nici una nu
s‑a menţinut mai mult timp.
Prima societate tehnică durabilă s‑a înfiinţat în anul 1881, cu ocazia inaugurării liniei
ferate Buzău‑Mărăşeşti (prima linie proiectată şi construită de ingineri români), „Societatea
Politehnică din România”. Cu ocazia înfiinţării acesteia, s‑a constatat ca erau în ţară 130 ingi
neri titraţi.
La data de 18/30 octombrie 1881 în gara Focşani are loc inaugurarea liniei ferate Buzău-
Mărăşeşti, la care Regele Carol I a adus laude inginerilor români pentru noua realizare. În
entuziasmul general al participanţilor s-a hotărât fondarea unei societăţi de ingineri şi arhitecţi
care „să activeze şi să lupte pentru propăşirea ingineriei în ţara noastră”.
La 6/18 decembrie 1881, ora 10.00, în sala de aşteptare a clasei I din Gara de Nord sub
preşedenţia col. ing. Ştefan Falcoianu (care studiase la Paris ingineria şi Şcoala de Stat Major),
director general al Căilor Ferate Române, s-a constituit Societatea Politehnica din România.
La această şedinţă inaugurală au participat 34 de membri care l-au desemnat pe inginerul-
inspector general Dimitrie Frunză (fost director al construcţiei liniei ferate Buzău-Mărăşeşti)
ca preşedinte al Societăţii Politehnica. La înfiinţare, societatea cuprindea ca membri pe pro
fesorii Spiru Haret, Miltiade Tzony, pe coloneii-ingineri J. Lahovari, N. Dabija, Gheorghiu ş.a.
Astfel, iniţial în anul 1881, Societatea Politehnica avea 52 de membri, la începutul anului 1885
număra 135 de membri, ajungând curând la cifra de 200. În 1893, sub preşedenţia lui Anghel
Saligny numărul membrilor trece de 400. În timpul crizei din 1899-1901, când au loc licenţieri
în masă şi pensionări, numărul membrilor scade. În 1914 numărul membrilor societăţii trece
de 500, pentru ca în timpul războiului (1916-1918) să scadă din nou, iar în anul 1928 depăşeşte
cifra de 600; în 1930 erau 720 de membri şi la 31 decembrie 1940 se ajunge la 1026 de membri
(în medie, creşterea este de 17 membri/an).
Printre personalităţile care au prezidat şi activat în Societatea Politehnica se remarcă:
Nicolae Dabija, Ştefan Falcoianu, Dimitrie Frunză, Constantin Olănescu, I.G. Cantacuzino,
Spiridon Yorceanu, Gheorghe I. Duca, Scarlat Vârnov, Alexandru Gorencu, Anghel Saligny,
Elie Radu, M.I. Romniceanu, Alexandru Cotescu, Dimitrie Sturdza, Grigore Cazimir, Teodor
Dragu, Nicolae P. Ştefănescu, Ion I.C. Brătianu, Vintilă Brătianu, Spiru Haret, Alexandru
Orăscu, Constantin Istrati, Gheorghe Ţiţeica, Ion Ionescu (Bizeţ), P. Zane, Traian Lalescu,
Aurel Vlaicu, Gheorghe Assan şi mulţi alţii.
Localul din Calea Victoriei al Societăţii Politehnica din Bucureşti a fost construit după
planurile arhitectului Petre Antonescu şi a fost inaugurat la 11 martie 1928.
Mijloacele materiale ale Societăţii Politehnice au fost în 1884 de 5742,5 lei aur; iar
în 1912 de 47571,85 lei aur, iar după 1928 (când a avut loc inaugurarea localului din Calea
Victoriei) mijloacele materiale s-au îmbunătăţit substanţial prin închirierea parterului pentru
magazine.
La 12 august 1918, la Iaşi, ia fiinţă Asociaţia Generală a Inginerilor din România (AGIR),
care l-a a vut ca preşedinte pe inginerul Teodor Balş. Aceasta este recunoscută ca „persoană
morală şi politică” prin Decretul lege nr. 3800 din 21 decembrie 1918, publicată în Monitorul
Oficial din 30 decembrie 1918. AGIR a funcţionat în paralel cu Societatea Politehnica până în
anul 1949 când prin fuziunea lor a luat fiinţă Asociaţia Ştiinţifică a Tehnicienilor (AST.), care
la primul ei congres, în anul 1951, a devenit Asociaţia Ştiinţifică a Inginerilor şi Tehnicienilor
(ASIT). Prin statut ASIT se declara persoană juridică fără scop lucrativ. ASIT a fuzionat, pe
parcurs, cu Societatea Ştiinţelor Agricole, Asociaţia Subinginerilor şi Conductorilor de Lucrări.
În ASIT erau primiţi ca membri: ingineri şi tehnicieni, inventatori şi inovatori.
În anul 1962, ASIT-ului i-a urmat Consiliul Naţional al Inginerilor şi Tehnicienilor (CNIT),
care urma să lucreze sub îndrumarea Uniunii Generale a Sindicatelor din România (UGSR).
– Până în anul 1867, învăţământul silvic s‑a limitat la Şcoala de Agricultură de la Pante
limon. Urmează Şcoala de Agricultură de la Herăstrău, unde se dădeau şi noţiuni de silvicultură
elementară. Forestierii erau promovaţi dintre elevii acestor şcoli de agricultură, iar inginerii
silvici veneau din străinătate. Până în 1885 forestierii treceau examenele înaintea unei
Comisiuni. De exemplu, în anul 1884 Comisiunea era formată din C. Olănescu, C.F. Robescu
şi N.G. Popovici.
În această perioadă de timp, România are şi primul ei geodez: lt. col. Capitănescu. Se amin
teşte că, la 2 octombrie 1875, „Tatăl şcolilor române din Bucureşti” (cum i‑a zis Alexandru
Odobescu), Petrache Poenaru, părăseşte lumea aceasta în care a muncit toată viaţa numai pentru
cultura patriei sale. Este de remarcat că, în anul 1873, a reuşit să salveze şcolile normale, care
erau opera lui, prin intervenţiile făcute la diferiţi demnitari ce au determinat guvernul să nu le
desfiinţeze.
În anul 1879, la Şcoala de Poduri şi Şosele, au mai fost numiţi ca profesori: Constantin
Mănescu pentru Topografie, nivelment, noţiuni de geodezie şi construcţii hidraulice şi George
Kirillov pentru Algebră superioară, trigonometrie sferică, geometrie analitică, calcul diferen
ţial şi integral şi mecanică raţională, iar în anul 1880: Alfonso O. Saligny pentru Chimie
industrială şi Grigore Cerchez pentru Topografie, nivelment şi noţiuni de geodezie şi Maşini
întrebuinţate la construcţii în general.
Corpul profesoral al acestei şcoli, în anul 1879, era format din: Matheiu Drăghiceanu,
Mihail Căpuţineanu, Spiridon Yorceanu, Constantin Zeucianu (înlocuit la scurt timp prin
Constantin Olănescu), Constantin Botta, Constantin Mănescu, Petre S. Aurelian, Alexandru
Duperrex şi George Kirillov.
În anul 1880, Corpul profesoral al școlii era compus din: Constantin Mănescu, Mihail
Căpuţineanu, Spiridon Yorceanu, Emanoil Bacaloglu, Constantin Olănescu, Constantin
Bottea, Petre S. Aurelian, Alfonso O. Saligny, Grigore Cerkez, Georghe Kirillov şi Alexandru
Duperrex.
Numărul de absolvenţi ai Şcolii de Poduri şi Şosele, din anul 1871 până în anul 1881, este
următorul:
Seria
1871 1872 1873 1874-1877 1878 1879 1880 1881
(anul)
13
1XPăUXOGH
5 4 1 (aproximativ 16 6 5 0
DEVROYHQĠL
3 pe an)
În 1881 au loc evenimente deosebite pentru România. Astfel, la 14 martie 1881, s‑a
proclamat România ca Regat, iar la 10 mai 1881 a avut loc încoronarea primului rege al
României, Carol I. A fost de bun augur ca, între aceste două date importante din istoria popo
rului român, în ziua de 1 aprilie 1881, direcţiunea Şcolii de Poduri şi Şosele să fie încredinţată
lui Gheorghe Duca, omul care a îndrumat‑o, a dezvoltat‑o şi a ridicat‑o la nivelul şcolilor străine
pentru ingineria de poduri şi şosele. Gheorghe Duca a fost absolvent al Şcolii Centrale de Arte
şi Manufacturi din Paris în anul 1869 şi în următorii 12 ani a făcut numeroase lucrări tehnice
(printre care construcţii şi control de cai ferate) şi profesase cursuri de matematici. Era dotat
cu o voinţă şi cu o energie cum rar se întâlnesc şi căpătase încrederea marilor noştri oameni de
Stat din decada 1870‑1880, în special a marelui politician Ion C. Brătianu care era convins că
salvarea României constă în dezvoltarea ei economică. Ion C. Brătianu a apreciat foarte mult
capacitatea şi activitatea lui Gheorghe Duca, dându‑i în grijă formarea şi înălţarea Corpului de
ingineri români, de care avea nevoie ţara, după trista experienţă care se făcuse cu concesionarea
lucrărilor publice la străini.
Ion C. Brătianu (1821-1891; prim- Gheorghe I. Duca

ministru al României: 24.07.1876- (1847-1899)
9.04.1881 şi 9.06.1881-20.03.1888)
Gheorghe Duca a fost fiul generalului Ion Duca, fost ministru sub Alexandru Ioan Cuza.
S‑a născut la Galaţi în ziua de 3 februarie 1847. Tatăl său l‑a trimis la Paris să studieze la Liceul
Louis le Grand, unde l‑a avut ca tutore pe Iancu Alecsandri, fratele poetului Vasile Alecsandri.
După bacalaureat, în 1864, a urmat cursurile Şcolii Centrale de Arte şi Manufacturi, obţinând
diploma de inginer în 1869.
Întors în ţară, după terminarea studiilor, a debutat în învăţământ ca profesor de geometrie
descriptivă la Liceul Militar din Iaşi.
În anul 1881 a fost numit profesor şi director al Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele din
Bucureşti, pe care a reorganizat‑o din temelii.
Starea în care a găsit Gheorghe Duca şcoala, la venirea lui ca director a fost prezentată
chiar de el cu patru ani înainte de a ajunge director, într‑un raport pe care l‑a trimis, la 18 decem
brie 1887, la Ministerul Lucrărilor Publice. Situaţia era următoarea:
– Programul Şcolii de Poduri şi Şosele era foarte vast, scopul urmărit era înalt, însă
rezultatele erau puţin satisfăcătoare. Astfel, erau 29 de cursanţi şi trebuia să producă: ingineri de
poduri şi şosele, ingineri de căi ferate, ingineri de construcţii şi geniu industrial, ingineri de mine
şi metalurgie; toate aceste specializări erau concentrate în acelaşi inginer. Astfel: – Se făceau
puţine desene şi proiecte – Lipsea practica la lucrări de inginerie pe timp de vară ; – Modul de
învăţământ şi organizarea interioară lăsau de dorit; – La admitere erau primite elemente puţin
pregătite pentru a înţelege şi a urma cu folos cursurile predate. Comparând situaţia de la noi cu
cea din Franţa, el arată că în Franţa, candidaţii la şcolile tehnice, pe lângă bacalaureat, au nevoie
de încă un an de matematici speciale, pe când în România se admiteau candidaţi cu patru clase

gimnaziale, seminariale sau comerciale.
– Din cauza prea multor cursuri „toate materiile erau predate în mod superficial. Ori,
credem că nu există o metodă mai vicioasă ca aceasta. O cunoştinţă superficială este mult mai
vătămătoare decât o ignoranţă; când cineva nu ştie, el tace şi caută să înveţe; când cineva
crede că ştie când n‑are cunoştinţă de ignoranţa sa, el comite cu siguranţă greşelile cele mai
stranii şi e mult mai greu a rectifica cunoştinţa greşită decât de a dobândi cunoştinţe noi”;
– Profesorii erau puţini şi le reveneau patru-cinci cursuri, încât acestea nu se puteau ţine cu
toată competenţa (de exemplu, distribuţia de gaz şi navigaţia interioară se făceau cu acelaşi
profesor). Gheorghe Duca adaugă: „În străinătate fiecare curs are un profesor special, şi chiar
dacă vrem să ne amăgim comparându‑ne la iluştrii noştri profesori, tot nu putem comite păcatul
de a ne închipui că fiecare din noi valorează patru sau cinci din ei”; – Desenul era lipsit de un
curs raţional, gradat, bazat pe modele; – Practica se făcea în birouri, deseori elevii făcând pe
copiştii; – Disciplina lăsa cu totul de dorit, anume: „Elevii urmau cursurile după bunul plac,
nu luau note, nu se prezentau la examene sau obţineau amânări după voinţa lor, astfel că erau
elevi care terminau anul IV de studiu şi nu trecuseră examenul de Anul I”.
Pe scurt, sacrificiile pe care le făcea statul nu corespundeau cerinţelor țării.
În anul 1881, în nevoia de specializare, tot mai mult resimţită, s‑a reînfiinţat Şcoala
Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti.
Acum momentul era cu atât mai favorabil cu cât un număr însemnat de ingineri români,
ieşiţi din şcolile din ţările dezvoltate tehnologic, dobândiseră deja cunoştinţele şi experienţa
necesară pentru a servi la recrutarea corpului profesoral. Astfel, se gândesc programe ale cursu
rilor, deosebit de bogate, care cuprindeau o temeinică pregătiure ştiinţifică: matematică, fizică,
chimie; cursuri de specialitate şi aplicaţii practice, bine chibzuite, ce urmăreau să transmită
cunoştinţele necesare inginerului, în general şi inginerului constructor, în special. La scurt timp
de la reorganizare, între 1883‑1884, tinerii absolvenţi (Constantin Davidescu, Emil Balaban,
Grigore Poenaru ş.a.) au dat probe, dovedind că elevii Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele din
Bucureşti pot aduce servicii reale statului.
Astfel stând lucrurile, pentru început, Gheorghe Duca: – renunţă la ideea de „a crea
ingineri universali”, organizând şcoala pentru „a forma ingineri pentru serviciile publice
ale Statului” şi – caută să primească la Şcoală dintre candidaţi, numai pe cei foarte bine
pregătiţi. A doua cerinţă este realizată prin înfiinţarea, în toamna lui 1881, a unei „Diviziuni
preparatoare” în care s‑au predat: aritmetica raţionată, geometria elementară, algebra elemen
tară şi superioară, trigonometria rectilinie şi geometria analitică.
Deoarece nu a avut sume în buget (pe anul şcolar 1881/1882) pentru plata profesorilor
care să predea la Diviziunea preparatoare, Gheorghe Duca predă, la început, toate cursurile.
Mai târziu este ajutat de profesorul G. Kirillov. Această situaţie se menţine până la bugetul viitor
pe anul şcolar 1882/1883, care este pus în aplicare la 1 aprilie 1882. Atunci, pentru Diviziu
nea preparatoare, au fost numiţi profesorii de matematică cei mai distinşi în această ramură
de ştiinţă pe care îi avea ţara, Spiru Haret şi David Emmanuel (primii doctori în matematici
români, veniţi de la Sorbona). Din 32 de elevi înscrişi la Diviziunea preparatoare în toamna
anului 1881, numai opt au putut intra la şcoală în toamna următoare (anul 1882). Elevii nu erau
ţinuţi până la sfârşitul anului; aceia care nu urmau regulat cursurile sau nu erau silitori, erau
eliminaţi. De exemplu, în anul şcolar 1882‑1883, din cei 122 care se înscriseseră la început,
67 au fost eliminaţi înainte de sfârşitul anului; din cei rămaşi (55), numai 27 au îndrăznit să
se prezinte la examen, iar dintre aceştia numai 18 au putut trece în anul I. În urma instaurării
acestui regim serios şi sever de învăţământ la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele, numărul
candidaţilor la această şcoală a scăzut, astfel încât în toamna lui 1883 s‑au înscris numai 57, din
care s‑au putut alege 17 pentru anul I.
De fapt, Gheorghe Duca spunea: „O condiţie esenţială de izbândă este o severitate abso
lută, atât pentru conduită cât şi pentru studii”. Astfel, în anul 1885, a introdus concurs pentru
admiterea la Diviziunea preparatoare; repetenţii trebuiau să se prezinte la concurs alături de
noii candidaţi. La cursul de admitere se cereau: aritmetica raţionată, geometrie şi algebra
elementară. Numărul celor ce reuşesc în anul I nu trecea, în general, de 15. Gheorghe Duca
spunea: „nimic n‑ar fi mai uşor decât a avea cel puţin 50 de elevi în fiecare clasă, dar atunci
şcoala ar exista numai de nume şi ar deveni o fabrică de nulităţi”. Pe parcurs, Diviziunea
preparatoare a fost reorganizată având trei ore zilnic, de dimineaţă şi după amiaza era rezervată
desenului. Aceasta i‑a permis lui Gheorghe Duca să reducă din acest curs în anii şcolii şi de
a da mai mult timp pentru proiecte. Tot în scopul de a câştiga timp pentru cursurile tehnice în anii
următori, s‑a introdus în anul preparator şi fizica şi chimia (elementare). Condiţiile de admitere
s‑au îngreunat încontinuu, pe măsură ce s‑a dezvoltat învăţământul secundar şi programele de
la Diviziunea preparatoare au crescut în nivel.
La 25 ianuarie 1882, prin Decretul nr. 173, Societatea Politehnică a fost recunoscută de
„utilitate publică”, statutele societăţii urmând să fie publicate în Monitorul Oficial.
În anul 1882, Corpul profesoral al Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele din Bucureşti
era format din: George Duca, Mihail Capuţineanu, I.B. Cantacuzino, Emanuel Bacaloglu,
Constantin Mănescu, Constantin Bottea, Petre S. Aurelian, Grigore Cerchez, George Kirillov,
Alfonso O. Saligny, Constantin Mironescu, Dimitrie Matok, Spiru Haret, David Emmanuel,
Alexandru Duperrex, Nicu Cerchez (înlocuit de Luigi Giulini) şi Aurelian Mănescu.
După câţiva ani de la venirea sa ca director, Gheorghe Duca a introdus următorul program
(plan de învăţământ):
Anul I: Calculul diferenţial şi integral; Stereotomia; Fizica; Chimia; Topografia; Minera
logia; Geologia; Desenul;
Anul II: Mecanica raţionată; Construcţii civile; Drumuri; Metalurgia; Fizica industrială;
Statica grafică; Desenul;
Anul III: Rezistenţa materialelor; Poduri; Construcţii civile; Drumuri de fier; Maşini;
Statica grafică; Hidraulica; Proiecte;
Anul IV: Drumuri de fier; Rezistenţa materialelor; Hidraulica; Navigaţii; Poduri; Motori
cu aburi; Economia politică; Drept administrativ; Proiecte.
Lucrările de desen şi proiectele erau urmărite foarte de aproape de profesori şi de directori.
Începând cu 1887, toate desenele şi proiectele anilor I‑IV au fost încredinţate, pentru unitate,
unui singur profesor. Nu era un mare inconvenient, deoarece școala nu avea prea mulţi elevi.
Vara, elevii anului I trebuiau să facă practică la topografie, iar elevii anilor II, III şi IV făceau
practică la lucrări practice de inginerie, în special la linii ferate în studiu sau în construcţie.
În 20 septembrie 1883, dr. Constantin Istrati este numit profesor de fizică în locul lui
Emanuel Bacaloglu, demisionat. În acelaşi an, în luna septembrie, Luigi Giulini este numit
repetitor de cursuri şi în octombrie, Căpitanul Constantin Coandă este numit tot repetitor de
cursuri în locul lui Aureliu Mănescu, demisionat.
În anul 1884, Corpul profesoral al Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele era următorul:
Gheorghe Duca, Mihail Capuţineanu, Anghel Saligny, Constantin Mănescu, Constantin
Bottea, Petre S. Aurelian, Grigore Cerkez, George Kirillov, Alfons O. Saligny, Constantin M.
Mironescu, Constantin Sinescu, Spiru Haret, David Emmanuel, Alexandru Duperrex, Nicu
Cerkez, Constantin Istrati, Luigi Giulini şi Căpitanul Constantin Coandă.
Prin legea din 31 decembrie 1885, s‑au introdus cursuri militare în Şcoala Naţională de
Poduri şi Şosele. Se studiau regulamente, arta militară, artilerie şi fortificaţii, se făceau exerciţii,
urmărindu‑se ca până la absolvire, viitorii ingineri să capete gradul de sublocotenenţi în Arma
Geniului. Şefii anilor I, II şi III aveau gradul de sergenţi, şeful anului IV gradul de sergent‑major,
iar al doilea clasificat în anul IV avea gradul de sergent‑furier (aveau în seamă şi grija popotei
elevilor interni). Şefii claselor răspundeau de disciplină în sălile de cursuri şi de studii. La 10 mai
elevii defilau înaintea regelui.
În 1885, Constantin M. Mironescu (1850-1937) publică „Formulele de rezistență ale lui
Winkler bazate pe experiențele lui Wöhler”, carte deosebit de utilă elevilor Școlii Naționale de
Poduri și Șosele
Recrutarea corpului profesoral se făceau cu deosebită atenţie, dându‑se dovadă de exigenţă
deosebită în privinţa pregătirii. Când se introduce cursul de Statică grafică, Gheorghe Duca îl
încredinţează lui C. Mironescu. Acesta l‑a predat câtva timp pe baza geometriei de poziţiune
(respectând obiceiul de la creatorul ei Culmann) şi, apoi, direct pe baza cunoştinţelor anterioare
ale elevilor. Cursul de Căi Ferate a fost predat de Gheorghe Duca, acesta având foarte multă
experienţă. Pentru cursul de Poduri este invitat Anghel Saligny, care era reputat în domeniu.
Cursul de Chimie era ţinut de C. Istrati, primul doctor român în chimie la Paris. Pentru cursurile
militare, Gheorghe Duca îi aduce pe viitorii generali Herjeu, Hiotu, Culcer şi P. Vasiliu‑Năs
turel. Creând posturi de repetitori de cursuri, îi aduce pe N. Cerkez şi N. Herjeu care sunt
numiţi, ulterior, profesori. De asemenea, sunt aduşi A. Mănescu (viitor profesor la Facultatea
de Ştiinţe din Iaşi) şi Constantin Coandă (viitor prim‑ministru al României).
În tot timpul directoratului lui Gheorghe Duca, în Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele
a domnit o disciplină din cele mai severe; pentru abateri de la datorie, pentru neorânduieli,
pentru lipsă de interes la cursuri şi studii, elevii erau pedepsiţi, iar internii erau consemnaţi în
şcoală. Se dădeau note pentru texte de cursuri luate, pentru figuri bine şi curat desenate care
intrau la medie. Aveau loc examene în toate duminicile de la 1 noiembrie la 1 mai anul următor,
când începeau examenele generale care durau o lună. După examene urma o lună de vacanţă
şi trei luni de practică (iulie, august şi septembrie). Se spune că pedepsele erau foarte mari şi
se cumulau. O dată a venit regina Elisabeta de a vizitat școala şi în marea Ei clemenţă l‑a rugat
pe Duca să ridice cu această ocazie, toate pedepsele în curs. Bursele erau date pentru meritul
profesional şi silinţa elevului.
Datorită corpului profesoral de elită şi măsurilor disciplinare pentru elevi, Şcoala Naţio
nală de Poduri şi Şosele pe timpul lui Duca a avut rezultate strălucite. Astfel, în această
perioadă au ieşit viitorii ingineri‑inspectori generali: Al Antoniu, I. Papadopol, D. Danielescu,
P. Peretz, G. Văleanu, G. Caracostea, I. Pâslă, I. Venert, C. Georgescu, P. Zahariade, N. Ştefă
nescu, M. Otulescu, Al. F. Brătescu (fost director general al tramvaielor din Bucureşti) şi alţii
care au terminat şcoala după plecarea din directorat a lui Gheorghe Duca.
Se remarcă grija lui Gheorghe Duca pentru a înzestra şcoala cu un local propriu pentru
dezvoltarea ei şi cu muzeele şi laboratoarele absolut necesare pentru un învăţământ superior
tehnic serios. Înainte de venirea lui Gheorghe Duca, în calitate de director, școala funcţiona pe
la Ministerul Lucrărilor Publice sau prin diferite case cu chirie. În octombrie 1871, școala era în
casele lui Victor Rudovici din Strada Sfântul Ilie nr. 4, iar în anul 1874 în strada Podul Calicilor
sau Calea Craiovei (mai târziu Calea Rahovei). La venirea ca director a lui Gheorghe Duca,
școala era în Calea Rahovei, iar în toamna anului 1881 este mutată în strada Ştirbei Vodă.
După înfiinţarea Diviziunii preparatoare, localul din Strada Ştirbei Vodă, de lângă Palatul
Ştirbei, devine neîncăpător. Gheorghe Duca vizitează mai multe şcoli din străinătate şi după
insistenţele lui, primul ministru Ion C. Brătianu trece prin Parlament, în 5 iulie 1884, legea prin
care se acordă un credit de 800.000 lei pentru construirea unui local propriu Şcoalei Naţionale
de Poduri şi Şosele. Pentru aceasta se cumpără atunci 1,2 ha (la intersecţia dintre strada Polizu
şi Calea Griviţei, unde se află azi localul vechi al fostei Politehnice, devenită în anul 1948
Institutul Politehnic din Bucureşti), cu suma de 53.950 lei. Cu realizarea proiectului este
însărcinat arhitectul Cassian Bernard (inspectorul Operei din Paris), care elaborează un proiect
inspirându‑se după construcţiile şcolare de pe vremea aceea în Franţa. Deoarece la licitaţia care
a avut loc, nu a obţinut condiţii avantajoase, Gheorghe Duca şi‑a luat el sarcina de a face lucrarea
în regie. Astfel, cheltuind numai 36.300 lei în plus faţă de suma avută, reuşeşte să termine localul
şi să înzestreze școala cu laboratorul (şi muzeul) de fizică şi laboratorul de chimie, cum nu mai
existau pe atunci altele la fel în ţară. Urmaşul său ca director, Scarlat Vârnav, vorbind despre
localul realizat, spune următoarele la adresa lui Gheorghe Duca: „Fie‑ne permis a‑i aduce aici
omagiul profundei noastre recunoştinţe. El a avut nepreţiosul merit de a crea Şcoala Naţională
de Poduri şi Şosele, această instituţiune de adevărată întărire şi propăşire naţională”.
Gheorghe Duca a considerat că, de fapt, o școală bună trebuie să aibă spații pe măsură.
Corpul A construit în timpul directoratului lui era destinat pentru 100 de studenți având 7.000
mp și cuprindea un amfiteatru, mai multe săli de curs, laboratorul de chimie, fizică, încercări
mecanice, precum și săli de desen, bibliotecă și un muzeu.
Clădirea avea două etaje (corpul A de azi; fără etajul trei), cu o suprafața clădită de 5.000
mp, din care: – pentru învățământ, un amfiteatru cu 240 de locuri; o sală pentru lucrări de
chimie, o sală pentru încercări mecanice ale motoarelor, săli de curs și aplicații (desen, proiecte,
seminarii); – pentru analize industriale, șase săli pentru analize de apă și substanțe chimice, o
cameră pentru calorimetrie, două ateliere pentru întreținerea laboratoarelor; – pentru lucrări
științifice, o bibliotecă a laboratorului de încercări de materiale, un laborator pentru cercetări
științifice, o cameră obscură pentru spectroscopie, un laborator pentru analiză apei, un muzeu
în care se află, în principal, aparatură de fizică.
Etajul al doilea a fost destinat căminului pentru elevii interni.
Între 1906-1920 clădirea corpului A a fost dezvoltată, adaugandu-se al treilea etaj, ceea ce
a sporit suprafața utilă cu încă 2.000 mp.
Prin construcții ulterioare (corpul D în 1920, corpurile C și E în 1922 și corpul F în 1927)
s-a ajuns că în anul 1929, localul Școlii să însumeze 16.100 mp suprafața utilă, iar în 1935 să
aibă 19.000 mp.
După Primul Război Mondial, laboratoarele de încercări și analize de materiale construite
de CFR în 1886 în localul nou al școlii, au format un institut care a rămas în organica Școlii
Natioane de Poduri și Șosele și a continuatoarelor acesteia.
Se remarcă faptul că amfiteatrul a fost proiectat şi executat pe baza rezultatelor ultimelor

cercetări din acea vreme cu privire la condiţiile ce trebuie să îndeplinească un local de asemenea
natură. El a fost dotat cu instalaţii pentru înlesnirea experienţelor de fizică, de chimie şi cu
posibilităţi de a aduce înăuntru instrumente ce se manipulează mai greu (printr‑o uşă ce permite
aducerea acestor aparate pe vagonete de la cabinetul de fizică şi cel de chimie).
În octombrie 1886, noul local al „Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele” este inaugurat în
prezenţa regelui Carol I. Gheorghe Duca ţine o cuvântare în care schiţează istoricul școlii şi
dificultăţile întâmpinate în organizarea ei, arată că inginerii ieşiţi din școală sunt apreciaţi de
toţi aceia care îi văd la lucru, aduce mulţumiri tuturor celor care au contribuit la înălţarea ei
şi încheie astfel: „Cât despre elevi, care în tot minutul au înaintea ochilor cele mai strălucite
dovezi de îngrijire a guvernului, ei vor şti, sunt sigur, să dovedească recunoştinţa lor către ţară
ca ingineri în luptele paşnice ale muncii şi ca ofiţeri de geniu, atunci când Patria o va cere”.
Cu ocazia respectivă, regele Carol I ţine o cuvântare înălţătoare prin care îşi exprimă adânca
Sa satisfacţiune pentru opera lui Gheorghe Duca: „Avântul puternic ce România a luat în un
timp aşa de scurt, se datoreşte în mare parte îngrijirii neîncetate ce ţara are pentru armată
şi şcoală, văzând în amândouă temelia cea mai sigură pentru propăşirea şi întărirea noastră
naţională. Aceste silinţe sunt şi răsplătite prin o generaţie care aşteaptă cu nerăbdare ca Patria
să dispuie de braţul şi mintea ei. Învăţământul nostru a făcut un progres fericit din ziua când
şcoalele au primit o direcţiune mai practică, pregătind astfel tinerimea de a fi întrebuinţată în
diferite ramuri ale activităţii noastre.
Salut dar cu vie plăcere reorganizarea Şcoalei Naţionale de Poduri şi Şosele, condusă cu
atâta înţelepciune şi râvnă, şi stabilită astăzi în noua frumoasă clădire, demnă de dezvoltarea
acestui însemnat Institut. Sper şi crez că elevii care vor ieşi de aici ca ingineri instruiţi, să fie
totdeauna la înălţimea misiunii lor şi că ţara nu se va căi de toate jertfele pe care ea le‑a făcut
pentru instrucţiune”.
În cele ce urmează sunt date fotografii ale unor clădiri sau părți din clădiri descrise anterior:
Corpul A – fațadă dinspre Calea Griviței; Curtea de onoare, aflată în interiorul clădirii corpului
A; Corpul A – fațadă dinspre Strada Polizu; Fațada marelui amfiteatru; Scara de onoare, aflată
în corpul A; Coridor din corpul A ; Corpul A – Biblioteca – sala de lectură a Domnilor Profesori;
și Corpul A – Biblioteca – Sala de lectură; Sala de consiliu a profesorilor.
Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti (1881-1920), devenită în 1920 Şcoala
Politehnicã din Bucureşti, în 1938 Politehnica din Bucureşti, în 1948 Institutul Politehnic din
Bucureşti și în 1992 Universitatea „Politehnica” din București
(Corpul A – faţada dinspre Calea Griviţei).
Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti (1881-1920), devenită în 1920 Şcoala
Politehnică din Bucureşti, în 1938 Politehnica din Bucureşti, în 1948 Institutul Politehnic
din Bucureşti și în 1992 Universitatea „Politehnica” din București (Curtea de onoare)
Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din
Bucureşti (1881-1920), devenită în 1920 – Bucureşti (1881-1920), devenită în 1920
Şcoala Politehnică din Bucureşti, în 1938 – – Şcoala Politehnică din Bucureşti, în
Politehnica din Bucureşti în 1948 – Institutul 1938 – Politehnica din Bucureşti, în 1948
Politehnic din Bucureşti și în 1992 – Universi- – Institutul Politehnic din Bucureşti,și în
tatea „Politehnica” din București (Corpul A – 1992 – Universitatea „Politehnica” din
faţada dinspre Strada Polizu) București (Faţada marelui amfiteatru)
Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din

Bucureşti (1881-1920), devenită în 1920
– Şcoala Politehnică din Bucureşti, în
1938 – Politehnica din Bucureşti în 1948
– Institutul Politehnic din Bucureşti și în
1992 – Universitatea „Politehnica” din
București (Scara de onoare).
La 30 septembrie 1886, sunt numiţi ca profesori militari: Căpitanul Herjeu, pentru Artă
militară; căpitanul Hiotu, pentru Instrucţie militară şi regulament; Căpitanul Culcer pentru
Fortificaţii şi Căpitanul Vasiliu‑Năsturel, pentru Artilerie.
În anul 1886 a luat fiinţă primul Laborator pentru cercetarea materialelor, înfiinţat de
profesorul Alfons Oscar Saligny, având caracter de laborator de analize.
Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti
Bucureşti (1881-1920), devenită în 1920 (1881-1920), devenită 1920 – Şcoala Poliutehnică din
– Şcoala Poliutehnică din Bucureşti, în Bucureşti, în 1938 – Politehnica din Bucureşti, în 1948
1938 – Politehnica din Bucureşti, în 1948 – Institutul Politehnic din Bucureşti şi în 1992 – Uni-
– Institutul Politehnic din Bucureşti şi în versitatea „Politehnica” din Bucureşti (Corpul A –
1992 – Universitatea „Politehnica” din Biblioteca – Sala de lectură a Domnilor Profesori)
Bucureşti (Coridor din Corpul A)
Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din
Bucureşti (1881-1920), devenită în 1920 – Bucureşti (1881-1920), devenită în 1920 –
Şcoala Politehnică din Bucureşti, în 1938 – Şcoala Politehnică din Bucureşti, în 1938
Politehnica din Bucureşti, în 1948 – Institutul – Politehnica din Bucureşti, în 1948 – In-
Politehnic din Bucureşti și în 1992 – Univer- stitutul Politehnic din Bucureşti și în 1992
sitatea „Politehnica” din București (Corpul – Universitatea „Politehnica” din București
A – Biblioteca. Sala de lectură). (Sala de consiliu a profesorilor).
Datorită dezvoltărilor ample ale economiei, în cadrul lucrărilor publice se simţea nevoia
de personal tehnic mediu bine pregătit. La începutul anului şcolar 1886‑1887, Gheorghe Duca
înfiinţează lângă Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele o Diviziune de conductori desenatori.
Astfel, la 2 octombrie 1886, Scarlat Vârnav şi Mihai Romniceanu au fost numiţi profesori la
Şcoala de Conductori de Poduri şi Şosele, iar chimistul Grigore Pfeiffer a fost numit preparator
de chimie la laboratorul şcolii. „Şcoala de Conductori de Poduri şi Şosele” a funcţionat până
în anul 1900, când s‑au suprimat multe lucrări publice (datorită marei crize agricole care a
bântuit ţara între 1899‑1901).
Între anii 1887‑1888, Corpul didactic al Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele era urmă
torul: Gheorghe Duca, Mihail Capuţineanu, Anghel Salgny, Constantin Mănescu, Constantin
Bottea, Petre S. Aurelian, Grigore Cerchez, George Kirillov, Alfonso O. Saligny, Constantin
Mironescu, Constatin Sinescu, Spiru Haret, David Emmanuel, Alexandru Duperrex, Nicu
Cerkez, Constantin Istrati, Nicolae Herjeu, Mihail Romniceanu, Scarlat Vârnav, Hermenn
Schalawe, Petre Zahariade şi Constantin Gogu. La disciplinele militare au fost următorii
profesori: maior I. Culceru, maior P. Vasiliu‑Năsturel şi maior Hiotu.
Tot Gheorghe Duca a adus la Școala Națională de Poduri și Șosele în anul 1886 valorosul
instrument DUCRETET16 (care a costat 8000 lei galbeni), în catalogul căruia sunt înregistrate
800 de instrumente și aparate cu accesorii, dintre care 33% (290 de instrumente și aparate) fiind
destinate studiului electricității. Gheorghe Duca a fost presedinte al Societății Politehnica între
anii 1883 și 1890.
Gheorghe Duca a încetat a mai fi director al „Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele” la
1 aprilie 1888, când a fost numit director general al Căilor Ferate. Direcţia Generală a Căilor
Ferate Române (CFR) s‑a creat în anul 1888, Gheorghe Duca fiind primul director general
al acesteia. Acesta a impulsionat mult evoluţia transporturilor feroviare din România. Astfel,
sub conducerea Statului s‑a trecut la construcţia, întreţinerea şi exploatarea reţelelor de căi
ferate, personalul cu pregătire superioară inginerească fiind dat de Şcoala Naţională de Poduri şi
Şosele. Ca director general la Direcţia Generală a CFR, Gheorghe Duca a deschis şcoli speciale
de mişcare, tracţiune comercială, şefi de gări etc. ... În conducerea Direcţiei Generale a CFR
a contribuit la dezvoltarea acestei instituţii importante pentru economia şi apărarea ţării. Din
iniţiativa lui s‑a dezvoltat foarte mult reţeaua de căi ferate, s‑au construit gări şi halte pe liniile
în exploatare, s‑a mărit parcul de vagoane, în gări s‑au construit depozite pentru protejarea
cerealelor, a introdus aparate pentru siguranţa traficului, fiind reduse accidentele. A avut o
preocupare permanentă pentru calitatea profesională a personalului, înfiinţând Şcoala pentru
mecanici de tracţiune (în 1890), Şcoala pentru şefii de întreţinere (în 1892), Şcoala pentru
manipulanţi (în 1893) ş.a.
A întocmit Statutul personalului, prin care se stabilesc drepturile de pensie, inexistente
până la el; a creat Casa de Ajutor Reciproc, un magazin de consum, la care salariaţii se puteau
aproviziona pe credit şi la preţuri mai reduse. A făcut o şcoală elementară pentru copiii salariaţilor
în Bucureşti şi a construit locuinţe de serviciu. A extins relaţiile internaţionale ale CFR.
În anul 1897, Gheorghe Duca a trecut ca director al lucrărilor Portului Constanţa, unde va
rămâne să lucreze timp de doi ani, până la sfârşitul prematur al vieţii sale.
16
Numele DUCRETET provine de la numele celui care a înființat compania care fabrica instrumen-
tul respectiv, Eugène Adrien Ducretet (1844-1915).
În sfârșit, remarcăm că, așa cum se întâmplă de obicei, în istoria unei instituții, apare
un om care, prin forță și viziunea sa, îi schimbă radical destinul. În istoria Școlii Naționale
de Poduri și Șosele din București acest om a fost Gheorghe Ion Duca, de al cărui nume este
legat învățământul ingineresc din România prin reorganizarea acestuia, având modelul școlii
franceze de inginerie, astfel încât absolvenții școlii de la noi să fie la nivelul celor din Franța,
din Europa. Măsurile luate de Gheorghe Ion Duca au fost:
– Renunțarea la ideea de „a crea ingineri universali”, adică ingineri în care se concentra în
același inginer: – specialist în poduri și șosele; – inginer de căi ferate; – inginer de construcții
și geniu industrial, – inginer de mine și metalurgie etc. Vrând, nevrând, predarea materiilor era
făcută în mod superficial, pregătirea inginerului produs fiind mediocră. Plecând de la ideea că
o cunoștință superficială este mult mai vătămătoare decât o ignoranța, deoarece când cineva
care nu știe, tace și caută să învețe; însă, când cineva crede că știe și nu are cunoștință de
ignoranța sa, el comite cu siguranță greșelile cele mai stranii; în plus, e mult mai greu a recti
fica cunoștința greșită decât de a dobândi cunoștințe noi, Gheorghe Duca impune existența
profesorilor pentru fiecare materie predată. Cu alte cuvinte, profesorii nu trebuie să predea
discipline multe în mod superficial, ci o singură disciplină în mod aprofundat.
Rezultă că pentru a forma ingineri foarte bine pregătiți pentru serviciile publice ale statului
este necesar să se pregătească ingineri pentru poduri și șosele, ingineri pentru căi ferate, ingineri
pentru mine și metalurgie ș.a.m.d.
– Se impune o atenție sporită pentru recrutarea cadrelor didactice, care să aibă o pregătire
teoretică și practică aprofundate în domeniul respectiv și care, în activitatea desfășurată, să țină
pasul cu noile cuceriri în domeniu.
– În privința elevilor, școala trebuie să primească din rândul candidaților, la concursul de
admitere, numai pe cei foarte bine pregătiți. Amintim că Gheorghe Duca a exprimat în mod
plastic această cerința, spunând: „Nimic n-ar fi mai ușor decât a avea cel puțin 50 de elevi
în fiecare clasă (pe vremea aceea școala avea maximum 15 elevi în fiecare clasă), dar atunci
Școala ar exista numai de nume și ar deveni o fabrică de nulități”.
În plus, aceeași exigență de la concursul de admitere trebuie menținută la notarea exame
nelor și proiectelor anuale, precum și la examenul final.
– Având în vedere că Școală Națională de Poduri și Șosele este o școală de ingineri, este
necesar ca disciplinele predate teoretic să fie dublate prin laboratoare și proiecte. La fiecare
lucrare de laborator este necesar să lucreze un singur student/elev.
– În fiecare an, elevii Școlii Naționale de Poduri și Șosele trebuie să efectueze trei luni de
practică, aceasta având stabilită tematica în fiecare an și, la sfârșitul practicii, trebuie să susțină
un examen pentru a li se verifica cunoștințele primite.
– O condiție esențială de izbândă, spunea Gheorghe Duca, este o severitate absolută atât
pentru conduită, cât și pentru studii. Școala trebuie să găsească metodele cele mai potrivite
pentru a înlătura abaterile de la datorie ale elevilor, în principal, lipsa de interes pentru partici
parea la cursuri, efectuarea lucrărilor practice și studii.
În locul lui Gheorghe Duca a fost numit ca director Scarlat Vârnav care, ca şi Gheorghe
Duca, a fost absolvent al Şcolii Centrale de Arte şi Manufacturi din Paris. Ca atare, Scarlat
Vârnav căpătase în tinereţe aceleaşi directive de învăţământ superior tehnic ca şi Gheorghe
Duca. Scarlat Vârnav este fiul studentului de la Paris în anul 1847, C. Vârnav, care ţinea
biblioteca română a Societăţii înfiinţată de studenţii români din Franţa.
Scarlat Vârnav a continuat şi a completat opera de înălţare a Şcolii,

începută de predecesorul său Gheorghe Duca. Astfel, noul director măreşte
localul şcolii prin noi clădiri, dezvoltă laboratoarele şi muzeul, îmbogăţeşte
biblioteca prin donaţii făcute chiar şi de colegii săi de la Paris, face atelierul
pentru repararea instrumentelor tehnice şi pune bazele laboratorului de
încercarea materialelor. Organizează conferinţe pentru ingineri şi public
în amfiteatrul Şcolii pentru a ţine lumea la curent cu progresele tehnice.
Apărând nevoia de ingineri mecanici, introduce cursul de maşini.
Directorul Scarlat Vârnav ţine ca uniforma Şcolii să fie purtată cu dem
nitate. Elevii care nu aveau mijloace materiale sunt ajutaţi din veniturile
sale. A luat parte cu corpul profesoral şi cu o delegaţie a elevilor la diferite
Scarlat Vârnav
evenimente de seamă din viaţa ţării, cum ar fi: punerea pietrei fundamen
(1851-1919)
tale a podului de peste Dunăre la Cernavodă; jubileul de 25 de ani al
domniei regelui Carol I (1891), înmormântarea marelui om de stat Ion C.
Brătianu ş.a.
Actul de căpetenie al directorului Scarlat Vârnav a fost punerea Şcolii Naţionale de
Poduri şi Şosele pe picior de egalitate cu marile şcoli din străinătate. Astfel, până în anul 1890
absolvenţii Şcolii nu puteau fi admişi în Corpul Tehnic al Statului decât ca elevi‑ingineri, grad
care pe vremea aceea era echivalent cu gradul de inginer stagiar. Numai absolvenţii şcolilor
din Paris, Berlin, Viena, Zürich, Charlotenburg etc., puteau fi admişi direct cu gradul de ingineri
ordinari clasa a III-a. Scarlat Vârnav, constatând că Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele s‑a
ridicat la un astfel de nivel, care nu era cu nimic inferior nivelului cultural al şcolilor superioare
tehnice străine şi că serviciile statului apreciază foarte bine absolvenţii Şcolii, l‑a convins pe
Alexandru Marghiloman care era pe atunci ministru la Lucrările Publice, să pună Şcoala pe
picior de egalitate cu marile şcoli superioare tehnice străine. Prin Decretul Regal nr. 3124, din
15 noiembrie 1890, s‑a dat absolvenţilor cu diplome ale Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele
dreptul de a fi admişi în Corpul Tehnic cu gradul de ingineri ordinari clasa a III-a şi s‑a instituit
Comisiunea de la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele care examina dacă absolvenţii şcolilor
tehnice străine au diplome echivalente, ca grad de cultură, cu şcoala noastră, care a fost astfel
decretată ca etalon de măsură pentru cultura superioară tehnică a viitorilor ingineri ai statului. O
delegaţie de elevi ai Şcolii, sub conducerea directorului lor, au exprimat mulţumiri ministrului
Lucrărilor Publice, deoarece acesta a înfăptuit actul de recunoaştere a eforturilor depuse de
profesori şi elevi pentru obţinerea unei culturi tehnice integrale în ţara noastră. Ministrul
Alexandru Marghiloman a arătat că, de fapt, meritul cel mare era al directorului Scarlat Vârnav
care i‑a demonstrat că Şcoala noastră nu e cu nimic inferioară şcolii pe care a făcut‑o dânsul
la Paris. De fapt, s‑a ajuns la această fază, deoarece, pe parcurs, începând cu Lalanne şi făcând
saltul calitativ Gheorghe Duca, urmat de Scarlat Vârnav, directorii care au fost au asigurat
continuitatea măsurilor bune ale predecesorilor lor, măsuri care au condus la perfecţionarea
învăţământului superior de ingineri din ţara noastră.
Decretul nr. 3124 din 15 noiembrie 1890 (Decretul nr. 3124 al regelui Carol I din 15 noiem
brie 1890, privitor la admiterea în corpul de ingineri și conductori ai statului și la diplomele
de ingineri și conductori emise de Școala Națională de Poduri și Șosele, publicat în Monitorul
Oficial nr. 187 din 20 noiembrie/2 decembrie 1890) prin care s-a recunoscut absolvenților
cu diplomă ai Școlii Naționale de Poduri și Șosele dreptul de a fii admiși în Corpul Tehnic al
statului cu gradul de ingineri ordinari clasa a III-a, avea următorul conținut:
„Art. I – Nimeni nu poate fi admis în corpul de ingineri și conductori ai statului, decât în
calitate de conductori clasa a III-a sau ca elev ingineri sau ca inginer ordinar clasa a III-a.
Art. II – Diplomele de ingineri eliberate de Școala Națională de Poduri și Șosele dau
dreptul la gradul de inginer ordinar clasa a III-a în corpul de ingineri ai statului. Certificatele
de capacitate eliberate de aceeași școală dau dreptul la gradul de elev-inginer. Diplomele de
conductori de lucrări – desenatori eliberate de Școala Națională de Poduri și Șosele dau dreptul
la conductori clasa a III-a în Corpul de Conductori ai statului.
Art. III – Diplomele și certificatele de capacitate de la școlile din străinătate asemănătoare
Școlii Naționale de Poduri și Șosele, nu pot avea dreptul la unul din gradele de la Art. I, decât
după avizul conform al unui juriu de profesori ai Școlii Naționale de Poduri și Șosele.”
Din acest decret rezultă că prestigiul școlii românești de inginerie devenise de notorietate
europeană, Școala Națională de Poduri și Șosele din București fiind singura dintre toate școlile
similare străine care se bucură de privilegiul ca bursierii proveniți din România pentru Școala
Franceză de profil erau primiți în Școală Superioară de Electricitate din Paris fără examen de
admitere.
Dreptul pe care l-au obținut absolvenții cu diplomă ai Școlii Naționale de Poduri și Șosele
a fost posibil deoarece: – în învățământul de ingineri din România au fost promovate noile
cursuri ale științei și tehnicii în plan european și național; de exemplu, apariția betonului
armat ca nou material de construcții care a revoluționat hotărâtor teoria și practica inclusiv în
domeniul învățământului, profesorii fiind primii care au promovat aceste cuceriri; – programul
de învățământ s-a perfecționat în permanență, legându-l mai organic de practică, iar studenții
au participat nemijlocit prin practica efectuată la marile construcții care au fost realizate în
ultima parte al secolului al XIX-lea și prima parte al secolului al XX-lea, aceasta contribuind
la un grad de exigență ridicat față de învățătură și față de conduita generală a studenților; –
a fost instituit și aplicat un nou statut al corpului didactic, stabilindu-se principii noi și mai
judicioase de selectare, salarizare și promovare prin aceasta înlăturându-se instabilitatea,
inegalitatea și animozitatea care stăruiau între membrii corpului didactic; în fine, progresul
s-a simțit deoarece, în permanență, la conducerea Școlii Naționale de Poduri și Șosele din
București s-au aflat directori care respectau măsurile bune ale predecesorilor lor și care căutau
noi căi pentru perfecționarea activității școlii, iar preocupările pentru construirea de noi spații
utile lângă edificiul inaugurat în 1886 au constituit o permanență.
Prin măsura luată de a nu admite ca bază de prezentare la admitere în școală decât baca
laureatul, Scarlat Vârnav a ridicat nivelul cultural al absolvenţilor Şcolii Naţionale de Poduri
şi Şosele.
În anul 1889, Scarlat Vârnav a publicat pentru prima dată din partea școlii o carte
care avea 286 pagini şi cuprindea programul dezvoltat al cursurilor care se făcuseră şi din
care rezulta că Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele atinsese înălţimea programelor şcolilor
similare din străinătate.
În acelaşi an, Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti participă la Expoziţia
Universală de la Paris, unde obţine cele mai înalte distincţii. La sfârşitul anului 1891, lui Scarlat
Vârnav i se propune un loc de deputat în Parlamentul României, pe care nu‑l putea ocupa ca
funcţionar al statului. De aceea, la 1 ianuarie 1892, a demisionat promiţând elevilor că va lupta

ca deputat să dea Şcolii ceea ce nu a putut obţine ca director al acesteia.
Gheorghe Duca, Mihail Capuţineanu, Anghel Saligny, Constantin Mănescu, Constantin Bottea,
Petre S. Aurelian, Grigore Cerkez, Georghe Kirillov, Alfonso O. Saligny, Constantin Mironescu,
Constantin Sinescu, Spiru Haret, David Emmanuel, Alexandru Duperrex, Nicu Cerkez, Dionisie
Many, Herman Schalawe, Nicolae Herjeu şi Teodor Dragu. La Şcoala de Conductori de Poduri
şi Şosele de pe lângă Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele erau profesori: Mihail Romniceanu,
Scarlat Vârnav şi Nicolae Zane. Repetitori de cursuri erau: Constantin Uzescu, Alexandru
Davidescu şi Iacob Papadopol, iar la cursurile militare erau ca profesori: maior I. Culceru,
maior P. Vasile‑Năsturel, locotenent Octav Boian şi căpitan Ion Vlădescu.
La 1 ianuarie 1892 este numit ca director al Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele, Con
stantin Sturza, care era absolvent tot al Şcolii Centrale din Paris (Şcoala Centrală de Arte şi
Manufacturi din Paris). El lucrase mult la construcţii de căi ferate. Constantin Sturza conduce
şcoala după principiile puse de cei doi predecesori ai săi: Gheorghe Duca şi Scarlat Vârnav.
Ca măsuri care au continuat să ridice nivelul Şcolii, amintim:
– Exigenţa manifestată la cererile de amânare a unui examen de către elevi şi faţă de
absenţa acestora la lecţiile repetitoare.
– Menţinerea muzeului şi laboratoarelor în pas cu progresele ştiinţei. Pentru aceasta
trimite profesori de fizică şi de chimie să studieze în străinătate organizarea unităţilor
similare.
– În anul 1892, România este reprezentată de dr. C. Istrati la Geneva la Congresul de
Chimie.
– Schimbarea condiţiilor de obţinere a gradului de sublocotenent la terminarea şcolii şi
introducerea cursului de scrimă, în anul 1894.
– Acordarea de burse elevilor Şcolii de către Academia Română din fondul Adamachi.
– Introducerea coeficienţilor pe cursuri la calculul mediilor pentru ca elevii să dea
atenţie mai mare cursurilor importante.
În 1893, Constantin Mănescu (1852-1922) publica: „Curs de mecanică aplicată la rezis
tența materialelor și stabilitatea construcțiilor”, predat studenților la Școala Națională de
Poduri și Șosele.
În anul 1895, după votarea legii minelor, Ministerul Lucrărilor Publice cere să se studieze
separarea Şcolii în două secţii, una de construcţii şi una de mine. Această propunere nu s‑a
aplicat deoarece s‑a schimbat guvernul în toamna acelui an (trecerea de la guvernul conservator
Lascăr Catargiu, care a demisionat în 13/15 octombrie 1895, la guvernul liberal Dimitrie A.
Sturdza, care s‑a format la 4/16 octombrie 1896).
La 15 noiembrie 1896, ministrul Lucrărilor Publice, C. Stoicescu, numeşte o comisie
compusă din C. Sturza, A. Saligny, I. B. Cantacuzino, C. Mironescu şi E. Radu ca să elaboreze
o lege şi un regulament pentru Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele, comisie pe care ministrul
I.I.C. Brătianu o completează în mai 1897 cu Gheorghe Duca, P.S. Aurelian şi C. Mănescu.
Proiectul de lege elaborat a fost trimis Ministerului Lucrărilor Publice la 10 ianuarie 1898. Prin
acest proiect de lege elaborat se consacra starea în care se găsea Şcoala, cu mici inovaţiuni.
Prin Decretul nr. 1452 din 21 aprilie 1893 s‑a modificat Decretul nr. 3124 din 15 noiembrie
1892 în sensul că pentru echivalarea diplomelor şi certificatelor de la şcolile speciale din
străinătate, era suficient avizul juriului de profesori de la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele.
Astfel, s‑a ajuns ca să fie echivalate şi diplome eliberate de şcoli mecanice, de mine etc.
În anul 1892, Alfonso O. Saligny a fost trimis de către conducerea Şcolii în străinătate
pentru a studia laboratoarele din instituţiile similare, în vederea organizării laboratoarelor Şcolii
Naţionale de Poduri şi Şosele.
Între anii 1893 şi 1894 s‑au luat măsurile necesare pentru organizarea laboratoarelor de
chimie şi electricitate şi s‑a întărit pregătirea militară.
În anul 1895 s‑a încercat înfiinţarea unei societăţi, Asociaţiunea Amicală a Absolvenţilor
Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele, sub preşedinţia de onoare a lui Gheorghe Duca, care
număra 159 de membri. Această societate a dăinuit foarte puţin timp.
În anul 1896 s‑a dat în funcţiune un nou corp de clădiri al Şcolii Naţionale de Poduri şi
Şosele, corpul B, având o suprafaţă desfăşurată de 880 mp, care se adaugă la copurile A (cu o
suprafaţă desfăşurată de 7130 mp) şi corpul K (depozite şi magazii, cu o suprafaţă desfăşurată
de 970 mp). În acelaşi an, au fost numiţi noi repetitori de cursuri şi ajutoare de prepararea
cursurilor.
Prin Decretul nr. 1097 din 23 martie 1898 a fost promulgată şi investită cu sigiliul statului
Legea asupra învăţământului, secundar şi superior, ministru al Instrucţiunilor Publice şi Cultelor
fiind Spiru Haret. Legea prevedea liceu de opt clase cu două secţii, clasică şi reală, gimnazii
cu patru clase (care coincideau cu primele patru clase de liceu) şi şcoli secundare de fete de
gradul I cu durata de cinci ani şi cu continuare în şcoli de gradul al II-lea pentru a putea merge la
universitate. Se menţionau două universităţi, la Bucureşti şi la Iaşi, cu facultăţi de teologie, drept,
medicină, filosofie, litere şi ştiinţe. Corpul profesoral se compunea din profesori şi agregaţi, care
predau cursurile fundamentale şi din docenţi, predau cursurile facultative sau puteau înlocui pe
profesori şi agregaţi. Ocuparea posturilor se făcea prin concurs, senatul universităţii unit cu
colegiul facultăţii respective putând să facă recomandare Ministerului Instrucţiunii Publice şi
Cultelor (ministrului) pentru unul dintre candidaţi care a făcut cerere însoţită de memoriu sau
pentru altul sau puteau să nu recomande pe nici unul. Rectorul unei universităţi era numit prin
decret pe trei ani, dintr‑o listă de trei persoane alese de consiliul universitar. Decanul era ales pe
doi ani de consiliul facultăţii. Rectorul şi decanul erau eligibili.
În legea respectivă nu era menţionată Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele.
La 7 aprilie 1897, profesorul Anghel Saligny a fost ales membru titular al Academiei
Române.
În anul 1898 s‑a aprobat ca examenul de admitere în anul I să nu se mai ţină în luna
octombrie, ci în luna iunie, odată cu examenul general al elevilor. De asemenea, în acelaşi an
s‑a dispus să se ţină examene scrise pentru elevii anului preparator, la care să se dea note ce vor
fi luate în consideraţie la concursul de admitere în anul I.
Tot în timpul directoratului lui Constantin Sturza a avut loc inaugurarea liniei ferate
Feteşti‑Saligny şi a marilor lucrări de pe ea. La această mare sărbătoare naţională, elevii Şcolii
Naţionale de Poduri şi Şosele au format garda de onoare a regelui Carol I, ceea ce a impresionat
mult numerosul public venit să vadă solemnităţile inaugurării. Nivelul la care ajunsese școala
este remarcat în cuvântarea ţinută de Directorul general al Căilor Ferate Române, Gheorghe
Duca, la banchetul care a avut loc la capătul podului, din care spicuim: „Sire, ţara se poate făli
cu aceste lucrări care dovedesc progresele făcute de corpul ingineresc în anii binecuvântaţi
ai Domniei Majestăţii Voastre. Liniile noastre ferate, marile căi naţionale care duc la graniţa
ţării, lucrările hidraulice, docurile de la Brăila şi de la Galaţi, sunt atâtea dovezi de muncă
roditoare a acestui corp. Şi dacă ţinem seama că două treimi din inginerii care au luat parte
la executarea lucrărilor al căror sfârşit îl sărbătorim astăzi, sunt ieşiţi din Şcoala Naţională
de Poduri şi Şosele, o legitimă mândrie trebuie să simţim. În anul 1866 abia 21 de ingineri
români erau în serviciul Statului; astăzi ei sunt legiune şi alcătuiesc o a doua armată, tot atât
nemărginit de devotată Majestăţii Voastre şi ţării ca şi aceea în capul căreia aţi cucerit, Sire,
neatârnarea României. Această armată a progresului, care la vremea de nevoie va fi alături de
cealaltă, pentru a apăra Tronul şi Patria, are şi dânsa, în luptele sale paşnice, morţii şi răniţii
ei; acestor victime ale datoriei, pe care poeţii le slăvesc, noi cel puţin le datorăm o duioasă
amintire”.
Regele Carol I, în toastul său, răspunde: „Mândru pot fi dar, că sub Domnia mea, s‑a
conceput şi isprăvit de inginerii noştri acest măreţ pod, care va atrage o însemnată parte a
comerţului european pe căile noastre ferate, fiindcă astăzi stăpânim linia cea mai scurtă între
mările nordice şi ţările din Orient”.
La 7 aprilie 1899, Constantin I. Istrati, fost profesor al Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele,
a fost ales membru al Academiei Române.
În acelaşi an, 1899, profesorului Alfonso O. Saligny i s‑a conferit ordinul „Coroana
României” în gradul de ofiţer, iar lui Grigore Pfeiffer şi Gh. Eisenecker acelaşi ordin în grad
de cavaler.
Directorul Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele, Constantin Sturza, moare, pe neaşteptate,
la începutul lunii iulie 1899, direcţiunea şcolii fiind încredinţată lui Grigore Cerchez până la
12 august 1899, când este numit Constantin M. Mironescu, care rămâne în continuare membru
al Consiliului Tehnic Superior cu toate drepturile şi prerogativele acestei funcţii.
În anul 1899 sunt numiţi ca profesori la Şcoala de Conductori de Poduri şi Şosele de pe
lângă Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele, următorii: Iuliu Zanne, Emil Balaban şi Mihail M.
Romniceanu (trecut de la secţiunea de ingineri).
În anul 1899, Corpul didactic al Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele era format din:
Constantin M. Mironescu, Mihail Capuţineanu, Anghel Saligny, Constantin Mănescu,
Constantin Botez, Mihail M. Romniceanu, Grigore Cerchez, George Kirillov, Alfonso O.
Saligny, Ioan Boiulescu, Spiru Haret, David Emmanuel, Nicu Cerkez, Dionisie Many, Nicolae
Hârjeu, Teodor Dragu, I.B. Cantacuzino, Hermann Schlawe, Alexandru Duperrex şi Christea
Staicovici.
La Şcoala de Conductori de Poduri şi Şosele erau profesorii: Emil Balaban, Elie Radu,
Nicolae Zanne şi Iuliu Zanne. Ca repetitori de cursuri au fost: Dimitrie Zassima, Alexandru
Davidescu, Iacob Papadopol şi Nestor Ureche, iar profesori la cursurile militare: colonel P.
Vasiliu-Năsturel, locotenent-colonel N. Săulescu, maior Eracle Pretorian şi căpitan C. Pârâianu.
În anul 1899, moare Gheorghe Duca, acesta fiind încă profesor de căi ferate. Această
pierdere a adus o adâncă jale pentru elevii şi foştii elevi ai şcolii. Gheorghe Duca a făcut atât
de mult pentru învăţământul superior tehnic românesc, încât doar cuvântarea dr. C. Istrati, ca
ministru, la moartea lui, i‑a reliefat pe deplin contribuţia prin cuvintele: „Dar fii liniştit! Tu
ai avut grija, fără să o ştii, de a‑ţi ridica singur monumentul fiind încă în viaţă. Pe Calea
Griviţei, oricine va trece pe lângă localul în care se prepară generaţiunile valide ale tinerilor
noştri ingineri, nu va putea să nu se gândească că acolo este o parte din sufletul tău, e cuge
tarea, e voinţa, e dorul tău de a fi şi după moarte, prin creaţiunea ce ai făcut, util Ţării tale”.
Constantin Mironescu a luat conducerea Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele în vremuri
grele, pe timpul crizei care a bântuit la începutul secolului al XX-lea. Astfel, el nu a putut
obţine mijloacele necesare pentru a satisface nevoile care se iveau în urma marilor progrese
în domeniul ştiinţific şi tehnic (în această etapă omenirea era spre sfârşitul celui de‑al doilea
deceniu al celei de‑a doua revoluţii industriale). I s‑a cerut scoaterea la pensie, suprimări de
profesori şi de funcţionari, reduceri de laboratoare etc. ... Apoi, din cauza lipsei de lucrări
publice, elevii nu mai găseau locuri de muncă unde să‑şi facă practica. Laboratoarele nu au
mai fost dotate şi cu greu s‑au putut situa la nivelul cerinţelor pentru analize şi pentru încercări
de materiale, ce au fost necesare mai târziu. Cu toate acestea, directorul Constantin Mironescu
a făcut faţă consecinţelor acestor lipsuri, pentru a nu se simţi în cultura tehnică dată elevilor.
În locul lui Gheorghe Duca este adus profesor de căi ferate Mihail M. Romniceanu. Cursurile
ţinute de profesorii care au fost suprimaţi s‑au împărţit la alţi profesori. El ţine gratuit cursul
de Economie – catedra fiind desfiinţată. În urma desfiinţării Şcolii de Conductori de Poduri şi
Şoselei, creează cu profesorii de la şcoala respectivă cursul de Edilitate, pentru ca elevii să fie
apţi în a ocupa posturi în serviciile comunale, cursul fiind încredinţat lui Elie Radu.
Elie Radu (1853-1931) a absolvit Academia Mihăileană din Iaşi.
A urmat cursurile Şcolii Politehnice din Bruxelles între 1872-1877,
devenind inginer constructor.
În 1894 a devenit profesor la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele
din Bucureşti, unde a predat cursurile de Trigonometrie, Poduri şi
Construcţii Civile. La înfiinţarea Şcolii Politehnice din Bucureşti a
predat cursurile Edilitate şi Procedee Generale de Construcţii (acest
curs a fost întocmit de el şi predat pentru prima dată).
A debutat ca inginer în 1877, alături de Anghel Saligny, la
controlul liniei ferate Ploieşti-Predeal. A proiectat şi realizat nume
Elie Radu roase poduri din beton armat şi tabliere metalice, contribuind la
(1853-1931) legarea malurilor Siretului prin opt poduri.
Primul român care a proiectat şi condus construcţia unei centrale hidroelectrice a fost
inginerul Elie Radu (Sinaia, 1898).
A realizat o staţie de captare a apei subterane la Bragadiru, 1899, pentru alimentarea
oraşului Bucureşti, care asigura un debit de 31.000 mc/zi, fiind unică în Europa, şi prima reţea
de alimentare a oraşului.
A proiectat şi realizat construcţia Ministerului Lucrărilor Publice (în prezent Primăria
Capitalei) şi 60 de clădiri pentru gări, fiind remarcabile cele de la Curtea de Argeş, Comăneşti
şi Galaţi.
A fost preşedinte al Societăţii Politehnice între 1897‑1898 şi 1903‑1904.
În 1927, a fost ales membru de onoare al Academiei Române.
Cursul de proiecte care era încredinţat unui singur profesor, a fost distribuit la trei profe
sori. Cu aceasta s‑a asigurat ca lucrările să poată fi urmărite şi controlate mai de aproape. S‑a
introdus un curs de Electrotehnică şi cursuri de Petrol. Elevii au fost trimişi pentru practică
la fabrici şi la instalaţii petrolifere şi industriale, unde unii dintre ei şi‑au găsit mai târziu
plasamente. Bursele fiind reduse la jumătate, o parte din ele le lasă primilor clasificaţi în fiecare
clasă şi restul este dat celor cu acte de paupertate, care aveau media din anul precedent de peste
16,50. Numărul burselor s‑a redus de la 40 la 20.
Datorită nesiguranţei elevilor de a găsi posturi inginereşti la terminarea studiilor, scade
numărul candidaţilor la admitere. Aceasta face ca şcoala să dea: 9 ingineri pentru seria 1906;
8 ingineri pentru seria 1907; 9 pentru seria 1908 şi 9 ingineri pentru seria 1909. După aceea,
numărul de absolvenţi începe să crească din nou. Această stare de lucruri a condus Ministerul
Lucrărilor Publice să studieze noi condiţii de admitere şi o nouă organizare a școlii.
Astfel, la 19 aprilie 1901, este numită o comisie formată din C. Mironescu, A. Saligny
şi N. Herjeu care să studieze problema apărută. Comisia îşi prezintă raportul la 3 mai 1901 şi
propune ca la intrarea în anul I să nu mai fie concurs toamna, ci să fie admişi numai elevii anului
preparator pe baza notelor de la interogaţii şi teze, precum şi a unor examene date la sfârşitul
anului. În plus, cere să se extindă puţin programul de admitere în Diviziunea preparatoare. În
privinţa organizării școlii, Comisia dă răspunsul la 8 decembrie 1901, propunând ca în primii
doi ani să se facă cursuri comune, iar în ultimii doi ani să se facă cursuri pe specialităţi, care
să fie în număr de trei: ingineri constructori şi arhitecţi; ingineri mecanici şi electricieni şi
ingineri de mine şi industriali. Tot la acea dată, comisia îşi exprimă părerea că nu trebuie să
se împingă mai departe specializarea, iar transformarea Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele în
Politehnică să se facă mai târziu, urmând calea modificărilor progresive.
În februarie 1904, directorul școlii, C. Mironescu, cere Ministrului Lucrărilor Publice să‑i
aprobe o deplasare în străinătate pentru a studia starea actuală a învăţământului în diferite şcoli
de prestigiu. Ministrul de atunci, Em. Porumbaru, aprobă această deplasare la 11 martie 1904,
deoarece era stringentă necesitatea de a deschide absolvenţilor un câmp mai larg de activitate,
în special în direcţiile regulării apelor, exploatărilor petrolifere şi a aplicaţiilor industriale ale
electricităţii. C. Mironescu vizitează şcoli superioare tehnice din Italia, Elveţia, Franţa, Belgia,
Germania şi Austro‑Ungaria, prezentând Ministerului Lucrărilor Publice, în 6 iulie 1904, un
raport detaliat asupra modului de organizare a şcolilor de acolo, asupra specialităţilor care se
studiază, privind instalaţiile anexate şcolilor (cum ar fi: muzee, laboratoare, biblioteci, colecţii,
ateliere etc.), privind modul cum se recrutează elevii şi profesorii etc. De asemenea, prezintă
şi inconvenientele care i s‑au semnalat sau pe care le‑a constatat. În partea a doua a raportului,
C. Mironescu se ocupă de viitoarea organizare a Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele. Astfel,
el arată că sistemul de şcoli speciale pentru fiecare specialitate de inginerie, ca în Franţa, ar fi
foarte costisitor pentru ţara noastră, iar sistemul de facultăţi tehnice, ataşate Universităţilor,
nu dă rezultate bune şi că acolo unde există a apărut tendinţa de a fi înlăturat. Înfiinţarea unei
Politehnici cu specialităţi bine caracterizate nu s‑ar putea admite la noi, deoarece ceea ce
se întâmpla atunci cu inginerii constructori, care nu găseau de lucru în specialitate, se putea
întâmpla în viitor şi cu alte specialităţi. În încheiere, Constantin Mironescu propune ca primii
doi ani de studii la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele să fie comuni, iar ultimii doi ani să se
împartă în două secţiuni: o secţie de ingineri constructori şi arhitecţi şi o secţiune de ingineri
mecanici şi industriali. Se prezintă cum ar fi programele şi cum ar fi completate instalaţiile
existente.
Trebuie exprimat clar că directorul școlii, C. Mironescu, arată că nu se pune problema
schimbării bazelor pe care se afla Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele, adică, să se facă cu
adevărat o nouă organizare, deoarece ar fi şi temerar, şi imprudent, şi inutil. Ca atare, se pune

problema de a amplifica şcoala pentru a răspunde tuturor cerinţelor actuale; să se menţină
condiţiile de admitere existente (asemănătoare cu cele din instituţiile vizitate); să se menţină
obligativitatea prezenţei elevilor la cursuri şi proiecte; să se înfiinţeze supraveghetori permanenţi
în sălile de desen şi proiecte, pentru ca lucrările să fie opera semnatarului lor; să se reducă
examenele parţiale ca număr, acestea rămânând numai la cursurile importante, pentru a uşura
elevii, care să nu mai piardă toate duminicile cu examene parţiale; propune coeficienţii pe
cursuri şi pe ani; propune menţinerea internatului şi gratuitatea învăţământului; cere înfiinţarea
de asistenţi care să‑i ajute pe profesori şi, eventual, să‑i înlocuiască, când nu pot veni la curs;
cere o lege de organizare şi un regulament de funcţionare interioară.
Ministerul Lucrărilor Publice pune din nou problema împărţirii Şcoalei Naţionale de
Poduri şi Şosele pe secţiuni, după patru ani (în 1908) şi numeşte o comisiune compusă din
C. Mironescu, L. Mrazec, E. Radu, I. Ionescu, Anghel Saligny, N. Herjeu şi T. Dragu, care să
studieze această problemă. La 12 decembrie 1908, comisia ajunge la următoarele concluzii: – să
se formeze două secţiuni (una de căi de comunicaţie şi edilitate şi alta de mecanică şi petrol) cu
doi ani comuni şi doi ani de specializare, având şi unele cursuri comune în anii de specializare;
această acţiune necesită un credit de 1.200.000 lei şi un spor bugetar anual de 115.000 lei; – se
dă programul cursurilor în această ipoteză de bifurcare. Se încheie raportul cu următoarele:
„Numai acordându‑se sumele aci stabilite şi făcându‑se toate instalaţiunile arătate mai sus ca
necesare se va putea ajunge la o organizare în adevăr folositoare; astfel ar fi preferabil a nu se
aduce nicio modificare şi a se menţine Şcoala aşa cum ea este organizată astăzi”.
Fondurile nu s‑au dat şi școala a rămas aşa cum a fost.
Cu toate acestea, prin schimbări minore, fără un suport financiar deosebit, tendinţa de a se
deschide elevilor noi orizonturi s‑a putut realiza prin cursuri industriale, de electrotehnică, de
petrol, de edilitate etc., care, însă, au încărcat programul elevilor. Urmărindu‑se să se uşureze
munca elevilor, în anul 1906 s‑au înfiinţat cursuri neobligatorii pentru unii elevi, dar obligatorii
pentru alţii.
Între anii 1901‑1906 unii profesori sunt însărcinaţi să predea anumite cursuri în mod gratuit.
În anul 1903, personalul didactic al Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele era următorul:
Constantin M. Mironescu, Anghel Saligny, Constantin Bottea, Mihail Romniceanu, Grigore
Cerkez, Dionisie Many, Teodor Dragu, I. B. Cantacuzino, Hermann Schlawe, Emil Balaban,
Elie Radu, Nicolae Zane, Iuliu Zanne, Nestor Ureche, Edgar Duperrex, Ion Ionescu, Dimitrie
Poenaru, Victor Fetescu. Repetitori de cursuri erau: Dimitrie Zossima şi Alexandru Davidescu;
iar ca profesori de cursuri militare erau: colonel P. Vasiliu‑Năsturel, lt. col. N. Săulescu şi lt.
col. Eracle Pretorian.
În anul 1904, Mihail Romniceanu este ales membru corespondent al Academiei Române.
În anul 1905, sunt numiţi noi profesori: D. Bungeţeanu pentru Matematici, care îl supli
neşte un an pe David Emmanuel; Nicolae Vasilescu‑Karpen, pentru disciplina Electrotehnică şi
Victor Gutzu, pentru disciplina Exploatări şi explorări de petrol.
Prin Decretul nr. 2869 din 19 iulie 1906, publicat în Monitorul Oficial nr. 101 din 2/15
august 1906) s‑a aprobat „Regulamentul Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele” care, printre
altele, prevedea: – şcoala este pusă sub autoritatea Ministerului Lucrărilor Publice, care o
administrează prin directorul școlii; – învăţământul şcolii este gratuit, absolvenţii fiind obligaţi
de a sluji statul pe timp de cinci ani; – instrucţiunea este dată prin profesori numiţi prin decret
la propunerea Ministerului Lucrărilor Publice; – instrucţiunea cuprinde învăţământul teoretic şi
învăţământul practic; – nota de merit, pe baza căreia se face promovarea, se obţine adăugând la
nota examenului general, media notelor la examenele parţiale şi media notelor referitoare la acel
curs şi împărţind suma la trei; – notele la interogaţiile făcute de profesorii repetitori şi notele la
lucrările de laborator sunt socotite ca note de examene parţiale, dar cu coeficientul 2; – diferitele
cursuri au coeficienţi diferiţi, între 2 şi 4; – la formarea mediei generale se ia în considerare o
notă pentru caiete şi o alta pentru purtare şi asiduitate; – se admite o singură corigenţă; – nu
se admit corigenţe în anul preparator; – şcoala eliberează diploma de inginer în cazul când
absolventul are media generală peste 15,50 şi certificat de capacitate, dacă absolventul are media
generală peste 14,00; – frecvenţa este obligatorie; – pentru absenţe nemotivate echivalente cu o
lună, elevul este şters din analele şcolii; – lucrările de proiecte, desene, exerciţii, memorii sunt
executate în interiorul şcolii ş.a.
Constantin M. Mironescu, Anghel Saligny, Constantin Bottea, Mihail Romniceanu, Grigore
Cerkez, George Kirillov, Grigore Pfeiffer, Ioan Baiulescu, Spiru Haret, David Emmanuel, Nicu
Cerkez, Dionisie Many, Teodor Dragu, I. B. Cantacuzino, Hermann Schlawe, Emil Balaban,
Ludovic Mrazec, Dimitrie Văsescu, Iuliu Zanne, Nestor Ureche, Edgard Duperrex, Ion Ionescu,
Victor Fotescu, Nicolae Vasilescu‑Karpen, Victor Gutzu şi Constantin R. Mircea. În calitate de
corepetitori de cursuri erau: Dimitrie Zossima şi Alexandru Davidescu. Ca profesori de cursuri
militare sunt: general P. Vasiliu‑Năsturel, colonel. N. Săulescu, lt. col. Eracle Pretorian şi maior
Constantin Sclia.
S‑a reînfiinţat Şcoala de Conductori, independentă de Şcoala Naţională de Poduri şi
Şosele, în 1907.
În acelaşi an (1907), profesorul Anghel Saligny (1854‑1925) a fost ales preşedinte al
Academiei Române.
Andrei Ioachimescu, în 1908, a fost numit profesor titular definitiv la disciplina Mecanică
raţională, iar în 1909, Gheorghe Murgoci a fost numit profesor la disciplina Geologie şi minera
logie şi Petre Zaharide – profesor la disciplina Navigaţie interioară şi maritimă.
Este de remarcat faptul că în anul 1909 s‑au creat pentru prima dată posturi de asistenţi
la cursurile cu proiecte şi lucrări pentru o mai bună ajutorare a elevilor şi pentru controlul şi
susţinerea proiectelor. În anul respectiv, au fost numiţi ca asistenţi: Gheorghe M. Filipescu la
lucrările de Statică grafică şi Traian Lalescu la lucrările de Rezistenţa materialelor.
În 1910 au fost numiţi profesorii: Constantin Buşilă, pentru Lucrări grafice; Iuliu Zanne
pentru Drumuri şi Dionisie Germani pentru Hidraulică şi motori hidraulici. În calitate de asistent
a fost numit Ştefan N. Mirea, pentru Aplicaţii ale staticii grafice şi Rezistenţa materialelor.
În decursul anilor 1911‑1915 au fost numiţi ca profesori: Traian Lalescu, pentru disci
plina Geometrie analitică; Alexandru Davidescu, pentru disciplina Construcţia oraşelor,
îmbunătăţiri funciare şi maşini hidraulice; Ion Ionescu pentru disciplina Poduri (ca profesor
suplinitor), Grigore Stratilescu, pentru disciplina Căi ferate (ca profesor suplinitor) toţi în
anul 1911; Eugeniu Ştefănescu pentru disciplina Drumuri; Mircea E Radu, pentru disciplinele
Aplicaţii grafice şi Rezistenţa materialelor, ca asistent, în anul 1912. Anghel Saligny a fost
numit ca profesor emerit al Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele, acordându‑se pentru prima dată
o asemenea distincţie; Ion Ionescu pentru disciplina Poduri şi construcţii metalice (ca profesor
plin); Grigore Stratilescu, pentru disciplina Căi ferate; Ion Arapu pentru disciplina Fizică
industrială (ca profesor suplinitor), în anul 1914; Ion Teodor, pentru disciplina Statică grafică
şi beton armat; Gheorghe M. Filipescu, pentru disciplina Rezistenţa materialelor (ca profesor
suplinitor); Alexandru Zahariade, pentru disciplina Maşini şi maşini cu abur; Dionisie Germani
pentru disciplina Aplicaţiuni şi proiecte de hidraulică (conferinţe) şi Nicolae Iliescu‑Brânceni,
pentru disciplina Desen (ca asistent), în anul 1915.
La începutul ui 1913, datorită cererilor persistente şi intense de uşurare a școlii şi de a se
deschide elevilor noi orizonturi, directorul C. Mironescu convoacă pe profesori în total sau pe
grupe, pentru a se sfătui asupra uşurării cursurilor şi a armonizării acestora şi pentru a nu trata
aceeaşi chestiune la mai multe discipline. Dezbaterile au avut loc din 30 ianuarie până în
9 aprilie 1913, în urma cărora au apărut propuneri variate, contradictorii şi chiar confuze. Astfel,
remarcăm: – se schimbau condiţiile de admitere în anul preparator; – se deplasau cursuri din
anii superiori în cei inferiori spre a se da mai mult timp proiectelor; – se aranjau cursurile în aşa
fel încât să fie terminate înaintea proiectelor; – se ridica obligativitatea testelor şi notarea lor la
mai toate cursurile (afară de câteva cursuri de construcţii); – se reduceau examenele parţiale; –
se puneau cursurile de acord; – se reduceau orele de desen; – se împărţea anul în semestre etc.
Tot la acele consilii ale profesorilor s‑a cerut: – reducerea anilor de şcoală de la cinci la
patru, având în vedere că au fost întemeiate liceele reale şi candidaţii veneau bine pregătiţi cu
o mare parte din matematicile care se făceau în anul preparator, iar părinţii făceau o cheltuială
destul de mare; – costul unui inginer format trebuia redus şi pentru stat; – cu un plus de o lună
la fiecare an, cursurile se puteau menţine la vechiul program etc. Propunerea nu a fost pusă în
discuţie.
În anul 1913, urmărindu-se de a face față nevoilor evoluției economice a României din
anii premergători Primului Război Mondial (1914-1918), pentru a se extinde învățământul
universitar către aplicații, s-a făcut un prim pas prin înființarea unei „Şcoli de electricieni”, care
a fost transformată mai târziu în „Institutul electrotehnic” pe lângă Universitatea din Iași și,
apoi, pe lângă Universitatea din București. Inițiatorul a fost profesorul universitar dr. Dragomir
Hurmuzescu. De aceea, anul 1913 este considerat începutul istoriei învățământului superior de
electrotehnică.
Prin măsurile de uşurare, însă, cerute de consiliu, bazele şcolii lui Duca au început să se
clatine, iar Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele a intrat pe calea „libertăţii” învăţământului,
care e la baza Universităţilor.
La 25 iunie 1914, C. Anghelescu, ministrul Lucrărilor Publice de atunci, numeşte o comisie
formată din C. Mironescu (directorul Şcolii), P. Zahariade, N. Vasilescu Karpen, Gh. Ţiţeica,
D. Emmanuel, L. Mrazec, N. Coculescu, Anghel Saligny, T. Dragu, E. Balaban şi Traian
Lalescu, care lucrează sub preşedinţia ministrului la un proiect de organizare a Şcolii Naţionale
de Poduri şi Şosele. În iulie 1914, este înaintat ministrului un proiect de Regulament pentru
înfiinţarea unei Şcoli Politehnice în locul Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele, prevăzându‑se
ca: – elevii să devină studenţi; – să fie o oarecare elasticitate în terminarea studiilor; – să se
introducă o oarecare elasticitate în organismul şcolii; – să se introducă proiecte de diplomă; – să
se instituie un Consiliu de Direcţie; – să existe două secţiuni de specializare.
Directorul C. Mironescu, profesor titular de Grafică statică, a demisionat în ziua de 1 apri
lie 1915, pentru a‑şi reglementa drepturile la pensie, după o muncă de 16 ani, depusă pentru
propăşirea școlii. La această dată, Emil Balaban, profesor titular de Tehnologia materialelor
de construcţie şi procedee de construcţii, a fost numit directorul Şcolii Naţionale de Poduri şi
Şosele.
Emil Balaban (1857‑1921) a urmat Facultatea de Ştiinţe din
Bucureşti şi Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Paris
(1880‑1884).
A predat disciplinele: Tehnologia materialelor şi proceduri
generale de construcţie şi Topografia.
A devenit şef de secţie, în 1892, şi şef de divizie – inginer şef în
Corpul Tehnic al Statului. A avut ca sarcină din partea lui Gheorghe
Duca (director general al Căilor Ferate din România) să studieze şi
să proiecteze gara centrală Bucureşti Nord. Ca director general al
Poştelor, Telegrafelor şi Telefoanelor, a reorganizat activitatea şi a Emil Balaban
încheiat convenţii internaţionale cu mai multe ţări pentru serviciile (1857 1921)
PTT.
A fost membru al Societăţii Politehnica din februarie 1885, făcând parte din Comitetul
Societăţii Politehnice până la sfârşitul vieţii. Între 1901‑1904 a fost vicepreşedinte, şi în 1902
preşedinte al Societăţii Politehnica.
La 21 aprilie 1915, ministrul C. Anghelescu de la Ministerul Lucrărilor Publice, prin
Decretul nr. 1132, aprobă Regulamentul pentru numirea profesorilor titulari la „Şcoala
Naţională de Poduri şi Şosele”, care prevedea: – obligaţia candidaţilor la un post de profesor
de a‑şi însoţi cererile lor de un curriculum, arătând titlurile şi lucrările în baza cărora solicită
acea catedră; – o comisie formată din trei profesori, delegată de Consiliul profesoral, cercetează
titlurile şi lucrările candidaţilor, iar, apoi, prezintă Consiliului profesoral un raport amănunţit
pe baza căruia Consiliul face recomandarea; – ministrul (al Ministerului Lucrărilor Publice)
nu poate trece peste avizul Consiliului profesoral, pentru a numi pe altcineva; dar, dacă nu
este aprobat cel recomandat de Consiliul profesoral, concursul se republică şi va avea loc în
faţa unei comisii formată din şase profesori (din care, patru sunt numiţi de Consiliu şi doi
sunt numiţi de ministru) care, pe lângă titluri şi lucrări, supune candidaţii la un colocviu şi
două lecţii orale; – noua recomandare făcută de majoritate (jumătate plus doi) este obligatorie
pentru ministru. Astfel, s‑a ajuns la evitarea vechii proceduri de numire a profesorilor de către
ministru, pe baza avizului directorului școlii, aviz de care ministrul nu era obligat să ţină seama,
făcându‑se, uneori, numiri neprincipiale de profesori.
Sub directoratul profesorului C. Mironescu s‑au publicat primele Anuare ale Şcolii Naţio
nale de Poduri şi Şosele, unul pe anii 1903‑1904 şi altul pe anii 1905‑1906, cu ajutorul cărora
lumea era informată cu ceea ce face școala. Aceste anuare cuprindeau: – regulamentele; –
ordinele interioare; – programele; – lista profesorilor şi lista absolvenţilor. În anuarul de pe
anii 1905‑1906, directorul C. Mironescu a publicat şi istoricul Şcolii Naţionale de Poduri şi
Şosele.
Pe baza Regulamentului din 21 aprilie 1915, în 1916, sunt numiţi ca profesori: Ion Arapu,
pentru disciplina Fizică industrială şi Ion Teodor, pentru disciplina Statică grafică şi beton
armat, iar Aurel Ioanovici, pentru disciplina Poduri. În anul următor este numit ca profesor
G. Filipescu, pentru disciplina Rezistenţa materialelor.
Emil Balaban a funcţionat ca director în timpuri foarte grele, anume: – pe timpul de pre
gătire pentru război; – pe timpul războiului şi în timpul stării de dezorganizare de după război.
La Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele erau multe frământări şi se cereau reforme adânci,
care îi dădeau mult de lucru directorului. Profesorul Emil Balaban, în primul an, a căutat să‑i
îndrume pe elevi, prin poveţe şi sfaturi, pe calea cea bună. Le‑a arătat că fără ordine şi disciplină
nu se poate obţine o educaţie tehnică şi nu a ezitat de a lua măsurile necesare când sfaturile sale
nu erau urmate. În anul următor (1916) când a început războiul nostru (august 1916), mai toţi
elevii şcolii au plecat să‑şi facă datoria către Ţară. Astfel, în octombrie 1916, nu s‑a deschis
decât cursurile anului preparator, cu elevi având etatea sub 21 de ani. Inamicii intrând în ţară
până în decembrie 1916, cursurile respective au fost întrerupte. Şcoala Naţională de Poduri şi
Şosele s‑a închis la sfârşitul anului 1916 şi a fost lăsată în seama profesorului de chimie,
Gr. Pfeiffer, care a dus o luptă titanică pentru a‑i opri pe bulgari să ducă toate instalaţiile școlii la
Şcoala din Sofia. Profesorul Emil Balaban, directorul școlii, cu toate că fusese sfătuit să rămână
în Bucureşti din cauza sănătăţii precare, totuşi s‑a refugiat la Iaşi, unde şi‑a dat concursul, în
special, în cadrul Direcţiunii Generale a Muniţiilor.
În primăvara anului 1918, când se prevedea apropierea de încheierea păcii, Emil Balaban
se ocupa cu strângerea elevilor Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele şi cu găsirea de localuri
pentru a se relua cursurile. Cu toate că era singur, bolnav şi fără nici un ajutor, toate intervenţiile
a trebuit să le facă el însuşi: – toată corespondenţa a fost scrisă de mâna lui; – scria mandate
poştale cu care trimitea leafa profesorilor mobilizaţi la familiile lor din Moldova ş.a. La Iaşi,
cu greu a obţinut pentru școală, mai întâi, o cameră în Palatul Administrativ, unde s‑a început
cursurile anului IV, apoi școala primară din strada Lazăr, unde s‑au început cursurile anilor I,
II, III şi, ulterior, câteva camere la Facultatea de Medicină şi în Şcoala primară din strada Elena
Doamna, unde se ţineau cursuri şi în care au început şi cursurile anului preparator.
Parlamentul de la Iaşi schimbase legea pensionării, aşa că, fiind la Iaşi unde a reuşit să
deschidă cursurile școlii, Emil Balaban a fost scos la pensie în 1 octombrie 1918, cu un concediu
anticipativ de 40 de zile (adică din luna august 1918, până la 21 august 1918 când profesorul
N. Vasilescu‑Karpen a fost numit director suplinitor, iar la 1 octombrie 1918 director). Prin
anularea actelor Parlamentului din Iaşi, s‑a desfiinţat Decretul-lege din 5 noiembrie 1918 şi,
deci, scoaterea la pensie la 52 de ani a inginerilor din Corpul Tehnic al Statului. Astfel, s‑a
anulat decretul de numire ca director a profesorului N. Vasilescu‑Karpen, la 15 noiembrie 1918,
revenind de drept ca director profesorul Emil Balaban, care rămâne până la 1 octombrie 1919,
când se pensionează din cauza sănătăţii, şi direcţia Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele este
încredinţată profesorului Gr. Cerkez până la 10 februarie 1920, când este numit din nou director
profesorul N. Vasilescu‑Karpen.
Cursurile de la Iaşi încetând la 1 septembrie 1918, directorul Emil Balaban a plecat la
Bucureşti, pentru redeschiderea cursurilor în octombrie 1918, când s‑au ţinut şi noi examene de
admitere în anul preparator, şi când au reînceput cursurile şi pentru ceilalţi ani. Reorganizarea
la Bucureşti s‑a făcut cu mare greutate, deoarece: – unii profesori erau refugiaţi în străinătate;
– alţii nu puteau părăsi oraşul Iaşi din cauză că toată Administraţia Ţării era acolo, şi profesorii
funcţionari nu‑şi puteau părăsi posturile. Datorită acestei situaţii, elevii care aveau lucrări de
făcut cu profesorii de la Iaşi au rămas acolo, școala împărţindu‑se între vechile capitale ale
Principatelor Unite. Partea școlii de la Iaşi a rămas acolo până noiembrie 1918, sub conducerea
profesorului Ion Ionescu. În noiembrie 1918, inamicii au fost izgoniţi din ţară, toate ministerele
revenind la Bucureşti.
Remarcăm că la Iaşi cursurile școlii s‑au putut ţine cu concursul unor persoane din afara
corpului ei profesoral, ca: Borcea, T. Bratu, G. Nichifor, V. Bruchner, Şt. Bogdan ş.a; la fel şi la
Bucureşti, şi‑au dat concursul pentru începerea Şcolii: C. Răileanu, Şt. N. Mirea, T. Constan
tinescu, I. Verdala, Gheorghe Ţiţeica etc.
Cursurile se ţineau cu toată intensitatea, deoarece elevii pierduseră doi ani din cauza
războiului, şi ţara avea nevoie de ingineri pentru înlocuirea celor morţi pentru Patrie şi pentru
refacerea ţării din starea de jale în care o lăsaseră inamicii.
Astfel, încă din decembrie 1918, școala a început să dea absolvenţi, iar din ianuarie 1919
au început să aibă loc examene generale pentru anii I, II şi III, după care, imediat, s‑au început
noi cursuri, care au durat intensiv până la 1 august 1919, reuşindu‑se ca din octombrie 1919
să iasă o nouă serie de ingineri. Cu toamna anului 1919, deci, Şcoala Naţională de Poduri şi
Şosele a putut să‑şi reia viaţa ei normală. Pentru a‑şi cinsti elevii ingineri eroi, care şi‑au dat
viaţa pentru Patrie în Primul Război Mondial pentru întregirea neamului, Şcoala Naţională
de Poduri şi Şosele le‑a scris numele cu litere de aur pe o placă de marmoră, aşezată la poarta
principală a școlii.
La sfârşitul Primului Război Mondial, s‑au ivit unele probleme noi cu elevii‑ingineri din
provinciile alipite şi cu cei care urmaseră înainte de război fără a le termina şcolile din Puterile
Centrale (Germania şi Austro‑Ungaria). Unii profesori din şcolile Puterilor Centrale refuzau să
mai aibă elevi şi să‑i examineze pe români, consideraţi ca trădători ai intereselor lor, România
urmându‑şi interesul. La Budapesta, românii nu erau primiţi să urmeze cursurile sau să dea
examene, decât dacă declarau că primesc cetăţenia maghiară. Acestora li s‑a admis să continue
cursurile şi să dea la noi examenele în condiţiunile şi după programele şcolilor pe care le‑au
urmat în străinătate, iar celor ce au reuşit, li s‑au eliberat diplome de ingineri de la Şcoala
Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti. De asemenea, printre elevii şcolilor tehnice ruseşti
erau basarabeni care nu mai puteau să continue acolo studiile. Aceştia au fost, la fel, primiţi
la noi în şcoală. Se remarcă faptul că printre ei era şi o studentă (Elena Gonţa), care urmase
studiile de inginerie de la Karkov şi care voia să‑şi termine studiile la noi. Acesta a fost un prilej
să se discute în Consiliul profesoral şi admiterea de fete în Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele
şi, la 3 martie 1919, Consiliul decide: Să se admită principiul ca la intrarea în școală candidaţii
de sex femeiesc să fie luaţi în considerare în aceleaşi condiţiuni şi cu aceleaşi drepturi ca şi
candidaţii masculini. Aşa că, din anul 1919, porţile Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele au fost
deschise şi pentru eleve‑inginer.
La 1 aprilie 1919, Ion Buşilă a fost numit asistent suplinitor la cursul de Poduri, iar
Gheorghe Dima a fost numit asistent la cursul de Fizică.
Profesorii Nicolae Vasilescu‑Karpen şi Ion Ionescu, la 5 iunie 1919, au fost aleşi membri
corespondenţi ai Academiei Române.
La 16 octombrie 1919, Iuliu Zane, profesor de Drumuri, a demisionat, în locul său fiind
numit, pe aceeaşi dată, Eugeniu Ştefănescu (profesor suplinitor); la 1 noiembrie 1919, Edgard
Duperrex –, profesor de Desen, a demisionat pe caz de boală, în locul său fiind numit Cezar
Orăşanu (profesor suplinitor).
La 1 noiembrie 1919 au fost numite următoarele cadre didactice: Alexandru Melecovici
(asistent suplinitor), la disciplina Analiză matematică; Claudiu Mititelu (asistent suplinitor) la
disciplina Mecanică; Emanoil Protopopescu‑Pake (asistent suplinitor) la disciplina Mineralogie

şi geologie; D. Stoica (asistent suplinitor) la disciplina Geometrie descriptivă şi Ion Vasilescu
(asistent suplinitor) la disciplina Maşini cu aburi, tehnologie mecanică, organe de maşini şi
maşini de ridicat.
Prin întregirea neamului, în urma alipirii Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei şi Banatului,
s‑a mărit câmpul de activitate naţională în domeniile industrial şi minier şi s‑a pus din nou
problema reorganizării învăţământului superior tehnic. S‑a înfiinţat o comisie mare, compusă
din profesori universitari, profesori ingineri şi din alte persoane interesate în dezvoltarea învăţă
mântului superior tehnic. Discuţiile au durat mult, dar cu folos, ajungându‑se la următoarea
concluzie: trecerea la Ministerul Instrucţiunii Publice a tuturor şcolilor speciale superioare
ca Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele, Şcoala de Silvicultură, Şcoala de Agronomie etc., cu
grad de învăţământ universitar, dar în afara Universităţii.
Această hotărâre, luată în anul 1919, nu s‑a adus la îndeplinire imediat din lipsa de mijloace
financiare. Ca atare, în anul şcolar 1919‑1920, Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele a continuat
pe bazele ei vechi dinainte de război.
Am amintit că, la 10 februarie 1920, este numit director al Şcolii Naţionale de Poduri şi
Şosele profesorul Nicolae Vasilescu‑Karpen. Acesta are ca primă preocupare elaborarea proiec
tului de lege pentru transformarea Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele în Şcoală Politehnică,
ceea ce se şi realizează prin Decretul‑lege din 10 iunie 1920.
Nicolae Vasilescu-Karpen s‑a născut la Craiova, în 28 noiembrie
1870, unde urmează cursurile şcolii primare şi liceul. După terminarea
liceului, urmează cursurile Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele din
Bucureşti pe care o absolvă ca şef de promoţie în anul 1891. Trei ani
a activat ca inginer în serviciul de Lucrări Publice, realizând o seamă
de lucrări în domeniul căilor de comunicaţie. Atras de domeniul
electrotehnicii, frecventează cursurile Şcolii Superioare de Electricitate
din Paris, pe care o absolvă în anul 1900 şi, în paralel, devine licenţiat
în ştiinţe fizice la Universitatea din Paris în anul 1902. După încă doi
ani, în anul 1904, obţine titlul de doctor în fizică cu teza Recherches
sur l’effet magnétique des corps electrisés en mouvement.
Se reîntoarce în ţară în 1905, inaugurând în acelaşi an, cursul
Nicolae Vasilescu
de electricitate şi electrotehnică la Catedra cu acest profil înfiinţată
Karpen
(1870-1964) atunci în cadrul Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele din Bucureşti.
Are lucrări ştiinţifice în domeniile electrochimie, mecanică,
elasticitate, teoria cinetică, electromagnetism, telegrafie, telefonie la mare distanţă.
A fost ales membru al Academiei Române în anul 1922. Profesorul Nicolae Vasilescu
Karpen a fost exclus din Academia Română în 1948, când aceasta a devenit Academia Republicii
Populare Române. Astfel, a făcut parte dintre cei 98 de membri titulari, corespondenţi şi de
onoare, consideraţi datorită gândirii, operei şi convingerilor lor politice, drept neadaptabili
noilor orientări ale culturii şi ostili regimului comunist. Acesta a fost reales după anul 1955
când în cazul Academiei Române au avut loc unele procese de restituire morală a statutului
social, academic.
A decedat în februarie 1964, la Bucureşti, având vârsta de 94 de ani.
Astfel, din octombrie 1920, au rămas să continue programul Şcolii Naţionale de Poduri şi
Şosele numai elevii din anii III şi IV, ceilalţi fiind repartizaţi, ţinând seama de cererile lor, la
secţiunile Şcolii Politehnice.
La data de 1 mai 1920, Constantin C. Teodorescu este numit asistent (suplinitor) la disci
plina Rezistenţa materialelor.
Datorită faptului că Şcoala de Agricultură şi Şcoala de Silvicultură va face parte din Şcoala
Politehnică, în calitate de secţii, vom schiţa pe scurt starea acestora.
La începutul perioadei de care ne ocupăm, silvicultura nu avea decât o singură catedră
(disciplină) în anul III la Şcoala de Agricultură de la Herăstrău. La 1 aprilie 1883, Ministerul
de Agricultură, Industrie, Comerţ şi Domenii se separă de Ministerul Lucrărilor Publice. Atunci
i se încredinţase lui Ion Câmpineanu să se ocupe de chestiunea pădurilor şi de învăţământul
silvic. Astfel, la 8 iunie 1883, se promulgă Legea pentru lucrările de amenajare, executare,
punerea în aplicare a dispoziţiunilor legii silvice şi creaţiunii Şcoalei speciale de Silvicultură.
Şcoala de silvicultură creată (zisă a lui Câmpineanu), avea durata de trei ani, cu următoarele
cursuri: economia forestieră, cultura pădurilor, botanica, zoologia, mineralogia, geologia,
fizica, chimia, tehnologia forestieră, arpentagiul, construcţii forestiere, legislaţia forestieră,
dreptul administrativ, elemente de agricultură, elemente de compatibilitate. Concursul de
admitere cerea candidaţilor în primul an şase clase liceale, iar în al doilea an bacalaureatul.
S‑a revenit, însă, deoarece a existat un singur candidat pentru 15 locuri vacante, iar școala
dispunea de 30 de burse a 500 lei. S‑a considerat că școala nu era bine concepută şi organizată.
Cursurile se îngrămădiseră numai în doi ani. În primul an, au fost profesorii: C.F. Robescu,
pentru botanică; C. Olănescu, pentru matematică; Coculescu, pentru desen şi construcţii;
Constantin Eustaţiu, pentru drept civil şi penal, D. Grigorescu, pentru contabilitate şi finanţe,
Macovei pentru matematici; P. Antonescu, Al. Cottescu şi C.M. Mirunescu. În anul următor
mai vin: C. Stătescu, pentru botanică; N. G. Popovici, pentru silvicultură; St. Hepites, pentru
topografie; P.S. Radian, pentru agricultură; Şt. Mihăilescu, pentru ştiinţe naturale. Directorul
școlii era Al. Moroiu. Şcoala a durat numai trei ani şi a dat 25 de absolvenţi, funcţionând în
localul ministerului.
La stăruinţele lui P.S. Aurelian, care era în timpul acela director al Şcolii de Agricultură de
la Herăstrău, Şcoala de Silvicultură se desfiinţează în anul 1886, noua şcoală având firma Şcoala
de Agricultură şi Silvicultură. Raţiunea a fost aceea că era prea împovătăror pentru bugetul
statului, iar Şcoala de Silvicultură nu avea local. Deoarece profesorii Şcolii de Silvicultură
refuză să vină la noua şcoală, se numesc doi profesori noi pentru cursurile silvice: N. Daniilescu
şi T. Petraru. Celelalte cursuri erau comune cu cele de agricultură. Candidaţilor la Şcoala de
Agricultură şi Silvicultură li se cereau patru clase gimnaziale. Elevii școlii făceau practică la
Brăneşti, Sinaia şi în alte păduri ale statului. Puţin mai târziu au fost alipite la serviciul școlii
două păduri care să fie întreţinute ca model pentru elevi. Înainte de a li se elibera diploma,
absolvenţii trebuiau să facă un an de practică. În 1892‑1894 se face o Şcoală de Aplicaţie Silvică
la Brăneşti, cu durata de 18 luni. De la Şcoala de Agricultură şi Silvicultură (la Herăstrău) au
ieşit direct 13 silvicultori, iar de la Şcoala de Aplicaţie Silvică alţi 18, adică 31 de silvicultori
din anul 1886 până în anul 1894.
În anul 1893, P. Carp face legea pentru organizarea învăţământului profesional, în care
prevede o şcoală de Învăţământ silvic care să fie instalată la una din pădurile principale ale
statului, cu doi ani de cursuri şi o jumătate de an de stagiu pentru aplicaţii sistematice de

cultură şi exploatări de păduri. Candidaţii trebuiau să aibă patru clase gimnaziale şi un an de
practică ca asistent pe lângă un şef de ocol. Cursurile prevăzute au fost: aritmetica, geometria,
algebra inferioară, trigonometria plană, topografia, desenul, silvicultura, plantaţiuni,
însămânţări, botanica, mineralogia, geologia, noţiuni de drept administrativ, regularea cursului
apelor, meteorologia, climatologia, studiul vânatului şi pescuitului, amenajamentul, debit şi
exploatări, construcţiuni forestiere, fizica, chimia, mecanica aplicată la silvicultură, dreptul
silvic, comptabilitatea, administraţia şi statistica forestieră, pe lângă excursuri forestiere (unde
se făceau studii şi observaţiuni generale, lucrări cu instrumente topografice, triangulaţii, proiect
de amenajament). Lucrările de aplicaţie erau: amenajare, punere în exploatare, topografie,
triangulaţie, construcţiuni forestiere (case, ferăstrae, drumuri), ameliorare şi plantaţiuni.
Pentru toate aceste cursuri erau prevăzuţi şase profesori. S‑a fixat localitatea Brăneşti pentru
școală, urmărindu‑se să fie aproape de Bucureşti, pentru a se putea avea profesori din Capitală.
Acestei școli i s‑au adus îmbunătăţiri, i s‑a dat un Regulament în anul 1894 şi altul îmbunătăţit
în anul 1896. În anul 1904 se schimbă condiţiile de numire a profesorilor.
Până la 1 aprilie 1906 existau în ţară 28 de membri ai corpului silvic cu studii făcute în
străinătate, 11 cu studii din ţară completate în străinătate, 40 daţi de Şcoala de Agricultură
înainte de anul 1883 şi 24 între anii 1886‑1893; 16 de la Şcoala de Silvicultură din Bucureşti,
între 1883 şi 1886 şi 34 după anul 1894 de la Şcoala de la Brăneşti. Începând cu anul 1907,
Şcoala de învăţământ silvic de la Brăneşti a primit şi asistenţi de cursuri: D. Drâmba, M. Dră
cea, V.N. Stinghe şi G. Ionescu. Şcoala a avut ca directori pe: N.R. Daniilescu (1 octombrie
1894 – 1 mai 1895); P. Grunau (1 mai 1895 – 1 octombrie 1907); N.G. Popovici (1 octombrie
1907 – 1 octombrie 1912); P. Antonescu (1 octombrie 1912 – 1 octombrie 1916). Pe timpul
Primului Război Mondial, școala nu a funcţionat, iar localul ei a fost distrus în timpul luptelor.
În august 1918, școala se instalează la Iaşi, la început în şcoala Alexandru cel Bun şi apoi la
Liceul Internat, sub conducerea directorului N. Saegiu, iar în luna noiembrie 1918 se mută la
Bucureşti, tot sub conducerea directorului N. Saegiu, până la 1 ianuarie 1921, când este numit
director C. Sava Goiu. La 15 septembrie 1923, Şcoala de Silvicultură este încorporată, prin
lege, la Şcoala Politehnică.
Şcoala de Silvicultură a avut dese frământări pentru modificări şi reorganizări în
mai bine. În anul 1920, școala avea catedrele: Fizică generală şi industrială, meteorologie,
climatologie; Chimia generală, agricolă, analitică şi a solului; Introducere în ştiinţele silvice,
silvicultură, istoricul pădurilor; Împăduriri, exploatarea pădurilor, tehnologia silvică;
Dendometrie, estimaţia, statică forestieră; Amenajamente, corecţia torenţilor, amelioraţiuni
pastorale; Drept şi legislaţia silvică; Economie politică, teoretică şi aplicată, protecţia
pădurilor; Administraţie silvică, comerţ şi statistică forestieră.
Se poate afirma, deci, pe deplin, că la începutul deceniului al treilea al secolului XX,
învăţământul superior tehnic naţional era înjghebat pe deplin şi începuse, de mult timp, să‑şi
aducă aportul la dezvoltarea economico‑socială a ţării.
Profesori de la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele ca Spiru Haret sau Gheorghe Duca,
primul ca ministru al Instrucţiunii Publice şi Cultelor este cel care a făcut ca învăţământul
românesc, în general, să fie un învăţământ european, iar al doilea ca Director al Căilor Ferate
Române şi‑a lăsat amprenta în dezvoltarea drumurilor de fier de la noi, ca şi în cazul școlii pe
care a condus‑o la nivelul învăţământului superior tehnic din ţările dezvoltate tehnologic. În
1897, apărea Şcoala Superioară de Arhitectură Bucureşti, pentru care s‑a zbătut Ion Mincu,
fost profesor la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele. La această școală au mai fost profesori
Gheorghe Ţiţeica (membru al Academiei Române din 1913), cel care a pus bazele şcolii
româneşti de geometrie diferenţială, şi Traian Lalescu, specialist în teoria ecuaţiilor integrale,
în algebră, teoria numerelor şi teoria seriilor trigonometrice. De asemenea, trebuie amintit
Constantin I. Istrati, specialist în chimia organică. În ştiinţele tehnice s‑au remarcat în mod
deosebit Anghel Saligny, constructorul podului de la Cernavodă (1890‑1895) şi al marilor şi
modernelor silozuri şi bazine din portul Constanţa şi inginerul Elie Radu, căruia România îi
datorează sute de kilometri de cale ferată, poduri metalice şi de beton.
La construcţiile de pe timpul regelui Carol I: Palatul Băncii Naţionale a României;
Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele; Ateneul Român; Biserica Domniţa Bălaşa; Catedrala
Metropolitană din Iaşi; Catedrala din Constanţa; Palatul de Justiţie din Bucureşti; Podul de
peste Dunăre de la Cernavodă; clădirea Ministerului Agriculturii, Comerţului şi Domeniilor;
Palatul Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni din Bucureşti; Portul Constanţa; clădirea Şcolii
Centrale de Fete; Catedrala Episcopală din Galaţi; Palatul Patriarhiei; Palatul Ministerului
Lucrărilor Publice (astăzi Primăria Municipiului Bucureşti); Muzeul Ţăranului Român; Muzeul
Geologic al României; Palatul Bursei şi Camerei de Comerţ (azi Biblioteca Naţională); Palatul
Cercului Militar; Parcul Carol ş.a. şi‑au adus contribuţia şi absolvenţi ai Şcolii Naţionale de
Poduri şi Şosele.
Numărul de absolvenţi ai Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele din anul 1882, până în anul
1921 este dat în tabelul următor:
Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele, prin inginerii săi, a avut un rol important în evoluţia
ţării noastre. Amintim câteva construcţii realizate de absolvenţii săi:
– Arenele Romane din Parcul Carol I din Bucureşti, de către arhitectul Gogu Constan
tinescu;
– Palatul Universităţii din Bucureşti, de către arhitectul Ghica Budeşti şi inginerul Anton
Chiricuţă;
– Primele hangare din beton armat cu bolţi mari (Bucureşti-Băneasa, Braşov), de către
inginerii Ştefan Mirea şi Ulescu;
– Construcţii industriale, de către inginerii Oscar Nedelcu, Aurel Beleş, Gheorghe
Filipescu etc.
Ca profesori de renume ai Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele îi amintim pe Gheorghe
Duca, Spiru Haret, Dimitrie Frunză, Anghel Saligny, Elie Radu, A.G. Ioachimescu, Ion Ionescu-
Bizeţ, Gheorghe Em. Filipescu, Traian Lalescu, Gheoghe Ţiţeica, Dionisie Germany ş.a.
Profesorii respectivi au avut activităţi multiple, dintre care, în anul 1881 au înfiinţat Socie
tatea Politehnică, construită şi cu oameni de ştiinţă. Dintre personalităţile care au activat în
Societatea Politehnică amintim pe: Dimitrie Frunză, Gheorghe Duca, Ion I.C. Brătianu, Anghel
Saligny, Spiru Haret, Ion Ionescu‑Bizeţ, Elie Radu, Gheorghe Ţiţeica, Traian Lalescu ş.a.
Societatea Politehnică a fuzionat cu Asociaţia Generală a Inginerilor din România (AGIR,
înfiinţată în anul 1918 la Iaşi) în anul 1949. Este de remarcat faptul că din iniţiativa AGIR, în
fiecare an, la 14 septembrie (data comemorării inaugurării în 14 septembrie 1895, a podului
de peste Dunăre de la Cernavodă), corpul ingineresc românesc sărbătoreşte Ziua Inginerului
Român.
Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele n‑a fost şcoală cu profil monotehnic, cum îi arată
numele, ci a fost cu profil politehnic, deoarece a pregătit ingineri în diferite specialităţi, în
domeniul lucrărilor edilitare, al construcţiilor, al exploatării minelor şi petrolului etc. De fapt,
aceasta a făcut ca şcoala respectivă să se transforme fără dificultăţi în Şcoala Politehnică din
Bucureşti la sfârşitul deceniului al doilea al secolului al XX‑lea.
Ţinându‑se seama de prestigiul la care a ajuns această școală în cei 40 de ani de existenţă,
se cuvine să enumerăm profesorii (inclusiv şi pe repetitorii de cursuri şi pe asistenţi) până în
anul 1920, când s‑a înfiinţat Şcoala Politehnică din Bucureşti, deoarece ei au constituit factorul
cel mai important al succesului:
w Constantin Alimăneşteanu – din 3 martie 1901 a ţinut, gratuit conferinţe asupra petrolului.
A fost absolvent al Şcoalei Superioare de Mine din Paris;
w Elie Angelescu – profesor de geometrie şi trigonometrie la Anul preparator şi de calcul
diferenţial şi integral la anul I (4 noiembrie 1867 – 30 aprilie 1868); – profesor de topografie şi
nivelment la anul I şi de mecanică generală la anul II (1870‑1873). A absolvit Şcoala Centrală
de Arte şi Manufacturi din Paris.
w Constantin Aninoşanu – profesor de matematici la Şcoala de Silvicultură (1859‑1861). A
absolvit: Şcoala lui Lalanne din Bucureşti şi Politehnica din Viena.
w P. Antonescu – profesor suplinitor la catedra se silvicultură, amenajament şi stingerea
torenţilor (3 martie 1898); – profesor cu titlu provizoriu la catedra de amenajament, dendrometrie,
estimaţia pădurilor şi corecţia torenţilor (12 octombrie 1904) şi – profesor definitiv la aceeaşi
catedră (31 ianuarie 1908). A fost profesor la Şcoala Specială de Silvicultură de la Brăneşti,
unde în perioada 1 octombrie 1912 – 1 octombrie 1916 a fost director. A absolvit Şcoala de
Arhitectură şi Silvicultură de la Herăstrău şi Şcoala de Silvicultură de la Nancy.
w Remus Antonescu – profesor de ştiinţe silvice din 1884 şi de amenajament, dendrometrie
şi estimaţii în perioada 1885‑1886, la Şcoala de Silvicultură. A absolvit Şcoala de Silvicultură
în 1859‑1861 şi Şcoala de Silvicultură de la Nancy.
w Ion Arapu – profesor suplinitor din 1 decembrie 1914 şi profesor titular din 1 februarie
1916 la catedra de fizică industrială. A absolvit Şcoala Centrală de Arte şi Manufacturi din Paris.
w Petre S. Aurelian – profesor de economie rurală şi drept administrativ din 3 iulie 1878
şi economie politică după 1880 până în 1 decembrire 1889, Şcoala de Agricultură şi Şcoala
Naţională de Poduri şi Şosele. A absolvit Şcoala de Agricultură de la Grignon (Franţa).
w Emanoil Bacaloglu – profesor al Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti (funcţie de bază); –
profesor de fizică la anul preparator şi Anul I din 4 noiembrie 1867; în anul 1868‑1869 predă
complemente de fizică şi de chimie generală; în anul 1869‑1870 predă fizică şi chimie generală;
în 1870‑1871 predă fizică cu aplicaţii în industrie la anul I şi chimia la anul II; la 9 decembrie
1873 este numit din nou profesor de fizică şi chimie industrială până în septembrie 1883.
A absolvit Facultatea de Ştiinţe Fizico‑Chimice la Lipsca şi la Paris.
w Niculae S. Bădescu – profesor de scrimă (1 decembrie 1899-1930).
w Ion Baiulescu – profesor de hidraulică (1 martie 1899 – 4 ianuarie 1911). A absolvit
Şcoala Politehnică din Viena (primul din 276 de absolvenţi ai seriei lui).
w Emil Balaban – profesor la Şcoala de conductori; profesor de tehnologia materialelor de
construcţiune şi procedee de construcţiuni (1 aprilie 1903 – 1 mai 1918); – însărcinat cu cursul
de topografie, după moartea lui N.N. Herjeu. A absolvit Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele
din Paris.
w Julius Barasch – profesor de ştiinţele naturale (1859‑1861) la Şcoala de Silvicultură.
Doctor în ştiinţele naturale.
w Carol Beghenau (colonel) – director al Şcolii de Poduri şi Şosele din Bucureşti (4 oc
tombrie 1868-1873), fără a preda.
w Aurel Beleş – asistent la cursul de drumuri din 15 februarie 1918. A absolvit Şcoala
w Ion Beleş – asistent la cursul de poduri din 1 august 1918. A absovit Şcoala Naţională de
Poduri şi Şosele din Bucureşti.
w Edmond Beller – profesor de trigonometrie, geometrie analitică şi materiale de con
strucţii (1 aprilie 1873 – 9 decembrie 1874)
w Berea – repetitor la cursuri între 1881 şi 1882.
w Octav Baian (locotenent) – profesor de artă militară (18 septembrie – 6 octombrie 1893).
w Constantin Botea – profesor de mineralogie şi exploatarea minelor (începând cu 7 mar
tie 1877) şi de mineralogie, metalurgie şi geologie (până în 1908). A absolvit Şcoala de Mine
din Paris.
w Constantin Budeanu – asistent la cursul de electrotehnică de la 1 octombrie 1916. A
absolvit Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti şi Şcoala Superioară de Electricitate
din Paris.
w Pantelimon Buescu – profesor de ştiinţele fizico‑chimice (1859‑1861) la Şcoala de Silvi
cultură.
w Constantin Buşilă – profesor de lucrări grafice (din 16 ianuarie 1910) şi de tehnologie

mecanică, organe de maşini şi aparate de ridicat (6 iunie 1916-1944). A absolvit Şcoala
Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti şi Institutul Montefiori de Electricitate din Liége.
w Ion Buşilă – asistent suplinitor la cursul de poduri, începând cu 1 aprilie 1919 şi a devenit
titular la 1 octombrie 1920. A absolvit Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti.
w Constantin Candiano (locotenent colonel) – profesor de reglemente şi instrucţia militară
(27 august 1886 – 30 septembrie 1886).
– Ion B. Cantacuzino – profesor de topografie şi navigaţie interioară (15 aprilie 1882
– 24 noiembrie 1882); – profesor la catedra de poduri şi şosele (24 noiembrie 1882 – 24 no
iembrie 1884); – profesor de navigaţie interioară şi maritimă (31 august 1892 – 1 aprilie 1910).
A absolvit Şcoala Politehnică din Zürich.
w Ion G. Cantacuzino – profesor de fizică şi chimie (27 ianuarie 1872 – 9 decembrie 1874);
– profesor la catedra de trigonometrie, geometrie analitică şi materiale de construcţie
(9 decembrie 1874-1877); profesor de geometrie analitică şi mecanică în 1878. A absolvit
Şcoala Centrală de Arte şi Manufacturi din Paris.
w Mihai Capuţineanu – profesor la catedra I (1 ianuarie 1864 – 4 noiembrie 1867); –
profesor de geometrie descriptivă la anul I (4 noiembrie 1867 – 1869); profesor de aplicaţiunile
descriptivei la anul II şi de arhitectură la anul III (1869‑1877); – profesor de arhitectură,
constucţiile civile şi industriale, proiecte şi devize, tehnologie şi elemente de construcţiuni, de
clădiri şi de maşini (1877‑1883); – profesor de geometrie descriptivă şi stereotomie17 (1883-
1901). A absolvit Şcoala de Arhitectură din Paris.
w Grigore Cerchez – profesor de topografie, nivelment, noţiuni de geodezie, tehnologie şi
maşini întrebuinţate la construcţiuni în general (din 13 octombrie 1880), rămânând mai târziu
numai cu construcţiunile civile (până la 10 februarie 1920). A absolvit Şcoala Centrală de Arte
şi Manufacturi din Paris.
w Nicolae Cerchez – repetitor la cursuri la 19 august 1882; profesor de motori cu abur, cu
aer şi hidraulici la 29 octombrie 1882 şi de fizică industrială (1890‑1911). A absolvit Şcoala
Centrală de Arte şi Manufacturi din Paris.
w C. Chiru – profesor de construcţii şi drumuri la Şcoala de la Brăneşti.
w Constantin Coandă (general) – repetitor de cursuri (11 iunie 1884 – decembrie 1884),
când era căpitan. A fost licenţiat în matematici la Paris.
w Em. Constantinescu – profesor de matematici la Şcoala lui Lalanne, la Şcoala de
conductori (1854‑1859) şi la prima Şcoală de Silvicultură.
w Alexandru Costinescu – a fost director al școlii (1 octombrie 1864 – 11 februarie 1866),
fără a preda. A fost profesor de matematici la Academia Mihăileană şi la Universitatea din Iaşi.
A absolvit Şcoala Politehnică din Viena.
w Alexandru Cottescu – conferenţiar de matematici în 1884, la Şcoala de Silvicultură.
w Ion Culcer (general) – profesor de fortificaţii (1 octombrie 1885 – 13 mai 1896), când
era căpitan.
stereotomie – ramură a tehnicii care se ocupă cu metodele de tăiere, de fasonare și de îmbinare a

17
elementelor unei construcții.

w N. Daniilescu – profesor de ştiinţe silvice la Şcoala de la Herăstrău; – profesor de drept şi

economie politică, legislaţie, administraţie şi statistică silvică şi protecţia pădurilor (1 octom
brie 1894 – 1 mai 1896) la Şcoala de la Brăneşti.
w Alexandru Davidescu – repetitor18 de cursuri (începând cu 29 noiembrie 1890) şi –
profesor de hidraulică (începând cu 1 februarie 1911). A absovit Şcoala Naţională de Poduri şi
Şosele din Paris.
w Gheorghe Dima – profesor de fizică la 1 octombrie 1918, conform Decretului Parlamen
tului de la Iaşi; – asistent la cursul de fizică la 1 aprilie 1919 (în urma anulării Decretului
Parlamentului de la Iaşi). A demisionat la 1 aprilie 1920. A fost doctor în ştiinţele fizice.
w Dem. Dobrescu – profesor de drept la Şcoala de Silvicultură.
w Dona (căpitan) – profesor la catedra V de la 1 octombrie 1864.
w Marin Drăcea – asistent la cursul de silvicultură (din 1 aprilie 1910); – profesor de
împăduriri, exploatarea pădurilor, tehnologia lemnului şi regenerări (din 1920). A absolvit
Şcoala de Silvicultură din Brăneşti. Doctor în ştiinţe economice de la München.
w Mateiu Drăghiceanu – profesor de maşini (1878‑1880). A absolvit Şcoala Superioară de
Mine din Paris.
w Theodor Dragu – profesor de construcţiuni de maşini şi maşini cu aburi (8 mai 1890 –
1 aprilie 1915). A absolvit Şcoala Centrală de Arte şi Manufacturi din Paris.
w Dumitru S. Drâmbă – asistent la matematici şi topografie (din 1 aprilie 1910). A absolvit
Şcoala de Silvicultură din Brăneşti.
w Gheorghe I. Duca – profesor de matematici la Anul preparator (1881-1882); – profesor
de căi ferate, construcţiune şi exploatare (1 aprilie 1881 – 7 august 1899). A absolvit Şcoala
Centrală de Arte şi Manufacturi din Paris.
w Grigore Dumitrescu‑Tassian – profesor de topografie şi construcţiuni diverse (4 octom
brie 1878 – 19 august 1879).
w Alexandru Duperrex – profesor de desen liniar şi cu mâna liberă la anul preparator
şi de desen arhitectural şi de topografie la Anul I (1868); – profesor de desen şi croquiuri
(1869); – profesor de lucrări grafice, desenuri şi arhitectură şi de maşini, croquiuri şi proiecte
(1870‑1871); – profesor de desen (1872‑1877); – profesor de topografie, nivelment şi lucrări
grafice (1877‑1891); – profesor de desen la Anul preparator şi la Şcoala de conductori‑desenatori
(1891‑1900).
w Edgard Duperrex – profesor de desen (16 noiembrie 1900 – 1 noiembrie 1919) şi de
proiecte de construcţii (1903 – 1 noiembrie 1919). A absolvit Şcoala Naţională de Poduri şi
Şosele din Bucureşti.
w David Emmanuel – profesor de matematici elementare (din 1 aprilie 1881) şi apoi de
analiză. A predat trigonometria şi algebra superioară la anul preparator. Doctor în matematici
la Facultatea de Ştiinţe din Paris.
w Eustaţiu – profesor de drept civil, penal şi silvic (1884‑1896) la Şcoala de Silvicultură.
Doctor în drept de la Paris.
w I. Filibiu – profesor de limba franceză (1 decembrie 1875-1877).
18
repetitor (cuvânt ieșit din uz) – pedagog, meditator.
w Em. Gh. Filipescu – asistent la cursul de poduri (1 aprilie 1909 – 16 mai 1916); profesor
suplinitor (1915‑1916) şi profesor titular (din 1 octombrie 1916) la cursul de rezistenţa materia
lelor. A absolvit Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti.
w Victor Fotescu – profesor suplinitor (din 1 noiembrie 1902) şi profesor titular (din 1
aprilie 1903) de economie politică. Este doctor în drept de la Paris.
w Dionisie Germani – repetitor la cursuri (de la 1 februarie 1911) şi ulterior profesor de
hidraulică şi proiecte. A absolvit Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti şi Şcoala
Superioară de Electricitate din Paris.
w Frederic Gieseh – profesor de lucrări grafice (1855‑1858) la Şcoala de conductori şi la
prima Şcoală de Silvicultură.
w Luigi Giulini – repetitor la cursuri (1882 – 1 mai 1885).
w Constantin Gogu – repetitor la cursuri (1887 – 24 n oiembrie 1890). Doctor în ştiinţe
matematice de la Paris.
w D. Grigorescu – profesor de comptabilitate şi finanţe (1884‑1886) la Şcoala de Silvicul
tură. Doctor în drept şi în ştiinţele economice.
w Paul A. Grunau – profesor de ştiinţele silvice, predând cursurile de politică forestieră
şi administraţie şi protecţia pădurilor (1897‑1906). A absolvit Academia Forestieră din
Tharandt.
w Victor Gutzu – profesor de exploatări şi explorări de petrol (începând cu data de 15 oc
tombrie 1905). A absolvit Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti şi a făcut Studii
Speciale de Petrol în SUA.
w Spiru Haret – profesor de geometrie analitică (1 aprilie 1881 – 1 aprilie 1911). Primul
român (şi străin) doctor în matematici la Facultatea de Ştiinţe din Paris.
w Haşeganu – profesor de horticultură şi pomicultură (din anul 1901) la Şcoala de
Silvicultură de la Bucureşti.
w Ştefan Hepites – profesor de topografie (din 1886) la Şcoala de Silvicultură. Doctor în
ştiinţele fizice.
w Constantin Herjeu – profesor de artă militară (1 octombrie 1886 – 18 septembrie 1890),
când era căpitan. A ajuns general de divizie.
w Niculae Herjeu – repetitor de cursuri (5 februarie 1885) şi profesor de topografie şi de
drumuri (10 aprilie 1886-1910). A absolvit Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Paris.
w Hiotu – profesor pentru instrucţia militară şi reglemente (1 octombrie 1866 – 18 de
cembrie 1889).
w N. Iacobescu – profesor de ştiinţele naturale şi, apoi, de botanică, mineralogie şi
geologie. Licenţiat în ştiinţele naturale de la Paris.
w N. Iliescu‑Brânceni – asistent provizoriu la cursul de desen (1 octombrie 1915 – 1 iunie
1916). A absolvit Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti.
w Andrei G. Ioachimescu – profesor de mecanică raţională (din 1 decembrie 1908). A
absolvit Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti şi a fost licenţiat în matematici de
la Paris.
w Aurel Ianovici – asistent la cursul de poduri (16 mai 1916 – 29 noiembrie 1920). A
absolvit Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti.
w Gheorghe Ionescu – asistent de botanică şi vânătoare (în 1907) Şcoala de Silvicultură
de la Brăneşti.
w Ion Ionescu – profesor de rezistenţa materialelor (18 martie 1902); – însărcinat cu

proiectele de poduri, hidraulică şi lucrări de statică grafică (8 noiembrie 1902); profesor
titular de grafică, proiecte de poduri, proiecte industriale, lucrări de statică grafică şi rezistenţa
materialelor (1 aprilie 1903); – suplinitor al catedrei de poduri (din 1911 până în 1914); –
profesor titular de poduri (din 1 octombrie 1914). A absolvit Şcoala Naţională de Poduri şi
Şosele din Bucureşti.
w Spiridon Yorceanu – profesor de construcţii de poduri şi şosele la anul II şi de căi ferate
la anul III (1870 – 16 octombrie 1882). A absolvit Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din
Paris.
w Constantin I. Istrati – profesor de fizică (20 septembrie 1883 – 25 octombrie 1890).
Primul doctor în chimie de la Paris.
w Gheorghe Kirillov – profesor de algebră superioară, trigonometrie sferică, geome
trie analitică, calcul diferenţial şi integral şi mecanică raţională. Mai târziu a rămas cu ana
liza şi mecanica, iar la urmă, cu mecanica raţională. A profesat în perioada 19 august 1879
– 6 noiembrie 1908. Licenţiat în Matematici de la Paris.
w Grigore Coroşeţ – profesor de scrimă (1 aprilie 1894 – 1 decembrie 1899).
w Léon Lalanne – profesor al primei Şcoale de conductori de lucrări publice (1852‑1853).
A absolvit Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Paris.
w Traian Lalescu – asistent pentru aplicaţiunile de statică grafică şi rezistenţa materialelor
(din 1 aprilie 1909); – profesor de geometrie analitică (din 1 aprilie 1911). Absolvent al Facultăţii
de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti; al Şcolii Superioare de Electricitate din Paris; doctor în
matematici de la Facultatea de Ştiinţe din Paris. A fost primul director al Şcolii Politehnice din
Timişoara, înfiinţată în decembrie 1920.
w P. Lazăr (elev inginer) – însărcinat cu predarea cursului de topografie, nivelment19 şi
calculul terasamentelor.
w Ştefan Lespezeanu – profesor de ridicări topografice la Şcoala de conductori (1855‑
1858).
wA. Limburg – profesor de limba germană (18 octombrie 1875-1877).
w I. Lupulescu – profesor de desen (4 noiembrie 1867 – 30 iunie 1868).
w Macovei – profesor de matematici (1884‑1886) la Şcoala de Silvicultură. A absolvit
Şcoala de Silvicultură de la Nancy.
w Aurel Mănescu – repetitor de cursuri (29 octombrie 1882 – 6 octombrie 1883). Licenţiat
în Matematici la Paris.
w Constantin C. Mănescu – profesor de geometrie analitică şi mecanică (1 decembrie
1878); – profesor la catedra de topografie, nivelment, noţiuni de geodezie şi construcţii
hidraulice (9 august 1880-1885); – profesor de rezistenţa materialelor (1885‑1902). Este
licenţiat al Facultăţii de Ştiinţe (în Matematici) din Iaşi. A absolvit Şcoala Naţională de Poduri
şi Şosele din Paris.
w Dionisie Many – profesor de fizică şi director al Muzeului (25 octombrie 1890 – 19 au
gust 1920).
19
nivelment – totalitatea metodelor, procedeelor și operațiilor prin care se determină altitudinea unor
puncte terestre în scopul reprezentării lor pe o hartă sau un plan.
w I. Martian – repetitor de cursuri (10 aprilie 1886 – 28 iunie 1886).

w Dumitru Matak – profesor de topografie şi navigaţie (18 octombrie 1882 – 4 octombrie
1884). Absolvent al Şcolii Politehnice din Zürich.
w Alexandru Melencovici – asistent la cursuri de analiză (1 noiembrie 1919). Licenţiat în
matematici.
w Constantin Miclescu – profesor de matematici (1894‑1923) la Şcoala de Silvicultură.
Licenţiat în matematici al Facultăţii de Ştiinţă a Universităţii din Bucureşti.
w Ştefan Mihăilescu – profesor de ştiinţele naturale (1885‑1886) la Şcoala de Silvicultură.
Doctor în ştiinţele naturale de la Paris.
w Constantin R. Mirea – profesor de industria petrolului (de la 1 octombrie 1906). Absol
vent al Şcolii de Mine din Paris.
w Ştefan N. Mirea – asistent la cursul de aplicaţiuni ale staticei grafice şi rezistenţa
materialelor (1 mai 1910 – 1 iulie 1912). Absolvent al Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele din
Bucureşti. Licenţiat în Matematici.
w Constantin M. Mironescu – profesor de matematici la Şcoala de Silvicultură (1884); –
repetitor la cursuri (22 septembrie 1881); – profesor de geometria de poziţii şi statica grafică
(12 august 1882 – 1 aprilie 1915). Absolvent al Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele din Paris.
Licenţiat în Matematici şi în Drept.
w Claudiu Mititelu – asistent la cursul de mecanică de la 1 noiembrie 1919. Absolvent al
Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele din Bucureşti. Licenţiat în Ştiinţe Matematice.
w Alexandru Moroi – director al Şcolii de Silvicultură (1883‑1886), fără a ţine cursuri.
Absolvent al Şcolii de Silvicultură (1861).
w Ludovic Mrazek – profesor de geologia petrolului (de la 1 octombrie 1906). Doctor în
ştiinţele naturale.
w Gheorghe Murgoci – profesor de geologie şi mineralogie (16 septembrie 1909 – 6 martie
1923). Doctor în ştiinţele naturale.
w Gh. Nedici – profesor de drept, legislaţie silvică, vânătoare şi pescuit (de la 15 septem
brie 1923).
w Grigoraş Nicolau – profesor de desen la Şcoala de Silvicultură din Brăneşti.
w Constantin Olănescu – profesor de matematici (1884‑1885) la Şcoala de Silvicultură; –
profesor la catedra III (1875‑1876); – profesor de mecanică elementară, cinematică, rezistenţa
materialelor şi hidraulică (7 martie 1877 – 12 decembrie 1878); – profesor de mecanică
elementară şi mecanică aplicată (7 iulie 1879-1881). A absolvit Şcoala Centrală de Arte şi
Manufacturi din Paris.
w Cesar Orăşanu – profesor de desen de la 1 noiembrie 1919. Absolvent al Şcolii Naţionale
de Poduri şi Şosele din Bucureşti. Licenţiat în matematici.
w Enric Otetelişanu – profesor de fizică generală şi industrială, meteorologie şi climatologie
(din 1920) la Şcoala de Silvicultură. Licenţiat în Ştiinţele fizico‑chimice. Doctor în filosofie,
specialitaea fizică.
w Otetelişanu – profesor de artă militară şi reglemente (1 noiembrie 1885 – 27 august
1886).
w Leonida Pancu – profesor de complemente de aritmetică, algebră şi geometrie, la
anul preparator şi de trigonometrie şi geometrie analitică, la anul I (1868‑1869); – profesor
de trigonometrie, geometrie analitică şi cunoaşterea materialelor (1869‑1870). Absolvent al

Şcolii Centrale de Arte şi Manufacturi din Paris.
w Ion Pavelescu – profesor de maşini (25 februarie 1878 – 1 octombrie 1878).
w I. Păunescu‑Cârcea – profesor de ştiinţele fizico‑chimice la Şcoala de la Brăneşti.
Licenţiat în Ştiinţele fizico‑chimice.
w Constantin Pârâianu – profesor de reglemente şi de instrucţie militară (6 octombrie
1893 – 1 aprilie 1901).
w Gh. Pârvulescu – profesor provizoriu de zoologie, vânat şi pescuit (din 1901). Absolvent
al Şcolii de Agricultură de la Herăstrău şi al Şcolii de Silvicultură de la Aschaffenburg.
w Peiu (căpitan) – director (14 februarie 1886 – 4 octombrie 1868) a ţinut cursul de
grafică.
w T. Petraru – profesor de amenajament la Şcoala de Agricultură şi Silvicultură de la
Herăstrău; – profesor de ştiinţele silvice (amenajament, silvicultură şi exploatare, torenţi şi
dendrometrie) la Şcoala de la Brăneşti.
w Dimitrie Petrescu – profesor de aritmetică şi algebră la Anul preparator şi de geometrie
analitică la Anul I. Licenţiat în Matematici la Paris.
w Grigor Pfeiffer – preparator la cursul de chimie (1 octombrie 1886); – profesor suplinitor
al catedrei de chimie (1903‑1904); – profesor titular al catedrei de chimie (din 15 noiembrie
1904).
w Alexandru Poienaru – director al Şcolii (aprilie1873 – martie 1877).
w Dumitru Poienaru – profesor de lucrări grafice (1 noiembrie 1902 – 17 martie 1904). A
absolvit Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Paris şi Institutul Montefiori de Electricitate
din Liége.
w Constantin Popescu – profesor de trigonometrie şi geometrie analitică la anul I şi de
mineralogie şi geologie la anul I (1870‑1873). A absolvit Şcoala Şcoala Centrală de Arte şi
Manufacturi din Paris.
w Niculae G. Popovici – conferenţiar de economie forestieră (1884‑1886) la Şcoala de
Silvicultură; – profesor de silvicultură, dendrologie şi împăduriri (din 20 decembrie 1904) la
Şcoala de la Brăneşti.
w Lupa N. Popovici – profesor de ştiinţe fizico‑chimice.
w Eracle Pretorian (general) – profesor de artă militară (1893‑1901); – profesor de
reglemente militare (1 aprilie 1901-1915).
w Em.I. Protopopescu‑Pache – asistent la cursul de mineralogie şi geologie (de la 1 no
iembrie 1919). Licenţiat în ştiinţele naturale.
w P.S. Radian – profesor de agricultură (1885‑1886) la Şcoala de Silvicultură. A absolvit
Şcoala de Agricultură şi Silvicultură de la Herăstrău şi Institutul Agronomic din Franţa.
w Elie Radu – profesor de lucrări de edilitate (de la 1 aprilie 1903). A absolvit Şcoala de
Inginerie Civilă de pe lângă Universitatea din Bruxelles.
w Mircea E. Radu – asistent la cursul de aplicaţiuni ale staticii grafice şi rezistenţa
materialelor (de la 1 iulie 1912). A absolvit Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucu
reşti.
w Mihai Romniceanu – profesor de economie silvică la Şcoala de Silvicultură. A absolvit
Şcoala de Silvicultură din Nancy.
w Mihail M. Romniceanu – profesor de căi ferate (1 octombrie 1899 – 1 octombrie 1914).

Licenţiat în matematici. A absolvit Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Paris.
w F.C. Robescu – profesor de botanică (1884) la Şcoala de Silvicultură. A absolvit Şcoala
de Silvicultură din Nancy.
w Niculae Saegiu – profesor de construcţii, drumuri şi poduri la Şcoala de Silvicultură
de la Brăneşti (din 1 septembrie 1895). A mai predat şi instalaţiuni de transport forestiere,
ferăstrae, maşini forestiere şi desen topografic. A fost inginer de mine.
w Anghel Saligny – profesor de poduri şi şosele (din 24 noiembrie 1884), ulterior, predă
cursul de poduri şi fondaţiuni şi, apoi,cursul de poduri până în 1 octombrie 1914. A absolvit
Şcoala Politehnică din Charlottenburg. Este primul profesor onorofic al Şcolii Naţionale de
Poduri şi Şosele din Bucureşti.
w Alphons O. Saligny – profesor de mineralogie (la 1 octombrie 1876); – profesor de chimie
industrială (la 17 martie 1880); – profesor de chimie generală şi industrială (1881‑1903).
w C. Sava‑Goiu – profesor suplinitor de administraţia pădurilor, de comerţul lemnului şi
de statistică forestieră (din 1920) la Şcoala de Silvicultură. A absolvit Şcoala de Silvicultură
din Brăneşti.
w Niculae Săulescu (general) – profesor de fortificaţii (18 iunie 1896 – 1915).
w Hermann O. Schlawe – repetitor la cursuri (1 octombrie 1886); profesor de lucrări gra
fice (1 mai 1887 – 1 noiembrie 1902); profesor de rezistenţa materialelor (1 noiembrie 1902 –
1 octombrie 1915). A absolvit Şcoala de Inginerie Civilă de pe lângă Universitatea din Gand.
w Ion Selia – profesor de artilertie de câmp (17 martie 1904-1916).
w Constantin Sinescu – profesor de topografie şi navigaţiune interioară (din 4 octombrie
1884). A predat apoi hidraulică teoretică şi aplicată (până în 1899). A absolvit Şcoala Naţională
de Poduri şi Şosele din Paris.
w Socolescu – profesor de desen şi construcţii (1884‑1886) la Şcoala de Silvicultură. A
absolvit Şcoala de Poduri şi Şosele din Bucureşti şi Şcoala de Belle Arte din Paris.
w Christea Staicovici – profesor de economie politică (1 decembrie 1899 – 1 aprilie 1901).
A absolvit Şcoala de Ştiinţe Politice din Paris.
w G. Stănescu – profesor de botanică (1885‑1886) la Şcoala de Silvicultură. A absolvit
Şcoala de Silvicultură din Nancy.
w Vintilă N. Stinghe – asistent la ştiinţele fizico‑chimice (în 1 aprilie 1911) la Şcoala de
la Brăneşti; – profesor de dendrometrie, estimaţie şi statistică forestieră (din 1920) şi apoi,
de estimaţiuni, expertize forestiere, corecţia torenţilor şi amelioraţiuni pastorale. A absolvit
Şcoala de la Brăneşti şi Şcoala Politehnică din Zürich.
w D. Stoica – asistent la cursul de geometrie descriptivă (din 1 septembrie 1919). Este
absolvent al Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele din Bucureşti.
w Grigore Stratilescu – profesor de căi ferate (din 1 octombrie 1914). Este absolvent al
Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele din Bucureşti.
w Constantin Sturza – director (1 ianuarie 1892 – 1 iulie 1899). Absolvent al Şcoalei
Centrale de Arte şi Manufacturi din Paris.
w Eugeniu Ştefănescu – însărcinat pentru a preda cursul de drumuri (1 martie 1912); –
profesor suplinitor pentru cursul de drumuri (din 16 octombrie 1919). A absolvit Şcoala
Naţională de Poduri şi Şosele din Paris.
w Ion Teodor – profesor suplinitor de statică grafică şi beton armat (1 aprilie 1915) şi
profesor titular la aceeaşi disciplină (începând cu 1 februarie 1916). A absolvit Şcoala Naţională
de Poduri şi Şosele din Bucureşti.
w Constantin C. Theodorescu – asistent la cursul de rezistenţa materialelor (din 1 mai
1920). A absolvit Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti.
w Nestor Urechia – repetitor de cursuri (la 1 aprilie 1897); – profesor suplinitor al catedrei
de geometrie descriptivă şi stereotomie (la 1 aprilie 1901) şi profesor titular al aceleiaşi catedre
(la 1 aprilie 1903). A absolvit Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Paris.
w Constantin Uzescu – repetitor de cursuri (24 septembrie 1890 – 1 octombrie 1892). A
absolvit Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti.
w Gheorghe Văleanu (general) – profesor de fortificaţii (13 aprilie 1896 – 18 iunie 1896).
w Scarlat Vârnav – profesor la Şcoala de conductori; – director al Şcolii Naţionale de
Poduri şi Şosele din Bucureşti (1 aprilie 1888 – 1 ianuarie 1892). A absolvit Şcoala Centrală de
Arte şi Manufacturi din Paris.
w Dumitru Văsescu – profesor suplinitor la catedra de lucrări grafice (din 1 aprilie 1904)
şi profesor titular la aceeaşi catedră din 10 mai 1906 până în 29 octombrie 1909. A absolvit
Şcoala Superioară de Electricitate din Paris.
w Ion Vasilescu – asistent la cursul de geometrie analitică (din 1 noiembrie 1919). A absol
vit Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti.
w Niculae Vasilescu‑Karpen – profesor de aplicaţiuni industriale şi electrotehnică (1 ia
nuarie 1905-1940). A absolvit Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti şi Şcoala
Superioară de Electricitate din Paris. Doctor în ştiinţele fizice de la Paris.
w Petre Vasiliu‑Năsturel – profesor de artilerie (1 noiembrie 1885-1916). Absolvent al
Şcolii Politehnice din Paris şi al Şcolii Militare de la Fontainebleau.
w Ion Vlădescu – profesor de instrucţie militară şi reglemente (18 martie 1889-6 octombrie
1893).
w Voinescu – profesor de contabilitate şi de finanţe (în 1901) la Şcoala de Silvicultură de
la Brăneşti.
w Alexandru Zahariade – profesor de maşini (de la 1 octombrie 1915). A absolvit Şcoala
w Petre Zahariade – repetitor de cursuri (30 mai 1887 – 1 noiembrie 1890); – profesor
de navigaţiune interioară şi maritimă (16 octombrie 1909 – 1 aprilie 1920). A absolvit Şcoala
w Iuliu Zanne – profesor la Şcoala de conductori; – profesor de legislaţia drumurilor şi
întreţinerea lor (1 aprilie 1903); – profesor de industrii fermentatoare (în 1904); profesor de dru
muri (1910 – 16 octombrie 1919). A absolvit Şcoala Centrală de Arte şi Manufacturi din Paris.
w Niculae Zanne – profesor de instalaţii şi exploatări industriale (1 aprilie 1903 – 1 aprilie
1916). A absolvit Şcoala Centrală de Arte şi Manufacturi din Paris.
w Constantin Zeucianu – profesor de topografie, nivelment şi mecanică (1866‑1870);
– profesor de topografie şi mecanică (10 octombrie 1873-1876); – profesor de mecanică
elementară şi aplicată (12 decembrie 1878 – 7 iulie 1879).
w Dumitru Zossima – repetitor de cursuri (la 1 noiembrie 1893). În 1894 a fost trecut ca
profesor la Şcoala de conductori. A absolvit Şcoala Centrală de Arte şi Manufacturi din Paris.
Aproape toţi profesorii amintiţi au avut funcţii tehnice de răspundere în economia naţio
nală sau în unităţile economice private. Sunt şi cadre didactice care au avut o activitate ieşită
din comun şi trebuie să remarcăm măcar o parte din rezultatele deosebite pe care le‑au avut.
Emanoil Bacaloglu (născut în 11 aprilie 1830 la Bucureşti şi
decedat în 30 august 1891, în tren de la Periş la Bucureşti) a fost
un fizician, chimist şi matematician român, de origine grec. Este
cunoscut în istoria culturii şi civilizaţiei române ca fizician. A urmat
cursurile elementare şi medii cu profesori particulari până în anul
1848, când devine el profesor particular, până în 1856. În 1856 a
mers la Leipzig, unde a urmat filosofia. De la Leipzig a plecat la
Paris în 1857, devenind, în 1858, licenţiat al Sorbonei. De la Paris
revine la Leipzig, unde stă până în 1861. În 1861 revine la Bucureşti,
unde predă Chimia la Şcoala de Medicină înfiiţată de Carol Davila şi
este profesor de Matematici superioare la Colegiul de la Mănăstirea
Emanoil Bacaloglu „Sfântul Sava”. În anul 1864, când se înfiinţează Universitatea din
(1830-1891)
Bucureşti, devine profesor de fizică la Facultatea de Ştiinţe până în
1891. A mai funcţionat în paralel la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti,
între1864‑1871 şi 1873‑1883, unde a predat Fizica, Fizica industrială, Chimia şi Chimia
industrială.
Istoria ştiinţei îl creditează ca prim autor român de articole originale sau de sinteză în
domeniul fizicii (22 de articole) şi chimiei (5 articole) şi al doilea autor de articole şi memorii
matematice originale după Dimitrie Asachi (1820‑1868). A publicat studiile sale în „Zeitschrift
für Mathematik und Physik”. A publicat: Elemente de algebră (1866); Elemente de fizică (1870-
1871) la Tipografia Curţii Regale – Lucrătorii Asociaţi); Tabule de Figuri (1871); Expoziţia de
la München (1883); Rezumatul (1883); Luminatu electrica; Spectroscopia (1883 la Tipografia
Curţii Regale – Lucrătorii Asociaţi); Oarecari dispoziţii nouă (1884); Apărătorul de trăsnet
(1887) etc.
Fizicienii Emanoil Bacaloglu şi Teodor Stamati (1812‑1852) au fost pionierii introducerii
tehnicii electricităţii în Ţara Românească şi, respectiv, Moldova. Ambii au recunoscut marea
importanţă a acesteia şi au militat pentru grăbirea utilizării ei. Prima catedră de electricitate de
la Universitatea din Bucureşti a fost condusă de Dimitrie Negreanu (1858‑1908), elev al lui
Bacaloglu.
Prin publicaţiile sale a contribuit şi la crearea terminologiei în limba română pentru
domeniile fizicii, chimiei şi matematicii. Este organizatorul fizicii în Ţara Românească. A
înfiinţat primul laborator românesc de fizică şi l‑a dotat cu toate cele necesare.
În 21 iunie 1879 a fost ales membru titular al Academiei Române.
În 1888 a scris primul manual universitar de fizică. Este şi unul dintre principalii iniţiatori
ai „Societăţii de Ştiinţe Fizice”, înfiinţată în 1890.
Anghel Saligny (născut în 19 aprilie 1854, la Şerbăneşti, judeţul Galaţi, şi decedat în
17 iunie 1925, la Bucureşti), inginer constructor şi om de ştiinţă român, a fost profesor la Şcoala
A urmat primele clase de şcoală la pensionul de copii din Focşani, înfiinţat de tatăl său,
Alfred Saligny, pedagog de origine franceză din Alsacia, stabilit în România. Apoi, a urmat
studiile secundare la gimnaziul din Focşani şi, ulterior, la liceul din Potsdam, Germania. După
absolvirea liceului, a frecventat cursurile Universităţii din Berlin,

unde l‑a avut ca profesor pe celebrul fizician Hermann von Helm
holtz. În perioada 1870‑1874, a urmat studiile inginereşti la Şcoala
Tehnică Superioară din Charlottenburg, unde i‑a avut profesori
pe iluştrii ingineri Schwedler şi Franzius. După anul 1874 a lucrat
sub conducerea profesorului G. Mehrtens, la construcţia căii ferate
Cattbus‑Frankfurt pe Oder şi în perioada 1877‑1879, sub conducerea
lui Gheorghe Duca, la construcţia căii ferate Ploieşti‑Predeal.
A proiectat liniile ferate Adjud‑Târgu Ocna, realizând primele
poduri combinate – şosea şi cale ferată din ţara noastră (1881‑1882).
A proiectat şi a construit numeroase poduri metalice, înlocuindu‑le Anghel Saligny
(1854-1925)
pe cele necorespunzătoare, executate de firme străine, aşa cum ar fi
podul peste Siret, la Cosmeşti, de 430 m lungime (în anul 1888).
Construieşte, pentru prima oară în lume, antrepozite, folosind invenţii proprii (în anii 1888
la Brăila şi 1889 la Galaţi). Între 1884‑1889, când a lucrat la construcţia antrepozitelor de la
Galaţi şi Brăila, a dat soluţii total originale (construcţia fundaţiilor pe straturi de fascine20 şi
piloţi pentru cheiuri, a bazinelor de legătură cu Dunărea pentru silozuri şi folosirea, pentru prima
oară în lume, a betonului armat în construcţia silozurilor. Din anul 1877, ca şef al Serviciului
lucrărilor noi din Direcţia Generală a Căilor Ferate Române, a soluţionat problema înlocuirii
podurilor de lemn cu poduri metalice, cu console fără culee21, pe linia ferată Filiaşi‑Târgu Jiu
(finalizată în 1886).
Lucrarea cea mai importantă realizată de Anghel Saligny o constituie podul peste Dunăre
de la Cernavodă, proiectat în anul 1888 şi construit între anii 1890‑1895. La vremea aceea,
era cel mai lung din Europa şi printre cele mai importante poduri metalice cu deschidere mare
Podul de la Cernavodă – regele Carol I
20
fascină – mănunchi de nuiele sau ramuri subțiri, legat din loc în loc cu sârmă, uneori umplut cu
piatră. moloz sau pământ, folosit la întărirea terasamentelor, la construirea digurilor sau a drumurilor în
regiunile mlăștinoase și în alte lucrări făcute în terenurile desfundate.
21
culee – infrastructura care se execută la capătul unui pod pentru a prelua sarcinile transmise de
suprastructura acesteia și a susține calea de acces pe pod.
din lume. La construcţia acestui pod, Anghel Saligny a adus două mari inovaţii în construcţia
de poduri: – sistemul nou de grinzi cu console pentru suprastructura podului şi folosirea oţelului
moale în locul fierului pudlat ca material de construcţie pentru tabliere de poduri. Începerea
lucrărilor este marcată la 21 octombrie 1890, în prezenţa regelui Carol I şi la numai cinci ani
de la începerea lucrărilor, în ziua de 14 septembrie 1895, tot în prezenţa regelui, este inaugurat
sistemul de poduri de cale ferată ce traversează Dunărea între Feteşti şi Cernavodă, care poartă
numele regelui Carol I. Complexul originar de poduri de la Cernavodă se compunea dintr‑un
pod peste braţul Borcea, unul peste Dunăre şi un viaduct peste balta Iezerului, desfiinţat în
anul 1969, în urma desecării acestei bălţi, şi înlocuit cu un terasament de rambleu. Deschiderea
podului între malul stâng şi cel drept al Dunării are 4088 m.
Anghel Saligny a fost profesor la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti,
membru fondator al Societăţii Politehnice din Bucureşti şi preşedinte al acesteia în perioadele
1895‑1897 şi 1910‑1911. În anul 1892 a fost ales membru corespondent şi în anul 1897 membru
titular al Academiei Române. În 1907‑1910 a fost preşedinte al Academiei Române. În perioada
1918‑1919, el a devenit ministru la Ministerul Lucrărilor Publice.
Inginerul-constructor Anghel Saligny este considerat, pe drept cuvânt, unul dintre pionierii
tehnicii mondiale în proiectarea şi construcţia podurilor şi printre întemeietorii ingineriei româ
neşti. A fost un premergător mondial al ştiinţei construcţiilor metalice şi de beton armat, reali
zator de multiple invenţii şi soluţii unice în proiectarea şi construcţia podurilor şi a construcţiilor
industriale, pentru fundaţia cheilor portuare şi a docurilor, precum şi a silozurilor de grâu prin
folosirea prefabricatelor din beton, toate în premieră mondială.
Spiru Haret (născut în 15 februarie 1851 şi decedat în 17 decembrie
1912 la Bucureşti) este matematician şi pedagog român, reformator al
învăţământului românesc.
S‑a născut la Hanul Conachi, Putna. Cursurile primare le‑a înce
put în casa părintească şi le‑a continuat la Dorohoi, încheindu‑le la
şcoala primară din Sărărie-Iaşi. În 1862 a intrat ca intern la Liceul
„Sfântul Sava” din Bucureşti, unde scrie două cărţi de matematică
(una de algebră şi alta de trigonometrie), pentru a suplini lipsa de
manuale. A doua carte, Elemente de trigonometrie, o publică în 1873
şi va servi ca manual pentru liceu până în 1928. Tot ca elev de liceu
a tradus Tratatul de astronomie al lui L.A.T. Quételet, pe care-l va
Spiru Haret
publica mai târziu la Junimea. În anul 1869, după absolvirea liceului,
(1851-1912)
s‑a înscris la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti, secţia
fizico‑matematică şi în anul 1870 (când era student) este numit profesor (cu titlu provizoriu) de
matematici la Seminarul Central Nifon din Bucureşti, unde funcţionează până în 1872. În 1874
este licenţiat în matematici la Bucureşti. Între 1875‑1876 îşi ia licenţa în matematici la Paris
şi respectiv în ştiinţele fizice, pentru ca în 1878 să devină primul doctor român în matematici
la Paris, cu teza Sur l’invariabilité des grandes axes des orbites planétaires, în faţa unei comisii
prezidate de V.A. Puiseux, profesor la Sorbona. Teza lui Haret a răsturnat nişte teorii (cum ar fi
cea a lui Siméon Denis Poisson, profesor la Sorbona) şi a constituit baza altor teorii (ca aceea
a lui Henri Poincaré). Concluzia lui Haret l‑a condus pe Henri Poincaré să demonstreze că
„sistemul nostru planetar nu are o stabilitate perfectă”.
Spiru Haret a predat la Universitatea din Bucureşti, la Facultatea de Ştiinţe, Secţia Fizico-
Matematici, Mecanica raţională, din 1878 până în 1910 şi la Şcoala Naţională de Poduri şi
Şosele din Bucureşti, trigonometria, geometria analitică, geometria elementară plană şi în
spaţiu şi geometria descriptivă la anul preparator (1878‑1885) şi, apoi, geometria analitică la
anul I (1885‑1910). De asemenea, în anii 1881‑1890 a predat mecanica raţională la Şcoala de
Ofiţeri de Artilerie şi Geniu.
Marile realizări ale lui Spiru Haret sunt ca „om al şcolii”, lucrând în favoarea şcolii şi a
educaţiei. În cei peste trei ani (6 februarie 1885 – 1 martie 1888) ca secretar general la Minis
terul Instrucţiei şi Cultelor (ministru fiind D.A. Sturza) şi cei aproape 10 ani (3 martie 1897 –
11 aprilie 1899; 14 februarie 1901 – 22 decembrie 1904 şi 12 martie 1907 – 26 decembrie 1910)
ca ministru la acelaşi minister a dovedit că a fost cel mai mare reformator al şcolii româneşti
din secolul al XIX‑lea. Amintim doar Legea învăţământului secundar şi superior din 23 martie
1898, în care liceul se organiza pe opt clase, pe două cicluri de patru ani fiecare şi cu secţiile
modernă, reală şi clasică; se formau gimnazii şi şcoli normale, iar învăţământul superior se
organiza pe noi baze.
În 1879 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar din 1892 a fost
ales membru titular al instituţiei respective. Numele lui a fost atribuit unui crater selenar (de
coordonate –1760, –590).
În 1910 publică la Paris lucrarea Mecanica socială, prima încercare de modelare matema
tică a fenomenelor sociale. După opinia lui Spiru Haret, o civilizaţie integrală înseamnă
dezoltarea armonioasă în trei direcţii: economică, intelectuală şi morală.
Fruntaşul politic Ion Mihalache, el însuşi învăţător, participant la reforma învăţământului
iniţiată de Spiru Haret, afirma la înmormântarea acestuia: „... moartea lui Spiru Haret înseamnă
cea mai mare lovitură pentru învăţătorime şi ţărănimea română, cu care el era identificat în
simţăminte şi aspiraţii... Părinte al nostru şi suflet din sufletul nostru ne laşi când încă mai
avem nevoie de tine”.
David Emmanuel (născut în 31 ianuarie 1854 la Bucureşti şi
decedat în 4 februarie 1941 la Bucureşti) a fost matematician român
de orgine evreu. A fost al doilea român doctor în matematici după
Spiru Haret. David Emmanuel a făcut şcoala primară la Ploieşti, iar
clasele secundare la Gimnaziul „Şincai” şi Liceul „Gheorghe Lazăr”
din Bucureşti, absolvindu‑le în anul 1873. În 1873 pleacă la Paris,
pentru a studia, fără bursă, la Sorbona, unde, după şase ani, îşi ia
licenţa în matematică, în fizică şi devine doctor în matematici cu teza
Études des intégrales abéliennes de troisième espèce (1879).
După doctorat, revine în ţară în 1879 şi este angajat profesor
David Emmanuel la Liceul „Sfântul Gheorghe” din Bucureşti, iar după anul 1880 va
(1854-1941) funcţiona ca profesor suplinitor la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii
din Bucureşti, catedra de algebră şi geometrie analitică. În 1881 este numit profesor de
matematici la Şcoala Specială de Artilerie, Geniu şi Marină din Bucureşti, unde a predat algebră
şi calcul infinitezimal. În acelaşi an, este numit profesor la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele,
unde a predat trigonometrie, algebră superioară şi geometrie analitică, în paralel cu activitatea
de profesor titular (din anul 1882) de la Facultatea de Ştiinţe, Universitatea din Bucureşti,
catedra de algebră şi teoria funcţiilor (catedră pe care o va conduce până în anul 1928, când
s‑a pensionat).
Opera matematică a lui David Emmanuel cuprinde 14 articole şi lucrări didactice: Lecţiuni
de teoria funcţiilor (partea I, 1924); Lecţiuni de teoria funcţiilor (partea a II‑a, 1926) şi Funcţii
eliptice (1927).
David Emmanuel a ţinut primele cursuri de teoria grupurilor şi teoria lui Galois. I‑a avut
studenţi pe Gheorghe Ţiţeica, Traian Lalescu şi Simion Stoilow.
David Emmanuel a avut un rol important în introducerea în România a studiului mate
maticilor moderne şi în abordarea riguroasă a acestora. A fost membru de onoare al Academiei
Române, ales în anul 1936.
Constantin I. Istrati (născut în 5 septembrie 1850 la Roman şi
decedat în 17 ianuarie 1918 la Paris) a fost chimist şi medic român.
A devenit doctor în medicină la Bucureşti în anul 1877 şi a fost
colaborator al lui Carol Davila. În anul 1885, Constantin I. Istrati
a obţinut şi doctoratul în chimie, la Paris, după trei ani de cercetări
îndrumate de profesorii Adolphe Würtz şi Charles Friedel.
Prin Decretul nr. 2029 din 20 septembrie 1883, Constantin Istrati a
fost numit profesor de fizică la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din
Bucureşti, în locul profesorului Emanoil Bacaloglu, care demisionase.
La 1 aprilie 1889, profesorul Constantin I. Istrati a fost ales mem
Constantin I. Istrati bru corespondent al Academiei Române, iar în 1905 membru titular,
(1850-1918) fiind între 1913‑1916 preşeditele Academiei Române.
A întemeiat Şcoala de chimie organică de la Universitatea din Bucureşti, unde era profesor.
A făcut cercetări asupra bogăţiilor naturale ale României (sare, petrol, chihlimbar, ozocherită
ş.a.). Studiind derivaţii halogenaţi ai benzenului, a descoperit o nouă clasă de coloranţi, pe care
i‑a numit franceine. A izolat din plută o substanţă nouă, friedelina.
El a întemeiat Societatea română de ştiinţe în 1890 şi Asociaţia română pentru înaintarea
şi răspândirea ştiinţelor în anul 1902.
Constantin I. Istrati a fost comisarul general al organizării Parcului Carol I, inaugurat în
anul 1906. Între 11 aprilie 1899 – 9 ianuarie 1900 a fost ministru la Ministerul Lucrărilor
Publice, iar între 26 februarie 1907 – 12 martie 1907 a fost ministru la Ministerul Agriculturii,
Industriei, Comerţului şi Domeniilor.
A fost şi un mare colecţionar, Colecţia Doctor Constantin I. Istrati fiind păstrată de Direc
ţia Judeţeană Mehedinţi a Arhivelor Naţionale, documentele respective aparţinând perioadei
1429‑1945 şi se referă la diferite regiuni şi zone ale ţării (cele mai multe privind Moldova şi
Basarabia).
Gheorghe Ţiţeica (născut în 4/16 octombrie 1873 la Drobeta‑Turnu Severin şi decedat în
5 februarie 1939 la Bucureşti) este un mare matematician român, unul dintre fondatorii şcolii
române de matematică. În 1892 a dat examen la Şcoala Normală Superioară din Bucureşti
(condusă de Alexandru Odobescu). A urmat Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti,
secţia matematici, avându‑i ca profesori pe Spiru Haret, David Emmanuel, Constantin Gogu,
Dimitrie Petrescu şi Jacob Lahovary. În 1895 îşi ia licenţa în matematici şi profesează un an la
Seminarul Nifon. În toamna anului 1896 pleacă la Paris, unde este admis la Şcoala Normală
Superioară din Paris. Îşi ia din nou licenţa în matematici şi în 30 iunie

1899 prezintă teza de doctorat Sur les congruénces cyclyques et sur
les systhèmes triplement congruées. Se întoarce imediat în ţară şi la
30 de ani este titularizat ca profesor la Catedra de geometrie analitică
şi trigonometrie, Universitatea din Bucureşti. Aici fondează şcoala
românească de geometrie. Este un deschizător de drumuri în geome
tria diferenţială, în ştiinţă rămânând „suprafeţele Gh. Ţiţeica”, pre-
cum şi curbele şi reţelele care îi poartă numele. A fost profesor de
analiză infinitezimală la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din
Bucureşti (ultimii doi ani) şi la Şcoala Politehnică din Bucureşti,
considerat, pe plan mondial, unul dintre fondatorii geometriei Gheorghe Ţiţeica
centroafine. (1873-1939)
În anul 1905, împreună cu G.G. Longinescu, înfiinţează revista de cultură ştiinţifică
„Natura” şi a avut o contribuţie însemnată la editarea „Gazetei matematice”.
În 1909 este ales membru corespondent şi la 15 mai 1913 membru titular al Academiei
Române, unde din 1929 până în 1939 a fost secretar general. A publicat în jur de 400 de lucrări
ştiinţiifice în reviste de specialitate.
În 1930 este ales membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din Maryland, SUA, în
1934 membru al Societăţii de Ştiinţe din Liège şi în acelaşi an a fost proclamat Doctor Honoris
Causa al Universităţii din Varşovia.
A fost preşedinte de mai multe ori al Societăţii Matematice din România, preşedinte al
Asociaţiei Române pentru Înaintarea şi Răspândirea Ştiinţelor şi vicepreşedinte al Societăţii
Politehnice din România.
Ludovic Mrazek (născut în 17 decembrie 1867 la Craiova şi
decedat în 9 iunie 1944 la Bucureşti) a fost un om de ştiinţă român de
etnie cehă‑austriacă, specialist în geologie. Tatăl său, Ludovic Severin
Francisc Mrazek, originar din localitatea Ober Cerekwe, azi Horni
Cerekev din sudul Boemiei (Cehia) era farmacist.
La 1 decembrie 1894, este numit profesor de cristalografie,
mineralogie şi petrografie la Universitatea din Bucureşti, deţinând
în perioada 1894‑1937 funcţia de şef al Catedrei de Mineralogie. A
predat acelaşi curs şi la Facultatea de Farmacie, la Şcoala Naţională de
Poduri şi Şosele şi la Şcoala Politehnică din Bucureşti.
Direcţiile de cercetare abordate sunt mineralogie, petrologie
metamorfică, petrologie magmatică, cartografie şi geologie structurală, Ludovic Mrazek
(1867-1944)
geologia petrolului, petrografie sedimentară, zăcământ de minereuri.
În 1897, Ludovic Mrazek a separat Carpaţii Meridionali în două grupuri de şisturi crista
line de metamorfism intens şi metamorfism scăzut. Această observaţie i‑a permis geologului
Gheorghe Munteanu ‑Murgoci să schiţeze structura în pânză de sariaj a cristalinului din
această zonă (numind‑o Pânza getică). La expoziţia Internaţională de la Paris (1900) a prezentat
prima hartă a formaţiunilor de sare din România, iar la Congresul Mondial al Petrolului (1907)
a lansat teoria cutelor diapire şi a explicat apariţia petrolului din materia organică. Sub conduce
rea sa, în anul 1920 a fost elaborată prima hartă geologică a României.
În anul 1901 devine membru corespondent al Academiei Române şi în 1905 membru titular
al aceleiaşi instituţii. În 1932‑1935 a fost preşedinte al Academiei Române.
A publicat peste 100 de lucrări ştiinţifice şi a susţinut conferinţe în numeroase domenii:
minele de aur din România; clasificarea flisului românesc; depozitele de sulf din România;
originea lacurilor sărate; originea loessului; exploatările miniere din România etc.
A înfiinţat Institutul Geologic al României, al cărui director a fost în perioda 1906‑1928. În
anul 1907, este ales preşedinte al Congresului Internaţional al Petrolului.
Traian Lalescu (născut în 12 iulie/24 iulie 1882 la Bucureşti,
decedat în 15 iunie 1929 la Bucureşti) este matematician. Luându‑şi
bacalaureatul, în anul 1900 dă examen de admitere la Şcoala Naţio
nală de Poduri şi Şosele din Bucureşti, reuşind primul. În anul 1903
trece definitiv la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti,
Secţia Matematici. Îşi ia licenţa în acelaşi an şi obţine o bursă
Vasile Adamachi pentru studii la Sorbona. Îşi trece din nou licenţa
în Matematici şi în 1908 devine doctor în matematici cu teza Sur
l’équation de Voltera. Tot la Paris a obţinut şi diploma de inginer la
Şcoala Superioară de Electricitate. Reîntors în ţară, va funcţiona în
1909‑1910 ca profesor de liceu la Giurgiu, fiind în paralel şi asistent
la Catedra de Statică Generală, condusă de profesorul Ion Ionescu
Traian Lalescu
(Bizeţ), la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele. În 1909 a fost numit
(1882-1929) şi profesor suplinitor de analiză şi elemente de mecanică la Facultatea
de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti, unde îşi trece şi docenţa. În
1911 este numit profesor titular de geometrie analitică la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele.
Va funcţiona, în paralel, şi la Universitatea din Bucureşti.
În 1920, convinge Ministerul Lucrărilor Publice să înfiinţeze o Şcoală Politehnică la Timi
şoara, al cărei rector va fi până în 1921.
Preocupările ştiinţifice ale lui Traian Lalescu au cuprins teoria numerelor, algebra,
geometria, calculul vectorial şi tensorial, seriile trigonometrice, analiza matematică pro
priu‑zisă, mecanica, electricitatea. A studiat compunerea formelor cuadratice, grupul ecuaţiilor
trinome, a introdus penttru prima dată funcţiile poligonale periodice etc.
A publicat în 1911 „Introducere la teoria ecuaţiilor integrale”, care i‑a adus celebritatea.
A mai publicat cărţile: Le problème ethnographique du Banat (1919); Calculul algebric (1924);
Polinoame. Fracţiuni raţionale (1925) şi Tratat de geometrie analitică (1925).
Din anul 1990, Traian Lalescu devine membru post mortem al Academiei Române.
George (Gogu) Constantinescu (născut în 4 octombrie 1881 la Craiova, decedat în 11 de
cembrie 1965 la Londra) a absolvit în anul 1904, ca şef de promoţie, Şcoala Naţională de Poduri
şi Şosele din Bucureşti.
A fost primul care a folosit betonul armat în construcţia clădirilor din România (Palatul
Patriarhiei, Hotelul Athénée Palace, Marea Moschee din Constanţa sau Moscheea Carol I) şi a
construit primul pod de beton armat cu traverse drepte din România. A inventat asfaltul.
A creat un nou domeniu al mecanicii, numit sonicitatea, care descrie transmiterea energiei
prin vibraţii în corpurile fluide sau solide. A aplicat noua teorie în numeroase invenţii: motorul
sonic, pompa sonică, ciocanul sonic ş.a. A realizat un dispozitiv de tragere printre palele elicei
independent de turaţia acesteia şi primul schimbător de viteze

automat. A participat activ la construcţia de avioane engleze, tipul
Bristol, în perioada cât a locuit în Anglia.
În contul lui Gogu Constantinescu figurează peste 317 brevete
de invenţie, parte patentate în SUA, Danemarca, Elveţia, Austria,
Germania, Marea Britanie, Franţa, România etc. şi altele, care nu au
fost niciodată publicate.
A construit cel mai performant sistem de sincronizare a tragerii
la avioane, prin spaţiul lăsat de palele elicelor acestora. A materializat
primul tun sonic.
A proiectat şi construit „Convertorul Gogu Constantinescu”,
George (Gogu)
prima cutie de viteze automată, pentru automobile şi locomotive, Constantinescu
fără ambreiaj şi roţi dinţate, bazată pe efectul inerţial al maselor în (1881-1965)
mişcare.
A gândit primul Hidroglisor care a fost materializat de către ruşi în jurul anilor 1970.
A demonstrat efectul termic al sonicităţii prin realizarea primului calorifer sonic.
Atunci când cunoscuta revistă britanică „The Graphic”, din 16 ianuarie 1926, a publicat
un tablou cu portretele celor mai de seamă savanţi şi inventatori ai omenirii din primul sfert al
secolului al XX-lea, printre cele câteva chipuri se afla la loc de cinste şi Gogu Constantinescu.
Gogu Constantinescu, autorul primei „Teorii a Sonicităţii” (publicată în limba engleză, în
1918, la Londra şi deţinător a 317 de brevete), a fost membru al Academiei Române, fiind ales
în 1920. În 1948 a fost exclus, când Academia Română a devenit Academia Republicii Populare
Române. În 1965 a fost reales membru de onoare al Academiei Republicii Socialiste România
şi Doctor Honoris Causa al Institutului Politehnic din Bucureşti.
De asemenea, George (Gogu) Constantinescu a fost membru de onoare al Societăţii Ingine
rilor din Anglia.
În timpul celui de‑al Doilea Război Mondial, Gogu Constantinescu a pus la punct sonarul,
de care s‑a folosit Armata Britanică împotriva avioanelor germane.
Între 1906‑1908, Gogu Constantinescu a fost asistentul
profesorului său Elie Radu, la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele.
Emil Prager22 (născut 18/31 august 1888, București; decedat
la 1 februarie 1985, București) a fost un reputat inginer constructor
român din perioada interbelică, produs al Școlii Naționale de Poduri
și Șosele din București. În perioada 1907-1912 – a urmat cursurile
Școlii Naționale de Poduri și Șosele, anterior urmând cursurile liceului
Gheorghe Lazăr. În timpul studiilor superioare a avut bursă în cei
cinci ani de studii. Părinții lui au fost austrieci originari din Moravia,
veniți în România pe urmele regelui Carol I. La Școla Națională de
Emil Prager
Poduri și Șosele i-a fost elev lui Anghel Saligny. (1888-1985)
223
Nicolae Noica, Emil Prager – un model, Editura Vremea, București (2010).
Pionierii pe calea progresului.
De la stânga la dreapta şi de sus în jos: Einstein, Kelvin, Alexander Graham Bell, Edison, Joseph
Lister, Oliver Lodge, Gogu Constantinescu, Marconi, Ch. Parson, J.J. Thomson, James Dewar,
William Ramsay, D. Wrigth, Donald Ross, Marie Curie, Ernest Rutherford, Joseph Larmor
După absolvire a lucrat la Ministerul Lucrărilor Publice. S-a făcut remarcat în special
datorită inițiativei de a folosi în premieră betonul armat în construcțiile din România.
La terminarea orelor petrecute pe șantierele Statului, lucra și pe cont propriu. În anul 1921
înființează un birou de studii, expertize și proiecte pentru lucrări de beton armat, primul de
acest gen din țara. În perioada 1925-1945, biroul tehnic se transformă în Antrepriza Inginer
Emil Prager care de-a lungul timpului l-a consacrat ca unul
dintre cei mai prestigioși constructori din regat. Antrepriza respectivă s-a năruit ca toate
celelalte firme la exproprierile din 1948.
S-a căsătorit în 1914, la 26 de ani, și a avut patru copii (două fete și doi băieți), alături de
care, când averea lui a devenit consistentă, s-a mutat într-o vilă pe care a ridicat-o pe Strada
Paris, în Piața Quito, construită după planurile arhitectului Arghis Culina.
După exproprierile făcute de autoritățile comuniste din 1948 până în 1961, Emil Prager a
împărțit vila de pe Strada Paris cu alte șapte familii. Naționalizările îl lăsaseră fără antrepriză,
îl deposedaseră de intimitate, transformându-l într-un birocrat al statului stalinist. Din 1948
lucrează la întreprinderi de stat subordonate Ministerului Construcțiilor. Din 1950 până în 1978
(atunci avea vârsta de 90 de ani), când se pensionează, este inginer proiectant și consilier la
Ministerul Energiei Electrice.
În anul 1952 i-a murit prima soție, Margareta. La 66 ani, în 1954, inginerul Emil Prager
s-a recăsătorit cu renumita actriță Elvira Godeanu. Mezina familiei Prager, Anca Costa Foru,
povestește efectul regenerator pe care l-a avut această căsătorie cu steaua Teatrului Național:
„Ea i-a oferit o existență socială care îl punea în valoare, spectacole, deplasări și nu în ultimul
rând, un interior primitor. I-a asigurat o bătrânețe echilibrată, autonomă și plăcută, de care
puțini se bucură și indiscutabil i-a prelungit viața.”
Construcțiile realizate de Emil Prager sunt: – Biblioteca Centrală Universitară din Iași
(1930-1934, arh. Constantin Iotzu); – Palatul Senatului (1938-1941, arh. Emil Nădejde); –
Asociația Inginerilor de Mine de pe Bulevardul Ion I.C. Brătianu nr. 59, București (1926-1927,
arh. Paul Smărăndescu); – Imobilul Societății Dacia-Română de pe Bulevardul Elisabeta nr. 24
(1928-1929, arh. A. Culină); – Catedrala episcopală din Bălți (1925-1929, arh. A. Gabrielescu);
– Centrala Electrică „Steaua Electrică Florești-Prahova” (1921-1922, arh. Duiliu Marcu); –
Palatul Societății de Asigurări Generale de pe Calea Victoriei nr. 101, București (1929, arh.
Nicolae Nenciulescu și C. Negoescu); – Palatul Regal al României; Fundația Dalles (1935-
1936, arh. Horia Theodoru); Palatul Foișor din Sinaia; Palatul Ministerului de Interne;
Academia Militară; Spitalul Elias; Calea ferată Ploiești-Târgoviște; – un tronson de cale ferată
Bumbești-Livezeni; – Fabrica de cauciucuri de la Florești etc. De asemenea, a mai construit
termocentrale, țesături, silozuri, șosele în Ilfov, Argeș, Prahova și Bacău. A proiectat structura
din beton armat a Muzeului Țăranului Român, pe cea a sediului ziarului „Universul” și pe cea a
Școlii de Arhitectură „Ion Mincu”. A construit zeci de vile și blocuri, hoteluri, clădiri de birouri
sau imobile colective de lux.
La aniversarea vârstei de 90 de ani, profesorul inginer Alexandru Gheorghiu spunea:
„Numele de Prager era o garanție atât pentru beneficiari, cât și pentru furnizori. A contracta cu
dânsul reprezenta o certitudine de îndeplinire corectă și în cele mai bune condiții a obligațiilor
asumate”.
Crezul despre viață a fost exprimat de Emil Prager când avea vârstă de 95 de ani: „Cel mai
de seamă indicator al meritelor nu poate veni decât de la reușita durabilă a realizărilor, pentru
care se cere dăruire personala, ordine și disciplină în activitatea de fiecare clipă, continuitate
morală în atitudini și mai ales înțelepciune și respect pentru colaborare în muncă”.
În 1979 publică lucrarea Betonul armat în România, aceasta fiind o lucrare de sinteză a
tehnicii românești.
În afară de firma lui Prager, mai existau încă vreo șase-șapte firme de construcții perfor
mante, de exemplu: cea a lui Tiberiu Eremia (1875-1937), cea a lui Ioanovici, cea a lui Liviu
Ciulley (Antrepriza Liviu Ciulley) ș.a. Aproape toți au fost absolvenți ai Școlii Naționale de
Poduri și Șosele.
Un om extraordinar, care a avut o contribuție deosebită în bunul
mers al economiei României și, mai ales, pentru modernizarea orașului
București, a fost inginerul Nicolae G. Caramfil născut la 28 noiembrie
1893 în Galați, tatăl său fiind inginerul George Caramfil.
Nicolae G. Caramfil a urmat liceul „Vasile Alecsandri” din Galați,
pe care l-a absolvit în anul 1911. După absolvirea liceului a intrat la
Școala Națională de Poduri și Șosele din București. De aici a plecat
la „Ecole de Génie Civil” a Universității din Gent, Belgia, unde a
obținut titlul de inginer constructor. În continuare, a urmat cursurile
postuniversitare la Universitatea din Cambridge, Marea Britanie.
După absolvirea cursurilor postuniversitare a făcut o călătorie de Nicolae Caramfil
studii în SUA. (1893-1978)
Pregătirea pe care a avut-o, în urma studiilor efectuate, i-a permis să rezolve probleme din
diferite domenii: energie, hidrotehnică, comunicații și transporturi.
Nicolae G. Caramfil a fost atras de inițiativa inginerului Dumitru Leonida privind elec
trificarea țării, care a înființat – în acest scop – societatea „Electrica”. La această societate inginerul
Nicolae G. Caramfil a fost director în perioada 1922-1929, punând bazele industriei de mașini
electrice la Cluj și Timișoara.
După Primul Război Mondial, la sfârșitul deceniului al treilea al secolului al XX-lea,
capitala României Mari, orașul București, a evoluat rapid ca populație, de la 50.000 locuitori –
la începutul secolului al XX-lea – la 700.000 locuitori în anul 1930. Orașul era lipsit de dotări
urbanistice și edilitare, apa potabilă se scotea din fântâni insalubre, locuințele erau luminate cu
petrol lampant, încălzirea se făcea cu lemne și cărbuni, străzile erau luminate cu „gaz aerian”,
transportul urban se făcea cu tramvaiele trase de cai, străzile erau desfundate de ploi, deșeurile
menajere se transportau cu căruțe trase de cai, iar în nordul orașului erau mai multe locuri
sălbatice – focare de infecție.
Pentru ca populația orașului să dispună de dotările necesare unei vieți sănătoase, edilii
acestuia doreau modernizarea. Astfel, pe lângă orașul București au fost înființate Societatea
Generală de Gaz și Electricitate (SGGE) și Uzinele Comunale București (UCB) care se ocupau
de exploatarea surselor de apă și de canalizare.
În anul 1930, inginerul Nicolae G. Caramfil a devenit director general al SGGE. În vremea
aceea, peste jumătate din străzile orașului nu erau luminate noaptea. Până în anul 1940 (timp
de 10 ani) SGGE a extins rețeaua de iluminat stradal pe o lungime de 285 km și a facilitat
racordarea locuințelor la rețeaua de distribuție electrică. S-au înființat organizația Totelectric și
societatea comercială Electrogaz care vindea aparate electrice de uz casnic, stimulând populația
să utilizeze energia electrică în locuințe. Introducându-se tarife diferențiate pentru iluminat și
pentru utilizarea aparaturii electrocasnice (aceasta fiind mai ieftină), populația a fost atrasă.
Au fost convinse marile fabrici, care aveau centrale proprii pentru producerea energiei
electrice (acestea fiind nerentabile și neraționale), să li se furnizeze energie electrică prin
rețeaua SGGE, construindu-se stația electrică „Titan”. Capitala a fost alimentată cu electricitate
prin centralele Filaret și Grozăvești, situându-se în acest sens la nivel mondial.
Tot prin SGGE, orașul București a fost alimentat cu gaze naturale utilizate la consumul
menajer și cel industrial; după anul 1940, aprovizionarea cu gaze a orașului s-a făcut utilizând
zăcămintele existente în Transilvania.
Aprovizionarea cu apă a capitalei a fost îmbunătățită de SGGE utilizând ca sursă principală
râul Dâmbovița, a cărui apa era captată și filtrată la Arcuda (la 15 km de București), completarea
fiind asigurată cu ape subterane de la Ulmi, Slobozia, Clinceni și Bragadiru. Inginerul Nicolae
G. Caramfil a identificat și a pus în funcțiune ca sursă de aprovizionare cu apa orașului București
râul Argeș, ale cărui ape de suprafața erau transformate în ape potabile într-o uzină instalată în
comuna Roșu. De asemenea, s-a prevăzut ca în cazul avariilor să nu se întrerupă alimentarea cu
apă prin realizarea unei rețele de puțuri adânci de 160-230 m, amplasate pe teritoriul orașului.
Datorită acestor lucrări, s-a ajuns, în anul 1940, la un consum de 250 litri/zi locuitor, față de
160 litri/zi locuitor în anul 1930.
Prin UCB, inginerul Nicolae G. Caramfil a realizat regularizarea râului Dâmbovița și

modernizarea salubrității orașului București prin introducerea de cutii metalice cu capac
pentru strângerea resturilor menajere și transportarea acestora cu autocamioane de construcție
specială.
Nicolae G. Caramfil a proiectat și realizat sistematizarea bălților din jurul Capitalei, adică,
sistematizarea lacurilor Băneasa, Herăstrău, Floreasca-Tei, Fundeni, Pantelimon și Cernica, pe
o suprafață de 1330 ha, având o capacitate de 29x106 mc de apă.
Inginerul Nicolae G. Caramfil a fost membru AGIR, al Societății inginerilor din Franța și
al Consiliului Uniunii Internaționale a Procuratorilor de Energie Electrică.
Pentru realizările sale științifice și tehnice, în anul 1940, inginerul Nicolae G. Caramfil a
fost ales membru corespondent al Academiei Române.
Dintre lucrările științifice publicate de Nicolae G. Caramfil, menționam:
– Energia electrică menajeră (1938);
– Amenajarea hidraulică a regiunii București, de la munți la Dunăre (1940);
– O politică a orașelor (1941) s.a.
În sfârșit, remarcăm faptul că inginerul Nicolae G. Caramfil a practicat scrima la Cercul
Militar București. A fost campion al României de șase ori la spadă și de trei ori la sabie. A
reprezentat România la Olimpiada din 1928 la proba de floretă pe echipe, ajungând în al doilea
tur. În perioada 1934-1937 a fost președinte al comisiei de scrimă.
Inginerul Nicolae G. Caramfil a plecat din țară la începutul instaurării regimului comunist
în România. A decedat la 22 aprilie 1978, la New York.
La sfârşitul acestor relatări despre Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti, se
cuvine să amintim de fenomenul „Gazeta Matematică”, în jurul căreia „s‑a format”, după cum
afirma matematicianul Gheorghe Ţiţeica, „o atmosferă unică în felul ei, nu numai ştiinţifică,
dar şi morală şi cu aspecte neaşteptate”.
În 4 octombrie 1894, în birourile centrale ale Serviciului pentru construcţia liniei ferate
Feteşti‑Cernavodă de sub conducerea ing. Anghel Saligny (casa de la nr. 14 de pe strada
Manea Brutaru, azi general C. Budişteanu din Bucureşti), se aflau inginerii Victor Balaban,
Vasile Cristescu, Ion Ionescu, Mihail Rocco şi Ioan Zottu, angajaţi ai serviciului respectiv.
Cei cinci erau absolvenţi ai Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele, dintre care doi chiar din anul
respectiv. Avea loc o discuţie aprinsă despre rezultatele slabe obţinute de candidaţi la examenul
de admitere din septembrie al aceluiaşi an, examen la care Ion Ionescu tocmai participase, ca
supraveghetor, la proba scrisă.
Printre cauzele eşecului se invocă una cu deosebire – lipsa unei reviste româneşti de
matematică. Vasile Cristescu mărturisea că s‑a pregătit serios pentru examenul de admitere
folosind revista ieşeană Recreaţii ştiinţifice, care a avut o viaţă scurtă (1883‑1888). În urma
discuţiilor purtate, s‑a propus înfiinţarea unei reviste de matematică „... de care să profite
elevii liceelor noastre”. Principalul obstacol a fost lipsa banilor, la care se adăugau temerile
legate de indiferenţă, de lipsa de materiale originale şi multe îndoieli. S‑a hotărât să se caute
10 persoane care să vrea să dea sumele necesare pentru apariţia revistei în primul an, iar toate
veniturile acelui an să se capitalizeze, pentru a se garanta publicarea revistei în anii următori. La
propunerea lui Victor Balaban numele dat revistei a fost „Gazeta Matematică”.
Pe la mijlocul anului următor (1895) se mai găsesc patru colaboratori, inginerii: Emanoil
Davidescu, Mauriciu Kinbaum, Nicolae Niculescu şi Tancred Constantinescu. Luna august
a anului 1895 îl aduce pe ultimul redactor, al zecelea, Andrei I. Ioachimescu, fost coleg cu
Vasile Cristescu. Se stabilesc responsabilii cu apariţia primului număr (Vasile Cristescu), cu
administraţia şi casieria (Ioan Zottu), cu redactarea Programului Gazetei (Mihail Rocco). La
sfârşitul lunii august, „naşul” „Gazetei Matematică”, Victor Balaban, se îmbolnăveşte grav şi a
decedat, fiind înlocuit la redacţie cu Constanţa Pompilian, proaspăt licenţiată în matematici la
Bucureşti şi la Paris.
Astfel, la 14 septembrie 1895, 15 locomotive de mare tonaj traversează, în uralele mul
ţimii, cei 4 km ai podului de la Cernavodă, al cărui şef de proiect şi de construcţie a fost
Anghel Saligny, iar a doua zi mai târziu, odată cu începerea anului şcolar, apare primul număr
al „Gazetei Matematice”, tot datorită inteligenţei autohtone. Primul număr are 16 pagini şi
numerele următoare vor avea 24 pagini fiecare. Revista conţine articole pe diferite teme şi
probleme. Se primesc soluţii şi se publică, specificându‑se numele elevilor care le‑au dat.
Gheorghe Ţiţeica, absolvent din acel an al Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti, vede revista
expusă în vitrina librăriei „Müler” din Pasajul Român şi se grăbeşte să şi‑o procure, iar la 1
noiembrie 1895 devine membru al redacţiei, rămânând în această „funcţie” toată viaţa. Urmează
A. Davidoglu (1902), C. Popovici (1903), Traian Lalescu (1905), N. Abramescu (1907). Astfel,
până în anul 1909 inclusiv, în redacţie erau înscrişi 31 de membri, la sfârşitul anului figurând
22, ceilalţi nouă fiind fie retraşi, fie decedaţi. Primele patru numere ale „Gazetei Matematice”
se tipăresc la Tipografia Populară şi următoarele la Tipografia Curţii Regale „F. Göbl & Fiii”.
Redactorii, printr‑o muncă dezinteresată, asigură apariţia lună de lună, a „Gazetei Mate
matice”. 1904‑1909 este o perioadă mai grea, al zecelea an începând cu 14 redactori.
În anul 1909 s‑a înfiinţat Societatea Gazeta Matematică, care îşi începe activitatea cu
21 membri (12 ingineri şi 9 profesori, majoritatea la Universităţile din Bucureşti, Iaşi şi Cluj).
În 1916, Societatea Gazeta Matematică are 49 de membri, iar numărul paginilor ajunge la
32 şi, apoi, la 40 în anul 1912. În deceniul al patrulea al secolului al XX‑lea, revista ajunge la
numărul record de 610 pagini anual.
În 27 ianuarie 1935 este inaugurată Casa Gazetei Matematice din Calea Griviţei nr. 158
(azi nr. 144).
Până în 1945, au apărut în „Gazeta Matematică” peste 1000 de articole şi aproximativ 6600
de probleme, dintre care peste 5000 cu soluţii publicate în paginile revistei.
Începând cu anul 1912 se instituie premii ale concursului „Gazetei Matematice”, prezen
tându‑se la concurs de regulă 30‑35 de candidaţi. Concursurile au fost sistate din 1949.
În februarie 1949 se formează, prin hotărârea Prezidiului Academiei Republicii Populare
Române, Societatea de Ştiinţe Matematice şi Fizice (SSMF). Începând cu anul 1954 apar Gazeta
Matematică şi Fizică, Seria A şi Gazeta Matematică şi Fizică, Seria B, iar începând cu martie
1964, Gazeta Matematică, Seria A şi Gazeta Matematică, Seria B. În 1974, Gazeta Matematică,
seria B rămâne revistă lunară. După 1990 se reia tipărirea şi difuzarea ambelor reviste. Programul
jubiliar Centenarul „Gazetei Matematice” s‑a desfăşurat pe tot parcursul anului 1994‑1995.
Cu toate greutăţile întâmpinate de‑a lungul existenţei sale din 1895 până în prezent (2010),
putem afirma că „Gazeta Matematică” a contribuit din plin la pregătirea tinerilor în domeniul
matematicii, trezindu‑le interes atât pentru ştiinţele matematice, cât şi pentru ştiinţele naturii şi
ştiinţele inginereşti.
Primul muzeu tehnic din România este atestat documentar în 26 decembrie 1884. Sala de
Muzeu și Colecțiuni din stânga Curții de Onoare figurează în planul primei clădiri, corpul (A),
a Școlii Naționale de Poduri și Șosele din București. Acest muzeu este prevăzut în planurile
proiectului pentru Școala Națională de Poduri și Șosele, semnate de arhitecții francezi Lecomte
du Noüy și Cassien Bernard.
Muzeul l-a avut ca director, în perioada 25 octombrie 1890 – 19 august 1920, pe profesorul
de fizică Dimitrie Many. La înființare, funcțiunea principală a muzeului era depozitarea
materialului didactic. După amenajare, muzeul a funcționat între anii 1899 și 1925, fiind primul
muzeu tehnic de stat.
În sfârşit, remarcăm faptul că următorii absolvenţi ai Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele
din Bucureşti au devenit cadre didactice ale Şcoalei Politehnice din Bucureşti, Politehnicii
din Bucureşti şi Institutului Politehnic din Bucureşti (în paranteză este trecut anul absolvirii):
Grigore Stratilescu (1889), Gheorghe Popescu (1889), Nicolae Vasilescu‑Karpen (1891),
Andrei Ioachimescu (1892), Ioan Ionescu (1894), Ion Vidraşcu (1896), Ioan Ştefănescu‑Radu
(1898), Gh. T. Capşa (1899), Constantin D. Buşilă (1900), Dionisie Ghermani (1900), Ioan
Sterian (1903), George (Gogu) Constantinescu (1904), Ioan Balinski (1905), Teodor Balş
(1905), Gheorghe Filipescu (1907), Constantin I. Budeanu (1908), Cezar Orăşanu (1908), Ion
S. Gheorghiu (1909), Nicolae Şt. Profiri (1911), Gh. T. Nicolau (1911), Mircea I. Georgescu
(1911), Henry G. Teodoru (1912), Mihail S. Gheorghiu (1913), Aurel Beleş (1914), Mihail
Manoilescu (1915), Mihail T. Nicolau (1916), Ioan St. Tomescu (1916), Const. T. Teodorescu
(1916), Cl. C. Mititelu (1918), Sergiu Paşcanu (1919), Cristea Mateescu (1919), Aurelian
Zănescu (1919), Octav‑Dumitru Al. Stan (1919), Gr. Gh. Vasilescu (1919), Gh. Borneanu
(1919), Ion Chiţulescu (1919), Ernest W. Abason (1921) şi Ion I. Popescu (1921).
Desebit de importantă a fost constituirea asociaţiilor ştiinţifice şi tehnice, care au dat un
imbold dezvoltării ingineriei.
Societatea Inginerilor şi Arhitecţilor a luat fiinţă înainte de anul 1880, „în scopul de a se
menţine în curentul dezvoltării ştiinţei, comerţului şi industriei din celelalte ţări şi a căuta a le
pune în raport cu trebuinţele şi necesităţile ţării, prin discuţiune întinsă, în sânul societăţii”.
În anul 1881, când a fost inaugurată linia ferată Buzău‑Mărăşeşti, proiectată şi executată
de ingineri români, s‑a hotărât să se înfiinţeze Societatea Politehnică din România, formată din
ingieri şi oameni de ştiinţă, care să aibă ca scop a „dezlega prin dezbateri şi lucrări practice
chestiunile privitoare la arta şi interesele inginerului şi ale arhitectului, de a contribui la
dezvoltarea ştiinţelor aplicate la lucrările industriale, de a studia... chestiuni tehnice de utilitate
publică, pentru întrebuinţarea puterilor şi mijloacelor ţării şi a le supune, de va crede necesar,
autorităţilor competente”.
Societatea a fost recunoscută de utilitate publică prin înaltul Decret regal nr. 173 din 25
ianuarie 1882 şi a devenit persoană juridică printr‑o lege din 9 martie 1883. Începând cu anul
1885, aceasta a publicat Buletinul Societăţii Politehnice din România. Buletinul a apărut în
anii 1885, 1886, 1888, 1889 şi între anii 1901‑1949, când Societatea Politehnica a fuzionat
cu Asociaţia Generală a Inginerilor din România (AGIR), ce fusese înfiinţată la Iaşi în 1918,
cu Asociaţia Inginerilor Cadastrali şi cu Asociaţia Ştiinţifică a Inginerilor, iar în anul 1962
Consiliul Naţional al Inginerilor şi Tehnicienilor (CNIT).
În anul 1891 s‑a înfiinţat Societatea Arhitecţilor Români, iar în anul 1879 a luat fiinţă
Şcoala de Arhitectură din Bucureşti.
Se poate afirma cu toată tăria că inginerii formaţi la Şcoala de Poduri şi Şosele din Bucureşti
şi-au onorat instituţia, probând calităţi remarcabile de profesionişti, devotaţi profesiei, cu un
înalt simţ civic, contribuind semnificativ la dezvoltarea ţării.
„Cel ce e capabil a câștiga un drept
e capabil și de a se folosi de dânsul.”
(Garabet Ibrăileanu)
6. ȘCOALA POLITEHNICĂ DIN BUCUREȘTI –

UNIVERSITATE EUROPEANĂ
După Unificarea Principatelor Române (1859) şi obţinerea Independenţei Naţionale

(1877‑1878), programul economic a fost impulsionat, în special, prin adâncirea cercetării ştiin
ţifice sistematice și tehnologice în şcolile de învăţământ superior, dezvoltate în Ţara Românească
şi Moldova.
La sfârşitul Primului Război Mondial a avut loc înfăptuirea Statului Naţional Unitar
Român (România Mare), format din Principatele Unite şi din provinciile revenite la ţară
prin Marea Unire (Basarabia, Bucovina, Transilvania și Banat). Acum, mai mult ca oricând,
s‑a impus atât necesitatea dezvoltării activităţilor ştiinţifice şi tehnice, menite să faciliteze
înlăturarea distrugerilor războiului, cât şi unificarea cadrului organizatoric al creativităţii
ştiinţifice şi tehnice. La baza acestora se află instituţiile de învăţământ superior, primele nuclee
de cercetare ştiinţifică, Academia Română, societăţile ştiinţifice etc. Pentru realizarea acestor
obiective, clasa politică din România a făcut apel atât la specialişti formaţi în marile centre
de cultură ale Europei, cât şi la specialişti formaţi în şcolile noastre superioare, în special în
domeniile: matematică, chimie, ştiinţele naturale, medicină, inginerie (în toate specializările)
etc. Accelerarea procesului de modernizare a ţării a avut ca efect creşterea rolului învăţămân
tului, ştiinţei, culturii şi artei.
Până acum am prezentat învăţământul de inginerie care a fost întemeiat într‑o şcoală
pe lângă Academia Domnească de la Mănăstirea „Sfântul Sava” şi evoluţia până la sfârşitul
deceniului al doilea al secolului al XX-lea. Această perioadă corespunde primei revoluţii
industriale şi primei jumătăţi a celei de‑a doua revoluţii industriale.
Am constatat condiţiile vitrege în care s‑a dezvoltat învăţământul tehnic în Ţara Româ
nească şi apoi în Principatele Unite, progresele realizate datorându‑se unei munci titanice
a înaintaşilor noştri, care de cele mai multe ori au avut şansa unor conducători ai Ţării
Româneşti (chiar şi din rândul domnitorilor fanarioţi) şi ai Principatelor Unite care au înţeles
că dezvoltarea economică a ţării pe care o conduceau depindea direct de dezvoltarea ingineriei
în ţara respectivă.
Din prezentarea făcută mai rezultă că uneori (poate de prea multe ori) a existat o lipsă de
continuitate şi o lipsă de prevedere în timp, care au făcut ca să nu se prevadă în timp nevoile
viitoare datorate evoluţiei societăţii în general. Lipsa de continuitate existentă mai ales în prima
parte, până în deceniul al optulea al secolului al XIX‑lea, se datorează în principal vitregiilor
sorţii poporului nostru care locuia în ţinuturi râvnite de Imperiul Turc, Imperiul Rus şi Imperiul
Austro‑Ungar. În privinţa previziunii, credem că există la noi un oarecare conservatorism şi
o anumită teamă de a îmbrăţişa cu o rapiditate mai mare noul. Pentru aceasta este suficient să
amintim dezbaterile dintre anii 1906‑1914 când chiar elevii optau pentru a li se deschide noi
orizonturi care s‑au ivit datorită instaurării în lume a celei de‑a doua revoluţii industriale.
O bună parte din aceste deziderate se vor rezolva începând cu anul 1920, când a luat fiinţă
Şcoala Politehnică din Bucureşti.
Şcoala Politehnică din Bucureşti este urmaşa Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele care
a funcţionat pe baza reorganizării Școlii Naționale de Poduri și Șosele în anul 1881 de către
Gheorghe Duca, până în anul 1920, adică timp de 40 de ani, dând rezultate foarte bune şi
fiind considerată de nivelul instituţiilor similare din ţările dezvoltate industrial (Franţa, Austria,
Germania, Anglia ş.a.). Acestei unităţi de învăţământ i se poate reproşa doar, într‑o anumită
măsură că, în acest interval de timp, nu a suferit transformări sau modificări însemnate. Cu
toate că în această şcoală învăţământul a avut încă de la începuturile reorganizării ei un caracter
enciclopedic, îmbrăţişând mai toate ramurile tehnicii, ca specializare s‑a mărginit prea mult la
specialitatea de poduri şi şosele.
În plus, în noile condiţii, odată cu făurirea României Mari, pentru dezvoltarea econo
mico‑socială a ţării, în afară de diversificarea specializărilor, se punea şi problema de a mări
cu mult numărul absolvenţilor, fără a se renunţa la exigenţa instaurată de Şcoala Naţională de
Poduri şi Şosele.
Astfel, încă de la numirea sa ca director al Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele, la 10 febru
arie 1920, profesorul Nicolae Vasilescu-Karpen a început lucrul pentru elaborarea proiectului
de lege pentru transformarea Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele în Şcoală Politehnică.
Ca urmare a raportului Direcţiunii Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele şi al avizului
Corpului Profesoral al acestei şcoli, prin Decretul nr. 2521 din 10 iunie 1920, dat de regele
Ferdinand I (Decretul nr. 2521 din 10 iunie 1920 al regelui Ferdinand I privitor la înființarea
Școlilor Politehnice și la „Prima Școală Politehnică” din București înființată „prin completarea
și transformarea actualei Școli Naționale de Poduri și Șosele”, publicat în Monitorul Oficial nr.
61 din 19 iunie 1920), s‑a aprobat înfiinţarea şi organizarea şcolilor politehnice din România,
concepute ca instituţii de învăţământ superior asemănătoare ca grad de cultură universităţilor,
având ca scop formarea inginerilor şi depinzând de Ministerul Lucrărilor Publice. La cel de‑al
doilea articol se prevedea că prima şcoală politehnică se înfiinţează prin transformarea actualei
„Şcoli Naţionale de Poduri şi Şosele” care va deveni „Şcoala Politehnică” din Bucureşti.
6. Şcoala Politehnică din Bucureşti – universitate europeană 131
Decretul-Lege Nr. 2521 din 10 iunie 1920, rectificat la 15 septembrie 1923, dat de regele Ferdi
nand I, este următorul:
DECRET-LEGE, relativ la înființarea și organizarea școlilor politehnice din România

(Publicat în „Monitorul Oficial” Nr. 61 din 19 iunie 1920. Rectificat prin legea de organizare
a învățământului silvic)
FERDINAND I
Prin grația lui Dumnezeu și Voința națională, Rege al României.
La toți de față și viitori, sănătate
Asupra raportului Ministrului Nostru Secretar de Stat adinterim la departamentul lucrărilor
publice sub No.17.266 din 10 iunie 1920.
Am decretat și decretăm.
Art. 1 – Se aprobă de Noi, sub rezerva ratificării ulterioare a Corpurilor Legiuitoare, Înființarea
și organizarea școlilor politehnice din România, așa după cum se specifică mai jos.
CAPITOLUL I. Dispozițiuni generale

Art. 1 – Școlile politehnice sunt institute de învățământ tehnic superior asimilate ca grad de
cultură universităților.
Ele au drept scop formațiunea inginerilor ce depind de Ministerul Lucrărilor Publice.
Art. 2 – Prima școală politehnică se înființează prin completarea și transformarea actualei Școli
Naționale de Poduri și Șosele, care va deveni „Scoala Politehnică din Bucureşti”.
Art. 3 – Alte școli politehnice se vor putea înființa în alte orașe ale țării și vor fi organizate în
mod analog cu aceea din București, ținând seamă de circumstanțele și nevoile locale.
Art. 4 – Școala Politehnică din București va cuprinde deocamdată următoarele patru secțiuni
de specializare:
a) Secțiunea de construcţiuni (căi de comunicație, clădiri, hidraulică, lucrări de edilitate
etc., precum și lucrări agricole și silvice până la înființarea unei secțiuni speciale pentru asemenea
lucrări).
b) Secțiunea de mecanică și electricitate cu eventuale subsecțiuni pentru aviație și telegrafie
– telefonie.
c) Secțiunea de mine și metalurgie.
d) Secțiunea industrială destinată să formeze inginerii necesari celorlalte industrii afară de cele
menționate sub b) și c), din prezentul articol.
Alte secțiuni de specializare vor putea fi create, sau secțiunile de mai sus vor putea fii subdivi
zate atunci când dezvoltarea economică a țării va cere aceasta.
Art. 5 – Învățământul școlilor politehnice cuprinde:
Cursuri și conferințe cu exercițiile respective;
Desenul;
Proiecte;
Lucrări practice în laboratoarele și atelierele școlii;
Practica pe teren a topografiei și geodeziei;
Practica pe șantierele de constructiuni, în uzine, fabrici, ateliere și mine.
Vizite de lucrări, uzine, fabrici, ateliere, exploatații, mine etc.
Excursuni științifice
Art. 6 – Învățământul predat de Corpul profesoral al școlii va putea fi completat prin conferințe
asupra chestiunilor științifice, tehnice, economice și sociale făcute elevilor de către oamenii de știință
sau ingineri invitați de către Consiliul de perfecționare.
Cursuri libere-de frecventare facultativă-pot fi înființate cu aprobarea aceluiaș consiliu.
Art. 7 – Durata învățământului în școli politehnice este de 4 ani, căutându-se a se da în primii
ani cunoștințele generale necesare inginerilor, iar în ultimii ani, cunoștințele de specializare.
Art. 8 – Cursurile se vor preda pentru fiecare specialitate, lucrările de aplicație, gruparea dife
ritelor cursuri pe catedre, programele analitice, distribuția orelor disponibile pe cursuri și aplicațiuni,
durata anuală a cursurilor, trecerea examenelor, obligaţiunile la care sunt supuși elevii și pedepsele
disciplinare ce li se pot aplica, practica pe șantiere de construcții în uzine sau fabrici, vacanțele,
funcționarea bibliotecii și în general detaliile de organizare și funcționare a școlilor politehnice și
a diferitelor lor organe: consilii, comitete, institute etc., se vor stabili prin regulamente speciale de
aplicare a acestei legi.
CAPITOLUL II. Administratia și conducerea școlilor politehnice
Art. 9 – Administrația fiecărei școli politehnice se face de directorul școlii, ajutat de comitetul
de direcțiune, de subdirector și de personalul administrativ necesar.
Art. 10 – Conducerea și perfecționarea școlii sunt încredințate următoarelor organe:
a) Comitetului de direcțiune;
b) Consiliului de perfecționare;
c) Consiliului profesoral.
Art. 11 – Comitetul de direcțiune se compune din:
a) Directorul școlii ca președinte;
b) Președinții diferitelor secțiuni de specializare, aleși la începutul fiecărui an școlar de pro
fesorii și conferențiarii fiecărei secțiuni;
c) Unul din profesorii cursurilor comune secțiunilor școlii, ales de consiliul profesoral;
d) Subdirectorul școlii dacă este profesor al școlii. În cazul contrar, subdirectorul ia parte la
lucrările comitetului cu voce consultativă
Art. 12 – Consiliul de perfecționare al Școlii Politehnice din București se compune din comitetul
de direcțiune completat prin următoarele persoane:
a) Un membru al secțiunii științifice al Academiei Române, delegat de academie;
b) Un membru al Consiliului Tehnic Superior delegat de acest consiliu;
c) Doi reprezentanți ai industriei, desemnați de Ministerul Industriei și Comerțului;
d) Un delegat al Facultății de Ştiinţe din București.
Acești 5 membri sunt numiți prin Decret Regal de către Ministerul Lucrărilor Publice. Mandatul
lor este de 3 ani și poate fi reînnoit.
În fiecare an școlar va mai funcționa ca membru al Consiliului de perfecționare, cu voce
consultativă, un vechi elev al şcolii; făcând parte din promoţiunea care a terminat de 4 ani școala.
Numirea acestui membru, al cărui mandat este de un an și nu poate fi reînnoit se face prin deciziune
ministerială după propunerea direcțiunii școlii.
La începutul fiecărui an școlar, Consiliul de perfecționare își alege un președinte.
Art. 13 – Consiliul profesoral se compune din toți profesorii titulari ai școlii. Profesorii
suplinitori și conferențiarii pot fi convocați să ia parte cu voce consultativă la unele lucrări ale
Consiliului, afară de cele prevăzute la art. 25 și 27. Consiliul profesoral se întrunește sub președinția
Directorului.
Art. 14 – Directorul fiecărei școli politehnice este ales de către Consiliul profesoral împreună
cu Consiliul de perfecționare, dintre profesorii ingineri ai școlii, cu o vechime de cel puțin 8 ani
ca profesori titulari. Alegerea se face cu majoritatea voturilor tuturor membrilor compunând cele
două consilii. Această alegere este confirmată prin Decret-Regal în urma propunerii Ministerului
Lucrărilor Publice. Directorul administrează școala potrivit prezenței legi și regulamentelor ei
de aplicare și îngrijește de execuția hotărârilor organelor de conducere prevăzute de lege. În caz
de absența a directorului atribuțiunile sale sunt îndeplinite de cel mai vechi dintre președinții de
secțiune.
Art. 15 – Subdirectorul este numit prin Decret Regal, propus de Ministerul Lucrărilor Publice,
pe baza recomandaţiunii, făcute de directorul școlii; el va fi diplomat al uneia din școlile politehnice
din țara sau al unei școli echivalente ca grad de cultură cu aceste școli.
Subdirectorul are atribuțiunea de a ajuta pe director în conducerea și administrația a școlii,
lucrând în numele directorului după instrucțiunile și în limitele însărcinărilor și delegațiilor ce-i vor
fi date de acesta.
Art. 16 – Comitetul de direcțiune, afară de atribuțiunile prevăzute în alte articole ale prezenței
legi, mai are și pe cele următoare:
a) Întocmirea regulamentelor privitoare la ordinea și disciplină internă, la căminele studenților,
la bibliotecă etc.;
b) Stabilirea și organizarea programelor analitice ale cursurilor și lucrărilor practice luând
avizul profesorilor respectivi;
c) Distribuția orelor disponibile între diversele cursuri și aplicațiuni;
d) Stabilirea orarelor de cursuri, conferințe, lucrări practice, proiecte și interogații în înțelegere
cu profesorii respectivi;
e) Stabilrea normelor relative la ținerea examenelor, la executarea și predarea lucrărilor de
aplicațiuni, la stabilerea notelor medii, promovări, la eliberarea certificatelor și diplomelor etc.;
f) Stabilirea principiilor după care trebuiește condus învățământul în școală și darea diferitelor
directive corpului didactic;
g) Urmărirea bunului mers al studillor, asistând în mod obligator prin membrii săi la examenele
de fine de an, luând cunoștință de lucrările de aplicațiuni executate de studenți și putând asista și la
prelegerile profesorilor și conferențiarilor;
h) Controlul regulatei frecventări a cursurilor și celorlate lucrări ale membrilor Corpului
didactic al școlii;
i) Avizarea asupra tuturor chestiunilor interesând școala, ce sunt supuse de director.
Hotărârile de sub b), c), d), e), sunt supuse aprobării Consiliului Profesoral.
Art. 17 – Atribuțiunile Consiliului de perfecționare afară de cele prevăzute la celelalte articole
ale legii sunt:
a) Înființarea de noi secțiuni de specializare, precum și suprimarea sau modificarea unora din
secțiunile existente;
b) Înființarea de noi cursuri, conferințe, lucrări etc., de laboratoare, ateliere și institute anexe
ale școlii, precum și suprimarea sau modificarea unora din cursurile sau institutiunile existente;
c) Stabilirea gradului de specializare a diferitelor secțiuni ale școlii, adică a importanței de
dat învăţământului special față de învățământul comun tuturor secțiunilor, potrivit nevoilor țării și
posibilităţilor de realizare;
d) Avizarea asupra tuturor chestiunilor cu caracter general ce sunt supuse de minister sau de
direcțiunea școlii.
Art. 18 – Consiliul profesoral are atribuțiunile prevăzute de prezența lege și se pronunța asupra
tuturor chestiunilor interesând școala și care îi sunt supuse de minister sau de direcțiune.
Art. 19 – Profesorii și conferențiarii fiecărei secțiuni a școlii politehnice se întrunesc în consiliul
prezidat de președintele secțiunii respective, pentru a delibera și a aviza asupra chestiunilor speciale
secțiunii.
CAPITOLUL III. Personalul didactic și administrativ
Art. 20 – Personalul didactic al școlilor politehnice se compune din: profesori, conferențiari,

asistenți.
Art. 21 – Cursurile și lucrările formând învățământul fiecărei școli politehnice sunt grupate pe
catedre ocupate de profesori. Profesorii predau personal, în total sau în parte cursul sau cursurile
catedrei, ce ocupă; parte din aceste cursuri putând fi predate de conferențiari după indicațiile generale
date de profesori. Profesorii dirijează cu ajutorul conferențiarilor și asistenților ce le sunt atașați,
lucrările practice și interogațiile.
Art. 22 – Conferențiarii sunt însărcinați fie cu parte din învățământ, formând o catedră, potrivit
articolului precedent, fie cu unul sau mai multe cursuri pentru care nu se găsește oportună înființarea
unei catedre. Însărcinările conferențiarilor se fixează odată cu numirea lor, ele pot fi modificate de
Consiliul profesoral, după propunerea Comitetului de direcțiune. În cazul când conferențiarul predă
părți din învățământ formând o catedră, se va lua și avizul profesorului respectiv.
Art. 23 – Asistenții constituie personalul ajutător al profesorilor și conferențiarilor pentru
aplicațiuni, proiecte, lucrări de laborator și interogațiuni.
Art. 24 – Profesorii, conferențiarii și asistenții sunt numiți dintre inginerii diplimaţi ai școlilor
politehnice din țară sau dintre inginerii ei arhitecții diplomați ai unei şcoale superioare echivalente
ca grad de cultură cu aceste școlii și specializați prin studiile, lucrările și ocupațiunile lor în ramură
tehnică a catedrei la care urmează să fie numiți, precum dintre doctorii în științe, drept, economie,
politică etc., ale căror titluri le dau dreptul să concureze la ocuparea unei catedre universitare
similare. Pentru științele teoretice (matematici, fizică, chimie, geologie, mineralogie etc.) asistenții
vor putea fi numiți și dintre licențiați în științe. Candidații la o catedră de profesor vor trebui să
probeze o activitate efectivă tehnică sau științifică în specialitatea catedrei la care concurează de cel
puțin 5 ani.
Art. 25 – Când o catedră devine vacantă sau la crearea unei noi catedre, ministerul în termen
de 2 luni de la ivirea vacanței, publică vacanta prin Monitorul Oficial. În termen de două luni de
la publicare, candidații doritori de a ocupa catedra și care se găsesc în condiţiunile prevăzute de
prezenta lege, vor adresa cererile lor direcțiunii școli politehnice, însoțite de un memoriu arătând
titlurile; lucrările și activitatea tehnică și științifică desfășurată pe bază cărora solicită catedra. În
termen de cel mult 15 zile de la expirarea celor două luni lăsate pentru înscrierea candidaților,
directorul convoacă Consiliul profesoral al școlii pentru a-i supune sub cercetare cererile primite.
Consiliul profesoral deleagă o comisie de trei profesori de specialități apropiate catedrei vacante,
aparținând fie școlii la care se găsește vacanta catedră, fie altor școli politehnice sau universități și
care, cercetând titlurile și lucrările candidaților, prezintă Consiliului în termen de cel mult o lună, un
raport amănunțit asupra fiecărui candidat și făcând una din următoarele propuneri:
a) numirea unui profesor dintre candidații care au solicitat catedra, fără a desemna în mod
expres pe vreunul din acești candidați;
b) numirea ca profesor a unei persoane care nu a solicitat catedra, dar care pe lângă o activitate
de cel puțin 15 ani în specialitatea sa, se bucură prin lucrările sale de o reputațiune recunoscută și a
cărei valoare științifică sau tehnică este vădit superioară tuturor candidaților;
c) numirea unui profesor străin pe timp limitat;
d) amânarea ocupării catedrei.
În cazurile b) și c) raportul comisiunii va arăta în mod amănunțit motivele pentru care se face
propunerea, analizându-se lucrările persoanei recomandate
În cel mult o lună de la înaintarea raportului comisiei, Consiliul profesoral împreună cu Consiliul
de perfecționare, hotărăște printr-o încheiere motivată asupra acestui raport, fie probând propunerea
comisiei și stabilind, în cazul lit. a) care anume dintre candidați urmează să fie recomandat pentru
numire, fie amânând ocuparea catedrei. Hotărârea se ia cu voturile a cel puțin jumătate plus unul din
numărul total al membrilor, formând cele două comisii, iar în cazurile lit. b) și c) cu voturile a cel
puțin 2/3 din acel număr.
Lunile iulie și august nu sunt cuprinse în termenele mai puțin prevăzute în prezentul articol
pentru îndeplinirea diverselor formalități, afară de publicarea vacanței.
Ministerul va aproba hotărârea celor două comisii, dacă este făcută în condițiuni legale și
în termen de o luna de la data hotărârii, va numi prin Decret Regal, la catedra vacanta, persoana
recomandată.
Dacă recomandarea s-a făcut în baza alin. b) sau dacă acel recomandat pe baza alin. a) este
profesor sau conferențiar definitiv în aceeași școală politehnică sau într-o școală similară, numirea
de profesor se face cu titlul definitiv, în celelalte cazuri numirea se face cu titlu provizoriu. Dacă
cele două consilii nu recomandă pe nimeni, sau dacă recomandarea nu este făcută în condițiuni
legale, o nouă publicare a vacanței nu se va putea face înainte de trecerea unui an de la data primei
publicatiuni.
Raportul comisiunii și încheierea celor două consilii se vor publica în caz de numire în
„Monitorul Oficial”.
Art. 26. – Alegerea și numirea conferențiarilor și asistenților se face după aceleași norme că și
pentru profesori, excluzându-se însă modalitalea prevăzută la alin. b) a art. precedent; iar comisiunea
prevăzută la acel articol putând supune pe candidați și la probe scrise sau orale.
Pentru asistenţi termenul de înseriere se reduce la o lună și lucrarile comisiunii și Consiliului
profesoral, care în cazul acesta va lucra fără Consiliul de perfecționare nu se publică în Monitorul
Oficial.
Art. 27 – Numirile provizorii făcute conform art. 25 și 26 devin definitive dacă, după trecerea
a cel puțin 3 ani de provizorat în care profesorii, conferențiarii sau asistenții noi numiți își vor fi
îndeplinit efectiv funcțiunea. Consiliul profesoral îi recomanda pentru definitivat.
Pentru conferențiari și asistenți se va lua și avizul profesorilor respectivi.
Pentru recomandarea la definitivat a profesorilor provizorii, Consiliul profesoral va cuprinde
numai profesorii titulari definitivi.
Numirile definitive se fac prin Decret Regal.
Dacă în timp de 4 ani de provizorat, Consiliul profesoral nu face recomandarea pentru numirea
definitivă, însărcinarea profesorului, conferențiarului sau asistentului, încetează de la sine după
expirarea celor 4 ani și funcțiunea ce ocupă devine vacantă.
Art. 28.– Profesorii și conferențiarii definitivi sunt inamovibili, neputând fi eliminați din corpul
profesoral, transferați sau puși în retragere decât potrivit prevederilor prezentei legi.
Art. 29 – Membrii corpului didactic ai școlilor politehnice trebuie să fie cetățeni români în
afară de cazul prevăzut la art. 25.
În mod excepțional și numai pe baza avizului Consiliul profesoral se va putea angaja și per
sonal special străin pentru laboratoare și ateliere.
Art. 30 – Când o catedră devine vacantă sau la crearea unei noi catedre și până la numirea
titularului, Ministerul în urma recomandării Consiliului profesoral, numește prin deciziune
ministerială un profesor suplinitor.
În caz de concediu mai mare de două luni acordat de minister profesorului titular, un profesor
suplinitor este numit prin deciuziune ministerială pe bază recomandării profesorului titular și a
avizului Consiliului profesoral.
Pentru concedii mai mici de două luni, profesorul suplinitor este desemnat de director, după
recomandarea titularului.
În toate cazurile profesorii suplinitori trebuie să îndeplinească condițiile primului alin. al art.
24, ei vor fi aleși de preferința dintre profesorii, conferențiarii și asistenții școlii.
Art. 31 – Profesorii și conferențiarii sunt obligați să facă regulat cursurile, conferințele, lucră
rile practice și interogațiile cu care sunt însărcinați, conform programelor și regulamentelor și a
urmări de aproape lucrările de aplicațiuni și proiecte ale elevilor.
În predarea cursurilor ei sunt liberi să urmeze ordinea sau metoda ce vor crede mai bună fără
însă să iasă din limitele programelor stabilite.
Profesorii și conferențiarii sunt datori a depune textul cursurilor cu care sunt însărcinați,
pentru a putea fii poligrafiate sau tipărite. Cursurile trebuiesc ținute la curent cu progresele științei
și tehnicii.
Numărul orelor de curs, conferințe, lucrări practice, proiecte și interogații, pentru fiecare
profesor sau conferențiar se fixează potrivit Art 16; aceste ore nu vor putea fi mai puține de șase pe
săptămână, repartizate în cel puțin trei ședințe săptămânale.
Profesorii și conferențiarii sunt obligați a lua parte în consilile și comisiunile prevăzute de lege
și regulamente.
Asistenții sunt obligați, sub direcțiunea profesorilor sau conferențiarilor, a urmări în mod
permanent lucrările de aplicațiuni ale elevilor, îndrumându-i și sfătuindu-i pentru bună execuțiune a
acestor lucrări și a face cu elevii interogatiunile și exercițiile cu care ar fi însărcinați de profesor.
Art. 32 – Nici un membru al corpului didactic al școlilor politehnice, fie titular, fie suplinitor,
nu poate lipsi de la cursurile și lucrările cu care sunt însărcinați, fără concediu.
Directorul poate acordă concedii de cel mult o săptămână. Concedii până la o lună pot fi
acordate de Comitetul de direcțiune.
Concediile mai mari nu se pot acorda decât de minister.
Acel care va absenta 30 zile consecutive fără concedii sau fără motiv binecuvântat, de Minister,
va fi considerat ca demisionat.
Concediile se acordă:
a) Pentru cazuri de boală bine constatate. Dacă concediul de boală al unui membru al corpului
didactic se prelungește peste un an, ministerul are dreptul, luând și avizul Consiliului de direcțiune,
să-l pună în retragere din oficiu;
b) Pentru cercetări sau misiuni științifice sau tehnice și numai în urma avizului conform al
Comitetului de direcțiune;
c) Pentru îndeplinirea funcțiunii de ministru sau secretar general.
Art. 33 – Ministrul, luând avizul Consiliului de direcțiune, va putea pronunța punerea la pensie
din oficiu a oricărui membru al corpului didactic afectat de o infirmitate, de un viciu sau de o boală
cronică care l-ar face neapt funcțiunii.
Infirmitatea, viciul sau boala cronică vor trebui constatate printr-o anchetă orânduită de mi
nister la care iau parte și doi profesori ai unei facultăți de medicină
Art. 34 – Dacă fără să fie atins de vreo infirmitate propriu-zisă, un profesor sau conferențiar
devenit neapt pentru îndeplinirea funcțiunii, ministrul consultând în prealabil și în mod confidențial
Consiliul de perfecționare, îl va putea pune la pensie din oficiu, cu avizul conform al Consiliului
profesoral unit cu Consiliul de perfecționare.
Acest aviz se va da prin vot secret și fără dezbateri și trebuie să întrunească voturile a cel puțin
2/3 din totalitatea membrilor care formează cele două consilii.
Art. 35 – După 35 de ani de serviciu în Corpul didactic al școlilor politehnice, membrii
acestui corp pot fi puși în retragere din oficiu de către ministru cu avizul conform al Consiliului de
perfecționare.
După vârsta de 70 ani împliniți, punerea în retragere din oficiu a profesorilor este obligatorie,
cu rezerva unui an de onoare acordat de Consiliul profesoral. Profesorii școalelor politehnice în
retragere vor purta titlul de profesori onorifici.
Art. 36 – Tratamentul personalului didactic al școlilor politehnice va fi acel al personalului
didactic universitar, și anume:
Profesorii definitivi ai școlilor politehnice vor primi salariul profesorilor titulari universitari.
Profesorii provizorii ai școlilor politehnice vor primi salariul profesorilor agregați universitari.
Conferențiarii școlilor politehnice vor primi salariul conferentarilor universitari; iar asistenții
școlilor politehnice vor primi apuntamente cuprinse între 70-100% din salariul conferenţiarilor
după importanța lucrărilor ce execută. Drepturile la pensiune ale personalului didactic al școlilor
politehnice vor fi acelea ale personalului didactic universitar.
Art. 37 – Pedepsele disciplinare la care pot fi supuși membrii Corpului didactic al politehnicilor
sunt acelea prevăzute pentru corpul didactic universitar, Comitetul de direcțiune constituind
comisiunea de judecată.
Art. 38 – Personalul administrativ al Școlii Politehnice din București cuprinde, afară de director
și subdirector:
– Un bibliotecar;
– Un medic, un medic-ajutor;
– Un șef al secretariatului, având sub ordinele sale un contabil și ajutoarele necesare;
– Unul sau mai mulți censori însărcinați cu menținerea ordinei și disciplinei în școală.
Personalul administrativ este numit după aceleași norme ca și funcționarii Ministerului Lucră
rilor Publice, după recomandarea directorului școlii
Art. 39 – Personalul de serviciu este numit de director,
CAPITOLUL IV. Elevii
Art. 40 – Admiterea în anul I al școlilor politehnice se face pe baza unui examen purtând
asupra cunoștințelor indispensabile urmăririi cu folos a învățământului din aceste școli. Programul
acestui examen se va limita la cunoștințele predate în licee. Se vor putea prezenta la acest examen
admisibilii în facultățile de științe și în Academia de înalte studii comerciale industriale, precum și
absolvenții școlilor tehnice medii.
Ars. 41 – Se pot admite în anul al II-lea și al III-lea al școlilor politehnice în urma unui
examen al cărui program este stabilit de Comitetul de direcție, studenții facultăților de științe și
studenții școlilor tehnice superioare din străinătate, considerate echivalente ca grad de cultură cu
școlile politehnice din țară de către comisiunea prevăzută la art. 45 care fac dovadă că au trecut în
acele școli examenele anilor corespunzători.
Art. 42 – Comitetul de direcțiune al fiecărei școli politehnice va putea admite în şcoală și
auditori liberi.
Art. 43 – Elevele vor putea fi admise în școlile politehnice în aceleași condiții ca și elevii.
CAPITOLUL V. Examene, certificate, diplome
Art. 44 – Elevii care au satisfăcut toate condiţiunile prevăzute de regulament pentru absolvirea
școlii primesc o diplomă conferindu-le titlul de inginer (diplomat al școlii politehnice din...) cu
mențiunea specialității, urmată în școală și dându-le dreptul de liberă practică a ingineriei.
Diploma va mai purta și unul din calificativele: satisfăcător, bine, foarte bine, cu distincțiune.
Regulamentul de aplicare al legii va determina condiţiunile în care se vor acorda fiecare din
aceste trei calificative.
Art. 45 – Diplomele de inginer, eliberate de școli din străinătate, asemănate ca grad de cultură
școlilor politehnice din țară, pot fi echivalate cu diplomele acestora din urmă școli.
Pentru fiecare școală politehnică o comisiune formată din 6 profesori, aleși de Consiliul profesoral
la începutul fiecărui an școlar și prezidată de director, este însărcinată cu aceste echivalări.
CAPITOLUL VI. Laboratoare, Ateliere, Instituţiuni anexe școlilor politehnice
Art. 46 – Lucrările practice ale elevilor la cursurile care comportă asemenea lucrări ca: fizica;
chimia, minerologia, geologia, mecanica, hidraulica, electrotehnica, mașini etc., se vor face în
laboratoarele și atelierele existente sau ce se vor înființa treptat pe măsura dezvoltării școlii.
Șefii acestor laboratoare și ateliere vor fi profesorii cursurilor respective sau unul din acești
prefesori – dacă acelaşi laborator servește la mai multe cursuri – desemnat de Consiliul profesoral.
Personalul tehnic și științific al laboratoarelor și atelierelor se numește de ministru, după
recomandarea directorului și avizul conform al șefului laboratorului respectiv.
Art. 47 – Afară de laboratoarele și atelierele prevăzute la art. precedent, se vor înființa pe lângă
școlile politehnice, institute, laboratoare, ateliere etc., destinate cercetărilor tehnice sau științifice ale
personalului didactic și elevilor școlii, inginerilor, industriașilor, oamenilor de știință etc., admiși să
facă asemenea cercetări, precum încercărilor diferitelor materiale, produse, mașini, aparate etc.
Înființarea acestor instituţiuni se va hotărî de Consiliul de perfecționare.
Art. 48 – Laboratorul existent pe lângă Școală Națională de Poduri și Șosele, în care se fac
analize și încercări de materiale de tot felul, se transformă în instituție anexă a Școlii Politehnice
din București și se va numi „“Laboratorul de încercări și analize de materiale de construcție și
industriale” a cărui organizare și funcționare se va stabili printr-un regulament special.
CAPITOLUL VII. Taxe

Art. 49 – Elevii admiși în școlile politehnice vor plăti pentru înscriere, lucrări practice și
examene taxe ce se vor fixa de Consiliul de perfecţionare.
Comitetul de direcțiune poate scuti de aceste taxe, în total sau în parte, pe elevii merituoși sau
lipsiți de mijloace.
CAPITOLUL VIII. Legate, donaţiuni, venituri proprii, administrarea fondurilor
Art. 50 – Fiecare școală politehnică va putea primi orice legate sau donaţiuni după avizul
conform al Consiliului de Perfecționare.
Toate sumele încasate de fiecare școală politehnică din taxele școlare și taxele pentru lucrările
efectuate în laboratoarele sale, nu vor fi vărsate la Stat, ci vor constitui venituri proprii ale școlii.
Fondurile provenind din legate și donaţiuni ca și veniturile provenind din taxele încasate de
fiecare școală politehnică, se vor administra de Comitetul de direcțiune al școlii potrivit regulamen
tului de aplicare al legii.
Dispozițiuni tranzitorii
Art. 51 – Prezentul decret-lege se va pune în aplicare cu începere de la data promulgării lui.
ŞcoaIa Politehnică din București va începe a funcționa în anul școlar 1920-1921, căutându-se
a se dezvolta treptat, dar cât mai repede și potrivit nevoilor țării, gradul de specializare al celor 4
secțiuni ale școlii.
Art. 52 – Actualii profesori, repetitori de cursuri și asistenți titulari ai Școlii Naționale de Poduri
și Șosele, vor trece ca profesori, conferențiari și asistenți definitivi ai Școlii Politehnice, potrivit
specialității lor; iar actualii profesori suplinitori, care au predat un curs mai mult de 5 ani, vor trece
ca profesori provizorii.
Art. 53 – Directorul Școlii Naționale de Poduri și Șosele și întreg personalul administrativ ca și
personalul laboratoarelor și atelierelor acestei școli, în funcțiune la promulgarea acestui decret-lege,
își vor păstra funcțiunile în viitoarea Școală Politehnică din București.
Art. 54 – Până la reforma Învățământului secundar și la unificarea acestui învățământ în
teritoriile de curând alipite țării, va funcționa pe lângă Școală Politehnică din București o diviziune
pregătitoare, în care se vor preda cunoștințele cerute la examenul de admitere în școală.
Vor fi primiți în diviziunea pregătitoare toți acei care posedă actele necesare pentru a se putea
prezenta la acest examen. Nimeni nu va fi admis a urma cursurilor acestei diviziuni mai mult de
un an.
Art. II. Ministrul Nostru Secretar de Stat ad-interim la departamentul lucrărilor publice este
însărcinat cu aducerea la îndeplinire a acestui decret-lege.
Dat în București, la 10 Iunie 1920.

FERDINAND
Ministrul Lucrărilor Publice ad-interim, Ministrul justiției,

(ss) C. Argetoianu (ss) M. B. Cantacuzino
Potrivit Art. 4 din legea precedentă și prin legea de organizare a învățământului silvic, promul
gată prin Înaltul Decret Regal Nr. 4384 din 20 septembrie 1923 și publicată în Monitorul Oficial
Nr. 139 din 23 Septembrie 1923, Școala Superioară de Silvicultură de la Brănești trece ca o secție de
specializare a Școalei Politehnice din București.
Extras din legea de organizare a învățământului silvic superior
Capitolul 4. Învățământul silvic superior
Art. 10. Învățământul silvic superior se predă în secția silvică a școlilor politehnice din țară.
Se înființează prin prezenta lege pe ziua de 10 octombrie 1923, deocamdată la Școală Politeh
nică din București o secțiune pentru învățământul silvic superior.
Această secție va fi formată din actuala Școală Superioară de Silvicultură dependentă de Minis
terul Agriculturii și Domeniilor.
Înființarea de secțiuni de învățământ silvic și la celelalte școli politehnice din țara se poate face
pe cale bugetară.
Condițiile de admisibilitate a studenților în secția învățământului silvic superior al școlilor
politehnice sunt acelea prevăzute în decretul-lege promulgat în Monitorul Oficial, nr. 61 din 19 iunie
1920 pentru înființarea și organizarea școlilor politehnice din România, care decret-lege se ratifică.
Durata studiilor teoretice și practice în secția silvică a școlilor politehnice este de patru ani.
După terminarea examenului de sfârșit de an, în fiecare primii trei ani de studii, studenții sunt datori
să facă un stagiu de practică de câte două luni în fiecare an. În ultimul an, cursurile încetează la 31
martie după care studenții trec în stagiul de practică până la 30 noiembrie, când încep examenele de
absolvire.
Modul cum se va face practica se va determina prin regulament.
Școlile politehnice decern absolvenților acestei secții titlul de ingineri silvici după normele
prevăzute în Art 44 din decretul-lege arătat la art 10 de mai sus.
Art. 11 – Învățământul silvic superior are ca scop:
a) A contribui la propășirea științelor silvice și în special a silviculturii naționale;
b) De a da cunoștințe superioare în domeniul științelor silvice pregătind personalul de ingineri
silvici necesari Statului, persoanelor juridice, publice sau private, particularilor, precum și personalul
didactic care se destină învățământului silvic.
Materiile ce se vor predă în învățământul superior silvic sunt următoarele:
1. Botanică forestieră, patologia vegetală, minerologia și geologia forestieră, zoologia și eto
mologia aplicată.
2. Chimia generală, analitică și a solului. Chimia technologică forestieră.
3. Fizică generală și industrială, meteorologia și climatologia.
4. Drumuri, șosele, poduri, căi ferate forestiere și dispozitivele întrebuințate pentru transportul
lemnelor pe apa și pe uscat. Constructiuni forestiere
5. Mecanică rațională și aplicată. Rezistența materialelor, hidraulică, ferăstrae, mașini și unelte
necesare industriei lemnului. Regularea cursului apelor.
6. Teoria erorilor, topografia și geodezia.
7. Silvicultură și istoricul pădurilor.
8. Amenajamentul, dendrometria și corecția torenţilor.
9. Exploatarea pădurilor, tehnologia forestieră.
10. Protecția pădurilor, economia politică și politica forestieră.
11. Statistică forestieră, administrația și gestiunea silvică, comerțul lemnelor.
12. Estimația și expertizele forestiere. Rentabilitatea pădurilor și ameliorări pastorale.
13. Vânătoarea, amenajarea, protecția și legistlaţia vânatului, pescuitul, protecția și legislația
lui. Economia națională. Piscicultură.
14. Matematicile speciale și superioare, algebră superioară, geometria analitică, geometrie

descriptivă cu aplicațiile ei și calcul infinitezimal.
15. Știința financiară, contabilitatea generală, și a pădurilor și comerțul în general (conferințe).
16. Dreptul și legislația silvică.
17. Desenul tehnic industrial și topografic (conferințe) etc.
18. Hotărnicii, cadastru și paleografie (conferințe) etc.
Prin regulament special fiecare şcoală politehnică va grupa materiile de mai sus în catedre
de profesori sau de conferenţiari, un profesor sau conferenţiar va putea preda mai multe materii
similare.
În niciun caz nu li se poate da pe săptămână mai multe ore de curs decât se dă în general profe
sorilor din celelalte secțiuni ale școlilor politehnice.
Art 12 – Numirile de profesori și conferențiari, de șef de lucrări sau de laboratoare și de
suplinitori la catedrele sau lucrările vacante, se va face în conformitate cu regulile de numire a
profesorilor, conferențiarilor și suplinitorilor la școlile politehnice.
Salariile, gradațiile și pensiunile vor fi aceleași ca ale tuturor celorlalți profesori și conferențiari
ai școlilor.
De asemenea li se vor aplica toate îndatoririle și vor fi supuși la toate măsurile și sancțiunile
disciplinare prevăzute prin decretul-lege menționat la Art 10 de mai sus.
Art. 13 – Pe lângă secția silvică a școlilor politehnice se va înființa un laborator și un muzeu
botanic și alte laboratoare și muzee ce se vor crede necesare, precum și o stațiune de experimentație
forestieră.
Pentru lucrările practice ale tuturor școlilor de silvicultură, li se va pune de asemenea la
dispoziție de Ministerul Agriculturii și Domeniilor (Casa Pădurilor) pădurile necesare.
Art 14 – Actualii profesori definitivi ai Școlii Superioare de Silvicultură trec ca profesori
definitivi ai secției silvice de la Școala Politehnică din București, pe cât posibil potrivit catedrelor ce
astăzi le ocupă și respectarea dreptului fiecărei școli politehnice de a grupa materiile.
Cu începerea de la bugetul 1924, salariile și gradațiile vor fi conform salariilor și gradațiilor
profesorilor și conferențiarilor școlii politehnice.
Toate celelalte catedre neocupate de profesori definitivi, sau de conferențiarii definitivi, se vor
completa conform legii de față.
Art. 15 – Studenții actuali ai Școlii Superioare de Silvicultură vor fi admiși în secția silvică
a Școlii Politehnice din București după normele stabilite prin regulamentul de aplicare al acestei
legi.
Art. 16 – Ministerul Agriculturii și Domeniilor va subvenționa Școala Politehnică din Bucu
rești, în vederea înfiinţării secției silvice de pe lângă această școală, cu sumele necesare bunei sale
funcționari, prevăzând în bugetul sau anual și numărul de burse ce se vor acorda studenților acelei
secțiuni.
Cheltuielile de primă instalațiune a secției silvice, ca laboratoare și muzeu botanic, muzeu
tehnologic, mobilier, material didactic etc., se vor acoperi prin prevederi ce se vor face în bugetul
exercițiului anului 1924.
Art. 17 – Din Consiliul de perfecționare al Școlii Politehnice va face parte și un reprezentant al
Ministerului de Agricultură și Domenii, numit prin decret-lege pe termen de 3 ani.
Art. 18 – Pe lângă Ministerul Agriculturii și Domeniilor se înființează un Consiliu permanent
al instrucțiunii silvice inferioare și medii, compus din: câte un profesor al învățământului silvic
superior, mediu și inferior, aleși de consiliile profesorale respective și din 2 ingineri inspectori
generali sau consilieri silvici numiți de ministru. Toți membrii sunt numiți pe termen de 3 ani.
Atribuțiunile și modul de funcționare al acestor consilii se vor determina prin regulament.

Art. 19 – Prezenta lege se va pune în aplicare pe ziua de 1 octombrie 1923.
Un regulament va dezvolta dispozițiunile acestei legi și va determina modul său de aplicare.
Dispozițiunile decretului-lege relativ la înființarea și organizarea școlilor politehnice din România
publicate în „Monitorul Oficial” Nr. 61 din 19 Iunie 1920, se aplică și secției silvice, întrucât legea
de față nu prevede contrariu.
Toate legile, regulamentele și dispozitile de orice natură contrarii legi de față sunt și rămân
abrogate.
Ministrul Agriculturii și Domeniilor

Al. Constantinescu
Această lege s-a votat de Adunarea Deputaților în ședința de la 25 Mai 1923 aprobată cu
unanimitate de una sută douăsprezece voturi.
Vice – Președinte Secretar,

(ss) L. Mrejeru (ss) Petre Gârboviceanu
Secretar general
(ss) Eraclide
Această lege s-a votat de Senat în ședința de la 30 Mai 1923 și s-a adoptat cu majoritate de
șaptezeci și unu voturi, contra trei.
Vice – Președinte Secretar,

(ss) Dimitriu (ss) Hasnaș
Secretar general,
(ss) B. Murgulescu
Promulgăm această lege și ordonăm ca ea să fie investită cu sigiliul Statului și publicată prin
„Monitorul Oficial”.
Dat în Sinaia la 20 Septembrie 1923
FERDINAND
Ministrul Agriculturii și Domeniilor Ministrul Justiției,

Al. Constantinescu I. Th. Florescu
Pentru aplicarea acestui decret-lege se prevăd activitățile

care sunt expuse în cele ce urmează:
Într‑o primă etapă, Şcoala Politehnică din Bucureşti urma
să cuprindă patru secţiuni, şi anume: (1) Secţiunea de con
strucţii, care forma ingineri constructori, având ca scop să se
ocupe cu construcţia clădirilor de tot felul, cu construcţia căilor
de comunicaţie şi a exploatării lor (căi ferate, şosele, canaluri)
cu lucrările de artă aferente (poduri, gări, porturi ş.a.) cu diverse
lucrări de geniu civil (apărări, îndiguiri), îmbunătăţiri funciare
agricole, căderi de apă etc. (2) Secţiunea electromecanică,
aceasta formând ingineri electromecanici, destinaţi a construi
şi exploata instalaţii mecanice şi electrice (uzine pentru produ
cerea energiei, instalaţii pentru transportul la distanţă şi distri
buţia acestei energii, maşini hidraulice, locomotive, ateliere, Regele Ferdinand I
generatoare şi motoare electrice etc.); (3) Secţiunea de mine, Întregitorul de ţară
care formează inginerii de mine, având ca scop să se ocupe de (1865-1927; rege a României,
punerea în valoare a bogăţiilor subsolului, a exploata minele 1914-1918 şi rege al României
de cărbuni, petrol, sare, aramă, aur, plumb etc.; (4) Secţiunea Mari, 1918-1927)
industrială, care formează ingineri destinaţi a instala şi ex-
ploata uzini sau fabrici (pentru diversele industrii ale ţării, distilerii de petrol, industrii
metalurgice, uzine de produse chimice, fabrici de acid sulfuric, de sodă, de carbură de calciu,
de produse alimentare, ţesături, fabrici de celuloză şi hârtie, tăbăcării etc.). După circa patru
ani, se adaugă (5) Secţiunea silvică (rezultată din alipirea Şcolii Superioare de Silvicultură la
Şcoala Politehnică, în anul 1923), care formează ingineri silvici, ce se vor ocupa de păstrarea,
amenajarea şi exploatarea pădurilor, cu împăduririle şi cu toate industriile care folosesc ca
materie primă lemnul.
În afară de secţiunile amintite, până în anul 1930, s‑au înfiinţat şi următoarele subsecţiuni:
(a) Subsecţiunea de telegrafie şi telefonie, organizată în anul 1924, pe lângă Secţiunea
electromecanică. Această subsecţiune formează ingineri necesari direcţiunii generale a poştelor,
telegrafelor şi telefoanelor, precum şi industriilor respective; (b) Subsecţiunea de hotarnici şi
cadastru, înfiinţată în anul 1926, aceasta asigurând pregătirea elevilor constructori, de mine
şi silvici, care o urmează, pentru a avea ştiinţele necesare hotărniciilor şi cadastrului; (c) Sub
secţiunea de aviaţie, înfiinţată în anul 1929, ţinându‑se seama de importanţa crescândă a rolului
aviaţiei ca mijloc de comunicaţie rapidă, ca mijloc de luptă ş.a. Pentru început s‑au înfiinţat
două conferinţe dintre care una transformată ulterior în catedră, relative la ştiinţa şi tehnica
aviaţiei, iar în anul 1930 s‑a realizat şi laboratorul aerodinamic necesar acestei discipline. În
privinţa formării inginerilor de aviaţie, s‑a gândit ca, mai întâi, să fie formaţi în străinătate, în
ţările în care era şi o industrie aeronautică dezvoltată.
Administraţia şi conducerea şcolii erau asigurate de: Comitetul de direcţiune (compus
din: director, preşedinţi de secţiune, un profesor din partea cursurilor comune şi subdirectorul
şcolii); Consiliul de perfecţionare (compus din Comitetul de direcţiune, un membru al Secţiei
ştiinţifice a Academiei Române, un membru al Consiliului tehnic superior, doi reprezentanţi ai
industriei, un delegat al Facultăţii de Ştiinţe de la Universitate şi un fost elev al Şcolii cu patru
ani de producţie) şi Consiliul profesoral, compus din toţi profesorii titulari ai şcolii.
Personalul didactic al şcolii era compus din profesori (profesori onorifici, profesori titulari
definitivi, profesori titulari provizorii, profesori străini şi profesori suplinitori), conferenţiari
(conferenţiari titulari definitivi, conferenţiari titulari provizorii, conferenţiari suplinitori) şi
asistenţi (asistenţi titulari definitivi, asistenţi titulari provizorii şi asistenţi suplinitori).
Posturile vacante se ocupau prin concurs, pe baza unui raport întocmit de o comisie
formată din trei profesori care este supus hotărârii Consiliului profesoral şi al Consiliului de
perfecţionare reunite şi, ulterior, aprobării Ministerului Lucrărilor Publice. Gradele didactice
au fost echivalate cu gradele didactice universitare (profesor, agregat, conferenţiar, docent).
S-au stabilit norme pentru definitivarea profesorilor, conferențiarilor și asistenților
provizorii; în conformitate cu Art. 27 din Decretul-lege nr. 2512 din 10 iunie 1920, rectificat
la 15 septembrie 1923.
Prin legea de organizare şi prin măsurile de ordine interioară Şcoala Politehnică provenind
din transformarea Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele, care a avut rezultate fructuoase, a
păstrat, în general, acele principii în virtutea cărora a funcţionat vechea şcoală. Cu toate acestea,
s‑a urmărit să se realizeze scopul urmărit, prin transformare, asigurarea unui învăţământ care
să corespundă pe deplin scopului şcolii nou înfiinţate. Astfel, învăţământul Şcolii Politehnice
cuprinde: – un învăţământ ştiinţific care serveşte drept bază şi – un învăţământ tehnic propriu‑zis,
care cuprindea două categorii de cursuri; cursuri cu caracter general necesar inginerilor de
orice specialitate şi cursuri tehnice de specialitate. Cunoştinţele se transmit prin cursuri şi
conferinţe, desen, lucrări, proiecte, lucrări practice în laboratoare şi ateliere, practică (pe şantiere
sau în uzine, fabrici, mine) şi excursii ştiinţifice.
Proporţia între cele trei categorii de cursuri (ştiinţifice, tehnice cu caracter general şi tehnice
de specialitate) diferă de la o specializare la alta şi nu poate fi fixată odată pentru totdeauna.
În vremea aceea, existau trei forme de învăţământ superior tehnic: învăţământ enciclopedic,
acelaşi pentru toate specialităţile, care deschide absolvenţilor acestui învăţământ, orizonturi mai
largi, făcându‑i mult mai apţi chiar pentru specializare într‑o anumită direcţie, specializare care
se face după terminarea şcolii în practica industrială, având dezavantajul că absolventul devine
pe deplin util după unu sau doi ani de la terminarea şcolii; – învăţământ cu o specializare din
ce în ce mai accentuată, care are avantajul că absolventul devine util imediat după terminarea
şcolii, însă, în activitatea desfăşurată nu se adaptează foarte rapid la noile situaţii care apar
trebuind să‑şi completeze în mod substanţial cunoştinţele pe parcurs; – învăţământ intermediar,
care se caracteriza printr‑o pregătire ştiinţifică şi tehnică generală solidă, pe care se grefează
pregătirea de specialitate, aceasta având dezavantajul că are programele încărcate, pentru unele
secţiuni, cu cunoştinţe care, cel puţin în aparenţă nu par indispensabile viitoarei cariere. Şcoala
Politehnică din Bucureşti a optat pentru acest învăţământ intermediar.
Prin învăţământ ştiinţific se înţelegeau: disciplinele de matematici, deoarece sunt un instru
ment unic de formare a judecăţii juste şi precise indispensabile inginerului; disciplinele de
ştiinţele naturii (fizica, chimia şi ştiinţele naturii – biologia), completate cu prelungiri ale aces
tora (mineralogia, geologia, botanica ş.a.), din acestea emanând tehnica inginerească.
În Şcoala Politehnică, în afară de învăţământul ştiinţific şi de învăţământul tehnic pro
priu‑zis (general şi de specialitate) se făceau şi cursuri cu caracter economic şi administrativ:
economie politică, drept, contabilitate, comerţ şi organizarea muncii. Astfel, se ţinea seama de
faptul că rolul inginerului este departe de a fi, întotdeauna pur tehnic. De cele mai multe ori
rolul inginerului este mixt (tehnic şi administrativ), iar în posturile mai înalte şi de conducere,
inginerul are mai degrabă un rol administrativ. Cursurile de limbi străine (franceza, engleza,
germana) au fost impuse atât de faptul că inginerul trebuie să consulte literatura tehnică aşa de
bogată în aceste limbi, cât şi pentru a‑şi executa profesiunea de inginer când vine în contact cu
persoane care vorbesc exclusiv una din aceste limbi.
Accentuăm faptul că faţă de şcoala veche, luând exemplul instituţiilor similare din străi
nătate, Şcoala Politehnică din Bucureşti dădea o atenţie deosebită activităţilor de laborator şi
lucrărilor practice inginereşti.
Învăţământul şcolilor politehnice cuprinde ca activităţi: – cursuri şi conferinţe cu exerci
ţiile respective; – desenul – proiecte; – lucrări practice în laboratoarele şi atelierele şcolii; –
practica pe teren a topografiei şi geodeziei; – practica pe şantierele de construcţii, în uzine,
fabrici, ateliere şi mine; – vizite de lucrări în uzine, fabrici, ateliere, exploataţii, mine etc. ...;
– excursii ştiinţifice.
Învăţământul predat de Corpul profesoral al şcolii poate fi completat prin conferinţe asupra
chestiunilor ştiinţifice, tehnice, economice şi sociale ţinute elevilor de către oameni de ştiinţă
sau ingineri invitaţi de către Consiliul de perfecţionare.
De asemenea, pot fi înfiinţate cu aprobarea Consiliului de perfecţionare, cursuri libere cu
frecventare facultativă.
Pentru fiecare specializare s‑au stabilit prin regulamente speciale de aplicare a decre
tului‑lege relativ la înfiinţarea şi organizarea şcolilor politehnice din România (publicată în
„Monitorul Oficial” Nr. 61 din 19 iunie 1920, ratificată prin legea de organizare a învăţămân
tului silvic): – cursurile care se predau; – lucrările de aplicaţie; – gruparea diferitelor cursuri
pe catedre; – programele analitice; – distribuţia orelor disponibile pe cursuri şi aplicaţiuni;
– durata anuală a cursurilor; – trecerea examenelor; – obligaţiunile la care sunt supuşi elevii; –
pedepsele disciplinare ce li se pot aplica elevilor; – practica pe şantiere de construcţii, în uzine
sau fabrici; – vacanţele; – funcţionarea bibliotecii, precum şi, în general: detaliile de organizare
şi funcţionare a şcolilor politehnice şi a diferitelor lor organe (consilii, comitete, institute etc.).
Directorul fiecărei şcoli politehnice este ales de Consiliul profesoral împreună cu Consiliul
de perfecţionare, dintre profesorii ingineri ai şcolii cu o vechime de cel puţin opt ani ca
profesori titulari. Alegerea se face cu majoritatea voturilor tuturor membrilor compunând cele
două consilii. Această alegere este confirmată prin decret regal în urma propunerii Ministerului
Lucrărilor Publice.
Directorul administrează şcoala potrivit legii şi regulamentelor lor de aplicare şi se îngri
jeşte de aplicarea hotărârilor organelor de conducere prevăzute de lege.
În absenţa directorului, atribuţiile erau îndeplinite de cel mai vechi dintre preşedinţii de
secţiune.
Subdirectorul şcolii era numit prin decret regal la propunerea Ministerului Lucrărilor
Publice, pe baza recomandării făcute de directorul şcolii. Acesta trebuie să fie diplomat al
uneia din şcolile politehnice din ţară sau al unei şcoli echivalente ca grad de cultură cu aceste
şcoli. Subdirectorul ajută directorul în conducerea şi administrarea şcolii, lucrând în numele
directorului după instrucţiunile şi în limitele însărcinărilor şi delegaţiilor ce îi vor fi date de
acesta.
Sarcinile Comitetului de direcţiune, în principal, erau următoarele: – întocmirea regula
mentelor privitoare la ordinea şi disciplina interioară, la căminele studenţeşti, la bibliotecă etc.
...; – stabilirea şi armonizarea programelor analitice ale cursurilor şi lucrărilor practice, luând
avizul profesorilor respectivi (supuse aprobării Consiliului profesoral); – distribuţia orelor
disponibile între diversele cursuri şi aplicaţiuni (supuse aprobării Consiliului profesoral); –
stabilirea orelor de cursuri, conferinţe, lucrări practice, proiecte şi interogaţii în înţelegere cu
profesorii respectivi (supuse aprobării Consiliului profesoral); – stabilirea normelor relative
la ţinerea examenelor, la executarea şi predarea lucrărilor de aplicaţiuni, la stabilirea notelor
medii, promovări, la eliberarea certificatelor şi diplomelor etc. (supuse aprobării Consiliului
profesoral); – stabilirea principiilor după care trebuie condus învăţământul în şcoală şi darea
diferitelor directive corpului didactic; – urmărirea bunului mers al studiilor şi avizarea asupra
tuturor chestiunilor interesând şcoala, ce‑i sunt supuse de director.
Înfiinţarea, suprimarea sau modificarea secţiunilor de specializare, înfiinţarea de noi
cursuri, conferinţe etc., stabilirea gradului de specializare a diferitelor secţiuni şi evitarea
tuturor chestiunilor cu caracter general ce‑i sunt supuse de Ministerul Lucrărilor Publice sau de
direcţiunea şcolii reveneau Consiliului de perfecţionare.
De la începuturile Şcolii Politehnica din Bucureşti se observă, ca şi în instituţiile similare din
străinătate, tendinţa corpului didactic al şcolii către cercetări şi lucrări personale în domeniile
ştiinţific şi tehnic. Această tendinţă a cadrelor didactice care predau ştiinţă, de „a face ştiinţă
sau de a încerca să facă ştiinţă” (după expresia profesorului Constantin Neniţescu, membru al
Academiei Române), are repercusiuni deosebit de benefice asupra elevilor şcolii.
Admiterea la Şcoala Politehnică din Bucureşti se face prin concurs în limita locurilor
disponibile (amfiteatre, săli de proiecte, laboratoare) şi pe baza unui minim de cunoştinţe,
necesare elevilor pentru a urmări cu folos cursurile şcolii.
Elevii erau recrutaţi dintre bacalaureaţi (circa 97,99%), dintre absolvenţii Şcolii Superioare
de Comerţ (0,61%) şi dintre absolvenţii Şcolilor de Meserii (circa 1,40%). Ultima categorie,
care nu era luată în seamă de Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele, a fost introdusă în legea
Şcolilor Politehnice, pentru a da posibilitatea elementelor excepţionale (care din diferite motive
n‑au putut urma învăţământul secundar) să poată pătrunde în învăţământul superior tehnic.
Examenul concurs de admitere consta din probe scrise, secrete şi din probe orale, la urmă
toarele obiecte:
1. Algebră superioară şi Complemente de trigonometrie;
2. Geometrie analitică;
3. Geometrie descriptivă şi Complemente de geometrie plană şi în spaţiu;
4. Mecanica (numai Statica), obiect care nu intra în calculul mediei pentru candidaţii la
Secţia industrială şi Secţia silvică;
5. Fizică generală;
6. Chimie generală;
7. Elemente de geologie, mineralogie şi petrografie;
8. Limba germană sau Limba engleză;
9. Desen (constructiv şi industrial).
Candidaţii care nu obţineau la probele scrise cel puţin nota medie 10 (notele erau în gama:
0÷20), nu erau admişi la examenul oral. Media la examenul în scris se făcea calculând media
aritmetică a notelor obţinute la fiecare din probe, aceste note având acelaşi coeficient.
Probele orale: – erau obligatorii pentru candidaţii care au obţinut la scris note mai mici
decât 12; – puteau avea loc şi pentru candidaţii care au obţinut la scris note mai mari decât 12 şi
care doreau să se prezinte la oral; – aveau loc pentru toţi candidaţii la obiectele la care profesorii
hotărau aceasta, chiar dacă erau reuşiţi la examenul scris; – în cazul notei date la oral, profesorii
puteau să ţină seama de frecvenţa candidatului în cursul anului preparator şi de notele obţinute
în cursul anului respectiv la lucrările scrise, interogaţii, lucrări practice etc.
Pentru fiecare obiect, nota este: – nota obţinută la scris în caz când candidatul nu a fost
examinat şi la oral; fie – media aritmetică rezultată din proba scrisă şi orală; fie – egală cu 12, în
cazul candidatului care are la scris o notă inferioară lui 12, indferent de nota la oral, care trebuie
să fie mai mare de 12 (Comisia profesorilor examinatori poate lua hotărâri pentru stabilirea
notei respective).
Un candidat este admis în ciclul I, dacă are cel puţin nota medie 10 la fiecare obiect în
parte şi cel puţin media generală 12 la toate obiectele.
Candidaţii pentru Secţia silvică erau supuşi unui examen medical obligatoriu.
Numărul locurilor pe secţiuni era stabilit de Consiliul profesoral în luna iunie a fiecărui an.
Admiterea în diferitele secţiuni în anul I se făcea pe baza mediilor şi în limita locurilor
disponibile, fiind preferaţi cei care au declarat la înscriere secţia pe care doresc să o urmeze.
Promovarea are loc din an în an, pe baza examenelor de sfârşit de an, manifestându‑se o
anumită toleranţă în ceea ce priveşte numărul examenelor trecute cu succes.
Primul ciclu durează patru semestre, anul universitar fiind împărţit în semestrul de iarnă
(10 octombrie – 10 februarie) şi semestrul de vară (11 februarie – 31 mai).
Cursurile se predau dimineaţa în trei şedinţe, o şedinţă având durata de (60‑75) minute,
pauza fiind de (10‑15) minute. Lucrările practice de laborator şi seminariile aveau loc după-
amiezele, durata unei şedinţe fiind de trei ore.
Frecvenţa la toate formele de învăţământ era obligatorie şi constituia una din condiţiile de
admitere la examen.
Elevii care din orice cauză nu treceau timp de doi ani, după terminarea frecventării unui
anumit curs, examenul respectiv, puteau fi obligaţi de a frecventa din nou acel curs. Se aplica
aceeaşi regulă pentru proiecte şi lucrările practice.
Notele obţinute de elevi la examenele parţiale şi la interogaţii serveau profesorilor pentru
cunoaşterea elevilor şi profesorii decideau dacă ţin seama de ele la examenul final.
Erau trei sesiuni la examene: – sesiunea de vară (20-25 de zile, cu începerea de la 1 iunie),
aceasta fiind sesiunea propriu‑zisă; – sesiunea de toamnă (15‑20 zile, cu începerea de la 15
septembrie), aceasta fiind sesiunea de corigenţe; – sesiunea de iarnă (cu durata de 10 zile, între
8‑18 ianuarie), aceasta fiind sesiunea pentru descărcarea sesiunii de vară.
Ordinea de succesiune a examenelor era indiferentă, pentru disciplinele din timpul anului.
În cazul examenelor din anul al doilea (semestrele III şi IV), se puteau prezenta la examene
elevii care au promovat examenele din semestrele I şi II, care sunt în legătură cu obiectele
din semestrele III şi IV. Aceeaşi condiţie se aplică şi în ciclul al doilea pentru examenele din
semestrele V şi VI, respectiv VII şi VIII.
În cataloagele de examinare sunt trecuţi numai elevii care au dreptul să se prezinte la
examene. Programul examenelor era fixat de directorat şi nu putea fi schimbat.
Pentru lucrările practice, proiecte etc, erau cataloage separate.
Un examen putea dura mai multe zile pentru a fi examinaţi toţi elevii anului respectiv.
Notele din cataloage în foaia matricolă erau trecute de directorat. După predarea cataloagelor la
Directorat (Rectorat), notele nu mai puteau fi modificate.
Nota minimă de promovare la cursuri, lucrări practice, proiecte este 12 (notele fiind în
gama 1÷20).
La un anume obiect nu se putea da decât un singur examen într‑o sesiune. Elevii care
obţineau o notă inferioară lui 12 nu se mai puteau prezenta să fie examinaţi decât în una din
sesiunile următoare.
Nu se permiteau reexaminări pentru obţinerea unor note mai mari, pentru elevii care au
obţinut media de promovare.
Elevii care nu s‑au prezentat la examene în ziua prevăzută în program, din orice motive, nu
mai puteau fi examinaţi decât în sesiunea următoare.
Existau examene de sinteză a ciclului I, între 5 şi 10 octombrie, între 25 iunie şi 1 iulie şi
între 8 şi 18 ianuarie. La examenele de sinteză se puteau înscrie, în urma unei cereri, elevii care
la datele respective aveau obţinute note de cel puţin 12 la fiecare curs, lucrare practică, proiect
etc., prevăzute în programa primului ciclu. Elevii erau obligaţi să fi obţinut cel puţin nota 12 la
una din cele două practici de vară.
Pentru susţinerea examenelor de sinteză era o comisie formată din cinci membri: preşe
dintele, doi profesori (sau un profesor şi un conferenţiar) din ciclul I şi doi profesori (sau un
profesor şi un conferenţiar) din ciclul II.
Examenul de sinteză consta din: – Examinarea lucrărilor grafice (desene, epure, proiecte),
a referatelor la lucrările practice de laborator, care erau expuse din vreme într‑o sală anume
amenajată; – un colocviu asupra chestiunilor generale alese dintre cunoştinţele predate în ciclul
I, care erau cât mai în legătură cu specialitatea secţiei respective. Nota obţinută la examenul de
sinteză (chiar mai mică decât 12) intra la media ciclului I, ca nota unui examen de curs afectat
de coeficientul 4.
Cei respinşi la examenul de sinteză se puteau prezenta din nou în sesiunile următoare.
Înscrierea în ciclul II (anul III şi anul IV) putea avea loc după susţinerea examenului de
sinteză.
Pentru promovarea în ciclul II, erau următoarele condiţii: – să fi obţinut la fiecare din
cursurile care figurează în ciclul I, cel puţin nota 12; – să fi obţinut, la fiecare grup de lucrări
practice, proiecte etc., cel puţin nota 12; – să fi trecut examenul de sinteză.
De asemenea, exista examen de sinteză pentru ciclul II (în faţa unei comisii asemănătoare
cu cea a examenului de sinteză pentru ciclul I). Examenul de sinteză a ciclului II era o verificare
a aptitudinilor inginereşti ale candidatului. Elevii care aveau o medie a ciclului II inferioară lui
12 (în care intra şi nota examenului de sinteză afectată de coeficientul 4), erau obligaţi să repete
examenul de siteză, după trecerea a cel puţin şase luni de la data primului examen.
Durata cursurilor era de patru ani, iar pentru susţinerea tuturor examenelor, proiectelor,
lucrărilor practice, mai era nevoie de încă un semestru. Ca atare, durata normală a învăţământului
la începuturile Şcolii Politehnice din Bucureşti era de nouă semestre.
În anul 1920 s‑au făcut următoarele numiri de cadre didactice: Dionisie Germanni (profesor
titular definitiv), pentru disciplina Hidraulică şi instalaţiuni hidraulice; Eugen Ştefănescu
(profesor titular provizoriu), pentru disciplina Şosele, căi ferate pe şosele şi străzi; Ioan Cantuniari
(profesor suplinitor), pentru disciplina Locomotive, vagoane de căi ferate; Gheorghe Macovei
(profesor suplinitor), pentru disciplina Geologie şi paleontologie; Ion Arapu (conferenţiar
suplinitor), pentru disciplina Maşini (curs general); Constantin Budeanu (conferenţiar supli
nitor), pentru disciplina Măsuri electrice, tracţiune electrică, calculul, construcţia şi încercările
maşinilor electrice; Dumitru Dumitriu (conferenţiar suplinitor), pentru disciplina Chimie
analitică; George Alescianu (însărcinat cu conferinţe), pentru disciplina Contabilitate; Virgil
Troteanu (însărcinat cu conferinţe), pentru disciplina Higenă industrială; Paul Stachelin (şef
de laborator, angajat cu contract), la Laboratorul de chimie aplicată; Ion Buşilă (asistent
titular), pentru disciplina Poduri; Ion Constantinescu (asistent suplinitor), pentru disciplinele
Electricitate şi electrotehnică; Dumitru Băiatu (asistent suplinitor), pentru disciplina Maşini;
Ion Drosescu (asistent suplinitor), pentru disciplina Maşini şi Gheorghe Borneanu (asistent
suplinitor) pentru disciplina Statică grafică.
La 19 august 1920, a încetat din viaţă Dionsie Many, profesor de fizică şi directorul
muzeului. Dionisie Many (1866‑1920) a fost profesor de fizică şi director al muzeului de la
25 octombrie 1890 până la 1 octombrie 1918.
La 29 septembrie 1920 a demisionat Aurel Ioanovici, asistent la Catedra de poduri.
Menţionăm că la 15 noiembrie 1920, prin Decretul Regal nr. 4822 din 11 noiembrie 1920,
ia fiinţă Şcoala Politehnică din Timişoara, al cărei prim director (rector) a fost profesorul Traian
Lalescu (1882‑1929), doctor în matematici la Facultatea de Ştiinţe din Paris. Traian Lalescu
a lucrat şi la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti (din 1 iunie 1909, ca asistent
pentru disciplinele Aplicaţiuni de statică grafică şi Rezistenţa materialelor; din 1 aprilie 1911,
ca profesor pentru disciplina Geometrie analitică).
În anul 1920 s‑a dat în funcţiune un nou corp de clădiri în localul Politehnicii din strada
Polizu nr. 1‑7, corpul D, cu o suprafaţă desfăşurată de 2150 mp, destinat laboratoarelor de
electricitate şi electrotehnică ale Secţiei de electromecanică.
În anul 1921 au fost făcute următoarele numiri de cadre didactice: Gheorghe Macovei (prof.
titular definitiv), la cursul de Geologie şi paleontologie; Vasile Bianu (prof. titular provizoriu), la
cursul de Fizică; Gheorghe Popescu (prof. titular provizoriu), la cursul de Navigaţie interioară
şi maritimă şi profesor suplinitor la cursul de centrale electrice; Radu Ion Ştefănescu (prof.
titular provizoriu) la disciplina Centrale electrice; Emil Severin (prof. suplinitor), la disciplina
Chimia organică şi aplicaţii; Ion Vidraşcu (prof. suplinitor), la cursul de Topografie şi geodezie;
Constantin Budeanu (conf. titular provizoriu), la disciplina Măsuri electrice şi tracţiune electrică;
Ioan Cantuniari (conf. titular provizoriu), la disciplina Locomotive şi vagoane de căi ferate,
maşini agricole, ventilatoare şi compresoare; Ioan S. Gheorghiu (conferenţiar suplinitor de la
1.08.1921 şi conf. titular provizoriu), la disciplina Calculul, construcţia şi încercările maşinilor
electrice; Mircea Radu (conf. suplinitor), la disciplina Construcţii; Gheorghe Capşa (însărcinat
cu conferinţe) la disciplina Tehnologia materialelor de construcţii; Aurel A. Beleş (asistent
titular definitiv), la disciplina Rezistenţa materialelor şi statică grafică; Ion Chiţulescu (asistent
titular provizoriu), la disciplina Geometrie descriptivă; Emanoil Protopopescu‑Pake (asistent
titular provizoriu), la disciplina Geologie şi mineralogie; Gheorghe Baboianu (asistent titular
provizoriu), la disciplina Chimie organică, Gheorghe Borneanu (asistent titular provizoriu) la
disciplina Statică grafică; Dumitru Băiatu (asistent titular provizoriu) şi Ion Drosescu (asistent
titular provizoriu), la disciplina Chimie generală; Alexandru Melencovici (asistent titular
provizoriu), la disciplina Analiză infinitezimală; Claudiu Mititelu (asistent titular provizoriu)

la disciplina Mecanică raţională; Ernest Abason (asistent suplinitor), la disciplina Electricitate
şi electrotehnică; Gheorghe Boboianu (asistent suplinitor) la disciplina Chimie organică; Ion
Nicolini (asistent suplinitor), la disciplina Maşini; George Murgeanu (preparator provizoriu) la
Laboratorul de geologie.
Tot în anul 1921, prin decizia ministerială nr. 12.554/1921, Paul Staehlin a fost numit
bibliotecar al Şcolii.
Din 1 august 1921 până în 1 decembrie 1927, a fost subdirector al Şcolii Politehnice din
Bucureşti profesorul de fizică Vasile Bianu.
În anul 1922 în localul Şcolii Politehnice din Bucureşti, au fost date în funcţiune două
corpuri noi de clădiri: Corpul C, având o suprafaţă desfăşurată de 1860 mp şi corpul E, având
o suprafaţă desfăşurată de 2740 mp.
În acelaşi an (1922) s‑au făcut curmătoarele numiri de cadre didactice: Ioan Belinski
(conferenţiar titular provizoriu), la cursul de Desen industrial; Grigore Stratilescu (conferenţiar
suplinitor), la disciplina Maşini (curs general); Corneliu Casassovici (însărcinat cu conferinţe),
pentru disciplina Industrii textile şi mori; Ion Tomescu (asistent suplinitor), pentru disciplina
Drumuri şi topografie; Ion Davidescu (asistent suplinitor), pentru disciplina Construcţii; Mihai
S. Gheorghiu (asistent suplinitor), pentru disciplina Construcţii şi Scarlat Fotino (asistent
suplinitor), pentru disciplina Desen.
La 6 iunie 1923 profesorul Nicolae Vasilescu‑Karpen a fost ales membru titular al Academiei
Române, iar profesorul Gheorghe Munteanu Murgoci a fost ales membru corespondent al
Academiei Române.
La 20 septembrie 1923 (prin Decretul nr. 4384) s‑a promulgat „Legea pentru organizarea
învăţământului silvic”, în cadru căreia, la Capitolul IV, „Învăţământul silvic superior”, articolul
10, se arată că „învăţământul superior se predă la Secţia silvică a Şcolilor Politehnice din ţară,
şi că deocamdată se organizează o asemenea secţie la Şcoala Politehnică din Bucureşti, formată
din actuala „Şcoală Superioară de Silvicultură”, dependentă de Ministerul Agriculturii şi
Domneiilor; condiţiile de admisibilitate ale studenţilor, numirile de cadre didactice, drepturile
şi îndatoririle cadrelor didactice şi studenţilor de la Secţiunea silvică vor fi aceleaşi ca la
celelalte secţiuni ale Şcolilor politehnice”.
În anul 1923 s‑au făcut următoarele numiri de cadre didactice: Gheorghe Nedici (profesor
titular definitiv), pentru disciplinele Drept şi legislaţie silvică şi Protecţia pescuitului şi
vânatului; Ion Vidraşcu (profesor titular provizoriu), pentru disciplina Topografie şi geodezie;
Ioan Cantuniari (profesor titular provizoriu), pentru disciplina Maşini cu aburi, turbine cu
aburi, cazane şi locomotive; Vintilă Stinghe (profesor titular provizoriu), pentru disciplina
Estimaţiuni, statică forestieră şi dendrometrie; Marin Drăcea (profesor titular provizoriu),
pentru disciplina Silvicultură, exploatarea pădurilor şi tehnologia lemnului; Cezar Orăşanu
(conferenţiar titular provizoriu), pentru disciplina Desen; Mircea Radu (conferenţiar titular
provizoriu), pentru disciplina Construcţii (curs general); Ion Drosescu (conferenţiar titular
provizoriu), pentru disciplina Maşini (curs general); Gheorghe Nicolau (conferenţiar titular
provizoriu), pentru disciplina Motoare termice, maşini frigorifice, ventilatoare şi compresoare;
Corneliu Casassovici (conferenţiar suplinitor), pentru disciplina Industrii textile şi industria
zahărului; Scarlat Fotino (asistent titular provizoriu), la disciplinele Desen şi Geometrie
descriptivă; Ion Tomescu (asistent titular provizoriu), la disciplinele Drumuri şi Topografie; Ion
Nicolici (asistent titular provizoriu) şi Aurel Zănescu (asistent titular provizoriu) la disciplina
Maşini; Ernest Abason (asistent titular provizoriu) şi Ion Constantinescu (asistent titular
provizoriu) la disciplina Electricitate şi electrotehnică; Mihai Vasiliu (asistent suplinitor), la
disciplina Geometrie analitică; Marcel Popescu (asistent suplinitor). la disciplina Mineralogie
şi petrografie şi Marcel Murgeanu (preparator) la Laboratorul de geologie.
În anul 1924 s‑au făcut următoarele numiri de cadre didactice: Emil Severin (profesor
titular provizoriu), pentru disciplina Chimie organică; Dumitru Busuioceanu (profesor titular
provizoriu), pentru disciplinele Economie politică şi socială; Drept Administrativ şi Legislaţie
industrială; Mircea Radu (profesor titular provizoriu), pentru disciplina Construcţii civile;
Dimitrie Drâmba (profesor suplinitor), pentru disciplina Topografie şi geodezie; Gheorghe Capşa
(conferenţiar suplinitor), la disciplina Tehnologia materialelor de construcţii; Cezar Orăşanu
(conferenţiar suplinitor), la disciplina Construcţii; Ernest Abason (conferenţiar suplinitor),
la disciplina Matematici generale; Ernest Toporescu (suplinitor de catedră), la disciplina
Chimie generală; Andrei Manea (însărcinat cu conferinţe), la disciplina Industria tăbăcăriei;
Emanoil Protopopescu‑Pake (însărcinat cu conferinţe), la disciplina Ştiinţa solului; Constantin
Sava‑Goiu (însărcinat cu conferinţe), la disciplina Comerţul lemnului; Ion Chiţulescu (asistent
titular definitiv), la disciplina Geometrie descriptivă; Alexandru Malencovici (asistent titular
definitiv), la disciplina Analiză infinitezimală; Claudiu Mititelu (asistent titular definitiv), la
disciplina Mecanică raţională; Emanoil Protopopescu‑Pake (asistent titular definitiv), la
disciplina Mineralogie şi petrografie; Ion Davidescu (asistent titular provizoriu), la disciplinele
Construcţii civile, construcţia oraşelor şi Construcţii (curs general); Henry Theodoru (asistent
titular provizoriu), la disciplinele Edilitate, procedee generale de construcţii şi Hidraulică şi
îmbunătăţiri funciare; Mihai S. Gheorghiu (asistent titular provizoriu), la disciplinele Căi ferate
şi Beton armat; Nicolae Stănescu (asistent suplinitor), la disciplina Maşini; Gheorghe Pandele
(asistent suplinitor), la disciplina Chimie; Teodor Tănăsescu (asistent suplinitor), la disciplina
Electronică; Traian Negrescu (asistent suplinitor), la disciplina Metalurgie; Mihai Vasiliu
(asistent suplinitor), la disciplina Geometrie analitică; Dimitrie Sburlan (asistent suplinitor),
la disciplina Ştiinţe silvice; Matei Niculescu (preparator), la Laboratorul de Chimie analitică.
În anul 1924, Ion Teodoru, profesor de Statică grafică şi de Beton armat a încetat din viaţă, iar
la 15 decembrie 1924, Ion Nicolini a demisionat din postul de asistent suplinitor la cursul de
Maşini.
În anul 1925 s‑au făcut următoarele numiri de cadre didactice: Vasile Bianu (profesor
titular definitiv), la disciplina Fizică generală; Emil Severin (profesor titular definitiv), la
disciplina Chimie organică aplicată; Eugen Ştefănescu (profesor titular definitiv), la disciplina
Drumuri; Radu Ion Ştefănescu (profesor titular definitiv), la disciplina Centrale electrice;
Ion Cantuniari (profesor titular definitiv), la disciplina Maşini cu aburi; Gheorghe Popescu
(profesor titular definitiv), la disciplina Navigaţie interioară şi maritimă; Alexandru Davidescu
(profesor suplinitor), la disciplina Maşini hidraulice, îmbunătăţiri funciare şi construcţia
oraşelor; Constantin Budeanu (conferenţiar titular definitiv), la disciplina Măsuri electrice; Ion
S. Gheorghiu (conferenţiar titular definitiv), la disciplina Calculul, construcţia şi încercările
maşinilor electrice; Ioan Balinski (conferenţiar titular definitiv), la disciplina Desen industrial;
Aurel Zănescu (conferenţiar titular provizoriu), la disciplina Locomotive, vagoane, maşini de
ridicat; Corneliu Casassovici (conferenţiar titular provizoriu), la disciplina Industria textilă şi

industria zahărului; Emanoil Protopopescu‑Pake (suplinitor de catedre vacante), la disciplina
Mineralogie şi petrografie; Ion Tomescu (suplinitor de catedre vacante), la disciplina Şosele,
căi ferate pe şosele şi străzi; Zoe Gheţu (însărcinat cu lecţiuni), la disciplina Limba engleză;
Gheorghe Borneanu (asistent titular definitiv), la disciplina Statică grafică; Dumitru Dumitriu
(asistent titular definitiv), la disciplina Chimie analitică; Gheorghe Baboianu (asistent titular
definitiv), la disciplina Chimie organică; Dumitru Băiatu (asistent titular definitiv), la disciplina
Maşini; Constantin Georgescu (asistent titular provizoriu), la disciplina Botanică şi geologie;
Nicolae Stănescu (asistent titular provizoriu), la disciplina Maşini; Teodor Tănăsescu (asistent
titular provizoriu), la disciplina Electrotehnică; Gheorghe Rohr (asistent titular provizoriu), la
disciplina Maşini; Constantin Dinculescu (asistent titular provizoriu), la disciplina Electrotehnică;
Cristea Mateiescu (asistent titular provizoriu), la disciplina Rezistenţa materialelor.
În anul 1926, s‑au făcut următoarele numiri de cadre didactice: Constantin Budeanu
(profesor titular definitiv), la disciplina Măsuri electrice şi tracţiune electrică; Ion S. Gheorghiu
(profesor titular definitiv), la disciplina Calculul, construcţia şi încercările maşinilor electrice;
Petre Antonescu (profesor titular definitiv), la disciplina Amenajament şi dendrometrie; Paul
Grunau (profesor titular definitiv), la disciplinele Politică forestieră şi protecţia pădurilor
şi Administraţie forestieră şi protecţia pădurilor; Teodor Ficşinescu (profesor suplinitor), la
disciplina Foraje şi industria extractivă a petrolului şi a gazelor naturale, Constantin Budeanu
(profesor suplinitor), la disciplina Măsuri electrice; Dimitrie Drâmbă (conferenţiar titular
provizoriu), la disciplina Hotărnicii şi topografie forestieră; Ion Constantinescu (conferenţiar
titular provizoriu), la disciplina Telefonie şi telegrafie; Cezar Orăşanu (conferenţiar titular
provizoriu), la disciplina Construcţii; Dumitru Băiatu (conferenţiar titular provizoriu), la
disciplina Lucrări grafice şi tehnologice; Gheorghe Pantazi (conferenţiar titular provizoriu),
la disciplina Topografie minieră şi desen minier; Ion Constantinescu (conferenţiar suplinitor),
la disciplina Telegrafie şi telefonie; Gheorghe Pantazi (conferenţiar suplinitor), la disciplina
Topografie minieră şi desen minier; Ion Davidescu (însărcinat cu conferinţe), la disciplina
Arhitectură; Victor Rogalski (însărcinat cu conferinţe), la disciplina Limba germană; Ernest
Abason (asistent titular definitiv), la disciplina Electricitate şi electrotehnică; Mihail Hangan
(asistent titular provizoriu), la disciplina Poduri; Cristea Mateiescu (asistent titular provizoriu),
la disciplina Mecanică şi rezistenţa materialelor; George Murgeanu (asistent titular provizoriu),
la disciplina Geologie şi paleontologie; Marcel Popescu (asistent titular provizoriu), la disciplina
Mineralogie şi petrografie; Gheorghe Rohr (asistent titular provizoriu), la disciplina Maşini;
Matei Niculescu (asistent titular provizoriu), la disciplina Chimie analitică; Stavri Ghiolu
(asistent suplinitor), la disciplina Maşini; Mihai Hangan (asistent suplinitor), la disciplina
Poduri; George Murgeanu (asistent suplinitor), la disciplina Geologie şi paleontologie;
Anastasie Nedelcovici (asistent suplinitor), la disciplina Dendrometrie şi amenajamente;
Gheorghe Petrescu (asistent suplinitor), la disciplina Electricitate şi electrotehnică; Constantin
Dinculescu (asistent suplinitor), la disciplina Electricitate şi Petre Neamţu (asistent suplinitor),
la disciplina Electrotehnică, în anul 1926.
În acelaşi interval de timp, 1924‑1926, au încetat din viaţă; Ion Teodor (în 1924) – profesor
de Statică grafică şi Beton armat şi Gheorghe Munteanu Murgoci (în 1925) – profesor.
La 1 octombrie 1926, Alexandru Popescu a demisionat din postul de asistent suplinitor la

disciplina Electrotehnică.
Profesorul Elie Radu a fost ales membru de onoare al Academiei Române, la 5 iunie
1926.
În fotografia alăturată se reprezintă „vedere spre corpurile de clădiri E şi F”, corpul E – dat
în funcţiune în anul 1922, având suprafaţa desfăşurată de 2740 mp, iar corpul F – dat în funcţiune
în anul 1927, având suprafaţa desfăşurată de 6270 mp
În anul 1927, localul Şcolii Politehnice din Bucureşti a fost dotat cu un nou corp de clă
dire, corpul F, având o suprafaţă desfăşurată de 6270 mp, iar corpul A (primul corp construit de
pe vremea lui Gheorghe Duca) a fost supraetajat. La parterul şi etajul I existente, s‑au adăugat
etajele II şi III cu planşee şi stâlpi din beton armat, executate din zidărie şi planşee din lemn.
Această supraetajare s‑a executat fără a se întrerupe procesul de învăţământ.
În același an, s‑au făcut următoarele numiri de cadre didactice: Dumitru Busuioceanu
(profesor titular definitiv), la disciplina Economie politică şi socială, drept administrativ
şi legislaţie industrială; Ion Vidraşcu (profesor titular definitiv), la disciplina Topografie şi
geodezie; Marin Drăcea (profesor titular definitiv), la disciplina Silvicultură, exploatarea
pădurlor şi tehnologia lemnului; Vintilă Stinghe (profesor titular definitiv), la disciplina
Estimaţii şi expertize forestiere, corecţia torenţilor şi amelioraţiuni pastorale; Marcel Popescu
(profesor suplinitor), la disciplina Mineralogie şi petrografie; Traian Negrescu (profesor
suplinitor), la disciplina Prepararea mecanică a minereurilor; Gheorghe Ţiţeica (profesor
suplinitor), la disciplina Analiză matematică; Henry Teodoru (profesor suplinitor), la disciplina
Edilitate şi procedee generale de construcţii; Albert Streackeisen (profesor cu contract),
la disciplina Mineralogie şi petrografie; Cezar Orăşanu (conferenţiar titular definitiv), la
disciplina Construcţii (curs general); Nicolae Stănescu (conferenţiar suplinitor), la disciplina
Instalaţii mecanice şi maşini miniere; Traian Negrescu (conferenţiar suplinitor), la disciplina
Siderurgie; Marin Rădulescu (însărcinat cu supliniri de vacanţă), la disciplina Împăduriri,
exploatarea pădurilor şi tehnologia lemnului; Toma Ghiţulescu (însărcinat cu supliniri de
vacanţă), la disciplina Zăcăminte metalifere; Nicolae Râmniceanu (însărcinat cu supliniri de

vacanţă), la disciplina Drept civil, procedură cadastrală şi legislaţie minieră; Ion Tomescu
(asistent titular definitiv), la disciplina Topografie şi drumuri; Henry Theodoru (asistent titular
definitiv), la disciplina Construcţii (curs general); Constantin Lazu (asistent suplinitor), la
disciplina Electricitate şi electrotehnică; Dumitru A. Stan (asistent suplinitor), la disciplina
Poduri; Grigore Vasilescu (asistent suplinitor), la disciplina Navigaţie interioară şi maritimă;
Stavri Ghiolu (asistent suplinitor), la disciplina Maşini; Sergiu Paşcanu (asistent suplinitor),
la disciplina Poduri şi construcţii metalice; Luca Bădescu (asistent suplinitor) şi Ion Popescu
(asistent suplinitor) la disciplina Poduri; Ion Nicolini (asistent suplinitor), la disciplina Maşini;
Marcel Georgescu (asistent suplinitor), la disciplina Exploatări miniere; Mihai Ştefănescu
Suhăţeanu (asistent suplinitor), la disciplina Drumuri şi instalaţii de transport forestier;
Gheorghe Florea (preparator), la Laboratorul de chimie analitică.
Mihail Hangan a demisionat din postul de asistent provizoriu de la disciplina Poduri
la 15 septembrie 1927 şi ,la 1 noiembrie 1927, Dimitrie Sburlan a demisionat din postul de
asistent suplinitor la disciplina Ştiinţe silvice.
A fost numit subdirector cu delegaţie al Şcolii Politehnice din Bucureşti Ernest Abason în
data de 30 noiembrie 1928.
În anul respectiv, s‑au făcut următoarele numiri de cadre didactice: Gheorghe Ţiţeica
(profesor titular definitiv), la disciplina Analiză infinitezimală; Gheorghe Nicolau (conferenţiar
titular definitiv), la disciplina Motori termici, maşini frigorifice, ventilatoare şi compresoare;
Ion Drosescu (conferenţiar titular definitiv), la disciplina Maşini (curs general); Aurel Zănescu
(conferenţiar titular definitiv), la disciplina Locomotive, vagoane şi maşini de ridicat; Ernest
Toporescu (conferenţiar titular provizoriu), la disciplina Chimie generală; Ernest Abason
(conferenţiar titular provizoriu), la disciplina Matematici generale; Aurel A. Beleş (conferenţiar
titular provizoriu), la disciplinele Mecanică raţională şi Rezistenţa materialelor şi statică
grafică; Traian Negrescu (conferenţiar titular provizoriu), la disciplina Metalurgia fierului şi
maşini metalurgice; Teodor Tănăsescu (conferenţiar suplinitor), la disciplina Electricitate şi
electrotehnică; Elie Carafoli (conferenţiar suplinitor), la disciplina Aerodinamică; Corneliu
Casassovici (şef de laborator) la Laboratorul de Analize şi încercări de materiale; Constantin
Georgescu (asistent titular definitiv), la disciplinele Botanică generală şi forestieră, Patologie
vegetală şi Zoologie şi entomologie forestieră; Dumitru Teodorescu (asistent titular provizoriu),
la disciplina Fizică; Gheorghe Florea (asistent suplinitor), la disciplina Chimie analitică; Ion
Lăzărescu (asistent suplinitor), la disciplina Electrotehnică; Mihai Vasiliu (asistent suplinitor),
la disciplina Rezistenţa materialelor; Alexandru Popescu (asistent suplinitor) la disciplina
Electricitate şi electrotehnică; Emilian Bratu (asistent suplinitor), la disciplina Chimie
tehnologică; Vlad Rădulescu (asistent suplinitor), la disciplina Electricitate şi electrotehnică;
Cristian Popescu (asistent suplinitor), la disciplina Electrotehnică; Gheorghe Manolescu
(preparator), la disciplina Mineralogie şi petrografie.
La 1 ianuarie 1928 Gheorghe Pandele, asistent suplinitor la disciplina Chimie, a demisionat.
Anul 1929 este un an în care se fac unele schimbări în Regulamentul de funcţionare al
şcolilor politehnice (Decretul nr. 802 din 14 martie 1929) privind pregătirea militară a elevilor
acestor şcoli pentru obţinerea gradului de sublocotenent. În conformitate cu acest decret,
s‑au constituit unităţi militare pe lângă şcolile politehnice în care elevii urmau, în ultimul an
de studii (în lunile martie, aprilie, mai şi iunie), un curs analog celui ce se preda în şcolile
pregătitoare de ofiţeri de rezervă, după care luau un concediu de 31 de zile în luna iulie, apoi în
luna august (31 de zile) făceau un stagiu la Centrul de instrucţie al artileriei (sau al geniului) şi
în continuare de la 1 septembrie la 20 octombrie (50 de zile) un stagiu la corpurile de trupă de
artilerie (respectiv geniu) în calitate de şefi de secţie (pluton), pentru ca de la 21 la 31 octombrie
să susţină examenul pentru gradul de sublocotenent. În acelaşi decret se dau amănunte privind
organizarea unităţilor de pregătire militară, programele analitice ale învăţământului militar,
stagiului la centrul de instrucţie, la trupă şi examenului de sublocotentent.
În acelaşi an, prin Decretul nr. 2795 din 5 august 1929, s‑a promulgat Legea pentru
modificarea articolelor 7 şi 40 şi abrogarea articolului 54 din Decretul‑lege relativ la organi
zarea şcolilor politehnice, precum şi pentru modificarea articolului 10 din Legea de organizare
a învăţământului silvic. În esenţă, se prevedea ca durata învăţământului în şcolile poltehnice să
fie de cinci ani, din care un an preparator, urmându‑se a se transmite în primii ani cunoştinţele
generale necesare inginerilor, iar în ultimii ani cunoştinţele de specializare; admiterea în anul
preparator să se facă pe baza unui examen asupra cunoştinţelor indispensabile urmăririi cu
folos a învăţământului din aceste şcoli; programul examenului limitându‑se la cunoştinţele
predate în liceu, la examene se puteau prezenta pe lângă absolvenţi ai liceelor, absolvenţi ai
şcolilor comerciale superioare şi ai şcolilor tehnice medii. Până la data promulgării acestei legi,
absolvenţii liceelor – secţia reală cu opt clase, se puteau prezenta direct la examenul de admi
tere în şcoală, fără a mai trece prin anul preparator. Acest drept este menţionat de decret numai
pentru anul 1929.
Această măsură s‑a luat datorită faptului că liceul unic, reducându‑se la şapte clase, nivelul
cunoştinţelor ştiinţifice a scăzut considerabil. S‑a remarcat că mai mult decât în oricare alt
învăţământ superior, anul preparator a devenit indispensabil pentru Şcoala Politehnică şi a fost
introdus chiar în anul şcolar 1929‑1930, anul reformei învăţământului secundar.
Admiterea în anul preparator avea loc tot pe bază de concurs asupra materiilor din liceu în
limita locurilor disponibile în amfiteatre (circa 260 de locuri).
Prin această măsură s‑a asigurat o dublă selecţie, una la intrarea în anul preparator şi
a doua la intrarea în şcoala propriu‑zisă. S‑a considerat că această dublă selecţie era necesară
pentru a elimina, la vreme, elementele care nu au aptitudini pentru învăţământul superior tehnic.
Astfel, cu începerea anului 1929, Școala Politehnică din București practică o dublă selecție
a candidaților: un concurs de admitere în anul preparator și un concurs de admitere în anul I,
pentru un număr de circa 260 de locuri.
Anul preparator nu era obligatoriu. Candidaţii la admitere în primul an trebuiau, însă,
să dovedească frecventarea unui an într‑o facultate de ştiinţe sau şcoală tehnică superioară.
Experienţa arată că, practic, candidaţii reuşiţi provin aproape exclusiv din anul preparator.
În 1929 s‑au făcut următoarele numiri de cadre didactice: Mircea Radu (profesor titular
definitiv), pentru disciplinele Construcţii civile şi Beton armat; Dimitrie Pompeiu (profesor
titular definitiv), la disciplina Geometrie analitică; Toma Ghiţulescu (profesor suplinitor), pentru
disciplina Geologie economică – zăcăminte metalifere şi prepararea mecancică a minereurilor,
Corneliu Casassovoci (conferenţiar titular definitiv), pentru disciplina Industria textilă şi
a zahărului; Dimitrie Drâmbă (conferenţiar titular definitiv), pentru disciplina Hotărnicii,
topografie forestieră şi lucrări pe teren; Dumitru Băietu (conferenţiar titular definitiv),
pentru disciplinele Desen industrial şi Tehnologie; Gheorghe Pantazi (conferenţiar titular

definitiv), pentru disciplinele Topografie minieră şi Desen minier; Elie Carafoli (conferenţiar
titular provizoriu), pentru disciplina Aerodinamică şi mecanica avionului, Teodor Tănăsescu
(conferenţiar titular provizoriu), pentru disciplina Radiocomunicaţii; Nicolae Ciorănescu
(conferenţiar titular provizoriu), pentru disciplina Matematici generale; Ion Davidescu (confe
renţiar titular provizoriu), pentru disciplina Arhitectură; Enric Oteteleşanu (conferenţiar
suplinitor), pentru disciplina Meteorologie şi climatologie; Virgil Troteanu (conferenţiar
titular provizoriu), pentru disciplina Higenă industrială; Alexandru Popescu (şef laborator) la
Laboratorul de electrostatică pentru încercări şi cercetări; Nicolae Stănescu (asistent titular
definitiv), pentru disciplina Maşini; Luca Bădescu, Sergiu Paşcanu, Ion Popescu şi Dumitru
Stan (asistenţi titulari provizorii), pentru disciplina Poduri şi construcţii metalice; Constantin
Dinculescu şi Gheorghe Petrescu (asistenţi titulari provizorii), pentru disciplina Electricitate şi
electrotehnică; Gheorghe Manolescu (asistent titular provizoriu), pentru disciplina Mineralogie
şi petrografie; Jeana Buzincu (asistent suplinitor), pentru disciplina Metalurgie; Mihail Han
ganu (asistent suplinitor), pentru disciplina Construcţii; Marin Rădulescu (asistent suplinitor),
pentru disciplina Silvicultură; Ion Zamfirescu‑Poşulescu (asistent suplinitor), pentru disciplina
Maşini; Gheorghe Antonescu (asistent suplinitor), pentru disciplina Foraje şi industrie extrac
tivă a petrolului şi gazelor naturale; Ştefan Manta şi Niculae Petrulian (asistenţi suplinitori)
pentru disciplina Metalurgie.
Gheorghe Macovei a fost însărcinat de Consiliul profesoral cu predarea cursului Geologie
şi mineralogie la anul preparator, în 1929.
În acelaşi an, profesorul Gheorghe Ţiţeica a fost ales secretar general al Academiei
Române.
În luna martie 1929, apărea la Bucureşti primul număr al „Bulletin de Mathématiques
et de Physique pures et appliquées de l’Ecole Polytechnique de Bucharest”, în care membrii
corpului didactic pot publica lucrările lor cu caracter ştiinţific sau tehnic în legătură cu
Matematica sau Fizica, precum şi cu ştiinţele tehnice.
Tot în 1929 s‑a dat în folosinţă corpul H, având o suprafaţă desfăşurată de 255 mp, la localul
Şcolii Politehnice din Bucureţti din strada Polizu nr. 1‑7. În figura alăturată se dă „Vederea
tunelului aerodinamic” (corpul H).
Vederea tunelului aerodinamic (Corpul H)

Campania topografică a elevilor Secţiei silvice (Ocolul silvic Sinaia, 1-31 august 1929)
În Școala Politehnică din București practica elevilor era foarte importantă. Dispuneam
de trei fotografii care reprezintă elevii Secțiunii silvice la practică în anul 1929: – Campania
topografică a elevilor Secției silvice (ocolul silvic Sinaia: 1-31 august 1929) – Campania
topografică a elevilor Sectiei silvice. (O echipa de elevi ăntr-o stație de tachimetrie pe Valea
Prahovei.) August 1929; – Campania topografică a elevilor Secției silvice (Ridicarea unei balize
de triangulație în golful muntelui Gogu Mare) august 1929.
Campania topografică a elevilor Secţiei silvice.

(O echipă de elevi într-o staţie de tachimetrie pe Valea Prahovei.) – august 1929
Campania topografică a elevilor Secţiei silvice (Ridicarea unei balize de triangulaţiei

în golful muntelui Gagu Mare.) – august 1929
În acest an (1929), învăţământul superior tehnic din România a pierdut un mare ctitor al
lui, profesorul Traian Lalescu, primul director (rector) al Şcolii Politehnice din Timişoara.
Acest an (1929) reprezintă anul începerii crizei economice mondiale (1929‑1933) care a
cuprins şi România, la 24 octombrie 1929 având loc marele crah la Bursa din New York,
Anul 1930 este un an jubiliar pentru Şcoala Politehnică din Bucureşti, care a sărbători
75 de ani de învăţământ tehnic în România (1850 – înfiinţarea „Şcolii de Poduri şi Şosele”,
de care aparţine din 1852 „Şcoala de conductori de lucrări publice” înfiinţată de către Louis
Chrétien Léon Lalanne (acesta fiind considerat ca adevăratul întemeietor al învăţământului de
„ingineri” cu pregătire medie), 50 de ani de la reorganizarea „Şcoalei Naţionale de Poduri
şi Şosele” (1881, când era director al şcolii, Gheorghe Duca) şi 10 ani de la înfiinţarea Şcolii
Politehnice (10 iunie 1920, când era director Nicolae Vasilescu‑Karpen). Cu această ocazie,
directorul Şcolii Politehnice din Bucureşti, profesorul Nicolae Vasilescu‑Karpen, prezintă
„Dare de seamă asupra învăţământului în Şcoala Politehnică din Bucureşti” şi profesorul Ion
Ionescu „Istoricul învăţământului tehnic în România până în anul 1920”.
În afară de cele relatate pentru 1920-1929, amintim că în privinţa promovării se arată că,
până în 1930 regimul şcolar era acela al promovării din an în an; dar, că se promovează cu
oarecare toleranţe în ce priveşte numărul de examene trecute cu succes. Se arată că începând din
anul 1930, pentru elevii intraţi în acest an în şcoală, regimul şcolar este pe deplin modificat.
Învăţământul Şcolii Politehnice din Bucureşti (afară de anul preparator) este împărţit în
două cicluri: – învăţământul ştiinţific, care cuprinde matematică, fizică, chimie şi ştiinţe natu
rale, servind drept bază învăţământului tehnic propriu zis şi o parte din acest învăţământ; –
restul învăţământul tehnic şi, în particular, cursurile de specialitate.
Nu mai sunt promovări de la an la an. Un examen se trece în oricare din cele trei sesiuni
anuale, cu condiţia frecventării regulate a cursului respectiv şi a executării lucrărilor practice
aferente. Examenul la un anumit curs trebuie să fie precedat de examenele la cursurile servind
drept bază acelui curs.
Când un elev‑inginer a trecut toate examenele primului ciclu şi a terminat proiectele şi lucră
rile practice aferente, el trece în faţa unei comisiuni, un examen general de sinteză a învăţămân
tului primului ciclu. În urma susţinerii acestui examen este înscris în ciclul al doilea.
După promovarea tuturor examenelor şi terminarea tuturor proiectelor şi lucrărilor practice
ale celui de-al doilea ciclu, elevul‑inginer este admis la examenul general de diplomă, care
constă în susţinerea în faţa comisiei respective, a unui proiect de lucrare de diplomă.
Durata învăţământului şi serviciul militar în şcoală erau reglementate prin lege.
Ministerul Armatei, respectiv, Inspectoratele de Geniu, Artilerie şi Aeronautică, trimiteau
în fiecare an un număr de ofiţeri, care urmaseră la Şcoala Politehnică secţiile de Construcţii
şi Electromecanică, în vederea formării cadrelor necesare armatei. În anul 1930 se găseau în
şcoală 41 elevi‑ofiţeri.
În 1930 corpul profesoral număra 145 de cadre didactice, anume: 45 profesori (4 profesori
onorifici; 33 profesori titulari definitivi; 1 profesor titular provizoriu; 1 profesor străin şi 6 pro
fesori suplinitori); 24 conferenţiari (10 conferenţiari titulari definitivi; 7 conferenţiari titulari
provizorii şi 7 conferenţiari suplinitori); şi 60 de asistenţi (20 asistenţi titulari definitivi; 10 asis
tenţi titulari provizorii şi 30 asistenţi suplinitori). Mai existau 16 însărcinaţi cu conferinţe.
Numărul absolvenţilor Şcolii Politehnice din Bucureşti din anul 1921 până în anul 1931 pe
ani, pe secţii şi total a fost:
Serie (anul) 1921 1922 1923 1924 1925 1926 1927 1928 1929 1930 1931
6HFĠLDGH
- 14 9 7 7 12 10 34 41 35 6
FRQVWUXFĠLL
6HFĠLDGH
1 30 9 46 54 35 33 30 29 15 12
electURPHFDQLFă
6HFĠLDGHPLQH - 12 3 7 52 24 17 31 24 27 3
6HFĠLD
- - - 12 22 6 7 16 13 9 4
InduVWULDOă
6HFĠLD6LOYLFă - - - - - - 6 51 42 20 18
Total 1 56 21 72 135 77 73 162 149 106 43
Numărul elevilor‑ingineri care au frecventat şcoala (a) şi acelor care au fost diplomaţi
(b) pe secţiuni, este următorul (1920‑1930):
Serie (anul) 1920 1921 1922 1923 1924 1925 1926 1927 1928 1929 1930
6HFĠLDGH a 96 127 154 191 224 294 253 273 294 237 65
FRQVWUXFĠLL b - 7 9 5 6 9 11 23 39 36 14
6HFĠLDGH a 126 310 237 211 196 175 167 167 182 134 56
HOHFWURPHFDQLFă b - 15 19 29 50 46 36 34 31 20 13
a 108 151 155 175 177 149 155 147 129 86 42
6HFĠLDGHPLQH
b - 6 8 7 28 38 20 23 28 12 18
6HFĠLD a 34 50 54 74 92 89 75 61 68 51 49
,QGXVWULDOă b - - - 6 13 13 7 12 14 10 3
a - - 108 136 188 203 153 188 187 170 56
6HFĠLD6LOYLFă
b - - - - - - 3 30 48 26 3
a 364 638 718 767 877 910 803 836 870 678 268
Total
b 1 28 36 97 97 106 77 122 160 102 51
Numărul de elevi care au frecventat se referă la cei patru ani de studii în fiecare secţiune.
Se observă că exigenţa era destul de mare. Reprezentând pe ani numărul celor care primeau
diplomă (% din numărul total de elevi), avem:
Anul 1920 1921 1922 1923 1924 1925 1926 1927 1928 1929 1930
%
din 0,3 4,4 5 10 11 11,7 9,6 14,6 18,4 15 19
total
Rezultă că la o frecventare în circa 10 ani de 7729, au primit diplomă de inginer 857 de

elevi, adică aproximativ 11%.
Calitatea absolvenţilor s‑a ameliorat pe măsura dezvoltării mijloacelor de învăţământ şi al
controlului mai riguros al acestui învăţământ.
Cerinţa de ingineri la începutul deceniului al patrulea al secolului al XX‑lea în România nu
era prea mare. În perioada respectivă se estima că cele două politehnici (Şcoala Politehnică din
Bucureşti şi Şcoala Politehnică din Timişoara) trebuiau să producă circa 160‑200 de ingineri
anual.
Şcoala Politehnică din Bucureşti poseda un cămin în care erau adăpostiţi 150 de elevi şi o
cantină la care luau masa 600 de elevi.
Localul în care se află Şcoala Politehnică din Bucureşti a fost construit în anul 1884 pentru
un număr de circa 100 de elevi, când era Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele. Numărul elevilor
a crecut an de an, în anul 1930 ajungându‑se la circa 1200 de elevi, adică circa 8 elevi pe
cadru didactic. Pentru a satisface nevoile imediate s‑a procedat la construirea de noi corpuri de
clădiri şi dezvoltarea celor existente. Şcoala trebuie să‑şi pună problema nu numai de a forma
profesionişti, împrumutând de la alţii ştiinţa gata făcută, ci şi să‑şi aducă propriul aport atât în
cultură, în general, cât şi în ştiinţă şi ştiinţă aplicată, în special.
Astfel, Şcoala Politehnică îşi pune problema ca să aibă alipit la ea un institut de studii
şi cercetări de ştiinţă aplicată: Chimie, Fizică, Matematică tehnică, Electricitate, Hidraulică,
Aviaţie etc., precum şi mari laboratoare.
Şcoala Politehnică din Bucureşti primea fonduri, în principal, de la stat. Trebuie amintite
şi donaţiile obţinute pentru laboratoare (de la Societatea Naţională de Credit Industrial,
Industria textilă din ţară, Societatea Prietenilor Şcolii Politehnice, Casa Autonomă CFR,
Ministerul Industriei şi Comerţului, Direcţia Regională Bistriţa şi Cooperativa „Cetăţenia”),
pentru bibliotecă (Societatea Prietenilor Şcoalei Politehnice, legatul profesorului Ion D. Teodor
constând într‑o frumoasă bibliotecă tehnică, biblioteca profesorului Constantin Mănescu dă
ruită școlii de către succesiune şi cărţi dăruite de diferiţi profesori etc.), pentru burse (legatul
profesorului Gh. Teodorescu, constând din nuda proprietate a două imobile în Bucureşti, des
tinat pentru burse la Secţia Industrială; „Gheorghe Duca”, „Ing. Th. Dragu” şi „Prof. Hoeffer”;
alte burse primite din partea unor persoane din afara școlii sau profesori) şi pentru premii (ingi
nerul Mihail Manoilescu a pus la dispoziţia școlii 70000 lei valoare nominală, pentru a se
acorda anual, un premiu de 3500 lei, celei mai bune cărţi originale româneşti de pregătire profe
sională a lucrătorilor industriali).
Taxele şcolare şi taxele percepute de la autorităţi şi particulari pentru analizele şi încercările
care se fac în laboratoarele sale, sunt folosite de Şcoala Politehnică din Bucureşti pentru
dezvoltarea laboratoarelor şi diferitelor instalaţii ale școlii.
Se mai amintesc ajutoarele primite pentru dezvoltarea şcolii de la Societatea Prietenilor
Şcolii Politehnice (înfiinţată în anul 1920, cu scopul de a sprijini moral şi financiar Şcoala
Politehnică din Bucureşti) şi Societatea Inginerilor Absolvenţi ai Şcolii Politehnice din
Bucureşti (înfiinţată în anul 1930).
Elevii‑ingineri ai fiecărei din cele cinci secţiuni ale școlii sunt constituiţi în câte o
societate: Constructori; Electromecanici; Mineri; Industriali; Silvici, acestea alcătuind
Federaţia Societăţilor Elevilor Ingineri ai Şcolii Politehnice. Nu lipseşte şi „Asociaţia Sportivă
Politehnica” constituită de elevii şcolii cu inginerii absolvenţi ş.a.m.d.
Între 1920‑1930, din cei 857 diplomaţi ingineri, 135 au primit distincţia „foarte bine”,
565 – distincţia „bine” şi 135 distincţia „satisfăcător”, iar în privinţa duratei şcolarizării: 2 au
terminat după patru ani; 86 după patru ani şi jumătate; 177 – după cinci ani; 180 – după cinci
ani şi jumătate; 130 – după şase ani; 95 – după şase ani şi jumătate; 54 – după şapte ani; 28 –
după şapte ani şi jumătate; 40 – după opt ani; 21 – după opt ani şi jumătate; 8 – după nouă ani;
4 – după nouă ani şi jumătate; 8 – după zece ani; 1 – după 10 ani şi jumătate şi 1 după 12 ani.
Numărul elevilor care au terminat cursurile celor patru ani de studii, dar nu au
obţinut încă diploma din cauza unor examene, proiecte sau lucrări practice neterminate, în
intervalul de timp 1920‑1930 a fost de 508 (165 – la Secţiunea de Construcţii; 99 – la Secţiunea
Electromecanică; 85 – la Secţiunea de Mine; 31 – la Secţiunea Industrială şi 128 – la Secţiunea
Silvică).
Pentru a evidenţia eforturile Şcolii Politehnice din Bucureşti pentru a fi în rând cu instituţiile
similare din ţările europene, reamintim numărul mare de laboratoare: Laboratorul de Fizică;
Laboratorul de Chimie Analitică; Laboratorul de Chimie Organică şi Petrol; Laboratorul de
Chimie Tehnologică şi Electrochimie (Laboratorul pentru elevi începători, Laboratorul pentru
elevi avansaţi, Laboratorul de calorimetrie, Sala de Balanţe, Laboratorul de electrochimie),
Laboratorul de Mineralogie şi Petrografie; Laboratorul de Geologie şi Paleontologie, Labo
ratorul de Botanică; Laboratorul de Electrotehnică (Laboratorul pentru învăţământul elevilor,
Laboratorul de încercări industriale); Laboratorul de Electrocomunicaţii; Laboratorul de
Fizică Industrială; Laboratorul de Motori cu Ardere Internă; Laboratorul de Aerodinamică;

Laboratorul de Metalurgie; Laboratorul de Textile; Laboratorul de Zahăr; Laboratorul de
Soluri; Laboratorul şi Muzeul de Hygiena Industriilor; Institutul pentru Încercarea Materialelor
şi Analize Industriale.
Dispunem de următoarele fotografii pentru a ilustra unele din laboratoarele Şcolii Poli
tehnice din Bucureşti: – Laboratorul de Fizică, Sala de instrumente; Laboratorul de Fizică,
Mesele de lucru ale elevilor; – Laboratorul de Chimie Analitică Cantitativă; – Laboratorul de
Chimie Organică şi Petrol, Sala de lucrări practice; – Laboratorul de Chimie organică şi Petrol,
Sala pentru lucrări speciale; – Faţada laboratoarelor de Maşini Termice, Chimie tehnologică.
Laboratorul de Fizică, Sala de instrumente
Laboratorul de Fizică, mesele de lucru ale elevilor

Laboratorul de Chimie Organică şi Petrol, Sala de lucrări practice
Laboratorul de Chimie organică şi Petrol, Sala pentru lucrări speciale
Faţada laboratoarelor de Maşini Termice, Chimie tehnologică

În continuare¨, se prezintă câteva fotografii de la festivitatea care a avut loc în luna mai
1931, cu ocazia schimbării numelui Şcolii Politehnice din Bucureşti în Şcoala Politehnică
„Regele Carol al II-lea” din Bucureşti.
• Membrii guvernului şi directorul școlii în aşteptarea Majestăţii Sale regelui; – Majestatea
Sa regele Carol al II-lea şi Alteţa Sa Regală Principele Nicolae, asistă la serviciul religios; –
Directorul școlii rostindu‑şi discursul în Marele Amfiteatru al școlii; – După vizitarea tunelului
aerodinamic; – Vizitarea laboratoarelor; – Corpul didactic în frunte cu directorul școlii, după
plecarea Majestăţii Sale regelui; – directorul școlii înconjurat de Corpul didactic, în Curtea de
Onoare a școlii.
Membrii guvernului şi directorul școlii în aşteptarea Majestăţii Sale regelui
Majestatea Sa regele Carol al II-lea şi Alteţa Sa Regală Principele Nicolae

asistă la serviciul religios
Directorul școlii rostindu-şi discursul în Marele Amfiteatru al școlii
După vizitarea tunelului aerodinamic
Vizitarea laboratoarelor
Corpul didactic cu directorul școlii, după plecarea Majestăţii Sale regelui
Directorul înconjurat de Corpul didactic, în Curtea de Onoare a școlii
Menţionăm că în perioada 18 aprilie 1931 – 31 mai 1932, România avea un guvern de

„uniune naţională”, prezidat de marele istoric Nicolae Iorga. Directorul Şcolii Politehnica din
Bucureşti, profesorul Nicolae Vasilescu-Karpen, făcea parte din acest guvern ca ministru al
Ministerului Industriei şi Comerţului.
Şcoala Politehnică dispunea de Muzeul Industrial (situat în Parcul Carol I), care a luat fiinţă
în anul 1927, cu ocazia expoziţiei primul Congres Internaţional de Foraje ţinut în Bucureşti,
organizatorii acestui congres şi expoziţiei lăsând Şcoalei Politehnice o parte din obiectele expuse.
La 20 mai 1931, profesorul Gheorghe Macovei a fost ales membru corespondent al Aca
demiei Române.
La 31 iulie 1931 (prin Decretul nr. 2811) a fost sancţionată şi promulgată Legea pentru
recunoaşterea ca persoană morală a şcolilor politehnice din Bucureşti şi Timişoara, lege
prin care cele două şcoli au fost scutite de orice impozit, taxe sau timbru, fiind autorizate să
primească donaţiuni.
La 20 aprilie 1932, prin Decretul nr. 1444, a fost sancţionată şi promulgată Legea pentru
organizarea învăţământului universitar, care, în esenţă, prevedea: – rectorul este ales pe timp
de cinci ani de către profesorii titulari şi profesorii agregaţi din universitatea respectivă; –
alegerea se face cu majoritate simplă şi este confirmată prin decret; – rectorii şi decanii sunt
reeligibili o singură dată în continuare; – corpul didactic se compune din profesori titulari,
profesori agregaţi şi conferenţiari, iar personalul ajutător se compune din şefii de secţie, şefii
de lucrări, chimişti, experţi lectori, asistenţi şi preparatori; – ocuparea catedrelor se face fie
prin chemarea de către Consiliul facultăţii a unui profesor agregat sau conferenţiar definitiv la
aceeaşi facultate sau de la facultăţi similare, fie prin concurs care constă dintr‑o expunere orală
publică a candidatului asupra lucrărilor sale ştiinţifice urmată de un colocviu asupra acestor
lucrări şi două lecţiuni publice urmate de colocvii în legătură cu subiectele tratate în aceste
lecţii; – aprecierea se face de o comisei formată din şapte membrii (patru profesori titulari de
la facultatea respectivă şi trei profesori, câte un profesor titular delegat de fiecare din celelalte
facultăţi); – conferinţele se ocupă numai prin concurs cu probe asemănătoare; – şefii de lucrări,
lectorii se recomandă de consiliile facultăţilor pe bază de titluri şi lucrări ştiinţifice, iar asistenţii
pe bază de titluri, solicitându‑li‑se doctoratul.
În continuare, se prevăd detalii cu privire la personalul administrativ universitar, la con
trolul şi disciplina personalului didactic universitar, la diplome, disciplina studenţilor, biblio
tecă, institute, clinici, laboratoare, seminarii, seminarii pedagogice, oficii universitare, staţiuni,
muzee şi ateliere.
De remarcat că în capitolul VII al legii, Dispoziţiuni tranzitorii, la articolul 85, se face
precizarea: „Actualele secţiuni de Chimie industrială, Electrotehnică şi Chimie agricolă de
pe lângă Facultatea de Ştiinţă din Bucureşti şi cea din Iaşi vor continua să funcţioneze pe baza
organizării lor actuale până când, prin legea de reorganizare a învăţământului tehnic superior, se
va concentra întregul învăţământ tehnic superior, cuprinzând şi secţiunile de mai sus, în Înalte
şcoli tehnice, care se vor organiza în acest scop şi în Academiile de înalte studii agricole”.
Aceste secţiuni au fost înfiinţate: – în 1906 – Institutul de Chimie de pe lângă Facultatea de
Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti, având specializările Chimie Industrială, Chimie Alimentară
şi Chimie Agricolă şi – în 1912 – Institutul Electrotehnic de pe lângă Facultatea de Ştiinţe a
Universităţii din Bucureşti şi pregăteau ingineri şi doctori ingineri.
În 1932, profesorul Ludovic Mrazec a fost ales preşedinte al Academiei Române.
În acelaşi an (1932), au decedat Ion Vidraşcu – profesor titular definitiv la disciplina
Topografie şi geodezie şi Emil Severin – profesor titular definitiv la disciplina Chimie organică
şi aplicaţiile ei.
Prin Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 1476 din 23 decembrie 1932, se enunţă: „...
avându‑se în vedere trebuinţele de a se realiza economii bugetare... până la noi dispoziţiuni
se suspendă orice publicaţii de locuri de vacanţă şi nu se mai dă nici unui fel de lucrări în
legătură cu ocuparea catedrelor”.
Prin decizia ministerială nr. 67247 din 1933, Şcoala Politehnică din Bucureşti a primit
463.125 lei pentru plata profesorilor şi pentru cheltuieli cerute de pregătirea militară a studen
ţilor pe anul 1933‑1934.
Prin Decizia ministerială nr. 73106 din 1933, inginerul Alexandru Guţu a fost numit, pe
data de 1 aprilie 1933, membru cu voce consultativă în Consiliul de Perfecţionare al Şcolii
Politehnice din Bucureşti, pe timp de un an.
Prin decizia ministerială nr. 12897 din 1933, absolvenţii Şcolii de conductori şi ai Şcolii
superioare de arte şi meserii se puteau prezenta la concursul de admitere în anul preparator
al şcolilor politehnice dacă absolviseră şcoala cu un calificativ superior şi dacă treceau cu
succes, în prealabil, un colocviu de limba română, istorie, geografie, cosmografie, logică şi
psihologie şi un examen scris de limba franceză, numărul de locuri pentru aceştia fiind limitat
prin hotărâre a Consiliului profesoral. Amintim că până în anul 1933 nu erau primiţi decât
absolvenţii secţiei reale a liceelor, bacalaureaţi.
Prin Decretul nr. 2501 din 23 septembrie 1933 s‑a aprobat un Regulament privind pregă
tirea militară a elevilor şcolilor politehnice, care prevedea următoarele: – elevii erau încor
poraţi în ultimul an de studii, la 1 martie, la Secţia de pregătire militară ce funcţiona pe lângă
şcoala politehnică respectivă; – urmau timp de patru luni cursuri teoretice şi instrucţie practică;
– luna iulie era intervalul de timp de concediu; – în luna august elevii făceau un stagiu de o lună
la centrul de instrucţie al armei respective; – în luna septembrie şi octombrie urma un stagiu de
două luni la un corp de trupă din arma respectivă; – în a doua jumătate a lunii octombrie avea
loc examenul pentru gradul de sublocotenent de rezervă. În decret se dădeau detalii cu privire
la conţinutul fiecărui stagiu de pregătire militară.
În anul 1933, Aurel Ioanovici a fost numit profesor onorific de Construcţii civile şi fundaţii.
Între 1932‑1933 s‑au făcut următoarele numiri de cadre didactice: Eugen Chirnoagă
(profesor cu titlu provizoriu), pentru disciplina Chimie analitică; Vasile Cerkez (profesor
suplinitor), pentru disciplina Chimie anorganică şi petrol; Ion Davidescu (conferenţiar cu titlu
provizoriu), la cursul de Arhitectură; Mihai Plătăreanu (conferenţiar cu titlu provizoriu), la
disciplina Contabilitate, finanţe şi comerţ; Dumitru Teodorescu (asistent cu titlu provizoriu),
la disciplina Fizică; Vasile Cerkez (asistent cu titlu provizoriu), la disciplina Chimie organică;
Petre Neamţu (asistent cu titlul provizoriu), la disciplina Electrotehnică; Vlad Rădescu (asistent
cu titlu provizoriu), la disciplina Electricitate şi electrotehnică; Stavri Ghiolu (asistent cu
titlu provizoriu), la disciplinele Fizică industrială şi Maşini hidraulice; Dumitru Teodorescu
(asistent suplinitor), la disciplina Fizică şi Ion C. Dumitrescu (asistent suplinitor), la disciplina
Rezistenţa materialelor şi statică grafică, în anul 1932; Elie Carafoli (profesor titular definitiv),
pentru disciplina Aviaţie; Cezar Orăşanu (profesor suplinitor), pentru disciplina Topografie şi
geodezie; Dimitrie Drâmbă (profesor suplinitor), pentru disciplina Administraţie şi politică
forestieră; Teodor Tănăsescu (conferenţiar titular definitiv), pentru disciplina Radiocomunicaţii;
Nicolae Ciorănescu (conferenţiar titular definitiv), pentru disciplina Matematici generale
(pentru anul preparator); Şerban C. Solacolu (conferenţiar suplinitor), pentru disciplina Tehno
logia materialelor de construcţii şi ceramică; Scarlat Fotino (conferenţiar suplinitor) pentru
disciplina Desen constructiv; Luca Bădescu (asistent titular definitiv), D. Stan (asistent titular
definitiv) şi I. Popescu (asistent titular definitiv) pentru disciplina Poduri; Gh. Manolescu
(asistent titular definitiv), pentru disciplina Mineralogie şi petografie; C. Lazu (asistent titular
definitiv) pentru disciplina Electricitate şi electrotehnică; Mihail Hangan (asistent titular
definitiv), pentru disciplina Construcţii; Constantin Dinculescu (asistent titular definitiv) şi
Gheorghe Petrescu (asistent titular definitiv), pentru disciplina Electricitate şi electrotehnică;
Eugen Ionică (asistent titular provizoriu), pentru disciplina Electrochimie; Emilian Bratu
(asistent titular provizoriu), pentru disciplina Chimie tehnologică; Mihail Sarian (asistent titular
provizoriu), pentru disciplina Geometrie analitică; D. Teodorescu (asistent titular provizoriu),
pentru disciplina Fizică; Iosif Ionescu – Muscel (asistent titular provizoriu), pentru disciplina
Textile şi zahăr; Alexandru Popescu (asistent titular provizoriu), pentru disciplina Electricitate
şi electrotehnică; Matei Marinescu (asistent titular provizoriu), la disciplina Electrocomunicaţii;
Marcel Georgescu (asistent titular provizoriu), la disciplina Exploatări miniere; Gheorghe Manea
(asistent titular provizoriu), pentru disciplina Organe de maşini; Ştefan Mantea (asistent titular
provizoriu) şi Jeana Buzincu (asistent titular provizoriu) pentru disciplina Metalurgie; Victor
Popescu (asistent suplinitor), pentru disciplina Poduri; Eugenia Chirnoagă (asistent suplinitor),
la disciplina Chimie analitică; Mihai Dumitrescu (asistent suplinitor) la disciplina Desen;
Gheroghe Petrescu‑Prahova (asistent suplinitor), la disciplina Construcţii, în anul 1933.
Profesorul Dimitrie Pompeiu a fost ales membru titular al Academiei Române, la 24 mai
1934.
În anul 1934, are loc o dezbatere amplă în Senat şi Cameră pentru amendarea Legii
învăţământului din anul 1932, în sensul concentrării învăţământului superior în şcolile
politehnice. Amendamentul propus de profesorul Constantin Buşilă şi susţinut de primul
ministru Nicolae Iorga avea următorul text: „Actualele secţiuni de Chimie Industrială,
Electrotehnică şi Chimie Agricolă de pe lângă Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucu
reşti vor căuta să funcţioneze, până când, prin legea de reorganizare a învăţământului tehnic
superior, cuprinzând şi secţiunile de mai sus,vor trece în Înaltele Şcoli Tehnice, care se vor
organiza în acest scop şi Academiile de înalte studii agricole”.
Constantin Buşilă (1877‑1949) a fost absolvent al Şcolii
Naţionale de Poduri şi Şosele din Bucureşti, în anul 1900. Acesta
a fost un organizator important al energeticii româneşti. A urmat
cursuri de perfecţionare la Institutul de Electrotehnică Monteiore
de la Liège, Belgia, a lucrat la construcţia portului Constanţa, sub
conducerea inginerului Anghel Saligny, unde a proiectat centrala
electrică Diesel, a cărei putere instalată era de 1600 CP şi al cărei
director a fost timp de cinci ani (1904‑1909). A fost secretar gene
ral la Ministerul Lucrărilor Publice, când Anghel Saligny a devenit
ministrul lucrărilor publice (1918‑1919). A contribuit la dezvoltarea
industriei petroliere prin modernizarea centralelor electrice de la
Câmpina, Floreşti, Ploieşti şi Slănic Prahova, care furnizau energie Constantin Buşilă
electrică la exploatările şi rafinăriile petroliere. A pus în funcţiune (1877-1949)
calea ferată electrică Arad‑Podgoria. A devenit, în 1910, profesor
de Lucrări grafice la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti; în 1916 a fost numit
profesor de Tehnologie mecanică, organe de maşini şi aparate de ridicat. A fost prorector al
Şcolii Politehnice din Bucureşti şi decan al Facultăţii de electromecanică, a fost ministru al
Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor între 1941‑1943 (5 august). A încetat din viaţă în închisorile
comuniste (Aiud, 1949).
La 15 iunie 1934, în baza principiilor stabilite de Consiliul de perfecţionare, Şcolii
Politehnice din Bucureşti i se aprobă dreptul de a acorda titlul ştiinţific de doctor‑inginer. Până
în anul 1948, când doctoratul la Şcoala Politehnică din Bucureşti a fost desfiinţat (ca de altfel
în întregul învăţământ superior din România) pentru patru ani, urmând să fie reorganizat, au
fost susţinute teze de doctorat sub conducerea ştiinţifică a profesorilor Traian Negrescu, Costin
Neniţescu, Emil Filipescu, Aurel Beleş, Nicolae Vasilescu‑Karpen, Ion S. Gheorghiu, Negoiţă
Dănăilă, Şerban Solacolu.
Şcoala Politehnică din Timişoara primeşte dreptul de a conferi titlul de doctor‑inginer în
1935, dar reglementarea procedurii a fost aprobată de Consiliul de Perfecţionare Profesională
în anul 1937. Primul titlu de doctor‑inginer la Şcoala Politehnică din Timişoara se acordă, în
anul 1939, lui Ştefan Nădăşan.
Între 1934‑1935 s‑au făcut următoarele numiri de cadre didactice: Paul Staehelin (profesor
titular definitiv), pentru disciplina Chimie tehnologică şi electrochimie; Traian Negrescu
(profesor titular definitiv), pentru disciplina Metalurgie; Ernest Abason (profesor titular
definitiv), pentru disciplina Geometrie descriptivă şi aplicaţiile ei; Ştefan Ghika‑Budeşti
(profesor suplinitor), pentru disciplina Mineralogie şi petrografie; Dimitrie Sburlan (profesor
suplinitor), pentru disciplina Instalaţii de transport, construcţii forestiere, ferăstraie, industria
mecanică a lemnului; Grigore Zamfirescu (conferenţiar cu titlu provizoriu), pentru disciplina
Tehnologia motoarelor de aviaţie şi construcţia avionului; Gheorghe Petrescu (conferenţiar
cu titlu provizoriu), pentru disciplina Electricitate şi electrotehnică; Neculai Rodolphe Racliş
(conferenţiar suplinitor), pentru disciplina Matematici generale; Stavri Ghiolu (asistent titular
definitiv), pentru disciplina Fizică industrială; Grigore Iliescu (asistent titular definitiv), pentru
disciplina Zoologie şi entomolgie; Ion Chiţulescu (asistent titular definitiv), pentru disciplina
Desen; Victor Popescu (asistent titular provizoriu) şi Corneliu Antoniu (asistent titular provi
zoriu), pentru disciplina Poduri; Ion Zamfirescu‑Poşulescu (asistent titular provizoriu),
la disciplina Maşini‑motoare termice; Marcel Pompeiu (asistent titular provizoriu) şi Ion
Stratilescu (asistent titular provizoriu), la disciplina Construcţii; Dumitru Ionescu (asistent
suplinitor), la disciplina Chimie generală; Florin Manoliu (asistent suplinitor), la disciplina
Economie politică şi raţionalizare; Valeriu Voinea Dinu (asistent suplinitor), la disciplina
Drept, legislaţie silvică, vânătoare şi pescuit, în anul 1934; Eugen Chirnoagă (profesor titular
definitiv), la disciplina Chimie analitică; Grigore Vasilescu (profesor suplinitor), la disciplina
Navigaţie interioară şi maritimă; Mihail Plătăreanu (profesor suplinitor), la disciplina Politică
şi legislaţie economică şi socială; Dumitru Pastia (profesor suplinitor) şi Dorin Pavel (profesor
suplinitor), la disciplina Construcţia oraşelor, îmbunătăţiri funciare şi maşini hidraulice;
Costin. D. Neniţescu (profesor suplinitor), la disciplina Chimie organică şi aplicaţiile ei;
Enric Oteteleşanu (conferenţiar titular definitiv), la disciplina Meteorologie şi climatologie;
Cristea Niculescu (conferenţiar suplinitor), la disciplina Poduri; Niculae Petrulian (conferenţiar
suplinitor), la disciplina Zăcăminte metalifere şi prospecţiuni; Niculae Râmniceanu (conferenţiar
suplinitor), la disciplina Drept şi legislaţie uzuală; Vasile Cerkez (conferenţiar suplinitor), la
disciplina Chimie organică şi petrol; Petre Neamţu (asistent titular definitiv) şi Vlad Rădulescu
(asistent titular definitiv), la disciplina Electricitate şi electrotehnică, în anul 1935.
Pentru a da informaţii cât mai complete, credem că este necesar să prezentăm organele de
conducere, personalul administrativ, cadrele didactice, personalul laboratoarelor de învăţământ,
personalul de conducere al cursurilor de pregătire militară al şcolii, programul de cursuri şi de
lucrări practice ş.a. pentru unul din anii universitari. Am dispus de aceste situaţii pentru anul
universitar 1934‑1935.
Consiliul Profesoral (format din profesori titulari definitivi): Ernest Abason, Ion Arapu,
Vasile Bianu, Constantin Budeanu, Constantin Buşilă, Ion Cantuniari, Elie Carafoli, Eugen
Chirnoagă, Marin Drăcea, Gheorghe Em. Filipescu, Dionisie Germani, Ion S. Gheorghiu, Andrei
Ioachimescu, Ion Ionescu, Gheorghe Macovei, Mihail Manoilescu, Constantin R. Mircea,

Gheorghe Nedici, Traian Negrescu, Dimitrie Pompei, Gheorghe Popescu, Mircea E. Radu,
Paul Staehelin, Grigore Stratilescu, Eugeniu Ştefănescu, Radu Ioan Ştefănescu, Vintilă Stinghe,
Gheorghe Ţiţeica, Nicolae Vasilescu-Karpen.
Consiliul de Perfecţionare (pe anul 1934‑1935)

• Preşedinte: Nicolae Vasilescu‑Karpen, inginer inspector general, doctor în ştiinţe fizice,
membru al Academiei Române, fost ministru, director (rector) şi profesor al Şcolii Politehnice
din Bucureşti.
• Membri: Gheorghe Ţiţeica, doctor în ştiinţele matematice, profesor al Universităţii din
Bucureşti şi la Şcoala Politehnică, membru al Academiei Române, delegat al Academiei Ro
mâne; Ion Vardala, inginer inspector general, director general al porturilor în MLP‑C, membru
al Consiliului Tehnic Superior, delegat de Consiliul Tehnic Superior; Aurel Ţânţăreanu, inginer,
director general al Minelor din Ministerul de Industrie şi Comerţ (MIC), delegat de MIC;
Constantin R. Mircea, inginer, profesor al Şcolii Politehnice şi preşedinte al Secţiei de Mine,
delegat al M.I.C.; Ion Comaniciu, inginer consilier silvic, delegat al Ministerului de Agricultură
şi Domenii; Negoiţă Dănăilă, doctor inginer, profesor la Universitatea din Bucureşti, delegat
de Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti; Grigore Stratilescu, inginer, profesor al
Şcolii Politehnice din Bucureşti, preşedinte al Secţiei de Costrucţii; Constantin Buşilă, inginer,
profesor al Şcolii Politehnice din Bucureşti, preşedinte al Secţiei de Electromecanică; Vasile
Bianu, inginer electrician, doctor în ştiinţele fizice, profesor al Şcolii Politehnice din Bucureşti,
preşedinte al Secţiei Industriale; Vintilă Stinghe, inginer inspector general, profesor al Şcolii
Politehnice din Bucureşti, preşedintele Secţiei Silvice; Gheorghe Em. Filipescu, inginer,
profesor al Şcolii Politehnice din Bucureşti, vicepreşedintele Secţiei de Construcţii; Dionisie
Germani, inginer, profesor al Şcolii Politehnice, vicepreşedintele Secţiei Electromecanice;
Gheorghe Macovei, doctor în ştiinţele naturale, profesor al Şcolii Politehnice din Bucureşti,
vicepreşedinte al Secţiei de Mine; Marin Drăcea, inginer consilier silvic, profesor al Şcolii
Politehnice din Bucureşti, vicepreşedintele Secţei Silvice; Andrei Ioachimescu, inginer, profesor
al Şcolii Politehnice din Bucureşti, delegat de Consiliul Profesoral; Alexandru Guţu, inginer
electromecanic, asistent suplinitor la disciplina de Geometrie descriptivă, delegat cu voce
consultativă ca fost elev al Şcolii Politehnice din Bucureşti; Zaharia Constantinescu, inginer
de mine, delegat cu voce consultativă ca fost elev al Şcolii Politehnice din Bucureşti; Ernest
Abason, inginer şef, doctor în matematici, profesor şi subdirector de studii al Şcolii Politehnice
din Bucureşti.
Comitetul de Direcţiune (pe anul 1934‑1935)

• Preşedinte: Nicolae Vasilescu-Karpen
• Membri: Grigore Stratilescu, preşedintele Secţiei de Construcţii; Constantin Buşilă,
preşedintele Secţiei de Electromecanică; Constantin R. Mircea, preşedintele Secţiei de
Mine; Vasile Bianu, preşedintele Secţiei Industriale; Vintilă Stinghe, preşedintele Secţiei
Silvice; Gheorghe Em. Filipescu, vicepreşedintele Secţiei de Construcţii; Dimitrie Germani,
vicepreşedintele Secţiei de Electromecanică; Gheorghe Macovei, vicepreşedintele Secţiei de
Mine; Marin Drăcea, vicepreşedintele Secţiei Silvice; Andrei Ioachimescu, delegatul Consi
liului Profesoral; Ernest Abason, profesor şi subdirector de studii al Şcolii Politehnice din
Bucureşti; Alexe P. Ostaşco, subdirector administrativ al Şcolii Politehnice din Bucureşti.
• Profesori onorari: Petre Antonescu, inginer silvic, fost profesor şi director al Şcolii de
Silvicultură de la Brăneşti. Fost profesor şi preşedinte al Secţiei Silvice în Şcoala Politehnică din
Bucureşti; Emannuel David, doctor în ştiinţele matematice. Fost profesor al Şcolii Politehnice
şi fost profesor la Universitatea din Bucureşti; Alexandru Davidescu, inginer fost profesor şi
preşedinte al Secţiei de Construcţii, Şcoala Politehnică din Bucureşti; Paul Grunau, inginer
silvic, fost profesor şi director al Şcolii de Silvicultură de la Brăneşti, precum şi fost profesor
al Şcolii Politehnice din Bucureşti; Constantin M. Mironescu, inginer inspector general, fost
profesor şi director al Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele din Bucureşti; Nicolae Saegiu,
inginer de mine, fost profesor al Şcolii Politehnice din Bucureşti.
• Personalul administrativ
– Director (rector): Nicolae Vasilescu-Karpen, inginer inspector general. Doctor în ştiinţe
fizice. Membru al Academiei Române. Profesor al Şcolii Politehnice din Bucureşti.
– Subdirectori: Ernest Abason, inginer şef. Doctor în ştiinţele matematice. Profesor şi
subdirector al Şcolii Politehnice din Bucureşti; Alexe Ostaşco, inginer.
– Serviciul tehnic şi administrativ: Valeriu Vlădescu, inginer, şeful Serviciului Tehnic şi
Administrativ.
– Secretariatul: Carol Ionescu, inginer, şeful secretariatului şi secretar al Secţiei Silvice;
Dimitrie Găvănescu, secretar al Secţiei Silvice; Iordache Bularda, chestor şi secretar al Secţiei
de Construcţii; Nicolae Vendel, secretar al Secţiei de Electromecanică şi al anului preparator;
Ana Doican, secretara Secţiei de Mine şi a Secţiei Industriale; Natalia Cazacu, secretara biroului
pentru practica de vară.
– Casieria: Gheorghe Ionescu, casier.
– Contabilitatea: Elie Bringuier, contabil şef; Dumitru Silii, contabil; Ion Tiganu, contabil;
Grigore Borcan, casier ajutor.
– Registratura şi arhiva: Emanoil Comănescu, registrator‑arhivar; Ion Cazoni, registrator;
Emilia Chitic, dactilografă; Irina Pătraşcu, dactilografă.
– Serviciul medical: Virgil Troteanu, doctor în medicină, conferenţiar şi medic al Şcolii
Politehnice din Bucureşti; Gheorghe Sârbulescu, doctor în medicină, medic asistent.
– Biblioteca: Paul Staehelin, inginer. Doctor în ştinţe. Profesor al Şcolii Politehnice din
Bucureşti. Bibliotecar; Ioan Farcaş, bibliotecar ajutor clasa I; Octavian Păduraru, inginer
electromecanic. Bibliotecar clasa I; Francisc Visler, bibliotecar ajutor clasa a II‑a; Alexandru
Teodorescu, custode; Mihail Moiceanu, custode; Tudosie Racu, custode.
– Intendenţa: Emanoil Nicolae, intendent.
– Personalul didactic.
• Profesori titulari definitivi:

1. Ernest Abason, inginer. Doctor în matematici. Profesor de Geometrie descriptivă şi
aplicaţiuni.
2. Ion Arapu, inginer. Profesor de Fizică industrială.
3. Vasile Bianu, inginer electrician. Doctor în ştiinţele fizice. Profesor de Fizică generală.
4. Constantin Budeanu, inginer. Profesor de Măsuri electrice şi Tracţiune electrică.
5. Constantin Buşilă, inginer. Profesor de Tehnologie mecanică şi Organe de Maşini.

6. Ion Cantuniari, inginer şef. Profesor de Maşini cu aburi.
7. Elie Carafoli, inginer. Doctor în ştiinţe. Profesor de Aviaţie.
8. Eugen Chirnoagă. Doctor în chimie. Profesor de Chimie analitică.
9. Marin Drăcea, inginer inspector general silvic. Doctor în ştiinţele economice silvice.
Profesor de Silvicultură, împăduriri şi regenerări; Exploatarea pădurilor şi Tehnologia
lemnului.
10. Gheorghe Em. Filipescu, inginer. Profesor de Rezistenţa materialelor şi Statică grafică.
11. Dionisie Germani, inginer. Profesor de Hidraulică şi Instalaţiuni hidro-electrice.
12. Ion S. Gheorghiu, inginer‑şef. Profesor de Calculul, construcţia şi încercările maşinilor
electrice.
13. Andrei Ioachimescu, inginer. Licenţiat în Matematici. Profesor de Mecanică raţio
nală.
14. Ion Ionescu, inginer inspector general. Profesor de Poduri.
15. Gheorghe Macovei. Doctor în ştiinţele naturale. Profesor de Geologie şi Paleonto
logie.
16. Mihail Manoilesu, inginer. Profesor de Economie politică şi Raţionalizare.
17. Constantin R. Mircea, inginer. Profesor de Exploatări miniere.
18. Gheorghe Nedici, doctor în Ştiinţe politice şi în Drept. Consilier la Înalta Curte de
Casaţie. Profesor de Drept şi legislaţie silvică, vânătoare şi pescuit.
19. Traian Negrescu, inginer. Doctor în Ştiinţele fizico‑chimice. Profesor de Metalurgie
generală.
20. Dimitrie Pompeiu, doctor în matematici. Profesor de Geometrie analitică.
21. Gheorghe Popescu, inginer inspector general. Profesor de Navigaţie interioară şi
maritimă.
22. Mircea E. Radu, inginer‑inspector. Profesor de Construcţii civile şi Beton armat.
23. Paul Staehelin, inginer. Doctor în filosofie. Profesor de chimie tehnologică şi Elec
trochimie.
24. Vintilă Stinghe, inginer‑inspector general silvic. Profesor de Estimaţii şi Expertize
forestiere, corecţia torenţilor şi amelioraţiuni pastorale.
25. Grigore Stratilescu, inginer‑inspector general. Profesor de Căi ferate.
26. Eugen N. Ştefănescu, inginer‑inspector general. Profesor de Drumuri, Căi ferate,
şosele şi străzi.
27. Radu Ioan Ştefănescu, inginer. Profesor de Centrale electrice, Transportul, distribuţia
şi utilizarea energiei electrice.
28. Gheorghe Ţiţeica, doctor în matematici. Profesor de Analiză infinitezimală.
29. Nicolae Vasilescu-Karpen, inginer‑inspector general. Doctor în ştiinţe fizice. Profesor
de Electricitate şi electrotehnică.
• Profesori suplinitori:
1. Dumitru Drâmbă, inginer‑inspector general silvic. Doctor în ştiinţe. Profesor de
Administraţia şi Politică forestieră.
2. Theodor Ficşinescu, inginer. Profesor de Foraje şi Industria extractivă a petrolului şi
a gazelor.
3. Constantin Georgescu, inginer. Doctor în Ştiinţele naturale. Profesor de Botanică

generală şi forestieră şi Patologie vegetală.
4. Ştefan Ghika‑Budeşti, licenţiat în ştiinţe şi doctor în Geologie. Profesor de Mineralogie
şi petrografie.
5. Costin Neniţescu, inginer. Doctor în chimie. Profesor de chimie organică şi aplicaţiu
nile ei.
6. Cezar Orăşanu, inginer‑şef. Profesor de Topografie şi geodezie.
7. Dorin Pavel, doctor inginer. Profesor de Îmbunătăţiri funciare, Construcţia oraşelor şi
Maşini hidraulice.
8. Mihail Plătăreanu, doctor în ştiiinţe economice. Profesor de Politică şi legislaţie eco
nomică şi socială.
9. Dimitrie Sburlan, inginer. Profesor de Instalaţii de transport, Construcţii forestiere,
ferăstrae şi Maşini forestiere, industria mecanică a lemnului.
10. Henri Theodoru, inginer. Profesor de Edilitate.
11. Ernest Toporescu, doctor în ştiinţele fizice. Profesor de Chimie generală.
12. Grigore Vasilescu, inginer. Profesor de Navigaţie interioară şi maritimă.
• Profesori onorifici:
1. Aurel Ioanovici, inginer. Profesor de Construcţii civile şi Fundaţii.
• Conferenţiari titulari definitivi:

1. Ion Balinsk, inginer-şef. Conferenţiar de Desen industrial.
2. Dumitru Băiatu, inginer. Conferenţiar de Desen industrial şi Tehnologie mecanică.
3. Aurel Beleş, inginer. Conferenţiar de Mecanică, rezistenţă şi statică grafică.
4. Corneliu Casassovici, inginer. Conferenţiar de Industrii textile şi zahăr.
5. Nicolae Ciorănescu, doctor în ştiinţe. Conferenţiar de Matematici generale pentru
anul preparator.
6. Ion Constantinescu, inginer. Licenţiat în matematici. Conferenţiar de Electro-comu
nicaţii, telegrafie şi telefoane.
7. Dumitru Drâmbă, inginer inspector general silvic. Doctor în ştiinţe.
Conferenţiar de Topografie forestieră, Hotărnicii şi Cadastru şi lucrări pe teren.
8. Ion Drosescu, inginer. Conferenţiar de Curs general de maşini.
9. Ion Huber Panu, doctor inginer. Conferenţiar de Prepararea mecanică a minereurilor.
10. Gheorghe T. Nicolau, inginer inspector general. Conferenţiar de Motori termici,
Maşini frigorifice şi Compresoare.
11. Cezar Orăşanu, inginer-şef. Conferenţiar de Curs general de Construcţii.
12. Enric Otetelişanu, doctor în ştiinţele fizico‑chimice. Conferenţiar de Meteorologie şi
climatologie.
13. Gheorghe Pantazi, inginer de mine. Conferenţiar de Topografie minieră.
14. Mihail Plătăreanu, doctor în ştiinţe economice. Conferenţiar de Finanţe, comerţ şi
contabilitate.
15. Teodor Tănăsescu, inginer. Licenţiat în matematici. Asolvent al Colegiului Marconi
(Anglia). Conferenţiar de Radiocomunicaţii.
16. Ernest Toporescu, doctor în ştiinţe fizice. Conferenţiar de Chimie generală.

17. Aurel Zănescu, inginer-şef. Conferenţiar de Locomotive, vagoane şi maşini de ridicat.
• Conferenţiari titulari provizorii:

1. Ion A. Davidescu, arhitect. Conferenţiar de Arhitectură.
2. Gheorghe Petrescu, inginer. Conferenţiar de Electricitate şi electrotehnică.
3. Grigore Zamfirescu, inginer. Conferenţiar de Tehnologia materilalelor de aviaţie şi
construcţia avionului.
• Conferenţiari suplinitori:
1. Vasile Cerkez, inginer. Doctor în chimie. Conferenţiar de Chimie organică şi petrol.
2. Scarlat Fotino, inginer. Conferenţiar la cursul de Desen constructiv.
3. Mihail Hangan, inginer.Conferenţiar de Beton Armat.
4. Cristea Niculescu, inginer. Conferenţiar la Catedra de Poduri.
5. Nicolae Petrulian, inginer, doctor în ştiinţe. Conferenţiar la Zăcăminte metalifere şi
Prospecţiuni.
6. Rodolphe Neculai Racliş, doctor în ştiinţe, inginer. Conferenţiar de Matematici generale.
7. Nicolae Râmniceanu, doctor în drept. Conferenţiar de Legislaţie uzuală şi Drept minier.
8. Şerban Solacolu, inginer. Conferenţiar de Tehnologia materialelor de construcţii şi
ceramică.
9. Nicolae Stănescu, inginer. Conferenţiar de Instalaţii mecanice şi Maşini miniere.
10. Virgil Troteanu, doctor în medicină. Conferenţiar de Higienă industrială.
• Însărcinaţi cu conferinţe:
1. Dumitru Bardan, doctor în chimie. Însărcinat cu conferinţe de Gaze de luptă şi apărarea
contra lor.
2. Alexandru Bunescu, inginer. Însărcinat cu conferinţe de Industrii grafice.
3. Dumitru Dumitriu, licenţiat în ştiinţele fizico‑chimice. Însărcinat cu conferinţe de
chimie vegetală.
4. Grigore Eliescu, însărcinat cu conferinţe de Entomologie, Zoologie forestieră şi
Protecţia pădurilor.
5. Zoe Gheţu, doctor în limba şi literatura engleză (diplomată a Universităţii din Londra).
Însărcinat cu lecţiuni de limba engleză.
6. Andrei Manea, doctor în chimie. Însărcinat cu conferinţe de Industria tăbăcăriei.
7. Matei Marinescu, însărcinat cu conferinţe de „Capitole speciale de Electrocomu
nicaţii”.
8. Ion Nicolini, inginer. Însărcinat cu conferinţe de Automobile.
9. Matei Niculescu, doctor în chimie. Însărcinat cu conferinţe de Industrii fermentative
şi alimentare.
10. Gheorghe Pandele, doctor în chimie. Însărcinat cu conferinţe de Industria explo
zibililor.
11. Dumitru Pastia, inginer. Însărcinat cu conferinţe de Amenajarea căderilor de apă.
12. Ion V. Pătrăşcanu, doctor în filologia germană. Însărcinat cu conferinţe de Limba
germană.
13. Emil Protopopescu‑Pake, licenţiat în ştiinţele fizico‑chimice. Însărcinat cu conferinţe

de Soluri.
14. Victor Rogalski, doctor în filologia germană modernă. Însărcinat cu lecţiuni de limba
germană.
15. Constantin Sava‑Goiu, inginer‑inspector silvic. Însărcinat cu conferinţe de Comerţul
lemnului.
• Asistenţi titulari definitivi:

1. Gheorghe Baboianu, licenţiat în ştiinţele fizico‑chimice. Inginer sucrier. Asistent pe
lângă cursul de Chimie organică.
2. Luca Bădescu, inginer. Asistent pe lângă cursurile de Poduri.
3. Vasile Cerchez, inginer. Doctor în chimie. Asistent pe lângă cursul Chimie şi petrol.
4. Ion Chiţulescu, inginer şef. Asistent pe lângă cursul de Geometrie descriptivă şi
aplicativă.
5. Dumitru Dumitriu, licenţiat în ştiinţele fizico‑chimice. Asistent pe lângă cursul de chi
mie generală.
6. Constantin Dinculescu, inginer. Asistent pe lângă cursurile de Electricitate şi Electro
tehnică.
7. Grigore Eliescu, inginer silvic. Doctor în ştiinţele naturale aplicate. Asistent la Zoolo
gie şi Entomologie silvică.
8. Scarlat Fotino. Asistent pe lângă cursul de Desen constructiv şi Construcţii metalice.
9. Constantin Georgescu, inginer silvic. Doctor în ştiinţele naturale. Asistent pe lângă
cursurile de Botanică generală şi forestieră, Patologie vegetală.
10. Mihail Hanganu, inginer. Asistent pe lângă cursurile de Construcţii.
11. Constantin Lazu, inginer. Asistent pe lângă cursurile de Electricitate şi Electrotehnică.
12. Gheorghe Manolescu, doctor în ştiinţele naturale. Asistent pe lângă cursul de Minera
logie şi petrografie.
13. Cristea Mateescu, inginer. Asistent pe lângă cursul de Rezistenţa materialelor şi
mecanică raţională.
14. Alexandru Melencovici, licenţiat în matematici. Asistent pe lângă cursul de Analiză
infinitezimală.
15. Claudiu Mititelu, inginer şef. Licenţiat în matematici. Asistent pe lângă cursul de
Mecanică raţională.
16. Gheorghe Murgeanu, doctor în ştiinţe (specialitatea geologie aplicată). Asistent pe
lângă cursul de Geologie şi paleontologie.
17. Petre Neamţu, inginer. Asistent pe lângă cursurile de Electricitate şi Electrotehnică.
18. Matei Niculescu, licenţiat în ştiinţele fizico‑chimice. Asistent pe lângă cursul de
chimie organică.
19. Marcel Pompeiu, arhitect. Asistent pe lângă cursul de Construcţii civile.
20. Ion Popescu, inginer. Asistent pe lângă cursul de Poduri.
21. Marcel Popescu, licenţiat în ştiinţe (specialitatea Geologie aplicată). Asistent pe lângă
cursul de Geologie şi paleontologie.
22. Vlad Rădulescu, inginer. Asistent pe lângă cursurile de Electricitate şi Electrotehnică.
23. Gheorghe Rohr, inginer. Asistent pe lângă cursurile de Maşini.

24. Dumitru Stan, inginer. Asistent pe lângă cursul de Statică grafică.
25. Nicolae Stănescu, inginer. Asistent pe lângă cursurile de Maşini.
26. Ghiolu Stavri, inginer. Asistent pe lângă cursurile de Maşini.
27. Ion Stratilescu, inginer. Asistent pe lângă cursul de Căi ferate.
28. Henri Teodoru, inginer. Asistent pe lângă cursurile de Edilitate.
29. I on St. Tomescu, inginer. Asistent pe lângă cursurile de Drumuri şi Topografie.
30. Grigore Vasilescu, inginer. Asistent pe lângă cursul de Navigaţie.
• Asistenţi titulari provizorii:

1. Corneliu Antoniu, inginer. Asistent pe lângă cursurile de Poduri.
2. Emilian Bratu, inginer. Asistent pe lângă cursurile de Chimie tehnologică şi Electro
chimie.
3. Jeana Buzincu, inginer. Asistent pe lângă cursul de Metalurgie.
4. Marcel Georgescu, inginer. Asistent pe lângă cursul de Exploatări miniere.
5. Eugen Ionică, inginer. Doctor în chimie. Asistent pe lângă cursurile de Chimie
tehnologică şi Electrochimie.
6. Iosif Ionescu‑Muscel, inginer. Asistent pe lângă cursul de Industrii textile şi zahăr.
7. Ion Gh. Lăzărescu, inginer. Asistent pe lângă cursurile de Electricitate şi Electroteh
nică.
8. Gheorghe Manea, doctor inginer. Asistent pe lângă cursul de Organe de maşini.
9. Ştefan Mantea, inginer. Asistent pe lângă cursul de Metalurgie generală.
10. Matei Marinescu, inginer. Asistent pe lângă cursul de Electrocomunicaţii.
11. Ion Nicolini, inginer. Asistent pe lângă cursurile de de Maşini.
12. Ion Pătraşcu, doctor în filologia germană.
13. Alexandru Popescu, inginer. Asistent pe lângă cursurile de Electricitate şi Electroteh
nică.
14. Victor Popescu, inginer. Asistent pe lângă cursurile de Poduri.
15. Ion Posulescu Zamfirescu, inginer. Asistent pe lângă cursurile de Maşini.
16. Mihail Sarian, inginer. Asistent pe lângă cursul de Geometrie analitică.
17. Dumitru Teodorescu, licenţiat în ştiinţele fizico‑chimice. Asistent pe lângă cursul de
Fizică.
• Asistenţi suplinitori:
1. Gheorghe Antonescu, inginer. Asistent pe lângă cursul de Foraje şi industria extractivă
a petrolului şi gazelor naturale.
2. Eugenia Chirnoagă. Asistentă pe lângă cursul de Chimie analitică.
3. Mihail Dumitrescu, inginer. Asistent pe lângă conferinţa de Desen.
4. Ion E. Dumitrescu, inginer. Asistent pe lângă cursul de Rezistenţa materialelor.
5. Valeriu Voinea Dinu, doctor inginer. Asistent pe lângă cursul de Vânătoare, pescuit şi
legislaţie silvică.
6. Mihail Gheorghiu, inginer. Asistent pe lângă cursul de Edilitate.
7. Ion Gavăt, doctor în chimie. Asistent pe lângă cursul de Chimie organică şi aplicaţiuni.
8. Alexandru Guţu, inginer. Asistent pe lângă cursul de Geometrie descriptivă şi apli

caţiuni.
9. Constantin D. Iliescu, inginer. Asistent pe lângă cursul de Fizică.
10. Dumitru Ionescu, inginer. Asistent pe lângă cursul de Chimie generală.
11. Ion Linteş, inginer. Asistent pe lângă cursul de Aviaţie.
12. Florin Manoliu, doctor în ştiinţe economice. Asistent pe lângă Catedra de Economie
politică şi Raţionalizare.
13. Ilie Mircea, doctor în ştiinţele naturale. Asistent pe lângă cursul de Geologie şi
paleontologie.
14. Anastase Nedelcovici, inginer‑inspector general silvic. Asistent pe lângă cursurile de
Amenajamente şi Dendrometrie.
15. Gheorghe Petrescu‑Prahova, inginer. Asistent pe lângă cursul de Beton armat.
16. Rodolphe Neculai Racliş, doctor în matematică, inginer. Asistent pe lângă cursul de
Analiză infinitezimală.
17. Marin Rădulescu, inginer‑inspector silvic. Asistent pe lângă cursurile de Silvicultură
(Împăduriri şi regenerări), Exploatarea pădurilor şi Tehnologia lemnului.
18. Nicolae Rucăreanu, inginer. Asistent pe lângă cursurile de Estimaţii, Amelioraţiuni
pastorale şi Torenţi.
19. Mihail Ştefănescu Suhăţeanu, inginer silvic. Asistent pe lângă cursurile de Drumuri
şi instalaţiuni de transporturi forestiere, Construcţii forestiere, Ferestraie şi maşini
forestiere.
20. Şerban Ţiţeica, doctor în ştiinţele fizice. Asistent pe lângă cursul de Analiză infini
tezimală.
21. Mihail Vasiliu, inginer. Asistent pe lângă cursul de Rezistenţa materialelor şi Statica
grafică.
22. Anghel Vasilescu, inginer. Asistent pe lângă cursurile de Electricitate şi Electrotehnică.
• Personalul laboratoarelor de învăţământ:

1. Laboratorul de Fizică
Şeful laboratorului: prof. dr. Vasile Bianu; Preparator: C.N. Cazimir;
Laborant: Emilian Ciolac
2. Laboratorul de Chimie generală
Şeful laboratorului: prof. supl. dr. Ernest Toporescu
Laborant: Tudor Rusu
3. Laboratorul de Chimie Organică
Şeful laboratorului: prof. supl. Vasile Cerchez (până la 1 septembrie 1935);
prof. dr. Costin Neniţescu (de la 1 septembrie 1935);
Preparator: Cornelia Dr. Dumitrescu; Laborant: Marin Fusea
4. Laboratorul de Chimie analitică
Şeful laboratorului: prof. dr. Eugen Chirnoagă;
Preparator: Eugenia Chirnoagă; Laboranţi: Constantin Neculcea şi Ion Băin
5. Laboratorul de Chimie tehnologică
Şeful laboratorului: prof. dr. Paul Steahelin;
Preparator: ing. Raskai Adalbert; Laborant: Petre Banuş
6. Laboratorul de Mineralogie şi petrografie

Şeful laboratorului: – prof. Albert Streckeisen (până la 1 octombrie 1934);
prof. supl. dr. Şt. Ghika‑Budeşti;
Conservator al colecţiilor:
Nicolae Petrulian (până la 1 octombrie 1935);
Gheorghe Cernea (de la 1 oct. 1935);
Preparator: Gheorghe Paliuc; Laborant: Ieronim Buchendrea
7. Laboratorul de Geologie şi paleontologie
Şeful laboratorului: prof. dr. Gheorghe Macovei, Laborant: Ieronim Buchendrea
8. Laboratorul de Botanică forestieră, patologie vegetală
Şeful laboratorului: prof. Constantin Georgescu;
Preparator: Virgil C. Melanide; Laborant: Grigore Maşca
9. Laboratorul de Entomologie şi Zoologie forestieră
Şeful laboratorului: conf. Grigore Eliescu; Laborant: Ion Indre
10. Laboratorul de Electricitate şi Electrotehnică
Şeful laboratorului: prof. ing. dr. N. Vasilescu Karpen;
Subşef al laboratorului pentru încercări şi cercetări: ing. Alexandru Popescu;
Preparator: Maria Pfeiffer; Laborant: Ion Brebu
11. Laboratorul de Metalurgie
Şeful laboratorului: prof. dr. ing. Traian Negrescu;
Laboranţi: Constantin Preoteasa şi Nicolae Gherghina
12. Laboratorul Aerodinamic
Şeful laboratorului: prof. dr. ing. Elie Carafoli;
Prof. sec. det. la acest laborator: Ion Stroescu;
Preparator: N. Botea; Mecanic: C.I. Popescu; Modelor: I. Brăescu
13. Laboratorul de Textile şi zahăr
Şeful laboratorului: conf. Corneliu Casassovici; Laborant: Nae Sabin
14. Laboratorul de Motori cu ardere internă
Şeful laboratorului: Conf. ing. Gheorghe Nicolau; Laborant: Ion Albişor
15. Personalul Atelierului mecanic
Mecanic principal: Theodor Nedici; Mecanic clasa I: Constantin M. Ionescu şi Nistor
Chirilă; Mecanic clasa a II‑a: Vasile Dabija;
16. Personalul uzinei centrale (încălzire centrală şi electropompe)
Şeful uzinei, mecanic principal: Atanasie Pascu;
Mecanici clasa a II‑a: Dumitru Confederatu şi Constantin Popescu;
Mecanic clasa a II‑a, instalator: Andrei Ghiuriş
17. Personalul Institutului de analize şi încercări de materiale
Şeful laboratorului vacant; Chimişti şefi de secţie clasa I: George Pfeiffer şi dr. Andrei
Manea; Chimişti: ing. Eugen Arion şi Dumitru Dumitriu; Laboranţi clasa a II‑a: Gheorghe
Damian, Ştefan Prejbeanu şi Leon Ciobanu
18. Buletinul ştiinţific al Şcolii Politehnice din Bucureşti
Redacţia Buletinului: Ernerst Abason, inginer, doctor în matematici, profesor de Geometrie
descriptivă şi aplicaţiuni, subdirector de studii al Şcolii Politehnice din Bucureşti;
Stela Maria Ionescu, licenţiată în matematici. Absolventă a Seminarului pedagogic
universitar. Preparator la cursurile de Matematici, Statistică şi Buletinul ştiinţific al

şcolii.
19. Muzeul Industrial (Parcul Carol)
Directorul muzeului: ing. Al. P. Ostaşco, subdirector al Şcolii Politehnice din Bucureşti;
Pictor: Constantin Pridvornic; Sculptor: Hrizu Miron; Modelist: Iacob Oţoiu; Mecanic clasa a
II‑a: Simion Pomană; Bibliotecar: Vasile Oprişor; Intendent: Petre Lazăr
Programele de cursuri şi lucrări practice (Planurile de învăţământ) pe anul universitar
1934‑1935.
Anul preparator
Secţia A – Construcţii – ciclul I

Secţia A – Construcţii – ciclul II

Secţia B – Electromecanică – ciclul I

Secţia B – Electromecanică – ciclul II

Secţia C – Mine – Ciclul I

Secţia C – Mine – Ciclul II

Secţia D – Industrială – Ciclul I

Secţia D – Industrială – Ciclul II

Secţia E – Silvicultură – Ciclul I

Secţia E – Silvicultură – Ciclul II

• Personalul secţiei de pregătire militară al Şcolii Politehnice din Bucureşti:

A. – Personalul de conducere:
– Directorul cursului: Col. Petre I. Vasilescu (până la 01.10.1935); Lt. col. Gheorghe
V. Mosiu (de la 01.10.1935);
– Directorul de studii şi comandamentul Divizionului de Elevi: Maior Petre I. Popovici
(până la 01.10.1936); Maior Ştefan Panaitescu (de la 01.10.1936)
– Comandamentul Bateriei de Artilerie: Cpt. Vasile Angelescu (până la 01.10.1935);
Cpt. Ion Zainea (de la 01.10.1935)
– Comandamentul Companiei de Geniu: Cpt. Constantin Fruman (până la 01.10.1935);
Cpt. Marius I. Stănculescu (de la 01.10.1935)
– Comandamentul Secţiei Aeronautică: Cpt. Av. Alexandru Zăgănescu (până la
01.10.1936); Cpt. Gheorghe Bourescu (de la 01.10.1936)
B – Ofiţeri subalterni ai Bateriei de Artilerie
– Comandantul Secţiei I: Lt. Cezar Manoliu (până la 01.10.1936); Lt. Alex.
Constantinescu (de la 01.04.1936)
– Comandantul Secţiei a II‑a: Lt. Teodor T. Popescu (până la 01.04.1936); Lt. Ion
Andronache (de la 01.10.1935)
C – Ofiţeri subalterni ai Companiei de Geniu
– Comandantul Plutonului de Comunicaţiuni: Lt. Remus Selmereanu (până la
01.10.1935); Lt. Costin Ciornei (de la 01.10.1935)
– Comandantul Plutonului de Transmisiuni: Lt. Niculae Mărculescu;
D – Subofiţeri
– Bateria de Artilerie: Instructori‑ajutători şi comandanţi de tunuri: plutonierii majori
Alex. Marinescu (până la 01.10.1936); Dumitru Nicola (de la 01.04.1935); Constantin
Răduş; Stănică Timnea (de la 01.10.1936); Aurel Tamăş (de la 01.10.1936); Dumitru
Fecioru (de la 01.10.1936) şi Ilie Tarobega.
– Administraţia Bateriei: plutonier Ioan Marian (până la 01.10.1936) şi plutonier
major Aurel Tamăş (de la 01.10.1936).
– Compania de Geniu: Instructor Plutonul de Comunicaţii: – Plutonier Ioan Gh. Pană;
Instructor Plutonul de Transmisiuni şi Administraţia Companiei: – Plutonier Const. I.
Roman (până la 01.10.1936); Plutonier major Teodor Blenche (de la 01.10.1936).
– Secţia Aeronautică: Administraţia secţiei: Adj. Maj. Eugen Mincea (până la
01.04.1935), Adj. Şef Vasile Tomiţă (01.04.1935‑01.10.1936), Plutonier Petre
Rădulescu (de la 01.10.1936)
E – Servicii
– Şeful Biroului de Mobilizare: Lt. Nicolae Mărculescu; Secretar: Subofiţer Instructor:
Constantin Grigore; – Biroul Adjutanturii: Lt. Ioan Andronache (01.10.1935‑
01.10.1936); Lt. Constantin Andone (de la 01.10.1936); Ajutorul şefului Biroului
Adjuntanturii: Plutonier Constantin I. Roman; – Ofiţer cu armătura de tragere şi ofiţer
cu gazele: Lt. Cezar Manoliu (până la 01.10.1936); Lt. Alexe Constantinescu (de la
01.10.1936); Ajutoare: Plutonier Ilie Tarabega (până la 01.10.1936); Plutonier Major
Aurel Tamăş (de la 01.10.1936); Plutonier Ioan Pană – geniu; Plutonier Petre Rădulescu
– aeronautică; – Ofiţer cu cazarmarea: Lt. Remus Selmeseanu (până la 01.10.1935);
Lt. Constantin Andone (de la 01.10.1936); Ajutor: Plutonier Ioan Gh. Pană; Plutonier
Petre Rădulescu (de la 01.03.1937); – Ofiţer cu chestiunile băneşti: Cpt. Constantin
N. Frunzaru (până la 01.10.1935); Cpt. Ioan L. Zainea (de la 01.10.1935); Ajutor:
Lt. Alexe Constantinescu (de la 01.04.1936); – Ofiţer cu materialele şi rechizitele:
Lt. Teodor Popescu (până la 01.10.1935); Lt. Costin Ciornei (de la 01.10.1935);
Ajutoare: Plutonier Major Constantin Răduş; Plutonier Nicolae Dumitrescu (până la
01.10.1936); Plutonier Ioan Gh. Pană (de la 01.10.1936); – Medicul Secţiei: Medic
Căpitan: Dr. Ioan Bălănescu
– Cursurile militare ce se predau pentru transmiterea de cunoştinţe generale militare
elevilor Şcolii Politehnice din Bucureşti (comune celor trei arme ale Cursurilor
Militare)
1. Educaţia militară şi morală
2. Organizarea şi mobilizarea armatei
3. Geografia militară a României
4. Topografie de companie şi artileristică
5. Cunoştinţe generale asupra: Războiului şi Istoria militară a românilor; Războiul
Naţional.
6. Informaţii, Contrainformaţii şi Cifru
7. Administraţie, Legislaţie şi Corespondenţă militară.
În afară de cunoştinţe generale militare se predau şi cunoştinţe militare de specialitate,
specifice celor trei arme: artilerie, geniu şi aeronautică.
Elevii care au îndeplinit toate condiţiile prevăzute de regulament pentru absolvirea şcolii
primeau o diplomă conferindu‑le titlul „inginer” (diplomat al Şcolii Politehnice din Bucureşti),
cu menţiunea specialităţii urmate în şcoală şi dându‑le dreptul la liberă practică a ingineriei.
Diploma purta şi unul din calificativele: cu distincţie, foarte bine, bine şi satisfăcător.
Modalitatea de acordare a acestora avea la bază criterii bine stabilite. Menţiunile obţinute la
diplomă erau:
– „cu distincţie”, pentru cei cu media superioară la 18.50;
– „foarte bine”, pentru cei cu media superioară la 16.50;
– „bine“, pentru cei cu media superioară la 14.50;
– „satisfăcător“, pentru cei cu media superioară la 12.00.
Diplomele de inginer, eliberate de şcoli din străinătate, asemănate cu grad de cultură
şcolilor politehnice din ţară, puteau fi echivalate cu diplomele şcolilor politehnice din ţară.
Pentru fiecare şcoală politehnică exista o comisie formată din şase profesori ai şcolii, aleşi de
Consiliul profesoral la începutul fiecărui an şcolar şi prezidată de director, care era însărcinată
cu echivalarea diplomelor obţinute în străinătate.
În anul şcolar 1934‑1935 pe lângă Şcoala Politehnică din Bucureşti a funcţionat o Şcoală
de Radiocomunicaţii, urmată de şase ofiţeri din marină, desemnaţi de Inspectoratul Marinei,
pentru a completa cunoştinţele necesare conducerii posturilor de radio ale Marinei.
Într‑o cuvântare (apărută în Buletinul AGIR, Anul XVII, nr. 10, 1935), rostită la
deschiderea cursurilor Şcoalei Politehnice în anul şcolar 1935‑1936, profesorul Nicolae
Vasilescu‑Karpen, director, prezintă unele aspecte din şcoala condusă de domnia sa, demne de
remarcat.
Se remarcă faptul că se împlinesc 16 ani de la înfiinţarea Şcoalei Politehnice, ca urmaşă a

Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele şi 68 de ani de la înfiinţarea şi neîntrerupta funcţionare a
celei de‑a doua.
În anul şcolar 1935‑1936, Şcoala Politehnică avea şase secţiuni: Secţia Construcţii; Secţia
Electromecanică; Secţia Mine; Secţia Industrială, Secţia Silvică şi Secţia Aeronautică, pre
cum şi o subsecţiune de Cadastru.
În anul 1935 numărul elevilor‑ingineri, în cei patru ani de studii a fost 1036, dintre care
51 ofiţeri, considerând şi absolvenţii ciclurilor I şi II de studii înscrişi pentru terminarea de
proiecte, lucrări sau examene. Anul preparator a fost frecventat de 560 de elevi Astfel, Şcoala
Politehnică din Bucureşti a avut, în total, circa 1600 de studenţi.
La concursul de admitere din 1935, în Şcoala Politehnică s‑au prezentat 304 candidaţi şi au
fost admişi 194. Numărul relativ mare în anul 1935, faţă de cei admişi în 1934 de 144, se explică
prin faptul că în urma măsurilor de naţionalizare a industriei, toţi absolvenţii Şcolii Politehnice
au fost plasaţi, neputându‑se face faţă la multe din cererile de ingineri adresate şcolii.
Propăşirea ţării fiind continuă şi stimulentele pentru anumite industrii diferind, înscrierile
candidaţilor admişi la diferitele secţii au suferit mari variaţiuni. Se dă exemplu Secţiunea de
Mine care până acum era cea mai selectă şi avea mulţi elevi, însă, după ce s‑a produs saturaţia,
s‑a ajuns ca în anul 1935 să aibă numai 8 candidaţi admişi din totalul de 194.
Se remarcă faptul că, în ultimii ani, din cauza insuficienţei învăţământului secundar, cel
puţin în ceea ce priveşte partea ştiinţifică, Şcoala Politehnică din Bucureşti a primit şi elemente
cu slabă pregătire de matematică.
Secţia de Aviaţie, destinată a forma ingineri industriei aeronautice, a fost înfiinţată în anul
1933 şi are primii doi ani comuni cu Secţia Electromecanică. Astfel, cursurile de specializare
la această secţiune încep în anul şcolar 1935-1936. Ţinându‑se seama de nevoia devenită din
ce în ce mai imperioasă a creării unei industrii naţionale pentru producerea de material de
război, arme şi muniţiuni, Consiliul de Perfecţionare al Şcolii Politehnice a înfiinţat începând
din anul 1935, pe lângă cursurile necesare industriei Aeronautice şi pe acelea necesare pregătirii
inginerilor destinaţi industriei armamentului, schimbând şi titulatura Secţiei de Aviaţie în Secţia
de Aviaţie şi Armament.
În dezvoltarea ei, Şcoala Politehnică din Bucureşti a procedat tot timpul cu prudenţă; nu a
înfiinţat cursuri noi decât atunci când era sigură că personalul didactic respectiv va corespunde
chemărilor sale.
Se remarcă faptul că pe măsură ce au trecut anii din 1929 până în 1935, a scăzut alocuţiunea
bugetară, la capitolul „materiale”, după cum se observă din tabelul de mai jos:
1929/ 1930/ 1031/ 1932/ 1933/ 1934/ 1935/

([HUFLĠiul
1930 1031 1932 1933 1934 1935 1936
6XPDDORFDWă
la captolul
21 19,4 16,7 8,2 6 5,7 22,1
„materiale”,
(milioane lei)
Este de evidenţiat faptul că Şcoala Politehnică din Bucureşti este mult ajutată de Consiliul
de Administraţie şi de Direcţia Generală CFR.
În anul 1936, Şcoala Politehnică din Bucureşti a acordat prima diplomă de doctor‑inginer.
Aceasta a fost acordată inginerului Walton J. Grook, de la Universitatea Stanford (California,
SUA), care, sub conducerea ştiinţifică a profesorului dr. ing. Traian Negrescu, a elaborat şi
susţinut teza de doctorat Recherches experimentales sur la constitution minéralogique, et sur
l’action chimique de scorier de l’élaboration de l’acier.
Tot în anul 1936, profesorul Gheorghe Filipescu a fost ales membru corespondent al
Academiei Române, iar profesorul David Emmanuel a fost ales membru de onoare al Acade
miei Române.
În acelaşi an (1936), s‑au făcut următoarele numiri de cadre didactice: Costin D. Neniţescu
(profesor titular definitiv), pentru catedra de Chimie organică şi aplicaţiile ei, care în anii
1925‑1935 a lucrat la Universitatea din Bucureşti, unde a predat cursurile Chimie organică
şi Chimie generală şi a fost conducător de doctorat; Constantin Georgescu (profesor cu titlu
provizoriu), la catedra Botanică generală şi forestieră şi patologie vegetală; Marcel Georgescu
(profesor suplinitor), la catedra Exploatări miniere; Ion Davidescu (conferenţiar titular definitiv),
la cursul Arhitectură; Ion Huber‑Panu (conferenţiar titular definitiv), la cursul Prepararea
mecanică a minereurilor; Mihail D. Hanganu (conferenţiar cu titlu provizoriu), la cursul
Beton armat; Grigore Vasilescu (asistent titular definitiv), la disciplina Navigaţie interioară
şi maritimă; Grigore Vasilescu (asistent titular definitiv) la disciplina Navigaţie interioară şi
maritimă, aplicaţiile ei; Ion Gavăt (asistent suplinitor) la disciplina Chimie organică şi petrol;
Vasile Cerkez (asistent titular definitiv), la disciplina Chimie organică şi petrol; Dumitru Duvăz
Niculescu (asistent suplinitor), la disciplina Analiză infinitezimală.
În anul 1937 au fost promulgate două legi, una privind concentrarea pregătirii inginerilor
în Şcolile politehnice şi cealaltă privind completarea unor dispoziţiuni din legea învăţământului
universitar (promulgată prin Decretul nr. 1419 din 19 martie 1937).
Legea pentru concentrarea pregătirii inginerilor în Şcolile politehnice (promulgată
prin Decretul nr. 1360 din 19 martie 1937) prevedea următoarele: – pregătirea inginerilor
agronomi se concentrează în actualele Şcoli Politehnice, Şcoala Politehnică din Bucureşti şi
Şcoala Politehnică din Timişoara, precum şi în Şcoala Politehnică din Iaşi, care se înfiinţează
prin prezenta lege (deocamdată cu cadrele şi conferinţele existente la Facultatea de Ştiinţă cu
organizaţia lor actuală); – facultăţile de ştiinţe sau institutele tehnice de pe lângă universităţi nu
vor mai decerna titlul de „inginer universitar” decât până la sfârşitul anului 1938; – studenţii
înscrişi la institutele universitare vor trece, la cererea lor, la școlile politehnice, recunos
cându-li-se frecvenţa, examenele, proiectele şi lucrările practice trecute la universităţi.
Prin Decretul din 3 decembrie 1937, publicat în Monitorul Oficial din 8 decembrie 1937,
s‑a înfiinţat Şcoala Politehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi.
Legea pentru completarea unor dispoziţii din legea învăţământului universitar prevedea
următoarele (printre altele): – responsabilitatea rectorului şi decanilor de a controla îndeplinirea
îndatoririlor didactice ale personalului didactic; – orele de curs ale unui cadru didactic nu pot
fi programate în aceeaşi zi şi nici în mai puţin de trei zile; – cursurile şi examenele ce cad în
sarcina unui cadru didactic nu pot fi efectuate de un cadru didactic cu un grad inferior; – cadrul
didactic este obligat să‑şi aibă domiciliul în oraşul în care se găseşte universitatea; – limita de
vârstă (la care are loc pensionarea) este de 70 de ani pentru profesori, 65 de ani pentru profesori
agregaţi şi conferenţiari şi 60 de ani pentru cadrele didactice ajutătoare; – rectorii pot fi revocaţi;
– cadrele didactice pot fi sancţionate pe baza judecării lor de o comisie disciplinară formată din
cinci membri; – studenţii pot face parte numai din asociaţii aprobate de Ministerul Educaţiei
Naţionale; – studenţii nu pot face parte din partide sau asociaţii politice; – studenţii plătesc
taxe de înscriere, întreţinere, bibliotecă, laborator, seminarii şi examene; – pe lângă fiecare uni
versitate funcţionează un oficiu universitar pentru informaţii asupra vieţii universitare, asistenţă
medicală şi sanitară, asistenţă socială, orientare profesională, educaţie fizică şi turism. În lege se
prevede (articolul 30) că dispoziţiile acesteia se aplică, cu adaptările necesitate de structura lor
specială, şi şcolilor superioare de grad universitar şi anume: Şcolilor politehnice, Academiilor
comerciale, de agronomie, de arhitectură şi Institutului de Educaţie Fizică.
Inginerul Ovidiu B. Bolgiu, în 1937, a fost numit membru cu voce consultativă în Consiliul
de Perfecţionare al Şcolii Politehnice din Bucureşti.
Catedra de „Dendrometrie şi amenajamente” şi‑a schimbat denumirea în Catedra de
„Dendrometrie, estimaţiuni forestiere, amenajarea pădurilor şi economie alpină”.
Catedra de „Contabilitate, finanţe şi comerţ” a fost desfiinţată şi s‑a înfiinţat conferinţa
de „Stereotomia lemnului şi a pietrei şi aplicaţiuni la contrucţii”, iar catedra de „Geometrie
descriptivă şi aplicaţiuni” şi-a schimbat denumirea în „Geometrie descriptivă, cinemato
grafică şi aplicaţiuni”.
Începând cu acest an, Secţiunea industrială a eliberat diplome de „inginer chimist indus
trial”, în loc de „inginer industrial”.
Tot în anul 1937 s‑a dat în funcţiune un nou corp de clădire în localul Şcolii Politehnice
din Bucureşti (din strada Polizu nr. 1‑7) şi anume, corpul I, având o suprafaţă desfăşurată totală
de 5770 mp.
S‑au făcut următoarele numiri de cadre didactice: Şerban C. Solacolu (conferenţiar titular
provizoriu), la cursul de Tehnologia materialelor de construcţii şi ceramică; Emilian Bratu
(asistent titular definitiv), la cursul de Chimie tehnologică şi electrochimie; Marcel Georgescu
(asistent titular definitiv), la cursul de Exploatări miniere; I. Ionescu‑Muscel (asistent titular
definitiv), la cursul de Textile şi zahăr; Eugen Ionică (asistent titular definitiv), la cursul Chimie
tehnologică şi electrochimie; Ion Lăzărescu (asistent titular definitiv), la cursul de Electricitate
şi electrotehnică; Gheorghe Manea (asistent titular definitiv), la cursul de Organe de maşini;
Matei G. Marinescu (asistent titular definitiv), la cursul de Electrocomunicaţii; Mihail Sarian
(asistent titular definitiv), la cursul de Geometrie analitică; Constantin A. Cătuneanu (asistent
titular provizoriu), la cursul de Poduri.
Asistenţii G. Baboeanu şi Al. Melencovici au fost puşi în retragere din oficiu pentru limită
de vârstă pe data de 1.10.1937.
Inginerul Ovidiu B. Bolgiu a fost numit membru cu voce consultativă în Consiliul de
Perfecţionare al Şcolii Politehnice din Bucureşti.
Pe data de 1 martie 1938 conferenţiarul Gheorghe Petrescu a fost numit sub-director de
studii pe locul rămas vacant, în urma demisiei profesorului Ernest Abason.
În anul 1938 au fost elaborate următoarele acte normative: – personalul didactic universitar
cu titlu definitiv sau provizoriu are dreptul la şase gradaţii de câte 25% din salariul de bază ce se
acordă din cinci în cinci ani (Decretul nr. 242/1938); – profesorii titulari care se disting printr‑o
activitate ştiinţifică şi culturală deosebită pot primi o gradaţie de merit în afara gradaţiilor
normale, condiţiile impuse erau să aibă lucrări publicate sau editate în străinătate, să fi ţinut
conferinţe, prelegeri, cursuri la instituţii de cultură de prestigiu mondial sau să fie membru
titular sau corespondent al Academiei Române (Decretul nr. 332/1938); – termenul până la
care Facultăţile de ştiinţe sau Insitutele tehnice de pe lângă universităţi pot decerna titlul de
„inginer‑universitar” se stabileşte spre sfârşitul lunii noiembrie 1941, în loc de 1938 (Decretul
nr. 1383 din 30 martie 1938 care a modificat articolul 2 din Legea pentru concentrarea pregătirii
inginerilor în şcolile politehnice, promulgată prin Decretul nr. 1360 din 19 martie 1937).
Prin Decretul nr. 2843/1938 se aprobă „Legea pentru purtarea titlului, exercitarea profe
siunii de inginer şi înfiinţarea colegiului inginerilor”. Această lege prevedea: – pentru a exercita
profesiunea de inginer era necesară înscrierea, în anumite condiţii (cetăţenie română, diplomă
de inginer, drepturi civile şi politice) în Colegiul inginerilor, care apără drepturile inginerilor,
stabileşte onorariile pentru lucrări inginereşti, judecă disciplinar pe inginerii care contravin
regulilor profesionale ş.a.m.d.
Prin Decretul nr. 2887/1938 se aprobă „Legea privind completarea unor dispoziţiuni
referitoare la învăţământul superior”, conform căreia: – membrii corpului didactic universitar,
cu excepţia membrilor Academiei Române, sunt puşi în retragere din oficiu în momentul
împlinirii a 35 de ani de serviciu sau a limitei de vârstă de 65 de ani pentru profesori titulari şi
62 de ani pentru personalul didactic ajutător; – ei păstrează titlurile şi drepturile de profesori
onorarii; – frecvenţa studenţilor devine obligatorii la cursuri; – sancţionarea cu ştergerea din
matricolă a studenţilor care nu reuşesc să promoveze un an de studii în doi ani consecutivi.
Ca urmare a acestei legi, din Şcoala Politehnică din Bucureşti, sunt pensionaţi, pe data de
1 septembrie 1938, din oficiu; Ion Ionescu (profesor titular definitiv), de la catedra de Poduri;
Eugeniu Ştefănescu (profesor titular definitiv), de la catedra Drumuri şi căi ferate; Gheorghe
Pantazi, (conferenţiar titular definitiv) şi chimistul Andrei Manea.
Profesorul Ion Ionescu–Bizeț este considerat pilon al dezvol
tării ingineriei în România. S-a născut la 4 decembrie 1870, în
cătunul Stenoaia, comuna Creața – Leșile, județul Ilfov. În 1889
s-a prezentat la concurs pentru a deveni elev al Școlii Naționale de
Poduri și Șosele din București, reușind pe primul loc și obținând
astfel și o bursă de studii. Rămânând orfan de tată, Ion Ionescu-
Bizeț a dat meditații, lucrând ca preparator și a câștigat banii nece
sari pentru a susține întreaga familie.
În 1894 devine inginer la căi ferate. A lucrat la construirea căi
ferate Cernavodă-Fetești. A condus lucrările de construcție a mai
multor poduri, printre care podul peste brațul Borcea (prima por
țiune a podului peste Dunăre), podul de la Bobola pe Valea Prahovei;
Ion N. Ionescu-Bizeţ
podul metalic curb de cale ferată și șosea peste bazinul de la Giurgiu
(1870-1946)
(1905-1906). A elaborat primul proiect pentru Șantierul Naval de la
Turnu Severin etc.
Este autorul unui studiu de deviere spre Prut a apelor Siretului, în vederea construcției unei
centrale hidroelectrice și a transformării Prutului într-un canal navigabil între Galați și Iași. A
executat harta hidrografică a bazinului Dunării.
În anul 1902, Profesorul Ion Ionescu–Bizeț este numit profesor la Școala Națională de
Poduri și Șosele pentru „Lucrări de statică grafică, rezistența materialelor, hidraulică și pro
iecte de poduri” unde a funcționat timp de 12 ani, apoi a preluat cursul de poduri, predat de
Anghel Saligny, pe care l-a predat până la ieșirea la pensie în 1938. Ajungând profesor, era
hotărât să facă ce trebuie sau să plece, fiind călăuzit de trei principii emise de el: 1 – profesorul
este răspunzător de timpul pe care elevii îl pierd în școală la cursurile și lucrările pe care le
fac; – 2 elevii trebuie să iasă din școală cu încredere deplină în ei și convinși că sunt în stare să
facă față cerințelor practicii și să aibă încredere în puterea lor de a concepe și proiecta lucrări
tehnice; – 3 un profesor trebuie să dea dovadă de seriozitate în îndeplinirea datoriilor. Ion
Ionescu-Bizeț a fost inginer și matematician. În anul 1919 a fost primit ca membru corespondent
Are contribuții și în matematică. Astfel, într-un triunghi cu laturile a, b, c și de arie S, este
valabilă inegalitatea Ion Ionescu-Weitzenböck: a2+b2+c2 ≥ 4S 3 .
A fost unul dintre întemeietorii revistei „Gazeta Matematica”. Ion Ionescu-Bizeț a des
fășurat o activitate legată în Societatea Politehnica, înființată în anul 1881, cu ocazia inaugurării
căii ferate Buzău-Mărășești. A fost secretarul Societății Politehnica timp de 13 ani, apoi timp de
9 ani (1923-1932) a fost vicepreședinte, iar între 1932-1934 a fost președintele acestei societăți
profesionale.
A decedat la 17 septembrie 1946 la București. Cu nici două luni înainte de a deceda (la
12 august 1946) a lăsat casa sa din strada Răsuri, nr.25 Societății „Gazeta Matematica”, cu
mențiunea că în două camere să se facă o sală de lectură pentru elevii de liceu din București.
„Libertatea trebuie să găsească în fiecare
voința și puterea de a se supune adevărului
și dreptații.”
(Ion Ghica)
7. POLITEHNICA DIN BUCUREȘTI – CONTINUATOAREA

ȘCOLII POLITEHNICE.
ÎNCEP SĂ APARĂ NORI NEGRI
După anul 1918, în România, în privinţa sistemului de învăţământ, în general, mai întâi
a avut loc integrarea a nu mai puţin de patru sisteme de învăţământ diferite datorită unirii
celor patru provincii istorice Bucovina, Transilvania cu Banatul, Basarabia şi Principatele
Unite. S-a păstrat modelul lui Spiru Haret, iar între cele două războaie ministrul Educaţiei
Naţionale, Constantin Angelescu, a avut un rol esenţial în modelarea inter-război a sistemului
de învăţământ din România. A doua problemă pentru sistemul de învăţământ românesc consta
în ajutorul pe care trebuia ca acesta să-l dea industrializării şi modernizării societăţii. Şcolile
primare s-au dezvoltat pentru a micşora mult diferenţele între tipul de educaţie primită de către
copiii de vârstă şcolară în zonele rurale şi urbane, fără a afecta adaptarea la forţa de muncă din
zona respectivă. Liceele au fost modernizate, iar învăţământul superior a ajuns să fie comparabil
cu învăţământul superior al ţărilor europene dezvoltate.
Astfel, Școlile Politehnice încetează de a mai fi conduse și administrate după legile lor pro
prii (aparținând de Ministerul Lucrărilor Publice) și sunt încadrate sub numele de „Politehnici”
în regimul general al învățământului superior (aparținând Ministerului Instrucţiunii Publice)
alături de universități, academii comerciale și industriale și alte școli superioare speciale.
Prin Decretul nr. 3799 din 4 noiembrie 1938 s-a aprobat „Legea pentru modificarea şi
completarea legilor privitoare la învăţământul superior şi special în vederea raţionalizării”.
Din această lege extragem următoarele: – Învăţământul superior se predă în Universităţi,
Politehnici şi Academii de înalte studii comerciale şi industriale; – „Şcoala Politehnică Carol al
II-lea din Bucureşti” se transformă în „Politehnica Carol al II-lea din Bucureşti”; – Academiile
de înalte studii agronomice, Institutul de chimie agricolă şi alimentară, Institutul de chimie
industrială, Institutul electrotehnic de la Facultatea de ştiinţe a Universităţii din Bucureşti şi
Academia de Arhitectură din Bucureşti se încadrează în Politehnica Carol al II‑lea din Bucureşti;
– Corpul didactic se compune din profesori şi conferenţiari, iar personalul ajutător se compune
din şefi de lucrări, lectori, asistenţi şi preparatori; – Titlul de profesor, conferenţiar şi asistent
definitiv se dobândeşte prin concurs; – Preparatorii, asistenţii provizorii, şefii de lucrări şi lectorii
se numesc prin decizie ministerială; – Ocuparea locurilor vacante de profesori şi conferenţiari se
face prin transfer sau concurs, iar cele care nu pot fi ocupate astfel vor fi suplinite; – Raporturile
comisiilor de concurs pentru posturile de profesor se publică în „Monitorul Oficial”; – Obligaţiile
cadrelor didactice sunt de 2 ore de curs profesoral şi care trebuie împlinite în cel puţin trei
zile; – Nici un profesor nu poate deţine în acelaşi timp mai mult de o catedră în învăţământul
superior şi, în afară de catedră şi anexele ei, nu poate deţine mai mult de un post la un insitut
sau o clinică; – Profesorii care în ultimii cinci ani nu au publicat lucrări în specialitatea lor
sunt consideraţi demisionaţi; – Rectorii şi decanii sunt numiţi prin decret, dintr‑o listă de trei
propuneri făcute de toţi profesorii instituţiei de învăţământ superior.
Printr‑o anexă la lege sunt fixate catedrele şi conferinţele în fiecare instituţie de învăţământ
superior. În raportul ministrului Ministerului Educaţiei Naţionale către Consiliul de Miniştri,
se arată că: (1) – s‑a renunţat la recrutarea profesorilor prin „chemare” care nu a dat rezultate,
favorizând subiectivismul; (2) – concursul a rămas singura modalitate de ocupare a posturilor
vacante; (3) – s‑a reintrodus dreptul la transfer, care se face tot pe bază de concurs; (4) – fixarea
numărului de catedre şi de conferinţe a avut ca scop oprirea inflaţiei de posturi; (5) – controlul
periodic la cinci ani a activităţii ştiinţifice a profesorilor are ca scop eliminarea celor care nu
mai corespund.
Prin Decretul nr. 4073 din 3 decembrie 1938, au fost numiţi, începând cu data de 1 decem
brie 1938: – Nicolae Vasilescu‑Karpen, rector al Politehnicii Carol al II-lea din Bucureşti; –
Dionisie Germani, decan al Facultăţii de Construcţii; – Constantin Buşilă, decan al Facultăţii
de Mecanică şi Electricitate; – Gheorghe Macovei, decan al Facultăţii de Mine şi Metalurgie;
– Negoiţă Dănăilă, decan al Facultăţii de Chimie Industrială; – Gheorghe Stinghe, decan al
Facultăţii de Silvicultură.
Institutul de Chimie Industrială (situat pe Calea Moşilor nr. 132, Bucureşti), afiliat
la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti, a fost înfiinţat în anul 1920 de către
profesorul Negoiţă Dănăilă (1878‑1953), care a făcut studii la Facultatea de Ştiinţe, specializare
fizică‑chimie, Universitatea din Iaşi; la Politehnica din Berlin-Charlottenburg, obţinând diploma
de inginer chimist şi tot aici a făcut doctoratul la profesorul Libermmann; a fost numit profesor
titular la Universitatea din Bucureşti pe 10 iulie 1919. Acest institut avea ca absolvenţi „ingineri
chimişti universitari”. Institutul respectiv a fost condus de profesorul Negoiţă Dănăilă până
în anul 1938. În acel an, pe 3 decembrie, ca urmare a legii din 1937 (promulgată prin Decretul
nr. 1360 din 19 martie 1937) se uneşte cu o parte din secţiunea Industrială a Şcolii Politehnice
din Bucureşti, care din anul 1937 a început să elibereze diplome de „inginer chimist industrial”,
în locul diplomelor de „inginer industrial” pe care le elibera până în anul 1936, inclusiv.
Se observă că, de fapt, profesorul Negoiţă Dănăilă este numit decan al facultăţii de Chimie
Industrială în 1 decembrie 1938, când aceasta ia fiinţă în urma încadrării Institutului de Chimie
Industrială de la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti la Politehnica Carol II din
Bucureşti.
Institutul Electrotehnic de la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti a fost în
fiinţat în anul 1912 de către profesorul Dragomir Hurmuzescu (1865‑1954), când acesta s‑a
transferat de la Universitatea din Iaşi la Universitatea din Bucureşti, institutul respectiv eliberând
diplome de „inginer electrotehnist universitar”. Acest institut a funcţionat până în anul 1938,
când a fost înglobat în Politehnica Carol al II-lea din Bucureşti şi prin contopire cu Secţiunea
Electromecanică, au dat naştere Facultăţii de Mecanică şi Electricitate.
În cadrul fiecărei facultăți se infinţează grupe de specializare. De exemplu, Facultatea de
Mecanică și Electricitate avea următoarele grupe de specializare: Mecanică, Aviație, Armament,
Tehnică Năvală, Electrotehnică, Electrocomunicaţii. Această situație a dăinuit timp de 10 ani.
7. Politehnica din Bucureşti – continuatoarea Şcolii Politehnice... 201
Tot prin aceeași lege anul preparator devine anul I, iar durată totală a studiilor devine
cinci ani.
În anul 1938 s‑au făcut următoarele numiri de cadre didactice: V. Stinghe (profesor titular
definitiv), la catedra de Dendrometrie, estimaţie forestieră, amenajarea pădurilor şi economie
alpină; Dumitru A. Sburlan (profesor titular provizoriu), la cursul Instalaţii de transport,
construcţii forestiere, ferăstraie şi industria mecanică a lemnului; Alexandru Codarcea (profe
sor titular provizoriu), la cursul de Mineralogie şi petrografie; Grigore Zamfirescu (conferenţiar
titular definitiv), la cursul de Tehnologia materialelor de aviaţie şi construcţia avionului; Aurel
Ioanovici (conferenţiar titular definitiv), la cursul de Construcţii civile şi procedee generale
de construcţii; Nicolae Rodolphe Racliş (conferenţiar titular definitiv), la cursul Matematici
generale; Nicolae Râmniceanu (conferenţiar titular definitiv), la cursul Drept şi legislaţie
uzuală; Vasile T. Cerkez (conferenţiar titular provizoriu), la cursul Chimie organică şi petrol;
Ion I. Chiţulescu (conferenţiar titular provizoriu), la cursul de Stereotomia lemnului şi a
pietrei şi aplicaţiuni la construcţii; Nicolae Stănescu (conferenţiar titular provizoriu), la cursul
Maşini‑unelte şi exploatări industriale; Ion Poţulescu-Zamfirescu (asistent titular definitiv), la
catedra de Maşini (motori termici); Ion C. Dumitrescu (asistent titular provizoriu), la cursul
Rezistenţa materialelor şi statică grafică.
Tot în 1938, profesorul Constantin Budeanu a fost ales membru corespondent al Acade
miei Române.
În acelaşi an (1938) Politehnica Regele Carol II îl proclamă Doctor „Honoris Causa”
al Politehnicii Regele Carol al II-lea pe domnul inginer Nikola Tesla, genial descoperitor în
electricitate, pentru înaltele sale merite ştiinţifice şi tehnice. Nikola Tesla este savant american,
născut în Croaţia, de origine istro‑română.
În anul universitar 1938/1939 Politehnica „Gheorghe Asachi” din Iaşi, înfiinţată în decem
brie 1937, îşi deschide pentru prima dată cursurile.
Ca urmare a „Legii pentru modificarea şi completarea legii privitoare la învăţământul
superior şi special în vederea raţionalizării” din 4 noiembrie 1938, prin decizia ministerială
nr. 225846/1938 au fost încadraţi profesorii şi conferenţiarii de la Politehnica din Bucureşti,
după cum urmează:
Catedre generale
1 – Geometrie analitică – D. Pompeiu;
2 – Geometrie descriptivă şi cinematică – Ernest Abason;
3 – Electricitate şi electrotehnică – Nicolae Vasilescu‑Karpen;
4 – Hidraulică şi instalaţii hidraulice – Dionisie Germani;
5 – Economie politică şi raţionalizare – Mihail Manoilescu;
6 – Metalurgie – Traian Negrescu;
7 – Mineralogie şi petrografie – Alexandru Codarcea;
8 – Fizică – Vasile Bianu;
9 – Chimie analitică şi chimie-fizică – Eugen Chirnoagă;
10 – Fizica industrială – Ion Arapu;
Conferinţe generale
11 – Introducere în matematica superioară – Nicolae Ciorănescu;
12 – Matematici generale – Rodolphe Racliş;

13 – Chimie generală – Ernest Toporescu;
14 – Radiocomunicaţii – Teodor Tănăsescu;
15 – Telefonie şi telegrafie – Ion Constantinescu;
16 – Tehnologia mecanică – Dumitru Băiatu;
17 – Desen Industrial – S. Cunescu şi I. Balinski;
18 – Drept şi legislaţie uzuală – N. Râmniceanu;
19 – Mecanica şi rezistenţa materialelor – Aurel Beleş şi M. Sophian;
20 – Electrotehnica – G. Petrescu;
21 – Curs general de maşini – I. Drosescu şi I. Nicolini;
22 – Curs general de construcţii – Cezar Orăşanu;
23 – Tehnologia materialelor de construcţii şi ceramică – Şerban Solacolu;
24 – Ataşat la catedra de Amenajări, instalaţii şi maşini hidraulice – Dorin Pavel, con
ferenţiar;
25 – Ataşat la catedra de Hotărnicie, topografie forestieră şi corecţiunea torenţilor –
D. Drâmbă, conferenţiar;
26 – Ataşat la catedra de Fizică generală, climatologie şi meteorologie – E. Oteţeleşanu,
conferenţiar;
Catedre de specialitate
1 – Facultatea de Construcţii
Navigaţie interioară şi maritimă, îmbunătăţiri funciare – Grigore Vasile;
Ataşat la catedra de Construcţii şi procedee generale de construcţii – Aurel Ianovici,
conferenţiar;
Ataşat la catedra de Beton armat, poduri de zidărie şi lemn – Mihail Hangan, confe
renţiar;
2 – Facultatea de Mecanică şi Electricitate
A. Secţia Electromecanică
Măsuri şi tracţiune electrică – Constantin Budeanu;
Calculul, construcţia şi încercările maşinilor electrice – Ion S. Gheorghiu;
Centrale electrice, transportul, distribuţia şi utilizarea energiei electrice – Radu I.
Ştefănescu;
Tehnologia mecanică şi organe de maşini – C. Buşilă;
Maşini termice, maşini frigorifice şi compresoare – Gh. Nicolau, conferenţiar;
Ataşat la catedra Locomotive, vagoane, maşini de ridicat – A. Ionescu, conferenţiar;
B. Secţia de aviaţie şi armament
Aviaţie – Elie Carafoli;
Ataşat la catedra de Tehnologia şi construcţia avioanelor – G. Zamfirescu, conferenţiar;
3 – Facultatea de chimie industrială
Chimie anorganică (cu aplicaţii) – Petru Spacu;
Chimie organică – Costin Neniţescu;
Chimie industrială şi electrochimia – P. Staehelin;
Chimia tehnologică – Negoiţă Dănăilă;

4 – Facultatea de Mine şi Metalurgie
Geologia şi paleontologia – C. Macovei;
Foraje şi industria extractivă a petrolului şi gazelor naturale – Th. Ficşinescu;
Exploatări miniere (altele afară de petrol) – I. Bujoiu;
Ataşat la catedra de Prepararea mecanică a minereurilor şi maşini miniere – Huber Panu,
conferenţiar;
5 – Facultatea de Silvicultură
Botanică forestieră şi patologie vegetală – C. Georgescu;
Dendrometrie, estimaţii forestiere, amenajarea pădurilor şi amelioraţiuni pastorale
– V. Stinghe
Dendrologie, silvicultură şi tehnologia lemnului – M. Drăcea;
Drumuri şi instalaţii de transporturi forestiere, ferăstrae şi maşini unelte – D. Sburlan
Conferinţe de specialitate
1 – Facultatea de construcţii
Arhitectură – I. Davidescu
Stereotomia lemnului şi pietrei cu aplicaţii în construcţii – I. Chiţulescu
2 – Facultatea de Mecanică şi Electricitate
A. Secţia electromecanică
Maşini‑unelte şi exploatări industriale – N. Stănescu
Electrotehnică generală şi aplicată – Traian Gheorghiu
3 – Facultatea de Chimie Industrială
Metode tehnice de analize – D. Buttescu
Tehnologia petrolului – V. Cherkez şi C. Dacu;
Textile, hârtie – C. Casassovici şi I. Păunescu
Chimie alimentară şi fermentaţie – V. Crasu
Tehnologia organică – E. Georgeaopol
4 – Facultatea de Silvicultură
Vânătoare şi pescuit – G. Nedici (cu titlul şi toate drepturile de profesor)
Potrivit aceleiaşi legi, Ministerul Educaţiei Naţionale a publicat concursuri pentru urmă
toarele catedre şi conferinţe vacante – Catedrele de: Analiză infinitezimală; Beton armat,
Poduri de zidărie şi lemn; Cadastre, hotărnicie, topografie forestieră şi corecţiunea torenţilor;
Construcţii civile şi procedee generale de construcţii; Tehnologie şi construcţia avionului;
Drumuri (Şosele); Căi ferate; Poduri şi construcţii metalice; şi Conferinţele de: Tehnologie,
grafică şi fotografie; Exploatări miniere; Mineralogie; Zăcăminte şi prospecţiuni şi Combus
tibili minerali.
În cursul anului 1939 s-au făcut următoarele numiri de cadre didactice: Constantin C.
Teodorescu (profesor titular), la catedra de Rezistenţa materialelor şi statică grafică, prin transfer
de la Politehnica din Timişoara; Mihail Hanganu (profesor titular), la catedra Beton armat,
poduri de zidărie şi lemn, prin concurs; Simion Stoilow la catedra de Analiză infinitezimală, prin
transfer de la Facultatea de Ştiinţe din Cernăuţi; Henry Teodorul (conferenţiar titular definitiv),
la cursul de Edilitate; Traian Gheorghiu (conferenţiar titular provizoriu), la cursul de

Electrotehnică generală şi aplicaţii; Constantin Fostiropol (şef de lucrări cu titlu provizoriu),
la Laboratorul de Chimie industrială; Ecaterina Ciorănescu (asistent titular definitiv) şi Ion
Gavăţ (asistent titular definitiv) la cursul de Chimie organică şi aplicaţiile ei; Florin Manoliu
(asistent titular definitiv), la cursul de Economie politică şi raţionalizare; Mihai Vasiliu
(asistent titular definitiv), la cursul de Rezistenţa materialelor şi statică grafică; Alexandru
Popescu (asistent titular definitiv) la catedra de Electricitate şi electrotehnică; Janetta Cornea
(asistent titular definitiv) şi Mihai Bobor (asistent titular definitiv), la catedra de Dendrometrie,
estimaţiuni forestiere, amenajarea pădurilor şi amelioraţiuni pastorale; Marin Rădulescu
(asistent titular definitiv), la catedra de Dendrologie, silvicultură şi tehnologia lemnului; Ion
A. Manoliu (asistent cu titlu provizoriu), la catedra Navigaţie interioară şi maritimă; Virgil
Niculescu (asistent cu titlu provizoriu) la Laboratorul de Chimie industrială şi Gheroghe G.
Cernea (asistent cu titlu provizoriu) la Laboratorul de aplicaţiile căldurii şi electricitate.
Conferenţiarul Dumitru I. Buttescu de Metode tehnice de analize, la Facultatea de Chimie
Industrială, a fost pus în retragere pentru limită de vârstă.
Profesor Ion Ionescu, profesor onorar al Politehnicii din Bucureşti, a fost numit decanul
Colegiului inginerilor pe trei ani, iar profesorul Constantin Buşilă a fost numit prodecan al
Colegiului inginerilor, de asemenea, pe trei ani.
Prin Decretul nr. 3958/1939, profesorului Constantin Buşilă i s‑a acordat ordinul „Meritul
cultural” în gradul de cavaler I.
Prin decizia Ministerului Lucrărilor Publice nr. 5483‑1939, profesorii Constantin Buşilă,
Dionisie Germani şi Ion S. Gheorghiu au fost desemnaţi membri ai Consiliului Tehnic Superior
pe timp de un an.
Prin Decretul nr. 3182/1939, profesorul Gheorghe Macovei, ca delegat al Academiei
Române, profesorul Nicolae Vasilescu‑Karpen ca delegat al Consiliului Tehnic Superior,
profesorul Constantin Buşilă şi profesorul Victor Vâlcovici ca delegaţi ai Ministerului Educaţiei
Naţionale, au fost numiţi pe timp de trei ani în Consiliul de Perfecţionare al Politehnicii din
Bucureşti.
Prin Decretul nr. 3624/1939 profesorul Constantin Buşilă a fost numit preşedintele
Consiliului de Perfecţionare al Politehnicii din Iaşi, pe anul şcolar 1939/1940.
Prin Decretul nr. 3379/1939 Politehnica din Bucureşti a fost autorizată să accepte legatul
lăsat de defunctul Mihail Capuţineanu prin testament şi constând din suma de 1.000.000 lei.
Profesorul Gheorghe Macovei, în 1939, a fost ales membru titular al Academiei Române,
iar profesorul Negoiţă Dănăilă a fost ales membru de onoare al Academiei Române.
Profesorul Gheorghe Ţiţeica, secretar general al Academiei Române, încetează din viață
în 1939.
În primele luni ale anului 1940 s‑au făcut următoarele numiri de cadre didactice: Aurel
A. Beliş (profesor titular), la catedra de Construcţii civile şi procedee generale de construcţii;
Constantin Georgescu (profesor titular), la catedra de Botanică forestieră şi patologie vegetală;
Niculae Profiri (conferenţiar definitiv) la cursul de Administraţie şi politică forestieră;
Alexandru Popescu (şef de lucrări definitiv), la catedra de Electricitate şi electrotehnică şi
căpitan comandor ing. Ion Linteş (asistent definitiv) la catedra de Aviaţie.
La 1 iulie 1940, profesorul I. Ştefănescu Radu, de la catedra de Centrale electrice, trans
port, distribuţie şi utilizarea energiei electrice a fost pus în retragere.
La începutul celei de-a doua jumătăţi a anului 1940, se ridică „nori negri” deasupra
României, cedarea Basarabiei şi Nordului Bucovinei către URSS în urma ultimatului
acesteia din 26 iunie 1940 (ca rezultat al pactului Ribentropp-Molotov); cedarea părţii de
nord a Ardealului către Ungaria hortystă, în urma dictatului de la Viena – numit „arbitraj”
germano-italian, din 30 august 1940 şi cedarea Cadrilaterului (format din judeţele Durostor şi
Caliacra), către Bulgaria, în urma tratatului de frontieră româno-bulgar de la Craiova, semnat la
7 septembrie 1940 (în urma presiunilor făcute de Germania, Italia şi URSS).
Pentru a soluţiona problema cadrelor didactice provenite din aceste teritorii, prin derogare
de la normele legate, prin Decretele nr. 2596/2599 din 2 august 1940, Ministerul Educaţiei
Naţionale a fost autorizat să ocupe prin numire directă unele catedre vacante din învăţământul
superior, iar prin Decizia ministerială nr. 129518 din 2 august 1940 s‑au sistat numirile de
profesori cu titlu provizoriu şi concursurile în curs de desfăşurare.
La 5 septembrie 1940, regele Carol al II‑lea a cedat generalului Ion Antonescu principalele
prerogative ale puterii, iar în ziua de 6 septembrie 1940 i s‑a impus să abdice în favoarea fiului
său, Mihai I care devine rege.
Prin Decretul nr. 3151 din 14 septembrie 1940, Statul român devine Stat naţional-legionar,
iar generalul Ion Antonescu se intitulează conducător.
Prin Decretul nr. 3414 din 9 octombrie 1940, profesorul Eugen Chirnoagă a fost numit
rector în locul profesorului Nicolae Vasilescu-Karpen, iar profesorul Ion Cantuniari a fost numit
decan al Facultăţii de Mecanică şi Electricitate, în locul profesorului Constantin Buşilă. Eugen
Chirnoagă rămâne rector până la 27 ianuarie 1941.
Prin Decretul nr. 3415 din 9 octombrie 1940, profesorii Nicolae Vasilescu-Karpen şi
Dumitru Pompeiu au fost puşi în retragere.
În luna octombrie 1940 s-au făcut următoarele numiri de cadre didactice: Grigore Eliescu
(conferenţiar definitiv), la cursul de Zoologie, entomolgie şi protecţia pădurilor; Scarlat Fotino
(conferenţiar definitiv), la cursul de Desen aplicat în construcţii; Aurel Voiculescu (şef de secţie)
la Laboratorul de Chimie industrială; Ion Irimescu (şef de secţie), Nicolae Cernescu (şef de
secţie) şi Ion Guvăţ (şef de secţie) la Laboratorul de analize şi încercări; G. N. Gheorghiu (şef
de lucrări), la cursul de Chimia petrolului prin transfer cu post cu tot de la catedra de Chimie
generală a facultăţii de Ştiinţe din Timişoara.
D. Borcea a fost numit contabil şef şi Mihail Teodorescu contabil I.
Alexandru Ostaşcu, subdirector al Politehnicii, a fost suspendat din serviciu.
Ca urmare a unui decret-lege discriminatoriu, cadrele didactice evrei au fost înlăturate din
învăţământ în întreaga ţară. La Politehnica din Bucureşti, Ernest Abason (profesor), Isac Blum
(şef de secţie) şi Estrela Ionescu-Schapira (preparatoare) au fost puşi în disponibilitate.
Prin Decretul-lege nr. 3566 din 28 octombrie 1940 s-a interzis cumulul în învăţământ
sau cu o funcţie administrativă. Fac excepţie funcţiile de rector şi decan cu condiţia a se lua
un singur salariu. Personalul didactic ajutător putea să aibă o a doua funcţie în clinică sau o
instituţie ştiinţifică. Cadrele didactice din învăţământul superior cu profesiuni libere au fost
retribuite în învăţământ cu o jumătate de salariu. La familiile fără copii la care salariul soţului
depăşea 15.000-30.000 lei/lună (în funcţie de categoria localităţii) şi soţia este profesoară, ea va
fi trecută din oficiu în concediu.
Prin Decretul nr. 3670 din 31 octombrie 1940 pentru „adaptarea învăţământului superior
la structura statului naţional-legionar” o comisie urma să revizuiască situaţia tuturor mem
brilor corpului didactic şi ajutător din învăţământul superior în ceea ce priveşte: legalitatea
numirii, activitatea ştiinţifică, didactică, publică şi ţinuta morală. Pentru Politehnica din
Bucureşti comisia a fost alcătuită din: Dionisie Germani şi Mihail Manoilescu pentru Facultatea
de Construcţii; Ion Cantuniari şi Dimitrie Leonida pentru Facultatea de Mecanică şi Electricitate;
Gheorghe Macovei şi I. Bujoru pentru Facultatea de Mine şi Metalurgie; Cristea Otin şi Eugen
Chirnoagă pentru Facultatea de Chimie Industrială; Vintilă Stinghe şi Dumitru Sburlan pentru
Facultatea de Silvicultură.
În noaptea de 9/10 noiembrie 1940 a avut loc un cutremur de pământ cu epicentrul în
Vrancea (magnitudinea 7,7 pe scara Richter).
În luna decembrie 1940, dr. Matei Niculescu a fost numit şef de lucrări definitiv, la catedra
de Chimie analitică.
Între 21-23 ianuarie 1941 Mişcarea legionară a organizat o rebeliune armată prin care
urmărea să ajungă singura beneficiară a puterii de stat, prilej cu care a făcut masacre sângeroase,
jafuri şi distrugeri. După înăbuşirea rebeliunii de către armată, Mişcarea legionară a fost
înlăturată de la putere şi interzisă, puterea concentrându‑se în mâinile lui Ion Antonescu, care
formează un nou guvern din militari şi tehnicieni.
Prin Decretul nr. 158 din 27 ianuarie 1941, profesorul Constantin C. Teodorescu a fost
numit rector în locul profesorului Eugen Chirnoagă.
Constantin C. Teodorescu a fost asistentul profesorului Gheorghe
Filipescu (1882–1937) la cursul de Rezistenţa materialelor. După
înfiinţarea Şcolii Politehnice din Timişoara a fost trimis acolo unde
a fost profesor de Rezistenţa materialelor. Acolo a întemeiat şcoală,
înfiinţând un Laborator pentru Încercarea Materialelor şi pentru
Analize Industriale. La plecarea din Timişoara l‑a lăsat profesor pe
elevul său Ştefan Nădăşan (1901-1967). A revenit la Politehnica din
Bucureşti, unde în 1941-1944 a fost rector.
La 22 iunie 1941 începe războiul Germaniei cu URSS la care ia
parte şi România de partea Germaniei până la 23 august 1944.
Prin Decizia ministerială nr. 140840 din 1941 s-a hotărât ca
în noul an şcolar în şcolile secundare şi superioare să nu fie primiţi
Constantin C. decât elevii şi, respectiv, studenţii care vor presta în timpul verii un
Teodorescu (1892-1972) serviciu de trebuinţă obştească şi mai ales cei care vor fi luat parte
la munca câmpului.
Prin Decretul lege nr. 2254 din 7 august 1941 s-au instituit noi norme cu privire la punerea
în retragere din oficiu sau în cadrul disponibil a membrilor corpului didactic şi anume, în cazul
în care aceştia împlinesc până la 1 noiembrie 1941 vârsta de 55 de ani sau 30 de ani vechime
calculabili la pensie. Ca urmare a acestui decret, prin decizia ministerială nr. 166652 din 7
august 1941 din Politehnica din Bucureşti au fost pensionaţi: G. Nedici, profesor de vânătoare
şi pescuit; Stavri Cunescu, profesor de desen industrial; C.T. Popescu, profesor de sistematică,
anatomie şi fiziologie vegetală; Gh. Stoicescu, profesor de medicină veterinară; C. Ionescu,
profesor de politică şi legislaţie agrară; Al. Petescu, profesor de matematică; A.N. Dumitrescu,
profesor de zootehnie; Ilie Purcuru, profesor de fizică şi meteorologie; Haralambie Vasiliu,
profesor de chimie generală şi chimia solidului; Gheorghe Nichifor, profesor de geometrie
descriptivă; M. Sofian, conferenţiar de mecanică şi rezistenţa materialelor; V. Grasu, confe

renţiar de chimie alimentară şi fermentaţie şi Dan Iovănescu, preparator la catedra de
construcţii.
Prin Decizia ministerială nr. 198641/1941, imobilul Palatului Regal din Şoseaua Kiseleff,
cedat Ministerului Culturii Naţionale şi Cultelor prin Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 911
din 7 august 1941 spre a fi întrebuinţat pentru nevoile studenţilor, a fost dat spre folosinţă
Politehnicii din Bucureşti pentru a fi folosit exclusiv drept cămin al studenţilor – ingineri de la
această politehnică.
Prin Decizia ministerială nr. 221993 din 28 septembrie 1941 s‑a fixat o taxă uniformă de
înscriere în universităţi, politehnici, academii comerciale şi şcoli speciale, de 2500 lei/an. Pe
lângă această taxă de înscriere se va încasa o taxă variabilă, în funcţie de specificul facultăţii sau
al şcolii speciale. Această taxă împreună cu cea de înscriere, nu vor depăşi 6000 lei anual.
Prin Decizia ministerială nr. 221994/1941 s‑a fixat cuantumul unei burse studenţeşti de
3600 lei/lună, acordându‑se Politehnicii din Bucureşti 404 burse pentru anul şcolar 1941/1942.
Bursele erau atribuite studenţilor pe baza rezultatelor obţinute la examene, iar studenţilor din
anul I, pe baza trecerii unui concurs special.
Prin Decizia ministerială nr. 221991/1941 s‑a fixat limita superioară a numărului stu
denţilor ce vor fi primiţi în anul I, 1941/1942, în instituţiile de învăţământ superior. Pentru
Politehnica din Bucureşti se stabilesc următoarele cifre: Facultatea de Construcţii şi Cadastru:
180; Facultatea de Mecanică şi Electricitate: 100; Facultatea de Mine şi Metalurgie: 50;
Facultatea de Chimie Industrială: 60; Facultatea de Arhitectură: 70; Facultatea de Silvicultură:
70; Facultatea de Agronomie: 80. Numărul tuturor studenților din Politehnica din București era
cuprins între 2500 și 3000. În acelaşi timp, în unele facultăţi, se stabilesc anumite proporţii între
băieţi şi fete. Astfel, la Facultatea de Chimie Industrială: 70% băieţi şi 30% fete; la Facultatea
de Arhitectură: 80% băieţi şi 20% fete; la Facultatea de Agricultură: 95% băieţi şi 5% fete.
Prin Decretul-lege nr. 2758 din 3 octombrie 1941, cu privire la „organizarea educaţiei
tineretului român”, s‑a atribuit fiecărui cadru didactic o „unitate colectivă” (grupă, clasă sau
an de studii) de a cărui educaţie răspunde, programul de activitate educativă cuprinzând: –
cunoaşterea activităţii tinerilor şi orientarea acestei activităţi; – supravegherea activităţilor
sportive, culturale, muncii de folos obştesc etc.
Prin Decretul-lege nr. 3134 din 11 noiembrie 1941 s-a revenit asupra raţionalizării catedrelor
(făcută prin Decretul nr. 3799 din 4 noiembrie 1938) şi se reînfiinţează unele catedre, iar altele
îşi schimbă denumirea.
Ca urmare a acestui Decret (3134/11.XI.1941) la Politehnica din Bucureşti:
– S‑a reînfiinţat conferinţa de Distribuţia şi utilizarea energiei electrice şi centrale elec
trice;
– Catedra de Fizică generală, climatologie şi meteorologie a devenit Catedra de Radio
comunicaţii;
– Catedra de Fizică Industrială a devenit Catedra de Termotehnică;
– Catedra de Calculul, construcţia şi încercările maşinilor electrice a devenit Catedra de
Maşini şi aparate electrice;
– Catedra de Măsuri şi tracţiune electrică a devenit Catedra de Electricitate şi Măsuri
electrice;
– Catedra de Electricitate şi electrotehnică a devenit Catedra de Electrotehnică şi tracţiune

electrică;
– Catedra de Mecanică raţională a devenit Catedra de Mecanică tehnică;
– Catedra de Zoologie şi entomologie forestieră şi protecţia pădurilor a devenit Catedra de
Zoologie, entomologia şi protecţia pădurilor;
– Conferinţa de Matematici superioare şi aplicate a devenit Catedra de Analiză
matematică;
– Conferinţa de Mineralogie a devenit Conferinţa de Combustibili minerali;
– Catedra de Desen arhitectural şi studiul ordinelor clasice cu aplicaţii a devenit Catedra
de Arhitectură aplicată cu atelier;
– Catedra de Tehnologia materialelor a devenit Conferinţa de Tehnologia materialelor;
– Conferinţa de Arhitectură rurală a devenit Catedra de Arhitectură rurală;
– Conferinţa de Matematici generale a devenit Conferinţa de Geometrie descriptivă şi
analitică;
– Conferinţa de Mecanică şi statică a devenit Conferinţa de Matematici generale şi
mecanică;
– Catedra de Sistematică, anatomie şi fiziologie vegetală a devenit Catedra de Anatomie,
fiziologie şi sistematică vegetală;
– Catedra de Politică şi legislaţie agrară a devenit Catedra de Drept şi legislaţie agrară;
– Catedra de Tehnologie agricolă a devenit Catedra de Industrii agricole;
– Catedra de Mecanică şi maşini agricole a devenit Catedra de Maşini agricole;
– Catedra de Economie rurală a devenit Catedra de Economie rurală şi politică agrară;
– Conferinţa de Legumicultură, horticultură şi pomicultură a devenit Conferinţa de Pescuit
şi piscicultură;
– Conferinţa de Entomologie a devenit Conferinţa de Entomologie agricolă;
– Conferinţa de Matematici a devenit Cconferinţa de Matematici şi mecanică;
– Catedra de Contabilitate şi estimaţiuni agricole a devenit Catedra de Taxaţiuni, expertize
şi contabilitate agricolă.
În intervalul de timp noiembrie-decembrie 1941 au fost făcute următoarele numiri de cadre
didactice: Dumitru Leonida (profesor titular definitiv) la Catedra de Centrale electrice, prin
trasfer de la Politehnica din Timişoara; D. Drâmbă (profesor titular definitiv) la Catedra de
Cadastru, hotărnicie, topografie forestieră şi corecţia torenţilor; Ion Chiţulescu (conferenţiar
titular definitiv) la Cursul de Stereotomia lemnului şi a pietrei şi aplicaţii la construcţii;
Gheorghe Nicolau (conferenţiar titular definitiv) la Cursul de Maşini termice, maşini frigorifice
şi compresoare; Aurel Zănescu (conferenţiar titular definitiv) la Cursul de Locomotive, vagoane
şi maşini de ridicat; Grigore Zamfirescu (conferenţiar titular definitiv) la Cursul de Prepararea
mecanică a minereurilor şi maşini miniere; Nicolae Profiri (conferenţiar titular definitiv) la
Cursul de Drumuri (şosele); Ion Gr. Stratilescu (conferenţiar titular definitiv) la Cursul de
Căi Ferate; Cristea Niculescu (conferenţiar titular definitiv) la Cursul de Poduri şi construcţii
metalice; Grigore Eliescu (conferenţiar titular definitiv) la Cursul de Zoologie, entomologie şi
protecţia pădurilor; Gheorghe Petrescu (conferenţiar titular definitiv) la Cursul de Electricitate
şi Electrotehnică; Nicolae Ciorănescu (conferenţiar titular definitiv) la Cursul de Geometrie
analitică; Dorin Pavel (conferenţiar titular definitiv) la Cursul de Amenajări, instalaţii şi maşini
hidraulice; Cezar Orăşanu (conferenţiar titular definitiv) la Cursul de Topografie şi geodezie;

Cristea Niculescu (conferenţiar) la Cursul de Poduri şi construcţii metalice; Nicolae Petrulian
(conferenţiar) la Cursul de Zăcăminte şi prospecţiuni; Ion Stratilescu (conferenţiar) la Cursul
de Căi ferate; Mircea Georgescu (conferenţiar titular provizoriu) la Catedra de Politici şi
legislaţie agrară (este definitivat la 10 decembrie 1941 şi avansat profesor la 20 decembrie
1941); Gabriel Sudan (conferenţiar titular provizoriu) la Cursul de Matematici generale (a fost
definitivat la 23 decembrie 1941).
În timpul dictaturii antonesciene, tinerilor evrei li se interzice frecventarea şcolilor de
orice grad. În condiţiile acestei represiuni impuse de Germania din acel timp, aliatul nazist al
României, printre intelectualii evrei a prins ideea înfiinţării unui învăţământ particular pentru
tinerii evrei pe care legile fasciste i-au exclus la cursurile de zi şi din învăţământul de stat şi
de la certificatele de stat. Astfel, s-a cerut Ministerului Educaţiei Naţionale aprobarea pentru
crearea de cursuri de pregătire pentru studii în medicină, care se ţineau pe lângă spitalul
„Caritas”, sub îndrumarea prof. dr. Marcus Cajal, cursuri de pregătire tehnică, conduse de
ing. Martin Bercovici şi cursuri de pregătire teoretică şi practică sub conducerea profesorilor
Ernest Abason şi Marcus Onescu.
Şcoala Tehnică Evreiasă (numită pe atunci, în mediile universitare, „Politehnica Berco
vici”), unică în acele părţi ale Europei, unde au fost aplicate legislaţii de tip fascist, a fost
inaugurată la 11 octombrie 1940 şi şi‑a început activitatea la 11 decembrie 1940. A funcţionat
până în anul 1944. Miniştri ai Educaţiei, Cultelor şi Artelor în vremea aceea au fost: Dumitru
Caracostea (4‑14 septembrie 1940); Traian Brăileanu – Partidul Totul Pentru Ţară (14 septembrie
1940 – 21 ianuarie 1941); g‑ral Radu Rosetti, 27 ianuarie 1941 – 11 noiembrie 1941; ad‑interim,
mareşal Ion Antonescu, 11 noiembrie 1941 – 5 decembrie 1941 şi Ion Petrovici, 5 decembrie
1941 – 23 august 1944.
Sediul Şcolii Tehnice Evreieşti, când aceasta şi‑a început activitatea, era pe strada Sevas
topol nr. 19. La început au venit la cursuri numai 4 studenţi, dar în scurt timp numărul lor a
ajuns la 16.
Fondurile erau reduse, unii participanţi plăteau taxe, se primeau sponsorizări, iar cei care
nu puteau plăti taxele... erau ajutaţi cu burse. În primele patru luni, Martin Bercovici a renunţat
la salariu, iar ceilalţi profesori se mulţumeau cu retribuţii simbolice. După câteva săptămâni,
localul a fost rechiziţionat şi „Politehnica Bercovici” s-a mutat într-o clădire de pe strada Mir
cea Vodă, nr. 60, care se afla într-o stare jalnică. Acolo au funcţionat două facultăţi: Facultatea
de Construcţii şi Facultatea de Electromecanică. În acest timp au venit şi studenţi evrei din
toată ţara. A mai fost deschisă o Şcoală de desenatori tehnici, cu durata cursurilor de 12 luni.
Cursurile la şcolile respective se desfăşurau în condiţii destul de grele pentru studenţi,
care în vârstă de peste 18 ani trebuiau să presteze şi muncă obligatorie, iar cei care veneau din
provincie nu respectau legile existente în legătură cu deplasările.
În anul 1942, „Politehnica Bercovici” ajunsese să aibă 50 de profesori şi 543 de studenţi.
Autorităţile se alarmează şi desfiinţează (formal) această şcoală care, de fapt, era o formă de
rezistenţă intelectuală evreiască în faţa barbariei fasciste. Cu toate piedicile puse, „Politehnica
Bercovici” a funcţionat până în vara anului 1944. După 23 august 1944, când România a trecut
de partea Naţiunilor Unite, au fost recunoscute de către Statul Român toate certificatele şi
diplomele eliberate de şcolile particulare evreieşti.
Martin Bercovici (născut la 28 august 1902 la Bârlad şi a decedat

la 19 ianuarie 1971 la Bucureşti) era inginer electromecanic. Şi-a
început activitatea de tânăr inginer la Societatea Generală de Gaz şi
Electricitate din Bucureşti, în anul 1926. A condus proiectul de elec
trificare al Capitalei până în anul 1940, când au ajuns toţi locuitorii
oraşului Bucureşti să utilizeze energia electrică. Între 1930‑1940 a fost
şef serviciu la Societatea Generală de Gaz şi Electricitate (SGGE).
La 14 septembrie 1940 a fost scos din serviciu de la SGGE de către
regimul legionar. Între 1944-1948 a fost subdirector general tehnic al
Întreprinderii de Gaz şi Electricitate; 1948‑1949 a fost director în Ministe
Martin Bercovici rul Industriei Grele; 1949-1952 a fost primul director al Institutului de
(1902-1971) Studii şi Proiectări Energetice; 1952‑1954, director general tehnic în
Ministerul Energiei Electrice şi între 1954-1967 a fost director al Direcţiei Energiei Electrice
din Comitetul de Stat al Planificării. În 1948 a intrat în învăţământ la Institutul Politehnic din
Bucureşti, unde între 1968-1971 a fost şeful Catedrei de Reţele Electrice. A avut mare talent
didactic, cursurile şi seminariile lui fiind interactive. S-a ocupat de dezvoltarea sectorului
energetic în România în perioada 1950-1965 şi 1966-1971. În anul 1956 a fost preşedintele
părţii române a Comisiei mixte româno-iugoslave pentru avizarea proiectelor de amenajare
a Centralei hidroelectrice de la Porţile de Fier şi a luat parte la toate lucrările de pregătire şi
realizare ale acesteia. A colaborat la cele mai importante reviste ale vremii: „Buletinul IRE”,
„Buletinul APDE”, „Buletinul Societăţii Politehnica” / „Buletinul AGIR”, „Energetica”.
Pentru contribuţiile sale ştiinţifice Martin Bercovici a fost ales, în 1955, membru
corespondent al Academiei Române (Academia Republicii Populare Române), iar în 1963 a
fost ales membru titular al aceluiaşi for.
În primele luni ale anului 1942, s-au făcut următoarele numiri de cadre didactice: Ncolae
Nenciulescu (profesor titular defintiv) la catedra de Arhitectură generală aplicată cu atelier;
Alexandru Codarcea (profesor titular defintiv) la catedra de Minerologie şi petrografie;
Ilie Purcaru (profesor titular defintiv) la cursul de Fizică şi meteorologie prin transfer de la
Academia de Înalte Studii Comerciale; Henry Theodorescu (profesor titular defintiv) la catedra
de Edilitate; Constantin Namescu (profesor titular defintiv) la catedra de Construcţii; Vasile
Cerkez (conferenţiar titular defintiv) la cursul de Tehnologia petrolului; colonelul Dumitru
Bardan (conferenţiar titular defintiv) la cursul de Chimia materialelor prime întrebuinţate în
aviaţie şi armament, gaze de luptă şi mijloace de proteţie; G. Bungeanu (conferenţiar titular
defintiv) la cursul de Motoare agricole şi motocultură; Dumitru Teodorescu (conferenţiar
titular defintiv) la cursul comun de Fizică experimentală; comandor ing. N. Pop (conferenţiar
titular defintiv) la cursul de Motoare de aviaţie; general ing. D. Petrovanu (conferenţiar titular
defintiv) la cursul de Balistică interioară, pulberi şi exploziv; Alexandru Popescu (conferenţiar
titular defintiv) la cursul de Electrotehnică; Gh. Rohr (conferenţiar titular defintiv) la cursul de
Instalaţii de încălzit şi ventilat; Gh. Simotta (conferenţiar titular defintiv) la cursul de Desen
ornamental şi academic; Dionisie Bermuz (şef de lucrări titular definitiv) la Laboratorul de
Viticultură; Ioan Gheorghiu (şef de lucrări titular definitiv) la Laboratorul de Topografie şi
îmbunătăţiri funciare; Ioan Grama (şef de lucrări titular definitiv) la Laboratorul de Maşini
agricole; Cristache Oprea (şef de lucrări titular definitiv) la Laboratorul de Geologie şi
agrogeologie; Octavian Vlăduţ (şef de lucrări titular definitiv) la Laboratorul de Anatomie şi

fiziologie animală; Teodor Nica (şef de lucrări titular definitiv) la Laboratorul de Zootehnie;
Alexandru Gaţu (asistent titular definitiv) la cursul de Geometrie descriptivă; Th. Piatkovschi
(asistent titular definitiv) la catedra de Chimie tehnologică; Ecaterina Ciorănescu (asistent
titular definitiv) la catedra de Chimie organică; Aurel Avramescu (asistent titular definitiv) la
catedra de Centrale electrice, transportul, distribuţia şi utilizarea energiei electrice; Gheorghe
Antonescu (asistent titular definitiv) la cursul de Foraje şi industrie extractivă a petrolului şi
gazele naturale; Ion C. Dumitrescu (asistent titular definitiv) la cursul de Rezistenţa mate
rialelor şi statică grafică; Gabriela Ţiţeica (asistent titular definitiv) la cursul de Mecanică
tehnică; Ilie Mircea (asistent titular definitiv) la cursul de Geologie şi paleontologie; Nicolae
Tipei (asistent titular definitiv) la cursul de Aviaţie; Ion A. Manoliu (asistent titular definitiv)
la cursul de Navigaţie interioară şi maritimă; Alexandru Corpaci (asistent titular definitiv) la
cursul de Matematici; Ion Popescu-Mehedinţi (asistent titular provizoriu) la cursul de Economie
naţională şi politică agrară; Mircea Badea (asistent titular provizoriu) la cursul de Botanică
şi patologie vegetală; Iulian Alexiu (asistent titular provizoriu) la cursul de Căi Ferate; Ion
Breazu (asistent titular provizoriu) la cursul de Electrotehnică şi tracţiune electrică; Constantin
Iliescu (asistent titular provizoriu) la cursul de Fizică experimentală; Cristian Petrescu (asistent
titular provizoriu) la cursul de Economie politică şi raţionalizare; A. Ştefănescu-Goangă (asis
tent titular provizoriu) la cursul de Geometrie descriptivă; Gheorghe Călin (asistent titular
provizoriu), la cursul de Beton armat, poduri de lemn şi zidărie; Anastase Yuzitas (asistent titu
lar provizoriu) la cursul de Edilitate; Gheorghe Cartianu (asistent titular provizoriu) la cursul
de Radiocomunicaţii; Corneliu Cazaban (asistent titular provizoriu) şi Ştefan Cuşută (asistent
titular provizoriu), la cursul de Organe de maşini; Ion Florea (asistent titular provizoriu) la
cursul de Electricitate şi maşini electrice; Emilian Maniţiu (asistent titular provizoriu) la cursul
de Termotehnică; Alexandru Stratilescu (asistent titular provizoriu) la cursul de Motoare de
aviaţie; Ştefan Iorgulescu (asistent titular provizoriu) la cursul de Prepararea mecanică a
minereurilor şi maşini miniere; Valeriu Vântu (asistent titular provizoriu) la cursul de Chimie
organică; Nicolae Ghelmeziu (asistent titular provizoriu) la cursul de Silvicultură, exploatarea
pădurilor şi tehnoligia lemnului; Mircea Ene (asistent titular provizoriu) la cursul de Zoologie
şi entomologie forestieră şi protecţia pădurilor; Stelian Fasteris (asistent titular provizoriu) la
Laboratorul de Patologie vegetală; Anghel Stavrescu (asistent titular provizoriu) la Catedra
de Electrotehnică şi tracţiune electrică; Vasile G. Gorciu (asistent titular provizoriu) la cursul
de Analiză infinitezimală; Gheorghe Crăciun (asistent titular provizoriu) la cursul de Limba
română; Ulpiu Florescu (asistent titular provizoriu) la cursul de Mecanică şi rezistenţa materia
lelor; Constantin Erbiceanu (asistent titular provizoriu) la catedra de Poduri şi construcţii
metalice; Sebastian Petrescu (asistent titular provizoriu) la catedra de Locomotive, vagoane
şi maşini de ridicat; Mihai Popescu (asistent titular provizoriu) la catedra de Tehnologia şi
construcţia avioanelor; Gheorghe Oprescu (asistent titular provizoriu) la catedra de Chimie
industrială şi electrochimie; Agripina Dumitrescu (asistent titular provizoriu) şi Virgil Niculescu
(asistent titular provizoriu) la Laboratorul de Chimie industrială.
Următoarele cadre didactice s-au transferat: A. Cordaş, profesor de Zootehnie; G. Bontea
(profesor) de Economie politică; Haralambie Vasiliu (profesor) de Chimie generală şi chimia
solului; Z. Huber (conferenţiar) la Minerologie; Em. Stihi (conferenţiar) la Topografie şi
îmbunătăţiri funciare; C. Pântea (şef de lucrări); M. Melnic (asistent) şi L. Bucătaru (asistent)

la Laboratorul de Chimie generală şi chimia solului; Pătrăşcanu (şef de lucrări) la Industrii
agricole; Th. Nicu (şef de lucrări) la Zootehnie; Octavian Vlăduţiu (şef de lucrări) la Laboratorul
de Anatomie şi fiziologie animală; Lucius Săveanu (asistent) la cursul de Aerotehnică şi
mecanica avionului.
Prin Decizia ministerială nr. 155008/1942, pe data de 1 august 1942 au fost numiţi
prorectorul Politehnicii din Bucureşti şi prodecanii facultăţilor Politehnicii din Bucureşti,
anume:
– Profesorul Gheorghe Macovei, prorector al Politehnicii din Bucureşti;
– Profesorul Constantin Budeanu, prodecan al Facultăţii de Mecanică şi Electricitate;
– Profesorul Niculae Profiri, prodecan al Facultăţii de Construcţii;
– Profesorul Ion Huber‑Panu, prodecan al Facultăţii de Mine şi Metalurgie;
– Profesorul Constantin Neniţescu, prodecan al Facultăţii de Silvicultură;
– Profesorul N. Nenciulescu, prodecan al Facultăţii de Arhitectură
– Profesorul Anastasie Munteanu, prodecan al Facultăţii de Agronomie.
În Legea nr. 386 – Decretul Lege nr. 1535 din 19 mai 1942 cu privire la organizarea
învăţământului superior se pleacă de la principiul că „scopul învăţământului superior este să
pregătească elitele prin orientarea teoretică a viitorilor profesionişti şi formarea oamenilor
de ştiinţă, tehnică şi artă”. Învăţământul superior cuprindea: – universităţile; – politehnicile;
– academiile de înalte studii industriale şi comerciale şi – şcolile superioare speciale (de
arhivistică, de educaţie fizică). Cu privire la învăţământul politehnic, legea avea următoarele
prevederi speciale: – rectorul, prorectorul, decanii, delegaţii facultăţilor în senat şi membrii
comisiei consultative puteau fi aleşi numai dintre profesorii disciplinelor tehnice, ingineri,
doctori – ingineri sau arhitecţi; – putea funcţiona ca ajutor al rectorului câte un director de studii,
având în sarcina sa organizarea sarcinilor didactice; – corpului didactic i se solicită activitate
ştiinţifică sau tehnică; – recrutarea cadrelor didactice se face prin concurs care consta din
examinarea memoriului de lucrări şi o prelegere publică; – consiliul profesoral al unei facultăţi
poate delega, cu avizul Senatului, un inginer din afara învăţământului să ţină temporar anumite
conferinţe de actualitate, necesare viitorilor ingineri, aceste delegaţii încetând atunci când nu
mai este nevoie de ele, fără alte obligaţii pentru şcoală, persoana respectivă având dreptul să
poarte titlul de conferenţiar temporar; – cadrele didactice pot cumula o funcţie tehnică în afara
învăţământului cu condiţia ca activitatea întreprinderii unde mai lucrează să fie în specialitatea
catedrei; – studenţii sunt obligaţi să efectueze o practică efectivă în uzine, întreprinderi, mine,
şantiere; – facultăţile de agronomie au ferme proprii pe care şi le administrează printr‑un con
siliu al fermelor condus de decan şi compus din profesorii catedrelor de specialitate, având şi
personalitate juridică.
Într-o anexă a legii se fixează catedrele şi conferinţele pentru fiecare instituţie de învăţământ
superior. În Decizia ministerială nr. 195.906, din 22 septembrie 1942, se stabileau pentru toate
instituţiile de învăţământ superior din ţară, catedrele, conferinţele şi încadrarea lor cu titulari.
Tot prin Legea nr. 386 din 19 mai 1942, republicată, cu modificările operate între
timp, la 23 noiembrie 1943, s-a adus o limitare a autonomiei universitare. Ministrul de atunci,
din guvernul de dictatură a mareşalului Ion Antonescu, era Ion Petrovici, care a motivat: „s‑a
restabilit (făcea aluzie la unele reglementări din 1938 în timpul dictaturii regelui Carol al II‑lea)
în bună parte autonomia universitară, fără a se reduce totuşi rolul puterii executive la un
birou de înregistrare”. Prin autonomie universitară se înţelegea: alegerea conducerii (care se
făcea însă indirect, prin propunerea mai multor persoane pentru funcţiile de conducere, din
Ministerul Educaţiei Naţionale, se stabilea rectorul etc.); administrarea fondurilor proprii;
recrutarea personalului; organizarea activităţilor didactice, ştiinţifice, educative şi sociale;
disciplina personalului şi a studenţilor înlăuntrul instituţiilor. Această autonomie universitară a
fost desfiinţată în anul 1946 de către regimul comunist.
Pentru Politehnica din Bucureşti situaţia era următoarea:
A. Catedre comune:
1. Analiza matematică (vacantă);
2. Geometrie analitică şi diferenţială (Nicolae Ciorănescu);
3. Geometrie descriptivă (Alexandru Pantazi);
4. Fizică experimentală (Vasile Bianu);
5. Mecanică (vacantă);
6. Rezistenţa materialelor şi statică grafică (Constantin C. Teodorescu);
7. Hidraulică teoretică şi aplicată (Dionisie Germani);
8. Topografie şi geodezie (Cezar Orăşanu);
9. Cadastru, hotărnicie, topografie forestieră, corecţia torenţilor (Dimitrie Drâmbă);
10. Căi ferate (Ion Strătilescu);
11. Metalurgie (Traian Negrescu);
12. Economie politică şi raţionalizare (Mihail Manoilescu);
13. Drept şi legislaţie uzuală (N. Râmniceanu);
14. Chimie generală (vacantă, ataşat la catedră: Ernest Toporescu).
B. Conferinţe comune
15. Matematici superioare şi aplicate (vacantă);
16. Fizică experimentală (vacantă);
17. Mecanică tehnică (Aurel Persu);
18. Rezistenţa materialelor (Cristea Mateiescu);
19. Electricitate şi eletrotehnică (Traian Gheorghiu);
20. Matematici generale (Rodolph Racliş);
21. Geometrie descriptivă şi elemente de construcţii în lemn şi piatră (Ion Chiţulescu);
22. Maşini – curs general (Ion Drosescu);
23. Tehnologia materialelor de construcţii şi ceramică (Şerban Solacolu);
24. Desen industrial (vacantă);
25. Desen constructiv şi topografie (vacantă);
26. Construcţii – curs general (vacantă);
27. Construcţii şi construcţií metalice – curs general (Dumitru Stan);
28. Meteorologie şi climatologie (Constantin Ioan);
29. Contabilitate generală şi industrială (vacantă);
30. Limba germană (vacantă);
31. Limba engleză (vacantă);
32. Instalaţii de încălzire şi ventilat (vacantă).
C. Catedre de specialitate (catedre specifice facultăţilor)

1. Facultatea de Construcţii:
Drumuri (Niculae Profiri)
Construcţii civile şi procedee generale de construcţii (Aurel A. Beleş);
Beton armat, poduri de lemn şi de zidărie (Mihai Hangan);
Poduri şi construcţii metalice (Cristea Niculescu);
Navigaţie interioară şi maritimă şi îmbunătăţiri funciare (Grigore Vasilescu);
Edilitate (Henri Teodorescu);
Urbanism (vacantă, ataşat la catedră, conferenţiar Ion Davidescu).
2. Facultatea de Mecanică și Electricitate:

Organe de maşini (Constantin Buşilă)
Termotehnică (vacantă);
Maşini şi turbine cu aburi (D. Cantuniari)
Motoare cu combustie internă, maşini frigorifice (Gheorghe Nicolau);
Maşini şi amenajări hidraulice (Dorin Pavel)
Locomotive, material rulant şi sisteme de tracţiune (Aurel Zănescu);
Electricitate şi măsuri electrice (Constantin Budeanu)
Maşini şi aparate electrice (Ion S. Gheorghiu);
Centrale electrice, transportul, distribuirea şi utilizarea energiei electrice (Dumitru Leonida);
Radiocomunicaţii (vacantă);
Aerotehnică şi mecanica avionului (Elie Carafoli);
Tehnologia şi construcţia avioanelor (G. Zamfirescu);
Guri de foc, arme portative, muniţii (vacantă).
3. Facultatea de Mine şi Metalurgie:

Geologie şi paleontologie (Gheorghe Macovei)
Minerologie şi petrografie (Alexandru Codarcea);
Foraje, exploatarea petrolului şi a gazelor naturale (Th. Ficşinescu);
Exploatarea minelor (vacantă);
Prepararea mecanică a minereurilor şi maşinilor miniere (Huber‑Panu);
Zăcăminte şi prospecţiuni (Nicolae Petrulian).
4. Facultatea de Chimie Industrială:

Chimie anorganică, cu aplicaţii (Petru Spacu);
Chimie organică (Costin Neniţescu);
Chimie fizică şi analitică (Eugen Chirnoagă);
Tehnologie chimică anorganică (Negoiţă Dănăilă);
Tehnologie chimică organică (vacantă, ataşat conferenţiar E. Georgeacopol);
Chimie industrială şi electrochimie (P. Stoehelin).
5. Facultatea de Silvicultură:
Botanică generală şi forestieră, fitopatologie forestieră (C. Georgescu);
Zoologie şi entomologie forestieră şi protecţia pădurilor (Grigore Eliescu);
Dendrometrie, estimaţiuni, amenajarea pădurilor şi amelioraţiuni alpine (V. Stinghe);

Silvicultură, exploatarea pădurilor şi tehnologia lemnului (Marin Drăcea);
Construcţii şi instalaţii de transportat forestier; industria mecanică a lemnului (D. Sburlan).
6. Facultatea de Arhitectură:
Proiecte de arhitectură aplicată (Constantin Iotzu)
Proiecte de arhitectură generală aplicată (Paul Smărăndescu);
Proiecte de arhitectură generală aplicată (Nicolae Nanciulescu);
Proiecte de arhitectură generală aplicată (Duiliu Marcu);
Proiecte de arhitectură generală aplicată (Vacantă);
Teoria arhitecturii cu program de arhitectură (Toma Socolescu);
Construcţii rurale şi muncitoreşti (vacantă);
Urbanism, edilitate cu proiecte (Cincinat Sfinţescu);
Geometrie descriptivă şi stereotomie (Nicolae Teodorescu);
Matematici generale (Gabriel Sudan).
7. Facultatea de Agronomie:
Anatomie, fiziologie şi sistemică vegetală (T.C. Popescu);
Anatomie şi fiziologie animală (N. Gavrilescu);
Chimie generală şi chimia solului (Mircea Ionescu);
Fitotehnie (Nicolae Săulescu);
Ameliorarea plantelor agricole (Anastase Munteanu);
Patologie vegetală (Traian Săvulescu);
Zootehnie (Nicolae A. Dumitrescu);
Viticultură şi oenologie (Ion Teodorescu);
Economie rurală şi politică agrară (Nicolae Cornăţeanu);
Topografie şi îmbunătăţiri funciare (Alexandru Nasta);
Agrologie (Gheorghe Ionescu Siseşti);
Maşini agricole (Ion Sterian);
Industrii agricole (Iuliu Voicu);
Drept şi legislaţie agrară (Mircea Georgescu);
Taxaţiuni,expertize şi contabilitate agricolă (Em. Constantinescu);
Hidraulică agricolă (vacantă).
D. Conferinţe de specialitate (conferinţe specifice facultăţilor)

1. Facultatea de Construcţii:
Construcţii industriale (vacantă);
Fotogrametrie (vacantă);
Terasamente şi drumuri (Ion Şt. Tomescu).
2. Facultatea de Mecanică și Electricitate:

Maşini unelte, lucrări de atelier şi organizarea fabricilor (Gh. Manea);
Desen industrial şi tehnologia mecanică (Dumitru Băiatu);
Electrotehnică (vacantă);
Telegrafie şi telefonie (Ion Constantinescu);
Motoare de aviaţie (vacantă);
Balistică interioară, pulberi şi explozivi (vacantă)
Chimie materialelor prime întrebuinţate în aviaţie şi armament, gaze de luptă şi mijloace
de protecţie (vacantă);
Distribuţia şi utilizarea energiei electrice (G. Dinescu).
3. Facultatea de Mine şi Metalurgie:

Geologia comubustibililor minerali (G. Murgeanu);
Exploatarea minelor (vacantă).
4. Facultatea de Chimie Industrială:

Chimie analitică şi electrochimie (vacantă);
Industrii textile (I. Păunescu);
Industrii alimentare şi fermentative (vacantă);
Tehnologia petrolului (V. Cerchez);
Aparate şi instalaţii întrebuinţate la industrii chimice (Emilian Bratu);
Tehnologia materialelor de construcţii şi industrii ceramice (Aurel Raicu);
Chimia petrolului (C. Dacu).
5. Facultatea de Silvicultură:
Politică, economie şi administraţie forestieră (Ilie Demetrescu);
Pedologie generală şi forestieră (vacantă);
Vânătoare şi pescuit (vacantă);
Drept şi legislaţie silvică (vacantă).
6. Facultatea de Arhitectură:
Devize, caiete de sarcini, contabilitate şi topografie (vacantă)
Desen ornamental şi academic (Gh. Simotta);
Tehnologia materialelor, cu laborator (vacantă);
Instalaţii şi salubritatea clădirilor (vacantă);
Modelaj (Alexandru Călinescu);
Legislaţie (Dan Hurmuzescu);
Umbre şi perspective (vacantă).
7. Facultatea de Agronomie:
Păşuni şi fâneţe (vacantă)
Pescuit şi piscicultură (vacantă);
Construcţii rurale (vacantă);
Motoare agricole (vacantă);
Horticultură (vacantă);
Medicină veterinară (vacantă);
Introducere în practica agricolă (Em. Constantinescu);

Entomologie agricolă (vacantă);
Fizica şi meteorologia (Ion Purcaru, profesor);
Matematici şi mecanică (Radu Bădescu);
Geologia şi agrogeologia (Petre Enculescu, profesor).
În Legea nr. 105 – Decret-lege nr. 1853 din 22 iunie 1942 privind recrutarea pentru serviciul
militar, la articolul 6, se prevede: „Studenţii facultăţilor de medicină, medicină veterinară şi
farmacie, precum şi ai şcolilor politehnice vor fi pregătiţi pentru a deveni ofiţeri de rezervă
în primii doi ani de studii, în secţiile de pregătire militară care vor funcţiona pe lângă aceste
facultăţi şi şcoli. Studenţii facultăţilor şi şcolilor menţionate mai sus vor fi încorporaţi la
începerea primului an şcolar şi vor primi instrucţia infanteriei pentru studenţii facultăţilor de
medicină umană, medicină veterinară şi farmacie şi instrucţia armelor cu caracter tehnic pentru
studenţii şcolilor politehnice”. Ca urmare a acestei legi, odată cu începutul anului universitar
1942-1943, studenţii Politehnicii din Bucureşti au fost încorporaţi în secţia de pregătire mili
tară de pe lângă această şcoală. Secţia de pregătire militară a funcţionat până în toamna anului
1944, când s‑a desfiinţat, studenţii fiind lăsaţi la vatră.
În 1942 a absolvit Politehnica din Bucureşti prima serie a Secţiei Aviaţie şi Armament.
Prin Decizia ministerială nr. 304317/ 1942 se repartizează tuturor instituţiilor de învăţă
mânt superior din ţară sume de bani pentru ajutorarea sub formă de burse a studenţilor lipsiţi
de mijloace de întreţinere, dar merituoşi; Politehnicii din Bucureşti i se repartizează suma de
6.501.000 lei pe intervalul de timp 1 octombrie 1942 – 31 martie 1943.
Prin Decretul nr. 1281 din 1 mai 1942, Societatea Politehnica din România a fost autorizată
să accepte donaţia de 3.000.000 lei făcută de Emil Prager şi Margareta Prager rentă unificată 4%
din anul 1941 cu nr. 7469-7498, cu cuponul din aprilie 1942 pentru ca din venitul acestei sume
să se constituie un fond denumit „Fondul inginer E. Prager” cu scopul de a acorda două burse
de studii în rate egale, timp de nouă luni, în fiecare an, pentru doi studenţi români ai Facultăţii
de Construcţii a Politehnicii din Bucureşti. Bursa s‑a acordat până în anul 1947.
În ultimele luni ale anului 1942, s‑au mai făcut următoarele numiri de cadre didactice, după
cum urmează. Profesori titulari: Tudor Tănăsescu la catedra de Radio-comunicaţii;
I. Andreescu-Cale la catedra de Hidraulică agricolă; Nicolae Teodorescu la catedra de Geome
trie descriptivă şi stereotomie; Gabriel Sudan la catedra de Matematici generale şi mecanică;
Nicolae Ciorănescu la catedra de Analiză matematică, prin transfer de la catedra de Geometrie
analitică şi diferenţială. Asistenţi titulari provizorii: Gavril F. Toma la cursul de Dendometrie
şi estimaţiuni; Alexandru Beldie la cursul de Botanică generală şi forestieră, fitopatologie
forestieră. Preparatori: Gh. Pătraşcu (arhitect) la catedra de Construcţii.
În acelaşi an, au fost numiţi în posturi administrative: profesorul Gheorghe Petrescu –
director de studii; Profesorul Eugen Chirnoagă – şeful laboratorului de analize chimice şi
industriale; inginer Gheorghe Bălăceanu – director administrativ; D. Borcea – contabil şef.
Chimistul Manole Vasile – şeful Institutului de chimie agricolă, aparţinând de Facultatea
de Agronomie s‑a pensionat în 1942.
Prin Decretul nr. 11022 din 19 iunie 1943 „având în vedere starea excepţională de război
şi necesitatea unei munci de folos obştesc, studenţii facultăţilor de drept şi ai academiilor de
înalte studii comerciale şi industriale vor fi utilizaţi (în timpul verii) în administraţie, studenţii
politehnicilor în serviciile tehnice judeţene, iar studenţii facultăţilor de litere la căminele
culturale.”
Prin decizia ministerială nr. 93087/1943, se socotesc cu drept de locuinţă un număr de
43 de familii în localul Politehnicii din Bucureşti din strada Barbu Delavrancea nr. 4bis,
7 familii în localul Facultăţii de Arhitectură şi 37 de familii în localul Facultăţii de Agronomie.
Aceste familii aparţineau unor funcţionari administtativi şi personalului de serviciu.
În anul 1943 s-au făcut, de asemenea, numiri de cadre didactice, după cum urmează.
Profesori titulari definitivi: Petre Sergescu la catedra de Geometrie analitică şi diferenţială,
prin transfer de la catedra de Calcul diferenţial şi integral a Facultăţii de Ştiinţe din Timişoara;
I. Davidescu la Catedra de Construcţii; I. Linteş – la catedra de Guri de foc, arme portative,
muniţiuni şi Alexandru Proca la catedra de Mecanică. Profesori agregaţi: I. Drosescu – la cursul
de Tehnologia mecanică şi desen industrial şi Mihail Stamatin – la catedra de Exploatarea
minelor. Conferenţiari titulari definitivi: Matei Niculescu la cursul de Industrii alimentare şi
fermentative; Ion Atanasiu – la cursul de Chimie analitică şi electrochimie; Constantin Chiriţă
– la cursul de Pedologie generală şi forestieră; Theodor Bordeianu – la cursul de Horticultură;
Gheorghe Anghel – la cursul de Păşuni şi fâneţe; Victor Popescu la cursul de Construcţii
industriale; V. Cota – la cursul de Vânătoare şi pescuit. Conferenţiar titular provizoriu: Gheor
ghe Nicolau-Bârlad – la cursul de Fotogrametrie. Şefi de lucrări titulari definitivi: Constantin
Lazu – la catedra de Maşini şi aparate electrice; Ştefan Mantea – la catedra de Metalurgie;
Matei Marinescu – la catedra de Telegrafie şi telefonie; Marcel Popescu la catedra de
Mineralogie şi petrografie; Marin Rădulescu – la catedra de Silvicultură, exploatarea pădurilor
şi tehnologia lemnului; C. Fistiropol – la catedra de Tehnologie chimică; Marin Dumitriu şi
Evdochia Coiciu – la Laboratorul de Fitotehnie; C. Dinculescu – la catedra de Maşini şi
aparate electrice; I.C. Dumitrescu – la catedra de Rezistenţa materialelor şi statică grafică şi
I. Lăzărescu – la catedra de Electricitate şi măsuri electrice. Şef de lucrări titular provizoriu:
Nicolae Cernescu – la catedra de Chimie fizicală şi analitică. Asistent titular definitiv: Horia
Sluşanschi – la catedra de Chimie generală şi chimia solului, prin transfer de la aceeaşi catedră
a Facultăţii de Agronomie din Timişoara. Asistenţi titulari provizorii: Ştefan Bălan – la catedra
de Mecanică; Nicolae V. Ionescu – la catedra de Anatomie, fiziologie şi sistematică vegetală;
Dumitru Dumitrescu – la catedra de Hidraulică teoretică şi aplicată; Matei Pană – la catedra de
Metalurgie; Andrei Caracostea – la catedra de Poduri şi construcţii metalice; Ileana Necşoiu –
la catedra de Chimie organică; Tudor Dinescu – la catedra de Rezistenţa materialelor şi statică
grafică; Simona Zugrăvescu – La laboratorul de Analize al Facultăţii de Chimie Industrială;
Alexandru Stoenescu şi Octavian Vlad – la catedra de Mecanică şi I. Teodoru – la catedra
de Botanică generală şi forestieră. Preparator provizoriu: Stelian Atanasiu – la cursul de
Tehnologia materialelor de construcţii şi ceramică.
Profesorul Alexandru Proca, aflat, la data numirii sale, la catedra de Mecanică, la Lisabona,
solicită un concediu de un an de zile pentru a face faţă obligaţiunilor faţă de autorităţile portu
gheze. El nu s‑a mai prezentat la post.
Prin Decretul nr. 790/1943 profesorul titular definitiv Negoiţă Dănăilă de la catedra
de Tehnologie chimică anorganică a fost menţinut doi ani în funcţiune la catedră de la data
împlinirii limitei de vârstă.
Prin decizia ministerială nr. 252.584/1943 asistentul titular definitiv Dumitru Donescu a
fost pus în retragere cu începerea de la 1 decembrie 1943 pentru limită de vârstă.
În primele luni ale anului 1944 se fac următoarele numiri de cadre didactice, după cum
urmează, pe funcţii. Profesor agregat: Florea Stănculescu – la catedra de Construcţii rurale şi
muncitoreşti, cu proiecte. Conferenţiari titulari definitivi: Ştefan Vencov – la cursul de Fizică
experimentală, prin înaintarea în funcţie şi transfer din postul de şef de lucrări de la Facultatea de
ştiinţe a Universităţii din Bucureşti; Ion C. Dumitrescu – la cursul de Rezistenţa materialelor şi
statică grafică şi Ştefan Bălan – la cursul general de Construcţii. Conferenţiar titular provizoriu:
G. Negoescu (arhitect) la cursul de Instalaţii şi salubritatea clădirilor. Şefi de lucrări definitivi:
Iosif Ionescu-Muscel – la Laboratorul de Industrii textile; Ion Manoliu – la catedra de Porturi,
căi de comunicaţie pe apă şi îmbunătăţiri funciare; N. Rucăreanu – la catedra de Dendometrie,
estimaţiuni şi amenajarea pădurilor şi amelioraţiuni agricole; Şef de lucrări provizoriu: N.
Ghelmeziu – la cursul de Silvicultură, exploatarea pădurilor şi tehnologia lemnului. Asistenţi
titulari provizorii: Alexandru Gheorghiu – cursul comun de Rezistenţa materialelor şi statică
grafică; Tiberiu Ricci (arhitect) la catedra de Proiecte de arhitectură generală şi aplicaţii;
Gheorghe Petrescu (arhitect) la catedra de Construcţii; D. Vernescu (arhitect) – la catedra
de Urbanism, edilitate cu proiecte; Dimitrie Mavrodin la catedra de Geometrie descriptivă
şi stereotopie; Haralambrie Ionescu – la catedra de Matematici generale, mecanică şi statică
grafică; Barbu Socolescu – la cursul de Desen ornamental şi academic; Ioan Minoiu – la cursul
de Organe de maşini; Anton Rădulescu – la cursul de Silvicultură, exploatarea pădurilor şi
tehnologia lemnului; Pompiliu Macovei şi Nicolae Lupu – la cursul de Proiecte de arhitectură
generală aplicată şi Gheorghe Panaitescu – la catedra de Construcţii şi instalaţii de transport
forestier, industria mecanică a lemnului.
S‑a prelungit cu doi ani menţinerea în funcţie peste limita de vârstă a profesorului titular
definitiv N. Nenciulescu – de la catedra Arhitectură generală şi aplicată.
Asistentul Marian Marinescu a fost pus în retragere pentru limită de vârstă.
Prin Decretul-lege nr. 1217 din 26 iunie 1944 se hotărăşte ca studenţii facultăţilor de
medicină, medicină veterinară şi politehnicilor să fie trimişi din secţiile de pregătire militară la
şcolile de ofiţeri de rezervă în vederea suplinirii lipsei de ofiţeri pentru front. Decretul-lege nu a
putut fi pus în aplicare din cauza evenimentelor ce au urmat două luni mai târziu.
La 1 aprilie 1944 cursurile se întrerup. La 4 aprilie 1944 a avut loc un bombardament
masiv al Capitalei, efectuat de aviaţia anglo-americană şi soldat cu mii de morţi şi răniţi.
Tot în luna aprilie, un număr de 66 de oameni de ştiinţă şi cultură, profesori universitari
şi membri ai Academiei Române au adresat lui I. Antonescu un memoriu comun, prin care s‑a
cerut ieşirea României din război.
La 20 iunie 1944, se creează Blocul Naţional Democrat (BND), alcătuit din Partidul
Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal, Partidul Social Democrat şi Partidul Comunist
din România (acesta din urmă aflat în strictă ilegalitate).
La 23 august 1944, după arestarea lui Ion Antonescu la Palatul Regal, unde a fost invitat,
precum şi după arestarea principalilor membri ai Guvernului României, regele Mihai I, către
sfârşitul zilei, face o proclamaţie către ţară, din care spicuim: „… ieşirea noastră din alianţa
cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite, spunând mai departe că
România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale
Americii”… „Din acest moment, luptele între trupele noastre şi forţele Uniunii Sovietice trebuie
să înceteze şi starea de război între ţara noastră şi Marea Britanie şi Statele Unite se termină.
Primiţi cu încredere soldaţii Uniunii Sovietice. Naţiunile Unite au garantat independenţa
noastră şi neintervenţia în afacerile interne ale ţării noastre”.
La 12 septembrie 1944, a fost semnată la Moscova „Convenţia de armistiţiu dintre Gu
vernul Român şi Guvernele Naţiunilor Unite” prin care s-a consfinţit starea de fapt a ieşirii
României din războiul contra Uniunii Sovietice şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei,
anularea prevederilor „Dictatului de la Viena” în legătură cu partea de nord a Ardealului,
precum şi plata unor despăgubiri de război către URSS şi celelalte Naţiuni Unite în valoare de
300 milioane de dolari.
La 25 octombrie 1944, odată cu eliberarea oraşelor Satu Mare şi Carei, s-a încheiat
eliberarea întregului teritoriu al României de sub ocupaţia ungară şi germană. Trupele române
au continuat să lupte alături de Naţiunile Unite până la sfârşitul ostilităţilor celui de-al Doilea
Război Mondial în Europa.
Prin Decretul-lege nr. 1729 din 29 septembrie 1944 au fost abrogate dispoziţiile restrictive
cu privire la accesul evreilor în învăţământ. Ca urmare, prin decizia ministerială nr. 134.644 din
27 septembrie 1944, întregul personal didactic, tehnic şi administrativ, cu titlul provizoriu ori
definitiv, aparţinând învăţământului superior, a fost reintegrat în învăţământ pe data revocării,
cu toate drepturile ce au decurs de la data punerii în disponibilitate. Studenţii care în perioada
1940-1944 au urmat şcoli superioare evreieşti au fost primiţi în anul în care au trecut.
Ca urmare, prin decizia ministerială nr. 144804/1944, Isac L. Blum a fost reintegrat ca şef
de secţie definitiv la Laboratorul de Chimie industrială.
Prin Decretul nr. 1900 din 13 octombrie 1944, s‑au făcut următoarele numiri de rector şi de
decani, la Politehnica din Bucureşti:
• Nicolae Ciorănescu, rector al Politehnicii din Bucureşti;
• Nicolae Profiri, decan al Facultăţii de Construcţii;
• Ion S. Gheorghiu, decan al Facultăţii de Mecanică și Electri
citate;
• Traian Negrescu, decan al Facultăţii de Mine şi Metalurgie;
• Costin Neniţescu, decan al Facultăţii de Chimie Industrială;
• Constantin Georgescu, decan al Facultăţii de Silvicultură;
• Grigore Ionescu, decan al Facultăţii de Arhitectură;
• Traian Săvulescu, decan al Facultăţii de Agronomie.
Prin decizia ministerială nr. 153.559 din 28 octombrie 1944
s-au făcut următoarele numiri de prorector şi prodecani:
Nicolae Ciorănescu • Ion S. Gheorghiu, prorector al Politehnicii din Bucureşti
(1903-1957) • Grigore Vasilescu, prodecan al Facultăţii de Construcţii
• Constantin Budeanu, prodecan al Facultăţii de Mecanică și Electricitate
• Paul Sergescu, prodecan al Facultăţii de Mine şi Metalurgie;
• Petru Spacu, prodecan al Facultăţii de Chimie Industrială;
• Grigore Eliescu, prodecan al Facultăţii de Silvicultură;
• N. Nenciulescu, prodecan al Facultăţii de Arhitectură;
• I. Teodorescu, prodecan al Facultaţii de Agronomie.
Prin Decretul nr. 2104 din 2 noiembrie 1944, A. Munteanu a fost numit decan al Facultăţii
de Agronomie în locul lui Traian Săvulescu, demisionat.
Prin decizia ministerială nr. 134643/1944 s‑a aprobat ca studenţii care au luat parte la
război să fie scutiţi de frecvenţă şi să aibă posibilitatea să‑şi susţină examenele în sesiuni
extraordinare.
Prin decizia ministerială nr. 152.742/1944, pe intervalul 1 octombrie 1944 – 31 martie 1945,
s-a repartizat instituţiilor de învăţământ superior sume de bani pentru ajutorarea sub formă de
burse studenţilor lipsiţi de mijloace, dar merituoşi. Din totalul de 63.800.000 lei pentru întregul
învăţământ superior, Politehnicii din Bucureşti i s-au repartizat 8.000.000 lei. Bursele nu
puteau fi mai mici de 4000 lei/lună şi nici mai mari de 10.000 lei/lună,
În ultimele luni ale lui 1944, s-au făcut următoarele mişcări de cadre didactice: R. Bor
denache (arhitect) a fost numit profesor agregat la catedra de Istoria Arhitecturii; Teodor
Ficşinescu – profesor titular la Catedra de Foraje, exploatarea petrolului şi gazelor naturale,
Dionisie Germani – profesor titular la catedra de Hidraulică teoretică şi aplicată.
Constantin Buşilă – profesor titular la catedra de Organe de maşini şi Petre Enculescu
– ataşat pe lângă conferinţa de Geologie şi agrogeologie, au fost pensionaţi pentru limită de
vârstă.
În anul 1945 s‑au făcut următoarele transformări de catedre şi conferinţe:
– Conferinta de „Geologia combustibililor minerali” (Facultatea de Mine şi Metalurgie)
s‑a transformat în catedra cu aceeaşi denumire;
– S‑a înfiinţat conferinţa de Pedagogie (Facultatea de Agronomie);
– S‑a înfiinţat conferinţa „Materiale şi aparate electrice” şi „Aplicaţiunile mecanice şi
electrice ale electricităţii” (Facultatea de Mecanică și Electricitate);
– S‑au înfiinţat catedrele: „Proiecte de arhitectură generală aplicată” şi „Desen ornamental
academic” (Facultatea de Arhitectură)
– S‑a schimbat denumirea conferinţei de „Devize, caiete de sarcini, contabilitate şi
topografie” în conferinţa „Construcţii” (Facultatea de Arhitectură).
– Conferinţa de „Electricitate şi electrotehnică” s‑a transformat în catedra cu aceeaşi
denumire (Facultatea de Mecanică și Electricitate).
În anul 1945 s‑au făcut următoarele numiri de cadre didactice: Profesori titulari definitivi:
Agripa Popescu (Catedra de Maşini agricole), prin transfer de la Facultatea de Agronomie de
la Cluj-Timişoara; Ion Drosescu (cursul general de Maşini); Dumitru Băiatu (cursul de Tehno
logie mecanică şi desen industrial); Ernest Toporescu (catedra de Chimie generală); E. Gor
ceacopol (catedra de Tehnologie chimică organică); Dimitrie Stan (catedra de Construcţii);
Gheorghe Murgeanu (catedra de Geologia combustibililor minerali); Octav Doicescu (catedra
de Proiecte de arhitectură generală şi aplicată). Conferenţiar titular definitiv: Constantin
Mihăilescu (cursul de Tehnologia materialelor de construcţii, cu laborator). Conferenţiar titular
provizoriu: Valeriu Vântu (cursul de Chimie organică). Asistenţi titulari definitivi: Janeta Cornea
(catedra de Tehnologia materialelor de construcţii şi ceramică); Aurel Ştefănescu Goangă (la
cursul de Construcţii industriale), prin transfer de la catedra de Geometrie descriptivă; Nicolae
Constantinescu (la Laboratorul de Horticultură); Gherasim Constantinescu (la Laboratorul de
Viticultură); Alexandru Huch (la catedra de Chimie organică); Radu Tunescu (la catedra de
Tehnologia petrolului); Gheorghe Constantinescu (la catedra Cadastru, hotărnicie, topografie
forestieră, corecţia torenţilor); Suzana Stănescu (la catedra de Metalurgie); Gheorghe Buzdu
gan (la catedra de Mecanică); Dumitru Mocanu şi Ion Bucurescu (la catedra de Rezistenţa
materialelor şi statică grafică); Traian Chiţulescu, arhitect (la catedra de Urbanism); Mircea
Constantinescu şi Radu Pop (la catedra de Porturi, căi de comunicaţie pe apă şi îmbunătăţiri
funciare); Virgil Niculescu (la catedra de Tehnologia chimică anorganică), reconfirmat până la
1 aprilie 1949; Gheorghe Secară (la cursul de Maşini şi turbine cu aburi) şi Victor Mărculeţiu
(la cursul de Chimie fizică analitică). Preparator titular definitiv: Stela Maria Ionescu-Sapira
(la catedra de Geometrie descriptivă şi desen), reintegrată pe data intrării în serviciu.
Tudor Ionescu (şef lucrări titular definitiv) a fost transferat ca profesor titular la catedra de
Chimie tehnologică organică la Politehnica „Gheorghe Asachi” din Iaşi.
Au fost puşi în retragere pentru limită de vârstă: Negoiţă Dănăilă (profesor titular definitiv)
de la Catedra de Tehnologie chimică organică şi Marin Marinescu (asistent) cu data de 1 octom
brie 1945.
Prin Legea nr. 217 – DL 996 din 29 martie 1945 pentru purificarea adminitraţiei publice,
„funcţionarii care primeau sub orice formă salariu sau indemnizaţie de la stat puteau fi îndepărtaţi
fără nicio indemnizație, dacă au colaborat sub orice formă pentru realizarea scopurilor naziste
sau fasciste, dacă au activat în mişcarea legionară sau alte mişcări cu caracter fascist, au
comis crime, delicte, acte teroriste. În cazul în care se constată circumstanţele atenuante,
îndepărtarea din serviciu se putea face pe timp limitat, de la o lună la cinci ani”.
În baza acestei legi, Constantin Iotzu, profesor titular definitiv la Facultatea de Arhitectură,
a fost îndepărtat din învăţământ pe o perioadă de trei ani.
De fapt, este de remarcat că după proclamarea statului național-legionar român (14 septem
brie 1940) se constată începutul imixtiunii masive a puterilor politice în spațiul universitar.
Astfel, în actul legislativ apărut la 30 septembrie 1940 în „Monitorul Oficial”, elaborat de
Traian Brăileanu (profesor de sociologie de la Universitatea din Cernăuți), ministru al Educației
Naționale, Cultelor și Artelor în guvernul general Ion Antonescu, este stipulată o diminuare a
tuturor formelor de autonomie universitară și exaltarea rolului tineretului în pretinsa operă de
regenerare a statului român. În conformitate cu legea respectivă, ministerul numește și demite
rectorii, decanii și directorii școlilor superioare, aceasta constituind un atac la autonomia
universitară. De asemenea, este introdusă pensionarea din oficiu, a profesorilor care împliniseră
vârsta de 65 de ani, în vederea promovării unor tineri intelectuali. Mai mult, Ministerul
Educației Naționale, Cultelor și Artelor era autorizat să revizuiască situația corpului didactic
universitar pe baza analizei legalității numirii în învățământ, a activității științifice și didactice,
a atitudinilor publice și a conduitei morale. Legea din 2 noiembrie 1940 (autor fiind același
ministru) prevedea instruirea comisilor de revizie abilitate să facă propuneri, care mergeau
de la menținerea în funcție până la acordarea unui termen de doi ani pentru „adaptarea” la
exigențele politice ale regimului sau chiar punerea în disponibilitate. Propunerile comisiilor de
revizie erau avizate de ministru, decizia finală aparținând președintelui Guvernului (general Ion
Antonescu) și vicepreședintelui Consiliului de Miniștri (Horia Sima, conducătorul legionarilor).
Acest privilegiu al Statului național-legionar român de a introduce conceptul de „epurare” în
spațiul universitar s-a extins la motive politice, precum și pe motive rasiale.
După înfrângerea rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie 1941 de către Armata Română,
printr-un ordin al Președinției Consiliului de Miniștri, Ion Antonescu, din 31 ianuarie 1941,
se cerea Ministerului Educației Naționale, Cultelor și Artelor, destituirea, anularea dreptutilor

de pensie și deferirea în față instanțelor de judecată a membrilor corpului didactic implicați,
în diverse grade, în rebeliunea legionară. A fost constituită o comisie universitară de anchetă
și măsuri disciplinare și printr-un decret din 30 martie 1941 au fost suspendați din învățământ
universitarii care ocupau demnități în cadrul guvernului național-legionar. „Epurarea” anto
nesciană s-a extins și asupra studenților, pronunțându-se exmatriculări, iar cei cunoscuți pentru
activismul lor legionar au fost concentrați la Centrul Militar de la Sărata și, după o sumară
instrucție, au fost trimiși în prima linie a frontului.
În urma repercusiunii a urmat reconcilierea; anume, din anul 1941 au început să fie aduși
în învățământ studenții exmatriculați în anul precedent.
După numirea ca ministru al Educației Naționale, la 5 decembrie 1941, a filosofului Ion
Petrovici (1882-1972), în scurt timp se publică Legea nr. 386 din 19 mai 1942, care este republi
cată la 23 noiembrie 1943, cu unele modificări aparte. Astfel, legea învățământului superior
din 23 noiembrie 1943, „a restabilit, după cum afirmă ministrul, în bună parte autonomia
universitară, fără a reduce totuși rolul puterii executive la un birou de inregistrare”. Legea
promova un sistem de grade didactice simplu și coerent, stabilirea mecanismului recrutării
corpului didactic cu garanţii de control prin care se deschid porțile elementelor bine pregătite:
introducea un sistem de evaluare permanentă a corpului didactic etc. Studenții deveneau titularii
unei diplome, după susținerea unui examen. Legea încerca să introducă disciplina în viață
universitară prin obligativitatea prezenței la cursuri și lucrări practice, precum și reglementând
examenele. Taxele erau stabilite în funcție de impozitele aplicate de părinții studentului, fără
a coborî de un anumit minim, care era fixat anual prin decizie ministerială. Erau prevăzute, în
anumite conditii scutiri parțiale sau totale de taxe. Organizarea vieții studențești era atribuită
oficiilor universitare care existau sau trebuiau create la nivelul fiecărei instituții de învățământ
superior.
După actul de la 23 august 1944, epurarea revine impetuos în dezbaterea publică, fiind
una din preocupările prioritare ale puterilor politice. Astfel în lunile ulterioare evenimentului
de la 23 august 1844, guvernele care s-au succedat au promovat acte legislative care au conferit
procesului epurării o bază legală. De altfel, principiul epurării era conținut și în Convenția de
Armistițiu din 12/13 septembrie 1944. De la decretul din 8 octombrie 1944 (guvernul general
Constantin Sănătescu, ministrul Educației Naționale, general Ion Boiteanu) la legea din 19 martie
1945 (guvernul dr. Petru Groza, ministru al Educației Naționale – Ștefan Voitec) care permitea
sancțiuni contra celor care au avut „atitudine antidemocratică” s-a ajuns că în această categorie
să poată fi incluși toți adversarii puterii. În plus, se puteau defini în mod discreționar termenii și
criteriile realizării efective a sancțiunilor.
În toamna anului 1944, au început să funcţioneze comisiile de epurare din învăţământ
a celor consideraţi că au colaborat cu fascismul. Comuniştii din România au încercat şi au
reuşit (impunând) să introducă în aceeaşi categorie pe cei care au fost simpatizanţi ai partidelor
istorice sau ai dictaturii regale, iar acum erau incomozi.
Comisia de epurare a Politehnicii din Bucureşti a fost formată din profesorul Nicolae Cioră
nescu (rector al Politehnicii din Bucureşti în intervalul de timp 13 octombrie 1944 – 21 decem
brie 1945, când a demisionat; el însuşi epurat în toamna anului 1947 ca simpatizant al partidelor
istorice), profesorul Nicolae Profiri şi profesorul Gheorghe Georgescu. La 17 mai 1945 au fost
înlăturaţi din învăţământ profesorul Mihail Manoilescu (care era închis) şi profesorul Eugen
Chirnoagă (fost rector al Politehnicii din Bucureşti de la 9 octombrie 1940 la 27 ianuarie 1941).
La 23 iulie 1945, a fost înlăturat din învăţământ arhitectul Constantin Iotzu pe termen de trei
ani. Se pare că activitatea comisiei de epurare de la Politehnica din Bucureşti nu a fost dusă
cu mult zel ca la alte universităţi. De fapt prin aceasta se şi explică existenţa a nouă rectori în
decurs de 12 ani (1944-1956).
Mihail Manoilescu (9 decembrie 1891 – 30 decembrie 1950)
a urmat cursurile Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele din Bucureşti
(în anul 1910 intră primul la concursul de admitere, şi în anul 1915 la
absolvire este şef de promoţie). În timpul Primului Război Mondial a
proiectat şi a construit pentru Armata Română „Obuzierul de 210 mm – mo
del Iaşi”. În 1920 devine director în Ministerul Industriei şi Comerţu
lui; în 1924 ajunge subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe; în 1930
este ministru la Ministerul Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor; în 1931
devine guvernator al Băncii Naţionale, însă, după o discuţie avută cu
Mihail Manoilescu regele Carol al II-lea, care îi cere ca Banca Naţională să susţină Banca
(1891-1950) Blank care devenise falimentară, Manoilescu îl refuză deoarece
comitea o ilegalitate (deşi a fost printre susţinătorii activi pentru întoarcerea regelui Carol al
II-lea în ţară) şi la 27 noiembrie 1931 este destituit. A fost ales senator al Colegiului Camerei
Internaţionale de Comerţ din 1932 până în 1937, fiind preşedinte la secţia Română. A fost
membru al Partidului Totul pentru Ţară, fiind membru al Senatului legionar, iar în anul 1937
a fost ales senator legionar din partea Partidului Totul pentru Ţară. A colaborat cu ziarele
„Cuvântul” şi „Buna Vestire”. Fiind o personalitate agreată de Germania, a fost numit ministru
al Ministerului Afacerilor Externe, în guvernul Ion Giugurtu, din 4 iulie până la 4 septembrie
1940, perioadă în care a semnat din partea României actul de acceptare a Dictatului de la Viena
după cum i s‑a impus şi din ţară. Mulţi consideră că prin acest act a salvat restul de suveranitate
a statului român de la împărţirea ţării noastre, precum a Poloniei, între Hitler şi Stalin.
A fost profesor de Economie politică la Şcoala Politehnică din 1931 și la Politehnica
din București până în 1944 şi preşedinte al Ascociaţiei Generale a Inginerilor din România
(AGIR).
A fost arestat la 12 octombrie 1944, fiind întemniţat 14 luni, până în decembrie 1945. După
trei ani de eliberare controlată, decembrie 1945 – decembrie 1948, când şi-a oferit expertiza
economiei noilor autorităţi comuniste, este arestat în decembrie 1948. Trece prin închisorile de
la Jilava, Ocnele Mari şi ajunge la Sighet, unde moare la 30 decembrie 1950, fiind îngropat în
groapa comună. A fost judecat în lipsă şi condamnat pe 12 aprilie 1952, după moarte (caz unic
în istoria dreptului internaţional), la 15 ani de închisoare, precum şi la confiscarea proprietăţii
particulare. Familia a fost anunţată de moartea sa abia în 1958.
Eugen Chirnoagă (1891 – 14 iunie 1965) a absolvit Facultatea de Fizică-Chimie a
Universităţii din Bucureşti. A fost trimis la Londra trei ani, unde a obţinut doctoratul în fizico-
chimie. A mers la specializare la Universitatea Upsala, Suedia. S‑a întors şef de lucrări la
Catedra condusă de profesorul universitar Gheorghe G. Longinescu, Universitatea din Bucu
reşti. În 1931, prin concurs, este numit titular al Catedrei de Chimie industrială în cadrul Şcolii
Politehnice din Bucureşti şi, în 1932, este desemnat la Catedra de Chimie analitică a Şcolii
Politehnica din Bucureşti și a Politehnicii din București unde lucrează până în 1944.
Constantin Iotzu (1884-1945) a fost profesor la Politehnica din Bucureşti. Este elev al lui
I. Mincu, fără a adera în totalitate la principiile acestuia. A fost un adept al construcţiilor sobre
(printre realizările lui amintim Casa Corpului Didactic din Bucureşti, Casa „Albă” din Craiova
ş.a.).
Au mai fost cercetaţi pentru activitatea lor profesorul Constantin Buşilă şi profesorul
Negoiţă Dănăilă.
Constantin Buşilă (1877-1949) a absolvit Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucu
reşti în anul 1900, ca şef de promoţie. A continuat cu studii de perfecţionare la Institutul de
Electrotehnică Montefiore de la Liège, Belgia. A debutat în producţie în 1901 la Constanţa şi
a lucrat la construcţia portului sub conducerea inginerului Anghel Saligny, unde a proiectat
centrala electrică Diesel, a cărei putere instalată era de 1600 CP. Aici a fost director timp de
cinci ani (1904-1909). S‑a transferat în Bucureşti, unde a fost numit subdirector la Societatea
de Tramvaie Bucureşti (STB).
Între 1918-1919 a fost numit secretar general al Ministerului Lucrărilor Publice, Anghel
Saligny fiind ministru. A modernizat centralele electrice de la Câmpina, Floreşti, Ploieşti şi
Slanic Prahova, care furnizau energie electrică la exploatările şi rafinăriile petroliere. A mai
avut preocupări şi în legătură cu potenţialul hidroenergetic, electrificarea căilor ferate, utilizarea
energiei electrice în agricultură. A pus în funcţiune calea ferată electrică Arad-Podgoria. În anul
1926 a înfiinţat Institutul Naţional Român pentru Studiul Amenajărilor şi Folosirii Surselor de
Energie (IRE). A organizat participarea specialiştilor români la organizaţiile mondiale energe
tice, cum ar fi Comisia Mondială a Energiei, fondată în anul 1926, la care România este mem
bru fondator, în Comisia de Electrotehnică Internaţională, la Comisia Marilor Reţele Electrice
(CIGRE) ş.a.
Este considerat unul dintre organizatorii cei mai importanţi ai energeticii româneşti.
În paralel cu activitatea inginerească a avut o vastă activitate didactică, în care a debutat în
anul 1910, ca profesor de Lucrări grafice, la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti;
din anul 1916 a fost numit profesor şi a predat cursul de Tehnologie mecanică, maşini şi aparate
de ridicat, care a fost ţinut şi după anul 1920 în cadrul Şcolii Politehnice din Bucureşti. A fost
prorector al Şcolii Politehnice din Bucureşti şi decan al Facultăţii de Electromecanică a Şcolii
Politehnice.
În 9 iulie 1941 a fost obligat să intre în guvernul condus de mare
şalul Ion Antonescu, fiind recomandat pentru înaltele sale calităţi
profesionale, ca ministru la Ministerul Lucrărilor Publice şi Comuni
caţiilor, funcţie pe care a deţinut-o până la 6 octombrie 1943. Deşi şi-a
înaintat demisia după trecerea Nistrului de către Armatele Române,
aceasta i-a fost respinsă.
În anul 1946 a fost judecat în lotul guvernului Ion Antonescu, şi
Tribunalul Poporului l‑a condamnat la 10 ani de închisoare şi con
fiscarea averii. A încetat din viaţă în închisoarea de la Aiud în 1949.
Negoiţă Dănăilă (1878-1953) a absolvit Facultatea de Ştiinţe,
secţia de fizică-chimie, Universitatea din Iaşi în 1902, Şcoala Poli
tehnică din Charlottenbourg în 1909. A fost conferenţiar suplinitor Negoiţă Dănăilă
(din 1910), conferenţiar (din 1916) şi profesor titular (din 1918) la (1878-1953)
Catedra de Chimie tehnologică a Facultăţii de Ştiinţe, Universitatea din Bucureşti. În 1919 a

înfiinţat Institutul de Chimie Industrială de pe lângă Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din
Bucureşti, care în 1938 a fost transferat la Politehnica din Bucureşti, unde a luat fiinţă Facultatea
de Chimie Industrială. A fost primul decan al Facultăţii de Chimie Industrială a Politehnicii din
Bucureşti, din 1938 până în 1945 când s‑a pensionat. A fost preşedinte al Institutului Naţional de
Cercetări Tehnologice în 1946. A fost senator de Tecuci în anul 1931. A suferit mult după 1944,
atât pentru faptul că a fost senator de Tecuci şi raportor la Legea învăţământului în guvernul
lui Nicolae Iorga, cât şi pentru că i s‑a reproşat că lucrările sale de cercetare ştiinţifică asupra
posibilităţii de extragere din ligniţi fracţiuni de hidrocarburi au fost folosite la producerea de
carburanţi sintetici în Germania pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial. A fost ridicat şi
anchetat de securitate în urma unui denunţ, fiind reţinut între 15 august 1951 – 28 noiembrie
1952 la Parchetul Militar din Rahova, apoi „trimis să moară acasă”. A murit pe 5 februarie
1953, în Bucureşti, la Spitalul Panduri, unde cu toată îngrijirea unor medici foarte buni, nu s‑a
putut neutraliza „tratamentul” aplicat unui nevinovat în vârstă de 74 de ani, de către Securitatea
Comunistă din România.
La 24 mai 1945, profesorul Costin Neniţescu a fost ales membru corespondent al Academiei
Române, iar la 4 iunie 1945, profesorul Dionisie Germani a fost ales membru de onoare al
Academiei Române.
Prin Decretul nr. 2527 din 13 iulie 1945, s‑au făcut următoarele numiri în conducerea
Politehnicii din Bucureşti:
– Nicolae Ciorănescu, rector al Politehnicii din Bucureşti;
– Nicolae Profiri, decan al Facultăţii de Construcţii;
– Ion S. Gheorghiu, decan al Facultăţii de Mecanică și Electricitate;
– Nicolae Petrulian, decan al Facultăţii de Mine şi Metalurgie;
– Nicolae Dănăilă, decan al Facultăţii de Chimie Industrială;
– Constantin Georgescu, decan al Facultăţii de Silvicultură;
– Grigore Ionescu, decan al Facultăţii de Arhitectură
– Grigore Ionescu, decan al Facultăţii de Agronomie
Prin decizia ministerială nr. 358.922 din 21 decembrie 1945,
Petre Sergescu, profesor titular definitiv, a fost numit rector al
Politehnicii din Bucureşti, în locul profesorului Nicolae Ciorănescu,
demisionat.
Prin Decretul nr. 2313 din 23 iulie 1945 s‑a înfiinţat „Biblioteca
Centrală a Politehnicii din Bucureşti”, pe baza avizului Senatului
Politehnicii şi în conformitate cu dispoziţiunile articolului 38,
aliniatul III din legea relativă la organizarea învăţământului
superior nr. 386 – D.L. nr. 1535 din 19 mai 1942.
În anul 1945 s-a dat în folosinţă un nou corp de clădire al loca
lului Politehnica din Bucureşti (strada Polizu nr. 1-5) şi anume, corpul
G, având o suprafaţă totală desfăşurată de 770 mp.
Petre Sergescu În anul 1946 s‑au făcut următoarele numiri de cadre didactice,
(1893-1954) pe care le enumerăm după funcţiile de încadrare, prenume şi nume
(catedră):
Profesori titulari: Traian Gheorghiu (Electricitate şi electrotehnică); Tudor Ionescu

(Chimie tehnologică organică), prin transfer de la Politehnica „Gheorghe Asachi” din Iaşi;
Gheorghe Zane (Economie politică şi raţionalizare), prin transfer de la Facultatea de Drept
din Iaşi; Cornel Severineanu (Organe de maşini), prin transfer de la Politehnica din Timişoara;
Gheorghe Simotta (Desen ornamental şi academic); Cristea Mateiescu (Hidraulică teoretică
şi aplicată); Toma Socoleanu (Proiecte de arhitectură generală şi aplicată), prin transfer de
la Catedra de Teoria arhitecturii; Ilie Dumitrescu (Politică, economie şi administraţie
forestieră) şi Radu Roşca (Matematici superioare şi aplicate). Conferenţiari titulari: V.
Tempăeanu (Limba germană); Marcel Georgescu (Exploatarea minelor); Matei Marinescu
(Electroacustică, aparate telefonice şi telegrafice); Ion Lăzărescu (Aplicaţii mecanice şi
industriale ale electricităţii); Aurel Avramescu (Materiale şi aparete electrice); Constantin
Manolache (Entomologie agricolă); Alexandru Gheorghiu (Construcţii şi construcţii metalice)
şi Theodor Bordeianu (Legumicultură şi floricultură, înfiinţat prin scindarea cursului de
Horticultură). Şefi de lucrări titulari: Ion Paşulescu-Zamfirescu (Motoare cu combustie
internă şi maşini frigorifice); Th. Piatkowski (Tehnologie chimică anorganică); Alexandru
Demianovski (Zootehnice); Nicolae Constantinescu (Laboratorul conferinţei de horticultură)
şi Nicolae Tipei (Laboratorul de aerodinamică şi mecanica avionului). Şefi de lucrări
provizorii: arh. N. Nedelescu, Teonic Săvulescu şi Pompiliu Macovei (Proiecte de arhitectură
generală aplicată); Aurel Munteanu (Fizică experimentală); Eugenia Chirnoagă (Laboratorul
de analize chimice şi industriale, prin transfer de la Facultatea de Medicină din Bucureşti)
şi Teodor Martin (Viticultură); Asistent titular: C. Eustaţiu (Institutul de chimie agricolă şi
alimentară de pe lângă Facultatea de Agronomie), repus în drepturi în urma suspendării din
anul 1937. Asistenţi titulari provizorii: Titu D. Elian (Artă decorativă cu proiecte); Ion Ionescu
şi I. Corodea (Electrotehnică şi tracţiunie electrică); Emil Şt. Drăgănescu şi Henry Aslan
(Maşini şi aparate electrice), Stan V. Bartnovschi (Proiecte de arhitectură generală aplicată);
Mircea Siomionescu (Construcţii civile şi procedee generale de construcţii, reconfirmat pe
cinci ani); Olga Georgescu‑Tistu (Patologie vegetală, reconfirmată până în anul 1947); Gh.
Pătraşcu (Construcţii, prin transfer de la catedra de Topografie şi geodezie); Ion Miclescu (Căi
ferate); Rodica Berberian (Arhitectură bizantină şi românească); Ion Breazu (Electrotehnică
şi tracţiune electrică, reconfirmat până în anul 1950); Constantin Belcot (Institutul de chimie
industrială); Anghel Stavrescu (Maşini electrice, reconfirmat – apoi – în această funcţie până în
3 noiembrie 1948); Ascanio Damian (Proiecte de arhitectură generală aplicată); Petre Iordan
(Anatomie, fiziologie şi sistematică vegetală); Bacalbaşa Dobrovici (Pescuit şi piscicultură);
Petre Staticescu (Introducere în practica agricolă); Richard Lieblich (Construcţii rurale şi
muncitoreşti); Dumitru Tănăsescu (Fizică şi meteorologie); Ion Marinescu (Maşini agricole);
Teodor Oprescu (Taxaţiuni, expertize şi contabilitate agrară); Nicolae Căplescu (Industrii
alimentare şi fermentative, prin transfer de la catedra de Chimie fizică şi analitică); Ion Popescu-
Zeletin (Cadastru, hotărnicie, topografie forestieră şi corecţia torenţilor); Gh. Bălăceanu,
Constantin Slătinescu, Alexandru Dumitrescu şi Ion Ionescu (Desen constructiv şi topografic);
Mircea N. Iorga (Cursul general de Maşini); Gheorghe Crăciun (Limba germană, cu vechime
de la 1 decembrie 1939); Mihai M. Popescu (Tehnologia şi construcţia avioanelor, reconfir
mat până în 1948); Dumitru D. Ionescu (Chimie industrială şi electrochimie); Miron Muscă
şi Gleb Hlevca (Chimie anorganică); Florea Bărbulescu şi Ion Vălean (Maşini agricole);
Gheorghe Gradin (Rezistenţa materialelor şi statică grafică); Georgeta Dan (Metalurgie);

Nicolae Borza şi Panait Mazilu (Mecanică); Ştefan Mihăilescu şi Eugen Popovici (Topografie
şi îmbunătăţiri funciare); Ştefan Bărbulescu (Hidraulică agricolă); Mihai Alfred Mamulea
(Geologie şi agrogeologie); Vasile Dragoş (Geologie şi paleontologie); Nichifor Ceapoiu şi
Traian Cărpinişan (Fitotehnie); Radu Prişcu (Maşini şi amenajări hidraulice). Preparator pro
vizoriu: Alice Stancu (Rezistenţa materialelor şi statică grafică).
Prin Decizia ministerială nr. 236.251, din 31 iulie 1946, Christian Petrescu, asistent titular
provizoriu, de la Catedra de Economie politică a Politehnicii din Bucureşti a fost transferat în
aceeaşi calitate la Catedra de Istoria doctrinelor de la Academia de Înalte Studii Comerciale şi
Industriale din Bucureşti.
În cursul anului 1946 s‑au făcut următoarele transformări de catedre şi conferinţe: – Catedra
de Chimie fizică şi analitică (Facultatea de Chimie Industrială) a devenit Catedra de Chimie
fizică; – Catedra de chimie generală şi chimia solului (Facultatea de Agronomie) a devenit
Catedra de Chimie generală aplicată; – Catedra de Geologie şi agrogeologie (Facultatea de
Agronomie) a devenit Conferinţa de Geologie, mineralogie şi pedagogie; – S‑au înfiinţat
conferinţa de Topografie generală şi minieră (Facultatea de Mine şi Metalurgie); – Conferinţa
de Matematici superioare şi aplicate (cursuri comune) s‑a transformat în catedră, cu aceeaşi
denumire; – Conferinţa de Horticultură (Facultatea de Agronomie) s‑a scindat în conferinţa de
Pomicultură şi conferinţa de Legumicultură şi floricultură.
În 1946 s‑au făcut următoarele numiri în conducerea Politehnicii
din Bucureşti şi a facultăţilor acesteia:
– Profesorul Nicolae Petrulian a fost numit prorector, cu delegaţie
de rector, în locul profesorului Petre Sergescu, căruia i s‑a desfăcut
contractul de muncă;
– Profesorul Alexandru Codarcea a fost numit prodecan al Facul
tăţii de Mine şi Metalurgie;
– Profesorul Nicolae Teodorescu a fost numit prodecan al Facul
tăţii de Arhitectură;
– Profesorul Henry Theodoru a fost delegat decan al Facultăţii de
Construcţii.
Prin Decizia ministerială nr. 103.181 din 28 martie 1944, profesorii
Nicolae Petrulian Alexandru Pantazi, Dumitru Drâmbă şi Gheorghe Zane au fost numiţi
(1902-1983) în comisia de cenzori pentru verificarea cheltuielilor din fondurile
proprii pe exerciţiul 1944/1945.
Prin Decretul nr. 207 din 25 ianuarie 1946, profesorul Nicolae Profiri a fost numit membru
în „Comisia Aliată de Control”.
Prin Legea 369 – Decretul-Lege nr. 1591, Facultatea de Agronomie a Politehnicii din
Bucureşti a fost autorizată să contracteze un împrumut de un miliard de lei pe termen de doi
ani cu dobândă de 6% pentru investiţii productive şi ca fond de rulment până la verificarea
produselor industrializate agricole, viticole şi zootehnice ale fermelor sale.
Prin Decizia ministerială nr. 290176 din 17 septembrie 1946 se arată că absolvenţii licee
lor industriale se pot prezenta la concursurile de admitere în politehnici şi în Şcoala de Studii
Superioare de Textile, dacă trec un examen de selecţionare susţinut în localul Liceului Industrial
de băieţi nr. 1 din str. Polizu, Bucureşti. Pentru anul 1946 s‑au fixat două comisii de examen de
selecţionare prezidate de Traian Gheorghiu şi Alexandru Pantazi, profesori la Politehnica din
Bucureşti.
Prin Legea nr. 331 – Decretul‑Lege nr. 1457 din 30 aprilie 1946, s‑a acordat, cu începere de
la 1 ianuarie 1946, membrilor corpului didactic din învăţământul superior, care au o activitate
ştiinţifică recunoscută, o primă lunară neimpozabilă de 200.000 lei pentru profesori, 150.000
lei pentru profesorii agregaţi, 125.000 lei pentru conferenţiari, 80.000 lei pentru şefii de lucrări
titulari, 75.000 lei pentru şefii de lucrări provizorii, 60.000 lei pentru asistenţii titulari şi 50.000
lei pentru asistenţii provizorii, pentru preîntâmpinarea cheltuielor de studii şi cercetări. Nu
puteau beneficia de aceste sume cei ce nu aveau activitate ştiinţifică recunoscută, precum şi cei
ce aveau un venit de cel puţin egal cu prima din exercitarea unei profesiuni libere.
Prin Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 1128/1946 s‑au acordat indemnizaţii de reprezen
tare rectorilor (200.000 lei/lună), precum şi prorectorilor, decanilor şi directorilor de şcoli
superioare speciale (150.000 lei/lună).
Profesorul Sabba Ştefănescu a fost ales membru corespondent al Academiei Române în
1946.
Prin Decretul nr. 658 din 24 august 1946 este desfiinţată autonomia universitară.
Tot în cursul anului 1946 a fost dat în funcţiune un nou corp al localului Politehnicii
(strada Polizu nr. 1-7) şi anume, corpul I, având o suprafaţă desfăşurată de 2250 mp.
În anul 1947 au fost numite la Politehnica din Bucureşti, următoarele cadre didactice.
Profesori titulari: Isac Blum (Chimie industrială şi electrochimie); Constantin Dinculescu
(Centrale electrice, transportul, distribuţia şi utilizarea energiei electrice, prin transfer
de la Politehnica din Timişoara); Haralamb Georgescu (Artă decorativă cu proiecte) şi
Mihail Stamatiu (Exploatarea minelor). Conferenţiari titulari: C.S.Antonescu (Pescuit şi
piscicultură); Nicolae Constantinescu (Pomicultură) şi Titu Evolceanu (Construcţii). Şefi de
lucrări definitivi: Gabriela Ţiţeica (Mecanică tehnică). Şefi de lucrări provizorii: Ion S. Antoniu
(Electricitate şi măsuri electrice); Gheorghe I. Constantinescu (Cadastru, hotărnicii, topografie
forestieră şi corecţia torenţilor); M.A. Constantinescu (Modelaj); Maria Gavăt (Laboratorul
de analize chimice şi industriale); Ion Ionescu (Electricitate şi măsuri electrice) şi Maria
Popa (Laboratorul de Metalurgie). Asistenţi definitivi: Dumitru Dumitrescu (Hidraulică);
Suzana Gâdea (Metalurgie); Alexandru Guţu (Maşini şi turbine cu aburi, prin transfer de la
Geometrie descriptivă); Mircea Iorga (curs general de Maşini). Asistenţi cu titlul provizoriu:
Paul Apostolescu (Rezistenţa materialelor şi statică grafică); Constantin Aramă (Motoare cu
combustie internă); Constantin N. Avram (Beton armat, poduri de lemn şi zidărie); Silviu
Comănescu (Topografie şi geodezie); Gheorghe Crăciun (Limba germană, reconfirmat pe cinci
ani); Dumitru Dincă (Agrogeologie); Radu Dinescu (Tehnologia materialelor de construcţii );
Alice Dumitrescu (Zăcăminte şi prospecţiuni); Corneliu Georgescu (Rezistenţa materialelor
şi beton armat); Horia Groza (Economie rurală şi politică agrară); Gheorghe Hortopan
(Centrale electrice); Maria Ioanichi (Chimie organică); Constantin Ionescu‑Bujor (Analiză
infinitezimală); Magda Ivănescu (Chimie generală şi aplicată); Costinel C. Jarnescu (Drept,
legislaţie uzuală, industrială şi minieră, prin transfer de la Facultatea de Agronomie); Radu
Laurean (Urbanism, edilitate cu proiecte); Ioan Lungu (Agrogeologie, reconfirmat pe cinci
ani); Traian Mătăsaru (Drumuri); Grigore Mitran (Terasamente şi drumuri); Gheorghe Necula
(Ameliorarea plantelor, reconfirmat pe cinci ani); Lazăr Pavelescu (Mineralogie şi petrogra

fie); Victor Marius Petrescu (Rezistenţa materialelor şi statică grafică); Iuliu Pogany (Chimie
organică); Mircea Postelnicescu (Centrale electrice); Gheorghe Prodan (Practică agricolă);
Nicolae Soneriu (Organe de maşini); Alexandru Tipărescu (Rezistenţa materialelor şi statică
grafică); Marian Tutuianu (Zootehnie); Henric Volbruth (Anatomie şi fiziologie animală);
Andrei Zacopceanu (Beton armat, poduri de lemn şi zidărie) şi D. Zăinescu (Fitotehnie, prin
transfer de la Catedra de Introducere în practica agricolă). Asistenţi suplinitori: Iuliu Pogany
(Chimie organică) şi Radu Voinea (Beton armat, apoi Mecanică).
Sunt puse în retragere, pentru limită de vârstă, următoarele cadre didactice: M. Drăcea,
Dumitru Drâmbă, Cezar Orăşanu, Ilie Purcaru şi Toma I. Socolescu (profesori titulari); Ion
Constantinescu şi Dumitru Petrovanu (conferenţiari titulari) şi Constantin Eustaţiu (asistent
titular).
Se prelungeşte cu trei ani peste limita de vârstă, funcţionarea în învăţământ a profesorului
titular Gheorghe Macovei (Geologie şi paleontologie).
Se primeşte demisia din învăţământ şi se consideră demisionate următoarele cadre didac
tice: Paul Staehelin (profesor titular), pentru lipsă îndelungată la post, Gheorghe N. Gheorghiu
(şef de lucrări titular), Alexandru Huch (asistent titular provizoriu) şi Constantin Slătineanu
(asistent titular provizoriu).
Au fost făcute următoarele numiri: – Profesorul titular Agripa Popescu a fost numit decan al
Facultăţii de Agronomie, în locul profesorului N. Gavrilescu, demisionat; – Profesorul Nicolae
Petrulian, prorector, a fost delegat rector al Politehnicii din Bucureşti, pe timpul concediului
rectorului, profesor Petre Sergescu; – Profesorul Grigore Eliescu a fost delegat pe o perioadă de
doi ani ca membru în Senatul Politehnicii din Bucureşti, din partea Facultăţii de Silvicultură.
Ministerul Educaţiei Naţionale cu adresa nr. 287000 din 26 noiembrie 1947, a aprobat
următoarele supliniri la catedrele şi conferinţele vacante de la Politehnica din Bucureşti:
– Gh.C. Constantinescu, asistent la Catedra de Analiză infinitezimală; – Alexandru Pantazi,
profesor la Catedra Geometrie analitică şi diferenţială; – Paul Filimon, conferenţiar la Catedra
de Topografie şi geodezie; – Absalon Pop, conferenţiar la Catedra de Cadastru, hotărnicii
şi topografie forestieră; – Ştefan Bălan, conferenţiar la Catedra de Mecanică; – D. Borcea,
conferenţiar la Catedra de Economie politică şi raţionalizare; – N. Paşculescu – Zamfirescu, şef
de lucrări la conferinţa Curs general de maşini şi maşini pentru construcţii; – Andrei Caracostea,
asistent la Catedra de Poduri şi construcţii metalice; – Gheorghe Rohr, conferenţiar la Catedra
de Tehnologia şi construcţia avioanelor; – Boris Vulpanovici, conferenţiar la Catedra de
Telegrafie – telefonie; – A. Rădulescu, asistent la Catedra de Silvicultură, exploatarea pădurilor
şi tehnologia lemnului; – N. Cernescu, şef de lucrări la Catedra de Pedologie generală şi
forestieră.
Între 25-27 mai 1947 a avut loc la Cluj cel de‑al doilea Congres Naţional al Frontului
Democrat Universitar (FDU) care, apreciind că FDU îndeplineşte, potrivit statutului Uniunii
Internaţionale a Studenţilor (UIS), condiţiile cerute pentru o Uniune Naţională, hotărăşte, prin
vot unanim, adoptarea titlului de Uniunea Naţională a Studenţilor din România (UNSR).
La 30 decembrie 1947, regele Mihai I a abdicat şi a fost proclamată Republica Populară
Română.
Din guvernul format la 30 decembrie 1947 au făcut parte trei cadre didactice de la
Politehnica din Bucureşti: profesorul Nicolae Profiri (Facultatea de Construcţii), profesorul
Traian Săvulescu (Facultatea de Agronomie) şi profesorul Tudor Ionescu (Facultatea de Chimie

Industrială).
În anul şcolar 1947-1948, rectorul Politehnicii din Bucureşti era profesorul Nicolae
Petrulian, iar secretar general, ing. Gheorghe Panaitescu.
La Politehnica din Bucureşti, în anul şcolar 1947‑1948, au fost încadraţi ca profesori
onorari: Petre Antonescu, Negoiţă Dănăilă, Marin Drăcea, Dumitru Drâmbă, Petre Enculescu,
Teodor Ficşinescu, Dionisie Germani, Niculae Nenciulescu, Cristea Niculescu, Cezar Orăşanu,
Alexandru Petrescu, Costin Petrescu, Scarlat Petculescu, Dumitru Pompeiu, Lupa Nicolae
Popovici, Ilie Purcaru, Teodor Saidel, Toma Socolescu, Eugen Ştefănescu, Radu Ion Ştefănescu,
Ion Traianescu, Niculae Vasilescu-Karpen.
Corpul didactic (profesori şi conferenţiari), în anul şcolar 1947-1948, pe facultăţi, precum
şi cursurile predate, sunt date în cele ce urmează:
Nr.
1XPHOHúLSUHQXPHOH Cursurile predate
crt.
)DFXOWDWHDGH&RQVWUXFĠLL
GHFDQ3URI+7KHRGRUXúLGHOHJDWvQ6HQDWXO3ROLWHKQLFLL3URI$%HOHú
Profesori titulari
1. %HOHú$XUHO )XQGDĠLL&oQVWUXFĠLLFLYLOHúi procedeegenerale de
FRQVWUXFĠLL
2. Davidescu Ion $UKLWHFWXUă8UEDQLVP
3. Gheorghiu Traian (OHFWULFLWDWHúLHOHFWURWHKQLFă
4. Hangan Mihail Beton armat;
5. Ioan Constantin Meteorologie
6. Mateescu Cristea +LGUDXOLFăWHRUHWiFăDSOLFDWă&RQVWUXFĠLLKLGURWHKQLFH
7. Pavel Dorin Centrale hidroelectrice
8. Pantazi Alexandru *HRPHWULHGHVFULSWLYă
9. Profiri Nicolae Drumuri
10. Râmniceanu Nicolae 'UHSWúLOHJLVODĠLHX]XDOăLQGXVWULDOăúLPXQFLWRUHDVFă
11. 5RúFD05Ddu Matematici superioare
12. 6WUăWLOHVFX,RQ &ăLIeUDWH([SORDWăULGHFăLIHUDWH
13. Teodorescu Constantin 5H]LVWHQĠDPDWHULDOHORUúLVWDWLFăJUDILFă
14. Theodoru Henry Edilitate
15. 7RSRUăVFX(UQHVW &KLPLHJHQHUDOă
16. Vasilescu Grigore PortXULúLFăLGHFRPXQLFDĠLHSHDSăÌPEXQăWĠLULIXQFLare
17. %ăODQùWHIDQ Mecanică
18. Borcea Dumitru (FRQRPLH3ROLWLFă
19. Caracostea Andrei Curs general de poduri; Poduri de lemn; Poduri metalice
20. Constantinescu G. Gheorghe Analiza matematiFă
21. Filimon Raul Geodezie
22. Pantazi Alexandru *HRPHWULHDQDOLWLFăúLGLIHUHQĠLDOă
23. Pop Absalon Topografie
&RQIHUHQĠLDULGHILQLWLYL
24. %ăGHscu Luca Desen constructiv ‫܈‬Ltopografic
25. &KLĠXOHVFX,RQ (OHPHQWHGHFRQVWUXFĠLLvQOHPQúLSLaWUă
26. Dumitrescu C. Ion 5H]LVWHQĠDPDWHULDOHORr úLVWDWLFăJUDILFă
27. Rohr Gheorghe InstalDĠLLVDQLWDUH

28. 6RODFROXùHUEDQ Tehnologia materialHORUGHFRQVWUXFĠLL
29. 7RPHVFXùW,RQ 7UDVHHúLWHUDVDPHQWH
30. 9HQFRYùWHIDQ )L]LFăH[SHUiemQWDOă
&RQIHUHQĠLDri suplinitori
31. Borcea Dumitru &RQWDELOLWDWHJHQHUDOăúLLQGXVWULDOă
32. 3DúXOHVFX-Vasilescu Ion &XUVJHQHUDOGHPDúLQLúLPDúLQLGHFRQVWUXFĠLL
&RQIHUHQĠLDULWHPSRUDUL
33. &RQWXQLDULùWHIDQ *HRORJLHWHKQLFă
34 Dumitrescu Dumitru HidrodinDPLFă
35. Manoliu Ion Porturi úLFăLGHFRPXQLFDĠLHSHDSă
36 5ăGXOHVFX7HRGRr Salubritate
37. 5ă]PHULĠă(XJHQ +LJLHQăLQGXVWULDOă
2. Facultatea de 0HFDQLFă‫܈‬L(OHFWULFLWDWH
GHFDQ3URI,6*KHRUJKLXúLGHOHJDWvQ6HQDWXO3ROitehnicii, Prof. Elie Carafoli)
Profesori titulari
1. %ăLDWX'XPLWUX 7HKQRORJLHPHFDQLFă'HVHQLndustrial
2. Bianu Vasile )L]LFăH[SHULPHQWDOă
3. Budeanu Constantin (OHFWULFLWDWH0ăVXULHOHFWULFH
4. Carafoli Elie Mecanica fluidelor; AerodinamicDúLPHFDQLFD
avionului
5. Dinculescu Constantin &HQWUDOHHOHFWULFH7UDQVSRUWXOGLVWULEXLUHDúi utilizarea
energiei electrice
6. Gheorghiu S. Ion MaúLQLúLDSDUDWHHOHFWULFH
7. Ioan Constantin 0HWHRURORJLHDHULDQă
8. Negrescu Traian Metalurgie IL]LFă
9. Nicolau Gheorghe Motoare cu ardere LQWHUQă0DúLQLIULJRULILFH
Transmisii mecanice
11. Pavel Dorin +LGUDXOLFă0DúLQLKLGUDXOLFH
12. Petrescu Gheorghe (OHFWURWHKQLFă7UDFĠLXQHHOHFWULFă
14. 5RúFD05adu Matematici superioare
15. Severineanu Corneliu OrJDQHGHPDúLQL
16. Stratilescu Ion &ăLIHUDWH ([SORDWăULGHFăLIHUDWH
17. 7ăQăVHVFX7XGRU RadLRWHKQLFă
18. Teodorescu Constantin 5H]LVWHQĠD PDWHULDOHORUúLVWDWLFăJUDILFă
19. =ăQHVFX$Xrel 0DúLQLGHULGLFDW/RFRPRWLYHPDWHULDOUXODQW6LVWeme
GHWUDFĠLXQH,QVWDODĠLLPHFDQLFH
Profesori suplinitori
20. Borcea Dumitru Economie politică
21. Constantinescu G. Gheorghe $QDOL]ăPDWHPDWLFă
22. 0DQLĠLX(PLOLDQ 7HUPRWHKQLFă
23. Pantazi Alexandru *HRPHWULHDQDOLWLFăúLGLIHUHQĠLDOă
24. Popescu Mihail 7HKQRORJLDPDWHULDOHORUGHDYLDĠLH&DOFXOXOúL
FRQVWUXFĠLDDYLRQXOXL
25. Rohr Gheorghe 0DúLQLúLWurbine cu aburi
26. 6ăFHDQX6DELn 0HFDQLFDúLFRQVWUXFĠLDQDYHORU
&RQIHUHQĠLDUL definitivi
27. Avramescu Aurel 0DWHULDOHúLDSDUDWHHOHFWULFH5HGUHVRUL(OHFWURFăOGXUă
28. Bardan Dumitru &KLPLHLQGXVWULDOă&KLPLDPDWHULDOHORUSUime
vQWUHEXLQĠDWH vQDYLDĠLH
29. Dinescu Gheorghe 'LVWULEXĠLDúLXWLOL]DUHDHQHUJLHLHOHFWULFH
30. Dumitrescu C. Ion 5H]LVWHQĠDPDWHULDOHORUúLVWDWLFăJUDILFă
31. Gheorghiu Alexandru &XUVJHQHUDOGHFRQVWUXFĠLLúLFRQVWUXFĠLLPHWDOLFH
32. /ă]ăUHscu Ion $SOLFDĠLXQLPHFDQLFHúLLQGXVWULDOHDOHHOHFWULFLWăĠLL
33. Manea Gheorghe 0DúLQLXQHOWH; Organizarea fabricilor
34. Marinescu Matei ElectroacXVWLFă$SDUDWHWHOHIRQLFHúLWHOHJUDILFH
35. 3HUúX$XUHO Mecanica
36. Popp Nicolae Motoare de aYLDĠLH
37. Popescu Alexandru (OHFWURWHKQLFă,,; Iluminat electric
38. Rohr Gheorghe ,QVWDODĠiLGHvQFăO]LWúLYHQWLODW
&RQIHUHQĠLDULVXSOLQLWRUL
39. Alexandru Mihail &RQVWUXFĠLDQDYHORUGHFRPHUĠ
40. Borcea Dumitru &RQWDELOLWDWHJHQHUDOăúLLQdXVWULDOă
41. Marcu Vasile 1DYLJDĠLHúLH[SORDWare
42. Pârâianu Nicolae 0DúLQLPDULQHúLLQVWDlDĠLLGHERUG
43. Vulpanovici Boris Curs general de elecWURFRPXQLFDĠLL WHOHIRQLHúLWHOHJUDILH
44. Cartianu Gheorghe $SDUDWHúi LQVWDODĠLLUDGLoelectrice
45. Condrea Sergiu 3URWHFĠLDúLFRQVWUXFĠLDOLQLLORUWHOHIRQLFH
46. Constantinescu Iancu 8QGHúLFLUFXLWHHOHFWURPDJQHWLFH
47. &XúXWDùWHIDQ $WHOLHUHúLSUHJăWLUHSUDFWLFă
48. Ghiulai Constantin $XWRPRELOHúLWUDFWRDre
49. Mânjineanu Mihail Telefonie la mare distaQĠă
50. 6WăWHVFX0LWURIDQ Centrale telefonice
51. Tipei Nicolae ,QIUDVWUXFWXUăúLDYLDĠLHFRPHUFLDOă
)DFXOWDWHDGH0LQHúL0HWDOXUJLH
GHFDQ3URI13HWUXOLDQúLGHOHJDWvQ6HQDWXO3ROLWHKQLFLL, Prof. Tr. Negrescu)
Profesori titulari
1. Andonie Gheorghe )RUDMHH[SORDWDUHDSHWUROXOXLúLD gazelor naturale
2. Codarcea Alexandru 0LQHUDORJLHúL petrografie
3. Drosescu Ion &XUVJHQHUDOGHPDúLQL
4. Huber-Panu Ion 3UHSDUDUHDPHFDQLFăDPLnHUHXULORU0DúLQi miniere
5. Macovei Gheorghe GHRORJLHúLSDOHRQWRORJLH
6. Murgeanu Gheorghe Geologia combustibililor minerali
7. Negrescu Traian Metalurgie
9. Petrescu Gheorghe (OHFWULFLWDWHúLHOHFtURWHKQLFă
10. Petrulian Nicolae =ăFăPLQWHPHWDOLIHUHúLSURVSHFĠLXQL
11. Râmniceanu Nicolae DrHSWOHJLVODĠLHX]XDOăLQGXVWULDOăPXQFLWRUHDVFăúL
miQLHUă
12. Sburlan Dumitru ,QVWDODĠLLGHWUDQVSRUWPLQLHU
13. Stamatiu Mihail Exploatarea minelor
14. Teodorescu Constantin 5H]LVWHQĠDPDWHULDORUúLVWDWLFăJUDILFă
15. 7RSRUăVFX(UQHVW ChiPLHJHQHUDOă
16. Borcea Dumitru (FRQRPLHSROLWLFă
17. Constantinescu Gh. Gheorghe $QDOL]ăPDWHPDWLFă
18. Pantazi Alexandru Geometrie analitiFăúLGLIHUHQĠLDOă
&RQIHUHQĠLDUL definitivi
19. %ăODQùWHIDQ Curs general de coQVWUXFĠLL
20. %ăGHVFX/XFD 'HVHQFRQVWUXFWLYúLWRSRJrafic
21. Cerchez Vasile Tehnologia petrolului
22. Dimitrescu Mihail Desen industrial
23. Dumitrescu Ion RezLVWHQĠDPDWHULDOHORUúLVWDWLFăJUDILFă
24. Filimon Raul 7RSRJUDILHJHQHUDOăúLmLQLHUă
25. Georgescu Marcel Exploatarea minelor
26. 3HUúX$XUHO Mecanica
27. 9HQFRYùWHIDQ )L]LFăH[SHULPHQWDOă
28. Borcea Dumitru ContaELOLWDWHJHQHUDOăúLLQGXVWULDOă
29. &LRUăQHVFX(FDWHULna Chimie organLFă
30. 0DQLĠLX(PLOLDQ )L]LFăLQGXVWULDOă
31. 5ăVPHULĠă(XJHQ +LJLHQăLQGXVWULDOă
)DFXOWDWHDGH&KLPLH,QGXVWULDOă
(decan, Prof. VaVLOH%LDQXúLGHlegat în Senatul Politehnicii, Prof. Georgeacopol)
Profesori titulari
1. Andonie Gheorghe ExplRDWăULGHSHWURO
2. Bianu Vasile FizicăH[SHULPHQWDOă
3. Blum Isac &KLPLHWHKQRORJLFăDQRUJDQLFă DSăFRPEXVWLELOL
4. Codarcea Alexandru MineralogiHúLFULVWDORJUDILH
5. Drosescu Ion &XUVJHQHUDOGH0DúLQL
6. Georgeacopol Eugen 7HKQRORJLDFKLPLFăRUJDQLFă7ăEăFăULH
7. Huber-Panu Ion 3UHSDUDUHDPHFDQLFăDPLQHUHXULORU
8. Ionescu Tudor 7HKQRORJLDFKLPLFăDQRUJDQLFă
9. Negrescu Traian Metalurgie
10. 1HQLĠHVFX&RVWLQ CKLPLHRUJDQLFă
11. Petrescu Gheorghe ElectricitaWHúLHOHFWURWHKQLFă
13. Spacu Petre &KLPLHDQRUJDQLFă
14. Voicu Iuliu Tehnologie alimHQWDUă)HUPHQWDĠLL
15. Auslander Iosef &KLPLHIL]LFă
&RQIHUHQĠLDULGHILnitivi
17. Atanasiu Ion &KLPLHDQDOLWLFăúLHOHFWURFKLPLH
18. %ăODQùWHIDQ Curs general de consWUXFĠLL
19. Bratu Emil $SDUDWHúLLQVWDODĠLLvQWUHEXLQĠăWHvQLQGXVWULLFKLPLFH
20. Cerchez Vasile Tehnologia petrolului
21. Dimitrescu Mihail Desen industrial
22. Niculescu Matei ,QGXVWULLDOLPHQWDUHúLIHUPHQWDWLYH
23. 5DFOLú1LFRODH Matematici generale

24. 6RODFROXùHUEDQ Tehnologia maWHULDOHORUGHFRQVWUXFĠLL
25. Stoenescu Alexandru 0HFDQLFăúLUH]LVWHQĠDPDWHULDOHORU
26. Tempeanu Virgil /LPEDJHUPDQă
27. Borcea Dumitru &RQWDELOLWDWHJHQHUDOăúLLQGXstULDOă
&RQIHUHQĠiari temporari
28. Ionescu-Muscel Iosif Industrii textile
29. 0DQWHDùWHIDQ Metalografie
30. Mendelsohn Natie &HUDPLFă
31. 0RĠRF'XPitru &RQWUROXOFKLPLFDODOLPHQWHORUúLEăXWXULORU
5. Facultatea de SiOYLFXOWXUă
(decan, Prof. C. GeorgHVFXúLGHOHJDWvQ6HQDWXO3ROLWHKQLFLL3URI*UEliescu)
Profesori definitivi
1. Demetrescu Ilie PoliWLFăHFRQRPLHúLDGPLQLVWUDĠLHIRUHVWLHUă
2. Eliescu Grigore =RRORJLHúLHQWRPRORJLHIRUHVWLHUă; 3URWHFĠLDSăGXrilor
3. Georgescu Constantin %RWDQLFDJHQHUDOă%RWDQLFDIRUHVWLHUă)LWRSDWRORJie
IRUHVWLHUă
4. Gheorghiu Traian (OHFWULFLWDWHúLHOHFWURWHKQLFă
5. Ioan Constantin 0HWHRURORJLHúLFOLPDWRORJLH
6. Murgeanu Gheorghe *HRORJLHúLPineralogie
*HRORJLHúi mineralogie
8. Sburlan Dumitru &RQVWUXFĠLLúLLQVWDODĠLLGHWUDQVSRUWXULforestiere;
,QGXVWULDPHFDQLFăDOHPQXOXL&RUHFĠLDWRUHQĠLORU
9. 6WLQJKH9LQWLOă Dendometrie; EstLPDĠLLIRUHVWLere; Amenajarea
SăGXULORU$PHOLRUDĠLXQLDOSLQH
10. Toporescu Ernest Chimie generală&KLPLHYHJHWDOă
11. Vasilescu Grigore ÌPEXQăWăĠLUL funciare
13. Filimon Raul Geodezie
14. Pop Absalon Topografie; Cadastru
15. 5ăGXOHVFX$QWRQ 6LOYLFXOWXUă
&RQIHUHQĠLDULGHILQLtivi
16. %ăODQùWHIDQ &XUVJHQHUDOGH&RQVWUXFĠLL
17. %ăGHVFX/XFD Desen constructiv
18. &KLĠXOHVFX,RQ *HRPHWULHúLJHRPHWULHFRQVWUXFWLYă
19. Dumitrescu Mihail Desen industrial
20. 5DFOLú1Lcolae Matematici generale
21. Stoenescu Alexandru 0HFDQLFăúLUH]LVWHQĠDPDWHULDOHORU
22. Tempeanu Virgil /LPEDJHUPDQă
23. 9HQFRYùWHIDQ )L]LFăH[SHULPHQWDOă
&RQIHUHQĠLDULSURYL]RULL
24. Dinu Valeriu 'UHSWúL OHJLVODĠLHVLOYLFă
&RQIHUHQĠLDUi suplinitori
25. Borcea Dumitru Contabilitate geQHUDOăúLLQGXVWULDOă
26. Cernescu Nicolae Soluri (chimia solurilor)
27. 3DúXOHVFX-Zamfirescu Ion &XUVJHQHUDOGHPDúLQL
28. Pascovschi Sergiu Tipologie foresWLHUă
29. Protopopescu-Pake Emil Soluri
30. 5ăGXOHVFX0DULn ([SORDWDUHDSăGXULORU
32. 9LQWLOă(XJHQ Tehnologia lemnului
6. Facultatea de Agronomie
(decan, Prof. A. PopeVFXúLGHOegat în Senatul Politehnicii, Prof. Al. Nasta)
Profesori titulari
1. Andreescu-Cale Ion +LGUDXOLFăDJULFROă6WDWLFăJUDILFăúLUH]LVWHQĠD
materialelor
2. %ăGHVFX5DGX 0DWHPDWLFL0HFDQLFă
3. Bontea Gheorghe 7D[DĠLXQLH[SHUWL]H&RQWDbilitate agrLFROă
4. &RUQăĠHDQX1LFolae EcoQRPLHUXUDOăúLSROLWLFăDJUDUă
5. Dumitrescu Nicolae Zootehnie
6. Gavrilescu Nicolae $QDWRPLHúLIL]LRORJLH DQLPDOă
7. Georgescu Mircea 'UHSWúLOHJLVODĠLHDJUDUă
8. Ionescu Mircea &KLPLHJHQHUDOăúLDSOLcaWă
9. Ionescu-6LVHúWL*KHRUJKH Agrologie
10. Munteanu Anastase Ameliorarea plantelor agricole
11. Nasta Alexandru 7RSRJUDILHÌPEXQăWăĠLULIXQFLDUH
12. Popescu Agripa 0DúLQLDJULFROH0RWRDUHDJULFROHúLPRWRFXOWXUD
13. Popescu T. Constantin Anatomie, IL]LRORJLHúLVLVWHPLFăYHJHWDOă
14. Purcaru Ilie )L]LFăúLPHWHRURORJLH
15. 6ăXOHVFXNicolae Fitotehnie
16. 6ăYXOHVFX7UDLDQ Patologie vegHWDOă
17. Teodorescu Ioan 9LWLFXOWXUăúLRHQRORJLH
18. Voicu Iuliu Industrii agricole
ConferenĠLDULGHfinitivi
19. Anghel Gheorghe PăúXQLúLIkQHĠH
20 Antonescu S. Constantin 3HVFXLWúLpLVFLFXOWXUă
21. Bordeianu Tudor /HJXPLFXOWXUăúLIORULFXOWXUă
22. Constantinescu Emil ,QWURGXFHUHvQSUDFWLFDDJULFROă
23. Consatntinescu Nicolae PomLFXOWXUă
24. Manolache Constantin EntoPRORJLHDJULFROă
25. Cernescu Nicolae *HRORJLHPLQHURORJLHúLSHGRORJLH
26. Dragonschi Hubert 0HGLFLQăYHWHULQDUă
27. %kUFă*KHRUJKH $PHQDMăULDJULFROH
28. Bratu Emil $SDUDWHúLLQVWDODĠLLvQWUHEXLQĠDWHvQLQGXVWULLOHDJULFROH
29. &UHĠX$GULDQ FriJRWHKQLFă
30. 0RĠRF'XPLWUX &KLPLHDOLPHQWDUă)HUPHQWDĠLL
31. Nicolau-Bârlad Gheorghe Geodezie; Fotogrametrie

32. Popovici Eugen Topografie; Parcelări
33. Satinover Niculae Industria conservelor
34. Toma Ion (OHFWURWHKQLFă
7. Facultatea de $UKLWHFWXUă
GHFDQ3URI*K,RQHVFXúLGHOHJDWvQ6HQDtul Politehnicii, Prof. Gh. Borneanu)
Profesori titulari
1. Borneanu Gheorghe 5H]LVWHQĠDPDWHULalelor; Beton armat cu proiecte
2. &ăOLnescu Alexandru Modelaj
3. Doicescu Octav Proiecte de arKLWHFWXUăJHQHUDOăDSOLFDWă
4. Ionescu Grigore ArhiteFWXUăEL]DQWLQăúLURPkQăFXSURLHFWH
5. Marcu Duiliu 3URLHFWHGHDUKLWHFWXUăJHQHUDOăDSOLFDWă
6. Samotta Gheorghe 'HVHQRUQDPHQWDOúi academic
7. 6ILQĠHVFX&LQFLQDW Urbanism; Edilitate cu proiecte
8. Stan Dumitru &RQVWUXFĠLL
9. Sudan Gabriel 0DWHPDWLFLJHQHUDOH0HFDQLFăúLVWDWLFăJUDILFă
10. Teodorescu Niculae *HRPHWULDGHVFULSWLYă; Stereotomie
3URIHVRULDJUHJDĠL
11. Bordenache Richard Istoria arhitecturii
12. 6WăQFXOHVFX)Oorian &RQVWUXFĠLLUXUDOHúLPXQFLWRUHúWLFXSURLHFWH
13. Cantacuzino Gheorghe 7HRULDDUKLWHFWXULLFXSURJUDPHGHDUKLWHFWXUă
14. Cucu Nicolae $UWăGHFRUDWLYăFXSURLHFte
15. Lupu Nicolae 3URLHFWHGHDUKLWHFWXUăJHQHUDOăDSOiFDWă
16. Macovei Pompiliu 3URLHFWHGHDUKLWHFWXUăJHQHUDOăDSOLFDWă
17. Negoescu Gheorghe 3URLHFWHGHDUKLWHFWXUăJHQHUDOăDSOLFDWă
&RQIHUHQĠLDULGHfinitivi
18. %DOú,RDQ Desen ornamentaOúLDFDGHPLF
19. Evolceanu Titu &RQVWUXFĠLL
20. Hurmuzescu Dan /HJLVODĠLH
21. 0LKăLOHVFX&RQVWDQWLQ Tehnologia materialelor cu laborator
&RQIHUHQĠLDULSURYL]RULL
22. Gheorghiu Adrian 8PEUHúLSHUVSHFWLvă
23. Negoescu Gheorghe ,QVWDODĠLLúL VDOXEULWDWHDFOăGLULORU
În primele luni ale anului 1948 s‑au făcut numiri de cadre didactice, după cum urmează:
Profesor titular: Constantin M. Ioan (Meteorologie şi climatologie); Conferenţiari titulari: Ion
Balş (Desen ornamental şi academic), Nicolae Cernescu (Geologie, mineralogie şi pedologie)
şi Alexandru Stoenescu (Mecanică şi rezistenţa materialelor); Şefi de lucrări definitivi: Ovid G.
Popescu (Chimie generală şi aplicată, prin transfer de la Şcoala de Studii Superioare de Textile),
Olga Săvulescu‑Mamulea (Patologie vegetală); Nicolae Racoveanu şi Mircea Simionescu
(Construcţii civile şi procedee generale de construcţii). Şefi de lucrări provizorii: Plutarch Nicu
lescu (Beton armat, poduri de lemn şi zidărie) şi Simona Zugrăvescu (Laboratorul de analize
chimice şi industriale). Asistenţi titulari provizorii: Vasile Ganea (Rezistenţa materialelor
şi beton armat, reconfirmat pe cinci ani), Dumitru Manoliu (Laboratorul de ameliorarea
plantelor, reconfirmat pe doi ani), Corneliu Penescu (Electricitate şi măsuri electrice) şi Gheor
ghe Popescu‑Cartianu (Radiocomunicaţii, reconfirmat pe patru ani). Asistenţi suplinitori: Arie
Avram Arie, Lya Alexandrina Blum‑Lazăr, Augustin Petre şi Marcel Roşculeţ.
Profesorul titular Petre Sergescu este pus în disponibilitate pe data de 3 ianuarie 1948.
Dumitru Găvănescu este numit director administrativ al Politehnicii din Bucureşti.
Centrul de instrucţie agricol Băneasa, aflat în folosinţa Subsecretariatului de Stat al Educa
ţiei Tineretului a trecut în folosinţa şi administrarea Facultăţii de Agronomie, cu întregul teren
clădit şi arabil în suprafaţă totală de 25,50 hectare, cu scopul de a mări capacitatea Staţiunii
Băneasa şi de a se înfiinţa o Şcoală practică de avicultură.
La 13 aprilie 1948, profesorul Nicolae Profiri de la Politehnica din Bucureşti devine
ministrul Comunicaţiilor.
Prezidiul Adunării Naţionale a Republicii Populare Române, la 3 august 1948, emite
Decretul nr. 175 pentru Reforma Învăţământului. Potrivit acestui decret: – învăţământul public
este un drept egal pentru toţi cetăţenii Republicii Populare Române, fără deosebire de sex,
naţionalitate, rasă sau religie; – el este organizat exclusiv de către stat şi este aşezat pe baze
democratice, populare şi realist-ştiinţifice şi este un învăţământ laic.
Structura învăţământuluui cuprinde:
1. Învăţământul preşcolar, facultativ pentru copiii de 3-7 ani, care funcţionează în
cămine de zi şi grădiniţe de copii;
2. Învăţământul elementar, care este de 7 ani şi gratuit;
3. Învăţământul mediu, care are o durată de 4 ani şi cuprinde patru tipuri de şcoli, licee,
şcoli pedagogice, şcoli tehnice (industriale, agricole, comerciale, sanitare, juridico-
administrative) şi şcoli profesionale;
4. Învăţământul superior cu două categorii de instituţii, universităţi şi politehnici şi
institute de învăţământ superior.
Universităţile şi politehnicile pot acorda titlul de doctor, durata cursurilor pentru doctorat
fiind de trei ani. De asemenea, pot acorda şi titlul de docent.
Printr-o serie de acte normative (decrete, decizii ministeriale) au fost luate măsuri privind
organizarea învăţământului de toate gradele. Cu privire la învăţământul superior menţionăm:
– Prin decizia Ministerului Învăţământului Public nr. 217.253/573‑0 din 8 septembrie
1948 a fost aprobat „Regulamentul pentru atribuirea burselor studenţeşti”. Potrivit acestui
regulament, la acordarea burselor studenţeşti se ţine seama de: originea socială a studentului,
de veniturile părinţilor, susţinătorilor şi ale studentului; – activitatea lui şcolară; – precum şi de
activitatea depusă în interesul general studenţesc (articolul 1). Bursele erau de două feluri: burse
în casă (cămin) şi burse în masă (cantină). Aceste feluri de bursă erau de mai multe categorii,
în sensul că studenţii puteau beneficia de întreţinere sau de masă complet gratuită sau trebuiau
să‑şi plătească parţial, într-o proporţie mai mare sau mai mică, întreţinerea şi masa. Îndreptăţirea
studentului la bursă se stabilea pe baza unui punctaj total rezultat din însumarea unui punctaj
corespunzător situaţiei şcolare (0 pentru nota 10; 60 pentru nota 9; 120 pentru nota 8 etc.), cu
un punctaj corespunzător situaţiei materiale (câte 1 punct pentru fiecare 15 lei impozit anual
pe veniturile părinţilor). Studenţii erau clasificaţi în ordinea crescândă a punctajului total. La
punctaj egal erau preferaţi cei ce aveau o activitate de interes general studenţesc mai bogată.
– Prin Decretul nr. 312 din 6 noiembrie 1948 au fost reglementate unele norme tranzitorii,
în legătură cu funcţionarea instituţiilor de învăţământ superior. Potrivit acestui decret, Minis
terul Învăţământului era autorizat ca, în înţelegere cu ministerele de resort:
a) să numească la instituţiile de învăţământ superior, suplinitori de catedre, conferinţe
şi în posturile de personal ajutător persoane cu reputaţie ştiinţifică de specialitate din
afara cadrelor didactice ale învăţământului superior;
b) să delege în funcţiile de rector şi decan membri ai corpului didactic numiţi potrivit
aliniatului (a);
c) să încadreze toate facultăţile în structura fixată, cu personalul didactic necesar, trecând,
la nevoie, personalul didactic existent de la o facultate la alta.
Prin Decizia ministerială nr. 288.280 din 23 noiembrie 1948 s‑a stabilit ca materiile de
învăţământ ce se predau în instituţiile de învăţământ superior să se grupeze pe catedre şi ca o
catedră să cuprindă următoarele posturi didactice: profesor şef de catedră, profesor şef adjunct
de catedră, profesori, conferenţiari, şefi de lucrări, lectori, asistenţi, preparatori. De aseme
nea, prin decizie s‑a stabilit împărţirea anului şcolar în semestre (Semestrul I – de la 15 septem
brie la 31 ianuarie, cu sesiunea de examene de la 1-15 februarie şi semestrul al II‑lea de la
16 februarie la 15 iunie cu sesiunea de examene de la 16-30 iunie şi o sesiune excepţională de
la 1‑4 septembrie).
– Prin Decretul nr. 353 din 30 octombrie 1948 s‑a organizat asistenţa studenţească
care constă din burse, ajutoare, întreţinere în cămine şi cantine, editare de cursuri etc. Ea se
coordonează, îndrumează şi finanţează de Ministerul Învăţământului Public, chiar dacă instituţia
de învăţământ superior s‑ar afla în administraţia altui minister. Structura organizatorică prevede
un oficiu de asistenţă pe lângă fiecare instituţie de învăţământ superior cu mai mult de 3000 de
studenţi, un centru de asistenţă studenţească în fiecare centru universitar şi un consiliu superior
al asistenţei studenţeşti pe lângă Ministerul Învăţământului Public. Oficiul de asistenţă strânge
materialul statistic cu privire la numărul de studenţi ai instituţiei respective cărora urmează să
li se acorde întreţinere, burse în bani sau orice fel de asistenţă, rezolvă cererile şi acordă burse
în masă, cămin şi bani în limita numărului de burse disponibile şi după criteriile aprobate de
Centrul de asistenţă studenţească.
Urmărind în profunzime schimbările din România, se constată că între anii 1944-
1950 a avut loc eliminarea vechii elite universitare, în bună parte. Între 1944-1945 a avut
loc „desfascizarea” (aplicarea hotărârilor Convenţiei de Armistiţiu), când au putut fi acuzaţi
şi mulţi nevinovaţi. În 1946 se asistă la pierderea autonomiei universitare (prin schimbarea
aparent nesemnificativă a unor paragrafe din Legea învăţământului). Anii 1947-1948 sunt anii
în care asistăm la: – masivele „comprimări” din toamna anului 1947 (de fapt, Comisiile de
epurare au început să funcţioneze din toamna anului 1944, acestea fiind urmate, în 23 mai 1947,
de Comisia de raţionalizare a învăţământului superior, transformată la 16 iulie 1947 în Comisia
interministerială pentru învăţământul superior, care urma să avizeze operaţiunea comprimării);
– 14-15 mai 1948 sunt zile în care sunt arestaţi peste 1000 de studenţi anticomunişti; – continuarea
„comprimărilor” cadrelor didactice, sub pretextul „economiilor bugetare în vederea redresării
economiei”; – promulgarea Legii învăţământului (3 august 1948) după modelul sovietic.
Această reformă a învăţământului a fost doar începutul aplicării ideologiei comuniste
în domeniul învăţământului românesc. Intenţia de bază a acestei legi, care nu s‑a modificat
pe parcurs, a fost aceea de a lăsa urme vizibile în modul de a gândi al generaţiilor care au
urmat. Astfel, în anul 1948, s-a produs dezlocuirea brutală a conţinutului existent al educaţiei
şi înlocuirea lui cu altul, fixat în conformitate cu o doctrină totalitară impusă de regimul de
ocupaţie străină (URSS), care avea la bază dictatura proletariatului, adică, dictatura bazată pe
violenţă şi nelimitată de lege.
Spre exemplu, între 1948-1953, „epurările” de cadre didactice continuă până la eliminarea
tuturor „indezirabililor”. La 5 iunie 1948, s-a desfiinţat Academia Română. În 1949 au fost
difuzate în instituţii listele de cărţi cenzurate: Ion Agârbiceanu (toate lucrările), Lucian Blaga
(toate lucrările), A.J. Cronin (toate lucrările), Mircea Eliade (toate lucrările), C.C. Giurăscu
(toate lucrările), Ernest Hemingway (toate lucrările), Nicolae Iorga (28 de lucrări), Rudyard
Kipling (toate lucrările), Cezar Petrescu (şase lucrări), Margaret Mitchell (Pe aripile vântului),
Vasile Voiculescu (toate lucrările) etc.
De fapt, în continuare, până în 1989, totul se petrece în conformitate cu definiţia dată
regimurilor totalitare ca drept autocraţii moderne, de către analiştii politici Carl J. Friedrich şi
Zbigniew K. Brzezinski24, caracterizate de cele şase mari componente: (1) o ideologie oficială
la care toţi cetăţenii sunt obligaţi să adere; (2) un partid unic, organizat ierarhic şi care să
înregimenteze o proporţie însemnată a populaţiei; (3) monopolul total asupra tehnologiei
militare şi a mijloacelor de coerciţie şi luptă armată; (4) monopolul total asupra mijloacelor
de comunicare; (5) un sistem de teroare şi represiune politică bazat pe aparatul poliţienesc;
(6) un sistem economic centralizat.
Succesul Şcolii Politehnice din Bucureşti (1920-1938) şi a continuatoarei acesteia,
Politehnica din Bucureşti (1938-1948) s‑a datorat, în mare parte, corpului profesoral care a
înţeles pe deplin că „pentru a preda ştiinţă trebuie să faci ştiinţă sau, măcar, să încerci să faci
ştiinţă”, după cum afirma profesorul Costin Neniţescu.
În domeniul matematicii s‑au remarcat la nivelul mondial mulţi profesori de la Poli
tehnică. După Spiru Haret (1851-1912), primul român (şi primul străin de Franţa) doctor
în matematici la Sorbona, Paris şi David Emmanuel (1854-1941), al doilea român doctor în
matematici la Sorbona, îi amintim pe:
Dimitrie Pompeiu (1873-1954) a susţinut teza de doctorat Asu
pra continuităţii funcţiilor de variabile complexe la Sorbona, în 1905.
În 1928 devine titular la Catedra de Geometrie analitică la Şcoala
Politehnică din Bucureşti. A fost membru al Academiei Române (1934)
şi al Academiei RPR (1948). Paul Painlevé a remarcat că Dimitrie
Pompeiu a rezolvat o problemă fundamentală din domeniul teoriei
funcţiilor analitice. D. Pompeiu a introdus riguros o noţiune nouă,
aceea de distanţă dintre două mulţimi închise, devenită clasică. În
1912, D. Pompeiu a dat un nou rezultat fundamental, privind ecuaţiile
cu derivate parţiale, cunoscut sub numele de derivată areolară. De
asemenea, a introdus noţiuni de interval de construcţie şi de ansamblu
Dimitrie Pompeiu reductibil de prim ordin. A examinat critic operaţiile fundamentale din
(1873-1954) analiză. A elaborat multe memorii privind fundamentele mecanicii.
Carl J. Friedrich, Zbigniew K. Brzezinski, Totalitarian Dictatorship and Autocracz, Cambridge,

24
Harvard University Press (1956).

Gheorghe Ţiţeica (1873-1939) îşi continuă activitatea în cadrul Şcolii Politehnice din
Bucureşti. Este considerat precursor al Geometriei diferenţiale afine, descoperind suprafeţele
(în 1906) şi, ulterior, curbele şi reţelele ce-i poartă numele. În 1923 a tipărit tratatul „Geometria
diferenţială proiectivă a reţelelor”, dezvoltând multe concepte de reţele introduse în 1911. În
1926 va publica un apendice la Geometria diferenţială proiectivă, vol. II (de G. Fabini şi
E. Cech), dedicată tot conceptelor de suprafaţă şi reţelelor Ţiţeica. În 1923 a publicat Geometria
diferenţială a reţelelor, iar în 1931, Introduction à la Geometrie diférentielle projective des
courbes, la Paris.
A fost unul dintre redactorii importanţi ai „Gazetei matematice”, în care a publicat 34 de
articole, 18 note şi 121 de probleme.
Nicolae Ciorănescu (1903-1957) a fost profesor la Şcoala Politehnică şi la Institutul
Politehnic din Bucureşti. Este licenţiat în Matematici şi Ştiinţe Fizico‑Chimice la Universitatea
din Bucureşti, în 1925. De asemenea, este licenţiat în Ştiinţe la Sorbona, unde a susţinut şi teza
de doctorat Problema lui Dirichlet pentru sisteme de ecuaţii parţiale de al doilea ordin. Devine
conferenţiar la 26 de ani şi rector la 41 de ani. Are 128 lucrări originale. A publicat cărţile:
Curs de algebră şi analiză matematică (1955); Culegere de probleme de algebră şi analiză
matematică (1959), în colaborare cu Marcel Roşculeţ; Tratat de matematici speciale (1962).
Din anul 1948 a fost membru al Institutului de Matematică.
Neculai Rodolphe Racliş (1896-1966) a fost matematician şi inginer. A urmat Facultatea
de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti, a luat licenţa în matematici la Sorbona şi a obţinut
diploma de inginer electrician la Ecole Supérieure d’Électricité din Paris. În 1930 trece de la
Universitatea din Bucureşti la Şcoala Politehnică din Bucureşti. S-a ocupat de algebră şi teoria
numerelor, de domeniul ecuaţiilor funcţionale (integrale, integral‑diferenţiale, cu diferenţe
finite) şi de marea teoremă a lui Fermat. Opera sa numără 61 de lucrări diverse (articole,
comunicări sau didactice). A scris primul tratat de Calcul diferenţial şi calcul integral în limba
română (1946).
Gabriel Sudan (1899-1977) este licenţiat în matematici în 1920, la Universitatea din
Bucureşti, şi în 1925 devine doctor în matematici cu teza Asupra mulţimilor ordonate la
Gottingen, sub conducerea lui David Hilbert. Activitatea ştiinţifică a lui Gabriel Sudan
cuprinde preocupări legate de numerele cardinale sau ordinale transfinite, precum şi de teoria
numerelor, privind aproximările diofantice.
Petre Sergescu (1893-1954) a susţinut teza de doctorat la Universitatea de Bucureşti: Sur
les noyaux symétrisables. A înfiinţat la Cluj revista de renume mondial „Mathematica”, la care
a fost secretar de redacţie până în 1948. A publicat 160 de lucrări şi memorii. A fost membru a
13 academii şi societăţi.
În fizică, de asemenea, Şcoala Politehnică din Bucureşti şi continuatoarea ei Politehnica
din Bucureşti au avut valori deosebite. Nicolae Vasilescu‑Karpen (1870-1964) este absolvent
al Şcolii Superioare de Electricitate din Paris (1901), având certificate în fizică generală, fizică
industrială, mecanică şi chimie. În 1904 obţine doctoratul la Sorbona cu o teză în fizică privind
efectul magnetic al corpurilor electrizate în mişcare. Îşi începe cariera universitară în calitate
de conferenţiar la Universitatea din Lille (1901-1902). Revine în ţară la Şcoala Naţională
de Poduri şi Şosele din Bucureşti în 1905 ca profesor de Electricitate şi de electrotehnică.
Este profesor şi la continuatoarele Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele, Şcoala Politehnică
din Bucureşti şi Politehnica din Bucureşti până în 1940, când este pensionat. A fost director
al Şcolii Politehnice din Bucureşti, precum şi rector al Politehnicii din Bucureşti. În 1909 a
propus utilizarea curenţilor purtători pentru telefonia prin cablu la distanţe mari fiind, astfel,
un precursor a ceea ce numim astăzi curenţi purtători. A elaborat noi tipuri de pile, aşa‑numitele
pile K. A elaborat o teorie originală privind electronii liberi sau solvataţi în soluţii. În 1926 a
emis ipoteza existenţei electronilor liberi în lichide şi a elaborat teoria electronică a acestora. A
descoperit cauza reacţiei magnetice a indusului la maşinile dinamoelectrice. A publicat cărţile:
Manual de electrotehnică generală; Electricitate; Fenomene şi teorii noi în electrochimie şi
chimie fizică.
Alexandru Proca (1897-1955). În 1915 s‑a înscris la secţia de
Matematică a Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti. După un an, România
intră în Primul Război Mondial. Proca se înscrie la Şcoala de Ofiţeri
de Geniu, pe care o absolvă în 1917 ca şef de promoţie, luând parte la
luptele de pe front. În 1918 devine student al Şcolii Naţionale de Poduri
şi Şosele din Bucureşti şi la urmaşa acesteia, Şcoala Politehnica din
Bucureşti, pe care o absolvă ca şef de promoţie, în 1922. La început,
lucrează ca asistent la Catedra de Electricitate şi Electrotehnică, fiind
concomitent inginer în producţie, unde promovează introducerea
electricităţii în industria petrolieră. În 1925 este trimis la specializare
Alexandru Proca la Paris, unde urmează Facultatea de Ştiinţe, obţinând licenţa în fizică
(1897-1955) (1928), după care lucrează în cercetare la Institutul Radiului sub
conducerea lui Marie Curie, cât şi la Institutul de Matematică „Henri Poincaré”. În 1933
obţine titlul de doctor. Demonstrează teoretic, în 1935, independent de japonezul H. Yukawa,
posibilitatea existenţei mezonilor, iar după descoperirea acestora în 1937 de C.D. Anderson,
devine o autoritate în studiul acestor particule. A stabilit ecuaţiile câmpului mezonic („ecuaţiile
Proca”). În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, Alexandru Proca lucrează un timp
ca profesor de fizică teoretică la Universitatea din Porto (1940-1944). În intervalul de timp
respectiv participă la un concurs de profesor la Politehnica din Bucureşti, pe care îl câştigă,
dar nu vine în ţară să ocupe postul. Din 1945 până în 1955 (când a decedat) este conducător
al seminarului de Fizică Teoretică al Sorbonei şi director de cercetări al Centrului Naţional de
Cercetări Ştiinţifice al Franţei.
Vasile Bianu (1883-1978). A urmat Facultatea de Ştiinţe Fizico-Chimice la Universitatea
din Bucureşti, pe care a absolvit-o în anul 1905, iar în anul 1908 a absolvit Facultatea de Ştiinţe
din Paris. De asemenea, a absolvit, în anul 1910, Şcoala Superioară de Electricitate din Paris.
A susţinut teza de doctorat la Sorbona, Paris, în domeniul radioactivităţii. A lucrat, în special,
în acustică. A fost profesor la Şcoala Politehnică din Bucureşti din 1921 şi la Politehnica din
Bucureşti până în 1948. După anul 1948 a trecut profesor la Academia Militară Tehnică din
Bucureşti.
Ştefan Vencov (1899-1955). A absolvit Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti
şi a fost licenţiat în Fizică la Sorbona, Paris, unde a susţinut teza de doctorat.
În 1948 a fost primit ca membru corespondent al Academiei R.P. Română, iar în 1952
membru titular. A fost printre semnatarii memoriului adresat lui Ion Antonescu în care se
cerea ieşirea României din războiul cu Naţiunile Unite.
A lucrat în domeniul opticii şi a fizicii moleculare (spectroscopie Raman).

În domeniul chimiei, de asemenea, au fost profesori care prin cercetările făcute au fost
recunoscuţi internaţional.
Negoiţă Dănăilă (1878- 1953) a urmat doctoratul la Berlin sub conducerea profesorului
Lieberman şi a continuat specializarea în domeniul coloranţilor la Paris. În 1909 este numit
membru al Societăţii de Chimie din Franţa. Se întoarce în 1910 în ţară. Participă la războiul din
1913 şi războiul din 1916-1918. Ajunge profesor titular la Universitatea din Bucureşti şi în 1938
ajunge şeful Catedrei de Tehnologia substanţelor anorganice şi decan al Facultăţii de Chimie
Industrială (1939-1945) la Politehnica din Bucureşti. În cercetările efectuate a determinat
procentele de hidrocarburi aromatice ce s‑ar putea extrage din toate ţiţeiurile din România.
După 23 august 1944 i s‑a reproşat că lucrările sale asupra posibilităţilor de a extrage din ligniţi
fracţiuni de hidrocarburi au fost folosite la producerea de carburanţi sintetici în Germania pe
timpul celui De‑al Doilea Război Mondial. A fost membru de onoare al Academiei Române.
Costin Neniţescu (1902-1970). A urmat Chimia la Zürich
(1920), de unde se mută, în 1922, la München, terminându‑şi
studiile în anul 1925, efectuând teza de doctorat sub conducerea lui
Hans Fischer. În teza de doctorat realizează o sinteză originală a
indolului (compus aromatic cu două cicluri, care conţine un atom de
azot în cliclul mai mic liniar). În anii 1930 face cercetări sistematice
privind reacţii ale hidrocarburilor, catalizate de clorura de aluminiu,
obţinând rezultate de primă importanţă pentru înţelegerea ulterioară
a mecanismului reacţiilor prin intermediari carbocationici. Se
observă pentru prima dată rolul esenţial al unui catalizator (urme de
apă) în reacţia de izomerizare a cicloalcalinilor în prezenţa clorurii
de aluminiu. Sintezele descoperite de el sunt numite „reacţii Neni
ţescu”, iar cel dintâi izomer de valenţă al unei alene obţinut în lume Costin Neniţescu
(1902-1970)
este numit „hidrocarbura Neniţescu”. Atât ciclobutadiana, cât și
„hidrocarbura Neniţescu” au deschis un orizont larg în sinteza orgnanică modernă. Unul dintre
dimerii benzociclobutadienei – obţinut în laboratorul din Bucureşti – poartă şi el numele de
„dimerul Neniţescu”.
Chimistul Rolf Huisgen a afirmat: „Costin Neniţescu, ca şi Hans Fischer, aparţin marilor
arhitecţi ai chimiei organice”.
Între 1925-1935 este profesor la Universitatea din Bucureşti, predând cursul de Chimie
organică şi Chimie generală. În anul 1928 publică prima ediţie a celor două tratate Chimie
organică şi Chimie generală care sunt publicate, ulterior, în opt ediţii.
În anul 1935 ocupă, prin concurs, catedra de Chimie organică de la Şcoala Politehnică din
Bucureşti unde predă până în anul 1970 la continuatoarele acesteia Politehnica din Bucureşti şi
Institutul Politehnic din Bucureşti.
Pentru activitatea depusă a primit „Medalia A.W. von Hofman”.
A fost membru titular al Academiei Române (ulterior Academia R.P. Română şi Academia
R.S. România) şi al unor academii din străinătate (Germania, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia).
Profesorul Costin D. Neniţescu a fost membru titular al Academiei Române din anul 1936. În
1948, când Academia Română a devenit Academia Republicii Populare Române, a fost exclus,
iar în anul 1955 a fost primit ca membru titular al Academiei RPR. A publicat 262 de articole
originale şi 21 brevete. În 1970 (la moartea sa) lucrările sale au numărat peste 1000 citări. În
lucrarea Carbonium Ions, apărută în SUA, profesorul Costin Neniţescu a contribuit cu două
capitole. Profesorul Costin Neniţescu a fost tot timpul slujitorul crezului: „Pentru a fi eficient în
transmiterea ştiinţei, trebuie să ai vocaţia de a o îmbogăţi”.
Petru Spacu (1906-1995) a fost absolvent al Facultăţii de Ştiinţe de la Universitatea din
Cluj, promoţia 1929. Din 1929 până în 1937 a lucrat la aceeaşi universitate, parcurgând toate
treptele ierarhiei universitare. În 1932 a obţinut titlul de doctor în chimie, specialitatea chimie
anorganică, la Universitatea din Cluj. A efectuat stagii de specializare la Universităţile din Paris
şi München, lucrând alături de cercetători iluştri ca G. Urbain şi H. Hieber.
În anul 1937 a ocupat postul de profesor la Şcoala Politehnică din Bucureşti, unde a lucrat
până în anul 1972, când s‑a pensionat la cerere. A fost şeful catedrei de Chimie Anorganică
şi analitică şi, mai târziu, al Catedrei de Chimie anorganică de la Facultatea de Chimie a
Universităţii din Bucureşti. De numele profesorului Petru Spacu sunt legate cercetările realizate
în domenii de vârf ale chimiei compuşilor de coordinaţie, contribuind la o largă recunoaştere în
ţară şi în străinătate a școlii româneşti de chimie anorganică. A publicat împreună cu colaboratorii
peste 350 lucrări ştiinţifice originale, în ţară şi în străinătate. A elaborat unele metode chimice şi
fizico‑chimice de determinare şi separare a unor elemente rare şi disperse.
Cercetările din domeniul geodeziei şi ingineriei propriu-zise în cadrul Şcolii Politehnice
din Bucureşti (1920-1938) şi în cadrul Politehnicii din Bucureşti (1938-1948) încep să intre în
rândul cercetărilor din ţările dezvoltate industrial.
Ludovic Mrazek (1867-1944) a definit termenul de „diapir” şi fenomenul de „diapirism”
(deformări plastice şi ridicarea sării prin străpungerea formaţiunilor de deasupra zăcămintului)
pentru sarea gemă, demonstrând că ele pot oferi o capcană eficace pentru zăcămintele de
hidrocarburi. Sub conducerea profesorului Ludovic Mrazek, în anul 1920, a fost elaborată
prima hartă geologică a României.
În anul 1927, profesorul Ludovic Mrazek a deţinut funcţia de ministru la Ministerul Comerţului
şi Industriilor. În 1930 a fost ales ca primul preşedinte al Societăţii Geologice a României.
Alexandru Codarcea (1900-1974) a avut contribuţii la petrografia şi tectonica Carpa
ţilor Meridionali, Banatului şi Platoului Mehedinţi. A studiat şi descris procesele de „bimeta
somatoză”, termen introdus ulterior în literatura internaţională geologică. A publicat: Studiul
geologic şi petrografic al regiunii Ocna de Fier-Bocşa Montană (1931) şi Date noi asupra
tectonicii Banatului Meridional şi a Platoului Mehedinţi (1940). A publicat (în 1944-1945)
cursul de mineralogie în trei volume: Cristalografie geometrică şi cristalografie fizică (I);
Radiocristalografie şi cristalochimia (II) şi Geneza mineralelor şi rocilor (III).
Pentru descoperirile în domeniul exploatării şi valorificării petrolului se mai remarcă
Lazăr Edeleanu, Ion Bagan, Petre Oteteleşanu ş.a. Lazăr Edeleanu (1861-1941) are 40 de
brevete în ţară şi 64 în străinătate. Împreună cu I. Tănăsescu a publicat monografia Studiul
petrolului român. Proprietăţi fizice şi tehnice.
Gheorghe Macovei (1880-1969) a făcut cercetări geologice în sudul Dobrogei şi în flişul
Carpaţilor Orientali, precum şi cercetări geologice şi hidrogeologice în stepa Kirghiză şi în
Balcani. Are mai multe lucrări deosebite între care amintim: Evoluţia geologică a României
– Cretacicul (1934); Zăcămintele de petrol (1938); Geologia stratigrafică (1954) ş.a. A fost
membru titular al Academiei Române şi preşedinte de onoare al Comitetului geologic.
Sabba S. Ştefănescu (1902-1994) a stabilit modele teoretice în medii heterogene pentru
prospecţiuni geoelectrice în curenţi staţionari (1945) şi teoria metodelor electromotrice cu
curent continuu şi alternativ, aşezând pe baze noi teoria metodei sondajelor electrice verticale
pe terenuri de stratificaţie paralelă. De asemenea, a făcut studii asupra liniilor de câmp magnetic
ale circuitelor filiforme, demonstrând existenţa liniilor H deschise. A fost membru titular al
Academiei Române. În 1946 a fost primit ca membru corespondent al Academiei Române. În
anul 1948, când Academia Română a devenit Academia Republicii Populare Române, a fost
exclus, iar în 1963 a fost ales ca mebru titular al Academiei Republicii Populare Române.
În metalurgie se remarcă următorii:
Traian Negrescu (1900-1960). Înfiinţarea unui laborator de
metalurgie, după cel de încercări de materiale din 1886 al lui Oscar
Saligny, ca şi a primei Catedre de metalurgie la Şcoala Politehnică
din Bucureşti, s‑a realizat în anul 1924 de către Ion Balbereu (1887-
1963), absolvent al Academiei de Mine din Freiburg. Acest laborator
a fost completat în anul 1927 cu o secţie de metalografie şi tratamente
termice, apoi cu instalaţii de analiză termică şi dilatometrie, analiză
spectrală prin spectre de emisie şi prin raze X (1930). Meritul înfiin
ţării acestui laborator ca şi al creării unei şcoli româneşti de meta
lurgie revine profesorului Traian Negrescu, inginer de mine şi meta
lurgie al Politehnicii din Bucureşti (1922). Traian Negrescu efectuează Traian Negrescu
o specializare în Franţa şi, în anul 1927, obţine doctoratul în fizică (1900-1960)
la Sorbona sub conducerea profesorului Georges Urbain, cu teza
Recherches expérimentales d’analyse spectrale quantitative sur les alliages métaliques în care
pune pentru prima dată bazele spectrografiei cantitative la aliajele metalice. În aceiaşi ani, în
colaborare cu oamenii de ştiinţă suedezi C. Benedicks şi A. Westgren, a determinat compoziţia
şi structura carburilor de crom din oţelurile aliate, lucrările fiind publicate în Suedia şi Anglia.
Traian Negrescu a adus contribuţii însemnate în problemele determinării puterii de desulfurare
a zgurilor de furnal, a capacităţii oxidante a zgurilor din cuptoarele de afinare etc. Traian
Negrescu a fost membru titular al Academiei Române.
Alexandru Rău (1900-1993) îşi are debutul în fabricarea de feromangan electrotehnic
din minereurile de la Iacobeni (1941). Contribuie la punerea în funcţiune a oţelăriei Martin şi
a laminorului de 800 mm de la Hunedoara (1941). Face studii şi reuşeşte să folosească direct
molibdenita la elaborarea oţelurilor aliate.
Ioan Huber‑Panu (1904-1974) a stabilit în anul 1930 (perioadă în care se puneau bazele
teoriei flotaţiei), pe baze termodinamice, o relaţie importantă care exprimă energia specifică
de adeziune a mineralelor la bule de aer în funcţie de unghiul de contact al mineralelor. Este
recunoscut în literatura de specialitate ca cel care a elaborat teoria generală a proceselor din
cadru flotaţiei şi cele asupra cineticii flotaţiei. Această relaţie este folosită aproape în toate
tratatele de preparare.
Acelaşi autor a cercetat influenţa temperaturii asupra flotaţiei, stabilind, printre altele că
există o temperatură optimă de flotaţie pentru diferite minerale, cuprinsă, în general, în inter
valul 22-24°C.
Ecuaţiile curbelor de preparare, obţinute de Ioan Huber-Panu, exprimând principiile pe
baza cărora se produce concentratul în procesele de concentrare, sunt reproduse în multe tratate
din străinătate.
Tot Ioan Huber‑Panu, a elaborat în anul 1940 o teorie unitară şi generală a proceselor de
clasare şi concetrare gravitaţională, permiţând să se pună în evidenţă caracterele comune ale
unora dintre procese şi totodată să se deducă bazele teoretice ale fiecărui proces sub forma unui
caz particular al teoriei elaborate.
În domeniul mecanicii tehnice şi rezistenţei materialelor se remarcă faptul că Şcoala
Politehnică din Bucureşti avea Institutul pentru Încercarea Materialelor şi pentru Analize
Industriale, care activa în 12 specialităţi, după materialele pe care le studia şi făcea cele mai
variate analize chimice, fizice sau încercări mecanice şi, dintre cele două laboratoare, fiecare cu
scop didactic şi industrial, cel de „Rezistenţă şi încercări de materiale” a trecut sub conducerea
lui Constantin C. Teodorescu (1892-1972), profesor de Rezistenţa materialelor.
Trebuie remarcat că încă din anul 1928 când s-a înfiinţat „Asociaţia Internaţională pen
tru încercarea Materialelor” sub conducerea lui A. Mesnager, deşi cercetările româneşti erau
reduse în comparaţie cu cele din ţările dezvoltate industrial, secţia română avându-l ca
preşedinte pe Nicolae Vasilescu-Karpen, făcea parte din această asociaţie. La primul Congres
de la Zürich, în anul 1931, România a fost reprezentată de N. Vasilescu-Karpen, Constantin
D. Buşilă, Gr. Stratilescu, Gh. Em. Filipescu (profesori la Şcoala Politehnică din Bucureşti),
C.C. Teodorescu şi Ştefan Nădăşan (de la Şcoala Politehnică din Timişoara) şi inginerul M. Ma
zilu, şeful Institutului Tehnologic CFR şi alţii. Constantin C. Teodorescu a publicat primul
curs de Rezistenţa materialelor de factură modernă, reeditat de mai multe ori şi o Culegere de
probleme de Rezistenţa materialelor, reeditată de asemenea de mai multe ori. În perioada 1915-
1937, Rezistenţa materialelor a fost predată de Gh. Em. Filipescu (1882-1937), al cărui curs
tipărit de „Statica construcţiilor şi Rezistenţa materialelor” a fost apreciat atât în ţară, cât şi
în străinătate. Gh. Em. Filipescu este autorul unor studii importante de rezistenţa materialelor,
elasticitate şi calculul construcţiilor.
Timp de 30 de ani, de la începuturile Şcolii Politehnice din Bucureşti, în toate cele cinci
secţii ale ei, s‑a predat mecanica, fie un curs independent, fie împreună cu rezistenţa materialelor,
de către Andrei Ioachimescu, Gh. Em. Filipescu, Aurel A. Beliş, Cristea Mateescu, Constantin
C. Teodorescu, D. Stan, I. Dumitrescu, Ştefan Bălan, Alexandru Stoenescu, Aurel Perşu şi
Gheorghe Buzdugan.
Gheorghe Nicolau (1886-1950) a contribuit la modernizarea şi
amenajarea unor unităţi energetice cu motoare termice în ţara noastră.
A elaborat lucrări în domeniul teoriei motoarelor cu ardere internă.
A fost membru titular al Academiei Române. Împreună cu aca
demicianul Nicolae Profiri a abordat problemele ştiinţifice şi tehnice
ale contrucţiei moderne de drumuri asfaltate, ocupându‑se de aspecte
legate de condiţiile de climă şi de circulaţie din ţara noastră.
Gheorghe Manea (1904-1978) are contribuţii deosebite în stu
diul eforturilor unitare în bare cu caracteristici neliniare.
Elie Carafoli (1901-1983). Societatea anonimă „Industria Aero
nautică Română” (IAR) şi‑a început activitatea sub direcţia lui Elie
Carafoli, în 1927, prin fabricarea în licență a anumitor avioane. Elie
Elie Carafoli
(1901-1983) Carafoli este considerat fondatorul şcolii aerodinamice româneşti.
Are contribuţii la teoria şi trasarea profilelor aerodinamice cu vârf
ascuţit, cu diedru şi cu vârf rotunjit (numite profile Carafoli). A stabilit formule de calcul pentru
portanţă, momente aerodinamice etc. A elaborat metode pentru studiul aripilor în domeniul
vitezelor supersonice în funcţie de forma aripii şi ţinând seama şi de influenţa fuzelajului la
avioane. A fost membru titular al Academiei Române. Opere principale: Aerodinamica aripilor
de avion (1928, în limba franceză); Cercetări experimentale asupra aripilor monoplane
(1932, în limba franceză); Aerodinamica (1951, a fost tradusă în limbile rusă şi germană) şi
Aerodinamica vitezelor mari (1957, a fost tradusă în limbile rusă, chineză şi engleză).
Aurel Perşu (1890-1977) a studiat aplicarea formei aerodina
mice la automobile (asemănătoare unei picături de apă în cădere). În
anul 1922, a construit un automobil al cărui coeficient de rezistenţă
aerodinamică avea o valoare de circa 0,2 (faţă de 0,8-1 cât era valo
ric acest parametru la acea dată). Acesta a fost primul automobil
cu profil aerodinamic din lume. L-a brevetat în Germania, Elveţia,
Marea Britanie, Franţa, Austria, Belgia, Ungaria, Cehoslovacia şi
SUA. Prin această invenţie a soluţionat problema repartizării echi
librate a greutăţii automobilului pe roţi şi s‑au introdus, pentru
prima dată în lume, cele patru roţi ale automobilului în interiorul
liniei aerodinamice a caroseriei şi prin apropierea roţilor din spate,
a eliminat necesitatea diferenţialului. De asemenea, a realizat primul
automobil cu motorul plasat în spatele maşinii. A publicat tratatul
Mecanică tehnică (1938). Aurel Perşu
Dionisie Ghermani (1877-1948) a fost specialist în hidraulică şi (1890-1977)
electrotehnică. A fost profesor la Şcoala Politehnică din Bucureşti şi
membru titular al Academiei Române. A proiectat şi a condus lucrări de alimentare cu apă
şi de canalizare a diferitelor oraşe (Piteşti, Tulcea, Turnu‑Măgurele, Brăila etc.), precum şi
lucrările de captare de la Ulmi, pentru Bucureşti. A stabilit o metodă de determinare sistematică
a relaţiilor de similitudine. A adus contribuţii originale în problema determinării deformaţiilor
şi tensiunilor într‑un lichid incomprensibil, precum şi la studiul loviturii de berbec. A elaborat o
metodă de calcul pentru forţele exercitate de un electromagnet deformabil şi a adus contribuţii
în problema utilizării mărimilor complexe în studiul câmpurilor magnetice învârtitoare.
Constantin Budeanu (1886-1959) a fost student al Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele
din Bucureşti pe care a absolvit‑o în 1908 când obţine o bursă a Academiei Române pentru
specializare. Din anul 1916 a lucrat în calitate de cadru didactic la Şcoala Naţională de Poduri şi
Şosele din Bucureşti şi la continuatoarele acesteia (Şcoala Politehnică din Bucureşti, Politehnica
din Bucureşti şi Institutul Politehnic din Bucureşti). În 1938 a devenit membru corespondent
al Academiei Române şi în 1955 a devenit membru titular. A descoperit aşa‑numita energie
deformantă, mărime fizică descrisă pentru prima dată în lume de C. Budeanu, în legătură cu
fenomenele electrice din reţele nelineare (1927). A dat o nouă definiţie a energiei reactive.
Noţiunile de energie deformantă şi de energie reactivă au însemnate aplicaţii mai ales în
energetică, în transportul şi tarifarea energiei electrice.
Ion S. Gheorghiu (1885-1968) a devenit cadru didactic la Facultatea de Ştiinţe a Univer
sităţii din Bucureşti în 1920, iar din 1921 la Şcoala Politehnică din Bucureşti, unde lucrează
până în 1968, ultimii şapte ani fiind profesor consultant. A predat mai multe decenii cursuri de
maşini electrice la Şcoala Politehnică din Bucureşti, a dezvoltat o teo

rie unitară a lor. A pus în evidenţă repartiţia puterilor activă şi reactivă
la mersul în paralel al centralelor electrice cu maşini generatoare
sincrone, studiu în care a introdus conceptul de generator unic. A
întocmit studiile de bază pentru proiectarea Uzinei hidroelectrice de
la Dobreşti şi a pus în funcţiune şi exploatare prima linie de 110 kV
din ţară, pe traseul Dobreşti-Târgovişte-Bucureşti. Încă din anul 1913
a elaborat primul proiect de electrificare a căii ferate Sinaia-Pietroşiţa
şi de prelungire a electrificării pe tronsonul Sinaia‑Predeal. Pentru
întreaga activitate a fost ales membru titular al Academiei Române
Ion S. Gheorghiu în anul 1952.
(1885-1968) Dimitrie Leonida (1883-1965) a urmat cursurile Şcolii Politeh
nice de la Berlin-Charlottenburg, obţinând în anul 1908, diploma de
inginer electrotehnic. Reîntors în ţară, în acelaşi an, înfiinţează Şcoala de Electricieni şi Mecanici
din Bucureşti, care timp de patru decenii a furnizat ţării cadre medii foarte bine pregătite. A
fost profesor la Şcoala Politehnica din Timişoara (1921-1941) şi, ulterior, la Politehnica din
Bucureşti (1941-1945). A participat la elaborarea unor legi importante (Legea Energiei şi
Legea Apelor, 1928). În anul 1908 a înfiinţat Muzeul Tehnic din Bucureşti, muzeu care-i poartă
numele.
Lazăr Stoicescu (1901-1975) a absolvit Şcoala Politehnică din Timişoara în 1924 şi a făcut
stagii de specializare în străinătate. A lucrat în calitate de cadru didactic la Şcoala Politehnică
din Timişoara din 1925 până în 1941. Din 1941 a lucrat la Politehnica din Bucureşti, iar din 1948
la Institutul Politehnic din Bucureşti. Între 1948-1951 a fost rector al Institutului Politehnic din
Bucureşti; din 1955 până în 1959 a fost şeful Catedrei de Termotehnică şi între 1958-1959 a
fost decan al Facultăţii de Mecanică din Institutul Politehnic din Bucureşti. A proiectat o serie
de maşini termice deosebit de eficiente, printre care un compresor performant şi unele maşini
termice militare. În colaborare cu asistenţii săi a scris cursul de Termotehnică.
Nicolae Petrulian (1902-1983). A urmat Şcoala Politehnică din Bucureşti, secţiunea de
Mine şi Metalurgie. A obţinut titlul de doctor la Zürich în Elveţia. În 1942 a devenit şeful
Catedrei de Zăcăminte şi Prospecţiuni, în 1945 decanul Facultăţii de Mine şi Metalurgie şi între
1946-1948 a fost prorector cu delegaţia de rector al Politehnicii din Bucureşti. Are numeroase
lucrări privitoare la studiul mineralelor metalifere din zăcămintele de minereuri din România.
A fost membru titular al Academiei Republicii Populare Române şi Republicii Socialiste
România.
Constantin Dinculescu (1898-1990). A urmat cursurile Şcolii Politehnice din Bucureşti,
în 1922 devenind inginer electromecanic. Este autorul planului de electrificare a liniei de căi
ferate Ploieşti-Braşov, la care a aplicat cea mai nouă soluţie a timpului, utilizarea curentului
monofazat de 50 Hz. Are activitate didactică din 1926 până în 1968, când a devenit profesor
consultant. Din 1948 a fost şeful Catedrei de Centrale şi Reţele Electrice la Institutul Politehnic
din Bucureşti.
În 1952 a fost ales membru corespondent al Academiei Republicii Populare Române, iar în
1990 membru titular al Academiei Române.
A avut mai multe funcţii tehnice de conducere şi a fost rector al Institutului Politehnic din
Bucureşti între 1954-1956 şi 1956-1968.
Elie Radu (1853-1931) a urmat Şcoala Politehnică din Bruxelles (1872-1877), după un
an de pregătire în matematică. Revenind în ţară este profesor la Şcoala de Conductori (1894-
1903), apoi profesor la Edilitate (cel dintâi curs de acest fel de la noi) la Şcoala Naţională de
Poduri şi Şosele din Bucureşti unde, ulterior, predă cursul de Procedee generale de construcţie,
care este predat şi la Şcoala Politehnica din Bucureşti. A contribuit la construirea liniilor ferate
Piteşti-Curtea de Argeş, Târgu Ocna-Comăneşti-Palanca; Galaţi-Bârlad. Studiile sale au permis
introducerea unui nou tip de şină grea, care asigura o siguranţă şi rapiditate sporită în circulaţie.
De asemenea, are contribuţii la construirea a peste 1000 km de drumuri (Valea Jiului, Valea
Oltului etc.) A executat numeroase poduri: peste Olt (la Slatina), peste Jiu (la Craiova), peste
Siret (opt poduri) etc. A efectuat numeroase lucrări în domeniul edilitar. În anul 1927 a fost ales
membru de onoare al Academiei Române.
Nicolae Profiri (1886-1967) a contribuit la introducerea meto
delor moderne în construcţia de drumuri, fiind autorul unei metode
originale de tratament superficial al îmbrăcăminţilor rutiere. S-a ocu
pat de problemele calculului deformaţiilor sistemelor static nede
terminate, calculului momentelor de inerţie ale secţiunilor plane,
degradării construcţiilor fundate pe argile cu contracţie mare etc. A
avut preocupări privind mecanica aplicată la rezistenţa construcţiilor.
Cărţi publicate: Norme practice la executarea lucrărilor de drumuri
(1932); Sisteme moderne de asfaltaj (1933, în colaborare) şi Salvarea
şoselelor prin bitumizări (1938). A fost membru titular al Academiei
Române. Nicolae Profiri
Ion Ionescu (Bizeţ) (1870-1946) este autorul chesoanelor de aer (1886-1967)
comprimat de beton armat. A predat primul curs de Beton armat
(1914). A fost director al Serviciului de Poduri Metalice al CFR. Din 1921 se dedică numai
învăţământului la Şcoala Politehnică din Bucureşti. Are următoarele lucrări de specialitate:
Calculul podurilor metalice sau de beton simplu şi armat; Statica construcţiilor; Istoria
tehnicii româneşti şi mondiale etc. În anul 1919 a fost ales membru corespondent al Academiei
Române.
Emil Prager (1888-1985) a introdus în construcţii pe scară largă, piatră naturală prelucrată
mecanic, macarelele mobile, pompele de beton, cofrajele ş.a.
Ion (Iancu) Constantinescu (1884-1963) este considerat fondatorul şcolii de electrocomu
nicaţii. El este inventatorul aparatului telegrafic, care stă la baza teleimprimatoarelor moderne.
Este proiectantul primei centrale telefonice automate, Dacia II (1927). A publicat următoarele
cărţi: Manual de aparate şi instalaţiuni telegrafice şi telefonice (1923); Curs de transmisiuni
telegrafice şi telefonice (1928); Curs de unde electro-magnetice şi circuite electrice (1941);
Transmisiuni electro-magnetice (1947).
Tudor Tănăsescu (1901-1961) a absolvit Şcoala Politehnică din Bucureşti şi Facultatea
de Matematici, Universitatea din Bucureşti. A făcut specializare în Anglia. Este primul doctor
român în electronică (1940). În 1930 Tudor Tănăsescu, atunci conferenţiar la Şcoala Politehnică
din Bucureşti, a editat primul curs de radiocomunicaţii la nivel de învăţământ superior în ţara
noastră. A publicat: On the theory of the plot projector (Londra, 1927); Radio-comunicaţii pe
unde scurte (Bucureşti, 1930); Sur la radiation des systèmes d’antennes (Bucureşti, 1931); The
performances of a thermionic tube as an rectifier (1934), care este

considerată ca lucrare de început importantă în problemele elec
tronicii. Aceasta a fost publicată în „Wireless Engineer”. Au urmat
apoi cercetările şi lucrările sale privitoare la amplificatoarele de clasă
C, în cadrul cărora a dezvoltat metode de proiectare originale, subiect
şi al tezei de doctorat (1940). Între anii 1930 şi 1940 s‑a preocupat de
dezvoltarea radiocomunicaţiilor în România. Prin această activitate,
fără a fi pionierul telecomunicaţiilor şi al radiocomunicaţiilor din
ţara noastră, a contribuit direct la dezvoltarea lor. Prin activitatea sa
ulterioară, el a devenit întemeietorul cercetării româneşti în domeniul
electronicii. A contribuit la organizarea primelor noastre laboratoare
de electronică. Lucrarea clasică, Tuburi şi circuite electrice, apărută
Tudor Tănăsescu în trei ediţii (1955, 1956, 1957) a făcut epocă în tehnica noastră con
(1901-1961) temporană. În anul 1952 a fost ales membru corespondent al Aca
demiei Republicii Populare Române.
Pregătirea inginerilor la Şcoala Politehnică din Bucureşti şi la Politehnica din Bucureşti
cuprindea tot ceea ce i se cerea unui inginer: pregătirea în domeniul de activitate, pregătire pen
tru a‑i înţelege pe cei de alte specialităţi şi pregătire economică, aceasta definindu‑i eficacitatea
activităţii sale în meseria aleasă. Politehnica din Bucureşti l‑a avut ca profesor de economie, din
1931 până în 1944, pe unul dintre cei mai vestiţi economişti din lume, Mihail Manoilescu
(1891-1950), care are o operă prodigioasă în acest domeniu. Astfel, amintim cărţile sale: Pro
blema despăgubirilor de război (1919); Contribuţia culturii generale la formarea concepţiei
tehnice (1920); Lupta ortodoxiei împotriva materialismului (1933); Unitatea spirituală a Euro
pei (1933); Partidul unic – Instituţie politică a regimurilor noi (1937), care l‑au consacrat. După
cum s‑a exprimat Costin Murgescu „opera lui Mihail Manoilescu constituie prima străpungere
românească în gândirea economică universală”. Lucrarea lui Mihail Manoilescu La théorie
du protectionisme et de l’echange internationale, apărută în 1929 la Editura Giard, în colecţia
„Bibliotèque Economique Internationale” a stat la baza a 26 teze de doctorat prezentate la
Sorbona.
Ideile noi corporatiste şi protecţioniste au fost aplicate în Brazilia ca bază de dezvoltare
industrială a acestei ţări.
După 1940, publică, de asemenea: Actualitatea corporaţionismului (1942); Rostul şi
destinul burgheziei româneşti (1942); Europa sud‑estică în marele spaţiu european (1942);
Politica preţurilor şi monedei în Germania (1943); Producţia în raport cu mărimea exploată
rilor agricole (1946); Essai de la définition de la valeur (1946); Productividad del Trabajo y
comercio exterior (1947).
În Enciclopedia României a publicat: „Politica muncii naţionale”; „Evoluţia economiei
industriale”; „Productivitate şi rentabilitate” (republicată în anul 1941 cu titlul „Productivitatea
şi rentabilitatea în economia românească”).
În anul 1940, la Editura Politehnica, îi apare cartea Curs de economie politică şi
raţionalizare, având 446 de pagini.
Este unul dintre autorii de bază a legilor: Legea cifrei de afaceri şi Legea armonizării
salariilor.
A fost fondatorul revistei „Lumea nouă” care publica, în special, studiile economice şi a
colaborat la ziarele „Cuvântul” şi „Buna Vestire”.
Se remarcă faptul că şi celelalte cadre didactice erau active în cercetarea ştiinţifică. Revis
tele din vremea aceea, ca „Bulletin de mathématique et de physique pures et appliquées de
l’Ecole Polytechnique de Bucarest” (1930), „Comptes rendus des seances de l’Académie des
Sciences de Roumanie” (1936), „Disquisitiones mathematicae et physicae” (Bucureşti, 1940),
„Buletinul Societăţii Politehnice” ş.a. evidenţiază activitatea majorităţii cadrelor didactice care
au predat la Şcoala Politehnică din Bucureşti şi la Politehnica din Bucureşti.
Nominalizările noastre s‑au limitat la cei care au o activitate reprezentativă şi îndelungată,
pentru aceştia existând informaţii mai bogate.
În cadrul Politehnicii din Bucureşti (între anii 1938-1948) au existat şi Facultatea de
Silvicultură, Facultatea de Agronomie şi Facultatea de Arhitectură. Profesori remarcabili de
la aceste facultăţi ca: Gheorghe Cipăianu (1878-1957), Constantin D. Chiriţă (1902-1993),
Gheorghe Murgeanu (1901-1977), Gheorghe Ionescu-Siseşti (1885-1967), Vasile Velican (1904-
1980), Traian Săvulescu (1889-1963), Ion C. Teodorescu (1886-1949), N.A. Săulescu (1900-
1994), Duiliu Marcu (1885-1957), Octav V. Doicescu (1902-1967) ş.a. au opere deosebite care
sunt evidenţiate în prezentările făcute pentru instituţiile la care au lucrat.
Activitatea ştiinţifică a cadrelor didactice de la Şcoala Politehnică din Bucureşti şi de
la continuatoarea acesteia, Politehnica din Bucureşti, arată că aceste instituţii de învăţământ
superior ingineresc erau de nivel european, fiind demne continuatoare ale Şcolii Naţionale de
Poduri şi Şosele din Bucureşti. Acest lucru s-a realizat deoarece erau reguli clare de recrutare a
cadrelor didactice şi de urmărire a activităţii acestora, exigenţa dominând întreaga activitate. În
plus, cei care au condus România între cele două războaie mondiale au înţeles că învăţământul
este o prioritate naţională, acordându‑i un buget anual de 12% din PIB până la 18% .
În sfârșit, în cele ce urmează dăm un tabel care recapitulează etapele importante ale
învățământului de ingineri de la începuturi (anul 1818) până în anul 1948.
Ì19Ă‫܉‬Ă0Æ178/'(,1*,1(5,',1%8&85(‫܇‬7,3(5,2$'$-1948
252
Intervalul de timp
Denumirea Directorul/Rectorul
vQFDUHDIXQF‫܊‬LRQDW ,QL‫܊‬LDWRULL ‫&܇‬2LII Diverse date deosebite în legăWXUăFX‫&܇‬2$/$
‫&܇‬2LII ‫&܇‬2LII
‫&܇‬2$/$
0 1 2 3 4
- august 1818 – - ‫܇‬FRDOD$FDGHPL- - *KHRUJKH/$=Ă5 - - Boierii Constantin - (VWHSULPD‫܈‬FRDOăGHLQJLQHULKRWDUQLFL– vQOLPEă
21 iulie 1828 FHDVFăSHQWUX‫܇‬WLLQ‫܊‬HOH 1822/1823) %Ă/Ă&($18*ULJRULH româQă– GLQ‫܉‬DUD5RPkQHDVFă
)LORVRILFH‫܈‬WLVL $WUăLWvQWUHDQLL-1823. 'LPLWULH*+,&$‫܈‬L,RUGDFKH - 3ULQSURJUDPXOVăXGXSăFXPDILUPă1LFRODH,RUJD
0DWHPDWLFH‫܈‬WL (FRQVLGHUDWFăUWXUDUURPkQ GOLESCU, membri ai Eforiei „*KHRUJKH/D]ăUQXXUPăUHDQXPDLRVFKLPEDUHSH
$FDGHPLD'RPQHDVFă GDVFăODUGHOHan). A predat ‫܇‬FROLORUGLQ‫܉‬DUD5RPkQHDVFă WăUDPXOGLGDFWLFLLFLRUHYROX‫܊‬LHSHSODQVSLULWXDOID‫܊‬ă
GHOD0ăQăVWLUHD aritmetica, geometria, trigo- au cerut domnitorului fanariot GHSUDFWLFLvQWkOQLWHOD‫܇‬FRDODJUHFHDVFă”.
„Sfântul Sava” din nometria, algebra, geografie, Ioan Gheorghe CARAGEA - ‫܇‬FRDODOXL*KHRUJKH/azăU‫܈‬L-DGHVIă‫܈‬XUDWSURJUDPXO
%XFXUH‫܈‬WL geologie. (1812- VăvQILLQ‫܊‬H]H, la GHvQYă‫܊‬ăPkQWvQOLPEDQD‫܊‬ională ‫܈‬LFXDMXWRUXODOWRU
Între 1820-DDOFăWXLW %XFXUH‫܈‬WLOD$FDGHPLD HQWX]LD‫܈‬WLSURIHVRULvQFHSkQGGLQDXJXVW
GRXăPDQXDOHGHDJULPHQ- 'RPQHDVFăGHOD0ănăstirea - *KHRUJKH/D]ăUHVWHFRQVLGHUDW– pe drept cuvânt –
VXUă. „Sfântul Sava”, un colegiu în IRQGDWRUXO‫܇‬FROLLURPkQH‫܈‬WLGHOD„Sfântul Sava”.
OLPEDURPkQăFHUHUHDILLQG - ‫܇‬FRDODDIRVWvQFKLVăWUHLOXQL PDUWLHDSULOLH‫܈‬LPDL
DSUREDWăvQPDUWLH. 1821) în timpul RHYROX‫܊‬LHLGLQDOXL7XGRU
- Ion HELIADE- 9ODGLPLUHVFXGLQ‫܉‬DUD5RPkQHDVFă
5Ă'8/(6&8 1823- - ‫܇‬FRDOa SUHJăWHDDWkWLQJLQHULKRWDUQLFL, FkW‫܈‬L
1828). $WUăLWvQWUHDQLL- SURIHVRULSHQWUX‫܈‬FROLGLQGLIHULWHORFDOLWă‫܊‬LDOH‫܉‬ăULL
1872. E consiGHUDWVFULLWRU‫܈‬L 5RPkQH‫܈‬WL
un om politic român. A fost - Din 21 iulie 1828 SkQăODQRLHPEULH‫܇‬FRDOD
HSLWURSDO‫܈‬FRDOHORUGLQ‫܉‬DUD 1D‫܊‬LRQDOăGHOD„Sfântul Sava”vQILLQ‫܊‬DWăGH*KHRUJKH
5RPkQHDVFă‫܈‬LSUH‫܈‬Hdinte al /D]ăUHVWHvQFKLVăGDWRULWăUă]ERLXOXLUXVR-turc (1828-
6RFLHWă‫܊‬LL$FDGHmice ‫܈‬LGLQFDX]DHSLGHPLHLGHFLXPă‫܈‬LKROHUăÌQ
Române (1867-1870) WLPSXOUă]ERLXOXL‫܈‬LSkQăvQ‫܉‬DUD5RPkQHDVFă‫܈‬L
Moldova VHDIOăVXERFXSD‫܊‬LHUXVHDVFăÌQDFHVWWLPS,
5XVLDLQWURGXFH5HJXODPHQWHOH2UJDQLFHDWkWvQ‫܉‬DUD
5RPkQHDVFă, FkW‫܈‬LvQ0ROGRYD
- iulie 1828 - La 21 iXOLHùFRDODGHOD„Sfântul Sava” GLQ%XFXUHúWLvúLvQFHWHD]ăDFWLYLWDWHDGLQFDX]DHSLGHPLHLGHFLXPăúLKROHUă'HDVHPHQHDvQtre anii

1 noiembrie 1831 1828-DUHORFUă]ERLXOUXVR-turc, urmat de pacea de la Adrianopole (2-VHSWHPEULH &HOHGRXă3ULQFLSDWH5RPkQHúWL ğDUD5RPkQHDVFăúL
0ROGRYD úL6LOLVWUDUăPkQVXERFXSDĠLDUXVăWLPSGHúDVHDQi (1828-1834). La 1 iulie 1830, generalul Pavel Dimitrievici Kiseleff (reprezentantul
RFXSDQWXOXL RUJDQL]HD]ăRFRPLVLHSHQWUXDVWXGLDVWDUHDvQYăĠăPkQWXOXLvQğDUD5RPkQHDVFăFDUHVHDGUHVHD]ă(IRULHLùFRDOHORUDUăWkQGX-i
PăVXULOHFHWUHEXLH luate SHQWUXUHGHVFKLGHUHDJUDEQLFăDúFROLORU
0 1 2 3 4
- 1 noiembrie 1831 – - ‫܇‬FRDODVHPHQ‫܊‬LQHvQ - Eufrosin POTECA - Pavel Dimitrievici - 'XSăRHYROX‫܊‬LDdin 1821, Poarta (Imperiul Otoman) a
decembrie 1850 ORFDOXO0ăQăVWLULLGHOD (1 noiembrie 1831-1832) KISELEFF (1788- acceptat abolirea regimului politic fanariot din Principatele
„Sfântul Sava”, iar progra- $WUăLWvQWUHDQLL- 1872) general ‫܈‬i diplo- Române. Rusia, devenind puterea protectoare, profitând de
PXOGHRUJDQL]DUH‫܈‬LGHVIă- 1859. Filosof român, PDWUXVSUH‫܈‬HGLQWH RFXSD‫܊‬LDDFHVWRUDSH‫܈‬DVHDQL -1834), trece la reorga-
‫܈‬XUDUHHVWHUHJOHPHQWDWGH reprezentant al iluminis- SOHQLSRWHQĠLDUDOGLYD- nizarea acestora. Astfel, Rusia introduce Regulamentele
Regulamentul Organic din mului transilvan. De nurilor Moldovei ‫܈‬i OUJDQLFHFDUHDXIRVWDSUREDWH‫܈‬LGHSXWHUHDVX]HUDQă
‫܉‬DUD5RPkQHDVFă. asemenea, a fost cleric ‫܈‬i ‫܉‬ăULL5RPkQH‫܈‬WL - 7XUFLDFXDFHOHPRGLILFăUL amintite.
DHQXPLUHDúFROLLGHVWXGLL FăUWXUDU. 1834) Regulamentele OUJDQLFHDXSUHYă]XWSDWUXFDWHJRULLGH
superioare este: Colegiul - 'XSăDQXO, dom- ‫܈‬FROL)RUPDUHDinginerilor civili, care dura trei ani, era un
GHOD0kQăVWLUHD„Sfântul QLWRULLğăULL5RPkQHúWL UH]XOWDWDOFODVHORUGHPDWHPDWLFăDSOLFDWăGHODFXUVXULOH
Sava”. au fost: Alexandru Ioan speciale, care puteau fi XUPDWHGHFDQGLGD‫܊‬LLFDUHVăIL
Ghica (1834- úL absolvit umanioaUHOH‫܈‬LFRPSOHPHQWDUHOH
Gheorghe Bibescu - La 1 noiembrie 1831, ‫܇‬FRDODGHOD„Sfântul Sava” v‫܈‬L
(1842-1848). redeschide cursurile.
- Directorul Eufrosin Poteca a dotat ‫܈‬FRDODFXODERUDWRDUH‫܈‬L
ELEOLRWHFă
- ÌQFăGLQDQXO, când era la Paris, Eufrosin Poteca cere
PHPEULORU(IRULHL‫܇‬coalelor „să VHL]JRQHDVFăQHGUHSWăаHD
GLQ9DODKLD´ЮL„să VHKRWăUDVFăGăMGLLOHGHDFXPvQDLQWH
DVXSUDYHQLWXULORUILHFăUXLDIăUăGHRVHELUHGHODGLYDQLW
SkQăODSOXJDUL”.
- (XIURVLQ3RWHFDDIRVWGHPLV‫܈‬LVXUJKLXQLWFDHJXPHQOD
MăQăVWLUHD*XUD0RWUXOXL, în anul 1932, de generalul
Kiseleff, deoarece la orele de curs prin frazele lui patriotice,
SRUQLWHGLQDGkQFXOFRQ‫܈‬WLLQ‫܊‬ei, i-a iritat pe „suveranii” turci
‫܈‬LSH„SURWHFWRULLÚX‫܈‬L
- Petrache POENARU - 'DWRULWăOXL3HWUDFKH3RHQDUXLQLPRVXOGLUHFWRUDO(IRULHL
(1832- $WUăLW ‫܇‬FROLORU, în iarna 1838/1839 se pun vQIXQF‫܊‬LXQHGH
între anii 1799-1875. A ‫܈‬FROLVăWH‫܈‬WLFXRSRSXOD‫܊‬LH‫܈‬colară de 33.000 de elevi, iar în
IRVWSURIHVRU‫܈‬LLQYHQta- DQXO‫܈‬FRODUIXQF‫܊‬LRQDX‫܈‬FROLvQFDUHvQYă‫܊‬DX
tor. 48.HOHYL'HDVWIHO3HWUDFKH3RHQDUXHYLGHQ‫܊‬LD
„(GXFDаLDHVWH prima mare nevoie a unui popor; ea este
ED]DЮLJDUDQаLDRULFăUHLLQVWLWXаLLSXEOLFH”.
1848-1851 - ÌQFHSkQGFX5HYROXĠLDGHODvQğDUD5RPkQHDVFăvQYăĠăPkQWXOGHWRDWHJUDGHOHHVWHvQFKLVÌQSHULRDGD-ğDUD5RPkQHDVFăVH
DIOăVXERFXSDĠie ruso-WXUFăğDUD5RPkQHDVFăHVWHQHYRLWăVăvQWUHĠLQăDUPDWHOH5XVLHLúL7XUFLHLÌQXUPD&RQYHQĠLHLGLQWUH,PSHULXO5XVúL
,PSHULXO7XUFGHOD%DOWD/LPDQGLQVXQWQXPLĠLGRPQLWRULvQğăULOH5RPkQHSHúDSWHDQL%DUEX'LPLWULHùWLUEHL-1853; 1854-1856 în
7. Politehnica din Bucureşti – continuatoarea Şcolii Politehnice...
ğDUD5RPkQHDVFăúL*ULJRUH$OH[DQGUX*KLFD (1849-1853); (1854-1956) în Moldova.

ÌQWLPSXO5HYROXĠLHLGHOD, este ars Regulamentul Organic, dându-VHGHvQĠHOHV5XVLHLFăQXLQHVXSXQHPQLFLGLQSXQFWGHYHGHUHSROLWLF
253
0 1 2 3 4
254
- 1851-1882 - ‫܇‬FRDODGH3RGXUL‫܈‬L - Dintre profesorii existen‫܊‬i - Domnitorul Barbu - ‫܇‬FRDODGH3RGXUL‫܈‬L‫܇‬RVHOHHVWHGHVFKLVăvQLDQXDULH

‫܇‬RVHOH )DFXOWDWHGH îl amintim pe Alexandru 'LPLWULH‫܇‬WLUEHL conferindu-i-se titlul de facultate (Facultatea de Inginerie
,QJLQHULH&LYLOă 2UăVFX geometrie descrip- vQVăUFLQHD]ă&RPLVLD &LYLOă ‫܈‬LILLQGRUJDQL]DWăSHWUHLVHF‫܊‬LXQL- SRGXUL‫܈‬L
WLYă $OH[H0DULQ IL]LFă‫܈‬L IRUPDWăGLQ3HWUDFKH ‫܈‬RVHOH- WRSRJUDILH‫܈‬L DUKLWHFWXUă
FKLPLH $FKLOOH$XJXVW‫܈‬L Poenaru, S. Marcovici - În ianuarie 1851, QHILLQGFDQGLGD‫܊‬Lîn octombrie 1851
Ion Constantinescu (meca- ‫܈‬L&1%UăLORLXVăIDFă VXQWRUJDQL]DWHFXUVXULVXPDUHGHLDUQăSHQWUXDIRUPD
QLFă 3UobabLOFăGH‫܇‬FRDOD propuneri pentru orga- DJHQ‫܊‬LGHSRGXUL‫܈‬L‫܈‬RVHOH
UăVSXQGHD$OH[DQGUX ni]DUHDXQHLIDFXOWă‫܊‬L
2UăVFX -1894) arhitect. de inginerie.
- 1852, 1853-1864 - ‫܇‬FRDODGH&RQGXFWRULGH - Léon Louis Chrétien - La cererea domni- - LéRQ/DODQQHHVWHFRQVLGHUDWDGHYăUDWXOvQWHPHLHWRUDO
/XFUăUL3XEOLFH LALANNE (5 august 1852 torului Barbu Dimitrie vQYă‫܊‬ăPkQWXOXLGH„LQJLQHULGHSRGXUL‫܈‬L‫܈‬RVHOH” de
– 23 august 1853) ‫܇‬WLUEHL/HRQ/DODQQH SUHJăWLUHPHGLHGLQ‫܉‬DUD5RPkQHDVFă$VWIHO, se cere ca:
$WUăLWvQWUHDQLL-1892. este trimis de guvernul -SURIHVRULLVăSăVWrH]HFXVWULFWH‫܊‬HXQDQXPLWSUDJGH
A IRVWLQJLQHU‫܈‬LRPSROLWLF francez pentru a orga- SUHJăWLUHSHQWUXHOHYL- SUHJăWLUHDSUDFWLFăDHOHYLORUHVWH
francez. niza anumite servicii HVHQ‫܊‬LDOă
SXEOLFHvQ‫܉‬DUD5RPk- - În timpul directoratului lui Emil Constantinescu are loc
QHDVFăSUHFXP‫܈‬LvQYă- FRQWRSLUHD‫܇‬FROLLGH6LOYLFXOWXUăGLQ%XFXUH‫܈‬WLFX‫܇‬FRDODGH
‫܊‬ământul de ingineri. 'UXPXUL3RGXUL‫܈‬L‫܇‬RVHOHDuSăFRQWRSLUHDDFHVWRUD
‫܈‬FRDODUH]XOWDWăSăstrează QXPHOHGH‫܇‬FRDODGH3RGXUL‫܈‬L
- Emanoil ‫܇‬RVHOH vQILLQ‫܊‬DWăvQ
CONSTANTINESCU - &XFkWHYDvQWUHUXSHULSHSDUFXUVùFRDODGH&RQGXFWRUL
(23 august 1852 – pentru LXFUăUL3XEOLFHFRQWLQXăVăIXQFĠLRQH]HYHULILFDUHD
septembrie 1864) DEVROYHQĠLORUILLQGDWHVWDte de Consiliul Tehnic Superior.
A fost matematician. 3HQWUXWUHFHUHDODLQJLQHULGHDOWHVSHFLDOL]ăULvQDIDUăGH
LQJLQHULKRWDUQLFLVXQWPXOWHH]LWăULGDUVHIDFvQFHUFăUL
- 1 octombrie 1869 – - ‫܇‬FRDODGH3XQ‫܊‬L‫܈‬L - Alexandru - ‫܇‬FRDODDIRVWvQILLQ- - ‫܇‬FRDODGH3XQ‫܊‬L ‫܈‬L‫܇‬RVHOH0LQH‫܈‬L$UKLWHFWXUăHVWHvQFKLVă
11 februarie 1866 ‫܇‬RVHOH0LQH‫܈‬L COSTINESCU ‫܊‬DWăSULQRUGLQXOGRP- vQSHULRDGăIHEUXDULH– octombrie 1867, cursurile
ArhitectuUă (1 octombrie 1864 – 11 nitorului Alexandru SHQWUXSULPLLGRLDQL‫܊‬LQkQGX-VHOD)DFXOWDWHDGH‫܇‬WLLQ‫܊‬H
februarie 1866). $WUăLW Ioan Cuza din )L]LFH0DWHPDWLFH‫܈‬L1DWXUDOHD8QLYHUVLWă‫܊‬LLGLQ%XFXUH‫܈‬WL
între anii 1812-1871. A 1 octombrie 1864. - ‫܇‬FRDODGH3XQ‫܊‬L‫܈‬L‫܇‬RVHOH0LQH‫܈‬L$UKLWHFWXUăV-a închis
IRVWLQJLQHU‫܈‬LDUKLWHFW GXSăDEGLFDUHDGRPQLWRUXOXL&X]D
URPkQSUHFXP‫܈‬LPDWH-
matician.
0 1 2 3 4
- 30 octombrie 1876 – - ‫܇‬FRDODGH3RGXUL - Dimitrie PETRESCU - ÌQILLQ‫܊‬DWăSULQ - )XQFĠLRQHD]ăSUHJăWLQG, în special, Conductori clasa a
13 noiembrie 1868 ‫܇‬RVHOH‫܈‬L0LQH (noiembrie 1867 – 14 Decretul nr. 1562 din III-a.
februarie 1868). A fost 30 octombrie 1867 al
matematician. domnitorului Carol I
- &ăSLWDQXO$OH[DQGUX3(,8
(6 martie 1868 – 4
octombrie 1868). Avea
VWXGLLGHDUWăPLOLWDUă.
- 4 octombrie 1868 – 1 - ‫܇‬FRDOa de Conductori - Colonelul Carol - ÌQILLQ‫܊‬DWăSUin - ÌQFHSHVăIXQFĠLRQH]HFDùFRDOăGH3RGXULúLùRVHOH
aprilie 1881 GH3RGXUL‫܈‬L‫܇‬RVHOH BEGHENAU (BEGENAU) Decretul domnitorului pentru Conductori clasa a III-DDWHVWDĠLGH&RQVLOLXO7HKQLF
- ùFRDODGH3RGXULúL (4 octombrie 1868 – 19 Carol I Superior (în perioada 1868-1874). În perioada 1874/1875-
ùRVHOH GHLQJLQHUL DSULOLH $WUăLWvQWUH 1881IXQFĠLRQHD]ăùFRDODGH3RGXULúLùRVHOH Ge
anii ? – 1873. ingineri), DYkQGGRXăVHFĠLL6HFĠLDGH3RGXULúLùRVHOHúL
- Alexandru POIENARU 6HFĠLDGH0LQH1XPăUXOGHDEVROYHQĠLDLDFHVWHLúFROLHVWH
(19 aprilie 1873 – 7 martie H[WUHPGHPLF6HEăQXLHúWHFăDFHDVWDVHGDWRUHD]ăXQXL
1877) SODQGHvQYăĠăPkQWSUHDvQFăUFDW
- 0LKDLO&Ă38TINEANU
(7 martie 1877 – septembrie
1878) A fost arhitect.
- 0DWHL0'5Ă*+,-
CEANU (septembrie 1878 –
VHSWHPEULH $WUăLW
între anii: (1844-1939).
- &RQVWDQWLQ00Ă1(6&8
(septembrie 1880 – 1 aprilie
$WUăLWvQWUHDQL 1851-
?.
255
0 1 2 3 4
256
- 1 aprilie 1881 – 10 - ‫܇‬FRDOD1D‫܊‬LRQDOăGH - Gheorghe I. DUCA - ‫܇‬FRDODDIRVW - La început, WLWXODWXUD‫܈‬FROLLHUD‫܇‬FRDODGH3RGXUL‫܈‬L‫܇‬RVHOH

iunie 1920 3RGXUL‫܈‬L‫܇‬RVHOH (1 aprilie 1881 – 1 vQILLQ‫܊‬DWăSULQ'HFUHWXO $FHDVWDDGHYHQLWODVFXUWWLPSGXSăYHQLUHDFDGLUHFWRUDOXL
DSULOLH $WUăLWvQWUH Regelui Carol I, la *KHRUJKH,'XFD‫܇‬FRDOD1D‫܊‬LRQDOăGH3RGXUL‫܈‬L‫܇‬RVHOHGLQ
anii 1847-1899. A fost propunerea primului %XFXUH‫܈‬WL
inginer. ministru Ion C. - /DQRLHPEULHVHLQDXJXUHD]ăORFDOXO‫܈‬FROLLGHSH
%UăWLDQX3UH‫܈‬HGLQWHOH strada Polizu, FRO‫܊‬FX&DOHD*ULYL‫܊‬HL &RUSXO$ vQYDORDUH
- Scarlat VARNAV 3DUWLGXOXL1D‫܊‬LRQDO de 80.000 lei galbeni. În anul 1886, ‫܇‬FRDODDFKL]L‫܊‬LRQHD]ă
(1 aprilie 1888 – 1 ianua- Liberal. instrumentarul Ducretet, comandat în 1884, în valoare de
ULH $WUăLWvQWUHDQLL 8.000 lei galbeni.
1851-1919. A fost - GKHRUJKH,'XFDUHRUJDQL]HD]ăvQYă‫܊‬ăPkQWXOGHLQJLQHUL
inginer. vQ‫܇‬FRDOD1D‫܊‬LRQDOăGH3RGXUL‫܈‬L‫܇‬RVHOHGHVLQHVWăWăWRU‫܈‬L
HVWHFRQVLGHUDWFWLWRUXOvQYă‫܊‬ăPkQWXOXLSROLWHKQLFGXUDELO
- Constantin STURZA - Sub directoratul lui Scarlat Varnav s-a pus ‫܈‬coala pe picior
(1 ianuarie 1992 – 2 iulie GHHJDOLWDWHFXPDULOH‫܈‬FROLWHKQLFHGLQstrăinătate.
1899) - În timpul directoratului lui Constantin Sturza, la 14/28
$WUăLWvQWUHDQLL 1855- septembrie 1895, VHLQDXJXUHD]ăpRGXOGHSHVWH'XQăUH
1899. A fost inginer. „Regele Carol I”, construit de inginerul Anghel Saligny
(1854-1925).
- Grigore CERCHEZ - 'HDVHPHQHDvQWLPSXODFHOXLD‫ ܈‬directorat se dau în
(2 iulie 1899 – 12 august IRORVLQ‫܊‬ăFRUSXULOHGHFOăGLUL%– în anul 1896 ‫܈‬L.– GXSă
$WUăLWvQWUHDQLL anul 1896.
1850-1927. A fost inginer
‫܈‬LDUKLWHFW.
- Constantin
MIRONESCU (12 august
1899 – 1 aprilie 1915) a
WUăLWvQWUHDQLL ?-1915. A - Sub directoratul lui Constantin Mironescu, începând cu
fost inginer. 8 decembrie 1901, s-a pus problema WUDQVIRUPăULL‫܇‬FROLL
1D‫܊‬LRQDOHGH3RGXUL‫܈‬L‫܇‬RVHOHvQ‫܇‬FRDOD3ROLWHKQLFD.
0 1 2 3 4
- Emil BALABAN - 3HVWH‫܇‬FRDOD1D‫܊‬LRQDOăGH3RGXUL‫܈‬L‫܇‬RVHOHWUHFH3ULPXO
(1 aprilie 1915 – 5ă]ERL0RQGLDO‫܈‬LH[LOXOGHOD%XFXUH‫܈‬WLOD ,D‫܈‬L3URIHVRUXOGH
RFWRPEULH $WUăLW RULJLQHJHUPDQă*ULJRUH3IHLIIHU FDUHSUHGDFKLPLD DUăPDV
între anii 1857-1921. A vQORFDOXO‫܇‬FROLL1D‫܊‬LRQDOHGH3RGXUL‫܈‬L‫܇‬RVHOHGLQ%XFXUH‫܈‬WL
fost inginer. DIODWVXERFXSD‫܊‬LHJHUPDQă‫܈‬LDVDOYDWSDWULPRQLXO‫܈‬colii de la
preluare ‫܈‬LPXWDUHDOD6RILDGHFăWUHEXOJDULDOLD‫܊‬LLJHUPDQLORU
- Nicolae VASILESCU-
KARPEN (1 octombrie
1918 – 15 noiembrie
$WUăLWvQWUHDQLL
‫܈‬LIL]LFLDQ
- Emil BALABAN (15 no-

iembrie 1918 – 1 octom-
brie 1919) - La 3 martie 1919, &RQVLOLXOSUHIHVRUDODO‫܇‬FROLL1D‫܊‬LRQDOHGH
3RGXUL‫܈‬L‫܇‬RVHOHGHFLGH„VăVHDGPLWăSULQFLSLXOFăODLQWUDUHD
- Grigore CERCHEZ în ‫܈‬FRDOăFDQGLGD‫܊‬LLGHVH[IHPLQLQVăILHOXD‫܊‬LvQFRQVLGHUDUH
(1 octombrie 1919 – 10 vQDFHOHD‫܈‬LFRQGL‫܊‬LXQL‫܈‬L FXDFHOHD‫܈‬LGUHSWXULFă‫܈‬LFDQGLGD‫܊‬LL
februarie 1920) masculini”.
- 'LUHFWRUXO‫܇‬FROLL1D‫܊‬LRQDOHGH3RGXUL‫܈‬L‫܇‬RVHOHGLQ%XFXUH‫܈‬WL
- Nicolae VASILESCU- Nicolae Vasilescu-.DUSHQFRQFHSH‫܈‬LSURPRYHD]ă'HFUHWXO-
KARPEN (10 februarie Lege nr. 2521, promulgat de regele Ferdinand I, privind
1920 – 10 iunie 1920) vQILLQ‫܊‬DUHD‫܈‬LRUJDQL]DUHD‫܇‬FRDOHORU3ROLWHKQLFHGLQ5RPkQLD
257
0 1 2 3 4
258
- 10 iunie 1920 – - ‫܇‬FRDOD3ROLWHKQLFăGLQ - Nicolae VASILESCU- - ÌQILLQ‫܊‬DWăSULQ - ‫܇‬FRDOD3ROLWHKQLFDGLQ%XFXUH‫܈‬WLv‫܈‬LvQFHSHDFWLYLWDWHDvQ

7 mai 1931 %XFXUH‫܈‬WL KARPEN (10 iunie 1920 Decretul-Lege nr. 2521 DQXOXQLYHUVLWDUDYkQGXUPăWRDUHOHVHF‫܊‬LXQL
– 7 mai 1931) din 10 iunie 1920, rec- &RQVWUXF‫܊‬LL
tificat la 15 septembrie (OHFWURPHFDQLFă
1923, dat de regele 2. Mine
Ferdinand I ,QGXVWULDOă
- Între anii 1920-1922 se inaugurHD]ăXUPătoatele corpuri de
FOăGLUL
1. D – vQDQXODYkQGRVXSUDID‫܊‬DGHVIă‫܈‬XUDWăGH
mp;
2. C – vQDQXODYkQGRVXSUDID‫܊‬DGHVIă‫܈‬XUDWăGH
mp;
(vQDQXODYkQGRVXSUDID‫܊‬DGHVIă‫܈‬XUDWăGH
mp.
- În anul 1923 Decretul-Lege nr. 2521 din 10 iunie 1920 este
UHFWLILFDWODVHSWHPEULH‫܇‬FRDOD6XSHULRDUăGH
6LOYLFXOWXUăILLQGDOLSLWă‫܇‬FROLL3ROLWHKQLFDGLQ%XFXUH‫܈‬WLFD
VHF‫܊‬LXQH
- ÌQFHSkQGFXDQXOXQLYHUVLWDU‫܇‬FRDOa 3ROLWHKQLFă
GLQ%XFXUH‫܈‬WLDUHFLQFLVHF‫܊‬LXQL
1. &RQVWUXF‫܊‬LL
(OHFWURPHFDQLFă
2. Mine
,QGXVWULDOă
6LOYLFă
- Între anii 1927-VHLQDXJXUHD]ăXUPăWRDUHOHFRUSXUL
GHFOăGLUL
1. F – vQDQXODYkQGRVXSUDID‫܊‬DGHVIă‫܈‬XUDWăGH
mp.
2. H – vQDQXODYkQGRVXSUDID‫܊‬DGHVIă‫܈‬XUDWăGH
mp.
- ÌQDFHHD‫܈‬LSHULRDGăGHWLPSVHRUJDQL]HD]ă/DERUDWRUXOGH
Motori Termici al profesorului Gheorghe Nicolau (1886-

‫܈‬L7XQHOXO$HURGLQDPLFDOSURIHVRUXOXL(OLH&DUDIROL
(1901-1983)
0 1 2 3 4
7 mai 1931 – 1938 - ‫܇‬coala PolitehnLFă - Nicolae VASILESCU- - Decretul dat de - /DVIkU‫܈‬LWXOGHFHQLXOXLDOGRLOHD‫܈‬Lînceputul celui de-al
„Regele Carol al II-lea” KARPEN (7 mai 1931 – regele Carol al II-lea la treilea deceniu ale secoluilui al XX-OHDVHRUJDQL]HD]ă
GLQ%XFXUH‫܈‬WL 1938) propunerea guvernului /DERUDWRUXOGH(OHFWURWHKQLFăSHQWUXÌQFHUFăUL,QGXVWULDOH‫܈‬L
României „de uniune &HUFHWăUL
na‫܊‬ională” prezidat de - În ziua de 7 mai 1931 are loc festivitatea de schimbare a
Nicolae Iorga. numelui ‫܈‬FROLLGLQ‫܇‬FRDOă3ROLWHKQLFăvQ‫܇‬FRDOă3ROLWHKQLFă
„Regele Carol al II-lea”.
- În anul 1937 se dă vQIRORVLQ‫܊‬ăFRUSXO,GRXăHWDMHILLQG
repartizate Bibliotecii ‫܈‬FROLL&RUSXO,DUHRVXSUDID‫܊‬D
GHVIă‫܈‬XUDWăGHPS
1938 – 9 octombrie - Politehnica „Regele - Nicolae VASILESCU- - Decretul dat de - ÌQYă‫܊‬ăPkQWXOVXSHULRr tehnic trece de la Ministerul
1940 Carol al II-lea” din KARPEN (1938 – 9 oc- regele Carol al II-lea la /XFUăULORU3XEOLFHOD0LQLVWHUXO,QVWUXF‫܊‬LXQLL3XEOLFH
%XFXUH‫܈‬WL tombrie 1940) propunerea guvernului Directorul ‫܈‬colii devinHUHFWRULDU‫܈‬HILLGHVHF‫܊‬LXQLGHYLQ
României. GHFDQLGHIDFXOWă‫܊‬L
- Timp de 10 ani (1938- 3ROLWHKQLFDGLQ%XFXUH‫܈‬WL
IXQF‫܊‬LRQHD]ăFXXUPăWRDUHOH‫܈‬DSWHIDFXOWă‫܊‬L
)DFXOWDWHDGH&RQVWUXF‫܊‬LL GHFDQ'LRQLVLH*HUPDQL
)DFXOWDWHDGH0HFDQLFă‫܈‬L(OHFWULcitate (decan Ion
Cantuniar)
)DFXOWDWHDGH0LQH‫܈‬L0HWDOXUJLH GHFDQ*KHRUJKH
Macovei)
4. Facultatea de Chimie IndustULDOă GHFDQ9DVLOH%LDQX
)DFXOWDWHDGH6LOYLFXOWXUă GHFDQ9LQWLOă6WLQJKH
)DFXOWDWHDGH$JURQRPLH GHFDQ1LFRODH6ăXOHscu)
)DFXOWDWHDGH$UKLWHFWXUă GHFDQ&RQVWDQWLQ,RW]X
- Regele Carol al II-lea „abdică” la 6 septembrie 1940 în
favoarea fiului său rHJHOH0LKDL,‫܇‬FRDODUHYLQHODQXPHOH
de „Politehnica” GLQ%XFXUH‫܈‬WL
259
0 1 2 3 4
260
- 9 octombrie 1940 – - Politehnica din - (XJHQ&+,512$*Ă - Decretele erau - În anii 1945-VHGDXvQIRORVLQ‫܊‬ăXUPăWRDUHOHFRUSXUL

11 decembrie 1948 %XFXUH‫܈‬WL (9 octombrie 1940 – promulgate de regele GHFOăGLULFRUSXO*vQDQXO‫܈‬LFRUSXO-vQDQXO
LDQXDULH $WUăLW Mihai I, la propunerea - Începând din luna octombrie 1944 au loc „epurări” de
între anii 1891-1965. A cRQGXFăWRUXOXLVWDWXOXL cadre didactice un timp îndelungat.
IRVWFKLPLVW‫܈‬LLQJLQHU general (din 1941 mare- - În perioada 14 septembrie 1940 – 27 ianuarie 1941, Statul
chimist. ‫܈‬DO ,RQ$QWRQHVFX NDĠLRQDORRPkQHVWHLQWLWXODW6WDWXO1DĠLRQDO/HJLRQDU
- Constantin C. TEODO- - La 23 august 1944 a 5RPkQJHQHUDOXO,RQ$QWRQHVFXILLQGFRQGXFăWRUvQ
RESCU (27 ianuarie încetat dictatura mare- DOLDQĠăFX3DUWLGXO7RWXO3HQWUXğDUă DOFăUXLSUHúHGLQWH,
1941 – 13 octombrie ‫܈‬Dlului Ion Antonescu. +RULD6LPDHUDYLFHSUHúHGLQWHDOguvernului României).
$WUăLWvQWUHDQii 3DUWLGXO7RWXO3HQWUXğDUă /egionarii) a introdus practica
1892-1972. A fost inginer. „HSXUăULL” SHPRWLYHSROLWLFH$FHDVWăSUDFWLFăDIRVWvPEUă-
- Nicolae CIORĂNESCU ĠLúDWăúLGHJXYHUQHOH5RPkQLHLGXSăDQXOúL
(13 octombrie 1944 – 21 FRQWLQXDWăvQWRWUHJLPXOFRPXQLVW
GHFHPEULH $WUăLW
între anii 1903-1957. A
fost matematician
- Petre SERGESCU
(21 decembrie 1945 –
DWUăLWvQWUHDQLL
1893-1954. A fost
matematician.
- Nicolae PETRULIAN
(1946 – 21 decembrie
$WUăLWvQWUHDQLL
GHPLQH‫܈‬LPHWDOXUJLH.
CONCLUZII ASUPRA ÎNVĂŢĂMANTULUI SUPERIOR
TEHNIC ŞI POLITEHNIC DIN BUCUREŞTI,
ÎN PERIOADA 1818-1948, CARE A CONDUS
LA UNIVERSITATEA „POLITEHNICA” DIN BUCUREŞTI
Această primă parte asupra Istoriei Universităţii POLITEHNICA din Bucureşti cuprinde
începuturile învăţământului superior tehnic în Ţara Românească, încercările făcute pentru a se
ajunge la un învăţământ superior tehnic care să fie la nivelul învăţământului superior tehnic din
ţările Vest europene şi reuşita acestuia prin Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti,
în timpul Principatelor Unite (Statul Naţional România), continuată de Şcoala Politehnică din
Bucureşti (înfiinţată imediat după Primul Război Mondial, în urma căruia s-a format România
Mare, care a consfinţit Întregirea Poporului Român), iar aceasta – la rândul ei – de Politehnica
din Bucureşti. Această perioadă (1818-1948) s-a întins pe 130 de ani, din care 63 de ani pentru
început şi căutările multiple pentru a se atinge scopul urmărit, şi restul de 67 de ani în care
s-au cules roadele strădaniilor făcute şi învăţământul superior tehnic de la noi a ţinut pasul cu
cel din ţările dezvoltate tehnologic, anii corespunzători Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele
din Bucureşti (1881-1920), Şcolii Politehnice din Bucureşti (1920-1938) şi Politehnicii din
Bucureşti (1938-1948).
Înţelegerea noastră privind atenţia care trebuie dată organizării şi dezvoltării unui învăţă
mânt superior tehnic este uşurată de aprofundarea noţiunilor de inginerie (meseria unui inginer)
şi de inginer. Aceste două concepte inginerie şi inginer, deşi par de înţeles pentru toţi, atât
specialişti, cât şi nespecialişti, viaţa arată că tot timpul se caută o definiţie a acestora cât mai
atotcuprinzătoare.
Ingineria reprezintă aplicarea cunoştinţelor ştiinţifice, matematice şi cele rezultate din
experienţa practică pentru a crea obiecte şi procese utile. Această definiţie clară nu este totuşi
mulţumitoare. Dezvoltând-o, putem spune că: „ingineria este aplicarea cunoştinţelor ştiinţifice,
economice, sociale şi practice asupra realităţii materiale şi/sau sociale în vederea proiectării,
executării, întreţinerii, modificării unor structuri şi/sau ansamble care să fie capabile să
furnizeze/genereze rezultate, produse şi/sau efecte predefinite şi/sau conforme unor aşteptări
predictibile şi/sau controlabile. În sfârşit, dintre mai multe încercări făcute s-ar părea că urmă
toarea definiţie este atotcuprinzătoare:
Ingineria este o activitate riguroasă de conceptualizare şi de realizare a lucrărilor de artă
funcţională şi de construcţie de ansambluri structurale, mecanice, chimice, electromecanice,
electronice, mecatronice etc., activitatea executându-se potrivit regulilor artei şi a unei rigori
ştiinţifice.
Principiile pe care se sprijină ingineria şi metodologia sa sunt eminamente logice.
De fapt, cuvântul inginerie are ca origine cuvântul latinesc „ingeniare”, „a născoci”.
Această origine a cuvântului inginerie pare să corespundă doar perioadei ingineriei empirice.
Or, lucrurile nu stau aşa. De exemplu, ştiinţa (fizica) stabileşte că un fascicul de electroni nu se
poate propaga în aer deoarece ciocnirile care au loc între aceştia şi moleculele componenţilor
aerului îl fac să dispară. Ingineria „a născocit”, însă, că dacă se face vid într-un tub, poate
avea loc deplasarea electronilor. Aşa s-a ajuns la conceperea tuburilor electronice care au dus
la dezvoltarea electronicii. Un alt exemplu îl constituie apariţia laserului. În cazul luminii,
avem de-a face cu emisia spontană (care se propagă de la sursă în toate direcţiile) şi cu emisia
stimulată (care se propagă de la sursă în mod direcţional), concept introdus de Albert Einstein.
Sursele clasice de lumină se bazează pe fenomenul de emisie spontană. Emisia stimulată care
are loc în aceste surse este neglijabilă. În mod natural, emisia stimulată este neglijabilă faţă de
emisia spontană. Ingineria a imaginat („a născocit”) dispozitive în care emisia stimulată devine
preponderentă faţă de emisia spontană, ajungându-se la obţinerea laserilor, care în momentul
de faţă au aplicaţii care erau de neimaginat ş.a.m.d.
Persoanele care practică ingineria poartă numele de ingineri. Acest al doilea concept de
inginer este definit ca fiind strâns legat de conceptul de inginerie. Inginerul este considerat a fi
un specialist cu o pregătire tehnică şi tehnologică teoretică şi practică obţinută într-un institut
de învăţământ superior de specialitate (politehnică, universitate), care prestează o activitate
tehnică de proiectare, de cercetare, de organizare şi de conducere a proceselor tehnologice
dintr-o întreprindere. Ca atare, inginerul este acea persoană care a primit o formaţie ştiinţifică şi
tehnică care îl face apt să conducă anumite lucrări, să participe la aplicaţiile ştiinţei. De obicei,
se foloseşte definiţia sintetică:
Inginerul este o persoană cu o pregătire tehnică-teoretică şi practică, obţinută într-un
institut de învăţământ superior, care practică ingineria (Wikipedia). O definiţie considerată
a fi destul de cuprinzătoare este următoarea: „Un inginer este un profesionist care concepe
proiecte, ce sunt necesare, prin mijloace de inovare şi conduce realizarea şi punerea în lucru
a unei opere de ansamblu: produse, sisteme sau servicii implicând rezolvarea de probleme
tehnice complexe. El creează, concepe, inventează în multe domenii luând totul în seamă:
factori sociali, de mediu înconjurător şi economici. Pentru aceasta el are nevoie nu numai de
cunoştinţe tehnice, ci de asemenea economice, sociale, de mediu înconjurător şi umane bazate
pe o cultură solidă ştiinţifică şi generală.”
Conceptul de inginer are semnificaţii diverse după epoci şi sectoarele de activitate. Trecând
de la o epocă la alta, termenul „inginer” şi funcţiile care îi sunt ataşate sunt într-adevăr mult
lărgite. De asemenea, remarcăm faptul că tehnicitatea, autonomia cerută şi costurile importante
asociate la echipamente moderne conduc uneori la înlocuirea tehnicienilor şi profesioniştilor
calificaţi prin ingineri.
Din totdeauna, inginerul este chemat să rezolve probleme tehnologice concrete şi adesea
complexe, legate de la concepţie până la punerea în lucru a produselor, sistemelor sau serviciilor.
Pentru a-şi asuma rolul atât de strategic în societate, acest profesionist (inginerul) trebuie să
stăpânească un ansamblu de cunoştinţe tehnico-economice, sociale, de mediu înconjurător şi
Concluzii asupra învăţământului superior tehnic şi politehnic din Bucureşti... 263
umane – care se bazează pe o solidă cultură ştiinţifică. Chiar „ieri”, încă, ceea ce ştiau să facă
inginerii era să exerseze – în principal – în sectorul industrial şi este impresionant de a constata
multiplicitatea şi diversitatea domeniilor în care ei pot să facă „azi” valorificând talentele lor.
Ţinând seama de acest context, a devenit dificil de a da o definiţie unică acestui concept de
inginer, care lucrează la fel de bine în industria grea, biotehnologii, energie şi mecanică, în
servicii, aerospaţiale, tehnologiile informaţiei sau încă în construcţii.
De fapt, se poate spune că inginerul aplică imaginaţia, judecata şi disciplina intelectuală
cunoştinţelor umane existente pentru a crea sau folosi tehnologia în mod util şi eficient.
În activitatea sa inginerul trebuie să ţină seama că are o mare responsabilitate deoarece
lucrările sale sunt vizibile la tot pasul. După cum afirma Herbert Hoover24, „inginerul nu poate
îngropa greşelile în mormânt precum doctorii; nu poate argumenta, doar cu vorbe, precum
judecătorii şi avocaţii; nu poate, la fel ca arhitecţii, să-şi acopere eşecurile cu pomi sau viţă
de vie; nu poate, la fel ca politicienii să pună toate neajunsurile sale pe seama adversarilor
sperând că oamenii vor uita ş.a.m.d.”
„Tot ceea ce realizează un inginer nu poate fi negat. Inginerul este responsabil dacă lucră
rile sale nu funcţionează. Tot timpul el tremură la gândul că ar putea să apară ceva imprevizibil,
care să-i zdruncine opera la care lucrează; însă, are şi satisfacţii pe care puţine profesii le
cunoaşte. Inginerul priveşte înapoi cu bucurie la fluxul nesfârşit de bunătate şi binefacere care
decurge din succesele sale, mulţumit de respectul şi recunoaşterea colegilor săi profesionişti.”
Civilizaţia care reprezintă nivelul de dezvoltare a societăţii şi a valorilor materiale atinse
de o formaţiune social-economică, reflectându-se în starea vieţii sociale, economice şi culturale
a unui popor sau a unei epoci, se dezvoltă – în principal – odată cu revoluţiile industriale
care au loc. Ştiinţa, tehnica şi tehnologiile se sprijină şi îşi trag seva din realizările trecute,
pentru ele trecutul fiind obiectiv ca şi prezentul, adevărurile şi realităţile pe care le conţin fiind
independente de elementele subiective.
Inginerii sunt mână în mână cu oamenii de ştiinţă. De-a lungul timpului, oamenii de ştiinţă
conteplând natura descoperă cum funcţionează aceasta, iar inginerii utilizează descoperirile
oamenilor de ştiinţă reuşind ca prin tehnică şi tehnologii să creeze maşini, aparate, tehnologii,
bunuri materiale, servicii etc. pe care prin industrializare le-au pus la dispoziţia tuturor oamenilor.
Creaţiile inginereşti se răsfrâng pozitiv asupra tuturor generaţiilor care au urmat.
Ingineria – în prezent – a trecut de la meşteşug la ştiinţa inginerească, fiind bazată pe
ştiinţă şi incluzând cunoaşterea ştiinţifică şi descoperirile ştiinţifice proprii. Aceasta a condus
ca principala forţă motrice a progresului în societatea modernă să fie reprezentată de progresul
ingineriei.
Înţelegând specificul ingineriei ne dăm seama că slujitorii acestei meserii trebuie să se
bucure de o pregătire aparte. Plecând de la faptul că un inginer nu are voie să facă greşeli, ne
dăm seama că pentru a ajunge la acest nivel trebuie pregătit într-un anumit mod.
Şcoala Academicească pentru Ştiinţele Filosoficeşti şi Matematiceşti, preconizată de
Gheorghe Lazăr, s-a dovedit a ajunge la acelaşi rang ca Academia Domnească de la Mănăstirea
„Sfântul Sava”. Trebuie remarcat că reuşita acestei şcoli se datorează în primul rând faptului
24
Herbert Hoover (1874-1964) este al 31-lea preşedinte al SUA (1929-1933). A fost un inginer de
excepţie.
că în Ţara Românească era formată o clasă politică din care făceau parte şi boierii efori de
la Eforia Şcolilor (cinstitul mare ban Constantin Bălăceanu – cuscrul lui Iordache Golescu,
învăţatul cugetător de proverbe Iordache Golescu – mare vornic, Grigore Băleanu – mare ban,
Grigore Ghica şi alţii). Această clasă avea voinţă politică – lupta pentru binele ţării. Importanţa
şcolii lui Gheorghe Lazăr constă şi în faptul că, aşa cum a remarcat istoricul Nicolae Iorga,
„prin programul său, Lazăr nu urmărea numai o schimbare pe tărâmul didacticii, ci o revo
luţie în plan spiritual faţă de practici întâlnite la Şcoala grecească.” Se poate afirma că una
din loviturile de moarte dată Academiilor Domneşti de la Iaşi şi Bucureşti, care în timpul regi
mului fanariot deveniseră în mare parte Academii greceşti, a fost cea dată de şcolile de inginerie
fondate de Gheorghe Asachi (în anul 1813, la Iaşi) şi de Gheorghe Lazăr (în anul 1818, la
Bucureşti), care au dovedit că românii pot studia şi face ştiinţă şi că limba română este cu totul
aptă ca să se predea în ea orice ştiinţă.
Gheorghe Lazăr îşi dă seama de nivelul şcolii care se înfiripase şi apelează la domnitorul
Ţării Româneşti pentru a trimite tineri în străinătate (Italia, Franţa, Austria, Germania...), la
şcoli cu tradiţie, care la întoarcere să servească şcoala. Tinerii trimişi la studii în străinătate
contribuie mult la ridicarea nivelului şcolii de la „Sfântul Sava”.
În anul 1822, Gheorghe Lazăr, însuşi, afirma că este necesar să se ridice nivelul şcolii
de la „Sfântul Sava”, dându-şi seama că ţara are nevoie şi de ingineri de altă specialitate în
afară de ingineri hotarnici. Nu realizează acest lucru, deoarece în 1823 se stinge din viaţă,
dar urmaşul lui, Ion Heliade-Rădulescu, în programul Societăţii literare (care constituia partea
vizibilă a „Societăţii secrete”, înfiinţată de Constantin (Dinicu) Golescu, Ion Heliade-Rădulescu
şi Stanciu Căpăţineanu, la Goleşti) trece ca prim deziderat „Şcoala de la «Sfântul Sava» să se
împlinească şi să se înalţe la gradul de colegiu”.
Elevii lui Gheorghe Lazăr şi cei ai lui Ion Heliade-Rădulescu au devenit ingineri hotar
nici (în număr foarte mic) şi mulţi dintre ei primele cadre ale reţelei de şcoli înfiinţată în Ţara
Românească.
Timp de trei ani (1828-1831), şcoala de la „Sfântul Sava” şi toate şcolile din Ţara Româ
nească sunt închise datorită epidemiei de ciumă şi holeră. După războiul ruso-turc din 1828-
1829, Principatele Române rămân sub ocupaţia ruşilor timp de şase ani (1828-1834).
Şcoala este reorganizată la dorinţa ocupantului, modul de organizare a şcolii este prevăzut
în Regulamentul Organic, care reprezintă constituţia Principatelor Române, explicându-se
că dă viaţă programului de transformare a structurilor interne în raport cu spiritul veacului.
Datorită boierilor din Ţara Românească, aceştia făcând parte din comisiunea de întocmire a
Regulamentului Organic, s-a introdus tot ce ştiau că ar fi fost folositor pentru cultura literară
şi ştiinţifică a ţării. Ţinând seama de cele patru categorii de şcoli prevăzute de Regulamentul
Organic, formarea inginerilor civili era un rezultat al claselor de matematică aplicată de la
cursurile speciale. Durata formării inginerilor civili era de trei ani, după ce candidaţii absolveau
umanioarele şi complementarele. De fapt, secţia de matematică aplicată era o şcoală de
arhitectură şi de inginerie mecanică.
Deşi învăţământul, în general, în perioada Regulamentului Organic a înregistrat progrese
însemnate, învăţământul de ingineri nu s-a remarcat decât prin buni ingineri topografi. În
privinţa celorlalte ramuri de inginerie s-a făcut prea puţin. În timpul domnitorilor Alexandru
Ghica (1834-1842) şi Gheorghe Bibescu (1842-1848) în Ţara Românească învăţământul se
desfăşoară în conformitate cu Regulamentul Organic. În 1847, domnitorul Gheorghe Bibescu

iscăleşte ofisul pentru organizarea Direcţiei Lucrărilor Publice. Pe timpul domnitorului Gheor
ghe Bibescu au fost trimişi mai mulţi tineri la Paris, Berlin, Viena etc. pentru diferite studii de
inginerie. Inginerii pentru lucrări publice erau recrutaţi dintre cei pregătiţi în străinătate.
În timpul Revoluţiei de la 1848 şi după aceasta, când Ţara Românească este ocupată de
armatele ruso-turce, învăţământul este închis pe aproximativ trei ani (1848-1851).
După Convenţia ruso-turcă de la Balta-Liman din 19 aprilie – 1 mai 1849, sunt numiţi ca
domnitori Barbu Dimitrie Ştirbei în Ţara Românească şi Grigore Alexandru Ghica în Moldova.
Se poate afirma că domnitorul Barbu Dimitrie Ştirbei a făcut cel mai mult pentru ingine
rie. Când s-au reluat cursurile în ianuarie 1851 la gimnaziul de la „Sfântul Sava”, „în şcoala
de inginerie materiile învăţământului s-au combinat cu scopul de a se da elevilor cele mai
temeinice principii de topografie, construcţie a podurilor şi şoselelor şi de arhitectură...”. Şcoala
respectivă de inginerie (Şcoala de Poduri şi Şosele) se înfiinţa la Bucureşti. În 5 decembrie
1851, domnitorul Barbu Dimitrie Ştirbei dispune ca în cadrul acestei școli să se organizeze
examene lunare obligatorii, iar la finele cursului examen general, pe baza căruia absolvenţii
erau primiţi în corpul constructorilor de poduri şi şosele. Verificarea absolvenţilor era făcută
atât de profesorii lor, cât şi de specialişti (în cea mai mare parte ingineri pregătiţi în şcolile
din străinătate) din Direcţia de lucrări publice sau alte organisme ale Ministerului Lucrărilor
Publice.
S-a constatat că foarte puţini dintre absolvenţi corespund cerinţelor, ajungându-se la
concluzia firească: un învăţământ ingineresc util cere exigenţă deosebită. Această idee era
însuşită de mulţi ani în urmă. Acum, însă, este important că şi conducerea politică a Ţării
Româneşti, reprezentată de domnitorul Barbu Dimitrie Ştirbei (pregătit la Paris în istorie şi
ştiinţele de stat), a înţeles pe deplin concepţia specialiştilor din inginerie. Astfel, domnitorul,
datorită relaţiilor personale pe care le avea, cere guvernului francez să-i trimită un inginer
capabil şi experimentat care să-i organizeze pe baze serioase Corpul de poduri şi şosele şi alte
servicii tehnice ale statului.
În 1852 a sosit în Ţara Românească inginerul Louis Chrétien Léon Lalanne (absolvent
al Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele din Paris, care executase deja o mulţime de lucrări). I
se încredinţează Direcţia Lucrărilor Publice şi, printre alte îndatoriri, organizarea şi dirijarea
şcolii pentru învăţături speciale privitoare la lucrări tehnice, prin înţelegere cu Eforia Şcoalelor.
Lalanne înfiinţează Şcoala de conductori de lucrări publice, care, după un an, are trei absolvenţi
capabili să dea examenul de conductor în faţa Comisiei Tehnice şi un al patrulea elev îi urmează
la scurt timp. După câteva luni şi ceilalţi vor fi în stare să treacă examenul de conductor clasa a
III-a. De fapt, Lalanne a demonstrat că „superficialitatea nu face casa bună cu ingineria”.
Lalanne a plecat după doi ani, iar Şcoala de conductori de lucrări publice, pe care a
înfiinţat-o, a funcţionat în continuare ani buni. Inginerul francez, Louis Chrétien Léon Lalanne
este considerat ca adevăratul întemeietor al învăţământului mediu de „ingineri” de poduri şi
şosele din Ţara Românească.
Se fac în continuare încercări pentru a se ajunge la un învăţământ superior tehnic pentru a
forma nu numai ingineri topografi, ci şi ingineri de şosele şi poduri şi arhitecţi.
Tot în timpul domnitorului Barbu Dimitrie Ştirbei, numărul tinerilor care se duc în străi
nătate pentru ştiinţe şi inginerie, mulţi cu burse de stat, începe să crească.
După cei şapte ani, în care fusese numit de Poartă, domnitorul Barbu Dimitrie Ştirbei
s-a retras de la domnie în 25 iunie – 7 iulie 1856. Urmează câtva timp un caimacam şi apoi o
căimăcămie de trei, iar la începutul anului 1859 cele două Principate Române (Ţara Românească
şi Moldova) se unesc. Astfel, la 5-17 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza este ales domn al
Moldovei şi la 24 ianuarie – 5 februarie 1859 este ales şi domn al Ţării Româneşti. Prin făurirea
statului naţional România, la 22 ianuarie – 3 februarie 1862, când se formează cel dintâi guvern
al Principatelor Unite sub conducerea lui Barbu Catargiu, domnitorul Alexandru Ioan Cuza
îşi începe reformele. Printre acestea, Legea instrucţiunii din anul 1864 este prima lege şcolară
a statului naţional român. Aceasta este un document cu caracter democratic, îndeosebi prin
decretarea caracterului general, obligatoriu şi gratuit al învăţământului primar. S-a reglementat
într-o oarecare măsură învăţământul liceal, care asigură o recrutare mai bună pentru învăţământul
superior. Tot în timpul lui Alexandru Ioan Cuza s-a stabilit „Regulamentul pentru organizarea
corpului de ingineri civili” (prin Decretul domnesc nr. 629 din 4 august 1862, publicat în
„Monitorul – Jurnal oficial al Principatelor Unite” nr. 179 din 14 august 1862).
La 1 octombrie 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza înfiinţează „Şcoala de Ponţi şi
Şosele, Mine şi Arhitectură” (Decretul nr. 1129 din 1 octombrie 1864, publicat în „Monitorul
– Jurnal oficial al Principatelor Unite Române”, nr. 222 din 5/17 octombrie 1864). Şcoala avea
o durată de doi ani şi pregătea agenţi speciali pentru conducerea lucrărilor publice. În urma
abdicării domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la 11/23 februarie 1866, şcoala este desfiinţată
datorită relei situaţii a ţării în privinţa finanţelor. Se fac mari reduceri în serviciile tehnice. Se
desfiinţează şi Consiliul Tehnic Superior. Elevii şcolii sunt numiţi conductori clasa a III-a prin
decretul domnitorului Carol I.
La numai un an de la închiderea „Şcoalei de Ponţi şi Şosele, Mine şi Arhitectură”, ministrul
Dumitru Brătianu numeşte o comisie care să facă un regulament pentru o „Şcoala de Ponţi şi
Şosele şi Mine”, aprobat de domnitorul Carol I prin Decretul nr. 1521 din 30 octombrie 1867.
În primul articol al Regulamentului se stipula că „această şcoală este destinată a da ingineri
de poduri, şosele şi mine”. Şcoala avea programe pe cinci ani (anul preparator plus patru ani de
studii). Astfel organizată, școala a fost deschisă de Ministrul de Interne, Agricultură şi Lucrări
Publice în 8 noiembrie 1867 cu 15 elevi, dar după cinci zile s-a închis, deoarece a demisionat
ministrul D. Brătianu şi a venit altul, care vroia să studieze şi dânsul problema înfiinţării unei
şcoli tehnice superioare. Şcoala s-a deschis, şi abia la 6 martie 1868 a fost numit director cu
plată, căruia i s-a dat un curs. Între timp, la cererea ministrului s-a întocmit un proiect de
Şcoală de conductori care avea trei ani de cursuri. La 2 martie 1868, ministrul de la Ministerul
Lucrărilor Publice, Panait Donici, şi Spiridon Yorceanu, secretar general la acelaşi minister,
fac un regulament pentru „Şcoala de Poduri şi Şosele”. Primul articol al Regulamentului şcolii
vorbeşte de formarea de agenţi speciali, iar în articolul 26 se afirmă categoric că absolvenţilor
li se va da gradul de conductor clasa a III-a. Din 1871, școala începuse să dea absolvenţi în mod
normal. Noul ministru, N. Kreţulescu, se gândeşte să transforme şcoala în Şcoală de ingineri,
căreia să i se modifice programa pentru a scoate elevi ingineri, care după doi sau trei ani de
practică să poată obţine gradul de ingineri ordinari clasa a III-a.
Dezvoltarea economică de ansamblu a României avea loc folosindu-se în special ingineri
străini şi ingineri români pregătiţi în străinătate. Noul ministru al Ministerului Lucrărilor
Publice, Theodor Rosetti, întruneşte Consiliul de instrucţiune al „Şcolii de Poduri şi Şosele”,
pentru a se revizui programa şi regulamentul şcolii pentru a produce ingineri. Se propune noul
program al şcolii pe patru ani, care este aprobat, şi se hotărăşte începerea cursurilor în anul şcolar
1875-1876. Între anii 1876 şi 1877 şcoala a dat conductori. Conducerea Ministerului Lucrărilor
Publice comunică şcolii ca cei care termină patru ani de studii să primească „Diplome de Vechi
elevi ai Şcolii de Poduri şi Şosele”, dacă au media generală mai mare de 15,50, şi „Certificat de
absolvenţi ai Şcolii de Poduri şi Şosele”, dacă au medii între 12,00 şi 15,50.
La 1 aprilie 1878, Şcoala de Poduri şi Şosele trece din nou la Ministerul Lucrărilor Publice
(doi ani, 1877-1878, a aparţinut de Ministerul Instrucţiunii Publice şi Culte) şi este numit direc
tor Mathei M. Drăghiceanu, care introduce discipline noi pentru pregătirea elevilor şi în dome
niul minelor. În 1880, Şcoala de Poduri şi Şosele îl are ca director pe Constantin Mănescu.
Şcoala de Poduri şi Şosele ajunge să producă ingineri, dar foarte puţini faţă de eforturile
depuse.
Saltul calitativ a fost făcut în anul 1881 când s-a trecut la Şcoala Naţională de Poduri şi
Şosele din Bucureşti al cărei prim director a fost numit Gheorghe I. Duca, la 1 aprilie 1881, omul
care a îndrumat-o, a dezvoltat-o şi a ridicat-o la nivelul şcolilor străine pentru ingineria de poduri
şi şosele. Şi aici, ca în cazul şcolii întemeiată de Gheorghe Lazăr la Mănăstirea „Sfântul Sava”
pentru ingineri hotarnici şi ca în cazul Şcolii de conductori pentru lucrări publice întemeiată
de Louis Chrétien Léon Lalanne pe timpul domnitorului Barbu Dimitrie Ştirbei, a fost prezent
un om cu voinţă politică, trup şi suflet pentru ţara sa, Ion C. Brătianu, care a apreciat foarte mult
capacitatea şi activitatea lui Gheorghe Duca, dându-i în grijă formarea şi înălţarea Corpului de
ingineri români de care avea nevoie ţara, după trista experienţă care se făcuse cu concesionarea
lucrărilor publice la străini. Politicianul Ion C. Brătianu25, fiind prim-ministru atunci, l-a ajutat
pe Gheorghe I. Duca, dotând şcoala, obţinând fonduri pentru construcţia unei clădiri şi pentru
a angaja un corp profesoral de elită.
Gheorghe I. Duca a descris starea în care a găsit fosta Şcoala de Poduri şi Şosele: – progra
mul (plan de învăţământ, azi) şcolii era foarte vast (se urmăreau scopuri înalte, iar rezultatele
erau puţin satisfăcătoare); – multe specializări erau concentrate în acelaşi inginer (unul şi acelaşi
inginer produs era inginer de poduri şi şosele, inginer de mine, inginer hotarnic...); – se făceau
foarte puţine desene şi proiecte (absolvenţii erau lipsiţi de îndemânarea de a aplica cunoştinţele
primite); – din cauza multor cursuri, toate materiile erau predate în mod superficial (ori, afirma
Gheorghe I. Duca, „o cunoştinţă superficială este mult mai vătămătoare decât o ignoranţă...
e mai greu să rectifici o cunoştinţă greşită decât de a dobândi cunoştinţe noi...”; – profesorii
erau puţini şi le reveneau 4-5 cursuri de predat (de aceea, multe discipline erau predate în
mod superficial); – desenul şi practica efectuate de elevi erau controlate în mod superficial; –
disciplina elevilor lăsa de dorit (elevii nu efectuau desenele la timp, nu susţineau examenele,
în mare parte, în sesiunile de examene stabilite, unii nu luau notiţe îngrijite şi complete, elevii
urmau cursurile predate după bunul plac ş.a.); – examenul pentru concursul de admitere era de
nivel prea scăzut etc.
Măsurile pe care le-a luat Gheorghe I. Duca pentru a avea o şcoală care să conducă la
absolvenţi foarte bine pregătiţi şi în număr crescut sunt următoarele: – renunţă la ideea de a crea
25
Marele om politic al României, Ion C. Brătianu, era convins de rolul inginerilor într-o ţară. El a
fost cel care a afirmat: „Ţara nu se poate ridica decât prin ingineri!”.
„ingineri universali”, se simte nevoia de specializare a viitorilor ingineri; – profesorii nu trebuie

să mai predea multe discipline în mod superficial, ci o singură disciplină în mod aprofundat; –
desenul este un curs raţional care se predă în mod gradat, bazat pe modele; – examenul pentru
concursul de admitere a fost astfel organizat încât erau primite elemente bine pregătite pentru
a înţelege cursurile predate; – înfiinţează diviziunea preparatoare (anul pregătitor), unde se
predau disciplinele de la admitere, care erau în concordanţă cu cursurile predate în cei patru ani
de şcoală; – introduce practica de vară de trei luni, pentru ca viitorul inginer să se obişnuiască
cu activitatea pe care o va desfăşura la absolvirea şcolii, iar practica anuală se va face tot la
locurile în care are loc activitatea propriu-zisă a întreprinderii sau instituţiei unde aceasta se
desfăşoară; – în urma efectuării practicii se face un control al activităţii desfăşurate pentru a se
evalua cunoştinţele primite de elevi ş.a.m.d.
Toate activităţile desfăşurate au ca scop evaluarea corectă a fiecărui elev asupra cunoş
tinţelor primite şi a-l corija pe parcurs pentru a nu fi pierdut, însă, nu se renunţă la ideea că
„ingineria nu face casă bună cu superficialitatea”.
Planurile de învăţământ erau bine întocmite: acestea cuprindeau o temeinică pregătire
ştiinţifică (matematică, fizică, chimie), cursuri de inginerie (cursuri de pregătire generală
pentru mai multe specializări şi cursuri de specialitate) şi aplicaţii practice foarte bine alese. Se
urmărea să se transmită cunoştinţele necesare inginerului, în general şi inginerului constructor,
inginerului hotarnic etc., în special. S-a dovedit că deviza lui Gheorghe I. Duca: „o condiţie
esenţială de izbândă este o severitate absolută atât pentru conduită, cât şi pentru studii” a dat
roade pe deplin.
La admitere, în primii ani, se cereau cunoştinţe temeinice de aritmetică raţională, geome
trie şi algebră elementară. După unu-doi ani, s-au introdus la admitere fizica şi chimia. Anul
preparator cuprindea, în special, disciplinele cerute la admitere şi unele discipline necesare
studiului disciplinelor inginereşti, care se puteau preda în anul respectiv.
Numărul elevilor admişi în primul an nu era dictat de cifra de şcolarizare sau de cerinţele
decidenţilor politici pentru nevoile statului. Singurul criteriu era pregătirea pe care o aveau.
Gheorghe I. Duca spunea: „nimic n-ar fi mai uşor decât a avea cel puţin 50 de elevi în fiecare
clasă, dar atunci şcoala ar exista numai de nume şi ar deveni o fabrică de nulităţi”. Pe vremea
aceea, numărul celor care reuşeau la admitere în anul I nu trecea, în general, de 15. Dacă statul
dorea mai mulţi ingineri, era nevoit să cheltuiască mai mult cu anul pregătitor. Nu se admitea –
în niciun chip – să se renunţe la calitate.
Încă de pe timpul lui Gheorghe I. Duca, în calitate de director, Şcoala Naţională de Poduri
şi Şosele a început să fie dotată cu laboratoare didactice şi laboratoare de cercetare ştiinţifică,
bibliotecă etc. Prima grijă a lui Gheorghe I. Duca a fost de a înzestra şcoala cu un local propriu
pentru dezvoltarea ei şi cu muzeele şi laboratoarele absolut necesare pentru un învăţământ
superior tehnic serios. La propunerea primului ministru, Ion C. Brătianu, Parlamentul a aprobat
suma necesară în anul 1884 şi în octombrie 1886 noul local al Şcolii Naţionale de Poduri şi
Şosele a fost inaugurat, în prezenţa regelui Carol I.
Gheorghe I. Duca a încetat a mai fi director la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele, la 1 apri
lie 1888, când a fost numit director general al Căilor Ferate Române. În locul său a fost numit
ca director Scarlat Vârnav, continuând opera de înălţare a şcolii, începută de predecesorul său
Gheorghe I. Duca. Scarlat Vârnav măreşte localul şcolii prin noi clădiri, dezvoltă laboratoarele
şi muzeul, îmbogăţeşte biblioteca prin donaţii, construieşte atelierul pentru repararea instru
mentelor tehnice ş.a.m.d. Simţindu-se nevoia de ingineri mecanici introduce cursul de maşini.
Urmaşul lui Gheorghe I. Duca, Scarlat Vârnov, a săvârşit actul de căpetenie: „punerea Şcolii
Naţionale de Poduri şi Şosele pe picior de egalitate cu marile şcoli din străinătate”.
Decretul nr. 3124 din 15 noiembrie 1890 al regelui Carol I (publicat în Monitorul Oficial
nr. 187 din 20 noiembrie/2 decembrie 1890) privitor la admiterea în corpul de ingineri şi
conductori ai statului şi la diplomele de ingineri şi conductori emise de Şcoala Naţională de
Poduri şi Şosele, recunoaşte absolvenţilor cu diplomă ai Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele
dreptul de a fi admişi în Corpul Tehnic al Statului cu gradul de ingineri ordinari clasa a III-a.”
În decretul respectiv se prevede ca „cei cu diplomele şi certificatele de capacitate de la şcolile
din străinătate asemănătoare Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele din Bucureşti, nu pot avea
dreptul la titlul de inginer clasa a III-a, decât după avizul conform al unui juriu de profesori
ai Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele”. Până în anul 1890, absolvenţii Şcolii Naţionale de
Poduri şi Şosele nu puteau fi admişi în Corpul Tehnic al statului decât elevii ingineri, grad care
pe vremea aceea era echivalent cu gradul de inginer stagiar. Dreptul obţinut de absolvenţii cu
diplomă ai Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele a fost posibil deoarece: – în învăţământul de
ingineri din România au fost promovate noile cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii în plan european şi
naţional; – programul de învăţământ s-a perfecţionat în permanenţă, legându-l mai organic de
practică, iar studenţii au participat nemijlocit prin practica efectuată la marile construcţii care
au fost efectuate în ultima parte a secolului al XIX-lea şi prima parte a secolului al XX‑lea,
aceasta contribuind la un grad de exigenţă ridicat faţă de învăţătură şi faţă de conduita generală
a studenţilor; – a fost instituit un nou statut al studenţilor; – a fost instituit un nou statut al
cadrelor didactice care a fost aplicat stabilindu-se principii noi şi mai judicioase de selectare,
salarizare şi promovare, prin aceasta înlăturându-se instabilitatea, inegalitatea şi animozitatea
care stăruiau între membrii corpului didactic; – în sfârşit, progresul s-a simţit deoarece, în
permanenţă, la conducerea Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele din Bucureşti s-au aflat directori
care respectau măsurile bune ale predecesorilor lor şi care căutau noi căi pentru perfecţionarea
activităţii şcolii, iar preocupările pentru construirea de noi spaţii utile lângă edificiul inaugurat
în anul 1886 au constituit o permanenţă.
Tot pe timpul directoratului lui Scarlat Vârnav s-a luat măsura ca cei care se prezintă la
concursul de admitere să aibă bacalaureatul. De asemenea, la sfârşitul anului 1889, s-a publicat
pentru prima dată din partea școlii o carte care avea 286 de pagini şi cuprindea programul
dezvoltat al şcolii asupra cursurilor ţinute, pentru a se observa că se atinsese înălţimea progra
melor şcolilor similare din străinătate.
Scarlat Vârnav intră în politică, iar lui îi urmează ca director Constantin Sturza, care
este la înălţimea predecesorilor săi: – întăreşte exigenţa faţă de cererile de amânare a unui
examen de către elevi şi faţă de absenţa acestora la lecţiile repetitoare; – menţine muzeul şi
laboratoarele școlii în pas cu progresele ştiinţei, trimiţând – în special – profesorii de fizică
şi chimie să studieze în străinătate organizarea unităţilor similare; – trimite profesorii care au
lucrări ştiinţifice la diferitele congrese care au loc în străinătate; – este exigent la acordarea
burselor pentru elevii merituoşi, acordate de către Academia Română din fondul Adamachi; –
încurajează cadrele didactice să-şi publice cursurile predate elevilor ş.a.
După Constantin Sturza, în iulie 1899 până la 12 august 1899, direcţiunea şcolii îi este
încredinţată lui Grigore Cerchez, după care urmează la 12 august 1899 Constantin M. Mironescu,
care rămâne în continuare membru al Consiliului Tehnic Superior. Constantin Mironescu face
faţă, la început, unei perioade mai grele datorită crizei economice de la începutul secolului al
XX-lea. Pe timpul lui Constantin Mironescu creşte exigenţa faţă de cei primiţi în anul preparator;
– se fac încercări pentru a se mări numărul de specializări ale şcolii, fără izbândă deoarece cei
care doreau acest lucru nu au acordat fondurile necesare; – se înăspresc condiţiile de promovare
prin introducerea coeficienţilor pentru notele de la diferite discipline, ţinându-se seama de
dificultatea fiecărei discipline, iar medie anuală era o medie ponderată; – diploma de inginer
se obţine pentru absolventul care are media generală peste 15,50 iar absolvenţii cu media
generală între 14,00 şi 15,50 obţin diplomă de capacitate; – la formarea mediei generale se ia
în asiduitate o notă pentru caiete şi o alta pentru purtare şi asiduitate ş.a. Directorul Constantin
M. Mironescu a demisionat cu ziua de 1 aprilie 1915, urmându-i ca director profesorul Emil
Balaban. În anul 1915 se publică Decretul nr. 1132 (la 21 aprilie 1915) prin care se aprobă
„Regulamentul pentru numirea profesorilor titulari la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele
din Bucureşti”. Directorul Emil Balaban conduce școala în timpul Primului Război Mondial,
îndeplinind toate cerinţele pentru menţinerea unei activităţi minime posibile. Emil Balaban este
pensionat (Parlamentul de la Iaşi schimbase legea pensionării) la 1 octombrie 1918. Este numit
director Nicolae Vasilescu-Karpen până la 15 noiembrie 1918 când revine Emil Balaban până
la 1 octombrie 1919. La 1 octombrie 1919 vine ca director Grigore Cerkez până în 10 februarie
1920, când este numit din nou profesorul Nicolae Vasilescu-Karpen.
În 1920 s-a trecut de la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti, la Şcoala
Politehnică din Bucureşti. În Decretul-Lege nr. 2521 din 10 iunie 1920 (publicat în „Monitorul
Oficial” nr. 61 din 19 iunie 1920) este prevăzută Comisia de calitate (prin Consiliul de
perfecţionare), iar Comisia de acreditare era reprezentată prin Consiliul Tehnic Superior,
existent de pe timpul domnitorului Barbu Dimitrie Ştirbei. Exigenţa s-a menţinut tot timpul
existenţei Şcolii Politehnice din Bucureşti şi, ca atare, dreptul de echivalare a diplomelor cu
diplomele emise de unităţile de învăţământ superior tehnic din ţările avansate tehnologic.
Această situaţie s-a menţinut şi pe timpul existenţei Politehnicii din Bucureşti (1938-1948).
Testul suprem asupra calităţii învăţământului superior tehnic al unei ţări îl constituie
dezvoltarea economiei ţării respective. Aceasta, deoarece deşi dezvoltarea economiei unei ţări
depinde de mai mulţi factori, factorul principal îl constituie corpul de ingineri existenţi în ţara
respectivă.
Revoluţiile industriale (prima, a doua ş.a.m.d.), despre care am scris la începutul acestei
cărţi, au apărut în mod treptat în diferite ţări. Prima revoluţie industrială a apărut în Anglia, în
partea a doua a secolului al XVIII-lea. Această primă revoluţie industrială nu a apărut pentru
prima dată la întâmplare în Anglia. A fost ţara unde au avut loc cu un secol înainte schimbări
politice care au condus la democratizarea vieţii politice engleze. Această stare de lucruri a fost
gazda etapei „Marelui salt” de la sfârşitul secolului al XVIII-lea din Prima revoluţie industrială
care a condus la trecerea de la unealta simplă la maşină, şi de la mica producţie manufacturieră
la marea producţie de fabrică. Revoluţia industrială s-a propagat apoi în mai multe ţări (Franţa,
Belgia, Germania etc.), prezentând elemente comune, dar şi particularităţi inerente de la o ţară
la alta. Astfel, revoluţia industrială urmată de promovarea unei politici de industrializare a
generat modernizarea care a înlesnit înlăturarea vechilor structuri economice. Către sfârşitul
secolului al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea sunt cuprinse tot mai multe
ţări de mrejele primei revoluţii industriale, care a condus – de fapt – la apariţia şi dezvoltarea
producţiei capitaliste. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea au loc schimbări ireversibile: –
apare o masivă diversificare a produselor comercializate, datorită industrializării ce se extinde
în diferitele zone ale globului; – asistăm la o asemenea intensificare a schimbului internaţional
de produse, încât perioada 1860-1880 este apreciată ca fiind apogeul liberului schimb (de
exemplu, înainte de această perioadă însăşi Anglia renunţă în anul 1850 la actele de navigaţie,
trecând complet la politica liberului schimb din 1860); – dezvoltarea continuă a producţiei
capitaliste conduce la o cerere sporită de materii prime şi de alimente, aceasta determinând
creşterea importanţei unor continente ca Africa şi America Latină, care devin vitale la început
pentru Anglia şi SUA iar, ulterior, către sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului
al XX-lea, pentru Germania; – dezvoltarea economiei ţărilor în care s-a edificat capitalismul
în etapa liberului schimb impune o acerbă căutare de materii prime, de căutare de pieţe de
desfacere, aceasta conducând la intensificarea presiunilor de penetrare economică a ţărilor din
Europa de Vest în ţările din Europa de Est, Balcani şi Imperiul Otoman, cu o economie în cea
mai mare parte de tip feudal.
În secolul al XIX-lea, Ţările Române (Ţara Românească şi Moldova) erau sub suzerani
tatea Imperiului Otoman şi supuse la rapturi din partea Imperiului Habsburgic (unde se aflau
Banatul, Transilvania şi Bucovina de Nord luată de la Moldova în 1775) şi Imperiului Rus
(unde se afla Basarabia luată de la Moldova în 1812).
La începutul secolului al XIX-lea, economia Ţărilor Române era, de mai multe secole,
orientată către Constantinopol, monopolul otoman manifestându-se prin dreptul de preemţiune
al comercianţilor turci asupra produselor româneşti. Aceasta se manifesta prin aceea că
produsele româneşti solicitate de Imperiul Otoman (ca: grâu, ovăz, vite mari, oi, pastramă,
unt, miere, ceară, sare şi cherestea) să fie vândute la preţul fixat de cumpărător, fără negociere.
Comerţul Ţărilor Române cu ţări ca Rusia, Prusia, Polonia sau unele oraşe italiene avea un
caracter sporadic. Comerţul cu provinciile româneşti de peste Carpaţi era comerţ intens de
contrabandă (cu acceptul tacit al domnitorilor). Monopolul otoman constituia pentru Ţara
Românească şi Moldova cauza principală a slabei acumulări de capital care stă la baza unei
economii capitaliste. În plus, în aceste ţări marile moşii erau deţinute de boieri care nu aveau
niciun interes pentru a extinde suprafeţele cultivate cu produsele cerute de negustorii turci,
datorită unei profitabilităţi scăzute. Marii proprietari extind culturile de porumb în detrimentul
celor de grâu, porumbul nefiind solicitat de Poarta Otomană şi fiind utilizat pentru creşterea
porcilor în defavoarea creşterii bovinelor şi ovinelor.
În centrul şi apusul Europei, închegarea statelor naţionale şi trecerea la capitalism s-a
putut realiza mult mai devreme decât în Europa de Est, unde influenţa Imperiului Otoman şi
Imperiului Rus este puternic simţită.
Începutul epocii moderne pentru Ţările Române este marcată de Revoluţia lui Tudor
Vladimirescu din anul 1821, care, cu toate că nu a fost victorioasă, a avut consecinţe importante
prin afirmarea voinţei unor categorii sociale mijlocii de a schimba structurile interne ale
statului.
Pacea de la Adrianopol, încheiată în 1829, în urma războiului ruso-turc din 1828-1829, a
condus la un avans al Ţărilor Române spre epoca modernă (economia capitalistă) prin preve
derile sale: – suprimarea monopolului turcesc în domeniul comercial; – reintegrarea raialelor
porturi de la Dunăre (Turnu Măgurele, Giurgiu şi Brăila) în graniţele Ţării Româneşti şi –

scutirea de la plata impozitelor a Principatelor Române pe o perioadă de doi ani. Se poate
considera, deci, că Tratatul de la Adrianopol reprezintă în economia românească o linie de
demarcaţie între epoca feudală şi epoca modernă. Regulamentele Organice, însă, introduse
în timpul ocupaţiei ruseşti („puterea protectoare”), 1828-1834, exceptând prevederile pentru
învăţământ, aduc unele ameliorări în domeniul finanţelor prin instituirea bugetului şi separarea
veniturilor domnitorului de cele ale statului (ţării), înlocuirea unei serii de impozite indirecte
cu un impozit mic pe fiecare cap de familie şi un impozit plătit de negustori şi meseriaşi, în rest
putându-se remarca unele ameliorări în viaţa economico-socială, ca: încurajarea activităţilor în
domeniul industrial şi comercial, desfiinţarea vămilor interne, eliminarea monopolului otoman
în comerţul exterior ş.a. S-au menţinut privilegiile pentru boierime şi cler, s-au îngrădit unele
posibilităţi pentru ţăranii clăcaşi etc. Cu toate acestea, se poate constata că a fost favorizat
procesul de modernizare economică pe baze capitaliste în Principate. Astfel, asistăm la o
circulaţie liberă a mărfurilor micilor producători, meseriaşi, precum şi apariţia claselor de
producători. A crescut numărul de prăvălii, târguri, bâlciuri, iarmaroace, care – la rândul lor
– au stimulat întreaga viaţă economică şi socială. A crescut numărul de negustori şi meseriaşi,
de mici întreprinzători cu angajaţi , care au condus la creşterea populaţiei oraşelor şi târgurilor,
precum şi apariţia de noi oraşe. De exemplu, în Ţara Românească au apărut în scurt timp oraşele
Alexandria (în 1834), Turnu Severin (în 1836) şi Turnu Măgurele (în 1836).
În primii ani, după 1829, se dezvoltă vertiginos comerţul exterior. Aceasta s-a datorat în
mare parte şi interesului marilor puteri apusene pentru zona Mării Negre şi a gurilor Dunării,
care au făcut să acţioneze capitalismul apusean, în primul rând cel englez, în Ţara Românească
şi Moldova, reuşind să le scoată lent, cu multe dificultăţi şi nu pe de-a întregul, din înapoierea
la care le condamnase dominaţia otomană. De exemplu, în această perioadă (1829-1848) creşte
volumul comerţului cu Transilvania, iar volumul comerţului Ţării Româneşti şi Moldovei creşte
de circa 4,5 ori în 30 de ani (1832 – 39,1 milioane lei; 1850 – 75,4 milioane lei şi în 1860 – 178
milioane lei). Se ajunge ca volumul total al mărfurilor importate din Anglia, Franţa şi Germania
să îl depăşească, în anul 1850, pe cel al mărfurilor importate din Austria şi Turcia.
Marile porturi de la Dunărea maritimă, Brăila şi Galaţi, obţin statutul de porto-franco
(adică, obţin dreptul de a avea pavilion propriu). Intensificarea activităţii comerciale în porturile
dunărene, în intervalul de timp 1830-1848, consolidează poziţiile economice ale negustorilor
români şi dezvoltă creditul comercial.
Diversificarea activităţilor comerciale determină autorităţile să facă eforturi pentru îmbu
nătăţirea drumurilor. Remarcăm faptul că, încă înainte de 1850, sunt consemnate în Ţara
Românească drumuri pietruite pe traseele Bucureşti-Focşani, Bucureşti-Brăila, Bucureşti-
Braşov, iar în Moldova pe traseele Galaţi-Bârlad-Iaşi şi Focşani-Bacău-Fălticeni, cu ramificaţie
către Iaşi.
În această perioadă (Tratatul de la Adrianopol – Revoluţia de la 1848) s-a reuşit să fie
consolidate poziţiile economice ale negustorilor români şi să se dezvolte creditul comercial.
Menţinerea unei fiscalităţi ridicate şi lipsa unei monezi proprii datorită refuzului autorităţilor
otomane de a o accepta, sunt cauzele principale ale dificultăţilor financiare care au frânat
instaurarea cât mai accentuat a noii economii capitaliste şi înlăturarea în mod mai dur a vechilor
structuri economice. De fapt, pentru realizarea acestui deziderat în cerinţele revoluţionarilor de
la 1848, printre altele s-a cerut: – reducerea impozitelor; – stabilirea de impozite după venit;
– înfiinţarea unei bănci de scont, care este „sufletul comerţului”; – intensificarea activităţilor
comerciale prin porturile dunărene şi – monedă proprie.
După Revoluţia de la 1848, un eveniment important pentru Ţările Române îl constituia
Războiul Crimeii, care a pus stavilă Imperiului Rus de a-şi extinde influenţa în Balcani şi
totodată a facilitat Principatelor Române să intre de-a binelea în sfera de influenţă a Europei
Apusene, trecând de la statornicirea unor relaţii comerciale dezvoltate între Principate şi ţările
respective, la care a contribuit Tratatul de la Adrianopol.
Urmează, în 1859, unirea Principatelor Române (Ţara Românească şi Moldova) reali
zându-se un obiectiv politic al naţiunii române, crearea statului român modern, condus de
domnitorul Alexandru Ioan Cuza. În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza este foarte
important pentru viaţa economico-socială a ţării, programul agrar, care cuprinde: secularizarea
averilor Mănăstireşti, legea rurală şi legea învăţământului. Prin legea rurală s-a transformat
proprietatea boierească condiţionată de tip feudal în proprietate deplină de tip modern şi s-a
statuat proprietatea ţărănească liberă stimulând dezvoltarea capitalismului în agricultură.
După 1859, industria mecanizată se afla la începutul procesului de industrializare,
majoritatea întreprinderilor se aflau la nivel de atelier. Această realitate a fost evidenţiată de
Recensământul stabilimentelor industriale din anii 1862-1863 efectuat de Oficial statistic pentru
Principatele Unite condus de Dionisie Pop-Marţian.
Încercarea lui Alexandru Ioan Cuza de a îmbunătăţi problemele monetare şi financiare nu
a reuşit după cum dorea. Astfel, în Principatele Unite piaţa de capitaluri era incipientă, aceasta
îmbrăcând forma capitalului cămătăresc. Un împrumut a fost obţinut abia în 1864 de la Banca
Stern Brothers şi de la Banca Imperială Otomană (cu capital englez), în valoare de 916 000 lire
sterline, cu o dobândă de 7% pe an, plata anuităţilor fiind garantată de o ipotecă de gradul I
asupra veniturilor vamale ale României.
Nu s-a reuşit să se înfiinţeze o bancă centrală datorită opoziţiei guvernului otoman. Totuşi,
o realizare importantă în domeniul creării unei instituţii financiar bancare o reprezintă înfiinţarea
Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni (prin Decretul domnesc din 1/13 decembrie 1864).
Tot pe timpul lui Alexandru Ioan Cuza s-a modernizat în continuare comerţul prin adoptarea
Sistemului de Măsuri şi Greutăţi conform cu standardele europene şi înfiinţarea Camerelor de
Comerţ şi Industrie.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza poate fi considerată ca fiind etapa esenţială în procesul
de modernizare a economiei româneşti, marcând momentul desprinderii definitive de sistemul
economic otoman. Din lupta dintre elita conservatoare dominantă în plan politic şi cea liberală
în curs de consolidare s-a ajuns ca reformele promovate să asigure o deschidere semnificativă
către economia europeană.
După domnia lui Alexandru Ioan Cuza şi votarea Constituţiei din anul 1866, prin preluarea
domniei de Carol I, România şi-a reafirmat hotărârea de a se integra în Europa. Astfel, procesul
de modernizare economică a continuat şi s-a realizat o serie de obiective care nu au fost
posibile în domnia precedentă. Demersurile făcute în 1867 pentru introducerea sistemului
monetar naţional sunt aprobate de Turcia şi este promulgată Legea pentru înfiinţarea unui nou
sistem monetar şi pentru fabricarea monedelor naţionale. S-a stabilit ca unitate monetară leul.
România îşi aliniază moneda la sistemul monetar al Uniunii Monetare Latine (Franţa, Italia,
Belgia şi Elveţia).
Modernizarea transporturilor în România, lipsită de o industrie modernă, prin construirea

de linii ferate, a fost posibilă prin intermediul unor concesiuni acordate de stat unor societăţi
feroviare străine. Încă de pe timpul lui Alexandru Ioan Cuza, în 1865, s-a încheiat o convenţie
cu societatea J. Saniforth şi G. Barkalay din Londra pentru construirea căii ferate Bucureşti-
Giurgiu (67,5 km), inaugurată la 31 octombrie 1869, care lega capitala de unul dintre cele
mai importante porturi la Dunăre. Urmează contractul de concesiune (Concesiunea Strousberg)
între Strousberg şi autorităţile române pentru construcţia unei linii feroviare în lungime de
919 km, de la Roman la Vârciorova (Decret domnesc din 21 septembrie – 3 octombrie 1868).
Guvernul român acordă dreptul de a construi şi exploata următoarele linii de cale ferată:
1. Roman-Tecuci-Galaţi-Bucureşti; 2. Galaţi-Brăila-Buzău-Ploieşti-Bucureşti şi 3. Bucureşti-
Piteşti-Slatina-Craiova-Turnu Severin-Vârciorova. I se putea solicita constructorului şi reali
zarea liniei Buzău-Focşani-Adjud. Concesiunea era acordată pe 90 de ani, însă guvernul o
putea răscumpăra, dacă dorea, după 30 de ani. Preţul era de 270.000 lei pe kilometru de cale
ferată. Concesiunea Strousberg s-a derulat în intervalul noiembrie 1868 – octombrie 1871
când funcţionează contractul de concesiune care, la sfârşitul anului 1870, se concretizează prin
intrarea provizorie în funcţiune a liniei de cale ferată: Roman-Tecuci-Galaţi-Brăila-Buzău-
Ploieşti-Bucureşti. După mai multe deficienţe de ordin financiar şi de ordin tehnic, dublate de
interese politice, în 29 ianuarie – 10 februarie 1880 apare Legea privind cesiunea căilor ferate
ale Societăţii acţionarilor către statul român, care intră imediat în vigoare şi suma plătită de
statul român a fost de 287.500.000 lei care trebuia amortizată în 44 ani.
Convenţia comercială şi de navigaţie dintre România şi Austro-Ungaria, urmată de
convenţii asemănătoare cu Rusia, Germania, Anglia, Franţa, Italia erau dezavantajoase pentru
statul român, ţinând seama de produsele oferite de acesta, dar erau utile deoarece marile puteri
fiind interesate de dezvoltarea relaţiilor cu România favorizau acţiunile acesteia de emancipare
faţă de Turcia.
În urma cuceririi independenţei naţionale de către România, între 1877-1878, a fost înlăturat
unul din principalele obstacole care stăteau în calea dezvoltării capitaliste a ţării – dependenţa
faţă de Imperiul Otoman. Acum politica economică făcută de România începe să favorizeze mai
mult dezvoltarea industrială a ţării. Aceasta are consecinţe directe asupra celorlalte ramuri ale
economiei: agricultura, sistemul bancar capitalist, comerţul intern şi extern, căile de comunicaţii
şi de transport etc.
Pentru a favoriza dezvoltarea industriei se impune adoptarea unei serii de măsuri cu
scopul de a proteja şi încuraja industria românească. Guvernul liberal condus de I.C. Brătianu
adoptă tariful vamal din 17 mai 1886, care fixa taxe asupra unor importante produse străine
importate şi legea „Măsuri generale pentru a veni în ajutorul industriei naţionale”, care
acorda avantaje celor care puneau bazele unei întreprinderi industriale, scutiri de impozite pe o
anumită perioadă, reduceri la plata transporturilor pe căi ferate, acordarea gratuită de terenuri
pentru construcţii ş.a. Ritmul de dezvoltare a industriei autohtone, ca urmare a acestor măsuri,
a cunoscut o creştere rapidă mai ales în sectoarele alimentar, forestier şi cel extractiv (aici,
creşte spectaculos extracţia şi prelucrarea petrolului). O dezvoltare relativ rapidă au cunoscut
industriile pielăriei, hârtiei şi materialelor de construcţie.
Tot guvernul liberal condus de I.C. Brătianu a luat unele măsuri în domeniul agriculturii
care au îmbunătăţit viaţa ţăranilor, ca: – desfiinţarea trusturilor arendăşeşti; – crearea Casei
Rurale (în 1908); – arendarea moşiilor statului de către obştile ţărăneşti ş.a. Totuşi, existenţa
a 300.000 de familii ţărăneşti fără pământ şi a 423.403 de familii ce deţineau proprietăţi mici
până la 3 ha, impunea o nouă împroprietărire. La începutul deceniului al doilea al secolului al
XX-lea se impunea o nouă împroprietărire, aceasta schimbând clasa politică şi a fost nevoie
de un deceniu de confruntări politice pentru ca reforma să se înfăptuiască imediat după Primul
Război Mondial.
Conceptul se dezvoltă datorită faptului că România se opune pretenţiilor Austro-Ungariei
de a controla comerţul şi navigaţia pe Dunăre, limitându-i acesteia tranzitul comercial dunărean
prin anularea statutului porto-franco al porturilor Galaţi şi Brăila. Între anii 1880-1903,
cu sprijinul capitalului german, România va moderniza portul Constanţa, care devine astfel
principala poartă comercială a României.
În mai 1886, România adoptă o politică comercială protecţionistă, care conduce la războiul
naval cu Austro-Ungaria, ce va dura până în 1893.
În ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea are loc dezvoltarea economică şi moder
nizarea României în mod substanţial, aceasta datorându-se în bună măsură relaţiilor comer
ciale cu Germania. După anul 1900, România îşi echilibrează balanţa de plăţi externe prin
înfiinţarea unor bănci cu capital străin (german şi austro-ungar 66%, francez 30%, terţe ţări 4%).
Echilibrarea balanţei de plăţi externe a României este ajutată şi de apariţia unui nou produs în
gama produselor de export româneşti: petrolul şi în scurt timp derivatele acestuia. De exemplu,
producţia de petrol a României creşte de peste şapte ori în 10 ani (în 1900 era de 250.000 tone
şi în 1910 ajunge la 1.800.000 tone petrol). În plus, consumul intern era de 1%.
Industria metalurgică păstra în continuare un caracter manufacturier. Ritmul inegal de
dezvoltare economică a României s-a datorat faptului că pe primul plan se situau acele sectoare
care foloseau materia primă din ţară şi, mai ales, cele care necesitau investiţii mai reduse şi
posibilităţi de câştiguri imediate.
Problema agrară nu a fost rezolvată, deoarece nu s-a ajuns la o proprietate ţărănească
competitivă. O mare parte din ţărani posedau proprietăţi agrare care nu asigurau securitatea
alimentară numeroasei sale familii şi resurse de hrană vitelor sale. Aceasta conduce la accep
tarea de învoieli agricole care îi sunt total defavorabile ţăranului. Arendaşul nu este un agri
cultor, ci mai de grabă un speculator.
În 1912, valoarea comerţului exterior pe cap de locuitor a atins valoarea de 137 mărci,
indicator ce situa România pe locul opt în lume.
Sistemul bancar modern a fost dotat cu coloană vertebrală prin înfiinţarea Băncii Naţio
nale a României (pregătită în 1879 de I.C. Brătianu secondat de Eugeniu Carada şi finalizată în
aprilie 1880), care era bancă de scont şi emisiune cu un capital de 30 milioane lei. Din sistemul
bancar românesc mai făceau parte bănci cu capital românesc: Banca Agricolă (înfiinţată în
1894), Banca Comerţului din Craiova (înfiinţată în 1890), Banca de Scont (înfiinţată în 1899)
şi Banca Românească (înfiinţată în 1911), precum şi bănci cu capital străin: Banca Generală a
României (înfiinţată în 1895) – capitalul german, Banca de Credit Român (înfiinţată în 1904)
– capital mixt austro-român, Banca Marmorosch-Blank (înfiinţată în 1905) – capital maghiar,
german, francez, român şi Banca Franco-Română (înfiinţată în 1906).
Se poate afirma că în această perioadă (1866-1914), „în îmbunătăţirea de tehnici agricole
şi a stării ţăranului, în ridicarea nivelului de cultură a poporului şi în îngrijirea sănătăţii maselor,
epoca Regelui Carol I nu a marcat decât progrese foarte mici”. Burghezia liberală din jurul lui
I.I.C. Brătianu, precum şi o importantă grupare conservatoare au înţeles că progresul economic
în România nu era posibil fără ameliorarea situaţiei economice, sociale şi politice a ţărănimii.
Modernizarea economică realizată în România în ultimul pătrar al secolului al XIX-lea şi
la începutul secolului al XX-lea a creat condiţii pentru accelerarea ţării în economia europeană,
a stimulat urbanizarea şi promovarea valorilor civilizaţiei moderne contribuind la crearea
condiţiilor pentru desăvârşirea unităţii naţionale.
Plecând de la premiza că bugetul reprezintă cheia de control pentru dinamica şi dimensiunile
unei evoluţii social-economice, din analiza făcută constatăm că bugetul României în perioada
1864-1914 a cunoscut o evoluţie predominant ascendentă. Între anii 1864 şi 1914 veniturile
au crescut de la 60,1 milioane lei la 608,5 milioane lei, iar cheltuielile de la 62,3 milioane
lei la 512,2 milioane lei. De asemenea, în balanţa venituri-cheltuieli au predominat bugetele
excedentare (cu un surplus al veniturilor faţă de cheltuieli). În acelaşi timp obligaţiile financiare
ale contribuabililor au crescut de la 8,2 lei în anul 1864 la 78 lei în 1914.
Reţeaua de căi ferate, în 36 de ani, creşte de la 1229 km în anul 1878 la 3549 km în
1914. Se construiesc numeroase gări şi poduri, inclusiv Gara de Nord din Bucureşti şi Podul
„Carol I” de la Cernavodă.
Reţeaua rutieră creşte de la 3219 km în anul 1879 la peste 28.000 km în anul 1916. Aceasta
rămâne însă cu mult în urma statelor dezvoltate.
În anul 1890 se înfiinţează Navigaţia Fluvială Română, iar în 1895 Serviciul Maritim
Român. Se reamenajează porturile Constanţa, Brăila, Giurgiu, Galaţi şi se conectează la reţeaua
de căi ferate. Urbanismul ia amploare. S-au realizat numeroase edificii în multe oraşe ale ţării.
Se cuvine să analizăm – pe scurt – economia României în perioada 1900-1918, care cuprinde
Primul Război Mondial. După cum am prezentat până acum evoluţia economiei României
rezultă că în primii ani ai secolului al XX-lea aceasta era în plină dezvoltare, dar totuşi trebuie
menţionat că România a rămas dependentă de agricultură, ţinând cont că producţia industrială
reprezenta doar o cincime faţă de agricultură şi că numărul oamenilor implicaţi în industrie
reprezenta 6-7% din oamenii implicaţi în agricultură.
Aproximativ 90% din populaţie era implicată în agricultură, unde majoritatea proprieta
rilor erau moşieri care deţineau 54,72% din suprafaţa agricolă, adică, aveau 3.810.350 ha. Cei
4171 de proprietari aveau fiecare mult peste 100 ha, iar cei 920.939 ţărani deţineau 45,28% din
suprafaţa agricolă, adică 3.153.645 ha. Din totalitatea (920.939) familiilor de ţărani 292.000 de
familii nu aveau pământ de loc. În plus, 60% din suprafaţa cultivabilă mai mare de 100 ha era
exploatată de 3332 arendaşi. Nemulţumirea ţăranilor a dus la răscoala din 1907 în care au murit
peste 2000 de ţărani.
Creşterea economică în preajma anului 1900 s-a datorat creşterii populaţiei în oraşe, în
unele oraşe ajungându-se la o creştere a populaţiei de până la 150%.
După unii economişti, cele mai importante ramuri ale economiei României au fost industria
alimentară, care în anul 1902 reprezenta circa 30% din totalul firmelor şi industria chimică,
reprezentând – în acelaşi an – 16%. În perioada respectivă, România (Ţara Românească şi
Moldova) avea cea mai mare producţie de petrol din Europa şi astfel exporturile României erau
reprezentate, în special, de petrol şi cereale.
Leul era susţinut de rezervele de aur ale României, fiind una dintre valutele de top din
Europa.
Perioada respectivă nu a fost foarte bună pentru românii care locuiau în provinciile deţi
nute de Imperiul Austro-Ungar (Bucovina, Transilvania şi Banat), populaţia acestor teritorii
fiind supusă unei politici de denaţionalizare foarte agresivă.
Între 1912-1913 au avut loc cele două războaie balcanice, în urma cărora a avut loc Tratatul
de pace de la Bucureşti, Bulgaria fiind obligată să cedeze României Cadrilaterul (format din
judeţele Durostor şi Caliacra). Astfel, în anul 1914, România avea o suprafaţă de 137.000 km2
şi populaţia de 7,7 milioane de locuitori.
Primul Război Mondial a început la 28 iulie 1914, în urma atacului Austro-Ungariei asupra
Serbiei. În primii doi ani ai războiului, România s-a declarat neutră din punct de vedere militar,
aceasta nefiind pe placul puterilor beligerante.
România fiind o ţară majoritar agrară, cu o industrie în dezvoltare, războiul a întrerupt
modernizarea economiei datorită faptului că schimbările economice cu statele beligerante s-au
diminuat şi pentru că a fost necesar să se investească o sumă foarte mare de bani în echiparea
armatei române, care în 1914 nu era pregătită pentru un asemenea război. România fiind o
ţară neutră, importurile atât de necesare în perioada respectivă (armament, muniţie etc. pentru
armată), importurile au scăzut, iar exporturile au suferit foarte mult pentru că anumite produse
– care erau considerate esenţiale – erau interzise la export.
Armata României fiind formată în mare parte din ţărani, pregătirile militare făcute de
ţară după 1914 au privat agricultura acesteia de forţă de muncă. În anul 1915 România a fost
constrânsă să vândă peste 75% din produse Puterilor Centrale.
Scăzând producţia de petrol, exportul de produse petroliere a scăzut de trei ori. România
fiind presată de Germania pentru a i se da petrol, s-a încheiat o convenţie prin care se făcea troc,
un vagon de petrol pentru un vagon de armament.
Cheltuielile de război fiind mari, acestea n-au putut să fie acoperite de fondurile obţinute
prin mărirea taxelor şi impozitelor, România fiind obligată să se împrumute din Anglia şi
Italia.
După intrarea în război, în august 1916, de partea Antantei, România a pierdut aproximativ
2/3 din teritoriu, iar guvernul şi armata s-au refugiat în Moldova, unde cu ajutorul aliaţilor a
reuşit să oprească înaintarea forţelor inamice prin luptele de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, care
au avut loc în primele luni ale celei de-a doua jumătăţi a anului 1917. În timpul ocupaţiei Ţării
Româneşti şi Dobrogei de către Puterile Centrale au fost luate ca pradă de război 1,2 milioane
tone de petrol, 200.000 tone lemn, sare, cereale etc. De fapt, aproape toată producţia de cereale
era transportată în ţările Puterilor Centrale. Ocupanţii germani au emis, în România, prin
intermediul Băncii Generale Române, bani de hârtie numiţi lei noi cu care s-au plătit salariile
şi diferitele achiziţii ale ocupanţilor. Materiile prime necesare întreţinerii populaţiei şi armatei
române în Moldova au fost importate din Rusia. Tezaurul României a fost dus în Rusia, care a
oferit garanţia că acesta va fi restitui integral, cea mai mare parte nefiind restituită până în zilele
noastre. În urma Revoluţiei Ruse din octombrie 1917, aceasta s-a retras din război şi România
a fost obligată să încheie pace cu Puterile Centrale. Această pace cu Puterile Centrale a dat timp
României să se pregătească pentru ofensivă şi să reducă pierderile din armată. Atunci când
circumstanţele i-au permis, România a declarat război Puterilor Centrale, în noiembrie 1918.
După război, economia României era distrusă atât de faptul că ţara a fost teatru de război,
cât şi de jaful făcut de Puterile Centrale.
La data de 1 decembrie 1918 are loc Marea Unire, la România (formată din Ţara Româ
nească, Moldova şi Dobrogea) alipindu-se provinciile româneşti: Basarabia, Bucovina,
Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, pentru a lua fiinţă România Mare.
După Marea Unire, România are un teritoriu de 295.049 km2 şi populaţia de 18.052.000
locuitori, având un potenţial economic foarte mare datorită noilor teritorii dobândite după
terminarea Primului Război Mondial. Datorită acestor teritorii anumite ramuri ale economiei
au crescut foarte mult ca potenţial faţă de perioada antebelică astfel: – suprafaţa agricolă a
crescut de la 6,5 milioane hectare la circa 14,5 milioane hectare; – fondul forestier a crescut
de la 2,6 milioane hectare la 7,4 milioane hectare; – reţeaua de căi ferate a crescut de la 4.200
km la 11.000 km (adică cu peste 250%); puterea anumitor industrii a crescut cu până la 400%
(industria chimică, industria electrică).
România a ieşit destul de rău după Primul Război Mondial din punct de vedere economic.
Cu toate că avea un potenţial foarte mare, în anii 1918-1919, economia României ajunsese la
nivelul economiei din anii 1907-1910. Producţia ţării se situa la 20-25% din producţia perioadei
antebelice (1913-1914). De exemplu, România care era un mare exportator de cereale înainte
de război a ajuns să importe cereale pentru consumul intern.
Pentru a redresa economia şi pentru a asigura independenţa economică a României într‑un
timp cât mai scurt, statul român prin clasa sa politică a început să se implice cât mai mult în
economia ţării. Astfel, pentru o mai bună coordonare a efortului, la nivelul guvernului s-au
înfiinţat mai multe ministere în toate domeniile economice. Statul român s-a implicat în importul
de utilaje şi materii prime necesare reconstruirii ţării şi relansării economice a acesteia. Statul
român a acordat credite şi a sprijinit înfiinţarea multor întreprinderi metalurgice şi constructoare
de maşini cum ar fi Malaxa (în Bucureşti), IAR (în Braşov), Uzinele Titan etc.
În perioada dintre cele două războaie mondiale, România a avut una dintre cele mai mari
creşteri economice din lume (aproximativ de 5,5% pe an).
România avea rezerve mari de petrol şi a făcut investiţii însemnate în industria petrolieră,
în perioada interbelică clasându-se pe locul 1 în Europa şi pe locul 6 în lume din punctul de
vedere al producţiei de petrol (în 1936) şi pe locul 2 la producţia de gaze naturale (în 1937). La
producţia de aur, România ocupa locul 2 în Europa după Suedia.
Legislaţia cu privire la dezvoltarea industriei, aplicarea de tarife vamale protecţioniste
şi politicile de finanţare şi creditare pentru economia naţională au contribuit la înregistrarea
avântului economic de după anul 1924.
Cu toate eforturile făcute de România din 1918 până în 1929 pentru dezvoltarea industriei,
se constată că în anul 1929 doar 10% din populaţia activă lucra în industrie, iar în agricultură
lucra 78% din populaţia activă. În acelaşi an, industria contribuia la venitul naţional cu 39
miliarde de lei, iar agricultura şi silvicultura cu 84 miliarde lei. Deoarece industria participa la
produsul social în proporţie de 34,6% şi cu o pondere de 22% în venitul naţional, se confirmă
că în acel moment România era apreciată ca ţară eminamente agrară.
Între anii 1938-1939 România îşi putea asigura aproximativ 80% din necesarul intern de
produse industriale, producând o cantitate mare de produse petroliere, locomotive, instalaţii
petroliere, autobuze etc. Una din marile realizări ale industriei româneşti au fost avioanele IAR
80 şi IAR 81, care la acea vreme ocupau locul trei în Europa, respectiv locul patru în lume din
punct de vedere al vitezei şi altitudinii.
Agricultura, care a rămas cea mai importantă ramură a economiei, în anul 1921 a trecut
prin cea mai mare reformă agrară din lume (la vremea respectivă). S-au expropriat aproximativ
6 milioane de hectare (care reprezentau 65% din total); 1,5 milioane de familii primind 3,5
milioane de hectare de teren arabil şi 2,5 milioane hectare de păşuni. Această reformă agrară a
fost înfăptuită pe deplin până în anul 1926. Prin această reformă s-a ajuns ca puterea în stat să
nu mai fie deţinută de moşieri, ci de ţăranul proprietar de pământ.
România, datorită suprafeţei arabile mari (producţia la hectar fiind mult sub media euro
peană), a ajuns ca la producţia de porumb să se situeze pe locul 1 în Europa, şi pe locul 5 în
lume, iar la producţia de grâu pe locul 4 în Europa şi pe locul 10 în lume. La producţia de floarea
soarelui, România era pe primul loc în lume. În privinţa producţiei de floarea soarelui şi ulei din
floarea soarelui, România a fost multe decenii în top 10 mondial.
În perioada 1921-1938 datoria externă a României a ajuns de la 3 miliarde de lei la 80
miliarde de lei. Dacă în 1933 datoria externă consuma aproximativ 35% din buget, aceasta
a ajuns ca în anul 1938 să consume 6-7 % din buget, reprezentând un nivel suportabil pentru
populaţie.
Astfel, în partea a treia a perioadei interbelice, datorită creşterii foarte mari a economiei,
toate ramurile acesteia dezvoltându-se în paralel au dus la creşterea nivelului de trai. România
s-a transformat dintr-o ţară agrară într-o ţară industrial-agrară sau mai bine zis o ţară agrar-
industrială.
Industria românească dezvoltându-se cu o rată de 5,4% pe an, România a realizat că statele
agrare sunt şi astăzi state condamnate la sărăcie şi la crize interne. Aportul industriei fiind
pronunţat are puterea să mişte o economie obosită şi răvăşită. Fiind sesizat faptul că România
nu mai poate continua să se dezvolte doar pe baza agriculturii şi că are nevoie şi de celelalte
ramuri care să o ajute să ajungă la un ritm înalt de dezvoltare, acest lucru a fost realizat, într‑un
final, în anul 1938. Anul 1938 este pentru istoria României anul când pentru prima dată ponderea
sectorului industrie-transporturi-construcţii a depăşit pe cea a sectorului agricultură-silvicultură
atât în creşterea produsului social, cât şi a venitului naţional.
În anul 1939, contribuţia ramurilor economiei la produsul social şi la venitul naţional este
următoarea:
&RQWULEXĠLD% la:
Ramura economiei
Produsul social 9HQLWXOQDĠLRQDO
Industria 39.0 30,8
$JULFXOWXUDúLVLOYLFXOWXUD 30,1 38,1
&RQVWUXFĠLLOH 5,4 4,4
Transporturile 6,4 6,5
CirculaĠiDPăUIXULORU 11,2 14,9
Alte ramuri 7,9 5,3
În perioada interbelică, societatea românească a fost o societate a contrastelor. Populaţia

României era mai numeroasă şi mai variată din punct de vedere etnic. Recensământul din anul
1930 a arătat că România avea 18.057.028 locuitori. În anul 1939, aproximativ 82% din populaţie
era rurală şi, respectiv, 18% urbană. În această perioadă, sporul demografic s-a datorat ratei
înalte a natalităţii (aproape dublă faţă de Europa de Vest) şi a unui uşor declin în rata mortalităţii.
Economia României a fost puternic afectată de declanşarea şi desfăşurarea celui de-al
Doilea Război Mondial.
În anul 1940 România a pierdut: Basarabia şi Bucovina de Nord (suprafaţa teritoriului
fiind 50.000 km2 cu o populaţie de 3,7 milioane de locuitori) datorită ultimatului URSS din
iunie 1940, fiind încurajată prin Pactul Ribentrop-Molotov din 23 august 1939 când URSS
s-a aliat cu Germania; Nordul Transilvaniei (cu o suprafaţă a teritoriului de 45.500 km2 şi o
populaţie de 2,6 milioane de locuitori), datorită Dictatului de la Viena din august 1940, impus
de Germania şi Italia, care au încurajat Ungaria şi Sudul Dobrogei (Cadrilaterul format din
judeţele Caliacra şi Dunostor, cu o suprafaţă de 7000 km2 şi o populaţie de 425.000 locuitori) în
favoarea Bulgariei, la presiunea URSS, Germaniei şi Italiei.
Evoluţia principalelor produse industriale în intervalul de timp 1920-1989 a fost urmă
toarea:
Nr. Unitatea de Anii
Produsele principale
crt. PăVXUă 1920 1938 1950 1989
1. ğHVăWXUL milioane m 2
12 130 193 115
2. ÌQFăOĠăPLQWH milioane perechi 5 11 118
3. Ulei comestibil mii tone 8,5 18 36 248
4. =DKăU mii tone 8,9 9,5 87 716
5. Fire sintetice mii tone 0,9 2 276
6. ÌQJUăúăPLQWH mii tone 0,6 2.805
7. Acid sulfuric mii tone 3,6 44 52 1.687
8. Ciment mii tone 42 510 1.028 12.225
9. 2ĠHO mii tone 40 248 555 14.441
10. &ăUEXQH mii tone 1.558 2.826 3.893 66.462
mii kWh 220 1.148 2.113 75.851
Evoluţia producţiei agricole vegetale şi a şeptelului în perioada 1938-1989 este următoarea:

Nr. Unitatea de Anii
Produsele
crt. PăVXUă 1938 1950 1989
1. Cereale boabe mii tone 8.983 5.149 1.839
2. Leguminoase mii tone 251 113 256
3. Plante uleioase mii tone 141 239 1.034
4. 6IHFODGH]DKăU mii tone 554 582 6.771
5. Legume mii tone 451 1.127 3.726
6. Bovine mii capete 4.160 4.502 6.291
7. Ovine mii capete 12.786 10.222 15.432
8. |Porcine mii capete 3.165 2.197 11.671
9. 3ăVăUL mii capete 38 18 114
Al Doilea Război Mondial a devastat economia românească şi a marcat şi venirea comu

niştilor la putere care a fost preluată în perioada 1948-1964 şi consolidată impunând un regim
stalinist.
La 4 decembrie 1940, s-a semnat un acord economic româno-german pe 10 ani care a
prevăzut intensificarea exportului din România în Germania de produse petroliere, agricole şi
forestiere, precum şi pentru utilizarea reţelei de transport. S-a ajuns, în anul 1943, ca 60% din
totalul exportului şi 85% din cel al importului românesc să se afle în mâna firmelor germane.
Dependenţa economică faţă de Germania ne-a costat mai mult de 446 milioane dolari. În
perioada 1940-1944, Germania a luat mai mult de 10 milioane tone de produse petroliere, iar
acordul pentru a plăti în aur, un preţ fix, pentru barilul de petrol, a fost încheiat abia în 1943.
În perioada 1940-1944 au funcţionat 325 firme germane în România. În 1944 s-a estimat că
valoarea capitolului german investit cu ţara noastră a fost de 11 miliarde lei.
În privinţa rezervei de aur a României, lucrurile au evoluat astfel: la sfârşitul secolului al
XX-lea ţara noastră dispunea de aproximativ 15 tone de aur, iar în 1940 a atins recordul istoric
de circa 140 tone de aur (ocupând locul al 12-lea în lume, din punct de vedere al depozitelor de
metal preţios).
Pe data de 23 august 1944, armata românească a părăsit alianţa cu Germania şi a trecut
de partea URSS şi a aliaţilor săi. Astfel, în perioada 23 august 1944 – 9 mai 1945, România
a contribuit la efortul de război al aliaţilor cu cantităţi importante de petrol, armament şi
alimente.
La terminarea celui de-al Doilea Război Mondial în Europa, România distrusă din punct
de vedere economic trebuie să suporte şi cheltuielile de război cu care a fost de acord la semna
rea armistiţiului (12 septembrie 1944) cu URSS şi aliaţii săi. Cheltuielile de război ce urmau să
fie achitate se cifrau la aproximativ 1.500.000 dolari, iar mărfurile româneşti prin care se achită
această datorie erau evaluate la preţurile din anul 1938, deşi acestea urcaseră cu 30%.
La terminarea războiului, când au avut loc negocierile pentru încheierea Tratatului de Pace
de la Paris (1946), a fost luată în considerare doar participarea la război de partea Axei şi
România a semnat Tratatul de Pace de la Paris ca stat duşman învins.
În perioada 1939-1946, PIB-ul României pe cap de locuitor a avut următoarea evoluţie:
Anul 1939 1940 1941 1942 1943 1944 1946
PIB
1163 1132 1146 1066 1218 926 586
(dolari/locuitor)
Se remarcă eforturile făcute de România între anii 1946 (când PIB-ul României era de 586
dolari/locuitor) şi 1958 (când PIB-ul României a ajuns la 2184 dolari/locuitor), anul în care
Armata Roşie a plecat din ţară.
Evoluţia socio-economică a ţării noastre în perioada 1820-1948 este strâns legată de evo
luţia sistemului de educaţie şi de formare a inginerilor. Deşi cu oarecare întârziere (după cum
afirma istoricul Nicolae Iorga: „istoria unei ţări este în primul rând geografie”), revoluţiile
industriale au fost implementate cu succes în România, aceasta datorându-se priceperii şi capa
cităţii creative a inginerilor formaţi în universităţile, politehnicile şi institutele tehnice din ţară
în cea mai mare parte.
Se poate afirma că această perioadă înfloritoare a ţării se datorează în principal dascălilor

patrioţi, iubitori de neam, care şi-au pus amprenta şi energia în procesul de formare şi educaţie
a generaţiilor de ingineri competitivi la nivel global. Şcoala românească de inginerie a avut
capacitatea de adaptare continuă la evoluţia ştiinţei şi tehnologiei, contribuind la dezvoltarea
acestora şi aplicând cu succes cele mai noi rezultate în economia românească. Personalităţi
marcante din domeniul ingineriei româneşti şi-au înscris numele printre cei mai reprezentativi
ingineri ai secolelor al XIX-lea şi al XX-lea.
În sfârşit, şi nu în ultimul rând, trebuie să remarcăm că rezultatele bune şi foarte bune
au fost obţinute în acele perioade în care oamenii politici de decizie ai ţării au înţeles rolul
inginerilor în dezvoltarea acesteia şi au avut voinţă pentru a susţine ingineria.
Partea a II-a
„Ţara nu se poate ridica decât prin ingineri!”
Ion C. Brătianu, 1821-1891

(prim-ministru al României: 24.07.1876-09.04.1881;
09.06.1881-20.03.1888)
„Să nu ne descurajăm, mai ales de relele timpuri,
de nouri trecători ce se pot ivi
pe orizontul ţărilor noastre.”
(Mihail Kogălniceanu)
8. INSTITUTUL POLITEHNIC DIN BUCUREŞTI.

ÎNCEPUTUL DECLINULUI
La sfârşitul anului universitar 1947-1948, după circa 10 ani de la reorganizare, învăţă

mântul superior tehnic din România Mare era concentrat în trei mari universităţi: – Politehnica
din Bucureşti, organizată pe şapte facultăţi: Facultatea de Construcţii, Facultatea de Mecanică şi
Electricitate, Facultatea de Mine şi Metalurgie, Facultatea de Chimie Industrială, Facultatea de
Silvicultură, Facultatea de Arhitectură şi Facultatea de Agronomie; – Politehnica din Timişoara
care cuprinde cinci facultăţi: Facultatea de Electromecanică, Facultatea de Mine şi Metalurgie,
Facultatea de Agronomie din Cluj (provenită din Academia de Înalte ştiinţe Agronomice din
Cluj), Facultatea de Construcţii (înfiinţată în anul 1941) şi Facultatea de Agronomie (înfiinţată
în anul 1945); – Politehnica „Gheorghe Asachi” din Iaşi care cuprinde patru facultăţi: Facul
tatea de Electrotehnică, Facultatea de Chimie Industrială, Facultatea de Agronomie (cu sediul
la Chişinău), Facultatea de Construcţii (înfiinţată în anul 1941). În anul 1942, Facultatea de
Electrotehnică a Politehnicii „Gheorghe Asachi” din Iaşi a căpătat şi un profil mecanic deve
nind Facultatea de Electromecanică.
Reforma învăţământului efectuată începând din august 1948 (publicată prin Decretul
nr. 175 în Monitorul Oficial din 3 august 1948), a constituit începutul aplicării ideologiei comu
niste în domeniul învăţământului românesc. Prima acţiune în privinţa învăţământului superior
tehnic a constituit-o descentralizarea acestuia.
Politehnica din Bucureşti a fost divizată, începând cu anul 1948, în: Institutul Politehnic din
Bucureşti – considerat continuatorul direct al acesteia, care cuprinde patru facultăţi (Facultatea
de Mecanică şi Facultatea de Electrotehnică, ambele rezultând din scindarea Facultăţii de
Mecanică şi Electricitate a Politehnicii din Bucureşti, Facultatea de Chimie Industrială care
provine din Facultatea de Chimie Industrială a Politehnicii din Bucureşti şi o parte din Facul
tatea de Mine şi Metalurgie a Politehnicii din Bucureşti, iar a patra era Facultatea de Textile
provenită din Şcoala Superioară de Textile, fondată în anul 1934 de către industriaşul profesor
inginer Corneliu Casassovici (1886-1961), în învăţământul particular. Şcoala Superioară de
Textile a fost avizată în anul 1945, de Consiliul Superior al Ministerului Educaţiei Naţionale, să
intre în învăţământul superior de stat); Institutul de Construcţii din Bucureşti care provine din
Facultatea de Construcţii a Politehnicii din Bucureşti; Institutul de Geologie şi Tehnică Minieră
din Bucureşti care provine, în parte, din Facultatea de Mine şi Metalurgie a Politehnicii din
Bucureşti; Institutul de Exploatare şi Industrializare a Lemnului din Bucureşti care provine
din Facultatea de Silvicultură a Politehnicii din Bucureşti; Institutul de Silvicultură din

Braşov care provine din Facultatea de Silvicultură a Politehnicii din Bucureşti; Institutul de
Silvicultură şi Exploatare a Lemnului din Câmpulung Moldovenesc care provine din Facultatea
de Silvicultură a Politehnicii din Bucureşti; Institutul de Arhitectură din Bucureşti care provine
din Facultatea de Arhitectură a Politehnicii din Bucureşti şi Institutul Agronomic din Bucureşti
care provine din Facultatea de Agronomie a Politehnicii din Bucureşti.
Politehnica din Timişoara a fost divizată, de asemenea, în anul universitar 1948/1949, în:
Institutul Politehnic din Timişoara, continuator direct al Politehnicii din Timişoara (având patru
facultăţi: Facultatea de Mecanică şi Facultatea de Electrotehnică, provenită din Facultatea de
Electromecanică a Politehnicii din Timişoara, Facultatea de Construcţii provenită din Facul
tatea de Construcţii a Politehnicii din Timişoara şi Facultatea de Chimie nou înfiinţată prin
Decretul Prezidenţial nr. 161 din 22 iulie 1948 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale pe baza
deciziei nr. 1111 din 1948 a Consiliului de Miniştri, decret apărut în Monitorul Oficial nr. 168
din 23 iulie 1948); Institutul de Minereuri Feroase din Timişoara, provenind din Facultatea
de Mine şi Metalurgie a Politehnicii din Timişoara; Institutul de Minereuri Neferoase din
Brad, provenind din Facultatea de Mine şi Metalurgie a Politehnicii din Timişoara; Institutul
de Agronomie din Cluj, provenind din Facultatea de Agronomie din Cluj care aparţinea de
Politehnica din Timişoara şi Institutul Agronomic din Timişoara, care provenea din Facultatea
de Agronomie a Politehnicii din Timişoara.
Politehnica „Gheorghe Asachi” din Iaşi a fost divizată în: Institutul Politehnic „Gheorghe
Asachi” din Iaşi – continuatorul direct al acesteia, având patru facultăţi (Facultatea de
Electrotehnică, Facultatea de Chimie Industrială, şi Facultatea de Construcţii, provenind de la
Politehnica „Gheorghe Asachi” din Iaşi, precum şi Facultatea de Mecanică, înfiinţată în 1948
prin Decretul-lege nr. 263327 – publicat în Monitorul Oficial din 26 octombrie 1948) şi Insti
tutul Agronomic „Ion Ionescu de la Brad” din Iaşi, care provine din Facultatea de Agronomie
a Politehnicii „Gheorghe Asachi” din Iaşi.
Este de remarcat că, şi după anul universitar 1948/1949, s-au făcut schimbări dese în
învăţământul superior tehnic, mai ales de facultăţi, fiind o perioadă mai lungă de ezitări în
care se luau hotărâri politice care oficial urmăreau industrializarea ţării, dar în realitate şi
pregătirea unui corp ingineresc care să fie fidel partidului-stat (iniţial, Partidul Muncitoresc
Român şi ulterior, Partidul Comunist Român) care conducea ţara. De exemplu, Decretul nr.
175 din anul 1948 asupra Legii pentru reforma învăţământului prevedea ca şcoli superioare de
minerit în România: Institutul de Geologie şi Tehnică Minieră din Bucureşti, cu două facultăţi
(Facultatea de Geologie şi Facultatea de Tehnică Minieră), Institutul de Minereuri Feroase
din Timişoara, Institutul de Minereuri Neferoase din Brad, Institutul Cărbunelui (cu o singură
facultate, Facultatea de Exploatarea şi Prepararea Zăcămintelor de Cărbuni) din Petroşani –
având durata studiilor de patru ani. La numai patru ani de la Reforma învăţământului, în anul
1952, Institutul de Minereuri Feroase din Timişoara şi Institutul de Minereuri Neferoase din
Brad – continuatoarea Facultăţii de Mine şi Metalurgie a Politehnicii din Timişoara – au fost
desfiinţate, studenţii fiind transferaţi la Institutul de Mine din Bucureşti (care poate fi considerat
ca luând naştere prin fuziunea Institutului de Geologie şi Tehnică Minieră din Bucureşti cu
Institutul de Minereuri Feroase din Timişoara şi Institutul de Minereuri Neferoase din Brad).
Astfel, începând cu anul universitar 1952-1953, în România funcţionează două şcoli superioare
8. Institutul Politehnic din Bucureşti. Începutul declinului 287
de minerit: Institutul de Mine din Bucureşti şi Institutul de Mine din Petroşani. Prin Hotărârea
Consiliului de Miniştri nr. 1003/1957, începând cu anul universitar 1957/1958, îşi încetează
activitatea Institutul de Mine din Bucureşti şi rămâne, pentru o perioadă destul de lungă în
România, o singură şcoală superioară de minerit: Institutul de Mine din Petroşani. Limitându-ne
la învăţământul superior tehnic, mai pot fi date exemple şi în legătură cu învăţământul superior
tehnic din agricultură, silvicultură etc.) De exemplu, în domeniul silviculturii, Facultatea de
Silvicultură a Politehnicii din Bucureşti s-a divizat în: Institutul de Exploatarea şi Industria
lizarea Lemnului din Bucureşti (cu două facultăţi, Facultatea de Exploatarea Pădurilor, Trans
portul şi Prelucrarea Lemnului şi Facultatea de Industrializarea Lemnului), Institutul de
Silvicultură din Braşov (cu o singură facultate având profilul „Cultura Pădurilor”) şi Institutul de
Silvicultură şi Exploatarea Lemnului din Câmpulung Moldovenesc (cu două facultăţi, Facultatea
de Cultura Pădurilor şi Facultatea de Exploatarea, Prelucrarea şi Transportul Lemnului). După
cinci ani de aplicare a reformei (în anul 1953), prin comasarea celor trei unităţi (Institutul de
Exploatarea şi Industrializarea Lemnului din Bucureşti, Institutul de Silvicultură din Braşov
şi Institutul de Silvicultură şi Exploatarea Lemnului din Câmpulung Moldovenesc), ia fiinţă
Institutul Forestier din Braşov.
Din această succintă introducere, pentru a ne putea da seama de perioada învăţământului
superior tehnic în care ne aflăm, revenim la prezentarea activităţilor Institutului Politehnic
din Bucureşti, acesta fiind scopul urmărit de noi la începutul celei de-a doua părți a Istoriei
Universităţii „Politehnica” din Bucureşti.
La data de 3 august 1948, din Politehnica din Bucureşti s‑a desprins Institutul Politehnic
din Bucureşti, acesta fiind continuatorul direct care cuprindea, iniţial, patru facultăţi:
– Facultatea de Mecanică, provenită din Facultatea de Electromecanică a Politehnicii
din Bucureşti;
– Facultatea de Electrotehnică, provenită din Facultatea de
Electromecanică a Politehnicii din Bucureşti;
– Facultatea de Chimie Industrială, provenită din Facultatea de
Chimie Industrială a Politehnicii din Bucureşti;
– Facultatea de Textile, provenită din Şcoala Superioară de
Textile din Bucureşti.
Şcoala Superioară de Textile din Bucureşti a fost fondată în anul
1934 de industriaşul, profesor inginer Corneliu Casassovici (1886‑1961),
diplomat al Politehnicii din Dresda în anul 1909, devenind primul
inginer textilist român. După avizarea din 8 iunie 1945 de către Consiliul
Învăţământului Superior (sub preşedinţia profesorului Stoilow1, rectorul Corneliu Casassovici
Universităţii din Bucureşti) al Ministerului Educaţiei Naţionale, şcoala (1886-1961)
1
Simion Stoilow (1887-1961) a obţinut titlul de doctor în matematici la Universitatea din Paris sub
îndrumarea lui Emil Picard. Între 1916-1919 a participat la Primul Război Mondial. În perioada 1919-
1921, a fost profesor de matematică la Universitatea din Iaşi, iar în perioada 1921-1939 la Universitatea
din Cernăuţi. În 1939, se mută la Politehnica din Bucureşti unde este profesor până în 1941, iar din 1941
devine profesor la Universitatea din Bucureşti. În 1936, este admis membru corespondent al Academiei
Române, iar în 1945 devine membru plin. În anul 1949 pune bazele Institutului de Matematică al Aca
demiei Republicii Populare Române.
respectivă intră în învăţământul superior de stat. Facultatea de Textile din cadrul Institutului
Politehnic din Bucureşti a dat patru promoţii (1949‑1952), după care este mutată la Institutul
Politehnic „Gheorghe Asachi” din Iaşi.
În anul 1934 inginerul Corneliu Casassovici, industriaş, a înfiinţat Şcoala Superioară de
Textile pentru cadre medii, care a funcţionat în incinta Şcolii Politehnice din Bucureşti. Direc
torul şcolii a fost Corneliu Casassovici. În 1940, aceasta devine Şcoala Tehnică Specială de
Textile, denumirea fiind publicată în Monitorul Oficial nr. 234 din 7 octombrie 1940.
În anul 1942, se instituie comisia pentru stabilirea condiţiilor de funcţionare şi încadrare a
Şcolii Tehnice Speciale de Textile, şcoală care în anul 1945 devine Şcoala Superioară de Textile
din Bucureşti (Monitorul Oficial nr. 267 din 21 noiembrie 1945).
Şcoala de Studii Superioare de Textile din Bucureşti aparţinea învăţământului superior, în
1946, cu conducere autonomă, egală în rang şi asimilată cu Academia de Înalte Studii Comer
ciale şi Industriale din Bucureşti (Monitorul Oficial nr. 144 din 25 iunie 1946).
Prin Decretul nr. 175 din 2 august al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii
Populare Române, pentru Reforma Îîvăţământului, publicat în Monitorul Oficial al Republicii
Populare Române nr. 177 din 3 august 1948, Şcoala de Studii Superioare de Textile este inclusă
în Institutul Politehnic din Bucureşti sub denumirea de Facultatea de Textile (Monitorul Oficial
al Republicii Populare Române nr. 249 din 26 octombrie 1948). Profesorul Iosif Ionescu‑Mus
cel, elevul şi colaboratorul lui Corneliu Casassovici, este delegat în funcţia de decan al Facul
tăţii de Textile (Monitorul Oficial al Republicii Populare Române nr. 298 din 22 decembrie
1948).
Prin Decretul nr. 381/1949, s‑au înfiinţat cursurile pentru ingineri de exploatare, cu durata
de doi ani (decretul publicat în Monitorul Oficial al Republicii Populare Române nr. 61 din
24 septembrie 1949).
În 1951 are loc transferarea Facultăţii de Textile a Institutului Politehnic din Bucureşti
la Institutul de Industrie Uşoară cu sediul la Iaşi. În anul de învăţământ 1951‑1952 cursurile
continuă să se ţină în localul Institutului Politehnic din Bucureşti, iar în 1952 Institutul de
Industrie Uşoară se mută la Iaşi.
În 1955, se desfiinţează Institutul de Industrie Uşoară din Iaşi şi se înfiinţează Facultatea
de Industrie Uşoară, în cadrul Institutului Politehnic „Gheorghe Asachi” din Iaşi.
În anul 2010, Facultatea de Industrie Uşoară a devenit Facultatea de Textile şi Pielărie,
funcţionând în cadrul Universităţii Tehnice „Gheorghe Asachi” din Iaşi.
Corneliu Casassovici, cel care a înfiinţat Şcoala Superioară de Textile, îşi are obârşia în
Macedonia, de unde familia (bunicii) a emigrat la Şistov în Bulgaria, iar la începutul secolului al
XIX‑lea, în timpul războiului ruso‑turc, s‑au stabilit la Zimnicea, judeţul Teleorman, împreună
cu alţi negustori. Tatăl lui Corneliu Casassovici, Haralambie Casassovici (1850‑1914), a fost
medic militar în armata română, ajungând la gradul de colonel.
Corneliu Casassovici a absolvit Liceul „I.C. Massim” din Brăila, în anul 1905. A urmat
Academia de Mine din Freiburg (1905‑1906) şi Şcoala Superioară Tehnică din Dresda, în
1909 având titlul de inginer diplomat-inginer pentru fabrici textile. Şi‑a început activitatea la
Întreprinderea Nicolae Stan Rizescu – S.A. (Nicolae Stan Rizescu era socrul său) din Brăneşti,
judeţul Dâmboviţa, pe care o reorganizează (fiind director tehnic şi comercial), trecând de la
120 de războaie la 700, producţia crescând de 10 ori şi având magazine proprii în 11 oraşe şi
depozite în alte cinci oraşe mari.
Între 1935‑1936, în asociaţie cu firma Fried‑Kubinsky din Praga, a constituit „Filatura

de bumbac inginer Casassovici S.A.”, pe 20 ha, în comuna Pucioasa, judeţul Dâmboviţa. La
1 octombrie 1936, filatura producea 5000 fuse, iar în 1942 ajungea la 20.556; avea trei vile
pentru personalul tehnic, o cantină pentru salariaţi, un cămin pentru 80 de lucrătoare, o fermă,
o vilă pentru conducere ş.a. În 1944 a achiziţionat încă 4,5 ha de teren pentru locuinţe şi creşe.
Programul a fost întrerupt în 1948, când a avut loc naţionalizarea industriei. Filatura de bumbac
inginer Casassovici S.A. colabora cu firma elveţiană „Gherzi Textil Development”.
Inginerul Corneliu Casassovici a fost numit, în anul 1920, în Consiliul de Perfecţionare
(organ principal de conducere) al Şcolii Politehnice din Bucureşti, prin decret regal, la
propunerea Ministerului Industriei şi Comerţului făcută Ministerului Lucrărilor Publice. În 1919
este numit profesor suplinitor la Academia de Înalte Studii Economice şi Industriale. Din 1922
ţine conferinţe de textile şi zahăr la Secţia Industrială a Şcolii Politehnice din Bucureşti, unde
în 1929 devine conferenţiar definitiv. Din 1928 a fost şeful Laboratorului de Textile, înfiinţat şi
construit de el, în incinta Şcoalei Politehnice din strada Polizu. A întemeiat o bibliotecă specială
de textile, care a ajuns la 250 de volume, plus reviste străine de specialitate.
Pe parcurs, în cadrul Politehnicii din Bucureşti, conferenţiarul Corneliu Casassovici şi‑a
dat demisia fiind solicitat de fabrica de care răspundea şi al cărei proprietar era, fiind înlocuit de
elevul său Iosif Ionescu‑Muscel.
Corneliu Casassovici a publicat articole în reviste de textile din ţară şi străinătate –
numai în revista economică „Argus” a publicat peste 500 –, înfiinţând „Revista Industriei
Textile Române”. A scris următoarele manuale didactice: Studiul Industriei Textile – Torcătorie
(1926); Studiul Industriei Textile – Ţesătorie (1928); Studiul Industriei Textile – Materia primă
(1929); Studiul Industriei Textile – Albitoria, Vopsitoria şi Imprimatul Ţesăturilor (1929),
apărute la Editura Şcolii Politehnice din Bucureşti. De asemenea, la Editura Şcolii Superioare de
Textile a publicat cursurile: Filatura I (1936); Filatura – Figuri (1936); Materia primă textilă,
în colaborare cu Iosif Ionescu‑Muscel (1936); Compoziţia ţesăturilor – Figuri, în colaborare
cu Traian Mureşianu (1936); Compoziţia şi decompoziţia ţesăturilor – partea I, în colaborare
cu Traian Mureşianu (1936); Ţesătoria I – Preparaţia, în colaborare cu Panait Roman (1936,
1939); Ţesătoria, în colaborare cu H. Rapenning (1936); Analize şi încercări de materiale
textile (1940), Apretarea lânei, în colaborare cu Iosif Ionescu‑Muscel (1940).
Articolele de specialitate le‑a publicat, în special, în revista „Melliand Textilberichte” din
Germania.
După naţionalizarea mijloacelor de producţie în România, profesorul Corneliu Casassovici
a fost marginalizat. Astfel, dintre foştii săi colaboratori care, în majoritate, i‑au fost studenţi, cei
mai mulţi nu i‑au trecut pragul, ceea ce i‑a creat mare amărăciune şi singurătate. A decedat la
1 martie 1961, în urma unui infarct miocardic. Cei care şi‑au făcut din profesiunea de textilist
un adevărat crez şi o mare pasiune îi apreciază şi azi profesorului Corneliu Casassovici (chiar
dacă nu l‑au cunoscut direct), meritele sale incontestabile în dezvoltarea industriei textile
din România şi, mai ales, pentru înfiinţarea învăţământului textile, pentru formarea cadrelor
autohtone de specialitate, baza oricărei activităţi productive performante.
Prin decizia Ministerului Învăţământului Public nr. 296253 din 1 decembrie 1948 se
stabilesc la Institutul Politehnic din Bucureşti următoarele catedre:
Cursuri comune: Marxism-leninism; Economie politică; Materialism dialectic şi istoric.

Aceste catedre depindeau direct de Institutul Politehnic din Bucureşti.
Facultatea de Electrotehnică: Matematica; Mecanica; Electricitate; Maşini electrice;
Centrale electrice; Termotehnica şi hidrotehnica; Înalta frecvenţă şi electronica.
Facultatea de Mecanică: Matematica; Mecanica; Tehnologie; Maşini de lucru; Maşini cu
abur; Motoare; Maşini hidraulice; Aviaţie; Tehnică navală; Material rulant; Instalaţii.
Facultatea de Chimie Industrială: Matematica şi fizico‑chimice; Maşini; Aparate şi
instalaţii; Chimie anorganică; Chimie organică; Chimie şi tehnologia silicaţilor; Industria
pielăriei; Industria celulozei.
Facultatea de Textile: Matematica şi fizica aplicată; tehnologia textilă; Chimie; Maşini
textile; Finisarea produselor textile.
Prin decizia Ministerului Învăţământului Public nr. 296.252 din 1 decembrie 1948 se
stabileşte încadrarea cu posturi şi personal a catedrelor şi disciplinelor după cum urmează:
Catedre comune:
– Marxism‑leninism – două posturi vacante de profesor;
– Economie politică – două posturi vacante de profesor;
– Materialism dialectic şi istoric – două posturi vacante de profesor;
– Organizarea întreprinderilor şi planificare (Facultatea de Electrotehnică şi Facultatea de
Mecanică): profesor suplinitor Constantin Atanasiu şi conferenţiar suplinitor Ion Fuerea;
– Organizarea întreprinderilor şi planificare (Facultatea de Chimie Industrială şi Facultatea
de Textile): profesor suplinitor Emil Mitescu;
– Higiena industrială şi prevenirea accidentelor de muncă, profesor Max A. Marbe şi
conferenţiar suplinitor Eugen Răzmeriţă;
– Pedagogie: conferenţiar Vasile Nicolau.
1. Facultatea de Electrotehnică
1. Catedra de Matematică: Matematici speciale aplicate, profesor şef de catedră Nico
lae Teodorescu; Analiza matematică, profesor Nicolae Ciorănescu; Geometrie analitică şi
diferenţială, profesor suplinitor Nicolae Racliş.
2. Catedra de Mecanică: Rezistenţa materialelor, profesor şef de catedră Camil Mitescu;
Mecanica tehnică, profesor suplinitor Mihai Sarian; Mecanisme de precizie în electrotehnică,
conferenţiar suplinitor Gheorghe Lazaride; Organe de maşini, aparate de ridicat şi maşini
unelte, profesor suplinitor Paul Brătescu; Geometrie descriptivă şi desen industrial, conferenţiar
suplinitor Anghel Vasilescu; Tehnologie mecanică, conferenţiar suplinitor I. Paşulescu; Metale
şi aliaje, conferenţiar suplinitor Ştefan Mantea; Tehnologia materialelor electrice, conducte,
cabluri conferenţiar I. Lăzărescu.
3. Catedra de Electricitate: Electricitate şi electrotehnică, profesor suplinitor şef de cate
dră Alexandru Popescu şi profesor Constantin Budeanu; Electrotehnică, conferenţiar (vacant);
Măsuri electrice în înalta frecvenţă, conferenţiar suplinitor Edmond Nicolau; Maşini electrice,
distribuţie şi utilizări, conferenţiar suplinitor Anghel Stravescu; şi Tehnica curenţilor slabi,
profesor suplinitor A. Dumitrescu.
4. Catedra de Maşini electrice: Maşini electrice, profesor şef de catedră I.S. Gheorghiu;
Maşini electrice speciale şi mutători, conferenţiar suplinitor Emil Drăgănescu; Tracţiune
electrică, conferenţiar suplinitor Dumitru Şerbănescu.
5. Catedra de Maşini electrice: Centrale electrice, profesor şef de catedră Constantin

Dinculescu; Transportul şi distribuţia energiei electrice, profesor suplinitor Martin Bercovici;
Aparataj electric, conferenţiar Aurel Avramescu; Exploatarea şi protecţia centralelor şi reţelelor
electrice, profesor suplinitor Marcel Ivan; Automatizări şi telecomenzi, conferenţiar suplinitor
I. Corodeanu; Centrale electrice, transportul şi distribuţia energiei electrice, conferenţiar
Gheorghe Dinescu; Curs general de construcţii, conferenţiar suplinitor Mayer Grunberg;
Utilizarea energiei electrice, profesor suplinitor Al. Vasiliu; Electrocăldura, conferenţiar
suplinitor Vlad Rădulescu; Lămpi electrice şi corpuri de iluminat, conferenţiar suplinitor Emil
Ionescu; Luminat electric, conferenţiar suplinitor Boris Poposky; Pile, acumulatori, galva
nizare, instalaţii de electroliză, conferenţiar (vacant); Instalaţii electrice la clădiri, industrie,
mine – Norme de prescripţii, conferenţiar suplinitor Nicolae Gheorghiu.
6. Catedra de Termotehnică şi hidrotehnică: Fizica tehnică, profesor suplinitor şef de
catedră, Ştefan Vencov; Chimie generală şi industrială (comună cu Facultatea de Mecanică),
profesor suplinitor Dumitru Bardan; Termotehnica şi maşini termice, profesor suplinitor Emilian
Meniţiu; Hidraulică, maşini hidraulice şi ventilatoare, conferenţiar (vacant).
7. Catedra de înaltă frecvenţă şi electronică: Tuburi electronice, profesor şef de cate
dră Tudor Tănăsescu; Tehnica înaltei frecvenţe, profesor suplinitor I. Constantinescu;
Radiocomunicaţii, profesor suplinitor Matei Marinescu; Aplicaţii speciale ale înaltei frecvenţe,
conferenţiar suplinitor Ştefan Roman; Calculul şi construcţia aparatelor electrice industriale,
conferenţiar suplinitor Cristofor Vazaca; Telegrafie cu fir, semnalizări, conferenţiar suplinitor
Boris Vulponovici; Telefonie cu fir, conferenţiar suplinitor Sergiu Condrea; Electroacustică,
conferenţiar (vacant); Calculul şi fabricaţia pieselor de electrocomunicaţii, conferenţiar
suplinitor Mihail Minjineanu.
2. Facultatea de Mecanică
1. Catedra de matematică: Analiza matematică, profesor suplinitor şef de catedră Gh. Gh.
Constantinescu; Matematici speciale, profesor suplinitor Alexandru Guţu; Geometrie analitică
şi diferenţială, profesor suplinitor C. Ionescu Bujor.
2. Catedra de mecanică: Organe de maşini, profesor suplinitor şef de catedră Gheorghe
Manea; Mecanică tehnică, profesor suplinitor Alexandru Stoenescu; Rezistenţa materialelor,
profesor C.C. Teodorescu; Mecanisme, conferenţiar suplinitor Alexandru Seleşteanu; Aparate
de ridicat, conferenţiar suplinitor Hugo Segal; Geometrie descriptivă şi desen industrial,
conferenţiar Mihai Dumiterscu; Măsuri mecanice, conferenţiar suplinitor Florea Oniţiu.
3. Catedra de tehnologie: Tehnologie mecanică, profesor suplinitor şef de catedră Con
stantin Popovici; Metalurgie fizică, conferenţiar suplinitor Suzana Gâdea; Tehnologia mate
rialelor speciale, conferenţiar (vacant).
4. Catedra de maşini de lucru: Maşini unelte, profesor suplinitor şef de catedră Emil
Botez; Utilaje (scule, dispositive, calibre), conferenţiar suplinitor Paul Szell; Exploatarea
maşinilor de lucru, conferenţiar suplinitor Ştefan Cuşuta; Mecanică fină, conferenţiar supli
nitor Aurel Ghilesan.
5. Catedra de maşini cu aburi: Termotehnica, profesor suplinitor şef de catedră Lazăr
Stoicescu; Fizică tehnică, profesor Vasile Bianu; Cazane cu aburi, profesor suplinitor Ştefan
Gheorghiu; Maşini şi turbine cu aburi, profesor suplinitor Gheorghe Rohr; Exploatarea
instalaţiilor termice, conferenţiar suplinitor Ion Stăncescu; Centrale termoelectrice, confe

renţiar suplinitor Mircea Postelnicescu.
6. Catedra de motoare: Motoare şi turbine cu ardere internă, profesor suplinitor şef
de catedră Gheorghe Nicolau; Motoare uşoare, conferenţiar suplinitor Constantin Aramă;
Regulatoare de maşini, conferenţiar suplinitor Gheorghe Secară; Studiul vibraţiilor de maşini,
conferenţiar suplinitor L. Lamburger.
7. Catedra de maşini hidraulice: Maşini hidraulice, profesor suplinitor şef de catedră
Dorin Pavel; Hidraulică, profesor suplinitor Dumitru Dumitrescu; Măsuri hidraulice,
conferenţiar suplinitor Valentin Dumitrescu; Pompe şi ventilatoare, conferenţiar suplinitor
Marcu Iancu; Exploatarea maşinilor hidraulice, conferenţiar suplinitor Radu Prişcu; Amenajări
de căderi de apă şi baraje, conferenţiar suplinitor Cristea Mateescu; Centrale hidroelectrice,
conferenţiar suplinitor Paul Cartianu.
8. Catedra de aviaţie: Mecanica fluidelor, profesor şef de catedră Elie Carafoli; Aerodi
namica şi mecanica avionului, profesor (vacant); Calculul şi construcţia avionului profesor
suplinitor Mihai Popescu; Motoare uşoare şi cu reacţie, conferenţiar (vacant); Exploatarea
maşinilor aeronautice, conferenţiar suplinitor Ioan Grosu; Infrastructură şi aviaţie comercială,
conferenţiar (vacant).
9. Catedra de tehnică navală: Mecanica şi construcţia navelor, profesor suplinitor şef
de catedră Ilie Dinu; Maşini navale – exploatare şi instalaţii de bord, conferenţiar suplinitor
Nicolae P. Pârâianu; Navigaţie şi instrumente de bord, conferenţiar V. Marcu; Radiocomuni
caţii, conferenţiar suplinitor Gh. Cartianu; Meteorologie şi climatologie, conferenţiar suplinitor
Constantin Ioan.
10. Catedra de material rulant: Locomotive şi sisteme de tracţiune, profesor suplinitor
şef de catedră Cornel Stamatescu; Automotoare şi vagoane, conferenţiar suplinitor Ion Mătase;
Automobile, tractoare, conferenţiar suplinitor Constantin Ghiulai.
11. Catedra de instalaţii: Electricitate, electrotehnică şi aplicaţii industriale, profesor
suplinitor şef de catedră Ion Breazu; Instalaţii frigorifice şi compresoare, conferenţiar suplinitor
Ion Tiberiu; Încălziri şi condiţionări, conferenţiar suplinitor Victor Popescu; Construcţii
metalice şi sudură, conferenţiar suplinitor Teofil Revici; Instalaţii la clădiri, conferenţiar
suplinitor Nicolae Şerbănescu.
3. Facultatea de Chimie Industrială

1. Catedra de matematică şi fizico‑chimie: Chimia şi tehnologia combustibililor şi deriva
telor, profesor şef de catedră Isac Blum; Matematici generale, profesor (vacant); Mecanica
şi rezistenţa materialelor, conferenţiar Alexandru Gheorghiu; Electricitate, electrotehnică şi
aplicaţii, conferenţiar Ion Atanasiu; Chimie-fizică, profesor suplinitor Iosef Auslander; Fizica,
profesor Traian Gheorghiu.
2. Catedra de maşini, aparate şi instalaţii: Aparate şi instalaţii utilizate în industria
chimică, profesor suplinitor şef de catedră Emilian Bratu; Curs general de maşini, profesor Ion
Drosescu; Aparate şi instalaţii speciale în industria organică, conferenţiar suplinitor A. Puch;
Maşini şi instalaţii în industria pielăriei, conferenţiar suplinitor W. Rohany; Desenul industrial,
conferenţiar suplinitor Mircea Iorga.
3. Catedra de metalurgie: Metalurgia extractivă şi fizică, profesor şef de catedră
Traian Negrescu; Mineralogie şi petrografie, profesor Alexandru Codarcea; Curs general
de metalurgie, profesor I. Vlădescu; Geologia zăcămintelor minerale, conferenţiar Nicolae

Petrulian; Prepararea minereurilor, conferenţiar suplinitor Gheorghe Vanci; Exploatări miniere
şi de cariere, conferenţiar Marcel Georgescu.
4. Catedra de chimie anorganică: Chimie industrială generală, profesor şef de catedră
Tudor Ionescu; Chimie anorganică şi analitică, profesor Petru Spacu; Marea industrie anor
ganică (industria azotului), conferenţiar suplinitor Ulise Corina; Marea industrie anorganică
(industria sodei şi clorului), conferenţiar suplinitor A. Lazăr; Marea industrie anorganică (acizi
minerali şi săruri), conferenţiar suplinitor Ilie Prudeanu.
5. Catedra de chimie: Chimie organică, profesor şef de catedră Costin Neniţescu; Tehno
logia organică specială, conferenţiar suplinitor Janeta Cornea; Tehnologia coloranţilor
organici, conferenţiar suplinitor Ecaterina Ciorănescu; Tehnologia cauciucului, conferenţiar
suplinitor C. Ghircoiaşu; Răşini şi fibre sintetice, mase plastice, conferenţiar suplinitor Gheorghe
Costescu; Lacuri, vopsele, cerneluri, coloranţi minerali, conferenţiar suplinitor E. Arion.
6. Catedra de chimie şi tehnologia silicaţilor: Chimia silicaţilor, profesor suplinitor
Şerban Solacolu; Tehnologia sticlei, conferenţiar suplinitor F. Moraru; Tehnologia lianţilor,
conferenţiar Alexandru Steopoe; Tehnologia ceramicii fine şi abrazivi, conferenţiar suplinitor
Alexandru Sima; Tehnologia ceramicii brute şi izolanţi, conferenţiar suplinitor Radu Dinescu;
Cuptoare industriale, conferenţiar (vacant); Curs general de construcţii, conferenţiar (vacant).
7. Catedra de industria pielăriei: Tehnologia tăbăcăriei (vegetală), conferenţiar suplinitor
şef de catedră Carol Konerth; Materii prime auxiliare şi produse finite în industria pielăriei,
profesor E. Georgeacopol; Tehnologia tăbăcăriei (minerală şi mixtă), conferenţiar suplinitor
Gheorghe Havaş; Ştiinţe biologice aplicate la tăbăcărie, conferenţiar (vacant); Fizico‑chimia
procesului de tăbăcărie, conferenţiar (vacant); Industria blănurilor, conferenţiar (vacant);
Vopsitorie şi finisaj, conferenţiar suplinitor A. Ianu.
8. Catedra de industria celulozei: Materii prime şi auxiliare la celuloză şi hârtie,
conferenţiar suplinitor şef de catedră Duliu Simionescu; Chimia şi tehnologia celulozei şi a
derivatelor, conferenţiar (vacant); Tehnologia hârtiei, conferenţiar suplinitor Isac Haroty;
Tehnica fotografiei şi a reproducerilor grafice, conferenţiar suplinitor Gheorghe Oprescu.
4. Facultatea de Textile
1. Catedra de matematică şi fizică aplicată: Rezistenţa materialelor, profesor suplinitor
şef de catedră Nicolae Vraca; Matematici generale, profesor E. Stihi; Mecanică tehnică,
profesor suplinitor Aurelian Stan; Matematici speciale aplicate, conferenţiar suplinitor M. Nach
man; Organe de maşini şi mecanisme, conferenţiar suplinitor Dumitru Tutunaru; Fizica tehnică,
profesor (vacant); Electricitate şi electrotehnică, conferenţiar (vacant); Termotehnica şi aplicaţii
industriale, conferenţiar C.I. Georgescu; Maşini termice, încălzire şi condiţionări, conferenţiar
(vacant); Desen industrial, conferenţiar suplinitor Alexandru I. Dumitrescu.
2. Catedra de tehnologie textilă: Materii prime textile, profesor şef de catedră Iosif
Ionescu Muscel; Tehnologia mecanică textilă, conferenţiar Ion L. Verea; Tehnologie mecanică
şi maşini unelte, conferenţiar M. Tănăsescu; Merceologie şi prepararea firelor, conferenţiar
(vacant); Fibre sintetice, conferenţiar (vacant); Analize şi încercări de materiale textile, confe
renţiar I. Anino.
3. Catedra de chimie: Chimie generală industrială, profesor şef de catedră Gh.N.

Gheorghiu; Chimia organică, profesor Marta Stan; Chimie anorganică şi analitică, profesor
(vacant); Chimie fizică şi macro-moleculară, conferenţiar (vacant).
4. Catedra de maşini textile: Maşini textile, profesor şef de catedră N. Bădan; Maşini
textile în filatură, profesor (vacant); Filatură, profesor suplinitor A. Kuhn; Maşini textile în
ţesătorie, profesor (vacant); Ţesătorie, profesor C.I. Ştefănescu; Compoziţia şi decompoziţia
ţesăturilor, conferenţiar suplinitor Traian Mureşan; Maşini textile în tricotaje şi confecţiuni,
conferenţiar (vacant); Tricotaje, profesor suplinitor Mihai Gh. Chiose; Confecţiuni, conferenţiar
suplinitor Nicolae Chioran; Sisteme de transmisie şi transporturi în industria textilă, conferenţiar
(vacant); Exploatarea şi întreţinerea instalaţiilor textile, conferenţiar (vacant); Construcţii
industriale, conferenţiar C.V. Slătineanu.
5. Catedra de finisare a produselor textile: Vopsitorie şi imprimerie, profesor suplinitor şef
de catedră Gh. Firedlander; Finisarea produselor textile, profesor suplinitor I. Grindea; Apreturi,
conferenţiar C. Tomescu; Albitorie şi mercerizare, conferenţiar suplinitor Paulina Bucur.
Prin Decizia Ministerului Învăţământului Public nr. 306.367 din 10 decembrie 1948 s‑a
stabilit că Consiliul profesoral al unei facultăţi este format din: profesori, profesori suplinitori,
conferenţiari şi conferenţiari suplinitori.
Prin Decizia Ministerului Învăţământului Public nr. 308.011 din 11 decembrie 1948 la
Institutul Politehnic din Bucureşti sunt prevăzute următoarele unităţi administrative şi funcţii:
director, subdirector administrativ, serviciu de personal condus de un şef de secţie, secretariate
de facultăţi conduse de câte un şef de serviciu, serviciul contabilitate condus de un şef de
serviciu, serviciul de administraţie şi întreţinere condus de un şef de serviciu, serviciul tehnic
condus de un şef de serviciu.
Prin Decizia Ministerului Învăţământului Public nr. 318.915 din 21 decembrie 1948 au fost
delegaţi în posturi de conducere la Institutul Politehnic din Bucureşti:
• Profesorul Lazăr Stoicescu, rectorul Institutului Politehnic din Bucureşti;
• Profesorul Constantin Dinculescu, decan al Facultăţii de Electrotehnică;
• Profesorul Emil Botez, decan al Facultăţii de Mecanică;
• Profesorul Costin Neniţescu, decan al Facultăţii de Chimie Industrială;
• Profesorul Iosif Ionescu-Muscel, decan al Facultăţii de Textile.
Profesorul Lazăr Stoicescu (1901‑1975) este născut în 5 octombrie 1901 la Ploieşti, judeţul
Prahova. În perioada 1920‑1924 a urmat Şcoala Politehnică din Timişoara. După un stagiu în
câteva uzine din străinătate, în 1925, a fost încadrat ca asistent la Catedra de Termotehnică
a Politehnicii din Timişoara, în 1929 a devenit conferenţiar, iar în 1941 a devenit profesor
titular.
În anul 1948 a fost numit rector al Institutului Politehnic din Bucureşti, funcţie pe care a
deţinut‑o până în anul 1951, când a fost numit şeful Catedrei de Termotehnică – funcţie onorată
până în anul 1959, când a fost pensionat, rămânând profesor consultant. Între 1958‑1959 a fost
decan al Facultăţii de Mecanică a Institutului Politehnic din Bucureşti.
Un timp a lucrat ca inginer auxiliar la Uzinele Reşiţa şi ca şef al Biroului de construcţii
generale şi director general al planificării uzinelor din Bucureşti.
În cursul anului 1948, căminul şi cantina nr. 1 din strada Ştefan Furtună nr. 140 (astăzi,
strada Constantin Noica), cu o suprafaţă desfăşurată totală de 14.400 m2, precum şi Cantina
Buzeşti din Piaţa Buzeşti nr. 4 au trecut de la Centrul de asistenţă studenţească în administraţia
Institutului Politehnic din Bucureşti.
Mai înainte s‑a afirmat că la 5 iunie 1948 s‑a desfiinţat Academia Română. În cursul
anului 1948 s‑a înfiinţat Academia Republicii Populare Române. Dintre cadrele didactice ale
Institutului Politehnic din Bucureşti au fost numiţi ca membri titulari: Elie Carafoli, Gheorghe
Nicolau şi Nicolae Profiri, iar ca membri corespondenţi: Alexandru Codarcea, Ion S. Gheorghiu,
Gheorghe Murgeanu, Ştefan Vencov, Grigore Eliescu, Constantin Georgescu, Traian Gheorghiu
şi Matei Marinescu. Profesorul Gheorghe Nicolau a fost numit secretar general al Academiei
Republicii Populare Române.
Se observă că lipsesc din această listă unii foşti membri titulari ai Academiei Române, cât
şi unii foşti membri corespondenţi, care sunt profesori la Institutul Politehnic din Bucureşti sau
au fost profesori ai Şcolii Politehnice sau Politehnicii din Bucureşti.
De asemenea, Legea Învăţământului din 3 august 1948 nu a prevăzut existenţa profesorilor
onorari. Se poate afirma că anii 1947‑1948 sunt anii în care s‑a impus modelul sovietic în
învăţământ şi cultură (sau, mai bine zis, modelul dictat de URSS).
Prin Decizia nr. 824 din 18 martie 1949 a Ministerului Industriei (Direcţia cadrelor), a fost
încadrat la Institutul Politehnic din Bucureşti următorul personal didactic, pe data de 1 februarie
1949: Dumitru Popescu, Constantin Athanasiu, Emil Mitescu şi Max Marbre, în calitate de
profesori; Alexandru Sidorovici, Paul Luchian, Constantin Fuerea, Eugen Răzmeriţă şi Vasile
Nicolau, în calitate de conferenţiari; Nicolau Racoveanu, ca şef de lucrări; Iuliu Bogdan, Anton
Moldoveanu, Corneliu Bogdan, Dan Dumitrescu, Virgil Bilciurescu şi Florin Iorgulescu, ca
asistenţi.
Prin adresa Ministerului Metalurgiei şi Industriei Chimice, următorul personal didactic,
încadrat în anul universitar 1948‑1949, îşi încetează activitatea începând cu data 1 octombrie
1949: Marcel Ivan (Exploatarea şi protecţia centralelor şi reţelelor electrice), Constantin C.
Teodorescu (Rezistenţa materialelor), Traian Gheorghiu (Fizică) şi Igor Ivanov (Fizica tehnică),
profesori; Alexandru Huch (Aparate şi instalaţii chimice speciale) şi Ion Vlădescu (Curs general
de metalurgie), profesori suplinitori; Aurel Avramescu (Aparataj electric), Mihai Dumitrescu
(Geometrie descriptivă), Gheorghe Petrescu (Electricitate, electrotehnică şi aplicaţii), Nicolae
Petrulian (Geologia zăcămintelor minerale), Ilie Prudeanu (Marea industrie anorganică) şi Ion C.
Georgescu (Termotehnica şi aplicaţii industriale), conferenţiari; Mayer Grumberg (Curs general
de construcţii), Anghel Vasilescu (Geometrie descriptivă şi desen industrial), Boris Vulpanovici
(Telegrafie cu fir, semnalizări), Ion Tiberiu (Instalaţii frigorifice şi compresoare), Paul Cartianu
(Centrale hidroelectrice), Ion Stănescu (Exploatarea instalaţiilor termice), Valentin Dumitrescu
(Maşini hidraulice), Gheorghe Secară (Regulatoare de maşini), Nicolae Şerbănescu (Instalaţii),
Aurel Lazăr (Marea industrie anorganică), Janeta Cornea (Tehnologie organică specială), Dan
Costescu (Răşini, fibre sintetice, mase plastice), Eugen Moraru (Tehnologia sticlei), Emil Simu
(Tehnologia mecanicii fine şi abrazivi), Radu Dinescu (Tehnologia ceramicii brute), Carol
Konecth (Tehnologia tăbăcăriei vegetale), Gheorghe Havaş (Tehnologia tăbăcăriei minerale
mixte), Vasile Homei (Tehnologia tăbăcăriei), Tuliu Simionescu (Chimia şi tehnologia celulozei
şi derivaţilor), Gheorghe Oprescu (Tehnica fotografiei şi a reproducerilor grafice), Manfred
Nachman (Matematici speciale aplicate), Ion Verea (Tehnologia mecanică textilă) şi Paulina
Bucur (Albitorie şi mercerizare), conferenţiari suplinitori.
Prin Decizia nr. 190.480 din 14 octombrie 1949 a Ministerului Învăţământului Public,
catedrele de la Facultatea de Textile se încadrează, în anul universitar 1949‑1950, cu următorul
personal didactic:
1 – Catedra de Matematică şi Fizică: E.E. Stihi (Matematici generale), profesor; Ale
xandru Dumitrescu (Geometrie descriptivă şi desen industrial), conferenţiar suplinitor; Vacant
(Fizică), conferenţiar.
2 – Catedra de Mecanică şi aplicaţiuni: Aurelian Stan (Mecanică tehnică) şi Nicolae Vraca
(Rezistenţa materialelor), profesori suplinitori; Vacant (Termotehnica, încălziri, condiţionări)
şi Martin Bercovici (Electricitate, electrotehnică), conferenţiari.
3 – Catedra de Tehnologie mecanică textilă: Iosif Ionescu Muscel (Materii prime tex
tile), profesor şef de catedră; Vacant (Tehnologia mecanică textilă), profesor; M. Tănăsescu
(Tehnologia mecanică generală), conferenţiar şi Gheorghe Gheorghiu (Fibre sintetice), confe
renţiar suplinitor.
4 – Catedra de maşini textile: Nicolae Bădan (Maşini textile) şi I. Ştefănescu (Ţesăto
rie), profesori; A. Kuhn (Filatură), profesor suplinitor; Traian Mureşan (Compoziţia şi decom
poziţia ţesăturilor) şi Vacant (Confecţiuni), conferenţiari; Dumitru Tutunaru (Organe de
maşini şi mecanisme textile), Leo Kappel (Filatură) şi Gh. M. Chiase (Tricotaje), conferenţiari
suplinitori.
5 – Catedra de chimie: Gheorghe Gheorghiu (Chimie industrială şi textilă), profesor şef
de catedră; Marta Stan (Chimie organică), profesor; Ilie Voicu (Chimie generală şi analitică),
profesor suplinitor; E. Lucatu (Chimie fizică şi macromoleculară), conferenţiar suplinitor;
6 – Catedra de înnobilarea produselor textile: G. Friedlander (Vopsitorie şi imprimerie),
profesor şef de catedră; M. Grindea (Înobilarea textilelor), profesor; C. Tomescu (Apreturi)
şi C. Anino (Curs special de analize), conferenţiari; A. Avachian (Albitorie şi mercerizare),
conferenţiar suplinitor.
Prin Decizia nr. 76.797/1949 a Ministerului Învăţământului Public, a fost însărcinat cu
predarea, pentru completarea posturilor, personalul didactic care este repartizat pe cursuri şi
facultăţi după cum urmează:
– Facultatea de Electrotehnică: Tudor Tănăsescu (Radiocomunicaţii), Constantin Din
culescu (Centrale electrice), Ion S. Gheorghiu (Maşini electrice) şi Dorin Pavel (Maşini
hidraulice), profesori; Matei Marinescu (Electroacustică), I. Constantinescu (Unde şi circuite),
Marcel Ivan (Centrale electrice), Alexandru Popescu (Măsuri electrice), Alexandru Vasiliu
(Aplicaţii mecanice şi industriale ale electricităţii), Emilian Maniţiu (Aplicaţii industriale ale
căldurii) şi C. Athanasiu (Organizarea întreprinderilor), profesori suplinitori; Aurel Avramescu
(Electricitate şi electrotehnică), Ion S. Antoniu (Electrotehnica II), Emil Ionescu (Iluminat),
Boris Popescu (Iluminat) şi Gheorghe Dinescu (Distribuţii electrice), conferenţiari; Emil
Drăgănescu (Maşini electrice şi defectele maşinilor electrice), Anghel Vasilescu (Hidraulică,
maşini hidraulice, ventilatoare), Boris Vulpanovici (Electroacustică), Edmond Nicolau
(Protecţia liniilor), Sergiu Condrea (Centrale telefonice), Nicolae Gheorghiu (Distribuţii
electrice), Cristofor Vazaca (Radiocomunicaţii), D. Şerbescu (Tracţiune electrică), Roman
Stere (Aparate şi instalaţii radioelectrice), Teofil Revici (Căi ferate), M. Mânjineanu (Telefonie
la mare distanţă), Boris Vulpanovici (Aparate şi instalaţii telegrafice şi telefonice) şi Eugen
Răzmeriţă (Ingiena industrială), conferenţiari suplinitori.
– Facultatea de Mecanică: Lazăr Stoicescu (Aplicaţiuni industriale ale căldurii) şi Elie

Carafoli (Aerodinamica şi mecanica avionului), profesori; Ilie Dinu (Construcţia navelor de
comerţ), Dumitru Bardan (Chimia materiilor prime în aviaţie), Mihai Popescu (Infrastructură şi
aviaţie comercială şi Tehnologia materialelor speciale de aviaţie) şi C. Athanasiu (Organizarea
întreprinderilor), profesori suplinitori; Vasile Marcu (Navigaţie şi exploatare) şi Mircea
Postelnicescu (Centrale electrice), conferenţiari; Gh. Secară (Maşini termice), Teofil Revici
(Căi ferate), Ion Stăncescu (Centrale electrice), Constantin Aramă (Motoare uşoare) şi Eugen
Răzmeriţă (Igiena industrială), conferenţiari suplinitori.
– Facultatea de Chimie Industrială: Isac Blum (Combustibili şi Termotehnică), I. Geor
geacopol (Tehnologie organică generală, tăbăcărie), Ion Drosescu (Maşini de lucru), Max
Marbe (Higiena industrială), Iosif Ionescu Muscel (Curs general de textile şi Curs special de
textile), profesori; Emil Mitescu (Organizarea întreprinderilor), profesor suplinitor; Nicolae
Petrulian (Geologia zăcămintelor minerale), Ion Huber‑Panu (Prepararea minereurilor) şi Natie
Mendelsohn (Ceramică), conferenţiari; A. Ianu (Fizico‑chimismul procesului de tăbăcărie) şi
Ştefan Mantea (Metalografie), conferenţiari suplinitori.
– Facultatea de Textile: Gh. N. Gheorghiu (Fibre sintetice), Nicolae Bădan (Maşini
textile şi filatură) şi Ioan Ştefănescu (Maşini textile în ţesătorie), profesori; Martin Bercovici
(Electricitate şi electrotehnică) şi Mihai Chiose (Maşini textile în tricotaje şi cofecţiuni),
profesori suplinitori; C.I. Georgescu (Maşini termice, încălziri, condiţionări), conferenţiar;
Dumitru Tutunaru (Curs general de maşini), Traian Mureşian (Merceologie şi prepararea firelor)
şi Mihai Tănăsescu (Sisteme de transmisiuni şi transporturi în industria textilă), conferenţiari
suplinitori.
Tot în anul 1949, au fost numite următoarele cadre didactice, în Institutul Politehnic din
Bucureşti: Gheorghe Buzdugan, conferenţiar; Arie Avram Arie şi Petru Ghenghea, şefi de
lucrări; Ion Arsenie Badea (cumul), Nicolae Dănilă, Gleb Drăgan, Petru Ghenghea, Titu Grecu,
Ştefan Moţoiu, Grigore Teodorescu şi Alexandru Timotin, asistenţi.
Prin hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1009 din 13 septembrie 1949, s‑a stabilit că
Absolvenţii din anii şcolari 1947‑1948 şi 1948‑1949 vor primi un certificat de absolvire pe baza
căruia pot intra în câmpul muncii cu aceleaşi drepturi ca şi licenţiaţi urmând ca, cel târziu
până la 1 iulie 1951, să obţină diploma potrivit unor norme ce vor fi stabilite de Ministerul
Învăţământului Public. Până la obţinerea diplomei ei nu vor putea purta titlul respectiv de
specialitate.
Prin Decretul nr. 381 din 23 septembrie 1949 s‑a prevăzut: Înfiinţarea pe 1 octombrie 1949
a unor cursuri speciale cu o durată de doi ani, pe lângă facultăţile institutelor de învăţământ
superior, pentru pregătirea cadrelor tehnice inginereşti de exploatare necesare întreprinderilor
industriale. Studenţii urmau să se recruteze dintre oamenii din câmpul muncii, cu o practică
de cel puţin cinci ani în aceeaşi specialitate industrială şi care au şi o pregătire teoretică
corespunzătoare. Cei admişi urmau să semneze un contract cu întreprinderile din care
au fost recrutaţi, obligându‑se să rămână în serviciul acelei întreprinderi timp de cinci ani
după absolvire. Pe timpul duratei cursurilor erau scoşi din producţie, se bucurau de aceleaşi
drepturi ca ceilalţi studenţi bursieri, precum şi de dreptul de a primi salariul (întreg, dacă sunt
căsătoriţi şi au copii, în proporţie de 75% dacă sunt căsătoriţi şi nu au copii şi de 50% dacă nu
sunt căsătoriţi). Absolvenţii urmau să poarte titlul de ingineri de exploatare.
Prin Decretul nr. 388 din 8 octombrie 1949 pentru acordarea titlului de ingineri unor
categorii de tehnicieni prevede: Actualii subingineri sau conducători tehnici pot obţine titlul
de ingineri, dacă fac dovada unei activităţi în producţie de cel puţin opt ani, în specialitatea
respectivă şi dacă reuşesc la un colocviu dat în faţa unei comisii instituite de Ministerul
Învăţământului Public, din care face parte şi un delegat al ministerului de resort. De asemenea,
pot obţine tiltlul de inginer actualii subingineri sau conductori tehnici cu o practică pe şantiere,
ateliere sau birouri tehnice de cel puţin cinci ani, dacă întocmesc un proiect de specialitate
şi trec un examen de diplomă în faţa unei comisii asemănătoare. La acest examen se puteau
prezenta şi absolvenţii sau actualii elevi ai şcolilor de subingineri în lichidare. Candidaţii
respinşi la examen puteau fi reexaminaţi o singură dată după cel puţin un an de practică.
Termenul de aplicare al Decretului nr. 388/1949 expiră la 31 decembrie 1954.
În anul 1950 au fost numite următoarele cadre didactice: Dumitru Dumitrescu, profesor;
Ioan Arsenie Badea şi Alexandru Spătaru, conferenţiari; Arie Avram Arie, Alexandru George
Diaconu şi Mihai Renert, conferenţiari suplinitori; Ioan Arseni Badea, Nicolae Dănilă, Titi
Grecu, Costin Moţoiu şi Radu Voinea, şefi de lucrări; Rozalia Soare, lector; Mihai Atanasiu,
Dumitru M. Boiangiu, Margareta Bâlea, Ioan Bontaş, Niculae Drăghici, Ioan Enache,
Alexandru Fransua, Nicolae Geru, Marieta Grigoriu, Ion Iordănescu, Vladimir Kraft, Constantin
Mihăilescu, Constantin Mocanu, Eugeniu Potolea, Natalia Nicolae şi Georgeta Stoenescu,
asistenţi; Nicolae Ştefănescu, asistent (cumul); Teodor Bădescu, Maty Roll Blumenfeld şi
George Rulea, preparatori.
De asemenea, prin Decizia nr. 448/1950 a Ministerului Metalurgiei şi Industriei Chi
mice au fost numite următoarele cadre didactice: Constantin Claudion şi Doru Todoriciu,
conferenţiari; Gheorghe Hagymaş, asistent, şi Buräh Rotenstein, preparator. A fost eliberat din
funcţie Aurel Ianu, conferenţiar.
Prin Decizia nr. 109.403 din 16 octombrie 1950 a Ministerului Învăţământului Public,
următorul personal didactic a fost încadrat la cursurile speciale de ingineri de exploatare de
la Facultatea de Textile a Institutului Politehnic din Bucureşti: Mihai Ionescu (Termotehnică),
Dumitru Tutunaru (Organe de maşini), Leo Kappel (Filatura lânei), Ioan Ştefănescu (Ţesătorie),
Traian Mureşan (Compoziţie), Mihai Chiose (Tricotaje), Avram Avachian (Albitorie), Gustav
Friedlander (Vopsitorie şi imprimerie), Mihail Zapan (Chimie generală) şi Gheorghe Gheorghiu
(Chimie industrială), conferenţiari, iar Horaţiu Atanasiu (Planificare), conferenţiar suplinitor.
Prin Decretul nr. 13 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, din 14 ianuarie 1950, privind
înfiinţarea aspiranturii, se stabilesc următoarele:
– Conducerea, îndrumarea şi controlul aspiranturii cade în sarcina directă a Ministerului
Învăţământului Public;
– Aspirantura se organizează pe lângă universităţi, institute de învăţământ superior sau
institute de cercetări ştiinţifice de pe lângă Academia Republicii Populare Române;
– Prin hotărâre a Consiliului de Miniştri se vor stabili instituţiile, specialităţile şi numărul
de locuri pe specialităţi;
– Durata de pregătire este de trei ani: doi ani pentru pregătire teoretică, practică şi didac
tică şi un an pentru pregătirea tezei, care trebuie să fie o lucrare originală;
– După terminarea studiilor şi susţinerea tezei, aspiranţii obţin titlul de candidat în
ştiinţe, care se acordă de Ministerul Învăţământului Public prin Comisia Superioară
de Diplome;
– Înscrierile pentru ocuparea posturilor se fac în luna iulie, iar concursul se va ţine în
luna septembrie a fiecărui an;
– Pentru înscrierea la concurs se vor îndeplini următoarele condiţii: vârsta de maximum
40 ani, posedarea unei diplome a unei instituţii de învăţământ superior din ţară
sau străinătate – echivalată de Ministerul Învăţământului Public – în domeniul de
specialitate în care urmează să obţină titlul de candidat în ştiinţe;
– Concursul consta din următoarele probe: (1) Bazele Marxism-leninismului, (2)
Disciplina de specialitate, (3) Limba rusă, (4) O limbă străină (franceza, germana,
engleza);
– Toţi candidaţii vor primi bursă de stat pe toată durata aspiranturii;
– Aspiranţii vor depune şi o activitate didactică pentru care vor fi retribuiţi, începând cu
anul al doilea de studii cu maximum din salariul unui asistent universitar;
– Cei care obţin titlul de candidat în ştiinţe tehnice sunt obligaţi să activeze timp de
cinci ani în instituţiile de învăţâmânt superior sau de cercetare ştiinţifică la care vor fi
repartizaţi de Ministerul Învăţământului Public.
Se observă că se continuă activitatea de îndoctrinare, care a fost introdusă la studenţi prin
Legea Învăţământului din 1948 şi pentru aspiranţi prin acest decret din 1950.
La 1 martie 1950, la cel mai înalt nivel de conducere, s‑a decis ca să fie închise Oficiile
(Institutele) de informaţii american, englez, italian şi francez, care aduceau cărţi, filme etc.
şi care erau frecventate de mulţi români, îndeosebi intelectuali, studenţi, elevi. Timp de un
deceniu şi jumătate s‑a putut acredita sloganul conform căruia „Lumina vine de la răsărit”,
adică din Uniunea Sovietică.
Abia după retragerea trupelor sovietice din România, în anul 1958, şi, mai ales, după
Declaraţia din aprilie 1964 a PMR (Partidul Muncitoresc Român) presiunea a mai scăzut şi
s‑au făcut primii paşi spre reluarea contactelor cu centrele de cultură din Europa Occidentală.
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 511 din 19 mai 1950 privind organizarea practicii în
producţie pentru elevi şi studenţi, stabileşte:
• Practica în producţie este parte organică a procesului de învăţâmânt, care are ca scop
completarea, întărirea şi aplicarea cunoştinţelor teoretice.
• Practica se efectuează în cele mai bune întreprinderi.
• Fiecărei instituţii de invăţâmânt i se repartizează anumite întreprinderi pe timp înde
lungat, obţinându‑se astfel o legătură strânsă atât între instituţia de învăţâmânt şi între
prindere, cât şi o continuitate în lucrările de practică.
• Instituţiile de învăţâmânt vor încheia convenţii cu întreprinderile, indicând termenele
de practică şi numărul de practicanţi.
• Repartizarea elevilor şi studenţilor se va face pe grupe.
• Practica se va desfăşura pe baza unui program de practică, întocmit de instituţiile de
învăţâmânt superior, aprobat de Ministerul Învăţământului Public şi care cuprinde
eşalonat, pe zile, diferitele lucrări şi activităţi ce trebuie efectuate de studenţi.
• Programarea trebuie sa fie astfel întocmită încât studentul să treacă mai intâi succesiv
şi apoi în ansamblu prin principalele faze ale procesului de producţie. Studenţii şi elevii
sunt obligaţi să noteze zilnic activitatea lor în carnetul de practică şi să întocmească la
sfârşitul practicii o dare de seamă asupra îndeplinirii programei stabilite.
• Darea de seamă va fi examinată de către delegatul întreprinderii care va întocmi un

referat amănunţit.
• Profesorul de specialitate va verifica carnetul de practică, va aprecia darea de seamă a
studentului, şi, ţinând cont de referatul delegatului întreprinderii, va da nota.
• Conducerea generală didactică‑metodologică a practicii revine rectorului, directorului
de studii şi decanului.
• Întreprinderea va însărcina pe unul din specialiştii noi calificaţi cu conducerea gene
rală a practicii, iar îndrumarea directă a practicanţilor în ateliere, secţii etc. revine
specialiştilor care lucrează permanent în ele, fiecăruia dintre aceştia încredinţându‑i‑se
maximum 10 practicanţi.
• Conducătorii întreprinderilor sunt direct răspunzători de pregătirea organizatorică a
practicii şi de asigurarea condiţiilor adecvate de muncă, cazare şi hrănire a elevilor şi
studenţilor.
• Elevii şi studenţii bursieri vor continua să primească bursele pe durata practicii.
• În timpul practicii în producţie, studenţii şi elevii primesc îmbrăcăminte de lucru şi
protecţie în aceleaşi condiţii ca şi salariaţii permanenţi ai întreprinderii.
• Neexecutarea practicii duce la nepromovare; când aceasta nu are loc din motive de
forţă majoră, precum şi obţinerea de calificative necorespunzătoare la practică, obligă
la refacerea ei în următorul an de studii.
• În timpul practicii în producţie, elevii şi studenţii se supun în întregime regulamen
tului interior al întreprinderii, inclusiv normelor de frecvenţă.
• La sfârşitul practicii, elevii şi studenţii vor fi supuşi unui examen de specialitate la
întreprindere pentru obţinerea unei calificări (monteur, fochist etc.).
Decretul nr. 167 din 11 iulie 1950 al Prezidului Marii Adunări Naţionale privind regle
mentarea căminelor şi cantinelor studenţeşti şi repartizarea burselor pentru studenţi, a stabilit,
în esenţă:
– Ministerul Învăţământului Public conduce, coordonează şi supraveghează justa folosire a
mijloacelor materiale acordate de stat pentru studenţi, atât în instituţiile de învăţământ superior
pe care le administrează direct, cât şi în cele care se află în administrarea altor ministere sau
organe centrale de stat;
– Organizarea şi administrarea căminelor şi cantinelor, asigurarea aprovizionării lor, precum
şi a inventarului necesar, repartizarea nominală a burselor, ca şi orice alte activităţi privind
asigurarea condiţiilor de viaţă ale studenţilor, trec în sarcina şi răspunderea universităţilor şi
instituţiilor de învăţământ superior;
– Rectorul răspunde de justa folosire a mijloacelor materiale puse la dispoziţie de stat;
– Se înfiinţează la Direcţia Învăţământulu Superior din Ministerul Învăţământului Public
un Serviciu social=administrativ, precum şi în cadrul direcţiilor administrative din universităţi
şi institute un astfel de serviciu social‑administrativ care repartizează pe studenţi în cămine
şi întocmeşte materialul statistic documentar necesar conducerii universităţii sau institutului
pentru a atribui nominal bursele;
– Ministerul Învăţământului Public repartizează bursele pe unităţi şi institute;
– Comisia de repartizare a burselor în universitate (institut) este alcătuită din rector, direc
tor de studii, delegatul catedrei de marxism-leninism, secretarul organizaţiei PMR2, delegatul
sindicatului şi delegatul organizaţiei UTM3;
– În fiecare centru universitar o Comisie de sprijin, coordonare şi control (sub îndruma
rea Comisiei de Stat pentru aplicarea legii sfaturilor populare şi a Ministerului Învăţământului
Public) repartizează spaţiul locativ pentru cămine, înlesneşte aprovizionarea cantinelor prin
centre de aprovizionare şi controlează buna gospodărire a căminelor şi cantinelor, comisia fiind
alcatuită din preşedintele Comitetului provizoriu local, delegatul Ministerului Învăţământului
Public, delegatul Comitetului judeţean UTM şi Delegatul Consiliului judeţean sindical.
Se abrogă Decretul nr. 353 din 1 decembrie 1948.
Decretul nr. 180 din 13 iulie 1950 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale pentru reglemen
tarea repartizării în producţie şi în instituţiile de învăţământ superior a absolvenţilor de învăţă
mânt superior, stabileşte:
– Repartizarea absolvenţilor se face de Comisa Guvernamentală instituită în acest scop
prin hotărâre a Consiliului de Miniştri.
– Repartizarea se face după specialitatea pe care au urmat‑o absolvenţii, conducerile unită
ţilor socialiste la care au fost repartizaţi absolvenţii fiind răspunzători de justa lor folosire.
– Absolvenţii sunt obligaţi să lucreze în cadrul unităţilor socialiste la care au fost repartizaţi,
timp de trei ani socotiţi de la data prezentării la locul de muncă.
– Absolvenţii au dreptul la o lună de vacanţă înainte de a se prezenta la locul de muncă,
socotită de la data comunicării în scris a repartiţiei, bursierii având dreptul să primească bursa
şi pe această lună.
– În mod excepţional, Comisia Guvernamentală va putea schimba repartizarea absolvenţilor,
aprobând ca ei să lucreze în afara specialităţii.
– Unităţile socialiste nu pot angaja absolvenţi decât în baza repartiţiei făcute de Comisia
Guvernamentală.
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 956 din 2 septembrie 1950 privind crearea şi modi
ficarea unor instituţii de învăţământ superior, la articolul 3 stabileşte că: În cadrul instituţiilor
de învăţământ superior vor putea funcţiona secţii de cursuri serale si secţii de cursuri fără
frecvenţă. Înfiinţarea acestor secţii, precum şi fixarea normelor de organizare şi funcţionare a
lor se vor face prin decizii ale Ministerului Învăţământului Public.
În septembrie 1950, profesorul Lazăr Stoicescu a fost eliberat din funcţia de rector al
Institutului Politehnic din Bucureşti, fiind delegat în această funcţie prorectorul Constantin
Cârciumărescu.
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1121 din 20 octombrie 1950 privind cumulul de
funcţii, a stabilit următoarele:
– Cumulul de funcţii se admite numai în caz de necesitate şi numai cu aprobarea scrisă a
unităţii tutelare celei în care angajatul are serviciul de bază şi al celei tutelare unde urmează să
cumuleze;
2
PMR (Partidul Muncitoresc Român)
3
UTM (Uniunea Tineretului Muncitor)
– Angajaţii sunt obligaţi să îndeplinească orele de program la întreprinderea sau instituţia

de bază, în caz contrar neadmiţându‑se cumulul;
– În mod special se admite ca angajaţii de toate categoriile să deţină funcţii didactice, fiind
retribuiţi în funcţie de munca pe care o prestează, cu cota parte a salariului respectiv şi numai
pentru orele efectiv prestate, dar nu mai mult de 50% din salariul tarifar al bazei;
– Pe timpul vacanţei, personalul didactic (care cumulează) va primi media salariului
inclusiv orele suplinite;
– Cumulul se aprobă numai în unităţi diferite, cu excepţia medicilor şi personalului didactic
care pot cumula în aceeaşi unitate.
În anul şcolar 1950‑1951, Institutul Politehnic din Bucureşti va mai avea în structura sa
Facultatea de Ingineri Economişti, Facultatea de Metalurgie şi Facultatea de Energetică, iar
Facultatea de Textile funcţionează în Institutul Politehnic din Bucureşti până în anul şcolar
1950‑1951. Astfel, începând cu anul universitar 1950-1951, Institutul Politehnic din Bucureşti
are şase facultăţi: Facultatea de Electrotehnică, Facultatea de Energetică, Facultatea de Meca
nică, Facultatea de Chimie Industrială, Facultatea de Metalurgie şi Facultatea de Ingineri
Economişti. Facultatea de Textile este transferată la Iaşi (la început ca institut independent,
ulterior ca facultate depinzând de Institutul Politehnic „Gheorghe Asachi” din Iaşi).
Potrivit statelor de funcţiuni şi de personal didactic, facultăţile Institutului Politehnic din
Bucureşti, în anul universitar 1950‑1951, au fost încadrate după cum urmează:
CURSURI NORMALE
I. Facultatea de Electrotehnică
1. Catedra de Marxism‑leninism: Dumitru Petrescu, profesor şef de catedră; Paul Luchian,
profesor; Alexandra Sidorovici, conferenţiar – adjunct şef de catedră; Pavel Câmpeanu, Paul
Cornea, Marcel Jianu, Ion Marinescu, Nicolae Racoveanu şi Oliver Sabău, conferenţiari; Virgil
Ioanid, Gheorghe Manheim, Cornel Manu, Enache Soare şi Marcel Voinescu, şefi de lucrări;
Ludovic Boer, Alexandru Chirilă, Maria Dragnea, Policarp Dumitrescu, Bela Dunăreanu, Iosif
Fewerstein, Dumitru Galeş, Ion Ghimesan, Petre Grunwald Grancea, Teodor Huc, Septimiu
Ijacu, Alexandru Marcu, Ion Morzi, Gheorghe Nini, Gheorghe Pilu, Silvia Russo, Paul Sfetcu,
Alice Silvestru, Anton Szabo, Iacob Thaler şi Constantin Vlădăreanu, asistenţi.
Cabinetul de Marxism‑leninism: Arthur Auschi, şef de lucrări; Charlotte Neuman şi Gheor
ghe Nini, asistenţi.
2. Catedra de Economie Politică: Ştefan Voicu, profesor‑şef de catedră; Simion Constantin
şi Valter Russu, conferenţiari; Rozalia Chira, Veiner Pascu, Oscar Salzberger şi Alfred Ştefaniu,
şefi de lucrări; Sabin Antonescu, Ion Burtan, Gheorghe Constantinescu, Dumitru Cornea, Adina
Gerard, Teodor Giura, Sorana Heschea, Gheorghe Maior, Maria Nădejde şi Corneliu Predescu,
asistenţi.
3. Catedra de Fizică Tehnică: Ştefan Vencov, profesor‑şef de catedră; Aurel Munteanu şef
de lucrări; Theodor Badescu şi Candida Oancea‑Gheorghiţă, asistenţi.
4. Catedra de Matematici Superioare: Nicolae Cioranescu, profesor – şef de catedră;
Nicolae Teodorescu, profesor; Ion G. Sabac, conferenţiar; Marcel Roşculeţ, şef de lucrări;
Dumitru Mavrodin, Teodor Popa şi Walter Rudner, asistenţi.
5. Catedra de Chimie: Dumitru Bardan, profesor‑şef de catedră şi Dumitru Camboli
asistent.
6. Catedra de Mecanică: Rudolf Woinaroschi, profesor – şef de catedră; Paul Barany şi

Gaston Nahmias, asistenţi.
7. Catedra de Geometrie Descriptivă şi Desen; Constantin Slătineanu, conferenţiar – şef
de catedră; Valentin Ivanovici şi Tase Mihăilescu, asistenţi.
8. Catedra de Rezistenţa Materialelor: Camil Mitescu, profesor – şef de catedră; Alexan
dru Mişu, şef de lucrări şi Sergiu Calmanovici, asistent.
9. Catedra de Electrotehnică: Remus Răduleţ, profesor‑şef de catedră; Ion S. Antoniu,
conferenţiar; Cristea Roman, şef de lucrări; Iosub Chernstbraun, Hermina Kliger, Florin Manea,
Constantin Mocanu şi Petre Stoianovici, asistenţi.
10. Catedra de Materiale Electrotehnice: Ion Lăzărescu, conferenţiar.
11. Catedra de Tehnica Tensiunilor Înalte: Martin Bercovici, profesor‑şef de catedră;
Eugen Potolea, asistent.
12. Catedra de Tehnica Securităţii în Instalaţiile Electrice: Ion Constantinescu, conferenţiar.
13. Catedra de Măsuri Electrice şi Construcţia Instrumentelor: Alexandru Popescu,
profesor – şef de catedră; Cristina Popescu, şef de lucrări; Remi Herescu şi Sanda Mastero,
asistenţi.
14. Catedra de Aparate Electrice: Carol Steinberg, profesor‑şef de catedră; Vlad Rădulescu,
conferenţiar; Octavian Smighelschi, şef de lucrări; Andrei Ţugulea, asistent.
15. Catedra de Pile, Acumulatori, Galvanizare: Lazăr Fischman, conferenţiar.
16. Catedra de Electrocăldură: Vlad Rădulescu, conferenţiar.
17. Catedra de Lămpi şi Corpuri de Iluminat: Emil Ionescu, conferenţiar.
18. Catedra de Teoria Mecanismelor şi Maşinilor: Gheorghe Lazaride, conferenţiar.
19. Catedra de Maşini Electrice: Ion S. Gheorghiu, profesor‑şef de catedră; Silviu Ekstein,
conferenţiar; Constantin Lazu şi Teodor Petrescu, şefi de lucrări; Alexandru Fransua, Virgil
Lefter, Sigismund Schleicher, Nicolae Ştefănescu şi Nicolae Vernescu, asistenţi.
20. Catedra de Proiectarea Maşinilor Electrice: Ion S. Gheorghiu, profesor‑şef de catedră;
Emil Aredt şi Anton Schwefelberg, asistenţi.
21. Catedra de Maşini Electrice Speciale: Emil Drăgănescu, conferenţiar.
22. Catedra de Construcţia şi Fabricaţia Maşinilor Electrice: Dumitru Niculescu, confe
renţiar.
23. Catedra de Acţionări Electrice: Dorel Damsker, şef de lucrări.
24. Catedra de Centrale şi Reţele: Gheorghe Hortopan, conferenţiar.
25. Catedra de Tehnologia Materialelor: Ştefan Coşută, conferenţiar şi Vasile Ghiocel,
asistent.
26. Catedra de Organe de Maşini: Paul Brătescu, profesor şi Cornel Brezeanu, asistent.
27. Catedra de Maşini Termice şi Hidraulice: Titus Grecu, conferenţiar şi Adrian Bărbu
lescu, asistent.
28. Catedra de Circuite Electrice: Tudor Tănăsescu, profesor‑şef de catedră; Mina
Drăghicescu, şef de lucrări; Vlad Pauker şi Alexandru Preda, asistenţi; Mihalache Negoescu,
preparator.
29. Catedra de Tuburi Electronice: Tudor Tănăsescu, profesor; M. Berladschi şi Mihai
Corneliu Drăgănescu, asistenţi.
30. Catedra de Electrotehnică şi Energia Industrială: Cristofor Vazaca, profesor.
31. Catedra de Automatizări şi Control Electric: Cristofor Vazaca, profesor şi Meinhard Mayer,
asistent.
32. Catedra de Aparate Electrice: Roman Stere, conferenţiar şi Aurel Georgescu, asistent.
33. Catedra de Tehnica Vidului şi Construcţia Tuburilor Electronice: Paul Drăghicescu,
conferenţiar.
34. Catedra de Pedagogie: Stoian Stanciu, profesor şi Vasile Nicolau, conferenţiar.
35. Catedra de Măsuri de Înaltă Frecvenţă: Edmond Nicolau, profesor şi Alexandru
Popescu, asistent.
36. Catedra de Materiale şi Piese Electronice: Paul Dan, conferenţiar.
37. Catedra de Aplicaţiile Electronicii: Mihail Popescu, conferenţiar.
38. Catedra de Bazele Radiotehnicii: Gheorghe Cartianu, profesor‑şef de catedră; Mihail
Popescu, şef de lucrări; Gheorghe Balaci şi Adrian Valeriu, asistenţi.
39. Catedra de Filtre, Linii şi Antene: Gheorghe Cartianu, profesor şi George Rulea,
asistent.
40. Catedra de Emiţători: Alexandru Spătaru, profesor şi Viniciu Nicolescu, asistent.
41. Catedra de Receptori: Alexandru Spătaru, profesor şi Ion Teodorescu, asistent.
42. Catedra de Bazele Radiolocaţiei şi Televiziune: Mircea Bubulac, conferenţiar.
43. Catedra de Propagare şi Antene: Edmond Nicolau, conferenţiar.
44. Catedra de Telefoane şi Curenţi Purtători: Sergiu Condrea, profesor şi Alexandru
Marcel Andrei, asistent.
45. Catedra de Telegrafie şi Semnalizări: Aurel Dumitrescu, conferenţiar.
46. Catedra de Educaţie Fizică: Ecaterina Nicolescu, şef de lucrări; Georgeta Chiriac,
Nicolae Cruli şi Pierre Eremia, asistenţi.
47. Catedra de Electroacustică: Matei Marinescu, profesor şi Radu Vrânceanu, asistent.
48. Catedra de Studiouri şi Înregistrări: Ernest Gross, conferenţiar.
49. Catedra de Limba Rusă: Anatolie Selivanov, lector; Sergiu Stroganov şi Natalia
Talpeghin, asistenţi.
50. Catedra de Economia Înterprinderilor şi Organizarea Producţiei: Constantin Atanasiu,
conferenţiar şi Natalia Nicolae, asistent.
II. Facultatea de Mecanică

1. Catedra de Algebră Superioară şi Analitică: Constantin Ionescu – Bujor, profesor‑şef de
catedră; Adolf Saichin, şef de lucrări; Jean Blum şi Dumitru Flondor, asistenţi.
2. Catedra de Geometrie Analitică: Elena Murgulescu, conferenţiar şi Veronica Istrate,
asistent.
3. Catedra de Matematici Speciale şi Aplicate: Gheorghe D. Simionescu, conferenţiar şi
Marcian Gutman, asistent.
4. Catedra de Geometrie Descriptivă: Haralambie Ionescu, conferenţiar; Ion Cioroiu şi
Traian Nicolescu, asistenţi.
5. Catedra de Desen Tehnic: Paulus Saniascki, conferenţiar; Samson Kaunitz şi Dumitru
Micşulescu, asistenţi.
6. Catedra de Fizică: Nicolae Stănescu, conferenţiar şef de catedră adjunct; Haralambie
Sorin, şef de lucrări şi Florica Popescu Spătaru, asistent.
7. Catedra de Chimie Generală: Francisc Albert, conferenţiar şi Nicolae Căplescu, asistent.

8. Catedra de Mecanică Tehnică: Alexandru Stoenescu, profesor; Mihai Atanasiu şi
Constantin Mihăilescu, asistenţi.
9. Catedra de Rezistenţa Materialelor: Gheorghe Buzdugan, profesor; Gheorghe Gradin,
şef de lucrări; Maty Roll Blumenfeld şi Augustin Petre, asistenţi.
10. Catedra de Tehnologia Materialelor: Constantin Popovici, profesor şef de catedră;
Dumitru Niculescu şi Victor Sava, asistenţi.
11. Catedra de Metalurgie Fizică: Suzana Gâdea, conferenţiar şi Gizela Rosner, asistent.
12. Catedra de Teoria Mecanismelor şi Maşinilor: Alexandru Seleşteanu, conferenţiar şef
de catedră şi Constantin Tuzu, asistent.
13. Catedra de Organe de Maşini: Gheorghe Manea, profesor şef de catedră; Nicolae
Soneriu şef de lucrări; Constantin Bastache, Vasile Gheleşel şi Emil Rizescu, asistenţi.
14. Catedra de Termotehnică: Lazăr Stoicescu, profesor şef de catedră; Mircea Ghiliceanu
şi Ioan Nerescu, asistenţi.
15. Catedra de Electrotehnică şi Aplicaţiile ei Industriale: Ioan Breazu, conferenţiar; Paul
Dan şi Petre Stoianovici, asistenţi.
16. Catedra de Maşini Unelte: Titus Costescu, conferenţiar şi Francisc Rosza, asistent.
17. Catedra de Maşini de Ridicat şi Transportat: Hugo Segall, conferenţiar şi Iacob Nissim,
asistent.
18. Catedra de Maşini de Forţă: Izrael Schachter, conferenţiar.
19. Catedra de Tehnica Securităţii şi Protecţia Muncii: Iancu Marcu, conferenţiar.
20. Catedra de Amenajarea, Organizarea şi Planificarea Întreprinderilor: Constantin
Atanasiu, profesor.
21. Catedra de Măsurători Termotehnice şi Aparataj de Control: Mircea Soare, conferenţiar
şi Marcel Biener, asistent.
22. Catedra de Măsurători şi Toleranţe: Florin Oniţoiu, conferenţiar şef de catedră.
23. Catedra de Teoria Tăierii Metalelor: Zoltan Duca, conferenţiar.
24. Catedra de Calcul şi Construcţia Maşinilor Unelte: Emil Botez, profesor; Ionel
Diaconescu şi Constantin Săceanu, asistent.
25. Catedra de Pregătirea Lucrului: Zoltan Duca, conferenţiar şi Petre Drănescu, asistent.
26. Catedra de Fundaţii şi Vibraţii: Leon Hamburger, conferenţiar.
27. Catedra de Maşini Unelte Speciale: Herbert Cozin, conferenţiar şi Avram Stembler,
asistent.
28. Catedra de Calcul şi Construcţia Sculelor şi Dispozitivelor: Victor Radeţchi, confe
renţiar şi Titus Nicoară, asistent.
29. Catedra de Calcul şi Construcţia Aparatelor pentru Măsuri Mecanice: Mircea Iliescu,
conferenţiar şi Andrei Peter, asistent.
30. Catedra de Tehnologia Mecanicii Fine: Gheorghe Diaconescu, conferenţiar.
31. Catedra de Metrologie: Florin Oniţiu, conferenţiar.
32. Catedra de aparate Optice: Raul Septilici, conferenţiar.
33. Catedra de Maşini de Precizie: Gheorghe Fieger, asistent.
34. Catedra de Mecanica Fluidelor: Dumitru Dumitrescu, conferenţiar şi Rose Toth,
asistent.
35. Catedra de Calcul şi Construcţia Maşinilor şi Turbinelor cu Aburi: Alexandru

Seleşteanu, profesor; Dan Ştefănescu, şef de lucrări şi Titus Grecu, asistent.
36. Catedra de Cazane şi Focare: Paul Szell, conferenţiar.
37. Catedra de Construcţia Cazanelor şi Focarelor: Ştefan Gheorghiu, profesor şi Nicolae
Dănilă, asistent.
38. Catedra de Instalaţii de Încălzire şi Condiţionări: Victor Popescu, conferenţiar.
39. Catedra de Centrale de Forţă Termice: Mircea Postelnicu, conferenţiar.
40. Catedra de Compresoare şi Instalaţii Frigorifice: Gheorghe Rohr, conferenţiar.
41. Catedra de Instalaţii de Răcire şi Temperaturi Joase: D. Schleijer, conferenţiar.
42. Catedra de Construcţii de Dispozitive Frigorifice şi Izolaţii: Gheorghe Rohr, confe
renţiar.
43. Catedra de Calcul şi Construcţia Motoarelor cu Combustie Internă: Constantin Aramă,
profesor şef de catedră; Sever Trestian, şef de lucrări şi Marieta Grigoriu, asistent.
44. Catedra de Motoare Speciale de Tracţiune: George Bărănescu, conferenţiar şi Adrian
Vasilescu, asistent.
45. Catedra de Compresoare: Constantin Aramă, conferenţiar.
46. Catedra de Motoare Uşoare de Tracţiune: Constantin Aramă, conferenţiar.
47. Catedra de Mecanica Fluidelor şi Hidraulică: Dumitru Dumitrescu, profesor şef de
catedră şi Ştefan Zarea, asistent.
48. Catedra de Calcul şi Construcţia Turbinelor Hidraulice: Dorin Pavel, profesor.
49. Catedra de Calcul şi Construcţia Pompelor şi Ventilatoarelor: Marcu Iancu, profesor
şi Iosif Auslander, asistent.
50. Catedra de Instalaţii şi Reţele pentru Transportul Fluidelor: Radu Prişcu, conferenţiar
şi Paul Wiesner, asistent.
51. Catedra de Centrale de Forţă Hidraulice: Gheorghe Cioară, conferenţiar.
52. Catedra de Sisteme de Tracţiune şi Material Rulant: Ion Babeş, şef de lucrări.
53. Catedra de calcul şi Construcţia Locomotivelor: Cornel Stamatescu, profesor şef de
catedră şi Heinreich Weinberg, asistent.
54. Catedra de Dinamica Locomotivelor: Gheorghe Eliade, conferenţiar.
55. Catedra de Tehnologia Materialului de Vagon: Mircea Aldea, şef de lucrări.
56. Catedra de Calcul şi Construcţia Vagoanelor: Gheorghe Ionescu, conferenţiar şi
Teodor Charas, asistent.
57. Catedra de Automobile, Tractoare: Constantin Ghiulai, conferenţiar şi Constantin
Gheorghe, asistent.
58. Catedra de Tramvaie, Troilebuze: Nicolae Sonariu, conferenţiar.
59. Catedra de Instalaţii de Garare şi Exploatarea Materialului Rulant: Ştefan Cuşuta,
conferenţiar.
60. Catedra de Mecanica Fluidelor şi Aerodinamică: Elie Carafoli, profesor şef de catedră;
Teodor Oroveanu, asistent şi Constantin Popescu, preparator.
61. Catedra de Mecanica Avionului: Nicolae Tipei, conferenţiar.
62. Catedra de Calcul şi Construcţia Avionului: Ioan Grossu, profesor şi Eufimie Moisei,
asistent.
63. Catedra de Tehnologia Fabricării Avionului: Mihai Popescu, profesor.
64. Catedra de Calcul şi Construaţia de Motoare Speciale de Avion: Alexandru Stratilescu,

conferenţiar şi Izrael Muller, asistent.
65. Catedra de Tehnologia Materialului de Avion şi Motor: Mihai Popescu, profesor.
66. Catedra de Aparate, Agregate şi Accesorii de Bord: Vladimir Stângaciu, conferenţiar.
67. Catedra de Exploatarea Avionului şi Aviaţiei Comerciale: Vladimir Stângaciu, confe
renţiar.
68. Catedra de Construcţia Navelor: Nicolae Pârâianu, conferenţiar.
69. Catedra de Macanica Navelor: Ilie Dinu, profesor şef de catedră.
70. Catedra de Navigaţie şi Instrumente de Bord: Vasile Marcu, conferenţiar.
71. Catedra de Instalaţii Portuare şi Exploatare de Şantier Naval: Nicolae Pârâianu,
conferenţiar.
72. Catedra de Limba Rusă: Isac Walderman, lector; Sofia Garbuz, Claudia Marcu, Maria
Mandey şi Margareta Tamara, asistenţi.
73. Catedra de Educaţie Fizică: Nicolae Dumitrescu, asistent.
III. Facultatea de Chimie Industrială

1. Catedra de Limba Rusă: Rahil Rorer, lector; Tatiana Lazu, Claudia Marcu şi Mina
Tarden, asistenţi.
2. Catedra de Matematici Generale: Nicolae Racliş, profesor; Virgil Bogdănescu, şef de
lucrări; Uscher Margestern şi Teodor Teodoreanu, asistenţi.
3. Catedra de Fizică: Margareta Valeriu, conferenţiar; Marcel Atanasiu, şef de lucrări şi
Adina Marcovici, asistent.
4. Catedra de Mecanică şi Rezistenţa Materialelor: Mihail Sarian, profesor; Emil Cara
gheorghe şi Sorin Dumitrescu, asistenţi.
5. Catedra de Geometrie Descriptivă şi Desen: Mircea Iorga, conferenţiar şi Aurel Mari
nescu, asistent.
6. Catedra de Chimie Organică: Costin Neniţescu, profesor; Vasile Vântu, şef de lucrări;
Margareta Avram, Colomba Lupu, Iancu Mintzer şi Ileana Necşoiu, asistenţi.
7. Catedra de Chimie Anorganică: Petru Spacu, profesor; Gleb Hlevca şi Despina Pirtea, şefi
de lucrări; Cornelia Bejan, Margareta Braşoveanu, Maria Hlevca, Evdochia Nicolau, Florica
Popescu şi Grigore Teodorescu, asistenţi; Filofteia Roboiu şi Iuliu Schertzer, preparatori.
8. Catedra de Chimie Fizică: Iosif Ausländer, profesor; Dumitru Săndulescu, şef de lucrări;
Claudia Buzescu şi Tiberiu Visky, asistenţi.
9. Catedra de Minerologie, Cristalografie, Petrografie şi Geologie: Alexandru Codarcea,
profesor şi Liviu Roşca, asistent.
10. Catedra de Aparate, Instalaţii şi Procedee: Emilian Bratu, profesor; Alexandru Huch, şef
de lucrări; Anişoara Constantin, Gheorghe Iliescu, Raul Mihail şi Elly Ruckenstein, asistenţi.
11. Catedra de Termotehnică: Mihai Ionescu, conferenţiar; Marius Ghizdăreanu şi Marieta
Nicolae, asistenţi.
12. Catedra de Tehnologia Mecanică şi Organe de Maşini: Mihai Renert, conferenţiar; Ion
Cristian şi Nicolae Dumitrescu, asistenţi.
13. Catedra de Utilaj şi Cuptoare Industriale pentru Materiale de Construcţii: Emanuel
Beilich, conferenţiar şi Marieta Nicolae, asistent.
14. Catedra de Electrotehnică: Adrian Valeriu, conferenţiar şi Constantin Manolescu, asistent.

15. Catedra de Tehnologie Organică Generală: Iosif Drimus, conferenţiar şi Petre Olteanu,
şef de lucrări.
16. Catedra de Tehnologia Produselor Farmaceutice: Ecaterina Ciorănescu, conferenţiar
şi Iuliu Pogany, asistent.
17. Catedra de Tehnologia Coloranţilor: Hipolit Sanielevici, conferenţiar, şi Iuliu Pogany,
asistent.
18. Catedra de Tehnologia Cauciucului: Cornel Gincoiaşu, conferenţiar.
19. Catedra de Tehnologia Maselor Plastice: Ion Costescu, şef de lucrări.
20. Catedra de Tehnologia Materiilor Grase, Lacuri şi Vopsele: Iosif Drimus, conferenţiar
şi Edith Solomon, asistent.
21. Catedra de Cocsificare, Prelucrarea Gudroanelor şi Distilare Lentă: Isac Blum, profe
sor şi Friederich Bolchi, asistent.
22. Catedra de Gazeificarea Combustibililor: Isac Blum, conferenţiar şi Martin Rosenberg,
asistent.
23. Catedra de Tehnologie Chimică Generală: Tudor Ionescu, profesor; Constantin
Fastiropol şi Maria Goruneanu, şefi de lucrări şi V. Cristoloveanu, asistent.
24. Catedra de Electrochimie: Ion Atanasiu, profesor; Lia Miron şi Edith Ungar, asistenţi.
25. Catedra de Metalurgie Generală: Ştefan Mantea, conferenţiar.
26. Catedra de Ceramică Refractară: Radu Dinescu, şef de lucrări.
27. Catedra de Tehnologia Acizilor, Bazelor şi Sărurilor: Natie Mendelsohon, conferenţiar
şi Octav Mascuna, asistent.
28. Catedra de Tehnologia Azotului şi Îngrăşămintelor: Ulise Corina, conferenţiar şi Andrei
Kalman, asistent.
29. Catedra de Tehnologia Produselor Anorganice de Mic Tonaj: Natie Mendelsohn, con
ferenţiar.
30. Catedra de Chimie şi Tehnologia Silicaţilor: Şerban Solacolu, profesor, şi Radu
Dinescu, şef de lucrări.
31. Catedra de Tehnologia Materialelor de Construcţii: Gheorghe Gross, conferenţiar şi
Aurelia Dinescu, asistent.
32. Catedra de Tehnologia Lianţilor şi Prefabricatelor: Petre Voichescu, conferenţiar şi
Aurelia Dinescu, asistent.
33. Catedra de Exploatare de Cariere: Leon Iancu, şef de lucrări.
34. Catedra de Ceramică Fină şi Electroceramică: Constantin Claudian, conferenţiar.
35. Catedra de Tehnologia Sticlei: Constantin Claudian, conferenţiar şi Sever Gaşpar,
asistent.
36. Catedra de Organizare şi Planificare: Emil Mitescu, profesor şi Vladimir Kraft, asistent.
37. Catedra de Protecţia Muncii: Eugen Răzmeriţă, conferenţiar.
38. Catedra de Aparate şi Instalaţii din Industria Anorganică: N. Petrescu, conferenţiar.
39. Catedra de Aparate şi Instalaţii din Industria Coloranţilor şi Medicamentelor:
Alexandru Huch, conferenţiar;
40. Catedra de Aparate şi Instalaţii Speciale pentru Industria Produselor Macromoleculare:
Alexandru Huch, conferenţiar;
41. Catedra de Aparate şi Instalaţii Speciale pentru Cocserie: Ilie Barbu, conferenţiar.
IV. Facultatea de Ingineri Economişti

1. Catedra de Matematici Superioare: G.G. Constantinescu, profesor şi Victoria Slătescu,
asistent.
2. Catedra de Fizică Tehnică: Aurel Munteanu, conferenţiar şi Alexandru Tocic, asistent.
3. Catedra de Chimie Generală: Mircea Ionescu, profesor şi Oprea Ioniţă, asistent.
4. Catedra de Mecanică şi Rezistenţa Materialelor: Izrael Schachter, conferenţiar şi Victor
Ghia, preparator.
5. Catedra de Geografie Economică: Teodor Burcescu, şef de lucrări.
6. Catedra de Geometrie Descriptivă şi Desen: Mihail Botez, profesor; Mihail Botea, şef
de lucrări şi V. Tutunaru, asistent.
7. Catedra de Limba Rusă: Sima Weissman, lector.
Facultatea de ingineri economişti şi‑a început activitatea în anul universitar 1950‑1951.
V. Facultatea de Metalurgie
1. Catedra de Algebră Superioară şi Analiză Matematică: Gabriel Sudan, profesor şi Paul
Barany, asistent.
2. Catedra de Geometrie Analitică: Osias Schachter, conferenţiar.
3. Catedra de Geometrie Descriptivă: Mircea Iorga, conferenţiar.
4. Catedra de Desen Industrial: Mircea Iorga, şef de lucrări.
5. Catedra de Fizică: Nicolae Bărbulescu, conferenţiar şi Alexandra Zoe Tocic, asistent.
6. Catedra de Mecanică şi Rezistenţa Materialelor: Mihail Sarian, profesor şi Ion Per
sache, asistent.
7. Catedra de Electrotehnică: Gheorghe Dinca, conferenţiar.
8. Catedra de Termodinamică şi Maşini de Forţă: Mircea Ghiligeanu, conferenţiar.
9. Catedra de Chimie Generală: Augustin Pop, profesor.
10. Catedra de Chimie Analitică: Petru Spacu, profesor şi Ştefania Mucea, asistent.
11. Catedra de Chimie Fizică: Gheorghe Costescu, profesor.
12. Catedra de Maşini şi Instalaţii Metalurgice: Petre Dumitraşcu, conferenţiar.
13. Catedra de Mineralogie şi Petrografie: Alexandru Codarcea, profesor.
14. Catedra de Teoria Proceselor Metalurgice: Alexandru Lupu, conferenţiar şi Florea
Oprea, asistent.
15. Catedra de Electricitate şi Electrotermie: Ion Atanasiu, profesor.
16. Catedra de Materii Prime şi Auxiliare: Ovidiu Bolgiu, profesor şi Pompei Robeanu,
preparator.
17. Catedra de Cuptoare Metalurgice şi Tehnica Focului: Silviu Pop, conferenţiar şi Moritz
Frauchter, asistent.
18. Catedra de Prepararea Minereurilor Metalifere: I. Panu‑Hubert, conferenţiar.
19. Catedra de Limba Rusă: I. Recevschi, lector.
20. Catedra de Metalurgia Metalelor Neferoase: Alexandru Lupu, profesor şi Maria Popa,
şef de lucrări.
21. Catedra de Siderurgie şi Procedee Metalurgice Speciale: Ştefan Mantea, profesor.
22. Catedra de Metalurgie Fizică: Traian Negrescu, profesor; Georgeta Dan, şef de lucrări
şi Irina Cornea, asistent.
23. Catedra de Tehnologie Mecanică: Andrei Petrovici, conferenţiar.

Facultatea de Metalurgie s‑a desprins din Facultatea de Chimie Industrială. Probabil că în
anul universitar 1950‑1951 a funcţionat cu doi ani.
VI. Facultatea de Energetică

1. Catedra de Fizică: Dumitru Bârcă Găllăţeanu, conferenţiar; Felix Grumberg, Edmond
Nicolau şi Eugen Salgian, asistenţi.
2. Catedra de Matematici Superioare: Nicolae Teodorescu şi Oscar Kreindler, profesori;
Ion Şabac, conferenţiar; Istrate Ghecian, Solomon Marcus şi Mihai Neagu, asistenţi.
3. Catedra de Mecanică: Gabriela Ţiţeica, conferenţiar; Radu Voinea, şef de lucrări şi
Corneliu Stănescu, asistent.
4. Catedra de Geometrie Descriptivă: Constantin Slătineanu, conferenţiar şi Alexandru
Vasiliu, asistent.
5. Catedra de Rezistenţa Materialelor: Gheorghe Buzdugan, profesor şi Ştefan Boticiu,
asistent.
6. Catedra de Chimie: Dumitru Bardan, profesor şi Ion Hudea, asistent.
7. Catedra de Electrotehnică: Constantin Budeanu, profesor şef de catedră; Ion S. Antoniu,
conferenţiar; Victor Iancovici, şef de lucrări; Ana Bensimin şi Viorica Hortopan, asistenţi şi
Radu Mironescu, preparator.
8. Catedra de Materiale Electrotehnice: Ion Lăzărescu, conferenţiar.
9. Catedra de Tehnica Securităţii în Instalaţiile Electrice: Călin Mihăilescu, conferenţiar.
10. Catedra de Electronică: Cristofor Vazaca, conferenţiar.
11. Catedra de Măsuri Electrice: Alexandru Popescu, profesor; Adrian Georgescu, şef de
lucrări şi Alexandru Timotin, asistent.
12. Catedra de Maşini Electrice: Cezar Partenie, profesor; Victor Ivanovici, conferenţiar;
Eugen Pavel, şef de lucrări; Valeriu Ciofu, George Podoască şi Iacob Weissman, asistenţi.
13. Catedra de Teoria Mecanismelor şi Maşinilor: Gheorghe Lazaride, conferenţiar.
14. Catedra de Organe de Maşini: Paul Brătescu, profesor şi Gaston Rotschilds, asistent.
15. Catedra de Tehnologia Metalelor: Ştefan Coşută, conferenţiar şi Gaston Rotschilds,
asistent.
16. Catedra de Centrale Electrice: Constantin Dinculescu, profesor şef de catedră; Costin
Motoi, conferenţiar; Emil Constantinescu, şef de lucrări şi Alexandru Mişu, asistent.
17. Catedra de Centrale, Reţele şi Sisteme Electrice: Constantin Dinculescu, profesor şi
Ioan Pomârleanu, asistent.
18. Catedra de Cazane şi Combustibili: Mircea Postelnicescu, profesor şi Florentin
Haralamb, asistent.
19. Catedra de Automatizarea Instalaţiilor Tehnice de Forţă: Ion Arsenie Badea, con
ferenţiar.
20. Catedra de Reţele Termice şi Conducte Tubulare: Victor Iliescu, conferenţiar.
21. Catedra de Gospodărirea Combustibililor în Centrale Electrice: Ion Stăncescu,
conferenţiar.
22. Catedra de Prepararea Apei: T. Piatcovischi, conferenţiar.
23. Catedra de Economie şi Organizarea Energeticii: Ion Stăncescu, conferenţiar.
24. Catedra de Termotehnică: Emilian Maniţiu, profesor şef de catedră şi Petre Constan
tinescu, asistent.
25. Catedra de Motoare Termice: Dan Ştefănescu, conferenţiar.
26. Catedra de Turbine şi Turbocompresoare: Emilian Maniţiu, profesor.
27. Catedra de Maşini Termice şi Hidraulice: Titus Grecu, conferenţiar.
28. Catedra de Aparate de Măsuri Termice: Costin Moţoi, conferenţiar.
29. Catedra de Hidraulică Tehnică şi Aplicată: Dumitru Dumitrescu, profesor şef de
catedră; Ovidiu Blaga şi Paul Georgescu, asistenţi.
30. Catedra de Maşini Hidraulice: Dorin Pavel, profesor şi Adrian Bărbulescu, asistent.
31. Catedra de Hidrometrie: Jean Boisnard, conferenţiar
32. Catedra de Montajul şi Exploatarea Utilajului Hidroenergetic: Dorin Pavel, profesor.
33. Catedra de Utilizarea Energiei Apelor: Gheorghe Cioară, conferenţiar şi Iosif Marme
latein, asistent.
34. Catedra de Instalaţii Hidroenergetice: Corneliu Penescu, conferenţiar şi Nelu Weiss
man, asistent.
35. Catedra de Hidrologie Inginerească: Ovidiu Bolgiu, conferenţiar.
36. Catedra de Reţele şi Sisteme Electrice: Martin Bercovici, profesor şef de catedră; Arie
Arie, conferenţiar; Gleb Drăgan, şef de lucrări şi Ion Iordănescu, asistent.
37. Catedra de Automatizări şi Telecomenzi în Instalaţiile Electrice: Corneliu Penescu,
conferenţiar.
38. Catedra de Curenţi de Scurt Circuit şi Stabilitatea Reţelelor Electrice: Martin Bercovici,
profesor.
39. Catedra de Tehnica Tensiunilor Înalte: Martin Bercovici, profesor.
40. Catedra de Iluminat Electric: Arthur Stern, şef de lucrări.
41. Catedra de Utilizarea Energiei Electrice: Alexandru Vasiliu, profesor şi Gheorghe
Crăciun, şef de lucrări.
42. Catedra de Electricitate în Mine, Petrol şi Electrotermie: Nicolae Moldoveanu,
conferenţiar.
43. Catedra de Tracţiune Electrică: Dumitru Şerbănescu, conferenţiar şi Dumitru Lăzăroiu,
asistent.
44. Catedra de Aparate Electrice: Nicolae Gheorghiu, conferenţiar şi Gheorghe Cosmin,
asistent.
45. Catedra de Limba Rusă: Eva Novac, lector: Marin Stern şi Rozallia Zoris, asistenţi.
Facultatea de Energetică s‑a desprins din Facultatea de Electrotehnică şi funcţionează din
anul universitar 1950‑1951 cu toţi anii.
CURSURI PARALELE
Aceste cursuri au fost înfiinţate pentru muncitorii şi tehnicienii veniţi din producţie, mulţi
dintre ei făcând cursuri de liceu în doi ani, în loc de patru ani.
1. Catedra de Marxism‑Leninism: Constantin Luca, Nicolae Teşa şi Vladimir Tudor,
conferenţiari; Sara Alterescu şi Martias Laufer, şefi de lucrări; Cornel Băjenaru, Vera Berceanu,
Carol Coter, Ion Dragomir, Clara Oestreicher, Ion Roşianu, Mihai Silaghi şi Elisabeta Stoian,
asistenţi.
2. Catedra de Economie Politică: Max Goldberg şi Costică Moraru, asistenţi.
3. Catedra de Limbă Română: Gheorghe Maxim, lector şi Ecaterina Antoniu, asistent.
4. Catedra de Limba Rusă: Lidia Lescinscaia, lector şi Veronica Chirilov, asistent.
5. Catedra de Matematici Generale: Oscar Kreindler, profesor; Cezar Goşiţă şi Marin
Dumitrescu, conferenţiari; Sofia Flexi, şef de lucrări; Marcel Cotariu şi Nicolae Donciu,
asistenţi.
6. Catedra de Fizică Tehnică: Nicolae Dinculescu, conferenţiar; Eduard Nicolau, asistent
şi Lidia Arcan, preparator.
7. Catedra de Desen Industrial: Constantin Slătineanu, conferenţiar şi Teodor Tacorian,
asistent.
8. Catedra de Mecanică Tehnică: Gabriela Ţiţeica, conferenţiar şi Vasile Ionescu,
asistent.
9. Catedra de Rezistenţa Materialelor: Alexandru Silişteanu, conferenţiar.
10. Catedra de Chimie: Dumitru Bardan, conferenţiar şi Traian Filotti, asistent.
11. Catedra de Tehnologia Metalelor: Mihai Tănăsescu, conferenţiar şi Paul Militaru,
asistent.
12. Catedra de Bazele Electrotehnicii: Cristofor Vazaca, conferenţiar; Mircea Gheorghiu
şi Gheorghe Moraite, asistenţi şi Mihalache Negoescu, preparator.
13. Catedra de Materiale Electrotehnice: Cristina Popescu, conferenţiar.
II. Facultatea de Mecanică

1. Catedra de Limba Română: Vasile Nicolau, lector şi Gheorghe Maxim, asistent.
2. Catedra de Limba Rusă: Irina Olsenschi şi Nelly Polisciuc, asistenţi.
3. Catedra de Matematici Generale: Constantin Ionescu Bujor, profesor; Gheorghe D.
Simionescu, conferenţiar; Vasile Bădulescu, şef de lucrări; Dumitru Boiangiu, Mariana Bratu,
Dumitru Flondor, Teodor Mircea şi Th. Teodorescu, asistenţi.
4. Catedra de Fizică: Nicolae Stănescu, conferenţiar; Ana Boiangiu şi Jean Wagner,
asistenţi.
5. Catedra de Chimie: Nicolae Căplescu, şef de lucrări şi Signe Apter, asistent.
6. Catedra de Geometrie Descriptivă: Ozias Sachter, conferenţiar.
7. Catedra de Desen Tehnic: Aurel Mihărtescu, conferenţiar, David Iancu şi Jean Moncea,
asistenţi.
8. Catedra de Mecanică: Emil Caragheorghe, profesor; Simion Calmanovici şi Ion
Persache, asistenţi.
9. Catedra de Rezistenţa Materialelor: Nicolae Vraca, conferenţiar şi Dan Pantazopol,
asistent.
10. Catedra de Tehnologie Mecanică: Ardaş Sarian, conferenţiar şi Adrian Huber,
asistent.
III. Facultatea de Chimie Industrială

1. Catedra de Limba Română: Stela Teodorescu, lector şi Florin Popescu, asistent.
2. Catedra de Limba Rusă: David Kelson, lector şi R. Hover, asistent.
3. Catedra de Matematici Generale: Virgil Bogdănescu, conferenţiar; I. Greif, şef de

lucrări şi Nicolae Donciu, asistent.
4. Catedra de Fizică: Virgil Pavlu, conferenţiar şi Simion Faur, asistent.
5. Catedra de Chimie Generală: Aurel Ianu, conferenţiar şi Angela Mastero, asistent.
6. Catedra de Geometrie Descriptivă şi Desen: Ion Cirtak, conferenţiar şi D. Rotaru,
asistent.
7. Catedra de Mecanică şi Rezistenţa Materialelor: Radu Voinea, conferenţiar şi Sergiu
Ionescu, asistent.
8. Catedra de Chimie Analitică: Dumitru Săndulescu, conferenţiar; D. Găvănescu şi
Florian Popescu, asistenţi.
9. Catedra de Chimie Fizică: Dumitru Săndulescu, conferenţiar şi Tiberiu Wisky,
asistent.
10. Catedra de Chimie Organică: Maria Goruneanu, conferenţiar şi A. Spiliadis, asistent.
11. Catedra de Tehnologie Mecanică şi Organe de Maşini: Mihai Renert, conferenţiar şi
N. Dumitrescu, asistent.
Din tabelele prezentate la cursuri normale şi cursuri paralele, prin catedre trebuie să înţele
gem discipline de curs.
În anul 1951 au fost numite următoarele cadere didactice: Constantin Aramă, Gheorghe
Buzdugan, Mircea Postelnicu şi Alexandru Spătaru, profesori; Arie Avram Arie, Suzana Gâdea,
Titu Grecu, Edmond Nicolau şi Radu Voinea, conferenţiari; Gleb Drăgan, Nicolae Dobrovici,
Marcel Roşculeţ şi Dan Ştefănescu, şefi de lucrări; Anatolie Selivanov, lector; Sabin Antonescu,
Theodor Bădescu, Cornelia Bejan, Maty Roll Blumenfeld, Paul Constantin Manolescu, Mihail
Paul Neagu, Angela Mateescu, Jean Moncea, Florea Oprea, Alexandru Preda, George Rulea,
Andrei Ţugulea şi Florin Manea, asistenţi.
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 554 din 19 februarie1951 pentru stabilirea unor drep
turi elevilor şi studenţilor, decide:
– Alocaţia zilnică în bani sau natură, care se acordă elevilor şi studenţilor bursieri, numai
pentru perioada de şcolarizare este pentru studenţii de la institutele de cărbuni, minereuri,
cultură fizică şi sport, suflători (de la Institutul de Muzică) de 75 lei;
– Această alocaţie se acordă numai pe timpul practicii celor de la oţelării, furnale, laminoare,
furaj şi extracţie, geologie şi piscicultură;
– 90% dintre studenţii bursieri primesc 50% din cheltuielile de transport în timpul vacanţelor,
iar 10% costul integral al acestui transport cu trenul personal la clasa a 3‑a (articolul 4);
– 10% dintre studenţii bursieri primesc 1000 de lei pentru cheltuieli personale (articolul 5);
– Se înfiinţează 200 burse republicane de 5000 de lei lunar care se acordă studenţilor
eminenţi, numărul de locuri pe instituţiile de învăţământ superior se raportează anual de
Ministerul Învăţământului Public (articolul 6);
– În cămine se cazează numai studenţii bursieri; cei nebursieri vor fi cazaţi numai după ce
au fost cazaţi toţi bursierii; studenţii bursieri ce nu pot fi cazaţi în cămine primesc în plus 1000
lei pe lună (articolul 8).
Decretul nr. 56 din 16 aprilie 1951 pentru „înfiinţarea şcolii de 10 ani şi modificarea
articolului 8 din Decretul nr. 175 pentru reforma învăţământului din 3 august 1948”,
stabileşte:
– Se înfiinţează Şcoala generală de 10 ani, cuprinzând şapte ani de învăţământ mediu

(liceu), actualele serii de elevi din clasele VII‑XI, rămânând să funcţioneze în continuare ca
serii de lichidare, până la absolvirea actualei şcoli de 11 ani;
– Articolul 8 al Decretului nr. 175/3 august 1948 devine: „Durata studiilor de trei ani
pentru licee şi de patru ani pentru celelalte tipuri de şcoli”.
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 527 din 13 iunie 1951 reglementează angajarea
în producţie a studenţilor înscrişi la cursurile de zi ale instituţiilor de învăţământ superior,
stabilind interzicerea angajării în câmpul muncii a studenţilor cursurilor de zi din instituţiile
de învăţământ superior, cu excepţia celor angajaţi în specialitatea lor la institutele de cercetări
ştiinţifice ale Academiei Republicii Populare Române sau în instituţiile de învăţământ superior,
cât şi cei care vor fi consideraţi indispensabili producţiei, pentru aceştia din urmă fiind necesar
ca ministerele şi celelalte instituţii tutelare de resort ale unităţilor socialiste să ceară motivat
şi să obţină aprobarea Comisiei Guvernamentale pentru repartizarea absolvenţilor, cu avizul
Ministerului Învăţământului Public în ceea ce priveşte posibilitatea studenţilor de a continua
studiile şi fără frecventarea regulată a cursurilor de zi.
Decretul nr. 92 din 26 iunie 1951 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, stabileşte:
Desfiinţarea Colegiului Inginerilor şi a Corpului Subinginerilor şi Conductorilor, patrimoniile
acestora trecând la Asociaţia Ştiinţifică a Tehnicienilor din Republica Popular Română, nou
înfiinţată; Abrogarea „Legii pentru purtarea titlului, execitarea profesiunii de inginer şi
înfiinţarea Colegiului Inginerilor, din 10 august 1938”; Abrogarea „Legii pentru înfiinţarea şi
organizarea Corpului de Arhitecţi, din 12 mai 1932”.
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1056 din 2 octombrie1951 stabileşte instituţiile
de învăţământ superior cu secţiile şi grupele de specializare care vor funcţiona începând cu
anul universitar 1951‑1952. Durata studiilor prevăzută în dreptul fiecărei facultăţi se aplică
studenţilor admişi şi înscrişi în anul I, începând cu anul universitar 1951‑1952; pentru actualii
studenţi din ceilalţi ani durata studiilor rămâne cea în vigoare până la data acestei hotărâri.
Pentru Institutul Politehnic din Bucureşti se stabilesc următoarele facultăţi, secţii şi grupe de
specializare:
I. Facultatea de Electrotehnică (Durata studiilor: 5 ani)

1. Secţia de Maşini şi Aparate Electrice: a. Grupa de Maşini Electrice; b. Grupa de Aparataj
Electric.
2. Secţia de Electronică şi Înaltă Frecvenţă: a. Grupa de Electronică Industrială; b. Grupa
de Radiofrecvenţă; c. Grupa de Audiofrecvenţă.
II. Facultatea de Energetică (Durata studiilor: 5 ani)

– Secţia de Termoenergetică;
– Secţia de Hidroenergetică;
– Secţia de Electroenergetică.
III. Facultatea de Mecanică (Durata studiilor: 5 ani)

1. Secţia de Maşini de Forţă: a. Grupa de Maşini cu Abur; b. Grupa de Maşini Hidraulice;
c. Grupa de Maşini cu Combustie Internă; d. Grupa de Cazane cu Abur; e. Grupa de Utilaj
Pneumatic.
2. Secţia de Maşini de Lucru: a. Grupa de Maşini Unelte; b. Grupa de Dispozitive, Scule

şi Aparataj.
3. Secţia de Material Rulant: a. Grupa de locomotive; b. Grupa de vagoane.
4. Secţia de construcţii de aviaţie;
5. Secţia de utilaj şi instalaţii pentru industria chimică.
IV. Facultatea de Chimie Industrială (Durata studiilor: 5 ani)

1. Secţia de industrii anorganice;
2. Secţia de materiale de construcţii: a. Grupa de materiale de construcţii; b. Grupa de
industrii ceramice şi materiale refractare.
3. Secţia de electrochimie şi electrotermie;
4. Secţia de industrii organice: a. Grupa de coloranţi şi medicamente; b. Grupa de produse
macromoleculare; c. Grupa de chimizarea cărbunelui şi lemnului.
V. Facultatea de Metalurgie (Durata studiilor: 5 ani)

1. Secţia de prepaparea minereului;
2. Secţia de metalurgie neferoasă.
VI. Facultatea de Ingineri Economişti (Durata studiilor: 4 ani)

1. Secţia de electrotehnică;
2. Secţia de metalurgie prelucrătoare;
3. Secţia de chimie industrială;
4. Secţia de metalurgie;
5. Secţia de construcţii.
Prin acelaşi decret (nr. 1056 din 2 octombrie 1951), Facultatea de Textile care funcţionează
în acest an (1951‑1952) în cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti, este transformată în
„Institutul de Industrie Uşoară”, cu sediul în Centrul Universitar din Iaşi. Acest institut continuă
să funcţioneze independent în localul Institutului Politehnic din Bucureşti, până în toamna anu
lui 1952, când se mută efectiv la Iaşi.
Se menţionează că prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1608 din 1955, Institutul
de Industrie Uşoară se defiintează şi se înfiinţează Facultatea de Industrie Uşoară în cadrul
Institutului Politehnic „Gheorghe Asachi” din Iaşi.
Decretul nr. 184 din 17 octombrie 1951 hotărăşte înfiinţarea Comitetului pentru Învăţă
mântul Superior, pe lângă Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Române, iar prin
Decretul nr. 188 din 30 octombrie 1951 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, profesorul Ilie
Murgulescu a fost numit preşedinte al acestui comitet.
Decretul nr. 185 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale din 17 octombrie 1951, privind
înfiinţarea cursurilor speciale necesare pregătirii de ingineri şi tehnicieni, stabileşte următoa
rele: Pe data de 20 octombrie 1951 se înfiinţează, pe lângă facultăţile şi instituţiile de învăţământ
superior, cursuri speciale pentru pregătirea de ingineri, durata acestor cursuri fiind de 4‑5
ani, în funcţie de timpul necesar însuşirii specialităţii respective; Cursurile se desfăşoară sub
conducerea rectorilor instituţiilor şi decanilor facultăţilor respective; Studenţii acestor cursuri
se recrutează dintre muncitori calificaţi a căror vârstă nu depăşeşte 30 de ani, care au cel puţin
trei ani în aceeaşi specialitate industrială şi cu o pregătire teoretică corespunzătoare (absolvenţi

ai şcolilor medii tehnice, liceelor industriale, sau având cunoştinţe echivalente absolvenţilor
acestor şcoli); Admiterea la cursuri se face în urma unui examen; Pe tot timpul duratei cursurilor
studenţii vor fi scoşi din producţie şi li se va asigura de către stat întreţinerea necesară în
aceleaşi condiţii ca şi celorlalţi studenţi bursieri din învăţământul superior şi vor primi de la
stat, pe timpul studiilor, salariul în întregime, dacă sunt căsătoriţi şi cu copii, 75% din salariu
dacă sunt căsătoriţi dar fără copii şi 50% din salariu dacă nu sunt căsătoriţi; Pe timpul vacanţei
şcolare vor primi salariul întreg; Absolvenţilor acestor cursuri li se va conferi titlul de inginer;
Personalul didactic şi administrativ folosit pentru aceste cursuri urma să fie numit prin decizie a
Comitetului pentru Învăţământul Superior, cu acordul ministerelor interesate; Pentru studenţii
cursurilor speciale din anul II se vor întocmi planuri de învăţământ şi se va face o programare de
cursuri de tranziţie, iar absolvenţii cursurilor de doi ani vor fi încadraţi în producţie ca tehnicieni,
urmând să‑şi completeze ulterior pregătirea prin cursuri fără frecvenţă sau serale, după care vor
primi diploma de inginer în urma examenului de stat.
Acelaşi Decret (nr.185 din 17 octombrie 1951) stabileşte condiţiile de înfiinţare şi func
ţionare a şcolilor tehnice de doi ani, ai căror absolvenţi primesc diploma de tehnician. La sfârşit,
se arată că se abrogă Decretul nr. 381 din 22 septembrie 1949.
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1251 din 5 noiembrie 1951 stabileşte: înfiinţarea a
35 burse anuale în valoare de 6000 lei anual, denumite „Burse Gheorghe Gheorghiu‑Dej”, care
se vor acorda celor mai merituoşi studenţi, din care patru burse au fost atribuite Institutului
Politehnic Bucureşti, patru burse Universităţii din Bucureşti şi câte trei burse celorlalte insti
tuţii de învăţământ superior (Universitatea din Iaşi, Universitatea Babeş din Cluj, Universitatea
Bolyai din Cluj, Institutul Politehnic din Timişoara, Institutul Politehnic „Gheorghe Asachi” din
Iaşi, Institutul de Mecanică din Oraşul Stalin (fost Braşov), Institutul Agronomic din Bucureşti,
Institutul de Petrol şi Gaze din Bucureşti şi Institutul de Construcţii din Bucureşti).
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1256 din 14 noiembrie 1951 stabileşte ca 30% din
taxele şcolare încasate de unităţile şcolare de învăţământ mediu şi superior să constituie mijloace
speciale extrabugetare, la dispoziţia unităţilor respective, aceste mijloace urmând a fi folosite
pentru: – înzestrarea bibliotecilor, laboratoarelor şi muzeelor şcolare; amenajarea de terenuri
sportive şi procurarea de utilaj şi echipament sportiv şi procurarea de mobilier.
În cursul anului 1951 au intervenit schimbări în conducerea Institutului Politehnic din
Bucureşti şi în unităţile acestuia. Astfel:
– La 2 martie 1951 încetează delegaţia de rector a lui Constantin Cârciumărescu, care
redevine prorector şi este delegat rector profesorul Ştefan Vencov, iar Dumitru Tutunaru este
numit director de studii adjunct pentru facultăţile de ingineri de exploatare în locul lui lacob
Missim şi Ion Persache a fost numit director de studii adjunct la anii III şi IV ai Institutului
Siderurgic din Timişoara, care funcţionează în cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti.
– Pe data de l mai 1951 au fost făcute următoarele numiri: Ştefan Vencov, rector al Institu
tului Politehnic din Bucureşti; Constantin Cârciumărescu, prorector al Institutului Politehnic
din Bucureşti; Dumitru Tutunaru, director de studii adjunct; Roman Stere, decan al Facultăţii de
Electrotehnică; Constantin Ionescu‑Bujor, decan al Facultăţii de Mecanică; Raul Mihail, decan
al Facultăţii de Chimie Industrială; Benone Goman, decan al Facultăţii de Textile, iar pe data
de 19 octombrie 1951 au fost numiţi: Traian Negrescu, decan al Facultăţii de Metalurgie; Petru
Spacu, decan al Facultăţii de Chimie Industrială, în locul lui Raul Mihail şi Oscar Kreindler,
decan al Facultăţii de Energetică.
Ştefan Vencov a fost profesor la Politehnica din Bucureşti şi
la Institutul Politehnic din Bucureşti. În perioada 1948-1955 a fost
şeful Catedrei de Fizică. A efectuat cercetări ştiinţifice în domeniul
descărcărilor electrice în gaze şi a cercetat spectrele optice a mai
multor substanţe. În anul 1948 a fost ales membru corespondent al
Academiei Republicii Populare Române, iar în anul 1952, membru
titular al acesteia.
În anul 1951, Institutul Politehnic din Bucureşti a preluat loca
lul Institutului de Exploatare a Lemnului, care s‑a transferat la Bra
şov. Acest local, care este situat, de asemenea, pe strada Polizu, pe
un teren vecin cu cel al Institutului Politehnic din Bucureşti, avea Ştefan Vencov
următoarele corpuri de clădiri: corpul L cu o suprafaţă desfăşurată (1899-1955)
de 5230 m2, corpul M cu o suprafaţă desfăşurată de 3340 m2, corpul N
cu o suprafaţă desfăşurată de 770 m2, corpul O cu o suprafaţă totală desfăşurată de 260 m2,
corpul P cu o suprafaţă totală desfăşurată de 2385 m2, corpul R cu o suprafaţă totală desfăşurată
de 650 m2 şi corpul C cu o suprafaţă desfăşurată de 430 m2. În total suprafaţa desfăşurată a
crescut cu 13065 m2.
De asemenea, spaţiul de cazare pentru studenţi a crescut prin preluarea Căminului nr. 4,
situat în strada Polizu nr. 10, cu o suprafaţă desfăşurată de 1500 m2.
În anul 1952, au fost numite următoarele cadre didactice: Iulia Georgescu şi Marin Rădoi,
conferenţiari; Dumitru Boiangiu şi Grigore Teodorescu, şefi de lucrări; Ştefan Andreescu,
Alexandru Dănescu, Vasile Constantin Stoica, Silvia Vacu şi Ioan Georgel Teodorescu, asistenţi;
Aurelia Dumitrescu şi Neculai Murguleţ, preparatori şi Victor Drobotă, şef de laborator.
În același an, s‑a desfăcut contractul de muncă următoarelor cadre didactice: Marcu
Gabriel, Corneliu Severineanu şi Eugen Stihi, profesori; Nicolae Cernaşov, Marcu Iancu, Călin
Mihăilescu, Silviu Pop, Constantin Slătineanu, Paul Sanitzki şi Ion Vârtec, conferenţiari; Sima
Weissman, lector; Adrian Bărbulescu, Mortiz Fruchter, Sergiu Ionescu, Iosif Kimmelman,
Gizela Rosinger şi Rose Toth, asistenţi şi Pompei Rebreanu, preparator.
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1802 din 11 septembrie 1952 privind planul de
dezvoltare învăţământului superior pe anul universitar 1952‑1953 stabileşte instituţiile de
învăţământ superior cu secţiile şi grupele de specializare care vor funcţiona în anul şcolar
1952‑1953.
Pentru Institutul Politehnic din Bucureşti se desprind următoarele:
– Institutul de Siderurgie din Timişoara a trecut ca secţie a Facultăţii de Metalurgie a
Institutului Politehnic din Bucureşti;
– Prin Decizia nr. 36.800 din 8 octombrie 1952 a Comitetului pentru Învăţământ
Superior, conferenţiarul Marin Rădoi de la Institutul Politehnic din Bucureşti a fost
delegat prorector, prin transfer, de la Timişoara;
– Facultăţile, secţiile de specialitate şi grupele de specialitate, începând cu anul univer
sitar 1952‑1953, vor fi:

1. Secţia de maşini şi aparate electrice, cu grupele de specialitate: a. maşini electrice; b.
aparataj electric de joasă tensiune; c. aparataj electric de înaltă tensiune.
2. Secţia de electronică şi înaltă frecvenţă, cu grupele de specialitate: a. electronică
industrială; b.radiofrecvenţă; c. audiofrecvenţă.
II. Facultatea de Energetică (Durata studiilor: 5 ani)

1. Secţia de termoenergetică;
2. Secţia de hidroenergetică;
3. Secţia de electroenergetică.
III. Facultatea de Mecanică (Durata studiilor: 5 ani)

1. Secţia de maşini de forţă, cu grupele de specialitate: a. maşini şi turbine cu abur; b.
maşini, turbine hidraulice şi pneumatice; c. maşini cu combustie internă;
2. Secţia de maşini de lucru, cu grupele de specialitate: a. maşini unelte; b.dispozitive,
scule, aparataje.
3. Secţia de material rulant, cu grupele de specialitate: a. locomotive; b. vagoane.
5. Secţia de utilaj şi instalaţii pentru industria chimică;
6. Secţia de utilaj siderurgic;
7. Secţia de utilaj minier.
IV. Facultatea de Chimie Industrială (Durata studiilor: 5 ani)

1. Secţia de industrii anorganice;
2. Secţia de materiale de construcţii, cu grupele de specialitate: a. materiale de construcţii;
b. industrii ceramice şi materiale refractare.
3. Secţia de eletrochimie şi electrotermie;
4. Secţia de industrii organice, cu grupele de specialitate: a. coloranţi şi medicamente; b.
produse macromoleculare; c. chimizarea cărbunelui şi lemnului.
V. Facultatea de Metalurgie (Durata studiilor: 5 ani)

1. Secţia de siderurgie, cu grupele de specialitate: a. furnale; b. oţelării; c. laminoare,
trifilare;
2. Secţia de metalurgie neferoasă;
3. Secţia de cuptoare metalurgice.
VI. Facultatea de Ingineri Economişti (Durata studiilor: 5 ani)

2. Secţia de mecanică;
4. Secţia de metalurgie, cu grupele de specialitate: (a) siderurgie; (b) metalurgie
neferoasă;
5. Secţia de construcţii.
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1894 din 20 septembrie 1952 privind „Organizarea
activităţii didactico‑ştiinţifice, introducerea normelor de muncă şi a salarizării pe funcţiuni
pentru personalul didactic din învăţământul superior”, stabileşte:
– Funcţiile pentru personalul didactic de conducere de rector (director), prorector (director
adjunct), decan, prodecan;
– Funcţiile didactice de profesor şef de catedră, profesor, conferenţiar, lector, asistent;
– Funcţiile pentru personalul didactic ajutător de şef de laborator (şef de cabinet), preparator
principal, preparator, mecanic, sticlar şef, sticlar, laborant principal, laborant;
– Normele de muncă pentru personalul didactic la şase ore pe zi, în medie şi în cadrul celor
şase ore vor fi ca norme de activitate didactică pentru profesori şefi de catedră 2-2,25 ore pe
zi (480-640 ore/an), pentru profesori şi conferenţiari 2,25-2,50 ore pe zi (540-600 ore pe an),
pentru lectori şi asistenţi 2,50-3 ore pe zi (600-720 ore pe an);
– Activitatea didactică cuprinde cursuri, consultaţii pentru studenţi şi aspiranţi, conducerea
seminariilor, conducerea lucrărilor practice şi proiecte, conducerea practicii studenţilor în
producţie, conducerea practicii pedagogice, recenzarea lucrărilor de control ale studenţilor de
la cursurile fără frecvenţă, ţinerea examenelor şi colocviilor, conducerea şi recenzarea lucrărilor
şi proiectelor de diplomă, participarea la examenul de stat sau în comisiile pentru examenul de
stat, controlul profesorilor şefi de catedră la ore de curs şi seminar;
– Pentru completarea normei zilnice medii de şase ore pe zi, pe lângă activitatea didactică,
personalul didactic este obligat să participe la şedinţele de îndrumare a lectorilor şi asistenţilor,
la prelucrarea programelor şi instrucţiunilor metodologice, la organizarea şi conducerea cate
drelor, laboratoarelor (cabinetelor), corectarea lucrărilor de control ale studenţilor şi analiza
rapoartelor în legătură cu practica în producţie, din aparatul de stat şi din institute de cercetări
ştiinţifice, a orelor la cursurile de preparaţie în vederea concursului de admitere, a orelor pres
tate în cadrul comisiilor concursurilor de admitere, a orelor de meditaţii programate pe baza
aprobării Comitetului Învăţământului Superior;
– Personalul didactic poate cumula activităţi didactice sau de cercetări ştiinţifice în aceeaşi
instituţie de învăţământ superior sau în alte instituţii de învăţământ superior sau în instituţii de
cercetări ştiinţifice, fiind retribuit cu o cotă din salariul bugetar al funcţiei îndeplinite, fără a
depăşi 50% din salariul acestei funcţii;
– Specialiştii din producţie care cumulează în învăţământul superior pot primi întregul
salariu dacă prestează şase ore pe zi şi 80 % din salariu dacă prestează patru ore pe zi în medie,
iar dacă nu desfăşoară decât activitate didactică de (2-2,5) ore pe zi vor fi retribuiţi cu 50 % din
salariu;
– Concediul cadrelor didactice se stabileşte la 48 de zile lucrătoare pe an şi se acordă în
timpul lunilor de vacanţă de vară.
În anul 1952, următoarele cadre didactice ale Institutului Politehnic din Bucureşti au
fost alese membri ai Academiei Republicii Populare Române: Ion S.Gheorghiu şi Ştefan
Vencov, membri titulari; Martin Bercovici, Constantin Dinculescu şi Tudor Tănăsescu, membri
corespondenţi, iar profesorul Ştefan Vencov a fost ales secretar general al Academiei Republicii
Populare Române.
Ca rector al Institutului Politehnic din Bucureşti, în locul profesorului Ştefan Vencov, a fost
numit profesorul Traian Negrescu.
Traian Negrescu (1900-1960) a fost conducătorul ştiinţific al autorului (Welton Joseph

Crook, 1886-1976, de la Universitatea Stanford din California, USA) primei teze de doctor-
inginer efectuată în laboratoarele Şcoalei Politehnice din Bucureşti, în anul 1936. Consiliul de
perfecţionare al Şcolii Politehnice din Bucureşti a hotărât la 15 iunie 1934 că Şcoala Politehnică
din Bucureşti poate decerna titlul ştiinţific de doctor-inginer. Traian Negrescu a ajuns în anul
1927 (la vârsta de 27 de ani) profesor suplinitor la Şcoala Politehnică din Bucureşti, iar în anul
1934 profesor titular la aceeaşi şcoală. Realizările ştiinţifice ala profesorului Traian Negrescu
sunt numeroase, cea de vârf fiind elaborarea bazelor analizei spectrale cantitative pentru
aliaje metalice”. În următorii trei-patru ani au mai elaborat teze de doctorat electronistul Tudor
Tănăsescu (sub conducerea ştiinţifică a profesorului Nicolae Vasilescu-Karpen) şi chimista
Margareta Avram (sub conducerea ştiinţifică a profesorului Costin Neniţescu).
În anul 1953 au fost numite următoarele cadre didactice: Edmond Nicolau, profesor; Sergiu
Călin, Nicolae Dobrovici şi Paul Postelnicu, conferenţiari; Mihail Adrian, conferenţiar (cumul);
Mihail Atanasiu, Margareta Avram, Dumitru Boiangiu, Gleb Drăgan, Amalia Lazarovici, Lya
Alexandrina Lazăr, Constantin Mihăilescu, Neculai Murguleţ, Florea Oprea, Augustin Petre,
George Rulea şi Marcel Roşculeţ, lectori; Constantin Mocanu, lector (cumul); Enea Eugen
Barbu, Florin Dinu Badea, Constantin D.Bucur, Simona Buzilă, Gheorghe Constantin, Dionisie
Crăifăleanu, Aurelia Dumitrescu, Titi Dulămiţă, Emil Danciu, Alfons Ifrim, Neculai Murguleţ,
Eugenia Pincovschi, Elena Săveanu, Aurelian Tănăsescu, Silvia Tănăsie, Ioan George
Teodorescu şi Ileana Vraca, asistenţi; Traian Demian şi Paul Precupeţu, asistenţi (cumul);
Berthold Grunwald, Maria Hagistate, Grigore Spânu, Constantin Stănescu şi Paraschiva Volatie,
preparatori.
De asemenea, au fost transferaţi asistenţii: Constantin D. Bucur şi Natalia Talpaghin.
S‑a desfăcut contractul de muncă următoarelor cadre didactice din Institutul Politehnic
din Bucureşti: Gelu Elefterescu, profesor; Signl Apter, Ştefan Boticiu, Alexandru Clemenco,
Zoe Constantinescu, Mircea Dumitru, Solomon Marcus, Tase Mihăilescu, Octavian Sindilaru
şi Ionel Georgel Teodorescu, asistenţi.
Decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale nr. 188 din 18 aprilie 1953 privind „inte
grarea cursurilor speciale pentru pregătirea de ingineri la cursurile de zi ale facultăţilor”,
stabileşte: Începând cu anul universitar 1952‑1953, cursurile speciale pentru pregătirea de
ingineri, înfiinţate prin Decretul nr. 185 din 19 octombrie 1951 (care se abrogă) se integrează
în cursurile de zi ale facultăţilor pe lângă care au funcţionat în anul universitar 1951‑1952;
Actualii studenţi ai cursurilor speciale pentru pregătirea de ingineri, şcolarizaţi în anii II şi III
îşi vor continua studiile după planuri de învăţământ şi programe de curs de tranziţie; Pentru
cursurile de zi vor fi recrutaţi muncitori calificaţi a căror vârstă nu depăşeşte 30 de ani, cu o
practică de cel puţin trei ani în specialitatea pentru care sunt recrutaţi şi o pregătire teoretică
corespunzătoare; Pregătirea acestor candidaţi pentru concursul de admitere se face printr‑un
curs special de maximum 40 de zile; Pe durata pregătirii şi a studiilor, candidaţii şi studenţii
muncitori vor fi scoşi din producţie, vor primi burse de stat şi salariul în întregime dacă sunt
căsătoriţi şi au copii, 75% din salariu dacă sunt căsătoriţi şi nu au copii şi 50% din salariu dacă
sunt necăsătoriţi.
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1879 din 11 iunie 1953 privind „reorganizarea
examenului de stat şi susţinerea proiectului de diplomă în instituţiile de învăţământ superior”,
stabileşte: – examenul de stat face parte integrantă din procesul de învăţământ şi va fi prevăzut
în planul învăţământ; – examenul de stat se susţine în faţa unor comisii numite de Ministerul
Învăţământului Superior şi alcătuite din rectori, decani, şefi de catedră, profesori şi specialişti
din cadrul sau din afara învăţământului; – la examenul de stat se pot prezenta numai studenţii
care şi‑au îndeplinit toate obligaţiile prevăzute în planul de învăţământ; – pentru pregătirea
examenului se acordă studenţilor un timp de patru‑opt săptămâni, iar pentru proiectul de
diplomă patru‑şase luni; – probele din care constă examenul de stat se stabilesc de Ministerul
Învăţământului Superior; – notarea candidaţilor şi acordarea calificării se face de comisie,
în şedinţă deschisă, prin majoritatea de voturi; – lucrările fiecărei şedinţe se consemnează
într‑un proces verbal care este trecut într‑un registru special; – dacă studentul are majoritatea
calificativelor „foarte bine”, iar restul „bine” şi obţine calificativul „foarte bine” la examenul
de stat, primeşte „diploma de merit”, bucurându‑se de priorităţi pentru primirea la aspirantură
şi la repartizarea în învăţământul superior şi în instituţiile de cercetare ştiinţifică; – cei care nu
reuşesc la examenul de stat au posibilitatea să‑1 susţină o data în decurs de cel mult doi ani de
la absolvire, iar dacă nu vor reuşi nici a doua oară, vor obţine o adeverinţă de studii şi vor fi
încadraţi în producţie în funcţia de tehnician sau similar.
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 2111 din 25 iunie 1953 a stabilit Regulamentul
pentru organizarea, îndrumarea şi controlul activităţii de cercetare ştiinţifică în instituţiile de
învăţământ superior, care prevedea:
– Cercetarea ştiinţifică în instituţiile de învăţământ superior va fi orientată către efectua
rea unor cercetări teoretice şi experimentale cu caracter general; – Rezolvarea problemelor
tehnico-ştiinţifice de mare însemnătate pentru economia noastră naţională; – Rezolvarea
problemelor de cercetare solicitate de ministere, întreprinderi, institute de cercetare şi alte
intituţii; – Cercetări cu caracter didactico‑metodic, elaborarea de manuale şi monografii; –
Popularizarea cuceririlor ştiinţei şi tehnicii; – Instituţiile de învăţământ superior vor păstra o
legătură strânsă cu instititutele de cercetări ale Academiei Republicii Populare Române, ale
ministerelor, cu marile laboratoare din uzine şi cu gospodăriile agricole de stat în ceea ce priveşte
coordonarea planurilor de cercetare; – Planurile de cercetare ale instituţiilor de învăţământ
superior se întocmesc pe baza temelor propuse de Ministrul Învăţământului Superior şi de
celelalte ministere, în urma discuţiilor din catedre şi din consiliile ştiinţifice, a centralizării lor la
nivelul rectoratului şi a aprobării în colegiul ministerului de care depinde instituţia de învţământ
superior, Ministerului Învăţământului Superior revenindu‑i apoi rolul de coordonare şi control
a activităţii de cercetare ştiinţifică; – În vederea stimulării activităţii de cercetare, Ministrul
Învăţământului Superior poate acorda trimestrial personalului didactic şi ajutător premii până
la un salariu lunar, iar ministerul de resort poate acorda pentru lucrările ştiinţifice excepţionale
premii echivalente cu două salarii lunare; – Cheltuielile necesare pentru organizarea lucrărilor
de cercetare ştiinţifică se suportă din fondul prevăzut în acest scop în bugetul instituţiilor de
învăţământ superior precum şi din fondurile primite de instituţia de învăţământ superior în
baza contractelor cu întreprinderile sau instituţiile bugetare, în contul lucrărilor de cercetare;
– Economiile rezultate din îndeplinirea planului de cercetare se pot folosi de rector pentru
întărirea bazei materiale a instituţţei de învăţământ superior; – Catedrele prezintă semestrial
dări de seamă asupra activităţii de cercetare ştiinţifică; – Rectorii organizează sesiuni de comu
nicări ştiinţifice şi informează Ministerul Învăţământului Superior asupra cercetărilor ştiinţifice
încheiate; – În termen de două luni de la încheierea cercetărilor, ministerele de resort şi Minis

terul Învăţământului Superior iau măsuri de aplicare concretă în practică a lucrărilor de cercetare;
– Instituţiile de învăţământ superior urmăresc şi pot participa la lucrările ştiinţifice executate în
cadrul lor (executarea modelelor experimentale, asistenţă tehnico ştiinţifică a întreprinderilor de
la faza de laborator la faza pilot şi industrială etc.).
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 2308 din 11 iulie 1953 privind „drepturile materiale
ale elevilor din învăţământul mediu tehnic şi studenţilor pe timpul practicii în producţie”,
stabileşte: – în cazul în care practica se efectuează în altă localitate decât aceea a şcolii sau a
instituţiei de învăţământ superior, întreprinderile şi instituţiile sunt obligate să asigure tuturor
elevilor şi studenţilor care fac practica şcolară la acestea, cazare gratuită şi masă de trei ori pe
zi, pe toată durata practicii, în limita alocaţiei de 4 lei pe zi, ce va fi suportată de instituţiile de
învăţământ de la care provin elevii şi studenţii; – în cazuri speciale, când elevii şi studenţii sunt
obligaţi, în perioada practicii, să se deplaseze pe teren în altă localitate decât aceea în care îşi are
sediul întreprindera (instituţia) unde au fost repartizaţi şi nu li se poate asigura hrana la cantină
şi cazarea, vor primi în locul alocaţiei zilnice de patru lei pentru masă o diurnă de zece lei pe zi
şi vor avea dreptul la decontarea cheltuielilor de cazare până la plafonul de cinci lei pe noapte,
drepturile fiind suportate de întreprindere; – cheltuielile de transport ale elevilor şi studenţilor
la locul de practică, dus şi întors, vor fi suportate de unităţile de învăţământ.
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 2471 din 25 iulie 1953 a aprobat „regulamentul de
organizare şi îndrumare a aspiranturii”, precum şi „unele măsuri necesare dezvoltării aspi
ranturii”, din care evidenţiem: – Aspirantura reprezintă forma de bază pentru pregătirea cadre
lor didactice – ştiinţifice şi a cadrelor de cercetători, fiind organizată pe lângă instituţiile de
învăţământ superior şi instituţiile de cercetare ştiinţifică, stabilite de Ministerul Învăţământului
Superior pentru instituţii de învăţământ superior şi Prezidiul Academiei Republicii Populare
Române pentru institutele de cercetări ştiinţifice ale Academiei; – Specialităţile, numărul de
locuri pe specialităţi şi conducătorii ştiinţifici ai aspiranţilor se stabilesc de aceleaşi foruri; –
Pregătirea aspiranţilor se face prin aspirantură cu frecvenţă şi prin aspirantură fără frecvenţă; –
Condiţiile de admitere la aspirantură sunt: vârsta de cel mult 40 de ani; studii superioare termi
nate în specialitatea în care doreşte candidatul să urmeze aspirantura şi aptitudini în activitatea
de cercetare ştiinţifică; – Admiterea la aspirantură se face pe baza unui examen cu următoarele
probe: – bazele marxism‑leninismului, – disciplinele de specialitate,– limba rusă, materia fiind
cea prevăzută în programele aprobate pentru instituţiile de învăţământ superior; – Comisia de
examen este alcătuită din rector sau prorectorul cu activitate ştiinţifică sau decanul facultăţii
ca preşedinte şi doi membrii: şeful catedrei şi profesorul de specialitate; – Pentru pregătirea
examenului de admitere se beneficiază de un concediu de 30 de zile; – Durata de pregătire a
aspiranturii se stabileşte pentru fiecare aspirant în parte, în funcţie de pregătirea sa ştiinţifică şi
nu poate depăşi trei ani, iar pentru aspiranţii fără frecvenţă patru ani. – Conducătorul ştiinţific
trebuie să aibă titlul ştiinţific de doctor în ştiinţe sau grad de profesor şi numai în mod excepţional
titlul de candidat în ştiinţe tehnice; – Fiecărui conducător ştiinţific i se dau spre pregătire cinci
– şase aspiranţi; – Examenele de candidat (la disciplina de specialitate, la disciplinele înrudite,
la materialismul dialectic şi istoric, la limba rusă şi la una în limbile străine, franceza, engleza
sau germana) trebuie date în interval 1,5 ani, iar la aspiranţii fără frecvenţă în 2,5 ani; – Planul
individual al candidatului este aprobat de consiliul institutului (facultăţii) şi se aprobă de rector
în cel mult două luni de la admiterea aspirantului; – Examenele de candidat se dau în faţa
unei comisii formate de prorectorul cu activitatea ştiinţifică, ca preşedinte, decanul facultăţii,
conducătorul ştiinţific şi profesorul de specialitate; – Pregătirea aspirantului constă din: studiul
individual, participarea la cursuri, îndeplinirea unor sarcini didactice şi metodice; – De două ori
pe an aspirantul face un raport asupra activităţii sale, în faţa colectivului de catedră; – Anual se
face o caracterizare a aspirantului; – Neîndeplinirea planului individual de muncă fără motive
întemeiate atrage după sine scoaterea de la aspirantură; – Aspiranţii au dreptul să folosească
utilajul, laboratoarele, cabinetele, bibliotecile, etc. instituţiilor de învăţământ superior; – Aspi
ranţii cu frecvenţă primesc o bursă de la Stat; – Pentru procurarea literaturii ştiinţifice necesare,
aspiranţii primesc anual o sumă egală cu bursa lunară; – Aspiranţii cu frecvenţă au dreptul la un
concediu anual de două luni şi de o lună după terminarea aspiranturii; – Aspiranţii fără frecvenţă
care îşi îndeplinesc cu succes planul individual de activitate au dreptul anual, în afară de
concediul legal, de un concediu plătit de 30 de zile calendaristice pentru pregătirea examenelor,
efectuarea lucrărilor experimentale şi susţinerea dizertaţiei; – Aspiranţii cu frecvenţă nu au
voie să cumuleze alte funcţii afară de activitatea didactică şi de cercetare ştiinţifică, cu condiţia
îndeplinirii cu succes a planului individual de muncă; – Persoanele care au absolvit aspirantura
cu frecvenţă sunt repartizate în instituţii de învăţământ superior, sau în institute de cercetare
unde sunt obligaţi să activeze cel puţin cinci ani.
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 2471 din 25 iulie 1953: – fixează numărul de locuri
pentru aspirantura cu frecvenţă: 417 locuri, dintre care 111 locuri pentru aspiranţii în ştiinţe
tehnice şi 50 de locuri pentru candidaţii în ştiinţe chimice; – precizează drepturile pe care le
primesc conducătorii ştiinţifici, 2500 lei anual pentru fiecare aspirant şi cuantumul bursei pentru
aspiranţii cu frecvenţă, 800 lei/lună, plătibilă 12 luni pe an; – arată că aspiranţii cu frecvenţă
păstrează continuitatea în muncă şi pot beneficia contra cost de căminele şi cantinele studenţeşti;
– stabileşte că Ministrul Învăţământului Superior poate repartiza la aspirantură până la 5 % din
absolvenţii instituţiilor de învăţământ superior cu rezultatele cele mai bune la învăţătură.
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 2870 din 27 august 1953, aduce modificări dispozi
ţiilor despre „cumul în învăţământul superior”, anume: – specialiştii din producţie, din aparatul
de stat şi din institutele de cercetări ştiinţifice pot cumula până la jumătate de normă în instituţiile
de învăţământ superior, iar în cazuri excepţionale cerute de nevoile învăţământului, Ministrul
Învăţământului Superior poate aproba cumulul până la o normă; – activitatea prin cumul este
retribuită cu până la 50% din salariul funcţiei cumulate când cel ce cumulează prestează în medie
trei ore pe zi, iar în caz că îndeplineşte sarcini mai mici, salariul se micşorează corespunzător.
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 2877 din 27 august 1953, privind „organizarea
şi modul de funcţionare a facultăţilor muncitoreşti” prevede: – facultăţile muncitoreşti se
înfiinţează pe lângă instituţiile de învăţământ superior, prin transformarea unor şcoli speciale
de doi ani; – studenţii facultăţilor muncitoreşti urmau să primească în doi ani cunoştinţe de
cultură generală pentru a‑şi putea continua studiile în instituţiile de învăţământ superior; – vor
exista trei secţii: secţia A care dă o pregătire bazată pe matematică, fizică şi chimie; secţia B
în care se dă o pregătire bazată pe ştiinţele naturale, matematici, chimie; secţia C în care se
dă o pregătire bazată pe studiul limbii şi literaturii române, istoriei şi constituţiei; – funcţiile
didactice la facultăţile muncitoreşti sunt de: conferenţiar, lector (care predau cursuri) şi asistent
(care conduce seminarii şi lucrări practice); – în facultăţile muncitoreşti vor fi primiţi muncitori
industriali şi muncitori agricoli de preferinţă din rândul fruntaşilor în producţie şi care au cel
puţin patru clase primare, pe baza unui concurs de admitere; – în vederea pregătirii pentru
admitere se înfiinţează cursuri de pregătire de una – două luni; – pe timpul studiilor studenţii
facultăţilor muncitoreşti vor fi scoşi din producţie, ei putând beneficia de burse de stat, precum
şi de salariul de 100% dacă sunt căsătoriţi şi cu copii, de 75% din salariu dacă sunt căsătoriţi
şi fără copii şi 50% din salariu dacă sunt necăsătoriţi, salariile neputând fi mai mari de 600 lei/
lună şi mai mici de 300 lei/lună.
În anexă la această hotărâre, la poziţia 9, se prevede înfiinţarea unei facultăţi muncitoreşti
cu Secţia A pe lângă Institutul Politehnic din Bucureşti.
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 2878 din 28 august 1953 privind „ocuparea funcţiilor
didactice din învăţământul superior”, stabileşte: – Funcţiile de profesor şef de catedră, profesor
şi conferenţiar în învăţământul superior se ocupă prin concurs şi prin transferare, numirile
fiind făcute de Ministerul Învăţământului Superior de comun acord cu ministerele tutelare; –
Funcţiile de profesor şef de catedră, profesor şi conferenţiar în învăţământul superior se ocupă
prin concurs şi prin transferare, numirile fiind făcute de Ministerul Învăţământului Superior de
comun acord cu ministerele tutelare; – Funcţiile de lector în învăţământul superior sunt ocupate
prin numiri de către Ministerul Învăţământului Superior, de comun acord cu ministerele tute
lare, pe baza propunerilor rectorilor instituţiilor de învăţământ superior; – Funcţiile de asistent şi
personal ajutător sunt ocupate prin numiri făcute de rectorii instituţiilor de învăţământ superior,
la propunerea şefilor de catedră.
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 2886 din 17 noiembrie 1950 a aprobat „Statutul tip al
instituţiilor de învăţământ superior”, care cuprinde nouă capitole.
Capitolul I (Studenţi) – arată disciplinele la care se dă concursul de admitere în instituţie
(absolvenţii şcolilor medii cu diplomă de merit fiind primiţi fără concurs), condiţiile de obţinere
a burselor de stat, obligaţia de a promova examenele şi colocviile prevăzute în planul de
învăţământ inclusiv examenul de stat, condiţiile de obţinere a unei diplome de merit şi drepturile
de care se bucură cei care au o asemenea diplomă (conform HCM 1879/1953). Capitolul II
(Organizarea procesului de învăţământ) – arată că anul şcolar are două semestre: de toamnă
(1 septembrie – 24 ianuarie) şi de primăvară ( 7 februarie – 30 iunie) şi două vacanţe: de iarnă
(25 ianuarie – 6 februarie) şi de vară (1 iulie – 31 august). Aprecierea cunoştinţelor studenţilor
se face cu calificativele: foarte bine, bine, suficient şi insuficient. Capitolul III (Catedra) – arată
că aceasta este unitatea de bază în instituţia de învăţământ superior şi se enumeră obligaţiile
şefului catedrei (conducerea catedrei, controlul şi îndrumarea cadrelor didactice, a practicii în
producţie a studenţilor, elaborarea planului tematic de cercetare ştiinţifică a catedrei, conducerea
aspiranţilor, propunerea de cadre didactice). Capitolul IV (Cadrele didactico‑ştiinţifice) – arată
că se stabilesc următoarele funcţii pentru cadrele didactico‑ştiinţifice: profesor şef de catedră,
profesor, conferenţiar, lector, asistent, iar pentru personalul didactic ajutător: şef de laborator
sau cabinet, preparator principal, preparator, mecanic şef, mecanic, sticlar şef, sticlar, laborant
principal, laborant. Fiecare cadru didactic cu funcţie în învăţământ este obligat să presteze în
medie 6 ore/zi îndeplinind toate formele de activitate didactică şi de cercetare ştiinţifică. Se
arată apoi cum se numesc cadrele didactice (în conformitate cu HCM din 28 august 1953).
Capitolul V (Aspiranţii) – arată condiţiile de admitere la aspirantură (vârsta sub 40 de ani, studii
superioare în specialitate terminate, aptitudini de capacitate de cercetare ştiinţifică) şi îndatoririle
aspirantului (îndeplinirea planului individual, susţinerea dizertaţiei). Capitolul VI (Structura

şi conducerea) – enumeră facultăţile, catedrele, instituţiile anexe şi, în continuare, sarcinile
rectorului, prorectorului, directorului administrativ, decanului şi consiliului ştiinţific al instituţiei
de învăţământ superior. Capitolul VII (Organizaţiile obşteşti) – arată sarcinile organizaţiilor
obşteşti care cuprind studenţi, cadre didactico-ştiinţifice şi tehnico-administrative. Capitolul
VIII (Regulamentul de ordine interioară şi disciplină) – arată că pentru călcarea disciplinei şi
a acestui regulament, studenţii pot fi sancţionaţi cu: observaţie, mustrare şi mustrare severă cu
avertisment care se dau de rectorul instituţiei, iar pentru nefrecventarea la cursuri, pentru abateri
repetate sau pentru abateri grave studenţii pot fi exmatriculaţi din instituţiile de învăţământ
superior. Capitolul IX (Patrimoniul instituţiei şi mijloacele materiale) – arată din ce constă acesta
– clădiri, utilaje, inventar şi care sunt mijloacele materiale ale instituţiei – alocaţii bugetare,
mijloace speciale şi extra-bugetare. La sfârşitul HCM nr. 3886/1953 se arată că instituţia de
învăţământ superior funcţionează ca persoană juridică cu plan propriu de cheltuieli, aprobat de
ministrul tutelar şi posedă ştampila sa cu stema Republicii Populare Române.
Pe baza dispoziţiilor HCM nr. 2688/1953 şi HCM nr. 2727/1953 privind dezvoltarea
învăţământului superior pe anul universitar 1953‑1954, prin Ordinul Ministrului Învăţământului
nr. 5108/1953 s‑a stabilit pentru Institutul Politehnic din Bucureşti, următoarele facultăţi, secţii
şi grupe de specializare:

1. Secţia de maşini electrice;
2. Secţia de aparataj electric de joasă tensiune.
II. Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii (Durata studiilor: 5 ani), înfiinţată în

anul universitar 1953-1954
1. Secţia de electronică şi radiotehnică industrială;
2. Secţia de radiocomunicaţii;
3. Secţia de comunicaţii telefono‑telegrafice.
III. Facultatea de Energetică (Durata studiilor: 5 ani)

1. Secţia de termoenergetică;
2. Secţia de hidroenergetică;
3. Secţia de electroenergetică, cu grupele de specializare: (a) centrale electrice; (b) auto
matizare şi protecţie prin relee; (c) reţele şi sisteme.
IV. Facultatea de Mecanică (Durata studiilor: 5 ani)

1. Secţia de maşini de forţă, cu grupele de specialitate: (a) maşini şi turbine cu aburi;
(b) maşini şi turbine hidraulice şi pneumatice; (c) maşini cu combustie internă şi (d) cazane cu
aburi;
2. Secţia de maşini de lucru: cu grupele de specializare: (a) maşini unelte şi (b) dispozitive,
scule, aparataje.
4. Secţia de construcii de maşini agricole.
V. Facultatea de Construcţii de Utilaje (Durata studiilor: 5 ani)

1. Secţia de utilaj şi instalaţii pentru industria chimică;
2. Secţia de utilaj siderurgic;
3. Secţia de utilaj petrolier;
4. Secţia de utilaj minier;
5. Secţia de utilaj pentru textile, pielărie şi confecţii.
VI. Facultatea de Chimie Industrială (Durata studiilor: 5 ani)

1. Secţia de tehnologia substanţelor anorganice;
2. Secţia de materiale de construcţii, cu grupele de specializare: (a.) materiale de construcţii
şi (b.) industrii ceramice şi materiale refractare;
3. Secţia de tehnologia produselor electrochimice;
4. Secţia de industrii organice, cu grupele de specializare: (a.) tehnologia produselor
macromoleculare; (b.) tehnologia coloranţilor şi medicamentelor; (c.) tehnologia combustibililor
(cărbune şi lemn).
VII. Facultatea de Metalurgie (Durata studiilor: 5 ani)

1. Secţia de siderurgie, cu grupele de specializare: (a) furnale; (b) oţelării; (c) laminoare,
trefilare;
2. Secţia de metalurgie neferoasă, cu grupele de specializare: (a) metalurgia neferoaselor
uşoare şi (b) metalurgia neferoaselor grele;
3. Secţia de cuptoare metalurgice.
VIII. Facultatea de Ingineri Economişti (Durata studiilor: 5 ani)

2 . Secţia de mecanică;
4. Secţia de metalurgie, cu grupele de specializare: (a) siderurgie; (b) metalurgie nefe
roasă;
5. Secţia de telecomunicaţii.
IX. Facultatea Muncitorească: Secţia A (matematică, fizică, chimie).

Astfel, începând cu anul universitar 1953-1954, Institutul Politehnic din Bucureşti are nouă
facultăţi: Facultatea de Electrotehnică, Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii, Facultatea
de Energetică, Facultatea de Mecanică, Facultatea de Construcţii de Utilaje, Facultatea de
Chimie Industrială, Facultatea de Metalurgie, Facultatea de Ingineri Economişti şi Facultatea
Muncitorească – Secţia A (matematică, fizică, chimie).
Potrivit statelor de funcţiuni aprobate pe anul universitar 1953-1954 (Tabelele 2b),
catedrele Institutului Politehnic din Bucureşti au fost încadrate după cum urmează:
1. Catedra de Fizică: Ştefan Vencov, profesor şef de catedră (bază); Iosef Auslander,
profesor (bază); Dumitru Barca Gălăţeanu, Aurel Munteanu, Virgil Pavlu şi Nicolae Stănescu,
conferenţiari (bază); Nicolae Bărbulescu, conferenţiar (cumul); Marcel Atanasiu şi Alexandrina
Dumitrescu, lectori (bază); Liliana Barbici, Teodor Bănescu, Ana Boiangiu, Emil Donciu,
Candida Gheorghiţă Oancea, Adina Moscovici, Florica Popescu, Lucian Rusu, Haralambie
Savin şi Eugen Sălăgeanu, asistenţi (bază); Simion Faur, Mariana Ghizdăreanu, Felix Grumberg,
Eduard Nicolau, Dragoş Simulescu şi Jan Wagner, asistenţi (cumul).
2. Catedra de Bazele Teoretice ale Electrotehnicii: Remus Răduleţ, profesor şef de
catedră (bază); Ion S. Antoniu, Ion Breazu şi Ghorghe Dima, conferenţiari (cumul); Cristian
Roman, lector (bază); Hermina Albert, Ana Bensimon, Constantin Mocanu şi Petre Stoianovici,
asistenţi (cumul).
3. Catedra de Măsuri şi Aparate Electrice: Alexandru Popescu, profesor şef de catedră
(bază); Carol Steinberg, profesor (cumul); Lazăr Fichman, Nicolae Gheorghiu, Emil Ionescu,
Nicolae Moldoveanu şi Vlad Rădulescu, conferenţiari (cumul); Gheorghe Cosmin, Remi
Herescu şi Arthur Stern, lectori (cumul); Sanda Apolon Militaru şi Alexandru Timotin, asistenţi
(bază).
4. Catedra de Maşini Electrice: Ion S. Gheorghiu, profesor şef de catedră (bază); Cezar
Antoni Parteni, profesor (bază); Cristian Popescu, conferenţiar (cumul); Dorel Damsker, Silvius
Eckstein, Victor Ioanovici, Victor Niculescu, conferenţiari (cumul); Teodor Petrescu, lector
(bază); Constantin Lazu şi A. Schwefelberg, lector (cumul); Paul Manolescu, asistent (bază);
Emil Arendt, Valeriu Ciofu, Virgil Lefter, Eugen Pavel, George Podaşcăru, Nicolae Vernescu şi
Iacob Weissman, asistenţi (cumul).
5. Catedra de Electronică: Teodor Tănăsescu, profesor şef de catedră (bază); Edmond
Nicolau şi Cristofor Vazaca, profesori (bază); Paul Dan şi Roman Stere, conferenţiari (bază);
Moise Berladschi, lector (bază); Anton Necşulea, lector (cumul); Mihai Drăgănescu, Aurel
Georgescu, Vlad Pauker şi Alexandru Popescu, asistenţi (bază); Alexandru Andrei şi Carmi
Goldstein, asistenţi (cumul).
6. Catedra de Electrocomunicaţii: Gheorghe Cartianu, profesor şef de catedră (bază);
Matei Marinescu, profesor (bază); Sergiu Condrea şi Alexandru Spătaru, profesori (cumul);
Mircea Bubulac şi Adrian Valeriu, conferenţiari (bază); Aurel Dumitrescu şi Ernest Gross,
conferenţiari (cumul); Mihai Popescu, lector (bază); Viniciu Niculescu, lector (cumul);
Alexandru Preda, Gheorghe Rulea şi Ion Teodorescu, asistenţi (bază); Gheorghe Balacciu,
asistent (cumul).
7. Catedra de Centrale Electrice: Constantin Dinculescu, profesor şef de catedră;
Gheorghe Hortopan, Costin Motoiu şi Ion Stăncescu, conferenţiari (cumul); Emil Constantinescu
şi Alexandru Mişu, lector i (cumul); Jean Pomârleanu, asistent (bază).
8. Catedra de Reţele şi Sisteme Electrice: Martin Bercovici, profesor şef de catedră
(cumul); Arie A. Arie şi Corneliu Penescu, conferenţiari (cumul); Gleb Drăgan, lector (cumul);
Ion Iordănescu, asistent (cumul).
9. Catedra de Hidroenergetică: Gheorghe Cioară, conferenţiar şef de catedră (cumul);
Alexandru Diaconu, conferenţiar (cumul); Lionel Weissman, lector (cumul) şi Iosif Marmelstein,
asistent (cumul).
10. Catedra de Bazele Teoretice ale Electrotehnicii: Constantin Budeanu, profesor şef de
catedră (bază); Viorica Hortopan şi Florin Manea, asistenţi (bază); Iacob Gensbraum, Mircea
Gheorghiu şi Gheorghe Moraite, asistenţi (cumul).
11. Catedra de Termotehnică I: Emilian Maniţiu, profesor şef de catedră (cumul); Mihail
Ionescu, conferenţiar (bază); Ion Arsene Badea, conferenţiar (cumul); Marieta Nicolae, asistent
(bază); Petre Constantinescu, asistent (cumul).
12. Catedra de Matematici: Constantin Ionescu Bujor, profesor şef de catedră (bază);
Nicolae Ciorănescu, Gheorghe Gh. Constantinescu, Oscar Kreindler şi Neculai Racliş, profesori
(bază); Gabriel Sudan, profesor (cumul); Marin Dumitrescu, Elena Murgulescu, Osias Sachter,
Gheorghe D. Simionescu şi Ion Gh. Sabac, conferenţiari (bază); Virgil Bogdănescu, conferenţiar
(cumul); Vasile Rădulescu, Sofia Flexi, Dumitru Flondor, Marcel Roşculeţ şi Victoria Zlătescu,
lectori (bază); Adolf Saichin, lector (cumul); Marcel Contariu, Nicolae Gelu Elefterescu,
Marcian Guttman, Ana Istrate, Dan Dumitru Mavrodin, Uscher Morgenstem, Mihai Neagu şi
I. Teodorescu, asistenţi (bază); Jean Blum, Constantin Bucur, Gheorghe Constantin, Nicolae
Donciu, Ignat Greif, Alexandru Panţu şi Octavian Sindrilaru, asistenţi (cumul).
13. Catedra de Rezistenţa Materialelor: Gheorghe Buzdugan, profesor şef de catedră
(bază); Camil Mitescu, profesor (cumul); Augustin Petre, lector (bază); Matty Roll Blumenfeld,
asistent (bază); Ştefan Boticiu, Sergiu Calmanovici şi Gustav Spindler, asistenţi (cumul).
14. Catedra de Tehnologie Mecanică: Constantin Popovici, profesor şef de catedră
(cumul); Mihai Tănăsescu, conferenţiar (bază); Ştefan Cuşuţă, Zoltan Duca şi Andrasi Sarian,
conferenţiari (cumul); Vasile Ghiocel, Adrian Huber, Teodor Păcuraru, Gaston Rotschild şi
Victor Sava, asistenţi (cumul).
15. Catedra de Organe de Maşini şi Teoria Roboţilor: Gheorghe Manea, profesor şef
de catedră (bază); Dumitru Tutunaru, profesor (bază); Lucian Săvescu, profesor (cumul);
Gheorghe Lazaride, Mihai Renert şi Hugo Segal, conferenţiari (cumul); Iolanda Raban, asistent
(bază); Constantin Bastache, Cornel Brezeanu, Traian Conţiu, Ion Cristian, Vasile Ghelesel,
Iacob Nissim, Emil Rizescu, Werner Ştefănescu şi Gheorghe Vasilescu, asistenţi (cumul).
16. Catedra de Termodinamică II: Lazăr Stoicescu, profesor şef de catedră (bază);
Victor Popescu, profesor (bază); Mircea Ghiliceanu, conferenţiar (cumul); Nicolae Drăghici şi
Ion Negrescu, lectori (bază); Traian Nicolescu, asistent (bază).
17. Catedra de Scule, Dispozitive şi Mecanică Fină: Florin Oniţiu, conferenţiar şef de
catedră (cumul); Gheorghe Diaconescu, Mircea Iliescu, Victor Rodeţchi, Pavel Szel şi Raul
Septilici, conferenţiari (cumul); Andrei Peter, lector (cumul).
18. Catedra de Maşini Unelte: Emil Botez, profesor şef de catedră (bază); Herbent Cazin,
conferenţiar (bază); George Fieger, lector (cumul); Nicolae Găiţă Poiană, Constantin Săceanu şi
Adam Stambler, asistenţi (cumul).
19. Catedra de Maşini Aeriene: Elie Carafoli, profesor şef de catedră (bază); Mihail
Popescu, profesor (bază); Ion Grossu, profesor (cumul); Vladimir Stângaciu, Alexandru
Stratilescu şi Nicolae Tipei, conferenţiari (cumul).
20. Catedra de Motoare cu Combustie Internă: Constantin Aramă, profesor şef de
catedră (bază); Gheorghe Bărănescu şi Mircea Soare, conferenţiari (bază); Marcel Biener şi
Adrian Vasilescu, conferenţiari (cumul);
21. Catedra de Cazane cu Aburi: Ştefan Gheorghiu, profesor şef de catedră (cumul);
Mircea Postelnicescu, profesor (bază); Guide Schleyer, conferenţiar (cumul); Nicolae Dănilă,
asistent (bază).
22. Catedra de Material Rulant: Cornel Stamatescu, profesor şef de catedră (bază);
Constantin Vârcel, conferenţiar (bază); Corneliu Cazaban, Nicolae Condaxe, Gheorghe Eliade,
Izu Grossu, Gheorghe Ionescu şi Nicolae Soneriu, conferenţiari (cumul); Mircea Aldea, lector
(cumul); Theodor N. Caras şi Heinrich Weinberg, asistenţi (cumul).
23. Catedra de Maşini de Forţă Termice: Alexandru Seleşteanu, profesor şef de cate
dră (bază); Titu Grecu şi Dan Ştefănescu, conferenţiari (bază); Mircea Davidescu, asistent
(cumul).
24. Catedra de Maşini Hidraulice: Dumitru Dumitrescu, profesor şef de catedră (bază);
Dorin Pavel, profesor (bază); Dan Taşcă, conferenţiar (bază); Jean Boisnard, conferenţiar
(cumul); Iosif Auslander, lector (bază); Ovidiu Blaga şi Ştefan Zarea, asistenţi (bază); Alexandru
Cogălniceanu, asistent (cumul).
25. Catedra de Chimie Anorganică şi Generală: Petru Spacu, profesor şef de catedră
(bază); Dumitru Bardan şi George N. Gheorghiu, profesori (bază); Mircea Ionescu, profesor
(cumul); Iulia Georgescu, conferenţiar (bază), Francise Albert şi Augustin Pop, conferenţiari
(cumul); Gleb Hlevea şi Grigore Teodorescu, lectori (bază); Gheorghe Belei, lector (cumul);
Margareta Braşoveanu, Cornelia Bejău, Dumitru Camboli, Nicolae Căplescu, Dumitru
Găvănescu, Maria Hlevea, Gheorghe Ioniţă, Angela Mateescu – Mastero, Agop Ovanesian,
Florica Popescu, Filofteia Roboiu şi Victoria Spiridonescu, asistenţi (bază); Signe Apter, Traian
Filoti, Paul Gurcă, Ştefania Mucea şi Evdochia Nicolau, asistenţi (cumul).
26. Catedra de Chimie Organică Teoretică şi Aplicată: Costin Neniţescu, profesor şef
de catedră (bază); Ecaterina Ciorănescu şi Maria Goruneanu, conferenţiari (bază); Dan C.
Costescu, Iosif Drimuş, Hipolit Sanielevici, conferenţiari (cumul); Iuliu Poganay, lector (bază);
Colombo Lupu, Iancu Minzer, Edith Plaţiu – Solomon şi Apostol Spiriadis, asistenţi (cumul).
27. Catedra de Chimie Fizică: Gheorghe Costeanu, profesor şef de catedră (cumul);
Dumitru Săndulescu, conferenţiar (bază); Claudia Buzescu şi Tiberiu Wiski, asistenţi (bază).
28. Catedra de Tehnologie Anorganică: Tudor Ionescu, profesor şef de catedră (bază); Ion
Atanasiu, profesor (bază); Natie Mendelsohn, conferenţiar (bază); Ulise Corino, conferenţiar
(cumul); Constantin Fastiropol, lector (cumul); Lya Blum şi Victor Cristoloveanu, asistenţi
(bază); Andrei Calman, Octav Mascuna şi Edit Ungar, asistenţi (cumul).
29. Catedra de Procedee şi Aparate: Emilian Bratu, profesor şef de catedră (bază);
Alexandru Huch şi Nicolae Petrescu, conferenţiari (cumul); Raul Mihail, lector (cumul); Ely
Ruckenstein, asistent (bază); Anişoara Constantin şi Gheorghe Iliescu, asistenţi (cumul).
30. Catedra de Chimie şi Tehnologia Materialelor de Construcţii şi Ceramicii:Şerban
Solacolu, profesor şef de catedră (bază); Petre Voichescu, conferenţiar (bază); Emanoil Beillich,
Constantin Claudian şi Gheorghe Gross, conferenţiari (cumul); Radu Dinescu, lector (bază) şi
Aurelia Dinescu, asistent (bază).
31. Catedra de Chimizarea Cărbunelui şi a Lemnului: Isac Blum, profesor şef de
catedră (bază); Ilie Bratu, conferenţiar (cumul); Dumitru Ionescu şi Martin Rosenberg, lectori
(cumul) şi Friederich Bolochi, asistent (cumul).
32. Catedra de Metalurgie Fizică:Traian Negrescu, profesor şef de catedră (bază);
Suzana Gâdea şi Benedict Ionescu‑Siseşti, profesori (bază); Maria Bolgiu şi Georgeta Dan,
lectori (bază) şi Elena Dinescu, asistent (cumul).
33. Catedra de Siderurgie: Alexandru Rău, profesor şef de catedră (cumul); Ştefan
Mantea, profesor (bază); Ion Tiberiu, profesor (cumul); Dorin Dobrovici şi Claudiu Ştefănescu,
conferenţiari (cumul); Silvia Dascălu, asistent (bază); Nicolae Murguleţ şi Constantin Sterian,
asistenţi (cumul).
34. Catedra de Metalurgie Plastică: Romulus Miclescu, profesor şef de catedră (cumul);
Leopold Ball şi Dumitru Brischau, conferenţiari (cumul) şi Solomon Bercu, asistent (bază).
35. Catedra de Utilaje Metalurgice: Petre Dumitraşcu,profesor şef de catedră (cumul);

Andrei Petrovici, profesor (bază); Sergiu Comescu, conferenţiar (cumul); Virgil Râpeanu şi
Vasile Stoica, lectori (cumul).
36. Catedra de Metalurgie Neferoasă: Alexandru Lupu, profesor şef de catedră (cumul);
Ion Vlădescu, profesor (bază); Pamfil Iliescu şi Florea Oprea, asistenţi (bază).
37. Catedra de Materii Prime: Ovidiu Bolgiu, profesor şef de catedră (bază); Gheorghe
Vanci, profesor (bază); Vasile Manilici, conferenţiar (bază) şi Liviu Roşca, lector (bază).
38. Catedra de Mecanică: Mihail Sarian, profesor şef de catedră (bază); Alexandru
Stoenescu, profesor (cumul); Marin Rădoi, conferenţiar (bază); Emil Caragheorghe, Izrael
Schechter şi Radu Voinea, conferenţiari (cumul); Mihail Atanasiu, Dumitru Boiangiu şi Gaston
Nachmias, lectori (bază); Simion Calmanovici şi Ion Persache, lectori (cumul); Paul Barany,
asistent (bază); Alexandru Dănescu, Victor Ghia, Vasile Ionescu, Constantin Mihăilescu,
Nicolae Sava Popescu şi Cornel Stănescu, asistenţi (cumul).
39. Catedra de Economie Politică: Walter Roman, conferenţiar şef de catedră (cumul);
Felix Schehter, profesor (cumul); Constantin Simion şi Nicolae Teşa, conferenţiari (cumul);
Constantin Gofliţescu şi Alfred Stzefăniu, lectori (cumul); Teodor Giura şi Cornel Predescu,
asistenţi (bază); Sabin Antonescu, Florentin Burtan, Rozalia Chira, Ion Cristea, Adina Gerard,
Hermina Hagagian, Sorana Hescher, Gheorghe Maior şi Constantin Moraru, asistenţi (cumul).
40. Catedra de Educaţie Fizică: Ecaterina Niculescu Cernea, lector şef de catedră
(bază); Ştefan Andreescu, Ecaterina Chirvăsuţă, Nicolae Cruli, Pierre Eremia, Aurel Lupan,
Mihai Petrescu, Vasile Pârvu şi Georgeta Sonenescu, asistenţi (bază) şi Vasile Lupan, asistent
(cumul).
41. Catedra de Bazele Marxism‑Leninismului: Paul Luchian, profesor şef de catedră
(bază); Cornel Băjenaru, Pavel Câmpeanu, Paul Cornea, Ludovic David, Bercu Feldman,
Oliver Sabău şi Elena Sfetea, conferenţiari (cumul); Mihail Pârvulescu şi Dita Scutaru, lectori
(bază); Vera Berceanu, Cornelia Bucur, Ion Ciocârlan, Radu Comşa, Policaro Dumitrescu,
Iosif Fenerstein, Paul Granea, Ana Grun, Gabriel Kelmen, Ion Marizi, Beatrice Nemens, Clara
Ostreichter, Petre Parmac, Anton Szabo, Mihail Szilagy şi Ilie Tudose, asistenţi (cumul).
42. Catedra de Geometrie Descriptivă şi Desen: Mihail Botez, profesor şef de catedră
(bază); Mircea Iorga şi Aurel Mihărtescu, conferenţiari (bază); Alexandru Dumitrescu,
conferenţiar (cumul); Mihai Dan şi Dumitru Mişculescu, lectori (cumul); Vlad Bărbulescu,
Haralambie Ionescu, Aurel Marinescu şi Jean Moncea, asistenţi (bază); Adrian Bărbulescu,
Gheorghe Constantinescu, Iancu David, Constantin Georgescu, Valentin Ivanovici, Samson
Kaunitz, Tase Mihăilescu, Gheorghe Popescu, Dumitru Rotaru, Tacor Tacorian, Vasile Tutunaru,
Alexandru Vasiliu şi Leon Weiser, asistenţi (cumul).
43. Catedra de Limba Rusă: Anatolie Selivanov, lector şef de catedră (bază); David
Kelson, Tatiana Rudner, Milea Sapejnic, Isac Wilderman, Maria Zilberman, lectori (bază); Victor
Recevschi, lector (cumul); Nicolae Ceachir, Tatiana Lazu, Claudia Marcu, Irina Olsevschi,
Cornelia Radu, Maria Ster, Natalia Stroe, Sergiu Stroganov, Natalia Talpeghin, Mona Tarden,
Margareta Tarnari şi Rozalia Zonis, asistenţi (bază); Vali Crăciunescu, Ilie Drăghici, Rozalia
Gandelman şi Sofia Garbug, asistenţi (cumul).
44. Catedra de Planificarea Întreprinderilor: Constantin D. Athanasiu, profesor şef de
catedră (cumul); Emil Mitescu, profesor (cumul); Iancu Marin şi Eugen Rămăşiţă, conferenţiari
(bază); Ion Constantin, conferenţiar (cumul); Natalia Criţescu, asistent (bază); Vladimir Kraft,
asistent (cumul).
45. Catedra de Pedagogie şi de Limba Română: Stanciu Stoian, profesor şef de catedră
(bază); Vasile Nicolau, conferenţiar (bază); Gheorghe Maxim, lector (bază); Florin Popescu,
asistent (bază).
Din anul 1953‑1954, catedra devine celula de bază în învăţământul superior. Începe să se
facă deosebirea clară dintre catedră şi disciplină. Se păstrează modul de recrutare al cadrelor.
În anul 1954, la Institutul Politehnic din Bucureşti, au fost numite următoarele cadre
didactice: Hascal Lazăr, conferenţiar; Horia Grigoriu, conferenţiar (cumul); Traian Demian, şef
de lucrări; Theodor Bădescu, Dumitru Dragu, Aurelia Dumitrescu, Dimitrie Rebuşcă, Grigore
Spânu, Ion Stăncioiu, Ioan Georgel Teodorescu, lectori; Vasile Dan Anghelescu, Gheorghe
Biber, Dumitru Dragu, Constantin Fieroiu, Maria Hagistrate, Ariana Ichimescu, Letiţia
Pădureanu, Hascal Lazăr, Constantin Nemoianu, Aurel Oprea, Ion Oprişescu, Nicolae Popescu,
Constantin Stănescu, Iosif Cristea şi Cristofor Vasiliu, asistenţi; Virgil Constantinescu, asistent
(suplinitor); Gheorghe Biber. Ioan Dragomir, Margareta Drăguţescu şi Ileana Niculescu, şefi
de laborator; Victoria Iacob, şef de cabinet; Gheorghe Biber şi Lucian Floru, preparatori
principali, Constantin Ciocârdia, Aurel Oprean şi Dumitru Stanomir, preparatori.
În 1954, s‑a desfăcut contractul de muncă următoarelor cadre didactice ale Institutului
Politehnic din Bucureşti: Ion Ploscaru, Titu Popa şi Ion Sebescu, lectori; Gheorghe Barbu,
Ioana Caltofeanu, Ecaterina Chendriş, Virginia Chirovici, Nicolae Constantin, Gheorghe
Donciu, Ritta Dvorjac, Simion Faur, Iosif Feurstein, Carmi Goldstein, Clara Klamercec, Ana
Moisil, Marieta Nicolae, Nicolae Nicolescu, Petre Parmac, Traian Popescu, Edith Ungur şi
Lefter Vâlculescu, asistenţi şi David Apostol, preparator.
Decretul nr. 71 din 6 martie 1954 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a modificat
articolul 4 al Decretului nr. 188 din 14 mai 1953 privind „integrarea cursurilor speciale pentru
pregătirea de ingineri în cursurile de zi ale facultăţilor”, în sensul că, de la 1 aprilie 1954,
candidaţii şi studenţii muncitori vor primi burse de stat în valoare de 150 lei lunar, sub formă de
casă şi masă şi, pe lângă această bursă, o indemnizaţie de 100 lei lunar pentru cei necăsătoriţi,
o indemnizaţie de 200 lei lunar pentru cei căsătoriţi care nu au copii sau pentru cei divorţaţi
sau văduvi, dar care au copii pe care îi întreţin, sau pentru cei necăsătoriţi care susţin părinţi
bătrâni sau incapabili de muncă cu un venit lunar sub 200 lei şi o indemnizaţie de 300 lei
pentru cei căsătoriţi care au până la doi copii inclusiv, iar pentru fiecare copil în plus, 50
lei. Îndemnizaţia de 50 lei lunar se acordă şi celor divorţaţi sau văduvi care au mai mult de doi
copii pe care îi întreţin.
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 899 din iunie 1954 a fixat pentru anul şcolar 1953‑1954:
un număr de 398 de locuri de aspiranţi de anul I aspirantură fără frecvenţă, cu durata până la
patru ani, dintre care 366 de locuri în cadrul Ministerului Învăţământului şi 32 de locuri în
cadrul Academiei Republicii Populare Române şi dintre acestea, 118 locuri pentru aspiranţi în
domeniul ştiinţelor tehnice şi 35 de locuri în domeniul ştiinţelor chimice.
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1283 din 26 iulie1954 a aprobat „Regulamentul
privind practica în producţie a elevilor din învăţământul mediu tehnic şi a studenţilor”,
potrivit căruia: – practica în producţie face parte organică din procesul de învăţământ, având ca
scop aplicarea practică a cunoştinţelor teoretice, cunoaşterea utilajului, metodelor, proceselor
şi aplicaţiilor tehnologice prin participarea ca executanţi direcţi, însuşirea tehnicii celei mai
avansate şi însuşirea cunoştinţelor privitoare la organizarea procesului de producţie; – durata
şi perioada practicii în producţie se stabileşte în planul de învăţământ; – în vederea creării unei
legături durabile între instituţiile de învăţământ şi întreprinderi se vor repartiza unei instituţii
de învăţământ, în fiecare an, aceleaşi întreprinderi; – repartizarea studenţilor la întreprinderi
se face pe grupe; – practica în producţie este precedată de o practică pregătitoare care se face
în instituţia de învăţământ (în laboratoare, ateliere, staţii experimentale etc.), iar dacă nu este
posibilă efectuarea practicii pregătitoare în învăţământ, se va efectua tot în întreprindere; –
programele de practică, întocmite de catedre, trebuie să asigure ca studenţii să treacă prin fazele
procesului de producţie şi în final să poată cuprinde întreg procesul; – pe baza propunerilor
de practică, cu cel puţin o săptămână înainte de sosirea practicanţilor se întocmeşte un plan
de muncă cu privire la activitatea lor completă în întreprindere; – în primii doi ani de practică
studenţii studiază un sector limitat al producţiei, lucrând succesiv în două– trei locuri de muncă,
iar în ultimul an într‑un sector mai larg al producţiei, cu ajutorul conducătorului (atelierului,
secţiei, sectorului) în vederea deprinderii lor cu organizarea, conducerea şi dezvoltarea proce
sului de producţie; – studenţii sunt obligaţi să noteze zilnic activitatea lor în carnetul de practică
care trebuie vizat săptămânal de responsabilul de practică din întreprindere; – la sfârşitul
practicii, studenţii întocmesc o dare de seamă asupra îndeplinirii programului stabilit care va
fi examinată de conducătorul practicii (din partea unităţii de învăţământ) şi de responsabilul
cu practica din întreprindere, însoţită de un raport; – aprecierea rezultatelor practicii se face pe
baza unui colocviu, ţinut în instituţia de învăţământ superior, în faţa unei comisii şi se notează
cu calificative, iar cei care obţin calificativul insuficient sunt obligaţi să refacă practica; – în
timpul practicii delegaţii unităţilor de învăţământ pot organiza excursii la întreprinderile din
apropiere şi cursuri de maximum patru ore pe săptămână; – personalul didactic însărcinat cu
conducerea practicii se deplasează la locurile de practică, participă la repartizarea studenţilor
pe locurile de muncă, întocmeşte planul de muncă, controlează activitatea practică şi îndrumă
studenţii la întocmirile dărilor de seamă; – responsabilul practicii din întreprindere colaborează
cu cadrul didactic la planul de muncă, organizând practica, controlează din punct de vedere
tehnic practica, întocmeşte referate asupra practicii şi asigură condiţiile materiale de trai (locu
inţă, hrană, haine de producţie); – îndrumarea directă a pregătirii revine specialiştilor de acolo,
fiecăruia încredinţându‑i‑se o grupă de maximum 10 studenţi; – întreprinderile sunt obligate să
asigure studenţilor cazare gratuită şi masă de trei ori pe zi în limita alocaţiei de hrană de 4 lei
pe zi, ce va fi suportată de unităţile de învăţământ; – studenţii pot fi cazaţi în cămine studenţeşti
sau în internatele şcolilor medii din localitatea respectivă; – studenţii care în cadrul practicii, se
deplasează pe tren în altă localitate au dreptul la o diurnă de 10 lei şi la cheltuieli de cazare de
5 lei pe noapte (suportată de întreprindere); – de asemenea, întreprinderea suportă cheltuielile
zilnice cu mijloace de transport în comun la distanţe mai mari de 2 km de la locul de cazare la
întreprindere; – în ceea ce priveşte echipamentul de lucru şi de protecţie, antidoturile şi asistenţa
medicală, studenţii se bucură de aceleaşi drepturi ca şi salariaţii întreprinderii.
În august 1954, a încetat delegaţia de rector a profesorului Traian Negrescu şi în locul său
a fost numit rector al Institutului Politehnic din Bucureşti, profesorul Constantin Dinculescu.
Constantin N. Dinculescu a absolvit Şcoala Politehnică din Bucureşti, Secţia Electromeca
nică în anul 1922. A lucrat 30 de ani ca proiectant şi constructor în industria energetică.
În 1926 a intrat în învăţământul superior la Şcoala Politehnică

din Bucureşti, parcurgând toate treptele didactice. Când era şef de
lucrări a candidat pe un post de profesor la Politehnica din Timişoara,
unde, în anii celui de‑al Doilea Război Mondial, a predat cursul de
Centrale electrice. În 1948 a devenit şeful Catedrei de Centrale şi
Reţele Electrice la Institutul Politehnic din Bucureşti.
A fost director al Centralei Industriale a Energiei Electrice
şi director general al Industriei Energetice din Ministerul Energiei
Electrice (1953-1964).
În 1952 a fost ales membru corespondent al Academiei Repu
blicii Populare Române, iar în ianuarie 1990 a devenit membru Constantin N.
titular al Academiei Române. Dinculescu (1898-1990)
Având la bază Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1508 din
14 august 1954, Ministerul Învăţământului a aprobat următoarele
„Măsuri cu privire la şcolarizare şi profil” şi următorul „Plan de şcolarizare” pe anul şcolar
1954‑1955 la Institutul Politehnic din Bucureşti.
1. Măsuri cu privire la şcolarizare şi profil:

1.1. Studenţii de la specialitatea Utilaj Minier de la Institutul Politehnic din Bucureşti, se
transferă la specialitatea Electromecanică Minieră de la Institutul de Mine din Bucureşti, ast
fel: anul II – 45 de studenţi; anul III – 30 de studenţi; anul IV – 15 studenţi.
1.2. Studenţii din anul II de la specialitatea Utilaj Minier, cursuri fără frecvenţă, de la
Institutul Politehnic din Bucureşti se transferă în anul II, la specialitatea Electromecanică
Minieră, cursuri fără frecvenţă, la Institutul de Mine din Bucureşti.
1.3. Studenţii de la toţi anii de studii de la specialitatea Utilaj Petrolier de la Institutul
Politehnic din Bucureşti se transferă la specialitatea Utilaj Petrolier din cadrul Institutului de
Petrol şi Gaze din Bucureşti.
1.4. Specialităţile Coloranţi şi Medicamente şi Produse Macromoleculare se comasează în
specialitatea Tehnologia Substanţelor Organice şi studenţii din toţi anii de studii de la specia
lităţile comasate vor continua studiile pe noul profil.
1.5. Specialităţile Furnale, Oţelării, Laminoare‑Trefiloare şi Cuptoare Metalurgice se
comasează în specialitatea Siderurgie şi studenţii de la toţi anii de studiu de la specialităţile
comasate vor continua studiile pe noul profil.
1.6. Se formează anii II, III şi IV la specialitatea Tehnologia Prelucrării Metalelor şi Construc
ţiei de Maşini, cursuri de zi, prin transferarea de la alte specialităţi, astfel: de la specialitatea
Utilaj Textil: 25 studenţi în anul II, 25 studenţi în anul III şi 20 studenţi în anul IV.
1.7. Specialităţile Maşini-Unelte şi Dispozitive, Scule, Aparataj se comasează în speciali
tatea Maşini Unelte – Scule şi studenţi de la specialităţile comasate, rămaşi după transferurile
de la punctual 1.6., vor continua studiile pe noul profil.
1.8. Specialităţile Maşini cu Aburi şi Maşini cu Combustie Internă se comasează în
specialitatea Maşini Termice şi studenţii de la toţi anii de studii de la specialităţile comasate vor
continua studiile pe noul profil.
1.9. Se formează anii II, III şi IV la specialitatea Tehnologia Prelucrării Materialelor şi
Construcţiei de Maşini, cursuri fără frecvenţă, prin transferuri de la alte specialităţi, astfel: de la
specialitatea Maşini Unelte – 50 studenţi în anul III şi 30 studenţi în anul IV; de la specialitatea
Construcţii Utilaje Siderurgice – 20 studenţi în anul II, 40 studenţi în anul III şi 40 studenţi în
anul IV.
1.10. Se formează anii II, III şi IV la specialitatea Maşini Termice, cursuri fără frecvenţă,
prin transferuri de la specialităţile Cazane cu Aburi, Maşini cu Aburi şi Maşini cu Combustie
Internă, anume: – 70 studenţi în anul II, 30 studenţi în anul III şi 30 studenţi în anul IV.
1.11. Se transferă 35 studenţi din anul II, de la specialitatea Hidroenergetică la specialitatea
Termoenergetică.
1.12. Specialităţile Maşini Electrice şi Aparataj Electric de Joasă Tensiune se comasează în
specialitatea Maşini şi Aparate Electrice, iar studenţii de la anii de studii, de la cursuri de zi şi
fără frecvenţă ale specialităţilor comasate, vor continua studiile pe noul profil.
1.13. Specialităţile Radiofrecvenţă şi Audiofrecvenţă se comasează în specialitatea
Radiocomunicaţii, iar studenţii din toţi anii de studiu, de la specialităţile comasate, vor continua
studiile pe noul profil.
1.14. Se formează anii II, III şi IV la specialitatea Organizarea şi Planificarea Telecomu
nicaţiilor, Industriei Energetice şi Electrotehnice cu studenţii de la specialitatea Organizarea şi
Planificarea Industriei Energetice şi Electrotehnice, astfel: 15 studenţi în anul II, 5 studenţi în
anul III şi 5 studenţi în anul IV.
1.15. Studenţii de la cursurile fără frecvenţă de la Facultatea de Electrotehnică se repar
tizează pe specialităţi astfel: a) Maşini şi Aparate Electrice: 50 de studenţi în anul II, 50 de
studenţi în anul III şi 55 de studenţi în anul IV; b) Electronică şi Radiotehnică Industrială: 50 de
studenţi în anul II, 50 de studenţi în anul III şi 55 de studenţi în anul IV.
1.16. Studenţii de la cursurile muncitoreşti se înregistrează în efectivele cursurilor de zi,
conform prevederilor Decretului nr. 188/1953.
2. Facultăţile şi specialităţile Institutului Politehnic din Bucureşti în anul universitar

1954‑1955:
A. Cursuri de zi (durata şcolarizării: 5 ani)
1. Maşini şi Aparate Electrice
B. Cursuri fără frecvenţă (durata şcolarizării: 6 ani):
1. Maşini şi Aparate Electrice
II. Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii
1. Electronică şi Radiotehnică Industrială;
2. Radiocomunicaţii;
3. Comunicaţii Telegrafo‑Telefonice.
1. Electronică şi Radiotehnică Industrială.
III. Facultatea de Energetică
1. Termoenergetică;
2. Hidroenergetică;
3. Electroenergetică.

1. Electroenergetică;
2. Termoenergetică.
IV. Facultatea de Mecanică
1. Maşini Termice;
2. Maşini şi Turbine Hidraulice şi Pneumatice;
3. Maşini Unelte şi scule;
4. Tehnologia Prelucrării Metalelor şi Construcţia de Maşini;
5. Construcţii de Aviaţie.
1. Maşini termice;
2. Tehnologia Prelucrării Metalelor şi Construcţia de Maşini.
V. Facultatea de Maşini şi Utilaje
1. Aparate şi Instalaţii pentru Industria Chimică;
2. Maşini şi Utilaj Metalurgic;
3. Maşini şi Utilaj Agricol;
4. Cazane cu Aburi.
VI. Facultatea de Chimie Industrială
1. Tehnologia Substanţelor Anorganice;
2. Materiale de Construcţii: a. Materiale de Construcţii; b. Ceramică Fină şi Materiale
Refractare.
3. Tehnologia Producţiei Electrochimice;
4. Tehnologia Substanţelor Organice;
5. Tehnologia Combustibilului (lemn, cărbune).
1. Tehnologia Substanţelor Organice.
VII. Facultatea de Metalurgie
1. Siderurgie, Materiale Neferoase.
B. Cursuri fără frecvenţă (durata şcolarizării: 6 ani)
2. Siderurgie.
VIII. Facultatea de Inginerie Economică
1. Organizarea şi Planificarea Industriei Energetice şi Electrotehnice;
2. Organizarea şi Planificarea Telecomunicaţiilor;
3. Organizarea şi Planificarea Industriei Construcţiei de Maşini şi Utilaje;
4. Organizarea şi Planificarea Industriei Chimice;
5. Organizarea şi Planificarea Industriei Metalurgice.
IX. Facultatea Muncitorească tip A

În anul universitar 1954-1955, Facultatea de Construcţii şi Utilaje a Institutului Politehnic
din Bucureşti devine Facultatea de Maşini şi Utilaje. Se menţin nouă facultăţi.

În anul 1955 au fost numite următoarele cadre didactice în cadrul Institutului Politehnic din
Bucureşti: Ion Popa, conferenţiar; Eugen Barbu Eneea, Dionisie Crăifăleanu, Nicolae Drăghici,
Valentin Scripnic, lectori; Nicolae Ştefănescu, lector (cumul); Nicolae Adalbert Apostolescu,
Neculai Bădilă, Anatolie Carabulea, Lucia Cumpănaşu Cincă, Constantin Ciocârdia, Ioan
Dragomir, Ştefănuţă Enache, Lucian Floru, Ionel Gavrilaş, Berthold Grunwald, Gheorghe
Iacobescu, Sanda Oprea, Lucian Oprescu, Virgil Raicu, Viorica Varga, Octavian Smighelschi,
Dumitru Stanomir, Neculai Stere şi Voicu Tache, asistenţi; Gheorghe Paizis, asistent suplinitor;
Pavel Buhuş, Petre Dodea, Maria Lupu, Diana Eitel, Elena Niculae, Iulian Oprescu, Voicu
Tache, preparatori principali; Gheorghe Constantin şi Amelita Vogel, preparatori; Nicolae
Albert Apostolescu, Eugenia Rodica Apostolescu, Viorica Câmpu, Ionel Gavrilaş, Ion Oprean,
Constantin Şerbu, şefi de laborator; Costinel Lazăr şi Viorica Iacob, şefi de cabinet.
Prin Ordinul Ministrului Învăţământului nr. 823/1955 s‑a dispus eliberarea din funcţie a
conferenţiarului Marin Rădoi, cu data de 1 aprilie 1955, ca prorector al Institutului Politehnic
din Bucureşti, fiind transferat în altă misiune.
Au fost transferate, din Institutul Politehnic din Bucureşti în alte unităţi socialiste, urmă
toarele cadre didactice: Ecaterina Chivu şi Petru Spacu, profesori; Clara Ostraicher, Diţă Scurtu
şi Alexandru Voicu, lectori; Francis Biro, Emilian Goldstein şi Alexandrina Vâlcu, asistenţi.
S‑a desfăcut contractul de muncă următoarelor cadre didactice: Ion Breazu, Gheorghe
Dima, Lazăr Fichman, Mihai Ionescu, Iancu Marcu şi Eugen Răzameriţă, conferenţiari; Felicia
Comerzan, Eugen Ghenad, Adina Gerard, Ileana Mavrodin, Anton Necşulea, Ion Stănciulescu şi
Vasile Tomescu, lectori; Teodor Bazianu, Nicolae Ceakir, Elena Ciolac, Valentin Crăciunescu,
Gelu Elefterescu, Irina Olşevschi, Olga Sonie Maniţiu, şefi de cabinet; Paula Constantinescu,
preparator.
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1608 din 30 iulie 1955 a aprobat planul de şcolarizare,
reţeaua şi profilul instituţiilor de învăţământ superior pe anul universitar 1955‑1956. Pentru
Institutul Politehnic din Bucureşti s‑au prevăzut următoarele facultăţi, secţii de specializare şi
cifre de şcolarizare la cursurile de zi (5 ani) şi la cursurile fără frecvenţă (6 ani):
Cursuri de zi: 1. Maşini şi Aparate Electrice (30 studenţi)
Cursuri de zi: 1. Electronică industrială (15 studenţi); 2. Radiocomunicaţii (30 studenţi);
3. Comunicaţii Telefonice‑Telegrafice (45 studenţi); 4. Centralizări şi Semnalizări Feroviare
(60 studenţi). Cursuri fără frecvenţă: 1. Centralizări şi Semnalizări Feroviare 60 studenţi).
Cursuri de zi: 1. Termoenergetică (15 studenţi).
Cursuri fără frecvenţă: 1. Electroenergetică (30 studenţi).
Cursuri de zi: 1. Maşini Termice (20 studenţi); 2. Maşini Hidraulice şi Pneumatice (10 stu
denţi); 3. Maşini Unelte şi Scule (20 studenţi); 4. Construcţii de Aviaţie (10 studenţi); 5. Maşini
Agricole (20 studenţi); 6. Aparate şi Utilaj pentru Industria Chimică şi Metalurgică (70 stu
denţi).
Cursuri fără frecvenţă: 1. Maşini Termice (40 studenţi).
V. Facultatea de Tehnologie Mecanică
Cursuri de zi: 1. Tehnologia Prelucrării Metalelor şi a Construcţiei de Maşini (100 studenţi).
Cursuri fără frecvenţă: 1. Tehnologia Prelucrării Metalelor şi a Construcţiei de Maşini
(50 studenţi).
VI. Facultatea de Chimie Industrială
Cursuri de zi: 1. Tehnologia Substanţelor Anorganice (20 studenţi); 2. Materiale de
Construcţii şi Ceramică (20 studenţi); 3. Tehnologia Producţiei Electrochimice (10 studenţi);
4. Tehnologia Substanţelor Organice (30 studenţi); 5. Chimizarea Combustibililor (20 studenţi).
Cursuri fără frecvenţă: 1. Tehnologia Substanţelor Anorganice (30 studenţi); 2. Materiale
de Construcţii şi Ceramică (30 studenţi); 3. Tehnologia Substanţelor Organice (30 studenţi).
VII. Facultatea de Metalurgie
Cursuri de zi: 1. Siderurgie (20 studenţi); 2. Metalurgie Neferoasă (10 studenţi).
VIII. Facultatea de Ingineri Economişti
Cursuri de zi: 1. Industria Energetică şi Electrotehnică (15 studenţi); 2. Telecomunicaţii
(10 studenţi); 3. Industria Construcţiei de Maşini (20 studenţi); 4. Industria Chimică (15 stu
denţi); 5. Industria Metalurgică (10 studenţi).
Specialitatea Centralizări şi Semnalizări s‑a înfiinţat la Facultatea de Electronică şi
Telecominicaţii a Institutului Politehnic din Bucureşti prin transfer de la Institutul de Căi Ferate
„Gheorghe Gheorghiu-Dej” din Bucureşti.
În anul universitar 1955/1956, Institutul Politehnic din Bucureşti are opt facultăţi: Facul
tatea de Electrotehnică, Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii, Facultatea de Energetică,
Facultatea de Mecanică, Facultatea de Tehnologie Mecanică, Facultatea de Chimie Industrială,
Facultatea de Metalurgie şi Facultatea de Ingineri Economişti.
Se observă că fosta Facultate de Construcţii de Utilaje se transformă în Facultatea de
Tehnologie Mecanică.
Prin Ordinul Ministrului Învăţământului nr. 1654 din 13 septembrie 1955 s‑a stabilit noua
conducere a Facultţii de Electronică şi Telecomunicaţii: conferenţiarul Mircea Ghiligeanu,
decan şi conferenţiarul Ion Popa, prodecan.
Conform statelor de funcţiuni şi de personal didactic (tabela 2B), în anul universitar
1955‑1956 catedrele Institutului Politehnic din Bucureşti au fost încadrate după cum urmează:
1. Catedra de Maşini şi Acţionări Electrice: Cezar Parteni‑Antoni, profesor şef de catedră
(cumul); Dorel Damaschin, conferenţiar (cumul); Tudor Petrescu, lector (bază); Gheorghe
Dobrian, Remi Herescu şi Nicolae Ştefănescu, lectori (cumul); Cecilia Trufin, asistent (bază);
Reinhard Fleischer, Gavril Gonda, Cristian Marinescu, Tudor Petrescu, Eugen Sofan, Gheorghe
Turbuţiu, Hunter Weinrich şi Iacob Weissman, asistenţi (cumul).
2. Catedra de Bazele Teoretice ale Electrotehnicii I: Remus Răduleţ, profesor şef de
catedră (bază); Aurel Avramescu, conferenţiar (bază); Nicolae Bimbulov, conferenţiar (cumul);
Sanda Mastero şi Cristina Roman, lectori (bază); Constantin Mocanu şi Petre Stoianovici,
lectori (cumul); Alfons Ifrim, Alexandru Fransua şi Constantin Nemoianu, asistenţi (bază);
Hermina Albert, Anghel Dumitrescu, Cristina Roman, Alexandru Timotin şi Andrei Ţugulea,
asistenţi (cumul).
3. Catedra de Fizică I: Ion Agârbiceanu, profesor şef de catedră (bază); Iosif Auslander,
Dumitru Barca‑Gălăţeanu, Aurel Munteanu şi Nicolae Stănescu, profesori (completare); Virgil
Pavlu, conferenţiar (completare); Alexandrina Dumitrescu, Eugen Sălăgeanu şi Ileana Vencov,
lectori (bază); Dan Anghelescu, Liliana Barbici, Ana Baiangiu, Candida Gheorghiţă, Sanda
Loga, Ariana Popa, Florica Popescu, Gigel Popovici, Haralambie Savin, Ion Vieroşanu şi Ritta
Wagner, asistenţi (bază); Dragoş Simulescu, asistent (cumul).
4. Catedra de Maşini Electrice: Ion S. Gheorghiu, profesor şef de catedră (bază);
Gheorghe Petrescu şi Cristina Popescu, conferenţiari (bază); Constantin Apetrei, Silvius Ecstein,
Victor Iancovici, Constantin Lazu şi Dumitru Niculescu, lectori (bază); Ion Creişan, Sigismund
Scheicher şi Anatol Schwefelberg, lectori (cumul); Virgil Raicu şi Sigismund Scheicher, asistenţi
(bază); Constantin Bălă, Valeriu Ciofu, Tiberiu Dumitrescu, Dumitru Lăzăroiu, Virgil Lefter,
Vasile Nedelcu, Gheorghe Podasca, Nicolae Vemescu şi Stelian Vârgolici, asistenţi (cumul).
5. Catedra de Maşini şi Aparate Electrice: Alexandru Th. Popescu, profesor şef de
catedră (bază); Carol Steinberg, profesor (bază); Aurel Avramescu, conferenţiar (bază); Niculae
Moldoveanu şi Vlad Rădulescu, conferenţiari (cumul); Gheorghe Cosmin, Adrian Georgescu,
Remi Herescu şi Dinu Martac, lectori (cumul); Paul Manolescu, asistent (bază); Ioan N. Codru,
Radu Dordea, Ilian Feldman, Nicolae Ghişă, George Mangu, Paul Manolescu, Niculae Niculae,
Vladimir Petrescu, Teodor Teitel şi Jean Weissman, asistenţi (cumul).

6. Catedra de Electronică: Tudor Tănăsescu, profesor şef de catedră (bază); Edmond
Nicolau şi Cristofor Vazaca, profesori (bază); Paul Dan, conferenţiar (bază); Roman Stere,
conferenţiar (cumul); Moise Berladschi, lector (bază); Dorel Bernstein, Reinhard Piringer,
Alexandru Popescu, Veronica Popescu-Mălăeşti, Gheorghe Stancu şi Gheorghe Vrânceanu,
asistenţi (bază); Alexandru Andrei şi Vlad Pauker, asistenţi (cumul).
7. Catedra de Telefonie-Telegrafie: Sergiu Condrea, profesor şef de catedră (bază);
Sergiu Condrea şi Carol Sor, profesori (cumul); Nicolae Marinescu şi Ion Popa, conferenţiari
(bază); Alexandru Bodega, Consttantin Botez, Milan Mănciulescu, Iosif Marincioschi şi
Dumitru Tentea, conferenţiari (cumul); Eneea Barbu şi Cristofor Vasiliu, lectori (bază); Andrei
Buzescu, lector (cumul); Mihai Măruţă, asistent (bază); Eneea Barbu, Petre Datculescu, Mihai
Măruţă, Matei Steiner, Ion Udilă, Vasile Vasilache, Cristofor Vasiliu şi Nicolae Vâlsan, asistenţi
(cumul).
8. Catedra de Centralizări şi Semnalizări Feroviare: Ioan Popa, conferenţiar şef de
catedră (bază); Emil Goilav, Paul Mihăescu, Aurel Novac, Iulian Pop şi Ştefan Turi, conferenţiari
(cumul); Petre Boama, lector (cumul); Gheorghe Duţu, Leonida Fiederar, Tiberiu Noaghea,
Nicolae Popa şi Constantin Zaiţ, asistenţi (cumul).
9. Catedra de Matematici III: Nicolae Ciorănescu, profesor şef de catedră (bază); Nicolae
Racliş, profesor (bază); Marin Dumitrescu, Adolf Polinger şi Ion Şabac, conferenţiari (bază);
Marcian Gutman, Marcel Roşculeţ şi Walter Rudner, şefi de lucrări (bază); Uşer Mogestem,
Gheorghe Niţescu şi Teodor Teodoreanu, asistenţi (bază).
10. Catedra de Limba Rusă: Simion Weissman, lector şef de catedră (bază); David
Kelson, Etea Lazăr, Iacob Racevschi şi Milia Sapoşnic, lectori (bază); Neonila Buga, Vera
Climovschi, Eidia Fişman, Tatiana Lazu, Elvira Marinescu, Alexandru Melnic, Maria Ster,
Sergiu Stroganov, Mina Tarden şi Rozalia Zonis, asistenţi (bază).
11. Catedra de Radiocomunicaţii: Gheorghe Cartianu, profesor şef de catedră (bază);
Matei Marinescu, Edmond Nicolau şi Alexandru Spătaru, profesori (bază); Mircea Bubulac
şi Ely Katz, conferenţiari (bază); Mircea Bubulac, Ely Katz şi Ion Fait, conferenţiari (cumul);
Viniciu Niculescu, Alexandru Preda, Gheorghe Rulea şi Ion Teodorescu, lectori (bază).

Dorin Pavel, profesor (cumul); Dorin Pavel, conferenţiar (bază); Dan Taşcă, conferenţiar
(cumul); Jean Boisnard, Alexandru Diacon şi Dan Taşcă, conferenţiari (cumul); Iosif Auslander,
Ovidiu Blaga, Octav Faibiş, Mircea Podani şi Irinel Weissman, lectori (bază); Gheorghe
Păunescu, asistent (bază); Ovidiu Blaga, Mircea Cazacu, Alexandru Cogălniceanu, Iosif Mer
melstein, Gheorghe Păunescu şi Ştefan Zarea, asistenţi (cumul).
13. Catedra de Centrale Electrice: Constantin Dinculescu, profesor şef de catedră (bază);
Martin Bercovici, profesor (bază); Arie A. Arie, Sergiu Călin şi Hascal Lazăr, conferenţiari
(bază); Arie A. Arie, Ion Arsene Badea, Sergiu Călin, Nicolae Gheorghiu, Gheorghe Hortopan,
Costin Motoiu, Corneliu Penescu şi Ion D. Stănescu, conferenţiari (cumul); Gleb Drăgan, lector
(bază); Emil Constantinescu, Alexandru Mişu şi Eugen Pavel, lectori (cumul); Paul Buhuşi,
Nicolae Dănilă, Simion Florea şi Eugen Potolea, asistenţi (bază); Cornel Burducea, Anatol
Carabulea, Carol Goldenberg, Gheorghe Iacobescu, Ion Iordănescu, Susette Marcu, Teodor
Miclescu, Paul Apolon Militaru, Jean Pomârleanu, Stelian Popescu, Teofil Popovici şi Mircea
Prodan, asistenţi (cumul).
14. Catedra de Electrotehnică II: Constantin Budeanu, profesor şef de catedră (bază);
Ion S. Antoniu, profesor (bază); Ion Constantin şi Adrian Valeriu, conferenţiari (bază); Călin
Mihăilescu, conferenţiar (cumul); Viorica Hortopan, Teodor Petrescu şi Cristina Roman,
lectori (bază); Mircea Gheorghiu, Dinu Martac şi Eugen Pavel, lectori (cumul); Florin Manea
şi Gheorghe Moratie, asistenţi (bază); Nicolae Armencioiu, Ana Bensimon, Iosub Chenbraun,
Emil Costin, Sebastian Ionescu, Dănilă Marc, Gheorghe Moratie şi Vasile Stoicescu, asistenţi
(cumul).
15. Catedra de Fizică II: Iosif Auslander, profesor şef de catedră (bază); Dumitru Barca
Gălăţeanu, profesor (bază); Aurel Munteanu şi Virgil Pavlu, conferenţiari (bază); Alexandrina
Dumitrescu şi Eugen Sălăgeanu, lectori (bază); Lucia Aldea, Dan Anghelescu, Sanda Loga,
Adina Moscovici, Lucian Rusu şi Lari Schechter, asistenţi (bază); Ana Boiangiu, Ariana Popa,
Florica Popescu, Gigel Popovici şi Ritta Wagner, asistenţi (cumul).
16. Catedra de Matematici II: Oscar Kreindler, profesor şef de catedră (bază); Marin
Dumitrescu, Ion Şabac şi Osias Sachter, conferenţiari (bază); Sofia Flexi şi Victoria Slătescu,
lectori (bază); Marcel Cotariu, Ana Istrate şi Mihai Neagu, asistenţi (bază).
17. Catedra A.L.A.: Theodor Bădescu, lector şef de catedră (bază); Ion Mărculescu,
conferenţiar (cumul); Teodor Bădescu, lector (cumul).

18. Catedra de Termotehnică: Lazăr Stoicescu, profesor şef de catedră (bază); Lazăr
Stoicescu, profesor (cumul); Cornel Stamatescu, profesor (completare de normă); Mircea
Ghiliceanu şi Dan Ştefănescu, conferenţiari (bază); Mihai Ionescu, conferenţiar (cumul);

Gabriela Crişan, conferenţiar (completare de normă); Nicolae Drăghici, Ion Nerescu şi Traian
Nicolaescu, lectori (bază); Otto Adler, Alexandru Dănescu, Florea Paraschiv şi Constantin
Stănescu, asistenţi (bază); Petre Constantinescu, Petre Ghenghea şi Poldi Iosifescu, asistenţi
(cumul); Berthlod Grunwald, asistent (completare de normă).
19. Catedra de Construcţii Aeronautice: Elie Carafoli, profesor şef de catedră (bază);
Mihail Popescu, profesor (bază); Ion Grossu şi Mihail Popescu, profesori (cumul); Vladimir
Stângaciu, Alexandru Stătilescu şi Nicolae Tipei, conferenţiar (cumul), Paul Constantinescu,
asistent (bază); Virgil Constantinescu, asistent (cumul).
20. Catedra de Maşini Unelte şi Scule: Emil Botez, profesor şef de catedră (bază);
Emil Botez, profesor (cumul); Herbert Cozin şi Zoltan Duca, conferenţiari (bază); Herbert
Cozin, Ştefan Cuşută, Mihail Popov, Victor Radeţchi şi Raul Septilici, conferenţiari (cumul);
Constantin Săceanu şi Avram Stambler, lectori (cumul); Gheorghe Biber, Petre Dodoc, Aurel
Oprean şi Victor Tabără, asistenţi (bază); Gheorgeh Biber, Petre Dodoc, Nicolae Gaiţă, Ion
Moise, Aurel Oprean şi Victor Tabără, asistenţi (cumul).
21. Catedra de Cazane cu Aburi: Mircea Postelnicescu, profesor şef de catedră (bază);
Victor Popescu, profesor (bază); Ştefan Gheorghiu şi Mircea Postelnicescu, profesori (cumul);
Mircea Aldea, lector (cumul); Petre Constantinescu, asistent (bază); Gheorghe Antonescu, Aurel
Constantinescu, Nicolae Costache, Simion Florea şi Adrian T. Rădulescu, asistenţi (cumul).
22. Catedra de Utilaj Metalurgic şi Maşini Agricole: Petre Dumitraşcu, profesor şef de
catedră (bază); Valentin Scripnic, Vasile Stoica şi Ion Văleanu, lectori (bază); Nicolae Murguleţ,
Cristina Rădulescu, Victor Ion Sava, Israel Spitzer şi Ion Văleanu, lectori (cumul); Constantin
Ciocârdia şi Iulian Oprescu, asistenţi (bază); Constantin Ciocârdia, Dionisie Crăifăleanu,
Ernestin Fischer, Victor Ghia, M. Nicolaescu, Sanda Oprea, Florin Paraschiv, Vasile Stoica şi
Mircea Teodoriu, asistenţi (cumul).
23. Catedra de Maşini Termice: Alexandru Seleşteanu, profesor şef de catedră (bază);
Constantin Aramă şi Cornel Stămătescu, profesori (bază); George Bărănescu, Titus Grecu,
Mircea Soare şi Dan Ştefănescu, conferenţiari (bază); Gabriela Crişan şi Teodor Has, confe
renţiari (cumul); Ion Negrescu, lector (bază); Nicolae Apostolescu, Alfons Aschendorf, Marieta
Grigoriu şi Berthold Grunwald, asistenţi (bază); Marcel Biener, Alexandru Dănescu, Mircea
Davidescu, Berthold Grunwald, Mircea Năstase şi Leonida Stoian, asistenţi (cumul).
24. Catedra de Teoria Mecanismelor şi Organe de Maşini: Dumitru Tutunaru, profesor
şef de catedră (bază); Paul Brătescu, profesor (bază); Dumitru Tutunaru, profesor (cumul);
Constantin Vârcol, conferenţiar (bază); Gheorghe Lazaride şi Nicolae Soneriu, conferenţiari
(cumul); Traian Demian şi Constantin Raicea, lectori (cumul); Iolanda Roban, asistent (bază);
Maty Blumenfeld, Cornel Brezeanu, Teodor Charas, Traian Conţiu, Iosif Katz, Ozi Lazăr,
Constantin Niţă, Ernest Sculptorescu, Nicolae Stere şi Werner Ştefănescu, asistenţi (cumul).
V. Facultatea de Tehnologie Mecanică

25. Catedra de Tehnologia Materialelor: Andrei Petrovici, profesor şef de catedră
(bază); Valeriu Manoliu, profesor (bază); Andrei Petrovici, profesor (cumul); Ştefan Cuşută,
Mihail Tănăsescu şi Constantin Tomescu, conferenţiari (bază); Sergiu Cunescu, Ştefan Cuşută,
Vasile Marcu, Ardaş Sorian şi Constantin Tomescu, conferenţiari (cumul); Victor Sava, lector
(cumul); Radu Alister, Constantin Neacşu şi Iulian Rodeanu, asistenţi (bază); Vasile Ghiocel,
Adrian Huber, Constantin Neacşu, Iulian Rodeanu şi Gaston Rotschild, asistenţi (cumul).
(bază); Gheorghe Buzdugan şi Camil Mitescu, profesori (cumul); Nubar Artoki şi Izrael
Schachter, conferenţiari (cumul); Mihail Atanasiu, Maty Blumenfeld, Aurelian Constantinescu,
Dionisie Crăifăleanu şi Augustin Petre, lectori (bază); Sergiu Calmanivici, Alexandru Noarescu,
Alexandru Mişu şi Gustav Spindler, lectori (cumul); Veronel Antonescu şi Mihail Săvulescu,
asistenţi (bază); Veronel Antonescu, Mihail Atanasiu, Nicolae Bucur, Victor Drobotă, Petre
Freud, Bercu Mănăscu şi Margarit Mehedinţeanu, asistenţi (cumul).
27. Catedra de Geometrie Descriptivă şi Desen II: Mircea Iorga, conferenţiar şef de
catedră (bază); Aurel Mihărtescu, conferenţiar (bază); Mircea Iorga, conferenţiar (cumul);
Vlad Bărbulescu, Virgil Bogdan, Aurel Marinescu şi Ileana Vraca, asistenţi (bază); Vlad
Bărbulescu, Gheorghe Constantinescu, Iancu David, Eugen Elinescu, Constantin Georgescu,
Dorin Manolescu, Aurel Marinescu, Nicolae Mirescu, Dumitru Mişculescu, Gheorghe Nicoară,
Mircea Ochiană, Paul Precupeţu şi Tacor Tacorian, asistenţi (cumul).
28. Catedra de Tehnologia Construcţiilor de Maşini: Constantin Popovici, profesor şef
de catedră (cumul); Sergiu Cunescu, conferenţiar (bază); Gheorghe Diaconescu, Gheorghe
Eliade, Constantin Ghiulai, Mircea Iliescu, Florin Oniţiu şi Cristian Tomescu, conferenţiari
(cumul); Dumitru Drăgan, lector (bază); Gheorghe Fieger, lector (cumul); Ionel Gavrilaş,
Gheorghe Mănescu, Teodor Nineac ă, Voicu Tache şi Wilhelm Weigel, asistenţi (bază); Ion
Bănulescu, Dumitru Dragu, Nicolae Dumitrescu, Vasile T. Mocanu, Leonid Suhovan şi Wilhelm
Weigel, asistenţi (cumul).
29. Catedra de Organe de Maşini: Gheorghe Manea, profesor şef de catedră (bază);
Luciu Săvescu, profesor (bază); Gheorghe Manea şi Andrei Petrovici, profesori (cumul); Mihail
Renert şi Hugo Segal, conferenţiari (bază); Nicolae Soneriu, conferenţiar (cumul); Vasile
Gheleşel, lector (cumul); Mircea Aldea, Constantin Bartaki, Michel Brănişteanu, Cornel Lazăr,
Emil Marinescu, Mustafa R. Mustafa, Iacob Nissim, Gheorghe Olteanu, Gheorghe Paisie, Emil
Rizescu, Ştefan Săvulescu, Gaius Tănase, Lucian Teodorescu, Gheorghe Vasilescu,
H. Weinberg, asistenţi (cumul).
VI. Facultatea de Metalurgie

30. Catedra de Metalurgie Neferoasă: Alexandru Lupu, profesor şef de catedră (bază);
Gheorghe Vanci, profesor (bază); Florea Oprea, lector (bază); Laura Silvia Grigoriu, lector
(cumul); Signe Apter şi Viorica Cumpănaşu, asistenţi (bază); Ion Gălăţeanu, Florea Olaru şi
Tudor Egărceanu, asistenţi (cumul).
31. Catedra de Siderurgie: Alexandru Rău, profesor şef de catedră (bază); Romulus
Miculescu, Alexandru Rău, Dumitru Stănescu şi Ioan Vlădescu, profesori (cumul); Mihai
Adrian, Leopold Ball, Dumitru Briscan, Dorin Dobrovici şi Claudiu Ştefănescu, conferenţiari
(cumul); Solomon Bercu, lector (cumul); Simion Buzilă, Silvia Dascălu, Ioan Dragomir şi
Pamfil Iliescu, asistenţi (bază); Ion Andonie, Ioan Dragomir, Iancu Drăgan, Elena Dincescu,
Ştefania Mucea şi Iosif Tripşa, asistenţi (cumul).
32. Catedra de Mecanică: Mihail Sarian, profesor şef de catedră (bază); Nicolae Vraca,
profesor (bază); Alexandru Stoenescu, profesor (cumul); Izrael Schachter şi Radu Voinea,
conferenţiari (bază); Emil Caragheorghe şi Marin Rădoi, conferenţiari (cumul); Mihai Atanasiu
şi Dumitru Boiangiu, lectori (bază); Simion Calmanovici şi Aurel Sălăgeanu, lectori (cumul);
Paul Barany, Ernestin Fischer, Constantin Mihăilescu, Gaston Nahmias şi Ion Persachi, asistenţi
(bază); Mihai Atanasiu, Paul Barany, Vasile Ionescu, Ion Popescu Burchi, Nicolae Sava Popescu
şi Cornel Stănescu, asistenţi (cumul).
33. Catedra de Metalurgie Fizică: Traian Negrescu, profesor şef de catedră (bază);
Ştefan Mantea, profesor (bază); Traian Negrescu, profesor (cumul); Suzana Gâdea şi Benedict
Ionescu‑Sişeşti; conferenţiari (bază); Georgeta Dan, lector (bază); Traian Dumitrescu, lector
(cumul); Maria Boiangiu, Elena Dincescu şi Ştefania Mucea, asistenţi (bază); Titi Dulămiţă,
Nicolae Geru, Margareta Greceanu, Nicolae Popescu, Vasile Popescu şi Marius Protopopescu,
asistenţi (cumul).
34. Catedra de Zăcăminte Miniere şi Materiale Auxiliare: Ovidiu Bologiu, profesor
şef de catedră (bază); Gheorghe Vanici, profesor (bază); Vasile Manilici, conferenţiar (bază);
Aurelia Dumitrescu, lector (bază); Liviu Roşca, asistent (bază); Alfred Kathein, Theodor Popa
şi Liviu Roşca, asistenţi (cumul).
VII. Facultatea de Ingineri Economişti

35. Catedra de Cultură Generală: Vasile P. Nicolau, conferenţiar şef de catedră (bază);
Constantin Prisnea, conferenţiar (cumul); Iosif Antohi, Alice Bădescu, Pamfil Georgian,
Alexandru Istrătescu şi Gheorghe Maxim, lectori (bază); Florin Popescu, asistent (bază).
36. Catedra de Limba Rusă I: Anatolie Selivanov, lector şef de catedră (bază); Eteea
Lazăr, Tatiana Rudner, Isac Wilderman, Maria Zilbermann, lectori (bază); Irina Bolodescu,
Alexandru Caraiman, Arnold Costacovici, Roza Gandelman, Andrei Macedon, Claudia Marcu,
Cornelia Radu, Vladimir Stricker, Natalia Stroe şi Margareta Tamary, asistenţi (bază).
37. Catedra de Chimie Generală: Virgil Armeanu, profesor şef de catedră (bază);
Dumitru Bardan, profesor (bază); Francisc Albert şi Iulia Georgescu, conferenţiari (bază);
Nicolae Căplescu, lector (bază); Dumitru Camboli şi Gheorghe Ioniţă, asistenţi (bază).
38. Catedra de Matematici I: Constantin Ionescu– Bujor, profesor şef de catedră (cumul);
Gheorghe I. Constantinescu, profesor (bază); Haralambie P. Ionescu, Elena Murgulescu, Osias
Sachter, Gheorghe D. Siomionescu, conferenţiari (bază); Dumitru Flodor şi Dumitru Mavrodin,
lectori (bază);Victoria Zlătescu, lector (completare); Vasile Bădulescu, Violeta Constantinescu,
Nicolae Donciu, Elena Flodor şi Radu Haret, asistenţi (bază).
39. Catedra de Geometrie Descriptivă şi Desen I: Mihail Şt. Botez, profesor şef de
catedră (bază); Alexandru Dumitrescu şi Haralambie Ionescu, conferenţiari (cumul); Alexandru
Vasiliu, lector (cumul); Marcel Cotariu şi Aurelian Tănăsescu, asistenţi (bază); Mircea Dumitru,
Nicolae Galcenco, Ionel Gavrilaş, Gheorghe Ioniţă, Valentin Ianovici, Jean Moncea, Gheorghe
Popescu, Nicolae Stănculescu, Voicu Tache, Mihai Turburi şi Leon Weiser, asistenţi (cumul).
40. Catedra de Organizarea şi Planificarea Întreprinderilor: Constantin Atanasiu,
profesor şef de catedră (cumul); Emil Mitescu, profesor (cumul); Ion Constantin, conferenţiar
(bază); Gheorghe Filip, Horia Grigoriu, Simion Katz, Ion Stăncescu şi Gheorghe Stăncioiu,
conferenţiari (cumul); Ion Stăncioiu, lector (bază); Heinrich Abramovici, Sergiu Caster, Ion
Crişan, Nicolae Dumitrescu, Samy Flacs, Maxim Harabagiu, Dan Hartstein, Victor Ion, Năstase
Luca, Lionel Marcovici, Eugen Pincovschi, Ernest Schlesinger, Titus Simu şi Ion Stăncioiu,
lectori (cumul); Natalia Cruţescu şi Vladimir Kraft, asistenţi (bază); Ernest Austerman, Natalia
Cruţescu, Vladimir Kraft şi Iuliu Lechun, asistenţi (cumul).
VIII. Facultatea de Chimie Industrială

41. Catedra de Educaţie Fizică: Ecaterina Nicolaescu, lector şef de catedră (bază); Ştefan
Andreescu, Elena Caimacan, Nicolae Cruli, Aurel Lupaşcu, Ion Oprişescu, Florin Panaitescu,
Mihai Petrescu, Vasile Pîrvu şi Gineta Simionescu, asistenţi (bază); Elena Caimacan, Nicolae
Cruli, Ion Oprişescu, Florin Panaitescu şi Mihai Peterescu, asistenţi (cumul).
42. Catedra de Procedee şi Aparate în Industria Chimică: Emilian Bratu, profesor şef
de catedră (bază); Mihail Renert, conferenţiar (bază); Alexandru Huch, conferenţiar (cumul);
Raul Mihail şi Eli Ruckenstein, lectori (bază); Nicolae Petrescu, lector (cumul); Anişoara
Constantin şi Octavian Smighelschi, asistenţi (bază); Ion Ciolan, Emil Danciu, Gaius Tănase,
Ion Teoreanu şi Tiberiu Visky, asistenţi (cumul).
43. Catedra de Chimizarea Combustibililor: Isac Blum, profesor şef de catedră (bază);
Isac Blum, profesor (cumul); Frederic Bolchi, Dumitru Ionescu şi Martin Rosenberg, lectori
(cumul); Benjiamin Bercovici şi Ion Nistor, asistenţi (cumul).
44. Catedra de Electrochimie: Ion Atanasiu, profesor şef de catedră (bază); Gheorghe
Hagymas, conferenţiar (bază); Solomon Stemberg, conferenţiar (cumul); Lya Blum, lector
(bază); Aurelia Căluşaru şi Constantin Firoiu, asistenţi (cumul).
45. Catedra de Materiale de Construcţii şi Ceramică: Şerban Solacolu, profesor şef de
catedră (bază); Petre Voichescu, Aurelia Dinescu şi Dumitru Şerban, conferenţiari (bază).
46. Catedra de Tehnologie Chimică Organică: Iosif Drimuş, conferenţiar şef de catedră
(bază); Osias Solomon, conferenţiar (bază); Hipolit Sanielevici, conferenţiar (cumul); Emil
Danciu şi Lucian Floru asistenţi (bază); Edith Paltion şi Nicolae Ungureanu, asistenţi (cumul).
47. Catedra de Tehnologia Substanţelor Anorganice: Tudor Ionescu, profesor şef de
catedră (bază); Virgil Armeanu, profesor (bază); Tudor Ionescu, profesor (cumul); Maria
Goruneanu şi Natie Mendelson, conferenţiari (bază); Ulise Corina, conferenţiar (cumul);
Constantin Fostiropol şi Augustin Pop, lectori (cumul); Victor Cristoloveanu şi Eugen
Pincovschi, asistenţi (bază); Victor Cristoloveanu, Andrei Kalman, Octav Mascuma şi Grigore
Teodorescu, asistenţi (cumul).
48. Catedra de Chimie Fizică: Gheorghe Costeanu, profesor şef de catedră (bază); Victor
Părăuşeanu şi Dumitru Săndulescu, conferenţiari (bază); Mihai Ispas, conferenţiar (cumul);
Florea Oprea, lector (bază); Nicolae Bârsan, Claudia Buzescu, Suzana Iater, Valeriu Voicu şi
Tiberiu Visky, asistenţi (bază); Florea Oprea, asistent (cumul).
49. Catedra de Chimie Organică: Costin Neniţescu, profesor şef de catedră (bază);
Ecaterina Ciorănescu, conferenţiar (bază); Margareta Avram şi Ileana Necşoiu, lectori (bază);
Florin Badea şi Iuliu Pogany, asistenţi (bază); Apostol Spiliadis, asistent (cumul).
50. Catedra de Chimie Anorganică şi Analitică: Petru Spacu, profesor şef de catedră
(cumul); Francisc Albert, conferenţiar (bază); Petre Voichescu, conferenţiar (cumul); Nicolae
Căplescu, Gleb Hlevca, Agap Ovanesian, Grigore Teodorescu, lectori (bază); Cornelia Bejan,
Margareta Braşoveanu şi Dumitru Găvănescu, asistenţi (bază).
Hotărârea Consiliuluide Miniştri nr. 1610 din 30 iulie 1955 cuprinde unele dispoziţii
privind practica în producţie a studenţilor referitoare la Regulamentul aprobat prin Hotărârea
Consiliului de Miniştri nr. 1283/1954, anume: – alocaţia de hrană pentru studenţii din învăţă
mântul superior se fixează la valoarea de 8 lei pe zi pentru cei care se pregătesc în specialităţile
cărbune, petrol, mine, agricultură şi silvicultură; – pentru cei care se pregătesc în specialităţile
medicină generală, pediatrie şi stomatologie, alocaţia este egală cu alocaţia pat-zi stabilită
unităţilor sanitare în care se face practica; – pentru cei care se pregătesc în alte specialităţi decât
cele de mai sus, alocaţia se fixează la 7 lei/zi; – diurna de deplasare se fixează la 12 lei pe zi.
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 2415 din 8 noiembrie 1955 stabileşte: – introdu
cerea unui stadiu de practică de 12‑24 luni, după specialitate, pentru absolvenţii institutelor
de învăţământ superior tehnic, agronomic şi medico‑farmaceutic din ţară şi străinătate; –
absolvenţii institutelor tehnice şi agronomice, începând cu seria 1954‑1955, vor fi repartizaţi
obligatoriu să lucreze ca ingineri stagiari în sectoarele productive din uzine, fabrici, şantiere,
gospodării agricole colective, gospodării agricole de stat; – aceşti absolvenţi nu vor putea fi
repartizaţi pentru efectuarea stagiului în aparatul central al ministerelor şi celorlalte organe
centrale ale administraţiei de stat şi al organizaţiilor economice centrale; – absolvenţii institu
telor medico‑farmaceutice, începând cu seria 1955‑1956, vor fi repartizaţi în mod obligatoriu să
lucreze ca medici stagiari în unităţi sanitare metodologice; – la sfârşitul acestui stagiu, absolvenţii
vor fi repartizaţi în producţie conform normelor în vigoare, în funcţiile care îi îndreptăţesc
diplomele lor de stat; – absolvenţii din categoriile de mai sus, care urmează aspirantura cu
frecvenţă, precum şi cei repartizaţi în învăţământul superior vor efectua stagiul, câte două luni
în fiecare an, timp de trei ani consecutiv, iar pe timpul stagiului în producţie aspiranţii vor
primi bursa de stat stabilită pentru aspiratura, iar preparatorii şi asistenţii, salariul corespunzător
încadrării din învăţământul superior.
În anul 1955, spaţiul de cazare pentru studenţii Institutului Politehnic din Bucureşti
a crescut prin preluarea Căminului „Elena Pavel” (situat în strada Occidentului nr. 14) cu o
suprafaţă desfăşurată de 2600 m2 şi a Căminului „Popov” (situat pe strada Popov nr. 4) cu o
suprafaţă desfăşurată de 1200 m2.
În acelaşi an, următoarele cadre didactice ale Institutului Politehnic din Bucureşti, au
fost alese membri ai Academiei Republicii Populare Române: Constantin Budeanu, Gheorghe
Murgeanu, Traian Negrescu şi Costin Neniţescu, membri titulari; Dumitru Dumitrescu şi
Remus Răduleţ, membri corespondenţi.
Tot în 1955, au fost transferate în alte unităţi socialiste următoarele cadre didactice:
Adrian Valeriu, conferenţiar; Radu Alistar, Signe Apter, Elena Flondor, Maria Kapeş, Teodor
Rinighiopol şi Valeriu Voicu, asistenţi.
În anul 1956, au fost numite următoarele cadre didactice: Iosif Bercu, conferenţiar
(suplinitor); Nicolae Dănilă, Alexandru Pascal, Eugeniu Potolea, Alexandru Timotin şi Andrei
Ţugulea, lectori; Petru Baltă, Ştefan Bârlea, Năstase Bichir, Viorica Cimpu, Tudor Homoş,
Diana Eitel, Ortansa Landauer şi Costinel Lazăr, asistenţi; Laurenţiu Sofroni, asistent (cumul);
Mariana Beliş, Pantelimon Constantin, Crăciun Guşă, Ana‑Maria Lupu, Adelaida Mateescu şi
Paraschiva Volatie, şef de laborator.
În anul 1956, s‑a desfăcut contractul de muncă la următoarele cadre didactice ale Insti
tutului Politehnic din Bucureşti: Cristina Boica, conferenţiar; Maria Zilberman, lector;
Alexandru Caraiman, Elidia Fişman, Elvira Marinescu, Alexandru Melnic, Mihai Petrescu,
Apostol Spiliadis, Natalia Stroe, Margareta Tamari, Nina Tarden şi Rozalia Zoniş, asistenţi.
Prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 232 din 10 februarie 1956 profesorul Con
stantin Dinculescu, rector al Institutului Politehnic din Bucureşti a fost numit ministru adjunct
al Ministerului Învăţământului, împreună cu profesorii Coriolan Drăgulescu de la Institutul
Politehnic din Timişoara şi Tudor Bugnariu de la Universitatea din Bucureşti.
La Institutul Politehnic din Bucureşti, în anul 1956, au avut loc următoarele numiri în
funcţii de conducere:
Profesorul Cezar Parteni‑Antoni, prorector al Institutului Poli
tehnic din Bucureşti, a fost delegat rector; – Conferenţiarul Suzana
Gâdea a fost numită prorector; – Conferenţiarul Adolf Polinger a
fost numit decan al Facultăţii de Electrotehnică; – Conferenţiarul
Nicolae Marinescu a fost numit decan al Facultăţii de Electronică şi
Telecomunicaţii, iar conferenţiarul Ion Popa, prodecan al aceleeaşi
facultăţi; – Conferenţiarul Dan Ştefănescu a fost numit decan la
Facultatea de Energetică; – Conferenţiarul Mihai Renert a fost numit
decan şi conferenţiarul Titus Grecu a fost numit prodecan la Facultatea
de Mecanică; – Profesorul Emilian Bratu a fost numit decan, iar
conferenţiarul Agop Ovanezian a fost numit prodecan al Facultăţii
de Chimie Industrială; – Profesorul Mihail Sarian a fost numit decan Cezar Parteni-Antoni
şi lectorul Florea Oprea a fost numit prodecan la Facultatea de Meta (1900-1956)
lurgie; – Conferenţiarul Gheorghe Ghiliceanu a fost numit decan la
Facultatea de Tehnologie Mecanică; – Conferenţiarul Gheorghe Hagimaş a fost numit decan
şi lectorul Sofia Flexi fost numită prodecan la Facultatea de Ingineri Economişti.
Cezar Parteni-Antoni a fost cadru didactic la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Iaşi,
Politehnica „Gheorghe Asachi” din Iaşi, Institutul Politehnic „Gheorghe Asachi” din Iaşi şi la
Institutul Politehnic din Bucureşti. A predat la Iaşi din 1921 până în 1951 cursul de „Maşini
electrice şi centrale de electricitate”. Între 1948-1951 a fost rectorul Institutului Politehnic
„Gheorghe Asachi” din Iaşi, iar între 1951-1954 a fost director al Institutului de Maşini şi
Aparate Electrice din Craiova. A fost transferat la Institutul Politehnic din Bucureşti ca pofesor
şef de catedră în 1954 (Catedra de Maşini şi Acţionări Electrice).
A adus contribuţii însemnate în problemele teoriei comutaţiei, proiectării maşinilor elec
trice de curent continuu cu mai multe înfăşurări de excitaţie, aplicării teoriei cuadripolului la
studiul maşinii asincrone ş.a.
Prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1015 din 30 mai 1956 a fost numită Comisia
Superioară de Diplome din cadrul Ministerului Învăţământului având 33 de membri. Preşedinte
a fost numit profesorul Ilie Murgulescu, ministrul Învăţământului şi locţiitor al preşedintelui,
profesorul Coriolan Drăgulescu, ministru adjunct al Ministerului Învăţământului. De la Insti
tutului Politehnic din Bucureşti, au fost numiţi în această comisie: profesorul Elie Carafoli,
profesorul Constantin Dinculescu, adjunct al ministrului la Ministerul Învăţământului şi pro
fesorul Remus Răduleţ.
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1200 din 28 iunie 1956 a decis mărirea alocaţiei de
hrană cuprinsă în bursa de stat acordată studenţilor, pe perioada de examene din semestrul al
II‑lea al anului universitar 1955‑1956 cu 1,50 lei pe zi, cu începere de la 1 mai 1956.
În iulie 1956, s‑a comunicat Hotărârea Comitetului Central al Partidului Muncitoresc

Român (partid unic în România) şi a Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Române
cu privire la „îmbunătăţirea învăţământului de cultură generală din Republica Populară
Română”, în urma analizei progreselor şi deficienţelor apărute după reforma învăţământului
din august 1948, din care relevăm: – desele schimbări ale planurilor de învăţământ care au creat
o nestabilitate a colectivelor pedagogice; – existenţa unei supraîncărcări a elevilor şi – durata
de numai 10 ani, în condiţiile ţării noastre, s‑a dovedit insuficientă pentru desfăşurarea unui
învăţământ cuprinzător şi de calitate. Astfel, se hotărăşte ca: – învăţământul de cultură generală
din Republica Populară Română să se desfăşoare pe 11 clase şi să cuprindă cursul elementar
(clasele I-VII) şi cursul mediu (clasele VIII-XI), cu posibilitatea ca, începând cu clasa a X‑a,
să se poată organiza, potrivit planului anual de şcolarizare şi de reţea, două secţii, secţia reală
şi secţia umanistă; – să se aplice măsurile prevăzute de hotărâre, care să asigure ca în anul
şcolar 1960‑1961 să se cuprindă în clasa a V‑a aproximativ 90% dintre absolvenţii clasei a
IV‑a elementare, iar în cel de‑al treilea cincinal (1961‑1965) să se înfăptuiască învăţământul
elementar de şapte ani general şi obligatoriu.
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 154 din 31 iulie 1956 privind acordarea echipa
mentului de lucru (uzură) pe timpul practicii în producţie a studenţilor, stabileşte: – instituţiile
de învăţământ superior sunt obligate să asigure studenţilor în mod gratuit, echipamentul de
lucru (uzură) pe timpul practicii în producţie; – pentru ramurile metalurgie, construcţii, petrol
şi geologie echipamentul de lucru este alcătuit dintr‑o salopetă şi o pereche de bocanci; –
echipamentul de lucru se află în administrarea instituţiei de învăţământ superior, care răspunde
de buna lui întreţinere şi păstrare pe toată durata de uzură, de cinci ani şcolari.
Prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1535 din 31 iulie 1956 s‑a aprobat „planul
de şcolarizare, reţeaua şi profilul instituţiilor de învăţământ superior”, pe anul universitar
1956‑1957. Pentru Institutul Politehnic din Bucureşti s‑au aprobat următoarele facultăţi, secţii
de specialitate şi cifre de şcolarizare (în primul an de studii):
I. Facultatea de Electrotehnică şi Energetică (provenită din contopirea Facultăţii de

Electrotehnică cu Facultatea de Energetică)
Cursuri de zi: 1. Maşini şi Aparate Electrice (20 studenţi); 2. Centrale şi Reţele Electrice
(80 studenţi).
Cursuri fără frecvenţă: (40 studenţi pentru ambele specializări).

Cursuri de zi: 1. Electronică şi Radiocomunicaţii (30 studenţi); 2. Comunicaţii Telefonice
şi Telegrafice (30 studenţi); 3. Centralizări şi Semnalizări Feroviare (30 studenţi).
III. Facultatea de Mecanică (provenită din contopirea Facultăţii de Mecanică cu Facul

tatea de Tehnologie Mecanică)
Cursuri de zi: 1. Tehnologia Construcţiilor de Maşini (60 studenţi); 2. Maşini de Forţă
(20 studenţi); 3. Construcţii de Aviaţie (15 studenţi); 4. Maşini Agricole (20 studenţi).
Cursuri fără frecvenţă: (90 studenţi pentru cele patru specializări)
IV. Facultatea de Chimie Industrială

Cursuri de zi: 1. Tehnologia Substanţelor Anorganice (25 studenţi); 2. Materiale de Con
strucţii şi Ceramică (20 studenţi); 3. Tehnologia Substanţelor Organice (20 studenţi); 4. Chimi
zarea Combustibililor (15 studenţi).
Cursuri fără frecvenţă: (30 studenţi).
Cursuri de zi: 1. Siderurgie (40 studenţi); 2. Metalurgie Neferoasă (10 studenţi).
Cursuri fără frecvenţă: (20 studenţi)
VI. Facultatea de Ingineri Economişti

Cursuri de zi: 1. Industria Energetică şi Electrotehnică (15 studenţi); 2. Telecomunicaţii
(10 studenţi); 3. Industria Construcţiei de Maşini (15 studenţi); 4. Industria Chimică (10 stu
denţi); 5. Industria Metalurgică (10 studenţi).
Rezultă că, începând cu anul universitar 1956/1957, Institutul Politehnic din Bucureşti
are şase facultăţi: Facultatea de Electrotehnică şi Energetică, Facultatea de Electronică şi
Telecomunicaţii, Facultatea de Mecanică, Facultatea de Chimie Industrială, Facultatea de
Metalurgie şi Facultatea de Ingineri Economişti.
Decretul nr. 408 din august 1956 modifică Decretul nr. 188/1956 privind integrarea
cursurilor speciale pentru pregătirea de ingineri la cursurile de zi ale facultăţilor, în sensul
că: – indemnizaţiile lunare de care beneficiază candidaţii şi studenţii muncitori pe perioada
cursurilor de pregătire şi a studiilor, în afara burselor, au fost fixate la 150 lei pentru cei
necăsătoriţi; 300 de lei pentru cei căsătoriţi care nu au copii sau pentru cei necăsătoriţi care sunt
susţinători ai părinţilor bătrâni sau incapabili de muncă, dacă aceştia din urmă au un venit lunar
ce nu depăşeşte 200 de lei; – indemnizaţia de 300 de lei se dă ambilor soţi studenţi muncitori,
indiferent dacă căsătoria a avut loc înainte de a intra în facultate sau în timpul studiilor; – pentru
cei căsătoriţi care au copii, indemnizaţia este de 450 lei; – în cazul în care ambii soţi sunt
studenţi muncitori care au copii, indemnizaţia de 450 lei se va acorda numai unuia dintre ei, iar
celuilalt i se va acorda indemnizaţia de 300 de lei.
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1956 din 22 septembrie 1956 privind atribuirea
burselor de stat şi indemnizaţiilor de merit studenţilor, stabileşte ca: bursa să se acorde studenţilor
merituoşi, cu dragoste de învăţătură, disciplinaţi şi cu frecvenţă regulată; – criteriile de acordare
să fie situaţia la învăţătură şi purtare şi situaţia materială a părinţilor sau a susţinătorilor legali;
– bursa de stat este de 315 lei lunar (200 lei fiind alocaţia de hrană de circa 7 lei pe zi; 50 de
lei regia şi căminul, 25 de lei regia cantinei şi 30 de lei cheltuieli culturale); – condiţia de
învăţătură este de a fi promovat fără corigenţă cu calificativul bine şi foarte bine la majoritatea
obiectelor de studiu cerute la examene, colocvii şi proiecte de an; – condiţia de venituri este
de un venit net lunar al părinţilor sau susţinătorilor legali de maximum 800 de lei, sau pentru
cei din agricultură sau sectoare la care venitul se calculează anual, un venit impozabil anual
de maximum 2200 lei, aceste plafoane crescând cu 50 de lei (venit lunar), respectiv 200 de lei
(venit anual) dacă părinţii au doi copii şi cu încă 50 de lei, respective 150 lei pentru fiecare copil
în plus, începând cu al treilea; – studenţii bolnavi de TBC primesc bursa indiferent de situaţia la
învăţătură, cu condiţia să nu depăşească plafonul stabilit; – bursa se acordă pe perioada anului
şcolar (cursuri, examene, practică); – studenţii muncitori primesc bursa 12 luni pe an, dacă
promovează semestrul anterior; – atribuirea burselor se face semestrial; – studenţii bolnavi în
perioada anului şcolar primesc bursa şi pe perioada concediului medical; – studenţii bursieri
primesc costul integral al transportului de la unitatea de învăţământ la domiciliul părinţilor, dus
şi întors, cu tren de persoane clasa a III‑a; – în caz de abatere de la disciplină sau de absenţe
nemotivate, bursa poate fi suspedată sau retrasă.
În conformitate cu Statutul de funcţiuni şi cadre didactice pe anul universitar 1956‑1957
(tabela 2B), aprobat de Ministerul Învăţământului, catedrele Institutului Politehnic din Bucu
reşti au fost încadrate după cum urmează:
1. Catedra Chimie Anorganică: Petru Spacu, profesor şef de catedră (cumul); Petre
Voichescu, conferenţiar (bază); Gleb Hlevca, Agop Ovanesian şi Grigore Teodorescu, lectori
(bază); Margareta Bârlea, Cornelia Bejan, Nicolae Căplescu, Dumitru Găvănescu, Angela
Mateescu, Florica Popescu, Elena Săveanu şi Viorica Spiridonescu, asistenţi (cumul).
2. Catedra de Chimie Organică: Costin Neniţescu, profesor şef de catedră (bază); Ecate
rina Ciorănescu, conferenţiar (bază); Margareta Avram şi Ileana Necşoiu, lectori (bază); Florin
Badea şi Iuliu Pogany, asistenţi (bază); Alexandru Balaban şi Apostol Spşilianis, asistenţi
(cumul).
3. Catedra de Chimie – Fizică; Gheorghe Costeanu, profesor şef de catedră (bază); Victor
Părăuşanu şi Dumitru Săndulescu, conferenţiari (bază); Mihai Ispas, conferenţiar (cumul);
Florea Oprea, lector (bază); Claudia Buzescu, asistent (bază).
4. Catedra de Tehnologia Substanţelor Anorganice: Tudor Ionescu, profesor şef de catedră
(bază); Virgil Armeanu, profesor (bază); Maria Gorneanu şi Natia Madelsohn, conferenţiari
(bază); Ulise Carinu, conferenţiar (cumul); Nicolae Baran, lector (bază); Constantin Fastiropol,
lector (cumul); Victor Cristoloveanu şi Eugen Pinkovschi asistenţi (bază); Andrei Kalman,
Octav Mascuna şi Grigore Teodorescu, asistenţi (cumul).
5. Catedra de Tehnologie Chimică Organică: Iosif Drimus, conferenţiar şef de catedră
(cumul); Osias Solomon, conferenţiar (bază); Hipolit Sanielevici, conferenţiar (cumul); Emil
Danciu şi Lucian Florea, asistenţi (bază); Edith Paltin, asistent (cumul).
6. Catedra de Materiale de Construcţie şi Ceramică: Şerban Solacolu, profesor şef de
catedră (bază); Emmanuel Beilich, Constantin Claudian şi Petre Vichescu, conferenţiari
(cumul); Radu Dinescu, lector (bază); Aurelia Dinescu, asistent (bază).
7. Catedra de Electrochimie: Ion Atanasiu, profesor şef de catedră (bază) Gheorghe
Hagymaş, conferenţiar (bază); Solomon Sternberg, conferenţiar (cumul); Lya Blum şi Constan
tin Firoiu, lectori (bază); Aurelia Căluşaru, asistent (bază); Dan Anghelescu, asistent (cumul).
8. Catedra de Chimizarea Combustibililor: Isac Blum, profesor şef de catedră (bază);
Frederich Bolochi, Dumitru Ionescu şi Martin Rosenberg, lectori (cumul).
9. Catedra de Procedee şi Aparate: Emilian Bratu, profesor şef de catedră (bază); Mihail
Renerg, conferenţiar (bază); Alexandru Huch, conferenţiar (cumul); Mihail Raul, lector (bază);
Ion Ciolan, Emil Danciu, Gaius Tănase şi Tiberiu Visky, asistenţi (cumul).
10. Catedra de Electronică: Tudor Tănăsescu, profesor şef de catedră (bază); Edmond
Nicolau, profesor (bază); Cristofor Vazaca, profesor (cumul); Paul Dan, conferenţiar (bază);
Roman Stere, conferenţiar (cumul); Moise Berladschi, Mihai Drăgănescu şi Vlad Pauker,
lectori (bază); Dorel Bernstein şi Pantelimon Constantin, asistenţi (bază); Gheorghe Ianculescu
şi Nicolae Vâlcov, asistenţi (cumul).
11. Catedra de Radiocomunicaţii: Gheorghe Cartianu, profesor şef de catedră (bază);

Matei Marinescu, Edmond Nicolau şi Alexandru Spătaru, profesori (bază); Mircea Bubulac,
Ion Fait şi Ely Katz, conferenţiari (cumul); Viniciu Niculescu, George Rulea şi Ion Teodorescu,
lectori (bază); Andrei Mircea, Dumitru Stanomir, Constantin Şerbu şi Gheorghe Vrânceanu,
asistenţi (bază); Gheorghe Balarcin, Mihai Popov, Mugur Săvescu şi Gheorghe Răducanu,
asistenţi (cumul).
12. Catedra de Telefonie-Telegrafie: Sergiu Condrea, profesor şef de catedră (bază);
Nicolae Marinescu şi Carol Şor, profesori (cumul); Alexandru Bodega, Constantin Botez,
Mircea Drăghicescu, Milan Mănciulescu, Mihai Mânjineanu, Iosif Marcinschi, Ion Popa şi
Dinu Tenea, conferenţiari (cumul); Eneea Barbu şi Cristofor Falisiu, lectori (bază); Andrei
Buzescu, lector (cumul); Mihai Măruţă, asistent (bază); Petre Datculescu, Gheorghe Pisău,
Matei Steiner, Ion Uidilă, Vasile Vasilache şi Ştefan Vâlsan, asistenţi (cumul).
13. Catedra de Centralizări şi Semnalizări Feroviare: Ioan Popa, conferenţiar şef de catedră
(bază); Emil Gailav, Paul Mihăilescu, Aurel Novac, Iulian Pop şi Ştefan Turi, conferenţiari
(cumul); Petre Boarna, lector (cumul); Gheorghe Duţu, Leonida Filderer, Tiberiu Noaghea,
Nicolae Popa şi Constantin Zaiţ, asistenţi (cumul).
14. Catedra de Matematici III: Ion Şabac, conferenţiar şef de catedră (bază); Adolf
Polinger, conferenţiar (bază); Marcian Gutman, Dumitru Mavrodin, Marcel Roşculeţ şi Walter
Rudner, lectori (bază); Mangerstem Uşer, Mihail Neagu şi Gheorghe Niţescu, asistenţi (bază).
15. Catedra de Metalurgie Fizică: Traian Negrescu, profesor şef de catedră (bază); Ştefan
Mantea, profesor (cumul); Suzana Gâdea şi Benedict Ionescu Sişeşti, conferenţiari (bază);
Maria Bologiu şi Georgeta Dan, lectori (bază); Traian Dumitrescu, lector (cumul); Elena
Dincescu, Margareta Greceanu, Ştefania Mucea, Nicolae Popescu şi Marius Protopopescu,
asistenţi (bază); Titi Dulămiţă, Nicolae Geru şi Vasile Popescu, asistenţi (cumul).
16. Catedra de Mecanică: Mihail Sarian, profesor şef de catedră (bază); Alexandru
Stoenescu şi Nicolae Vraca, profesori (bază); Izrael Schachter şi Radu P. Voinea, conferenţiari
(bază); Emil Caragheorghe şi Marin Rădoi, conferenţiari (cumul); Mihail Atanasiu şi Dumitru
Boiangiu, lectori (bază); Aurel Sălăgeanu, lector (cumul); Paul Barany, Ernestin Fischer,
Constantin Mihăilescu, Gaston Nachmias şi Ion Persache, asistenţi (bază); Simion Calmanovici,
Vasile Ionescu, Mărgărit Mehedinţeanu, Ion Popescu Burchi, Nicolae Sava Popescu şi Cornel
Stănescu, asistenţi (cumul).
17. Catedra de Siderurgie: Alexandru Rău, profesor şef de catedră (bază); Romulus
Miculescu, Dumitru Stănescu şi Ion Vlădescu, profesori (cumul); Mihail Adrian, Leopold Ball,
Dumitru Briscan, Dorin Dobrovici şi Claudiu Ştefănescu, conferenţiari (cumul); Solomon
Bercu, lector (cumul); Simion Bujilă, Silvia Dascălu, Ion Dragomir, Iancu Drăgan şi Iosif
Tripşa, asistenţi (bază); Ion Androne, Elena Dincescu, Pamfil Iliescu, Ştefania Mircea şi
Laurenţiu Sofroni, asistenţi (cumul).
18. Catedra de Metalurgie Neferoasă: Alexandru Lupu, profesor şef de catedră (bază);
Gheorghe Vanci, profesor (bază); Florea Oprea, lector (bază); Laura Silvia Grigoriu, lector
(cumul); Signe Apter şi Lucia Cumpănaşu, asistenţi (bază); Ion Tudor Segărceanu, asistent
(cumul).
19. Catedra de Zăcăminte Miniere: Ovidiu Bolgiu, profesor şef de catedră (bază); Gheorghe
Vanci, profesor (bază); Vasile Minilioci, conferenţiar (bază); Aurelia Dumitrescu, lector (bază);
Liviu Roşca, asistent (bază); Alfred Kathrein şi Tudor Popa, asistenţi (cumul).
20. Catedra de Fizică II: Iosef Ausländer, profesor şef de catedră (bază); Dumitru Bârcă-
Garlăţeanu, profesor (bază); Virgil Pavlu, conferenţiar (bază); Lucia Aldea, Dan Anghelescu,
Sanda Loga, Adina Moscovici, Lucian Resu şi Soci Schechter, lectori (bază).
21. Catedra de Electrotehnică II: Constantin Budeanu, profesor şef de catedră (bază); Ion
S. Antoniu, profesor (bază); Ion Constantin, conferenţiar (bază); Călin Mihăilescu şi Adrian
Valeriu, conferenţiari (cumul); Viorica Hortopan, lector (bază); Mircea Gheorghiu, Dinu
Martac, Teodor Petrescu, Cristina Roman şi Petre Stoianovici, lectori (cumul); Florin Manea
şi Gheorghe Maraite, asistenţi (bază); Nicolae Armencioiu, Ana Bensimon, Iosub Ghembraun,
Emil Costin, Sebastian Ionescu, Dănilă Mark, Dan Popescu şi Vasile Stoicescu, asistenţi
(cumul).
22. Catedra de Centrale şi Reţele Electrice: Constantin Dinculescu, profesor şef de catedră
(bază); Mircea Postelnicu, profesor (bază); Martin Bercovici, profesor (cumul); Arie A. Arie,
Sergiu Călin şi Hascal Lazăr, conferenţiari (bază); Ion Badea, Nicolae Gheorghiu, Gheorghe
Hortopan, Costin Moţoiu, Cornel Penescu şi Ion Stăncescu, conferenţiari (cumul); Cornel
Burducea, Nicolae Dănilă, Gleb Drăgan şi Eugen Potolea, lectori (bază); Emil Constantinescu,
Paul Militaru, Alexandru Mişu şi Eugen Pavel, lectori (cumul); Paul Buhuşi, Simion Florea
şi Ion Sarlea, asistenţi (bază); Anatolie Carabulea, Gheorghe Iacobescu, Ion Iordănescu, Paul
Goldenberg, Suzette Marcu. Tudor Miclescu, Jean Pomârleanu, Stelian Popescu şi Teofil
Popovici, asistenţi (cumul).
23. Catedra de Maşini şi Acţionări Electrice: Cezar Parteni‑Antoni, profesor şef de
catedră (cumul); Constantin Lazu, conferenţiar (bază); Dorel Damsker şi Emil Drăgănescu,
conferenţiari (cumul); Teodor Petrescu, lector (bază); Gheorghe Dobrian şi Nicolae Ştefănescu,
lectori (cumul); Năstase Bichir, Cecilia Lefter, Eugen Sofran, Gunter Weinrich şi Iacob
Weissman, asistenţi (bază).
24. Catedra de Matematici II: Oscar Kreindler, profesor şef de catedră (bază); Marin
Dumitrescu şi Osias Sachter, conferenţiari (bază); Sofia Flexi şi Victoria Zlătescu, lectori
(bază); Ana Istrate şi Tudor Teodoreanu, asistenţi (bază).
25. Catedra de Fizică I: Ion Agârbiceanu, profesor şef de catedră (bază); George Cristescu,
Aurel Munteanu şi Nicolae Stănescu, conferenţiari (bază); Eugen Sălăgeanu şi Jeana Vencov,
lectori (bază); Liliana Barbici, Ana Boiangiu, Candida Gheorghiţă, Ariana Popa, Gigel Popovici,
Ion Vieroşanu şi Wagner Pitta, asistenţi (bază); Florica Popescu, Haralambie Savin şi Dragoş
Simulescu, asistenţi (cumul).
26. Catedra de Bazele Teoretice ale Electrotehnicii I: Remus Răduleţ, profesor şef de
catedră (bază); Sanda Mastero, Cristina Roman, Alexandru Timotin şi Andrei Ţugulea, lectori
(bază); Constantin Mocanu şi Petre Stoianovici, lectori (cumul); Alfons Ifrim, asistent (bază);
Hermina Albert şi Alexandru Fransua, asistenţi (cumul).
27. Catedra de Măsuri şi Aparate Electrice: Aurel Avramescu, profesor şef de catedră
(bază); Nicolae Moldoveanu şi Vlad Rădulescu, conferenţiari (cumul); Adrian Georgescu şi
Dinu Martac, lectori (cumul); Ştefan Angelescu, Paul Manolescu şi Ion Sarlea, asistenţi (bază);
Ion Codru, Gheorghe Cosmin, Radu Dardea, Iulian Feldman, Nicolae Ghiţă, Remi Herescu,
George Mangu, Vladimir Petrescu şi Teodor Titel, asistenţi (cumul).
28. Catedra de Maşini Electrice: Ion S. Gheorghiu, profesor şef de catedră (bază);
Constantin Lazu, Gheorghe Petrescu şi Cristina Popescu, conferenţiari (bază); Constantin
Apetrei, Dorel Damsker, Emil Drăgănescu, Silviu Eckstein şi Victor Ianovici, conferenţiari
(cumul); Vasile Nedelcu şi Sigismund Schleicher, lectori (bază); Ion Crişan, Gheorghe Dobrian
şi Anatol Schwetzelberg, lectori (cumul); Virgil Raicu, asistent (bază); Constantin Bălă, Valeria
Ciofu, Vasile Diaconu, Gheorghe Indriaş, Dumitru Lăzăroiu, Virgil Lefter, Cristian Marinescu,
Gheorghe Podaşcă, Teodor Ringhiopol, Sterian Vârdici şi Nicolae Vernescu, asistenţi (cumul).
Dorin Pavel, profesor (bază); Dan Taşcă, conferenţiar (bază); Jean Baisard şi Alexandru
Diaconu, conferenţiari (cumul); Iosif Auslander, Ovidiu Blaga şi Octav Faibiş, lectori (bază);
Mircea Podani şi Lionel Weissman, lectori (cumul); Gheorghe Păunescu, asistent (bază); Mircea
Cazan, Alexandru Cogălniceanu şi Ştefan Zarea, asistenţi (cumul).
30. Catedra de Apărare Locală Antiaeriană (ALA): Teodor Bădescu, lector şef de catedră
(bază); Ariana Popa, asistent (cumul).
31. Catedra de Educaţie Fizică: Ecaterina Nicolescu, lector şef de catedră (bază); Stefa
Andreescu, Elena Caimacan, Nicolae Cruli, Aurel Lupan, Ion Oprişescu, Florin Panaitescu,
Vasile Pârvu şi Georgeta Stoenescu, asistenţi (bază).
32. Catedra de Matematici I: Constantin Ionescu-Bujor, profesor şef de catedră (cumul);
Gheorghe Constantinescu, profesor (bază); Haralambie Ionescu, Elena Murgulescu şi Gheorghe
D. Simionescu, conferenţiari (bază); Dumitru Flondor, lector (bază); Vasile Bădulescu, Violeta
Constantinescu şi Radu Haret, asistenţi (bază).
33. Catedra de Geometrie Descriptivă şi Desen I: Mihail Botez, profesor şef de catedră
(bază); Alexandru Dumitrescu, profesor (cumul); Haralambie Ionescu, conferenţiar (cumul);
Jean Moncea, lector (bază); Alexandru Vasiliu, lector (cumul); Marcel Cotariu, Nicolae
Galcenco şi Aurelian Tănăsescu, asistenţi (bază); Mircea Dumitru, Ionel Gavrilaş, Valentin
Ivanovici, Gheorghe Ioniţă, Nicolae Stănculescu, Voicu Tache, Mihai Turburi şi Leon Weiser,
asistenţi (cumul).
34. Catedra de Geometrie Descriptivă şi Desen II: Mircea Iorga, conferenţiar şef de catedră
(bază); Aurel Mihăilescu, conferenţiar (bază); Dumitru Mişculescu, lector (cumul); Vlad
Bărbulescu, Virgil Bogdan, Aurel Marinescu, Nicolae Mirescu şi Ileana Vraca, asistenţi (bază);
Gheorghe Constantinescu, David Eugen Elinescu, Constantin Georgescu, Dorin Manolescu,
Gheorghe Nicoară, Mircea Ochiană, Paul Precupeţu şi Tacor Tacorian, asistenţi (cumul).
(bază); Camil Mitescu, profesor (cumul); Nubar Artachi şi Izrael Schachter, conferenţiari
(cumul); Maty Blumanfeld, Aurelian Constantinescu, Dionisie Crăifăleanu şi Augustin Petre,
lectori (bază); Mihail Atanasiu, Sergiu Calamanovici, Alexandru Noarescu şi Gustav Spindler,
lectori (cumul); Veronel Antonescu şi Mihail Săvulescu, asistenţi (bază); Nicolae Bucur, Victor
Drobotă, Petre Freund, Bercu Manaşcu şi Mărgărit Mehedinţeanu, asistenţi (cumul).
36. Catedra de Organe de Maşini: Gheorghe Manea, profesor şef de catedră (bază); Luciu
Săveanu, profesor (bază); Andrei Petrovici, profesor (cumul); Hugo Segal, conferenţiar (bază);
Mihai Renert şi Nicolae Soneriu, conferenţiari (cumul); Vasile Gheleşel şi Iacob Nissim,
lectori (cumul); Mustafa Mustafa, asistent (bază); Mircea Aldea, Constantin Bastachi, Mihai
Brănişteanu, Cornel Lazăr, Emil Marinescu, Gheorghe Olteanu, Gheorghe Paisie, Emil Rizescu,
Ştefan Săvulescu, Lucian Teodorescu, Gheorghe Vasilescu şi H. Weinberg, asistenţi (cumul).
37. Catedra de Teoria Mecanismelor şi Organe de Maşini: Dumitru Tutunaru, profesor
şef de catedră (bază); Paul Brătescu, profesor (bază); Constantin Vârcol, conferenţiar (bază);
Gheorghe Lazaride, conferenţiar (cumul); Traian Damian şi Constantin Raicea, lectori (cumul);
Iolanda Roban şi Nicolae Stere, asistenţi (bază); Maty Blumenfeld, Cornel Brezeanu, Theodor
Charas, Traian Conţiu, Iosif Katz, Ozi Lazăr, Constantin Niţă, Ernest Sculpsoreanu şi Werner
Ştefănescu, asistenţi (cumul).
38. Catedra de Termotehnică: Lazăr Stoicescu, profesor şef de catedră (bază); Mircea
Ghiligeanu şi Dan Ştefănescu, conferenţiari (bază); Mihai Ionescu, conferenţiar (cumul);
Nicolae Drăghici, Ioan Nerescu şi Traian Nicolescu, lectori (bază); Otto Adler şi Constantin
Stănescu, asistenţi (bază); Petre Constantinescu, Alexandru Dănescu, Petre Ghenghea, Berthold
Grunwald, Poldi Iosifescu şi Florea Paraschiv, asistenţi (cumul).
39. Catedra de Tehnologia Materialelor: Andrei Petrovici, profesor şef de catedră (bază);
Valeriu Manafu, profesor (bază); Ştefan Cuşută, Mihai Tănăsescu şi Constantin Tomescu,
conferenţiari (bază); Sergiu Cunescu, Vasile Marcu şi Ardaş Sarian, conferenţiari (cumul);
Jean Moncea, lector (bază); Victor Sava, lector (cumul); Constantin Neacşu şi Victor Tabără,
asistenţi (bază); Simion Buzilă, Vladimir Cazacenco, Elena Dincescu, Vasile Ghiocel, Adrian
Huber, Gheorghe Mănescu, Aurel Oprean, Iulian Rodeanu, Gaston Rotschild şi Laurenţiu
Sofroni, asistenţi (cumul).
40. Catedra de Tehnologia Construcţiilor de Maşini: Constantin Popovici, profesor şef de
catedră (bază); Sergiu Cunescu, conferenţiar (bază); Gheorghe Diaconescu, Gheorghe Eliade,
Constantin Ghülai, Mircea Iliescu, Florin Oniţoiu şi Constantin Tomescu, conferenţiari (cumul);
Dumitru Dragu, lector (bază); Gheorghe Fieger, lector (cumul); Ionel Gavrilaş, Gheorghe
Mănescu, Teodor Mineacă, Voicu Tache şi Wilhelm Weigel, asistenţi (bază); Ion Bănulescu,
Nicolae Dumitrescu, Vasile Mocanu şi Leonida Suhovih, asistenţi (cumul).
41. Catedra de Utilaje Metalurgice şi Maşini Agricole: Petre Dumitraşcu, profesor şef de
catedră (bază); Valentin Scribnic, lector (bază); Nicolae Murguleţ, Cristian Rădulescu, Victor
Sava şi Ion Văleanu, lectori (cumul); Constantin Ciocârdia şi Iulian Oprescu, asistenţi (bază);
Dionisie Craifăleanu, Ernestin Fischer, Mihai Nicolaescu, Sanda Oprea şi Mircea Tudoriu,
asistenţi (cumul).
42. Catedra de Cazane cu Aburi: Mircea Postelnicescu, profesor şef de catedră (bază);
Victor Popescu, profesor (bază); Ştefan Gheorghiu, profesor (cumul); Mircea Aldea, lector
(cumul); Petre Constantinescu, asistent (bază); Gheorghe Antonescu şi Simion Florea, asistenţi
(cumul).
43. Catedra de Maşini Termice: Alexandru Seleşteanu, profesor şef de catedră (bază);
Constantin Aramă şi Cornel Stamatescu, profesori (bază); George Bărănescu, Titus Grecu
şi Mircea Soare, conferenţiari (bază); Gabriela Crişan, Teodor Hass şi Dan Ştefănescu,
conferenţiari (cumul); Maty Blumenfeld şi Ioan Norescu, lectori (cumul); Nicolae Apostolescu,
Alfons Aschendarf, Alexandru Dănescu, Marieta Grigoriu, Berthold Grünwald şi Leonida
Stoian, asistenţi (bază); Marcel Beiner, Mircea Davidescu, Traian Dudaş şi Mircea Năstase,
asistenţi (cumul).
44. Catedra de Construcţii Aeronautice: Elie Carafoli, profesor şef de catedră (bază); Mihai
Popescu, profesor (bază); Ion Grossu, profesor (cumul); Adrian Stambuleanu, conferenţiar
(bază); Vladimir Stângăciu, Alexandru Stratilescu şi Nicolae Tipei, conferenţiari (cumul); Paul
Constantinescu, asistent (bază); Virgil N. Constantinescu, asistent (cumul).
45. Catedra de Maşini Unelte şi Scule: Emil Botez, profesor şef de catedră (bază); Harbert
Cozin, conferenţiar (bază); Zoltan Duca, Mihai Popov, Victor Radeţchi şi Paul Şeptilici,
conferenţiari (cumul); Constantin Lăceanu şi Avram Stambler, lectori (cumul); Gheorghe Bibar,
Petre Dodoc şi Aurel Oprean, asistenţi (bază); Aurel Constantinescu, Dionisie Crăifăleanu,
Ştefăniţă Enache, Ion Moise şi Victor Tabără, asistenţi (cumul).
46. Catedra de Chimie Generală: Virgil Armeanu, profesor şef de catedră (bază); Dumitru
Bardan, profesor (bază); Francis Albert şi Iulia Georgescu, conferenţiari (bază); Dumitru
Camboli, Nicolae Căplescu şi Gheorghe Ioniţă, asistenţi (bază).
47. Catedra de Organizare şi Planificare: Constantin Atanasiu, profesor şef de catedră
(cumul); Emil Mitescu, profesor (cumul); Ion Constantin, conferenţiar (bază); Gheorghe Filip,
Horia Grigoriu, Simion Katz şi Gheorghe Stăncioiu, conferenţiari (cumul); Teodor Bădescu,
Sergiu Caster, Nicolae Dumitriu, Samy Flacs, Roman Gustav, Maxim Harabagiu, Dan Hertstein,
Titus Linu, Lionel Marcovici, Năstase Luca, Eugen Pinkovschi, Ernest Schlessinger şi Ion
Victor, lectori (cumul); Natalia Cruţescu şi Vladimir Kraft, asistenţi (bază); Ernest Austerman,
Ştefan Bârlea, Cornel Galea, Tudor Homoş, Ion Ionescu şi Iuliu Leckhun, asistenţi (cumul).
48. Catedra de Limba Rusă: Anatolie Selivanov, lector şef de catedră (bază); David Kelsov,
Iacob Racevschi, Tatiana Rudner, Milea Saposnic, Simion Weissman şi Isac Walderman, lectori
(bază); Irina Boldescu, Neonila Buga, Vera Climovschi, Rozu Gandelman, Arnold Kostacovschi,
Tatiana Lazu, Andrei Macedon, Claudia Marcu, Corneliu Radu, Maria Ster, Vladimir Sticker şi
Sergiu Stroganov, asistenţi (bază).
Între 23 octombrie – 4 noiembrie 1956, are loc în Ungaria o rebeliune anticomunistă.
În luna decembrie 1956, a încetat din viaţă profesorul Cezar Parteni‑Antoni, rector al
Institutului Politehnic din Bucureşti. În locul său a fost numit rector profesorul Constantin
Dinculescu. Prin ordinul Ministerului Învăţământului nr. 38 din 30 decembrie 1956, profesorul
Marin Rădoi a fost numit prorector al Institutului Politehnic din Bucureşti.
În anul 1957. s‑au făcut următoarele numiri de cadre didactice: Alexandru Seleşteanu,
profesor; Gleb Drăgan, Neculae Drăghici, Augustin Petre, Ioan Popa, Eugen Potolea, Marius
Preda, Marcel Roşculeţ, Alexandru Timotin, Andrei Ţugulea, conferenţiari; Mihai Atanasiu,
Traian Demian, Constantin Mocanu şi Florea Oprea, conferenţiari (cumul).; Camelia Bejan,
Matty Roll Blunenfeld, Constantin Ciocârdia, Alexandru Dănescu, Dumitru Drăgan, Lucian
Floru, Paul Constantin Manolescu, Jean Moncea, Aurel Oprean, Alexandru Preda, Alexandru
Rădulescu, George Rulea, Vasile Constantin Stoica, Voicu Tache, Iosif Tripşa, Gheorghe
Tunsoiu şi Silvia Vacu, şefi de lucrări; Gheorghe Biber şi Mircea Cazacu, şefi de lucrări supli
nitori; Nicolae Ştefănescu, şef de lucrări (cumul); Alexandru Fransua şi Mihail Paul Neagu,
lectori; Frumuzache Barca, Gheorghe Bădescu, Pavel Babiciu, Pantelimon Constantin, Dio
nisie Crăifăleanu, Petre Dodoc, Aurelia Dumitrescu, Ioan Enache, Julieta Florea, Crăciun
Guţă, Gheorghe Maşală,Adelaida Mateescu, Cornelia Mateescu, Ileana Miculescu, Ion Oprean,
Valeriu Panaite, Petre Paraschiv, Mugur Săvescu, Constantin Şerbu, Aurelia Tunsoiu, Cristofor
Vasiliu, Amelita Vogel, şi Coca Samoilescu, asistenţi; Radu Avram, Teodor Buzatu, Moise
Ienciu şi Mircea Petrescu, asistenţi suplinitori; Mircea Ianovici, Eufrosine Kraft şi Cornelia
Mateescu, preparatori principali; Elena Cernica, Alexandru Codoban, Ana Maria Lupu,
Margareta Tomescu şi Felicia Stoica, preparatori; Moise Ienciu şi Gherghina Tudorache‑Lică,
şefi de laborator; Ana Maria Lupu, Cornelia Nacu‑Olărescu şi Ana Maria Teodorescu, şefi de
cabinet.
În acelaşi an, au fost transferate la alte unităţi socialiste, următoarele cadre didactice:
Marin Rădoi, profesor, ca rector al Institutului Politehnic din Timişoara (ordinul Ministrului
Învăţământului şi Culturii nr. 110/03.05.1957); Victor Constantin, conferenţiar; George Camin

schi, şef de lucrări; Veronica Moldoveanu-Hoffman, lector; Ion Boroş, Ion Ciocârlan, Victor
Cristoloveanu, Teodor Florescu, Ion Iscrulescu, Aurelia Ştef şi Tiberiu Viski, asistenţi.
Tot în anul 1957 s‑a desfăcut contractul de muncă ale următoarelor cadre didactice din
Institutului Politehnic din Bucureşti: Dumitru Bardan, Paul Brătescu, Valeriu Manafu, Lucius
Săveanu şi Cristofor Vazaca, profesori; Aurel Avramescu, Sergiu Cunescu, Ştefan Cuşută,
Paul Dan, Ludovic David, Gheorghe Filip, Victor Iancovici, Gheorghe Lazaride, Dumitru
Săndulescu, Nicolae Stănescu, Constantin Tomescu şi Constantin Vâlcol, conferenţiari; Ovidiu
Blaga, Nicolae Bârsan, Pamfil Georgian, Gleb Hlevca, Virgil Ioanid, Eţia Lazăr, Dumitru
Mavrodin, Agop Avanezian, Iacov Racevschi, Eugen Sălăgeanu, Simion Weissman şi Isac
Wilderman, lectori; Ştefan Anghelescu, Ştefania Baicu‑Mucea, Vlad Bărbulescu, Aurelian
Căluşaru, Mircea Cărăuşu, Vera Klimovschi, Paul Constantinescu, Arnold Costacovski, Marcel
Cotariu, Margareta Greceanu, Radu Haret, Nehama Kaim, Alfred Dathreim, Sanda Loga,
Andrei Macedon, Diogene Manolescu, Claudia Marcu, Gheorghe Mănescu, Andrei Mircea,
Elena Mocanu‑Dincescu, Gheorghe Moraite, Uscher Morgenstem, Ion Persache, Gheorghe
Podaşcă, Gigel Popovici, Cornelia Radu, Filofteia Roibu, Lucian Rusu, Virgil Sandu, Victor
Saviuc, Mihai Săvulescu, Adela Scharfstein, Suzana Schartzer‑Latter,Maria Seter, Vladimir
Stricker, Sergiu Stroganov, Aurelia Ştef, Ioan Ştefănescu, Teodor Teodorescu şi Wilhelm
Weighel, asistenţi; Cornel Antonescu, Ada Apostol, Flavio Dellapupa, Doina Florentina Dinu,
Costel Iancu, Ilie Iliescu, Florica Ionescu‑Râmnic, Iulia Leu, Valeriu Mahoci, Rodica Pascal,
Maria Petrache‑Pahelian, Guy Silberman şi Mircea Tudorache, preparatori; Gheorghe Dumitru
şi Gheorghe Tufescu, şefi de laborator; Irina Oleşvschi, şef de cabinet.
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 138/28.01.1956 reglementează cheltuielile necesare
pentru trimiterea în străinătate la studii, precum şi pentru şcolarizarea elevilor şi studenţilor
din străinătate care studiază în Republica Populară Română, stabilindu‑se: – Trimiterea pentru
studii la institutele de învăţământ superior şi pentru aspirantură în străinătate se face pe baza
acordurilor culturale încheiate între Republica Populară Română şi alte ţări şi pe baza unui
plan aprobat de Consiliul de Miniştri, pentru ţările cu care nu s‑au încheiat acorduri culturale;
– Se acordă următoarele indemnizaţii şi burse celor care studiază în ţările socialiste: în
URSS, bursa lunară stabilită prin acord cultural; în Albania, 3500 leka; în RPD Coreană,
400 ruble; în RP Polonă, 300 zloţi, bursele fiind lunare şi acordându‑se pe întreaga durată
a studiilor, cu excepţia timpului petrecut în ţară. Studenţii trimişi în RP Chineză au o bursă
lunară care reprezintă echivalentul în yani a sumei de 270 ruble, pe toată durata studiilor, cu
excepţia timpului petrecut în ţară; – Drepturile celor veniţi la studii sau aspirantură din alte ţări
în Republica Populară Română sunt cele stabilite prin acordurile culturale încheiate cu ţările
respective, iar cei proveniţi din ţările cu care nu sunt încheiate acorduri culturale, vor primi o
bursă de 690 lei lunar, pe tot timpul anului, din care vor plăti contravaloarea locuinţei în cămin,
regia cantinei şi alocaţia de hrană; – Studenţii români merituoşi care studiază în ţările amintite
şi care au obţinut 75% din calificative, „foarte bine” la toate examenele, n‑au avut abateri de la
disciplină şi au avut o activitate susţinută în organizaţiile obşteşti primesc, la înapoierea în ţară
în vacanţa de vară, un premiu în valoare de 900 lei; – Absolvenţii instituţiilor de învăţământ
superior care vin în ţară după terminarea studiilor vor primi o indemnizație de 400 de lei, iar
candidaţii în ştiinţe de 500 de lei; – Aspiranţii care vor termina aspirantura cu cel puţin două
luni înainte de termenul fixat vor primi, la înapoierea în ţară, un premiu de 1000 lei; – Studenţii
şi aspiranţii trimişi la studii în străinătate beneficiază de un echipament de cel mult 2000 lei,
dacă venitul lunar pe ultimele trei luni al părinţilor este până la 800 de lei şi cel mult 1400 lei,
dacă acelaşi venit este între 800‑1200 lei, până la încheierea studiilor, studenţii din categoriile
de mai sus primesc echipament în valoare de cel mult 1500 lei şi aspiranţii de 900 lei; – În
vederea întocmirii şi susţinerii lucrării de aspirantură, pentru cheltuielile materiale, Ministerul
Învăţământului din Republica Populară Română contribuie cu suma de 500 de ruble; – Familiile
salariaţilor scoşi din producţie şi trimişi la aspirantură în străinătate vor primi pe toată durata
studiilor drepturilor prevăzute în Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1664 din 5 august 1955.
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1175/1957 a stabilit cifrele de şcolarizare şi prin
ordinul Ministerului Învăţământului şi Culturii nr. 1302 din 2 august 1957, s‑au stabilit următoa
rele facultăţi, secţii de specialitate şi cifre de şcolarizare la Institutul Politehnic din Bucureşti,
pentru anul I, cursuri de zi, în anul universitar 1957‑1958:
I. Facultatea de Electrotehnică şi Energetică

1. Maşini şi aparate electrice (10 studenţi); 2. Electroenergetică (25 studenţi); 3. Termo
energetică (25 studenţi); 4. Hidroenergetică şi maşini hidraulice (20 studenţi).
1. Electronică şi radiocomunicaţii (20 studenţi); 2. Comunicaţii telegrafo-telefonice (10 stu
denţi); 3. Centralizări şi semnalizări feroviare (30 studenţi); 4. Tehnică nucleară (10 studenţi).
III. Facultatea de Mecanică
– Maşini – unelte şi scule (10 studenţi); 2. Tehnologia construcţiei de maşini (60 studenţi);
3. Maşini termice şi motoare Diesel (25 studenţi): 4. Construcţii de aviaţie (10 studenţi);
5. Maşini agricole (30 studenţi); 6. Aparate şi utilaje pentru industria chimică (20 studenţi).
– Tehnologia substanţelor anorganice (15 studenţi); 2. Chimia şi tehnologia materialelor de
construcţii şi ceramică (15 studenţi); 3. Tehnologia substanţelor organice (30 studenţi).
Prin acelaşi ordin al Ministerului Învăţământului şi Culturii (nr. 1302 din 2 august 1957)
s‑au aprobat facultăţile şi secţiile de la Institutul Politehnic din Bucureşti, care vor şcolariza în
anul I, în anul universitar 1957‑1958, la cursurile fără frecvenţă:
1. Maşini şi aparate electrice; 2. Electroenergetică.
1. Comunicaţii telegrafo‑telefonice; 2. Centralizări şi semnalizări feroviare.
1. Maşini termice şi motoare Diesel; 2. Tehnologia construcţiilor de maşini; 3. Aparate şi
utilaje pentru industria chimică.
1. Tehnologia substanţelor anorganice; 2. Tehnologia substanţelor organice; 3. Chimia şi
tehnologia materialelor de construcţii şi ceramică.
1. Siderurgie.
În anul universitar 1957/1958, Institutul Politehnic din Bucureşti are cinci facultăţi: Facul
tatea de Electrotehnică şi Energetică, Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii, Facultatea
de Mecanică, Facultatea de Chimie Industrială şi Facultatea de Metalurgie.
În anul 1958 au fost numite următoarele cadre didactice: Horia Grigoriu, Amalia Laza
rovici, Ion Stăncioiu, Iosif Tripşa şi Grigore Teodorescu, conferenţiari suplinitori; Margareta
Avram, Gheorghe Biber, Georgeta Dan, Ioan Dragomir, Berthold Grünwald, Vladimir Kraft,
Lya Alexandrina Lazăr, Valentin Scripnic şi Natalia Nicolae, şefi de lucrări; Andrei Manole,
şef de lucrări suplinitor; Sabin Antonescu şi Georgeta Feler, lectori; Teodor Bădescu, Iuliana
Barbici, Pavel Buhuş, Octavian Florea, Marieta Grigoriu, Ştefan Miu, Marcel Segărceanu,
Gherghina Tudorache‑Lică şi Cornelia Nacu‑Olărescu, asistenţi; Anisia Bota, Gheorghe
Constantin, Virgil Constantinescu şi Moise Ienciu, asistenţi suplinitori; Constantin M. Bucur,
Gheorghe Petcu şi Vsevolod Radcenco, preparatori principali; Alexandru Codoban şi Letiţia
Pădureanu, preparatori; Aurel Brăgaru şi Florin Emilian Daneş, preparatori suplinitori; Dorin
Traian Cristescu, Luca Gârleanu, Ion Gheorghe şi Aurel Sturzu, şefi de laborator; Eufrosina
Kraft şi Gheorghe Petcu, şefi de cabinet.
Au fost transferaţi în alte unităţi socialiste, următoarele cadre didactice: Aurel Pop,
conferenţiar; Silvia Puşcaşu, şef de lucrări; Cornel Ambroyie şi Dinu Aron, lectori; Zoe
Antoniu, Ion Bănăţeanu, Dorina Bolalrd, Cornel Burtică, Dumitru Cothi, Viorica Scripca,
I. Greiciuc, Gheorghe Ispăşoiu, Florin Panaitescu, Gheorghe Pop, Cecilia Popovici şi Emilia
Zaharia-Fodor, asistenţi; Laurenţiu Calauz, Constantin Degeratu, Elena Neagu şi Aurelia Stroe,
preparatori; Adrian Kaietanovici, şef de laborator; Mihaela Potârniche, şef de cabinet.
S‑a desfăcut contractul de muncă la următoarele cadre didactice: Raul Filimon, profesor;
Vasile Minu, Isaia Niculescu, Adolf Polingher şi Israel Scheahter, conferenţiari; Iosif Aus
lander, Valeriu Stanciu, Gheorghe Stancu, Petre Stănescu şi Vlad Pauker, şefi de lucrări; Henri
Abramovici, Alexandru Andrei, Petre Butucea, Adrian Dascălu, Teodor Giurea, Sandu Grossman
şi Sami Teich, lectori; Margareta Boroş, Claudia Buzescu, Constantin Ciobanu, Gheorghe
Constantinescu, Mircea Dumitru, Carol Goldenberg, Dragu Lungulescu, Stere Marinescu,
Adina Moscovici, Gaston Nacmias, Gheorghe Nicoară, Andrei Nicolaide, Cornel Predescu,
Mila Sapoşnic, Sigismund Schleicher, Evelina Stănescu şi Marcel Vasilescu, asistenţi; Ioana
Calafeteanu şi Maria Năstase, preparatori; Estella Camil, Liviu Gross şi Angela Oprescu, şefi
de laborator.
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 324 din 8 martie 1958 cu privire la unele măsuri
pentru pregătirea cadrelor tehnico-economice cu calificare superioară şi pentru îmbunătăţirea
pregătirii economice a inginerilor tehnologi şi proiectanţi, stabileşte următoarele: – Începând cu
anul universitar 1958‑1959 se vor organiza pe lângă unele institute de învăţământ superior teh
nic cursuri postuniversitare, cu durata de doi ani, pentru pregătirea de ingineri economişti, dintre
inginerii cu practică îndelungată în producţie, institutele respective fiind stabilite de Ministerul
Învăţământului împreună cu Comitetul de Stat al Planificării; – Prin planul anual de şcolarizare
se vor stabili specialităţile în care se pregătesc ingineri economişti şi numărul de cursanţi pentru
fiecare specialitate; – Admiterea se face pe bază de concurs dintre candidaţii selecţionaţi de
ministere şi organele centrale dintre cei propuşi de întreprinderi, care au cel puţin cinci ani
de experienţă în producţie, cu precădere ingineri din conducerea ministerelor, întreprinderilor,
institutelor de cercetare şi proiectare (directori generali, directori, directori tehnici, ingineri
şefi etc.); – Inginerii admişi prin concurs vor fi salarizaţi pe toată durata acestor cursuri de
intreprinderile care i‑au trimis cu câştigul mediu pe ultimile 12 luni, bucurându‑se şi de cazare
(organizată prin grija întreprinderilor), precum şi de rezervarea posturilor până la reîntoarcerea
lor de la studii; – Cursurile se încheie prin examene şi o lucrare de sinteză, acordându‑se celor
care vor trece cu succes aceste probe o diplomă de inginer economist în ramura specialităţii
de bază; – Planurile de învăţământ ale acestor cursuri pun accentul pe disciplinele economice,
precum şi pe aprofundarea unor probleme tehnice în legătură cu cu cele mai recente cuceriri ale
ştiinţei şi tehnicii.
De asemenea, aceeaşi hotărâre mai prevede: – Îmbunătăţirea pregătirii economice a ingi
nerilor tehnologi şi proiectanţi, prin introducerea în actualele planuri de învăţământ ale facul
tăţilor tehnice, a unor discipline economice, care să permită viitorilor ingineri să se orienteze
just în problemele economice; – În anul universitar 1958‑1959 o parte dintre studenţii care au
terminat anul III la facultăţile tehnice vor fi selecţionaţi pentru a continua pregătirea în cadrul
facultăţilor şi secţiilor tehnico-economice.
Ordinul Ministerului Învăţământului şi Culturii nr. 100 din 25 iunie 1958 stabileşte ca,
începând cu data de 1 septembrie 1958, Facultatea de Electrotehnică cu sediul la Craiova, din
cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti, să‑şi înceteze activitatea, studenţii acestei facultăţi
urmând să continue studiile după cum urmează: – studenţii de la secţia „Maşini şi aparate
electrice” de la cursurile de zi (anii II‑V) vor fi transferaţi la Institutul Politehnic din Bucureşti,
la secţia de „Maşini şi aparate electrice” a Facultăţii de Electrotehnică şi Energetică; – studenţii
de la cursurile serale, anii V şi VI, din secţia „Maşini şi aparate electrice” vor fi transferaţi în
cadrul secţiei „Maşini şi aparate electrice” de la Facultatea de Electrotehnică şi Energetică a
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 839/1958, prin ordinul Ministrului Învăţământului şi
Culturii nr. 122 din 21 iulie 1958, a aprobat următoarele cifre de şcolarizare la anul I, cursuri
de zi, Institutul Politehnic din Bucureşti, pentru anul universitar 1958‑1959:

1. Maşini şi aparate electrice, 10 locuri; 2. Electroenergetică, 15 locuri; 3. Termoenergetică,
15 locuri; 4. Hidroenergetică şi maşini hidraulice, 10 locuri.

1. Electronică şi radiocomunicaţii, 15 locuri; 2. Comunicaţii telegrafo-telefonice, 10 locuri;
3. Centralizări şi semnalizări feroviare, 15 locuri; 4. Tehnica nucleară, 10 locuri.
1. Maşini unelte şi scule, 40 locuri; 2. Tehnologia construcţiei de maşini, 25 locuri; 3. Ma
şini termice şi motoare Diesel, 20 locuri; 4. Construcţii de aviaţie, 10 locuri; 5. Maşini agricole,
20 locuri; 6. Aparate şi utilaje pentru industria chimică, 15 locuri.
1. Tehnologia substanţelor anorganice, 20 locuri; 2. Chimia şi tehnologia materialelor de
construcţii şi ceramică, 15 locuri; 3. Tehnologia substanţelor organice, 30 locuri.
1. Siderurgie, 20 locuri; 2. Metalurgie neferoasă, 10 locuri.
Prin acelaşi ordin al Ministrului Învăţământului şi Culturii (nr. 122 din 21 iulie 1958)
a fost aprobat următorul plan de şcolarizare pentru facultăţile şi secţiile tehnico‑economice
şi pentru cursurile post‑universitare pentre pregătirea inginerilor economişti în Institutul
Politehnic din Bucureşti:
I. Facultatea Tehnico-Economică (anul IV)

1. Secţia de chimie industrială, 30 locuri; 2. Secţia de electrotehnică şi energetică, 40
locuri; 3. Secţia de metalurgie, 15 locuri; 4. Secţia de construcţii de maşini, 65 locuri; 5. Secţia
de electronică şi telecomunicaţii, 20 locuri.
II. Cursuri postuniversitare pentru pregătirea inginerilor economişti (în conformi
tate cu Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 325/1958 (anul I)
1. Industria construcţiilor de maşini, 25 locuri; 2. Industria chimică, 20 locuri; 3. Industria
minieră, 15 locuri.
În anul 1959, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1459 din 3 octombrie 1959, Institutul
de Căi Ferate „Gheorghe Gheorghiu-Dej” din Bucureşti şi‑a încetat activitatea începând cu
anul universitar 1959‑1960, iar facultăţile acestui institut au fost transferate astfel: – Facultatea
de Construcţii Feroviare la Institutul de Construcţii din Bucureşti; – Facultatea de Transporturi
(luând naştere din contopirea Facultăţii de Mecanică şi a Facultăţii de Exploatări Feroviare) la
Institutul Politehnic din Bucureşti, având trei secţii (Exploatarea materialului rulant; Organi
zarea transporturilor feroviare; Organizarea şi exploatarea transporturilor rutiere).
Prin transferarea Facultății de Transporturi la Institutul Politehnic din Bucureşti, următoa
rele cadre didactice ale acestei facultăţi au fost încadrate prin transfer la catedrele Institutului
– Chimie generală (catedra 3): Victor Mărculeţiu, conferenţiar; Nely Demian, şef de
lucrări; Eva Butuceanu, şef de laborator.
– Educaţie fizică (catedra 7): Dan Brăiloiu şi Aurelian Aslău, şefi de lucrări; Livia Thomas,
asistent.
– Matematici (catedra 8): Gabriel Sudan, profesor şef de catedră, Radu Bădescu, profesor;
Ion Miu, conferenţiar; Liviu Cristian şi Constantin D. Bucur, lector; Eugeniu Dumitrescu,
Virgil Ganea şi Elena Kreindler, asistenţi.
– Fizică (catedra 14): George Moisil, Petre Ganea, conferenţiari; Tiberiu Noaghea, şef de
lucrări; I.M. Popescu, asistent suplinitor.
– Tehnologia materialelor (catedra 20): Ionel Diaconescu şi Mihai Ciobanu, conferenţiari;
Silveriu Pop şi Ion Ganea, şefi de lucrări.
– Mecanică (catedra 21): Alexandru Stoenescu, profesor; Gabriela Ţiţeica, conferenţiar;
Burchi Popescu şi Dumitru Voiculescu, asistenţi.
– Rezistenţa materialelor (catedra 22): C.C. Teodorescu, profesor şef de catedră; Mihai
Buga, conferenţiar; Mihai Brateş, şef de lucrări suplinitor; Constantin Georgescu, asistent;
Alexandru Groza, asistent suplinitor; Gheorghe Rusiu, şef de laborator suplinitor.
– Organe de maşini şi mecanisme (catedra 23): Cornel Severineanu, profesor şef de
catedră; Nicolae Manolescu şi Petre Popescu, conferenţiari; Teodor Danciu şi Gheorghe Sârbu,
asistenţi; Ion Erceanu şi Mihai Pielmuş, asistenţi; Eugen Negruş, şef de laborator suplinitor;
Păun Antonescu, preparator suplinitor.
– Termodinamică (catedra 24): Constantin Dornescu şi Petre Ghenghea, şefi de lucrări

suplinitori.
– Construcţia şi întreţinerea mijloacelor de bază fixe din transporturi (catedra 37):
Simion Pop, conferenţiar şef de catedră; Costin Nădejde, profesor; Paul Georgescu,
Marius Maris, Nicolae Popovici şi Mihai Văcăreşteanu, conferenţiari suplinitori; Alexandru
Viecelli, asistent; Chiriac Avădanei, asistent suplinitor; Eufrosina Dinescu, şef de laborator;
Ştefan Bratu şi Constantin Burlacu, şefi de laborator suplinitori; Antipa Ştefănescu, preparator
suplinitor.
– Vagoane (catedra 38): Ştefan Sebeşan, conferenţiar şef de catedră; Gheorghe Ionescu,
conferenţiar; Andrei Davidovici, conferenţiar suplinitor; Dumitru Tilea, şef de lucrări suplinitor;
Cornel Burada şi Nicolae Chimu, asistenţi suplinitori; Alexandru Neagu, preparator principal
suplinitor.
– Economia şi planificarea transporturilor (catedra 39): Izu Grosu, profesor şef de catedră
suplinitor; Mircea Georgescu şi Ion Petrescu, conferenţiari; Gheorghe Lelescu, Petre Lupşe şi
Vasile Mihăilescu, conferenţiari suplinitori; Andrei Frentz, asistent suplinitor; Florica Staicu,
şef de cabinet.
– Organizarea transporturilor feroviare (catedra 40): Dumitru Ionescu, conferenţiar şef
de catedră; Coriolan Iuga, profesor suplinitor; Valeriu Tănăsescu şi Constantin Tomescu,
conferenţiari; Alexandru Nancu, conferenţiar suplinitor; Paul Frâncu, şef de lucrări suplinitor;
Gheorghe Florescu, Petre Liţoiu, Valentin Luţă, Eugenia Nemeţeanu şi Dumitru Petrovici,
asistenţi suplinitori; Gheorghe Anton şi Ion Tănăsuică, preparatori suplinitori; Dumitru
Şerban, şef de cabinet.
– Locomotive (catedra 41): Ion Zăgănescu, profesor şef de catedră; Eugen Popovici,
profesor suplinitor; Grigore Luca, conferenţiar; Nicolae Condacse, Alexandru Popa şi Petre
Zaharia, conferenţiari suplinitori; Alexandru Vătăreanu, şef de lucrări suplinitor; Ion Bârsan,
asistent; Gheorghe Marinescu şi Nicolae Mihăilescu, asistenţi suplinitori; Gheorghe Frăţilă,
şef de laborator suplinitor; Nicolae Iliescu, preparator principal suplinitor; Caius Popescu,
conferenţiar cu sarcini de cercetare ştiinţifică.
Odată cu transferul Facultăţii de Transporturi la Institutul Politehnic din Bucureşti, acesta
a obţinut şi următoarele spaţii: – imobilul din b-dul 1 Mai nr. 108, cu o suprafaţă desfăşurată
de 6560 m2, cuprinzând 23 de săli de curs şi seminar, cu 1584 de locuri, laboratoare şi spaţii
administrative; – imobilul din strada Mihail Moxa, cu o suprafaţă desfăşurată de 9410 m2,
cuprinzând 45 săli de curs şi seminar, cu 1785 de locuri, laboratoare şi spaţii administrative;
– Căminul nr. 3, situate în Calea Griviţei nr. 130, cu o suprafaţă desfăşurată de cca 1000 m2 şi
Căminul nr. 5, situat în str. Brezoianu nr. 37, cu o suprafaţă desfăşurată de 3300 m2.
În anul 1959, conferenţiarul Simion Pop, fost rector al Institutului de Căi Ferate „Gheor
ghe Gheorghiu-Dej”, a fost numit prorector al Institutului Politehnic din Bucureşti, de la
1 octombrie 1959. A ocupat această funcţie până la 25 noiembrie 1959 când a fost transferat la
Sfatul Popular al Capitalei, în funcţia de director general.
În acelaşi an (1959) au fost numite următoarele cadre didactice: Paul Postelnicu, profesor;
Mircea Târnoveanu, conferenţiar; Simion Buzilă, Ionel Gavrilaş, Crăciun Guţă şi Marcel
Segărceanu, şefi de lucrări; Nicolae Geru şi Coca Samoilescu, şefi de lucrări suplinitori; Ion
Grădişteanu, lector; Neculai Bădilă, lector suplinitor; Constantin M. Bucur, Virgiliu Ganea,
Luca Gârleanu, Maria Georgian, Maria Lupu, Ortansa Landauer, Gheorghe Petcu, Aurora
Stupar şi Stanca Trifan, asistenţi; Alexandru Codoban, Ion Gheorghe, Vsevolod Radcenco şi
Aurel Sturzu, asistenţi suplinitori; Ioan Chelemen, Constantin Dumitraş, Nicolae Galan, Vasile
Găburici şi Ion Tofan, preparatori; Valentin Ceauşu, Alexandru Neagu, Toma Pană şi Cristian
Petrescu, preparatori suplinitori; Ilie Boicu, Aurel Brăgaru, Maria Constantinescu, Florin
Daneş şi Gheorghe Rădulescu, şefi de laborator; Elena Nicolae, şef de cabinet.
Au fost transferate (în anul 1959) la alte unităţi, următoarele cadre didactice: Vasile Pobo
ran, profesor; Marius Luca, Gheorghe Petre şi Vasile Pungan, conferenţiari; Petre Bunta, Nicolae
Popescu şi Florea Staicu, lectori; Hedy Hardt, Ionel Ionescu şi Leonida Stoian, asistenţi.
S‑a desfăcut contractul de muncă, în anul 1959, următoarelor cadre didactice: Vasile
Nicolau, profesor; Ion Ivănescu şi Ion Văleanu, conferenţiari; Octavian Faibiş şi Maria Preotu,
lectori; Dorel Bernstein, Zamfira Slabu, Gheorghe Stoica şi Iacob Weissman, asistenţi.
Hotărârea Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român şi a Consiliului de
Miniştri al Republicii Populare Română privind îmbunătăţirea învăţământului seral şi fără
frecvenţă de cultură generală nr. 271 din 10 martie 1959, constată următoarele: – în ultimii
10 ani, învăţământul superior tehnic şi agronomic au dat economiei naţionale aproape 100.000
de ingineri în diferite specialităţi, iar învăţământul superior seral şi fără frecvenţă (organizat
în anul 1950) a fost absolvit de 6000 de studenţi; – în acelaşi timp, se constată şi abateri de la
hotărârile privind acest învăţământ, cum ar fi înscrierea în acest învăţământ a unor tineri care nu
lucrau în producţie, a celor care nu dădeau rezultate bune ca la cursurile de zi, iar specialităţile
şi numărul de locuri pentru fiecare specialitate nu a fost reglementat, repartizându‑se la acest
învăţământ cadre didactice fără experienţă pedagogică şi chiar fără calificare în specialitate;
– faţă de această situaţie se impune o reorganizare a învăţământului seral şi fără frecvenţă,
ţinându‑se seama de faptul că acest învăţământ are ca scop pregătirea de muncitori, tehnicieni
din rândul oamenilor muncii şi având în vedere că drumul cel mai sigur spre o calificare supe
rioară este cel prin şcoala muncii în uzină, fabrică şi în gospodăria agricolă, dintre tinerii care
lucrează în producţie formându‑se cei mai destoinici specialişti. Aceste constatări conduc la
următoarele: – la învăţământul superior seral şi fără frecvenţă admiterea în anul I se va face pe
bază de concurs, la care să fie admişi cei care lucrează în producţia industrială sau agricolă ca
muncitori calificaţi, maiştri şi tehnicieni, având o vechime de cel puţin trei ani în specialitate,
cei care au absolvit o şcoală medie de cultură generală cu examen de maturitate şi sunt fii de
oameni ai muncii, au cel mult 35 de ani şi sunt recomandaţi de întreprindere (prin intermediul
unei comisii formate din director, delegatul organizaţiei de partid, preşedintele comitetului de
întreprindere şi secretarul organizaţiei UTM); – instituţiile de învăţământ superior urmează să
organizeze pentru studenţii de la cursurile serale consultaţii şi meditaţii şi să asigure cursuri
tipărite pentru toate disciplinele; – studenţii vor fi programaţi în schimburi care să le permită
frecventarea cursurilor, nu vor fi folosiţi la munci suplimentare în zilele de şcoală, vor beneficia
de un concediu plătit de 30 de zile pe an, în afara concediului legal de odihnă, cu condiţia de a
promova fiecare an de studii şi de a‑şi îndeplini îndatoririle în producţie; – factorilor implicaţi li
se cere să ia şi alte măsuri pe care le cred de cuvinţă pentru a îmbunătăţi continuu învăţământul
seral şi fără frecvenţă.
Începând cu anul universitar 1959/1960, Institutul Politehnic din Bucureşti are şase facultăţi:
Facultatea de Electrotehnică şi Energetică, Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii,
Facultatea de Mecanică, Facultatea de Chimie Industrială, Facultatea de Metalurgie şi Facultatea

de Transporturi.
În acelaşi an universitar, se dau cifre de şcolarizare pentru învăţământul postuniversitar în
domeniile: Industria chimică, Metalurgie şi Construcţii de Maşini şi Industria minieră.
Prin Ordinul Ministerului Învăţământului şi Culturii nr. 1893/1959, emis pe baza Hotărârii
Consiliului de Miniştrii nr. 1057/1959, pentru Institutul Politehnic din Bucureşti s‑a aprobat
următorul plan de şcolarizare la anul I cursuri de zi, cursuri serale şi cursuri fără frecvenţă, în
anul universitar 1959‑1960:
Cifrele de şcolarizare în anul I, 1959/1960

Nr. Facultatea /Industria vQYӽĠӽPkQW
crt. vQYӽĠӽPkQWSRVWXQLYHUVLWDU zi seral IӽUӽIUHFYHQĠӽ Total
1. (OHFWURWHKQLFӽúL(QHUJHWLFӽ 80 25 50 155
2. (OHFWURQLFӽúL7HOHFRPXQLFDĠLL 90 40 60 190
3. 0HFDQLFӽ 155 100 110 365
4. &KLPLHLQGXVWULDOӽ 80 40 60 180
5. Metalurgie 80 50 - 130
6. Transporturi 120 50 90 260
ÌQY΁Ġ΁PkQW postuniversitar
1. ,QGXVWULDFKLPLFӽ 20 - 30 50
2. 0HWDOXUJLHúLFRQVWUXFĠLLGHPDúLQL 35 60 60 155
3. ,QGXVWULDPLQLHUӽ 15 - 20 35
,QVWLWXWXO3ROLWHKQLFGLQ%XFXUHúWL 7RWDO 675 365 480 1520
Prin Ordinul Ministerului Învăţământului şi Culturii nr. 2177 din 5 septembrie 1959 se fac
următoarele numiri în conducerile facultăţilor Institutului Politehnic din Bucureşti: – Profesorul
Constantin Ghiulai este numit decan al Facultăţii Tehnico‑Economice, în locul conferenţiarului
Gheorghe Haghimaş, care se eliberează din funcţie; – Conferenţiarul Gheorghe Hortopan este
numit decan al Facultăţii de Electrotehnică şi Energetică; – Lectorii Vasile Nedelcu şi Marius
Preda sunt eliberaţi din funcţia de prodecani ai Facultăţii de Electrotehnică şi Energetică; –
Conferenţiarul Marius Preda este numit prodecan al Facultăţii de Electrotehnică şi Energetică; –
Profesorul Alexandru Rău este numit decan al Facultăţii de Metalurgie, în locul conferenţiarului
Mircea Ghiliceanu care este eliberat din funcţie.
În anul 1960, s‑au făcut următoarele numiri de cadre didactice: Alexandru Stoenescu
(mecanică), profesor; Constantin Ghiulai (cazane şi maşini termice) şi Nicolae Marinescu
(telefonie şi telegrafie), profesori titulari provizorii; Gheorghe Moisil (fizică), Aurelian Stan
şi Gabriela Ţiţeica (mecanică), Ion Pascariu (rezistenţa materialelor), Petre Sonea şi Mircea
Tinera (electrotehnică I), Alexandru Dumitrescu şi Leo Gruia (geometrie descriptivă şi desen
II), Alexandru Visarion (metalurgie fizică), Victor Mărculeţiu (chimie generală şi electrochimie),
Ion Grădişteanu (economie politică), Isidor Cremer (cultură generală) şi Dumitru Niculescu
(maşini electrice), conferenţiari; Oliviu Rusu (rezistenţa materialelor), Alexandru Timotin şi
Andrei Ţugulea (electrotehnică I), Marius Preda (electrotehnică II), Horia Grigoriu (organizare
şi planificare), Mihail Paul Popov (maşini unelte şi scule), Constantin Apetrei şi Alexandru
Fransua (maşini electrice), Gleb Drăgan şi Gheorghe Hortopan (centrale, reţele şi sisteme
electrice) şi Iosif Tripşa (metalurgie), conferenţiari titulari provizorii; Mircea Feraru şi Tiberiu
Noaghea (fizică I), Dan Anghelescu (fizică II), Mustafa R. Mustafa, Constantin Niţă şi Gheorghe
Paizis (organe de maşini şi mecanisme), Petre Ghenghea (termotehnică), Traian Atanasiu,
Nicolae Mirescu şi Virgil Pătrăşcoiu (geometrie descriptivă şi desen III), Titi Dulămiţă şi Maria
Rădulescu (metalurgie fizică), Nely Demian (chimie generală şi electrochimie), Ştefan Bârlea
şi Tudor Homoş (organizare şi planificare), Traian Dudaş (cazane şi maşini termice), Luca
Gârleanu, Constantin Neacşu, Silveriu Pop, Ion Sonea, Constantin Stănescu şi Victor Tabără
(tehnologia materialelor), Gheorghe Bădescu şi Ion Oprean (tehnologia construcţiilor de maşini
şi maşini agricole), Neculai Chimu (locomotive), Virgil Raicu (maşini electrice), Paul Buhuşi
(centrale şi reţele termice), Dumitru Stanomir (radiocomunicaţii), Pantelimon Constantin
(tuburi electronice), Agneta Cerbu şi Ileana Niculescu (chimie anorganică şi analitică), Iuliu
Pogany (chimie organică) şi Frumuzache Barca (tehnologie chimică organică şi combustibili),
şefi de lucrări; Gabriela Teodorescu- Bogdan (matematici I), Eleonora Simacova (matematici
II), Heinrich Bir, Dimitrie Rebuşapcă, Rozalia Soare şi Grigore Spânu (economie politică),
Ion Râşteiu (socialism ştiinţific), Ioan Climer, Viorica Ghenghea şi Viorica Ştefănescu (cultură
generală), Aurelian Aslău şi Dan Brăiloiu (educaţie fizică), lectori; Maria Popa (fizică I), Ion
Popescu– Burchin şi Dumitru Voiculescu (mecanică), Dan Fărcăşiu (chimie generală, elec
trochimie şi chimie fizică), Gheorghe Muşală (economie politică), Maria Vasilache (socialism
ştiinţific), Valentina Bostan (cultură generală), Lidia Thomas (educaţie fizică) şi Mihai
Constantinescu (procedee şi aparate), asistenţi; Daniel Petre Bura şi Vasilica Postelnicu (rezis
tenţa materialelor), Păun Antonescu şi Dumitru Tudor (organe de maşini şi mecanisme), Corne
lia Botea şi Ştefan Toader (electrotehnică I), Tudor Marinescu şi Elena Nicolae (socialism
ştiinţific), Mihai Voicu (tehnologia materialelor), Gheorghe Zgură (tehnologia construcţiilor
de maşini), Gheorghe Sandu (maşini‑unelte şi scule), Nicolae Iliescu (locomotive), Gheorghe
Anton (organizarea transporturilor feroviare), Antipa Ştefănescu (construcţii şi întreţinerea
mijloacelor de transport), Corneliu Berbente (construcţii aerospaţiale), Lucia Marele (centrale şi
reţele electronice), Marius Guran şi Gheorghe Samachişe (tuburi electronice), Corneliu Ţurcaşu
(telefonie şi telegrafie), Anghel Aloman şi Eugen Cazimirovici (siderurgie), preparatori;
Constantin Dan, Ana Enache şi Constantin Topliceanu (fizică), Gheorghe Rusiu (rezistenţa
materialelor), Eugen Negruş (organe de maşini şi mecanisme), Gheorghe Cazan (cazane şi
maşini termice), Ştefan Bratu şi Constantin Burlacu (construcţii şi întreţinerea mijloacelor de
transport), Liviu Constantin (maşini electrice), Ştefan Sarkozi (radiocomunicaţii), Ilie Şoit
(siderurgie), Dumitru Tulliu (metalurgia metalelor neferoase), Sorin Roşca (chimie organică),
Nicolae Ciobanu (tehnologia chimică organică şi combustibili), Eva Butuceanu (chimie generală
şi electrochimie) şi Gheorghiă Năstase (procedee şi aparate), şefi de laborator; Octavian
Stănăşilă (matematici) şi Ilie Hristace (economie politică), şefi de cabinet.
În 1960, a fost pensionată Maria Goruneanu, conferenţiar. În acelaşi an, au fost transfe
rate la alte unităţi, următoarele cadre didactice: Costin Nădejde, profesor; Ion Berceanu şi
Ion Vesa, conferenţiari; Vera Popovici‑Frimu, lector; Mihai Constantinescu, Teodor Donciu,
Constantin Georgescu, Jeni Manaş şi Alexandru Viecelli, asistenţi; Simona Crutiu şi Dumitru
Tulliu, şefi de laborator şi Erna Wassertrom, şef de cabinet.
S‑a desfăcut contractul de muncă următoarelor cadre didactice: Paul Barany, Ernest Fischer,
Haralambie Savin şi Rita Wagner, asistenţi; Petre Bură şi Eugenia Petri, preparatori şi Ştefan
Sarkozi, şef de laborator.
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 918 din 8 iulie 1960 privind repartizarea şi încadrarea
în producţie a absolvenţilor instituţiilor de învăţământ superior, a stabilit următoarele: – înce
pând cu promoţia anului 1960, repartizarea în producţie a absolvenţilor instituţiilor de învăţă
mânt superior se va face nominal după terminarea sesiunii principale de examene, în posturi din
specialitatea absolvenţilor sau din specialităţi înrudite, în ordinea rezultatelor obţinute la învăţătură
şi ţinând seama de activitatea lor extraşcolară; – Ministerul Învăţământului şi Culturii va putea
repartiza absolvenţii în posturi de cadre didactice din instituţiile de învăţământ superior în limita
unui procent de 20% din numărul total al absolvenţilor din fiecare specialitate; – se interzice
repartizarea absolvenţilor instituţiilor de învăţământ superior în administraţiile centrale, în aparatul
comitetelor executive şi absolvenţilor de învăţământ superior tehnic, agronomic şi medical în
institutele de cercetări ştiinţifice şi de proiectări (fac excepţie secţiile apelor şi drumurilor ale
comitetelor executive regionale şi raionale); – la repartizarea nominală a absolvenţilor se va ţine
seama şi de interesele personale ale acestora în cazuri bine justificate cum ar fi apropierea între soţi
sau de părinţi în vârstă înaintată, ori bolnavi, precum şi în vederea asigurării unor condiţii speciale
necesare îngrijirii săntăţii; – după repartizare, absolvenţii vor activa la posturile lor la care au fost
repartizaţi cel puţin trei ani de la prezentare, conform unui contract de muncă ce se va încheia cu
aceştia de ministere, celelalte organe centrale sau de comitetele executive ale sfaturilor populare
regionale; – absolvenţii care nu domiciliază în localitatea în care au fost repartizaţi beneficiază de
costul transportului de la domiciliu la noul loc de muncă pentru ei, membrii familiei lor şi pentru
gospodărirea lor, când sunt repartizaţi în localităţi urbane, iar când sunt repartizaţi în comune rurale,
în plus, şi de o indemnizaţie de instalare egală cu salariul lunar; – ministerele, celelalte organizaţii
centrale şi comitetele executive sunt obligate să asigure absolvenţilor repartizaţi la întreprinderile
sau instituţiile din subordinea lor condiţii corespunzătoare începerii activităţii lor (locuinţă, masă
contra cost); – timp de trei ani este interzisă folosirea tinerilor specialişti în administraţie sau
trecerea lor într‑o muncă ce nu are legătură cu specialitatea lor; – de asemenea, este interzisă
desfacerea contractului de muncă în aceşti trei ani, cu excepţia unor abateri grave pentru care
normele legale în vigoare prevăd desfacerea contractului de muncă; – planul de repartizare
numerică în producţie a absolvenţilor instituţiilor de învăţământ superior se întocmeşte anual de
Comitetul de Stat al Planificării pe baza propunerilor ministerelor, celorlalte organe centrale şi
Comitetelor executive ale sfaturilor populare regionale; – absolvenţii instituţiilor de învăţământ
superior tehnic şi agronomic vor lucra cel puţin trei ani nemijlocit în secţiile de producţie, din care
un an ca stagiari; – absolvenţii instituţiilor de învăţământ tehnic, agronomic şi economic care au
fost repartizaţi în posturi de cadre didactice din învăţământul superior sunt obligaţi să efectueze
primii trei ani de la repartizare un stagiu de un an în unităţi productive, acest stagiu putând fi
efectuat şi în două etape.
Prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1225/1960, s‑au aprobat următoarele măsuri
organizatorice cu privire la structura Institutului Politehnic din Bucureşti: 1 – Facultatea
de Electrotehnică şi Energetică se scindează în două facultăţi: Facultatea de Electrotehnică
şi Facultatea de Energetică; 2 – În cadrul Facultăţii de Electronică şi Telecomunicaţii se
înfiinţează secţia de „Ingineri fizicieni” în locul secţiei de „Tehnică nucleară”, studenţii de la
secţia de „Tehnică nucleară” trecând la secţia de „Ingineri fizicieni”; 3 – În cadrul Facultăţii
de Chimie Industrială se înfiinţează grupele de specializare „Produşi macromoleculari” şi
„Sinteze organice (coloranţi), produse farmaceutice, insectofungicide” în anii IV şi V la secţia
„Tehnologia substanţelor organice”.
Începând cu anul universitar 1960-1961, Institutul Politehnic din Bucureşti are şapte
facultăţi: Facultatea de Electrotehnică, Facultatea de Energetică, Facultatea de Electronică
şi Telecomunicaţii, Facultatea de Mecanică, Facultatea de Chimie Industrială, Facultatea de
Metalurgie şi Facultatea de Transporturi.
Ordinul Ministerului Învăţământului şi Culturii nr. 3326 din 30 august 1960, întocmit pe
baza Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 1225/1960, a stabilit următorul „Plan de şcolarizare
pentru anul I, cursuri de zi, serale şi fără frecvenţă în anul universitar 1960‑1961” la Institutul
Cifrele de şcolarizare în anul I, 1960‑1961
ÎQYӽĠӽPkQW
Nr. IӽUӽ
Facultatea Total
crt. zi seral frec-
YHQĠӽ
cursuri cu durata de 5 ani 250
1. (OHFWURWHKQLFӽ 20 30 450
260
2. (QHUJHWLFӽ 20 50 330
(5 ani)
260
3. (OHFWURQLFӽúLWHOHFRPXQLFDĠLL 60 50 370
(5 ani)
4. 0HFDQLFӽ 100 120 820
250
5. &KLPLHLQGXVWULDOӽ 25 35 310
(5 ani)
220
6. Metalurgie - 30 250
(5 ani)
160
7. Transporturi 30 100 290
(5 ani)
Mine 15 - 50 65
PetroOJD]HúLJeologie 15 - 30 45
,QGXVWULHFKLPLFӽ 15 - 50 65
(QHUJHWLFӽHOHFWURWHKQLFӽúL
15 - 50 65
WHOHFRPXQLFDĠLL
Tehnico-
0HWDOXUJLHPDúLQLúLXWLODMH 35 30 100 165
8. HFRQRPLFӽ
&RQVWUXFĠLL 20 - 70 90
(postuniversitar)
$JULFXOWXUӽ 35 - - 35
AgricultuUӽ - - 40 40
IndustrLDXúRDUӽ - - 20 20
Industrializarea lemnului - - 20 20
6LOYLFXOWXUӽ - - 20 20
InstLWXWXO3ROLWHKQLFGLQ%XFXUHúWL 7RWDO 2300 285 865 3450
În anul 1960, spaţiul de cazare pentru studenţii Institutului Politehnic din Bucureşti a
crescut prin darea în folosinţă a cinci cămine studenţeşti cu o capacitate totală de 2070 locuri
şi a unui cabinet stomatologic, construite pe terenul situat în Splaiul Independenţei nr. 290,
cunoscut sub numele de „Complexul Studenţesc Regie”.
În anul 1961, au fost numite următoarele cadre didactice: Nicolae Vraca, profesor; Mihai
Corneliu Drăgănescu (tuburi electronice şi tehnică nucleară) conferenţiar titular provizoriu;
Petre Dodoc (fizică I), Veronel Antonescu (rezistenţa materialelor), Ion Trifan (termotehnică),
Alfons Ifrim (electrotehnică I), Dimitrie Camboli (chimie generală), Tacor Tacorian (geometrie
descriptivă şi desen III), Mugur Săvescu (radiocomunicaţii) şi Adelaida Mateescu (telefonie şi
telegrafie), şefi de lucrări; Gheorghe Constantin (matematici II), Eugen Dumitrescu (matematici
III), Mihalache Petrea (materialism dialectic), Gheorghe Bănică, Costinel Lazăr, Gheorghe
Maşală şi Silvia Tănăsie (economie politică), Cornelia Rusnac (socialism ştiinţific), Alexandru
Balaşu şi Ion Stănescu (apărare locală antiaeriană – ALA), lectori; Gheorghe Budianu, Victo
ria Ghergheaţă şi Ion Tofan (matematici I), Elena Stoenescu (matematici II), Gheorghe Jitescu
(matematici III), Constantin Dan, Alexandru Preda şi Dumitru Ţubuleac (fizică I), Ion Drăghici,
Hristu Fuia, Maria Preda, Gheorghe Samachişe şi Niculina Ţăranu (fizică II), Ştefan Bratu,
Nicolae Iliescu, Vasilica Postelnicu (rezistenţa materialelor), Dumitru Tudor (organe de
maşini şi mecanisme), Cornelia Botea, Victor Iordănescu şi Ştefan Toader (electrotehnică I),
Eva Butuceanu, Gheorghe Constantinescu şi Margareta Tomescu (chimie generală), Anghel
Aloman şi Maria Predescu (metalurgie fizică), Natalia Trandafiropol (materialism dialectic),
Ilie Hristache şi Letiţia Păduraru (economie politică), Teodor Marinescu şi Nina Zaharescu
(socialism ştiinţific), Gheorghe Maxim (cultură generală), Mariana Dan, Elena Pădureanu,
Nicolae Răducanu şi Florin Tudorache (educaţie fizică), Mihai Voicu (tehnologia metalelor),
Ion Sandu (maşini unelte şi scule), Eugen Negruş (autovehicule), Constantin Burlacu şi
Antipa Ştefănescu (construcţia şi întreţinerea mijloacelor de bază fixe în transporturi), Liviu
Constantinescu şi Nicolae Galan (maşini electrice), Paul Dinculescu (măsuri şi aparate elec
trice), Ion Constantin (radiocomunicaţii), Marius Guran (tuburi electronice), Liviu Ionescu
(telefonie şi telegrafie), Lucia Marele (automatizări), Eugen Cazimirovici, Vasile Popescu şi
Ilie Vizante (siderurgie), Rodica Apostolescu (metalurgia metalelor neferoase), Eufrosina Kraft
(chimie organică şi analitică I), Felicia Stoica (tehnologia substanţelor anorganice), Aurelia
Ghenciulescu şi Sorin Roşca (chimie organică), Nicolae Cobianu (tehnologia chimică organică
şi combustibili) şi Florin Daneş (electrochimie şi chimie fizică), asistenţi; Ion Drăghici, Hristu
Fuia şi Niculina Ţăranu (fizică II), Ana Leleşan‑Amuzescu, (electrotehnică II), Stelian Iordache
(economie politică), Traian Chebeleu, Valeriu Nistreanu şi Dumitru Tudor (maşini hidraulice),
Florin Grăgănescu (tehnologia construcţiilor de maşini), Carol Maniţiu (maşini unelte şi
scule), Emil Teodorescu (organizarea transporturilor feroviare), Doina Dimitriu (construcţia
şi întreţinerea mijloacelor de bază fixe în transporturi), Ileana Diaconescu (maşini electrice),
Vasile Truşcă (măsuri şi aparate electrice), Nicolae Golovanov (centrale şi reţele electrice), Ion
Bănică (telefonie şi telegrafie), Eugen Rusu (siderurgie), Rodica Muică (chimie organică), Maria
Zamfir (materiale de construcţii) şi Teodora Făsie (electrochimie şi chimie fizică), preparatori;
Nicolae Enescu (macanică II), Emilian Dumitrescu şi Gheorghe Tiperciuc (rezistenţa
materialelor), Ilie Pană, Ion Roşca şi Iosif Tempea (organe de maşini şi mecanisme), Mircea
Ilioaia (termotehnică), Stoian‑Anghel Petrescu (cazane şi maşini termice), Gheorghe Calea
(tehnologia metalelor), Costică Atanasiu şi Ion Tudose (material rulant), Sabin Morega (maşini
electrice), Gheorghe Titz (măsuri şi aparate electrice), Gheorghe Mityco (radiocomunicaţii),
Niculae Neculai (telefonie şi telegrafie), Florica Nadu şi Dumitru Turtoi (metalurgia metalelor
neferoase), Valentin Alexandrescu (metalurgie fizică), Iosif Sichetanţ (chimie organică), Angela
Rusu (tehnologie chimică organică şi combustibili), Mihai Thaler (materiale de construcţii),

Titus Borlan (electrochimie şi chimie fizică) şi Horia Meţiu (procedee şi aparate), şefi de
laborator; Ilie Pană (organizare şi planificare) şi Cornelia Zlătescu (educaţie fizică), şefi de
cabinet.
În anul 1961 s‑au pensionat următoarele cadre didactice: Nicolae Vraca, profesor; Alexan
dru Dumitrescu, Gheorghe Ionescu şi Aurel Munteanu, conferenţiari.
S‑au transferat la alte unităţi următoarele cadre didactice: Gheorghe G. Constantinescu,
profesor; Otto Adler, Gheorghe Curcă şi Ion Perianu, asistenţi; Carol Maniţiu, preparator;
Aurelian Iancu, Mircea Ilioaia, Constantin Popescu, Ion Stroe şi Petre Vegeanu, şefi de laborator.
În același an s‑a desfăcut contractul de muncă următoarelor cadre didactice: Virgil Pătrăşcoiu,
şef de lucrări; Manfred Nachman, lector; Ion Crişan şi Dumitru Ţibuleac, asistenţi.
Hotărârea Consliului de Miniştri nr. 547/1961 a aprobat următoarele măsuri organizatorice
cu privire la structura Institutului Politehnic din Bucureşti: 1. Se stabileşte următorul profil
pentru Facultatea de Mecanică, secţii cu durata de cinci ani: – maşini termice şi motoare Diesel;
– construcţii de aviaţie; – maşini agricole; – aparate şi utilaj pentru industria chimică; 2. Se
stabileşte următorul profil pentru Facultatea de Tehnologia Construcţiei de Maşini, secţii cu
durata de cinci ani: – tehnologia construcţiilor de maşini; – maşini-unelte şi scule şi secţii cu
durata de patru ani: – tehnologia construcţiei de maşini; 3. În cadrul Facultăţii de Metalurgie
la Secţia de siderurgie, se organizează cursuri serale la anul I; 4. Studenţii din anul I, de la
cursurile de zi cu durata de cinci ani, proveniţi din producţie şi care îndeplinesc condiţiile de
admitere pentru secţiile de patru ani, se pot transfera în anul 1961‑1962, în anul I al secţiilor cu
durata de patru ani, cu aprobarea conducerii institutului. Eventualele examene de diferenţă ce
se vor stabili de fiecare facultate şi se vor putea susţine până la sfârşitul sesiuniii de examene
din ianuarie 1962.
În anul universitar 1961/1962, Institutul Politehnic din Bucureşti îşi continuă activitatea cu
opt facultăţi: Facultatea de Electrotehnică, Facultatea de Energetică, Facultatea de Electronică
şi Telecomunicaţii, Facultatea de Mecanică, Facultatea de Tehnologia Construcţiilor de Maşini,
Facultatea de Chimie Industrială, Facultatea de Metalurgie şi Facultatea de Transporturi.
Ţinându‑se seama de Hotărârea Consiliului de Miniştrii nr. 547/1961, prin Ordinul Ministe
rului Învăţământului şi Culturii nr. 688 din 4 septembrie 1961, s‑a aprobat următorul „Plan de
şcolarizare la anul I cursuri de zi şi serale, în anul universitar 1961‑1962”.
Nr. ÌQYӽĠӽmânt
Facultatea Total
crt. de zi seral
1 (OHFWURWHKQLFӽ 300 - 300
2 (QHUJHWLFӽ 260 20 280
3 (OHFWURQLFӽúL7HOHFRPXQLFDĠLL 390 50 440
4 0HFDQLFӽ 180 40 220
5 Tehnologia ConsWUXFĠLLORUGH0DúLQL 340 60 400
6 &KLPLH,QGXVWULDOӽ 235 40 275
7 Metalurgie 300 20 320
8 Transporturi 100 50 150
,QVWLWXWXO3ROLWHKQLFGLQ%XFXUHúWL 2105 280 2385
În anul 1960, căminele studenţeşti „Elena Pavel” din strada Occidentului şi „Popov” din
strada Popov au fost predate altor unităţi de învăţământ superior prin hotărârea Ministerului
Învăţământului şi Culturii.
În şedinţa din 25 septembrie 1961, Consiliul Ştiinţific al Institutului Politehnic din Bucu
reşti a acordat titlul ştiinţific „Doctor Honoris Causa” al Institutului Politehnic din Bucureşti,
inginerului englez de origine română George (Gogu) Constantinescu, absolvent al Şcolii
Naţionale de Poduri şi Şosele din Bucureşti, creatorul sonicităţii, ramură a mecanicii mediilor
continue, bazată pe transmiterea energiei mecanice prin vibraţii elastice în fluide, inventator şi
constructor a numeroase maşini şi dispozitive sonice, pionier al construcţiilor de beton armat
în România. Titlul respectiv a fost confirmat de Comisia Superioară de Diplome în şedinţa din
27 septembrie 1961.
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 649 din 13 octombrie 1961 cu privire la organizarea
şi funcţionarea cursurilor postuniversitare pentru pregătirea de ingineri economişti, a stabilit
următoarele: – datorită sarcinilor sporite care stau în faţa inginerilor pentru realizarea planuri
lor economice de stat, se face necesară perfecţionarea pregătirii lor printr‑un volum sporit
de cunoştinţe economice şi se ajunge la concluzia necesităţii organizării învăţământului
postuniversitar de ingineri economişti; – începând cu noul an universitar 1961‑1962 pregătirea
inginerilor economişti în învăţământul postuniversitar se va face prin cursuri la zi, serale şi fără
frecvenţă; – admiterea la învăţământul postuniversitar se face prin concurs, candidaţii fiind
selecţionaţi de ministerele interesate dintre propunerile făcute de întreprinderile industriale şi
agricole şi de institutele de cercetări şi proiectări; – durata cursurilor este de 18 luni pentru
cursurile de zi, plus 6 luni pentru întocmirea proiectului de diplomă (a cărui temă va fi legată de
activitatea ramurei întreprinderii), şi de doi ani plus şase luni pentru întocmirea proiectului de
diplomă în cadrul învăţământului seral; – planurile de învăţământ se întocmesc de Ministerul
Învăţământului şi Culturii cu consultarea Academiei RPR, a Comitetului de Stat al Planificării
şi al ministerelor de resort; – cursanţii care urmează, învăţământul postuniversitar de zi
beneficiază pe perioada şcolarizării de salariu, precum şi de masă contra cost, asigurate de
ministerul de resort; – pentru sprijinirea cursanţilor de la învăţământul postuniversitar fără
frecvenţă instituţiile de învăţământ superior vor organiza cursuri periodice cu o durată totală
de 30‑90 de zile; – cursanţii beneficiază de un concediu plătit pe durata cursurilor, în afara
concediului de odihnă; – plata cu ora a cadrelor didactice chemate pentru pregătirea cursanţilor
la învăţământul postuniversitar nu se consideră cumul, dar nu poate depăşi în medie pe an şcolar
40% din salariul funţiei didactice îndeplinite; – absolveţii obţin titlul de „inginer economist”
primind diploma corespunzătoare şi o indemnizaţie lunară echivalentă cu 70% din indemnizaţia
de candidat în ştiinţe; ‑cursurile postuniversitare existente vor continua sub forma în care sunt
organizate, până la lichidarea celor două serii de cursanţi.
În anul 1962, au fost numite următoarele cadre didactice: Emil Caragheorghe (mecanică
l): Nicolae Manolescu (teoria mecanismelor); Apostol Pavel (materialism dialectic) şi Coriolan
Drăguleseu (chimie anorganică şi analitică II), profesori titulari; Marin Radoi (mecanică II),
profesor titular provizoriu; Florea Zarea (rezistenţa materialelor II) şi Aurel Cleja (socialism
ştiinţific), conferenţiari titulari; Ion Teoreanu (materiale de construcţii) şi Eli Rukenstein
(procedee şi aparate), canfenţiarii titulari provizoriii; Ana Boiangiu şi Ion Vieroşanu (fizică
I); Ion Popescu‑Burchi şi Dumitru Voiculescu (mecanică II); Victor Drobotă (rezistenţa
materialelor I), Teodor Mlădinescu şi Grigore Sârbu (organe de maşini), Constantin Nemoianu
(electrotehnică I), Andrei Manole (cazane şi maşini termice), Juliela Florea şi Gheorghe
Păunescu (maşini hidraulice), Mihai Aelenei şi Ştefăniţă Enache (maşini unelte şi scule),
Gheorghe Frăţilă (autovehicule), Dumitru Şerban (organizarea transporturilor feroviare), Dorin
Cristescu (reţele electrice), Emil Damochi (radiocomunicaţii), Mariana Beliş, Ion Ponner,
Constantin Şerbu şi Aurelia Tunsoiu (tuburi electronice şi tranzistoare), Ion Niţă (telefonie
şi telegrafie), Simion Florea (automatizări), Iulian Oprescu (siderurgie), Marius Protopopescu
(metalurgie neferoasă) şi Gherghina Tudorache (tehnologia substaţelor anorganice), şefi
de lucrări; Ruxandra Tudoran (matematici I) Dionisie Crăifălanu (reziatenţa materialelor
I), Gheorghe Constantinescu şi Ana Katz (materialism dialectic), Ion Crăciun (economie
politică). Ion Oprişescu şi Lidia Thomas (educţie fizică), lectori; Zaharia Stoian şi Vasile
Tănase (matematici II), Aurora Danielache (matematici III), George Ionescu (fizică II), Dan
Pantazopol (mecanică I), Stoian Angel Petrescu (termotehnică şi maşini termice), Margareta
Cibu şi Ion Constantinescu (chimie generală), Matilda Savu (economie politică), Florica Staicu
(organizare şi planificare), Lidia Brebene, Atena Celmare, Neonila Horneţ, Victoria Marghidan
şi Zenaida Mincu (limbi străine), Eugen Stănicioiu, Iosefina Ştefănescu şi Cornelia Zlătescu
(educaţie fizică), Gheorghe Zătreanu (cazane şi maşini termice), Aurel Brăgaru (tehnologia
construcţiilor de maşini şi mecanică fină), Mircea Ivanovici (radiocomunicaţii), Vasile
Ţugla şi Emanuel Vasiliu (tuburi electronice şi tranzistoare), Eugen Rusu (siderurgie). Elena
Cernica (chimie organică), Angela Rusu (tehnologia chimică organică şi combustibili), Ianu
Petre (chimie şi tehnologia materialelor de construcţii şi ceramică) şi Maria Constantinescu
(electrochimie şi chimie fizică), asistenţi; Mariana Craiu‑Gheorghiţă (fizică I), Ion Mincă
(rezistenţa materialelor I), Mihai Dragna şi Gheorghe Popa (teoria mecanismelor), Octavian
Mălăncioiu (termotehnică şi maşini termice), Paul Dan Cristea şi Fănică Spinei (electrotehnică
II), Marinela Lucia Cihodaru (chimie generală), Mihai Ursache (metalurgie fizică), Iosi Boniş
(materialism dialectic), Ioan Niţu (economie politică), Maria Georgescu (socialism ştiiţific),
Elena Dobriţoiu (cultură generală), Tudor Larion (educţie fizică), Constantin Neaga (cazane
şi maşini termice), Ion Seteanu şi Gheorghe Zidaru (maşini hidraulice), Simona Antoncscu,
Bogdan Baltazar, Rusalim Isac şi Constantin Micu (tehnologia construcţiilor de maşini şi
mecanică fină), Constantin Minciu şi Vasile Moraru (maşini unelte şi scule), Petre Căruntu
şi Gheorghe Moldovanu (maşini agricole), Aurel Stoicescu (auto vehicule), Leonard Buda
(material rulant), Şerban Raicu (organizarea transporturilor feroviare), Ştefan Iancu şi Vasile
Stoian (aviaţie), Sorin Bucurenciu (maşini electrice), Horia Gavrilă (măsuri şi aparate electrice),
Vasile Constantineseu, Alexandru Sebischi şi Maria Tudose (centrale electrice), Iulia Kuhn, Ion
Luchian, Bruno Schuster şi Ecaterina Vlădescu (radiocomunicţii), Constantin Bulucea, Lucian
Cipere şi Ştefan Cserveny (tuburi electronice), Romulus Stănculescu (telefonie şi telegrafie),
Ioan Bacalu, Mihai Ceaparu, Petre Dimo şi Ioan Dumitrache (automatizări), Gheorghe Istrate,
Ion Vârcolacu şi Gheorghe Voicu (siderurgie). Nicolae Panait (metalurgie neferoasă), Lucia
Urseanu şi Ana Zahada (chimie anorganică şi analitică), Maria Neaţă‑Bălescu (tehnologia
substaţelor anorganice), Andreea Baraboş, Mircea Dezideriu Banciu (chimie organică), Valer
Ardeleanu şi Florin Ursache (tehnologie chimică organică şi combustibili), Ecaterina Dronca
şi Maria Rotaru (materiale de construcţii şi ceramică), Nicolae Văcărescu (electrochimie şi
chimie fizică), Gheorghe Bălaşa, Gheorghe Iordache (procedee şi aparate), preparatori;
Vasile Baltag (electrotehnica I), Marcel Ţapu (geometrie descriptivă şi desen III). Valentina
Stoica‑Alexandrescu (metalurgie neferoasă) şi Ion Golasiu (electrochimie şi chimie fizică), şefi

de laborator; Ion Niţu (economie politica) şi Ana Maria Rădulescu (educaţie fizică), şefi de
cabinet.
În anul 1962 s‑au pensionat: Ion S. Gheorghiu, Cornel Severineanu şi Constantin C. Teodo
rescu, profesori.
S‑au transferat la alte unităţi următoarele cadre didactice: Laura Grigoriu şi Ion Petrescu,
conferenţiari; Gheorghe Pisău, şef de lucrări; Ion Vasile Bădulescu, Lidia Drăgan şi Lucia
Măntoiu, asisteţi; Valentina Alexandrescu‑Stoica şi Aurel Millea, şefi de laborator.
S‑a desfăcut contractul de muncă următoarelor cadre didactice: Niculina Ţăranu: asistent
şi Valentina Brteanu şef de laborator.
Decretul nr. 521 din 2 iulie 1962 privind trecerea la pensie a profesorilor şi confereţia
rilor din învăţământul superior şi înfiinţarea funcţiilor de profesor consultant şi conferenţiar
consultant, hotărăşte: – profesorii şi conferenţiarii din învăţământul superior să fie pensionaţi
la împlinirea vârstei de 65 de ani pentru bărbaţi şi de 60 de ani pentru femei; – Ministerul
Învăţământulului poate aproba, în mod excepţional, la propunerea instituţiilor de învăţământ
superior rămânerea în învăţământ a unor profesori şi conferenţiari până la vârsta de 70 de
ani, când întocmirea dosarului de pensionare se va face din oficiu de instituţiile de învăţământ
superior; – profesorii şi conferenţiarii cu merite deosebite vor putea continua unele activităţi
didactico‑ştiinţifice (îndrumători de aspiranţi, referenţi la dizertaţiile de candidaţi în ştiinţe şi
de doctori în ştiinţe, referenţi ai Comisiei Superioare de Diplome, recenzenţi pentru normele
de lucrări ştiinţifice, membri în colective de catedră, consilii profesorale sau senate etc., ca pro
fesori consultanţi sau conferenţiari consultanţi); – ei vor primi o indemnizaţie lunară stabilită
de Ministerul Învăţământulului, indemnizaţie care, împreună cu pensia nu va putea depăşi 90%
din salariul net al funcţiei îndeplinite la data pensionării.
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 778/1962 a aprobat următoarele măsuri organiza
torice cu privire la Instilutul Politehnic din Bucureşti.
l – Ia fiinţă Facultatea de Mecanică Agricolă prin transferarea Secţiei de maşini agricole a
Facultăţii de Mecanică, la care vor fi transferaţi la cerere, studenţii Facultăţii de Mecanizare a
Agriculturii de la Institutul Agronomic din Craiova, originari din Câmpia Munteniei, Dobrogea
şi Moldova;
2 – La Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii, Specialitatea electronică şi automatică,
se scindează în Specialitatea de electronică, care funcţionează în facultatea respectivă şi
Specialitatea de automatică, aceasta funcţionând ca secţie a Facultăţii de Energetică.
3 – La Facultatea de Metalurgie, Specialitatea „siderurgie”, se scindează în trei specialităţi:
furnale şi oţelării; turnătorie de fontă, oţel şi metale neferoase; prelucrări plastice şi tratamente
termice.
4 – În cadrul Facultăţii de Energetică, specialitatea „hidroenergetică şi maşini hidraulice”
îşi schimbă denumirea în „hidroenergetică”.
5 – În cadrul Facultăţii de Electronică şi Telecomunicaţii; Specialitatea „radiocomunicaţii
şi radiotehnică” îşi schimbă denumirea în „radiotehnică”.
6 – Se înfiinţează următoarele secţii noi: Secţia de mecanică fină, în cadrul Facultăţii de
Tehnologia Construcţiilor de Maşini; Secţia de tehnologia compuşilor macramoleculari în
cadrul Facultăţii de Chimie Industrială; Secţia de maşini hidraulice şi pneumatice în cadrul
Facultăţii de Mecanică.
7 – Secţiile cu durata de patru ani de la Facultatea de Electrotehncă şi de la Facultatea de

Tehnologia Construcţiilor de Maşini trec în lichidare.
Începând cu anul universitar 1962/1963, Institutul Politehnic din Bucureşti funcţionează cu
nouă facultăţi: Facultatea de Electrotehnică, Facultatea de Energetică, Facultatea de Electronică
şi Telecomunicaţii, Facultatea de Mecanică, Facultatea de Mecanică Agricolă, Facultatea de
Tehnologia Construcţiilor de Maşini, Facultatea de Chimie Industrială, Facultatea de Metalur
gie şi Facultatea de Transporturi.
Ordinul Ministerului Învăţământulului nr. 575 din 19 iulie 1962, emis pe baza Hotărârii
Consiliului de Miniştri nr. 778/1962, a stabilit următorul „Plan de şcolarizare în anul I, cursuri
de zi şi seral, în anul universitar 1962‑1963” la Institutul Politehnic din Bucureşti:
ÌQYӽĠӽPkQW
Facultatea Total
de zi seral
(OHFWURWHKQLFӽ 200 40 240
(QHUJHWLFӽ 440 30 470
Electronică úL7HOHFRPXQLFDĠLL 290 60 350
0HFDQLFӽ 200 50 250
0HFDQLFӽ$JULFROӽ 120 - 120
TehnoloJLD&RQVWUXFĠLLORUGH0DúLQL 410 60 470
&KLPLH,QGXVWULDOӽ 230 50 280
Metalurgie 210 30 240
Transporturi 105 20 125
,QVWLWXWXO3ROLWHKQLFGLQ%XFXUHúWL WRWDO 2205 340 2545
În acelaşi ordin al Ministerului Învăţământulului, Institutului Politehnic din Bucureşti i s‑a

repartizat următorul „Plan de şcolarizare pentru anul I al învăţământului postuniversitar pe
anul şcolar 1962‑1963”:
ÌQYӽĠӽPkQWXOpostuniversitar
Nr. Cursuri cu
Cursuri Cursuri
crt. Specialitatea scutire de Total
de zi serale
IUHFYHQĠӽ
1. , ÌQYӽĠӽPkQWXOWHKQLFGH0LQH 15 - 20 35
2. 3HWUROJD]HúLJHRORJLH 10 - 30 40
3. IQGXVWULDFKLPLFӽ 10 10 25 45
4. (QHUJHWLFӽ, electrotHKQLFӽúLWHOHFRPXQLFDĠLL 20 - 50 70
5. 0HWDOXUJLHPDúLQLúLXWLODMH 30 20 90 140
6. ,QGXVWULDXúRDUӽ 20 - 20 40
7. Industria lemnului - - 20 20
8. ,QGXVWULDDOLPHQWDUӽ - - 40 40
9. &RQVWUXFĠLL - - 70 70
10. ,QGXVWULD0DWHULDOHORUGHFRQVWUXFĠLL - - 10 10
11. Transporturi - - 10 10
(II) ÌQYӽĠӽPkQWXODJULFRO - - 40 40
(III) ÌQYӽĠӽPkQWXO silvic - - 25 25
,QVWLWXWXO3ROLWHKQLFGLQ%XFXUHúWL 7RWDO 105 30 450 585
Hotărârea Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român şi a Consiliului de Miniş

tri ai RPR nr. 1052 din 23 octombrie 1962, privind „îmbunătăţirea învăţământului seral şi fără
frecvenţă de cultură generală şi superior”, stabileşte: – învăţământul superior seral poate fi
urmărit de: muncitori calificaţi, maiştri sau tehnicieni proiectanţi tehnologi sau laboranţi din
industrie, agricultură, silvicultură, transporturi, construcţii, din institutele centrale de cercetare,
proiectare şi de învăţământ superior, cu o vechime de cel puţin trei ani în specialitate; muncitori
calificaţi maiştri sau tehnicieni, cărora li s‑au încredinţat funcţii în aparatul de partid, de stat,
în întreprinderile economice şi organizaţiile obşteşti şi au o vechime de cel puţin trei ani în
producţie; ofiţeri activi ai Ministerului Forţelor Armate sau ai Ministerului Afacerilor de Interne
cu cel puţin trei ani de activitate într‑o specialitate tehnică; – admiterea la învăţământul superior
seral se face pe bază de concurs, la care se pot prezenta candidaţii recomandaţi de o comise
formată din directorul întreprinderii sau conducătorul instituţiei, delegatul organizaţiei de partid,
secretarul organizaţiei de tineret şi preşedintele comisiei sindicale; – studenţii de la învăţământul
seral se bucură de dreptul de a fi programaţi în schimburi care să le permită frecvenţa regulată
a cursurilor, de a presta muncă suplimentară în zilele de curs, de a fi transferaţi la întreprinderi
aparţinând aceluiaşi minister şi care se află în localitatea în care se organizează învăţământul
superior, de a avea un concediu plătit de 30 de zile anual, eşalonat sau integral; – absolvenţii
învăţământului seral sau fără frecvenţă se bucură de aceleaşi drepturi ca şi absolvenţii cursurilor
de zi; – începând cu anul şcolar 1962‑1963 în învăţământul tehnic – industrial şi agricol – nu se
mai organizează cursuri fără frecvenţă, secţiile existente urmând a funcţiona în lichidare; – se
abrogă Hotărârea CC al PMR şi a Consiliului de Miniştri nr. 271/1959.
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1054 din 23 octombrie 1962, privind „acordarea de
burse şi alte forme de sprijin material studenţilor de la cursurile de zi”, stabileşte următoarele:
– studenţii de la cursurile de zi pot primi burse sau alte forme de sprijin material dacă obţin
rezultate bune la învăţătură, au frecvenţă regulată, respectă disciplina, iar părinţii sau susţinătorii
legali au venituri care se încadrează în platformele stabilite; – bursa constă din alocaţia de hra
nă (8 lei/zi), cheltuielile de întreţinere şi funcţionarea căminelor şi cantinelor şi 30 lei/lună
reprezentând cheltuieli personale; – studenţii bursieri primesc locuri în cămine şi iau masa
la cantină în limita locurilor disponibile: – bursele se acordă pe perioada anului universitar,
exclusiv vacanţele şi sesiunea de examene din septembrie, iar orfanilor şi celor bolnavi de
tuberculoză li se acordă pe tot anul (12 luni), aceştia primind la începutul anului 200 lei pentru
cărţi şi rechizite; – în limita de 2% din numărul total al burselor, se pot acorda burse şi celor
care nu îndeplinesc toate condiţiile; bursierii primesc costul transportului de la unitatea de învă
ţământ la domiciliul părinţilor, pe timpul vacanţei, dacă distanţa este mai mare de 100 km; –
studenţilor cu rezultate excepţionale la învăţătură li se pot acorda burse republicane, indiferent
de veniturile părinţilor şi indiferent dacă mai primesc şi bursa normală; – toţi studenţii, bursieri
şi nebursieri, vor încheia un angajament să lucreze după terminarea studiilor cinci ani la locul
la care au fost repartizaţi.
Criteriile de acordare a burselor, prezentate în anexa la Hotărâre, sunt următoarele: – cel
puţin 70% din numărul de burse repartizate fiecărei facultăţi vor fi atribuite fiilor de muncitori
– maiştri, tehnicieni şi ţărani colectivişti, precum şi muncitorilor veniţi la studii din producţie; –
acordarea burselor se face în ordine strict descrescătoare a mediilor (care nu va coborî sub 6,00
pentru anii de studii I şi II şi sub 6,50 pentru anii superiori) şi pe baza veniturilor părinţilor care
se stabileşte la plafonul de 1500 lei/lună (venitul net), cu excepţia fiilor de muncitori, tehnicieni,
ţărani colectivişti pentru care nu se stabileşte plafon; – plafonul creşte cu câte 100 lei pentru
fiecare copil în întreţinere, începând cu al doilea copil.
În anul 1962, în Complexul Studenţesc Regie din Splaiul Independenţei nr. 290 s‑a con
struit şi dat în folosinţă o cantină modernă cu o sală de mese având 900 de locuri, cu capacitatea
de a servi 2300 porţii în circa 2,5 serii.
În anul 1963, au fost numite următoarele cadre didactice în facultăţile Institutului Politehnic
din Bucureşti: Nicolae Manolescu (teoria mecanismelor), profesor; Radu Voinea (mecanică II),
profesor titular provizoriu; Dumitru Boiangiu (mecanică I), conferenţiar; Nicolae Drăghici
(termotehnică şi maşini termice), conferenţiar titular provizoriu; Alfons Aschendorf (cazane
şi maşini termice), Gheorghe Anton (organizarea transporturilor feroviare), Valeriu Panaite
(maşini electrice), Alexandru Popovici (radiocomunicaţii), Venera Dudaş (automatică), Moise
Ienciu (metalurgia materialelor neferoase), Maria Helvca (chimie anorganică şi analitică
II), Mari Florea şi Eugenia Tonca (tehnologia substanţelor anorganice), Ortansa Landoner
(electrochimie şi chimie fizică) şi Octavian Florea (procedee şi aparate), şefi de lucrări; Elena
Kreindler (matematici I) şi Marieta Matei (socialism ştiinţific), lectori: Dumitru Buturugă,
Constantin Cealera, Petre Dumitriu şi Alexandru Silvan (matematici I), Mircea Geană, Eftimie
Grecu, Marcele Iosep, Atena Nechita‑Gagiu, Aurelia Saliciu, Rodica Tomescu şi Wihlemina
Vârsan (matematici II), Mariana Craiu şi Rodica Trandafir – Bărbat (matematici III), Eugenia
Deciu (matematică II), Ion Mincă (rezistenţa materialelor), Mihai Dragnea şi Gheorghe Popa
(teoria mecanismelor), Nicolae Boicu (organe de maşini), Ion Seleanu şi Gheorghe Zidaru
(maşini hidraulice), Lucian Cipere (electrotehnică II), Mihai Ursache (metalurgie fizică), Lucia
Cihodaru (chimie generală), Nicolae Alecu,Virgil Ionescu şi Ion Niţu (economie politică),
Maria Brânzan, Steluţa Ciungan, Jeana Gheorghiu, Zina Guţu, Ana Ivănescu, Florea Prusacov
şi Tatiana Topor (limbi străine), Elena Dobriţiu şi Cecilia Niţă (pedagogie), Constantin Neaga
şi Dinu Taraza (cazane şi maşini termice), Simona Antonescu, Cornelia Barba, Rusalim Isac
şi Constantin Micu (tehnologia construcţiilor de maşini şi mecanică fină), Constantin Minciu,
Vasile Moraru şi Stancu Tătaru (maşini unelte şi scule), Leonard Buda (material rulant), Doina
Dumitriu (construcţii în transporturi), Şerban Raicu (organizarea transporturilor feroviare),
Sorin Bucurenciu şi Dumitru Creţu (maşini electrice), Horia Gavrilă, Carmen Gologanov
şi Gheorghe Titz (maşini şi aparate electrice), Mariana Beliş, Nina Danilliuc, Ion Lucian
şi Bruno Schuster (radiocomunicaţii), Mihai Silişteanu (tuburi electrice), Vasile Bârgu,
Iulia Kun şi Ecaterina Vlădescu (electronică aplicată), Romulus Stănculescu (telefonie şi
telegrafie), Mihai Ceapâru, Petre Dimo şi Ioan Dumitrache (automatizări), Constantin Cernat,
Gheorghe Istrate, Ion Vârcolacu şi Gheorghe Voicu (siderurgie), Nicolae Panait şi Dragoş
Toloi (metalurgia metalelor neferoase), Mircea Banciu (chimie organică), Dumitru Turtoi
(telmologia substanţelor anorganice), Florin Urseanu şi Lucia Urseanu (tehnologia chimică
organică şi combustibili), Maria Rotaru şi Maria Zamfir (chimia şi tehnologia materialelor de
construcţii şi ceramică), Cornelia Balaban şi Gheorghe Iordache (procedee şi aparate), asistenţi;
Dumitru Buturugă şi Alexandru Silvan (matematici I), Mircea Dumitru, Mircea Geamăn şi
Eftimie Grecu (matematici II), Rodica Trandafir (Matematici III), Olimpia Andronic şi Florea
Gândac (matematici IV), Victoria Cuculescu, Svetlana Mayer şi Ştefan Tudorache (fizică I),
Vladimir Datcu (fizică II), Tudor Căsăndroiu şi Valeriu Jinescu (rezistenţa materialelor), Aurel
Martineac (teoria mecanismelor), Tudor Nicolae Duicu (termotehnică şi maşini termice),

Nicolae Ioniţă şi Constantin Vişinoiu (economie politică), Constantin Ionescu (limbi străine),
Camelia Roşculeţ (pedagogîe), Zamfir Manolache (telmologia construcţiilor de maşini şi
mecanică fină), Gheorghe Câineş şi Nicolae Stan (maşini unelte şi scule), Tudor Căsăndroiu,
Octavian Coşulschi şi Constantin Manole (maşini agricole), Steluţa Stroe (material rulant), Ion
Hedeşiu şi Nicolae Nistor (organizarea transporturilor feroviare), Ştefan Staicu (construcţii de
aviaţie), Aurelian Crăciunescu (maşini electrice), Aureliu Leca (centrale electrice), Pavel Budiu
(telefoane şi telegrafie), Costică Niţu (automatizări), Constantin Cernat (siderurgie), Dragoş
Toloi (metalurgia metalelor neferoase), Elena Moşneunu (chimie organică) şi Malache Voicu
(tehnologia materialelor de construcţii şi ceramică), preparatori; Stelian Găletuşe (aviaţie) şi
Teodor Dănilă (electronică aplicată şi televiziunea în culori), şefi de laborator; Petre Dumitru şi
Constantin Miuţă (matematici I) şi Cecilia Niţă (pedagogie şi psihologie), şefi de cabinet.
În anul 1963, au fost pensionate următoarele cadre didactice: Nicolae Căplescu, Dumitru
Găvănescu, Tudor N. Petrescu şi Alexandru A. Săucan, şefi de lucrări; Ion P. Climer şi Alexan
drina Tzurea, lectori; Vasile Bădulescu, David Kelson şi Gheorghe Maxim, asistenţi.
S‑au transferat la alte unităţi: Constantin Dan şi Ion Seteanu, asistenţi.
În 1963 s‑a desfăcut contractul de muncă următoarelor cadre didactice: Herbert Cozin,
conferenţiar; Gheorghe Bălaţa, Kurt Brandmarker, Traian Chebeleu, Mihai Constantinescu,
Sabin Morega, Ilie Pană, Mihai Siliştcanu şi Dumitru Tudor, asistenţi; Valer Ardeleanu,
Bogdan Baltazar, Constantin Droica, Ecaterina Dronca, Camelia Roşculeţ şi Vasile Stoian,
preparatori; Vasile Baltac, Titus Borlan, Ştefan Iancu, Krikor Kalustov, Emil Teodorescu şi
Nicolae Vacărescu, şefi de laborator.
Ţinând seama de Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 680 din 5 septembrie 1963 şi de
avizul Comitetului de Stat al Planificării nr. 71961/09.09.1963, Ministerul Învăţământului, prin
avizul nr. 30 din 13.09.1963, a stabilit pentru Institutul Politehnic din Bucureşti, următorul
„Plan de şcolarizare la anul I, cursuri de zi şi serale”, în anul universitar 1963‑1964:
ÌQYӽĠӽPkQW
Nr. Cursuri
Facultatea Cursuri Cursuri Total
crt. IӽUӽ
de zi serale
IUHFYHQĠӽ
1. (OHFWURWHKQLFӽ 200 30 - 240
2. EnHUJHWLFӽ 440 60 - 470
3. Electronică úL7HOHFRPXQLFDĠLL 250 50 - 310
4. 0HFDQLFӽ 200 - - 250
5. 0HFDQLFӽ$JULFROӽ 120 60 - 120
6. 7HKQRORJLD&RQVWUXFĠLLORUGH0DúLQL 410 50 - 470
7. &KLPLH,QGXVWULDOӽ 240 30 - 290
8. Metalurgie 210 40 - 240
9. Transporturi 105 - - 145
Mine 10 - 20 30
Petrol, JD]HúLJHRORJLH 10 - 25 35
,QGXVWULDFKLPLFӽ 20 - 30 50
(QHUJHWLFӽHOHFWURWHK-
20 - 50 70
QLFӽúLWHOHFRPXQLFDĠLL
0HWDOXUJLHPDúLQLúL 30 - 120 150
utilaje
,QJLQHULHFRQRPLúWL Industria lemnului 10 - 30 40
10.
(postuniversitari) ,QGXVWULDXúRDUӽ 10 - 35 45
$JULFXOWXUӽ 30 - 60 90
,QGXVWULDDOLPHQWDUӽ - - 35 35
Industria materialelor - - 10 10
GHFRQVWUXFĠLL
Cursuri Cursuri
crt. IӽUӽ
de zi serale
IUHFYHQĠӽ
1. (OHFWURWHKQLFӽ 200 30 - 240
2. EnHUJHWLFӽ 440 60 - 470
3. Electronică úL7HOHFRPXQLFDĠLL 250 50 - 310
4. 0HFDQLFӽ 200 - - 250
5. 0HFDQLFӽ$JULFROӽ 120 60 - 120
374
6.
7HKQRORJLD&RQVWUXFĠLLORUGH0DúLQL 410 50 - 470
7. &KLPLH,QGXVWULDOӽ 240 30 - 290
8. Metalurgie 210 40 - 240
continuare tabel
9. Transporturi 105 - - 145
Mine 10 - 20 30
Petrol, JD]HúLJHRORJLH 10 - 25 35
,QGXVWULDFKLPLFӽ 20 - 30 50
(QHUJHWLFӽHOHFWURWHK-
20 - 50 70
QLFӽúLWHOHFRPXQLFDĠLL
0HWDOXUJLHPDúLQLúL 30 - 120 150
utilaje
,QJLQHULHFRQRPLúWL Industria lemnului 10 - 30 40
10.
(postuniversitari) ,QGXVWULDXúRDUӽ 10 - 35 45
$JULFXOWXUӽ 30 - 60 90
,QGXVWULDDOLPHQWDUӽ - - 35 35
Industria materialelor - - 10 10
GHFRQVWUXFĠLL
Transporturi - - 15 15
6LOYLFXOWXUӽ - - 40 40
IQVWLWXWXO3ROLWHKQLFGLQ%XFXUHúWL 2325 360 510 3195
La 21 martie 1963, următoarele cadre didactice ale Institutului Politehnic din Bucureşti,
au fost alese membri ai Academiei RPR: Martin Bercovici, Dumitru Dumitrescu şi Remus
Răduleţ, membri titulari; Ion I. Agârbiceanu, Ion I. Antoniu, Constantin Aramă, Alexandru
Balaban, George Bărănescu, Emilian Bratu, Gheorghe Cartianu‑Popescu, Ecaterina Cioră
nescu‑Neniţescu, Tudor Ionescu, Gheorghe Manea, Cornel Penescu, Şerban Solacolu, Petre
Spacu, Stanciu Stoian, Nicolae Tipei şi Radu Voinea, membri corespondenţi.
În același an, a început proiectarea investiţiei „Noul local al Institutului Politehnic din
Bucureşti” din Splaiul Independenţei nr. 313, cu ajutorul UNESCO. Proiectantul principal
a fost „Institutul de Proiectări Proiect – Bucureşti”. Şeful de proiect a fost arhitectul Octav
Doicescu, secondat de arhitecţii Paraschiva Iubu, Carol Hacker, Ştefan Lungu, Petre Sweboda
şi Ion Podocea. Valoarea investiţiei prevăzută iniţial a fost de 584 milioane lei, din care 464
milioane lei pentru construcţii-montaj.
S‑au dat în funcţiune căminele C şi D din Complexul Studenţesc Regie, cu un total de 1032
de locuri care aparţin de Institutul Politehnic din Bucureşti, tot în anul 1963.
În anul 1964, au fost numite următoarele cadre didactice: Nicolae Sipoş (pedagogie),
conferenţiar: Ştefan Zarea (maşini hidraulice), Dan Brăiloiu (educaţie fizică), Constantin
Bălă, Dumitru Felician Lăzăroiu şi Nicolae Ştefănescu (maşini electrice), Eugen Potolea
(reţele electrice), George Rulea (radiocomunicaţii), Grigore Teodorescu (chimie anorganică şi
analitică) şi Dumitru Ionescu (chimie organică şi combustibili), conferenţiari titulari provizorii;
Toma Pană (rezistenţa materialelor), Marieta Grigoriu, Mircea Năstase şi Vsevolod Radcenco
(termotehnică şi maşini termice, Nicolae Galcenco (geometrie descriptivă şi desen I), Aurel
Lupan, Vasile Pârvu şi Georgeta Stoenescu (educaţie fizică), Ion Bohrin şi Tudor Petrescu
(maşini electrice), Ion lordănescu (reţele electrice), Adrian Petrescu (automatică), Sanda
Oprea (siderurgie), Radu Avram (tehnologie chimică organică şi combustibili) şi Ion Răducanu
(electrochimie şi chimie fizică), şefi de lucrări; Ion Pietraru (materialism dialectic), Ioana
Smirnov (socialism ştiinţific), Ludmila Farcaş şi Vera Gârlea (limbi străine), lectori; Constantin
Miuţă şi Florica Pascal‑Munteanu (matematici I), Larisa Băjenaru, Galina Burlacu, Mircea
Dumitru, Radu Medinţu şi Petrişor Mihăilescu (matematici II), Marin Toma (matematici III),
Florea Gândac şi Eleonora Marcu (matematici IV), Constantin P. Cristescu, Iuliana Victoria
Cuculescu şi Ştefan Tudorache (fizică I), Vladimir Datcu (fizică II), Steluţa Stroe (mecanică II):
Ion Constantineseu (rezistenţa materialelor). Aurel Martinescu (teoria mecanismelor), Tudor
Nicolae Duicu (tehnotehnică şi maşini termice), Lidia Şerbăncscu (electrotehnică III), Eliza
Lupu (geometrie descriptivă şi desen I), Nicolae Ioniţă şi Nicolae Vişinoiu (economie politică),
Alexandru Bădulescu şi Ion Moraru (socialism ştiinţific), Nona Gheorghe (limbi străine),
Zamfir Manolache (tehnologia construcţiilor de maşini), Tudor Căsăndroiu, Octavian Coşulschi
şi Constantin Manole (maşini agricole), Ion Hedeşiu şi Nicolae Nistor (autovehicule), Aurelian
Crăciunescu (maşini electrice), Aurelian Leca (centrale electrice), Eliza Gârleşteanu şi Teodor
Miclescu (reţele electrice), Pavel Budiu (telefonie şi telegrafie), Gabriel Ionescu, Costică Niţu
şi Adrian Petrescu (automatizări), Valentina Stoica (metalurgia metalelor neferoase), Domnica
Pincovschi (chimie anorganică şi analitică), Matacne Voicu (chimie organică) şi Valeriu Jinescu
(procedee şi aparate), asistenţi; Gheorghe Bădoiu (matematici I) Viorel Mihăiescu (matematici
II), Constantin Radu (matematici IV), Maria Ion (fizică I), Cornel Ghizdeanu (fizică II), Mircea
Radeş (rezistenţa materialelor), Mircea Pascovici (organe de maşini), Magdalena Moldoveanu
(maşini hidraulice), Sorin Antoniu (electrotehnică I), Alexandru Bădulescu şi Ion Moraru
(socialism ştiinţific), Monica Ionescu (limbi străine), Florin Cucu (tehnologia construcţiilor
de maşini şi mecanică fină), Corneliu Alexandrescu (centralizări şi semnalizări feroviare), Ion
Beştea (maşini electrice), Marcel Profirescu (electronică aplicată), Eugenia Tudosiu Pop (chimie
anorganică şi analitică I), Take Constantinescu şi Mircea Dorel Gheorghiu (chimie organică),
Ovidiu Munteanu şi Mioara Teculescu (procedee şi aparate), preparatori; Gabriela Cone (fizică
I), Ion Belciu şi Gheorghe Macarie (fizică II), Mircea Pascovici şi Constantin Udrea (organe
de maşini), Gheorghe Târlă (tehnologia construcţiilor de maşini şi mecanică fină). Erol Murad
(maşini agricole), Tiberiu Ardeleanu (centralizări şi semnalizări feroviare), Mircea Dorel
Gheorghiu (chimie anorganică şi analitică II), Constantin Boghină şi Sorin Vasilescu (tehnologia
chimică organică şi combustibili), şefi de laborator; Larisa Bajenaru (matematică I), Corneliu
Câşlaru (matematici IV), Radu Stroe (economie politică), Petre Anghel (limbi străine) şi Mircea
Codaru (pedagogie), şefi de cabinet.
S‑au pensionat (în anul 1964): Grigore Luca şi Valentin Bostan, conferenţiari.
Au fost transferaţi la alte unităţi: Ion Niţă şi Gheorghe Vrânceanu, şefi de lucrări; Ştefan
Bratu, Olga Colin, Nina Danieluc, Dan Farcaşiu, Valentin Gheorghiev, Ilie Hristache, Andrei
Mircea şi Elena Stroeseu, asistenţi; Andrei Barabaj, preparator; Violeta Danie, şef de laborator
şi Olimpia Andronic, şef de cabinet.
S‑au pensionat (tot în anul 1964): Grigore Luca şi Valentin Bostan, conferenţiari. Au
fost transferaţi la alte unităţi: Ion Niţă şi Gheorghe Vrânceanu, şefi de lucrări; Ştefan Bratu,
Olga Colin, Nina Danieluc, Dan Farcaşiu, Valentin Gheorghiev, Ilie Hristache, Andrei Mircea
şi Elena Stroescu, asistenţi; Andrei Barabaş, preparator; Violeta Danie, şef de laborator şi
Olimpia Andronic, şef de cabinet.
S‑a desfăcut contractul de muncă lui Mircea M. Gheorghiu, şef de lucrări.
Pe baza Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 591 din 10 august 1964 şi ţinând seama de
avizul Comitetului de Stat al Planificării nr. 72.808/1964, Ministerul Învăţământului, prin
ordinul nr. 731 din 19 august 1964, a aprobat următorul „Plan de şcolarizare la anul I, cursuri
de zi şi serale în anul şcolar 1964‑1965”, pentru Institutul Politehnic din Bucureşti:
ÌQYӽĠӽPkQW
Facultatea Total
de zi seral
ElectrotehnLFӽ 200 40 240
(QHUJHWLFӽ 450 30 480
(OHFWURQLFDúL7HOHFRPXQLFDĠLL 280 60 340
0HFDQLFӽ 200 50 250
0HFDQLFӽ$JULFROӽ 120 - 120
7HKQRORJLD&RQVWUXFĠLLORUGH0DúLQL 380 60 440
&KLPLH,QGXVWULDOӽ 220 50 270
Metalurgie 200 30 230
Transporturi 95 40 135
În anul 1964, Institutul Politehnic din Bucureşti a cedat Căminul nr. 5 din strada Brezoianu
nr. 37 Ministerului Învăţământului, care l‑a transformat în casă de oaspeţi pentru cazarea dele
gaţilor institutelor din provincie veniţi în interes de serviciu la Bucureşti.
În acelaşi an, George (Gogu) Constantinescu a fost ales membru de onoare al Academiei
RP Române. El a fost membru corespondent al Academiei Române din 10 iunie 1920.
În 1965, s‑au făcut următoarele numiri de cadre didactice în Institutul Politehnic din
Bucureşti: Adrian Strâmbuleanu şi Alexandru Stratilescu (construcţii aeronautice), Constantin
Apetrei, Alexandru Fransua şi Cristina Popescu (maşini electrice), Nicolae Dănilă şi Nicolae
Gheorghiu (centrale electrice), Gleb Drăgan (reţele electrice) şi Mihail Corneliu Drăgănescu
(tuburi electronice şi tranzistoare), profesori titulari provizoriii; Lily Jeanne Nicolescu şi
Marius Stoke (matematici III), Cornelia Moţoc (fizică), Mircea Podeni (maşini hidraulice),
Victor Pimsner (termotehnică şi maşini termice), Alfons Ifrim (electrotehnică I), Jean Moncea
(geometrie descriptivă şi desen III), Sabin Antonescu şi Bir Heinrich (economie politică), Traian
Dudaş (motoare cu ardere internă), Alexandru Popa (material rulant), Cristofor Vasiliu (telefo
nie şi telegrafie), Nicolae Murguleţ (siderurgie) şi Ion Ştefănescu (tehnologia chimică organică
şi chimie fizică), conferenţiari titulari provizorii; Adriana Ichimescu (fizică I), Traian Creţu
şi George Ionescu (fizica II), Dan Ionescu (maşini hidraulice), Florin Manea (electrotehnică
II), Maria Petrescu (metalurgie fizică), Alexandru Susan (chimie generală), Gheorghe Zgură
(tehnologia construcţiilor de maşini şi mecanică fină), Mihai Măruţă (telefonie şi telegrafie),
Marius Guran, Nicolae Sprânceană şi Mihai Tertişco (automatică), Mircea Corciovei şi Mihai
Dimonie (tehnologie organică şi combustibili) şi Cornelia Mateescu (electrochimie fizică), şefi
de lucrări; Maria Ionescu (matematici II) şi Vasile Popescu (pedagogie), lectori; Luminiţa
Bădeliţă, Florea Bădoiu, Tatiana Catană, Elena Merinescu, Miron Vasile Nicolescu şi Eleonora
Simacava (matematici I), Viorel Mihăilescu, Gheorghe Mocică, Siegrid Dietlinde Theil şi
Constantin Udrişte (matematici II), Sanda‑Manea (matematici III), Cornel Câşlaru şi Constantin
Radu (matematici IV), Liana Barbici, Maria Ion, Ovidiu Lupaş şi Gabriela Cone (fizică I),
Ioan Belciu, Corneliu Ghizdeanu, Dan Iordache, Gheorghe Macarie şi Amelita Vogel (fizică
II), Mircea Radeş (rezistenţa materialelor I), Mircea Pascovici şi Constantin Udrea (organe de
maşini), Sorin Antoniu, Ion Ciric şi Gheorghe Frăţiloiu (electrotehnică I), Hîldegard Hubert
şi Simon Vlas (metalurgie fizică), Ion Matei (geometrie descriptivă şi desen I), Vasile Titus
Mocanu (materialism dialectic), Maria Georgescu (socialism ştiinţific), Elfriede Paul Luca şi
Constantin Păun (limbi strine), Ana Maria Rădulescu (educaţie fizică), Ana Monica Maniţiu
(motoare cu ardere internă), Florin Gheorghe Cucu şi Gheorghe Târlă (tehnologia constrcuţiilor
de maşini şi mecanică fină), Ion Gheghea (maşini unelte şi scule), Ilie Cristea şi Erol Murad
(maşini agricole), Corneliu Alcxandrescu şi Silviu Stănciulescu (automatizări şi semnalizări
feroviare), Ion Beştea şi Gheorghe Niţu (maşini electrice), Sorin Coatu (reţele electrice), Inge
Gavăţ şi Marcel Profirescu (tuburi electronice şi tranzistoare), Ion Palcu (automatică), Rodica
Cătuneanu şi Eugenia Tudosiu (chimie anorganică şi analitică), Take Constantinescu şi Marcel
Dorel Gheorghiu (chimie organică), Mircea Corciovei şi Cornelia Panaitescu (tehnologia
chimică şi combustibili), Silvia Daneş, Ioan Galasiu şi Maria Ciobanu (matematici I), Ana
Hortensia Burghele şi Radu Urseanu (matematici II), Paul Cocârlan (matematici III), Alexandra
Colojoară şi Elena Deciu (matematici IV), Luminiţa Huidovici şi Ghizela Lore Schulder (fizica
I), Doina Silion (fizică II), Klaus Schuler (organe de maşini), Marin Gheoghe, Albinel Harnaj şi
Teodor Oancea (maşini hidraulice), Mircea Marinescu (termotehnică şi maşini termice), Virginia
Burghelea şi Maria Stoian (chimie generală), Victor Mateescu şi Radu Stevalfă (economie
politică), Marin Deaconu (socialism ştiinţific), Elena Popescu (organizare şi planificare), Petre
Anghel, Mihaela Silvia Blându şi Justina Bădiă (limbi străine), Mireca Cadaru şi Lucia Vâghici
(pedagogie), Teodor Larion (educaţie fizică), Costin Emil Dobre (motoare cu ardere internă),
Ovidiu Popescu (tehnologia construcţiilor de maşini şi mecanică fină), Constantin Ispas (maşini
unelte şi scule), Ilie Cristea şi Ion Păunescu (maşini agricole), Ştefan Tregubleac (material
rulant), Rodica Iova (organizarea transporturilor feroviare), Eufrosina Dinescu (centralizări şi
semnalizări feroviare), Stelian Găletuşe (construcţii aeronautice), Radu George Andrei (maşini
electrice), Vasile Mihăilă şi Dinu Zamfirescu (radiocomunicaţii), Dan Dascălu (tuburi electronice
şi tranzistoare), Florin Gabriel Tomescu (electronică aplicată), Ion Palcu şi Constantin Săulescu
(automatică), Irina Constantinescu şi Florica Nadu (chimie organică şi analitică), Laurenţiu
Filipescu (tehnologia substanţelor anorganice), Mihaela Sânziana Roşca şi Oana Roxana Simion
(chimie organică), Lambrache Papahagi (tehnologia poligrafică), Doru Constantinescu şi Valeria
Petrescu (electrochimie şi chimie fizică) şi Aurelia Ulariu (procedee şi aparate), preparatori;
Mihai Constantinescu (rezistenţa materialelor), Gizela Lore Schuler (fizica I), Florian Gabriel
Tomescu (electronică aplicată), Constantin Săulescu (automatică), Adriana Cristina Nicolaescu
(chimie anorganică şi analitică I) şi Ana Sălăjan (chimie organică), şefi de laborator; Ana Maria
Ciobanu (matematici I) şi Radu Urseanu (matematici II), preparatori.
În anul 1965 a fost pensionată Elena Raicu, şef de laborator.
Au fost transferate la alte unitţi următoarele cadre didactice: Victor Parăuşanu, conferen
ţiar; Sanda Mastero, şef de lucrări; Constantin Ionescu şi Radu Stevalfă, preparatori; Ana
Sălăjan, şef de laborator.
În martie 1965, are loc schimbarea de lider al Partidului Muncitoresc Român, în locul lui
Gheorghe Gheorghiu‑Dej (decedat la 19 martie 1965) este ales Nicolae Ceauşescu.
Plenara comună a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, a Consiliului de
Stat şi a Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Române au adoptat o „Hotărâre pentru
eternizarea memoriei tovarăşului Gheorghe Gheorghiu‑Dej” conform căreia: – „se menţine
bursa republicană «Gheorghe Gheorghiu‑Dej”, care este acordată celor mai merituoşi
studenţi”, iar Institutul Politehnic din Bucureşti devine Institutul Politehnic „Gheorghe
Gheorghiu‑Dej” din Bucureşti.
În august 1965, Marea Adunare Naţională adoptă o nouă Constituţie şi Republica Populară
Română (RPR) devine Republica Socialistă România (RSR).
Prin Ordinul Ministerului Învăţământului nr. 605/1965 s‑a aprobat următorul „Plan de
şcolarizare pentru anul I, cursuri de zi şi serale, în anul universitar 1965‑1966” la Institutul
Politehnic „Gheorghe Gheorghiu‑Dej” din Bucureşti:
ÌQYӽĠӽPkQW
Facultatea Total
de zi seral
2. (QHUJHWLFӽ 480 30 510
3. Electronică úL7HOHFRPXQLFDĠLL 320 60 380
4. 0HFDQLFӽ 200 50 250
5. 0HFDQLFӽ$JULFROӽ 110 - 110
6. 7HKQRORJLD&RQVWUXFĠLLORUGH0DúLQL 430 60 490
7. Chimie ,QGXVWULDOӽ 260 50 310
8. Metalurgie 190 30 220
Institutul PoOLWHKQLFGLQ%XFXUHúWL WRWDO 2310 360 2670
În anul 1965 au fost date în folosinţă corpurile L şi M din Căminul Studenţesc Regie,
fiecare cu o capacitate de 396 de locuri, pentru studenţii Institutului Politehnic din Bucureşti.
În 1966 au fost numite următoarele cadre didactice: Marius Preda (electrotehnică II),
Vasile Nedelcu (maşini electrice), Gheorghe Hortopan (maşini şi aparate electrice), Sergiu
Călin (automatică II) Dumitru Briscan (siderurgie) şi Mihai Renart (procedee şi aparate),
profesori; Ilie Cucurezeanu (fizică II), Mihai Buga (rezistenţa materialelor), Christian Pelecudi
(teoria mecanismelor), Gheorghe Paisi (organe de maşini), George Alexandru Diaconu (maşini
hidraulice), Alfons Ifrim (electrotehnică I), Jean Moncea (geometrie descriptivă şi desen III),
Georgeta Dan şi Marius Protopopescu (metalurgie fizică), Dumitri Camboli (chimie generală),
Heirich Uscherson (materialism dialectic), Heinrich Bir şi Pavel Ioniţă (economie politică),
Tudor Homoş şi Gheorghe Lalescu (organizare şi planificare), Ionel Gavrilaş şi Voicu Tache
(tehnologia construcţiilor de maşini şi mecanică fină), Chiriac Vasiliu (autovehicule), Paul
Frâncu şi Alexandra Nancu (organizarea transporturilor feroviare), Marina Mareş (centralizări
feroviare), Crăciun Guţă (construcţii aeronautice), Dragoş Toma (maşini agricole), Costin Moţiu
(centrale electrice), Adelaida Mateescu (telefonie şi telegrafie), Emil Goilov (automatică II),
Ion Dragomir, Nicolae Murguleţ, Vasile Popeseu, Laurenţiu Sofroni şi Silvia Vacu (siderurgie),
Eugen Pincovschi (tehnologia substanţelor anorganice) şi Octavian Floarea (procedee şi
aparate), conferenţiari; Ştefan Toader (electrotehnică II), Mihai Tertişco (automatică II) şi
Octavian Şmighelschi (procedee şi aparate), şefi de lucrări; Octavian Stănăşilă (matematici
II), Mihai Florea şi Ion Tudosescu (materialism dialectic), Maria Vasilache (economie poli
tică), Roza Gandelman şi George Hangeanu (limbi străine), lectori; Raluca Bănică, Odetta
Malăncioiu, Nicolae Pandrea şi Nicoleta Vârtosu (matematici I), Constantin Drăguşin şi Valeriu
Prepeliţă (matematici IV), Luminiţa Huidovici şi Gizela Lore Schuler (fizică I), Ştefan Staicu
(mecanică I), Filoteia Ceauşu (matematică II), Iosif Curiţă (organe de maşini),Viorica Manu
(chimie generală), Cornelia Barba, Margareta Bontaş şi Tatiana Oancea (geometrie descriptivă
şi desen III), Angela Vasiliu (materialism dialectic şi istoric), Alexandrina Stăncioiu (economie
politică), Stana Costoiu şi Gheorghe Ruşitoru (organizare şi planificare), Elena Iliescu, Simona
Nistor şi Georgeta Tidoreseu (limbi străine), Teodor Larion şi Vasile Popescu (educaţie
fizică), Ovidiu Popescu (tehnologia construcţiilor de maşini şi mecanică fizică), Ion Ghiă
(autovehicule), Marilena Ungureanu (reţele electrice), Mircea Bodea, Anca Emanuela Popescu
şi Gabriel Vasilescu (tuburi electronice şi tranzistoare). Maria Lovin (electronică aplicată), Sorin
Ionescu şi Maria Ana Necula (automatică I), Eugenia Baltă şi Irina Constantinescu (chimie
anorganică şi analitică I), Constantin Boghină, (tehnologie chimică organică, combustibili şi
poligrafie) şi Valeria Petrescu (electrochimie şi chimie fizică), asistenţi; Angela Rusu, Ecaterina
Şchiopu şi Constantin Târcolea (matematici I), Alexandru Mărculescu (matematici II), Stela
Răduleţ (matematici IV), Mihail Bodea, Ion Cotăescu. Rodica Negulescu, Mircea Aurelian
Stan, Petru Suciu şi Iulian Vasile (fizică I), Mugurel Badea şi Şerban Constantinescu (fizică
II), Dumitru Coman (mecanică I), Cristian Boiangiu (mecanică II), Elena Finţescu şi Corina
Voicu (rezistenţa materialelor), Ion Voica (organe de maşini), Mihail Exarhu şi Eugen Isbăşoiu
(maşini hidraulice), Carmen Papadopol (termotehnica şi maşini termice), Gheorghe Costache
şi Cristiana Roman (electrotehnică I), Marieta Georgescu (electrotehnică I), Ioana Raluca
Dumitrescu (metalurgie fizică), Radu Constantin şi Cicerone Tutu (geometrie descriptivă
şi desen I), Anton Topală (geometrie descriptivă şi desen II), Harry Moscovici (geometrie
descriptivă şi desen III), Cornelia Daminescu şi Gheorghe Gorincu (economie politică), Marin
Traistaru (socialism ştiinlific), Daniela Brânduşa Diaconescu, Sanda Dumitrescu şi Mirelle
Râpu (limbi străine), Ana Stuparu ‑Dragu (pedagogie), Alexandra Florentin Niculescu (educaţie
fizică), Alexe Manea (motoare cu ardere internă), Andonie Cotoranu, Florea Dumitrache şi
Silvia Ionescu‑Muscel (tehnologia metalelor), Ion Popescu şi Cornelia Trandafir (tehnologia
construcţiilor de maşini şi mecanică fină), Radu Emanuel Chiriac, Anca Ruxandra Lisavschi,
Constantin Maican şi Dumitru Marincaş (maşini agricole), Gabriela Iarca (autovehicule), Ioan
Nicolaescu (centralizări şi semnalizări feroviare), Radu Patraulea (construcţii aeronautice), Dan
Alexandru Pavelescu (măsuri şi aparate electrice), Petru Postolache (reţele electrice), George
Eugen Lojevschi (radiocomunicaţii), Nicolae Cupcea, Ion Mihuţ şi Sanda Doina Nicolae
(tuburi electronice şi tranzistoare), Dan Popescu şi Istvan Stojanov (electronică aplicată),
Victor Croitoru (telefonie şi telegrafie), Valeriu Iorga, Florian Filip Moraru şi Cornelia Popeea
(automatică I), Sorin Badea şi Adrian Radu Ungureanu (siderurgie), Petre Moldovan şi Iosif
Nagy (metalurgia metalelor neferoase), Ioana Petruţa Ailincăi‑Almaş, Magdalena Dinuleseu,
Ecaterina Dragu, Florin Iordache şi Dana Stănescu (chimie anorganică şi analitică 1), Selma
Mustafa (chimie anorganică şi analitică II), Anca Ruxandra Bădulescu şi Iosif Răduleţ
(tehnologia substanţelor anorganice), Alexandra Dimian (chimie organică), Dan Braşovean şi
Cornel Ciuciu (tehnologie chimică organică, combustibili şi poligrafie), Anne Marie Puri (chimia
şi tehnologia materialelor de construcţii), Petre Dan Geaneoi şi Teodor Vişan (electrochimie),
Cornelia Mihaiu şi Gabriela Nucă (procedee şi aparate), preparatori.
În anul 1966 a fost pensionat Gabriel Sudan, profesor.
Au fost transferaţi de la Institutul Politehnic din Bucureşti la alte unităţi, următoarele cadre
didactice: Gheorghe Constantinescu, conferenţiar; Alexandru Susan, şef de lucrări; Constantin
Bulucea. Lidia Cocargeanu, Ion Galesiu, Efride Luca şi Lucia Urseanu, asistenţi; Mihaela
Tudor Miu, preparator.
S‑a desfăcut contractul de muncă următoarelor cadre didactice: Marcian Gutman şi
Eleonora Simacova, asistenţi.
Din anul universitar 1966/1967, Institutul Politehnic din Bucureşti a funcţionat cu zece
facultăţi: Facultatea de Electrotehnică, Facultatea de Energetică, Facultatea de Electronică şi
Telecomunicaţii, Facultatea de Automatică, Facultatea de Mecanică, Facultatea de Mecanică
Agricolă, Facultatea de Tehnologia Construcţiilor de Maşini, Facultatea de Chimie Industrială,
Facultatea de Metalurgie şi Facultatea de Transporturi.
Prin Ordinul Ministerului Învăţământului nr. 776 din 25 august 1966 s‑a aprobat următorul
„Plan de şcolarizare la anul I, cursuri de zi şi serale, în anul universitar 1966‑1967” pentru
Institutul Politehnic „Gheorghe Gheorghiu‑Dej” din Bucureşti:
ÌQYӽĠӽPkQW
Facultatea Total
de zi seral
2. EnHUJHWLFӽ 140 30 440
4. $XWRPDWLFӽ 50 - 50
5. 0HFDQLFӽ 230 50 280
8. &KLPLH,QGXVWULDOӽ 260 50 310
În anul universitar 1966‑1967, la cele nouă facultăţi ale Institutului Politehnic din
Bucureşti, existente în anul universitar 1965‑1966, se adaugă anul acesta cea de‑a zecea
facultate, Facultatea de Automatică, întregul institut având aproape 13.000 de studenţi. Pentru
fiecare student, statul cheltuieşte anual 10.500 lei.
În cursul anului 1966, s‑a încheiat o „Înţelegere de colaborare între Institutul Politehnic
«Gheorghe Gheorghiu‑Dej» din Bucureşti şi Universitatea din Gand (Belgia)”, care prevedea
schimburi de cadre didactice de patru săptămâni/om pe an şi o bursă de specializare de şase
luni. De asemenea, se mai prevedea colaborarea în domenii de interes comun (metalurgie,
maşini hidraulice, maşini unelte, motoare cu ardere internă, termotehnică etc.).
În anul 1967, au fost făcute următoarele numiri de cadre didactice: Augustin Petre (rezis
tenţa materialelor), Florea Oprea (metalurgia metalelor neferoase), Radu Dinescu (chimia şi
tehnologia materialelor de construcţii), Alexndru Balaban (chimie generală) şi Valter Roman
(socialism ştiinţific), profesori; Alexandru Rădulescu (tehnologia construcţiilor de maşini şi
mecanică fină), Ştefănuţă Enache şi Aurel Oprea (maşini unelte şi scule), Reinhard Piringer
(tuburi electronice şi tranzistoare) şi Ion Chimer (limbi străine), conferenţiari; Gheorghe
Rădulescu (organe de maşini), Mărgărit Mehedinţeanu (tehnologia metalelor), Nicolae
Sprânceană (automatică I) şi Stelian Popescu (automatică II), şefi de lucrări; Luminiţa Badelita,
Gheorghe Bădoiu, Adriana Palade şi Elena Tănăsescu (matematică I), Galina Burlacu, Lucia
Draguşin şi Viorel Mihăilescu (matematică II), Virgil Ganea, Valeriu Prepeliţă şi Victoria
Zlătescu (matematici IV), Maria Honciuc şi Petru Suciu (fizică I), Ion Belciu şi Gheorghe
Macarie (fizică II), Mircea Radeş (rezistenţa materialelor), Dumitru Mircea Pascovici,
Ghcorghe Rădulescu şi Constantin Udrea (organe de maşini), Anghel Aloman (metalurgie
fizică), Dan Cosmulescu (tehnologia metalelor), Florin Cucu (tehnologia construcţiilor de
maşini şi mecanică fină), Ilie Cristea şi Erol Murad (maşini agricole), Corneliu Alexandrescu
(centralizări şi semnailizări feroviare), Sandală Canescu şi Mihai Ionescu (maşini electrice),
Sorin Cezar Coatu (reţele electrice), Marcel Profirescu (tuburi electronice şi tranzistoare), Irina
Ionescu (chimie anorganică şi analitică), Constantin Boghina şi Dan Sorin Vasilescu (tehnologia
chimică organică, combustibili şi poligrafie), Mioara Filipescu (procedee şi aparate), Radu Stroe
(economie politică), Sarmiza Andronescu‑Leahu, Debora Bora, Justina Galan şi Monica Ionescu
(limbi străine), Mircea Cadaru (pedagogie), Andi Ardeleanu şi Maria Beloiu (educaţie fizică),
asistenţi; Dorel Hamentcovschi (matematici III), Constantin Cernat (matematici IV), Mariana
Frăţilă (mecanică II), Liviu Masalar (teoria mecanismelor), Alexandru Mircea Dumbravă
(organe de maşini), Valeriu Nicolae Panaitescu (maşini hidraulice), Victor Cicu şi Cornelia
Gheorghe (educţie fizică), Vasile Nanu (cazane şi turbine cu aburi şi gaze), Horia Gheorghiu
şi Mihai Mincă (tehnologia metalelor), Ion Ungureanu (tehnologia construcţiilor de maşini),
Alexandru Coriolan Dorin şi Constantin Pană (maşini‑unelte şi scule), Maria Magdalena Bălă
nescu (centralizări şi semnalizări feroviare), Mircea Covrig (maşini electrice), Grigore Pavlenco
(centrale electrice), Ion Marghescu (radiocomunicaţii), Şerban Bârcă‑Gălăţeanu şi Laszlo
Doboş (electronică aplicată), Aurelian Mihai Stănescu (automatică I), Anton Cocard (chimie
anorganică şi analitică), Romaniţa Cristina Georgescu (tehnologia organică, combustibili
şi poligrafie), Virgil Chiriac (procedee şi aparate), Cornelia Guian şi Olga Ionescu (chimie
generală), preparatori.
În anul 1967, s‑au pensionat următoarele cadre didactice: Alexandru Popescu, prafesor;
Ion Climer, Ştefan Cusută, George Cristescu, Mircea Georgescu, Constantin Lazu, Caius
Popescu, Hugo Segal şi Alexandiru Visarion, conferenţiari; Tudor Petrescu, şef de lucrări;
Sofia Flexi, lector.
S‑au transferat în alte unităţi, următoarele cadre didactice de la Insitutul Politehnic din
Bucureşti: Constantin Pestişanu, conferenţiar; Dimitrie Cuminschi, Dan Raicu şi Romulus
Stănculescu, asistenţi; Sorin Petre Ionescu, Florica Nadu, Sava Cizela Poenaru şi Oana Roxana
Simion, preparatori.
S‑a desfăcut contractul de muncă următoarelor cadre didactice: Constantin Viniciu Nico
lescu, şef de lucrări; Neculai Boicu, asistent; Alexandru Mărculescu, preparator.
A încetat din viaţă Benedict Ionescu-Şişeşti, conferenţiar.
În şedinţa din 22 iunie 1967, pe baza raportului întocmit de o comisie formată din profesorii
Constantin Dinculescu, Elie Carafoli şi Dumitru Tutunaru, Consiliul Ştiinţific al Institutului
Politehnic din Bucureşti a decernat titlul ştiinţific de „Doctor Honoris Causa” inginerului Henri
Coandă pionier al aviaţiei mondiale, constructorul primului avion cu reacţie în lume (în anul
1910) şi descoperitorul efectului Coandă din mecanica fluidelor. Titlul acordat a fost confirmat
de Comisia Superioară de Diplome în şedinţa din 24 ianuarie 1968.
Având la bază prevederile Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 1619 din 6 iulie 1967 şi avizul
Comitetului de Stat al Planificării nr. 85.685 din 2 august 1967, Ministerul Învăţământului a
aprobat următorul „Plan de şcolarizare pentru anul I, cursuri de zi şi serale, în anul universitar
1967‑1968” la Institutul Politehnic din Bucureşti:
ÌQYӽĠӽPkQW
Facultatea Total
de zi seral
2. (QHUJHWLFӽ 395 30 425
3. Electronică úL7HOHFRPXQLFDĠii 430 85 515
4. $XWRPDWLFӽ 150 60 210
5. 0HFDQLFӽ 265 50 315
Între 26‑30 septembrie 1967 a avut loc „Prima Conferinţă Internaţională de Motoare
cu Ardere Internă”, organizată în România de către Academia RS România în colaborare cu
Ministerul Învăţământului (prin Catedra de Motoare cu Ardere Internă a Institutului Politehnic
din Bucureşti) şi cu alte ministere economice. Programul conferinţei a prevăzut 70 de comunicări
ştiinţifice prezentate în două secţii: procese energetice în motoare şi probleme funcţionale şi
constructive ale organelor motoarelor cu ardere internă. Dintre comunicări, 47 au fost
prezentate de specialişti români şi 23 de specialişti străini, veniţi din 12 ţări. Participanţii au luat
parte şi la vizite tehnice în întreprinderi.
În anul 1967, profesorul Radu Voinea, membru corespondent al Academiei RS România, a
fost ales secretar general al forului respectiv.
În anul 1968 s‑au făcut următoarele numiri de cadre didactice: Gheorghe Moisil (fizică I),
Oliviu Rusu (rezistenţa materialelor), Constantin Mocanu, Alexandru Timotin şi Andrei Ţugulea
(electrotehnică I), Eugen Popovici (material rulant), Ion Grosu (aeronave şi instalaţii de bord),
Marcel Sandu (maşini electrice), Arie Arie şi Eugen Potolea (reţele electrice), Iosif Tripşa
(siderurgie), Margareta Avram şi Ileana Necşoiu (chimie organică) şi Ion Teoreanu (chimia şi
tehnologia materialelor de construcţii), profesori; Ion Mânzatu (fizică I), Dumitru Voiculcscu
(mecanică II), Teodor Mladinescu (organe de maşini), Constantin Nemoianu (electrotehnică I),
Călin Mihăileanu (electrotehnică II), Aurel Cleja (filosofie), Nicolae Bădilă, Ion Gradişteanu
şi Eugen Prahoveanu (economie politică), Ion Şerbănescu (socialism ştiinţific), Vasile Nicolau
(pedagogie), Octavian Smighelschi (procedee şi aparate), Virgil Nicolae Constantinescu (con
strucţii aeronautice), Emil Damachi (electronica aplicată), Ştefan Turi (telecomenzi feroviare),
Ion Arsene Badea, Adrian Cristian Petrescu şi Nicolae Sprânceană (automatică I), Mihail
Adrian, Simion Buzilă, Dorin Dobrovici şi Iulian Oprescu (siderurgie), Nicolae Popescu şi
Marioara Justina Rădulescu (metalurgie fizică), conferenţiari; Dan Ionescu (mecanică I),
Mihai Leon (electrotehnică III), Paul Precupeţu (geometrie descriptivă şi desen I), Constantin
Drughean (organizare şi planificare), Gheorghe Zătreanu (motoare cu ardere internă), Nicolae
Pănoiu (cazane şi turbioane cu aburi şi gaze), Nicolae Dumitrescu (tehnologia construcţiilor de
maşini), Pavel Babiciu şi Ion Cheleman (maşini agricole), Gheorghe Nichita (material rulant),
Gheorghe Tunsoiu (maşini electrice); Ion Iordăchescu (reţele electrice), Petre Dimo şi Ivan
Sipos (automatică I), Nicolae Iatan (turnătorie şi foraje) şi Villy Austerman (chimie generală),
şefi de lucrări; Viorel Dumitraş (matematici II), Cornel Popa (filosofie), Ana Gluvacov (eco
nomie politică) şi Emil Domocos (pedagogie), lectori; Kdita Terezia Mazilescu, Odette
Mălăncioiu, Mariana Popovici‑Simion şi Angela Timotin‑Rusu (matematici I), Paul Cocârlan,
Ana Maria Neagu; Liana Alexandra Popescu, Octavian Radu şi Viorel Urseanu (matematici
II), Radu Constantin (matematici III), Elena Deciu, Constantina Dinu, Felida Ghergheş şi Stela
Răduleţ (matematici IV), Corneliu Călin, Grigore Costescu, Luminiţa Huidovici şi Gheorghe
Roşca (fizică I), Mugurel Bodea, Şerban Constantinescu şi Doina Elena Gavrilă (fizică II), Ion
Dinu şi Constantin Ion (mecanică II), Ştefan Bratu, Mihai Constantincscu şi Klaus Schuler
(rezistenţa materialelor), Viorel Bujoreanu (organe de maşini), Vladimir Laurenţiu Fara,
Albinel Harnaj şi Petre Roman (maşini hidraulice), Theodor Brusalis, Mircea Marinescu şi
Alexandru Petcovici (termotehnică şi maşini termice), Gheorghe Ion Costache, Nicolae Iosif
Cristea şi Rodrig Mărculescu (electrotehnică I), Mihai Iordache, Nicolae Nicoară, Gheorghe
Topală şi Emanuel Vasiliu (electrotehnică II), Ioana Raluca Dimitrescu, Alexandrina Dobre,
Constantin Dumitrescu, Nicolae Emil Florian şi Mihail Dan Guţu (metalurgie fizică), Gheorghe
Olaru (geometrie descriptivă şi desen I), Margareta Bontaş şi Anton Topală (geometrie des
criptivă şi desen II), Marin Diaconu (filosofie), Victor Mateescu (economie politică), Marin
Traistaru (socialism ştiinţific), Mihaela Silvia Blându şi Daniela Brânduşa Stan‑Diaconescu
(limbi străine), Vintilă Panduru (pedagogie), Costin Emil Dobre şi Constantin Silvestru
(motoare cu ardere internă), Andonie Cotoranu şi Mihai Mincă (tehnologia metalelor), Eugen
Octavian Curatu, Silvia Ionescu‑Muscel, Ovidiu Popescu şi Magdalena Trandafir (tehnologia
construcţiilor de maşini şi mecanică fină), Florin Ionescu şi Constantin Sandu (maşini unelte şi
scule), Anca Ruxandra Lisovschi şi Ion Păunescu (maşini agricole), Rodica Iova (organizarea
transporturilor feroviare), Doru Nicola Gherban (telecomenzi feroviare), Silviu Atanasiu,
Radu George Andrei, Felicia Anghel‑Sprânceană, Ion Bestea, Năstase Bichir, Mircea Covrig,
Jeana Gheorghiu, Cristian Lazarovici, Marin Mihalache, Arcadie Sârbu şi Rucsandra Rogui
(maşini electrice I), Dumitru Dumitrache şi Constantin Ghiţă (maşini electrice II), Dumitru
Ludu, Brânduşa Pantelimon, Dan Alexandru Pavelcscu, Marin Saracin şi Constantin Vlaicu
(maşini şi aparate electrice), Victor Athanasovici, Adrian Alexandru Badea, Virgil Muşatescu
şi Gabriela Popescu (centrale electrice), Laura Brânzaru‑Goina, Alexandru Dăbuleanu, Grigore
Mircea Eremia şi Marilena Ungureanu (reţele electrice), Lucia Bubulac, Ion Constantin şi Ion
Costea (radiocomunicaţii), Dan Dascălu, Cornelia Jipa, Sandală Dorina Nicolau şi Ecaterina
Vass (tuburi electronice şi tranzistoare), Maria Magdalena Bălănescu, Şerban Bârcă‑Gălăţeanu,
Traian Adrian Murgan, Constantin Rădoi şi Dan Stoichescu (electronică aplicată), Eugen
Borcoci, Ion Milescu, Graziela Niculescu, Romulus Stănculescu, Eugeniu Suhăreanu şi Tatiana
Vişinescu (telefonie şi telegrafie), Radu Nicolae Dobrescu, Petrică Dumitru, Stelian Georgiu
Iliescu, Traian Ionescu, Vasiliu Iorga şi Ion Palcu (automatică I), Constantin Florin Munteanu,
Gheorghe Petrache şi Aurel Mihail Stănescu (automatică I), Sorin Badea şi Edmond Berceanu
(siderurgie), Ionela Visa (metalurgia metalelor neferoase), Dinu Ion (turnătorie şi foraje),
Irina Constantinescu şi Mariana Joiţa (chimie anorganică şi analitică), Luminişa Pârvulescu
(tehnologia substanţelor anorganice), Dorel Corciovei, Ecaterina Dragu, Viorica Fotin‑Rusu,
Mircea Gheorghiu şi Mihaela Sânziana Roşca (chimie organică), Anca Ruxandra Bădulescu,
Dan Sergiu Braşoveanu, Cornel Cinciu şi Lambrache Papahagi (tehnologia chimică organică,
combustibili şi poligrafie), Virginia Dobrescu-Burghelea şi Anne Marie Sienrid Puri (chimia şi
tehnologia materialelor de construcţii), Olga Ionescu şi Elena Tătar‑Moisescu (chimie fizică şi
electrochimie), Octavian‑Mircea Iordache (procedee şi aparate), Doina Ciornoava, Alexandru
Florentin Niculescu şi Cornelia Taflan (educaţie fizică), asistenţi; Vladimir Laurenţiu Fara
(fizică I), Ion Dinu, Constantin Ion şi Irina Ecaterina Petrescu (mecanică II), Horia Miron
Gheorghiu (rezistenţa materialelor), Petre Roman (maşini hidraulice), Dan Chirca şi Traian
Popa (metalurgie fizică), Constantin Vlaicu (geometrie descriptivă şi desen I), Ioana Vusdea
şi Maria Zaharia (limbi străine), Constantin Silvestru (motoare cu ardere internă), Dumitru
Nicolae Ludu (construcţii aeronautice), Doru Gherban (telecomenzi feroviare), Marin Miha
lache (maşini electrice), Radu‑George Andrei şi Jeana Gheorghiu (maşini electrice II), Corina
Boghiu, Cristian Emilian Lazarovici, Brânduşa Opari‑Pantelimon şi Marin Sărăcin (măsuri şi
aparate electrice), Adrian‑Alexandru Badea, Adrian Gheorghe, Virgil Muşatescu şi Gabriela
Popescu (centrale electrice), Laura Brânzanu‑Găină şi Cornel Toader (reţele electrice), Maria
Agoston, Marieta Georgescu şi Paul Svasta (radiocomunicaţii), Mihai Ionescu, Cornelia Jipa,
Adrian Rusu şi Ecaterina Vass (tuburi electronice şi tranzistoare), Felicia Ghergus şi Constantin
Rădoi (electronică aplicată), Neculai Dumitru (telefonie şi telegrafie), Radu Nicolae Dobrescu
(automatică I), Boris Jora (automatică II), Mariana Joiţa, Viorica Rusu‑Fotin şi Olimpia Zdrafcu
(chimie anorganică şi analitică), Octavian Mircea Iordache şi Sza bolcs Lany (tehnologia
substanţelor anorganice), Lucian Enescu, Luminiţa Pârvulescu, Simon‑Mariana Popovici
şi Rodica‑Adriana Stănescu (chimie organică), Ion Iliuă (tehnologie chimică organică,
combustibili şi poligrafie), Dorel Corciovei (chimia şi tehnologia materialelor de construcţii) şi
Elena Tătar‑Moisescu (electrochimie şi chimie fizică), preparatori.
În anul 1968, au fost pensionate următoarele cadre didactice: Camil Mitescu, profesor;
Maria Dumitrescu şi Nicolae Muscanteanu, conferenţiari; Vasile Mihăilă, preparator (pen
sionat medical).
Au fost transferate în alte unităţi următoarele cadre didactice de la Institutul Politehnic
din Bucureşti: Coriolan Drăgulescu şi Ion Zăgănescu, profesori; Aurelian Tănăsescu, şef de
lucrări; Petre Becheanu, Ion Cotăescu, Mircea Corciovei, Petre Căruntu, Vasile Titus Mocanu,
Victor Mateescu,Vasile Popescu, Traian Popa, Stela Răduleţ, Radu Stroe, Iulian Vasile şi
Nicolae Vişinoiu, asistenţi; Iosif Răduleţ şi Constantin Săulescu, preparatori.
S‑a desfăcut contractul de muncă următoarelor cadre didactice: Alfons Aschendorf
şi Ion Popescu‑Burchi, şefi de lucrări; Vera Gârlea, lector; Victor Constantinescu, George
Manolescu,Victor Popescu şi Nicolae Vernescu, asistenţi; Frusina Ion, Rodica Negulescu şi
Teodor Oancea, preparatori.
Au încetat din viaţă: Ion S. Gheorghiu şi Alexandru Stoenescu, profesori.
În 13 mai 1968, Marea Adunare Naţională a adoptat „Legea nr. 11 privind învăţământul
în Republica Socialistă România”. Potrivit acestei legi: – învăţământul are drept scop însuşirea
de către cetăţeni a culturii generale şi a cunoştinţelor necesare exercitării unor profesii utile
societăţii, formarea concepţiei materialist‑dialectice despre natură şi societate, educarea
intelectuală, morală, estetică şi fizică, cultivarea dragostei lor faţă de patrie şi popor, faţă de
idealurile de pace şi progres; – învăţământul este de stat; – şcoala este despărţită de biserică;
– toţi cetăţenii fără nicio discriminare au dreptul la învăţătură; – organizarea învăţământulului
are ca forme învăţământ preşcolar, învăţământ obligatoriu de cultură generală cu duruta de

10 ani, învăţământ liceal, învăţământ profesional şi tehnic, învăţământ superior şi învăţământ
postuniversitar; – elevii şi studenţii primesc, în condiţiile legii, burse de stat, cazare în cămine,
masa la cantină, manuale, transport în vacanţă, la practica în producţie, îngrijirea sănătăţii,
odihna în tabere, excursii; – statul asigură locuri de muncă absolvenţilor învăţământului liceal
de specialitate, profesional, tehnic şi superior; – stalul asigură desfăşurarea învăţământului în
limbile naţionalităţilor conlocuitoare; – instituţiile pentru învăţământul superior sunt univer
sităţi, institute, academii şi conservatoare, fiind înfiinţate prin lege şi se organizează pe
facultăţi;– facultăţile se înfiinţează prin Hotărâre a Consiliului de Miniştri, având secţii potri
vit nomenclatorului de specialităţi; – nomenclatorul de specialităţi se aprobă prin hotărârea
Consiliului de Miniştri; – se poate organiza învăţământ seral a cărui durată e cu un an mai
mare decât durata învăţământului de zi corespunzător; – instituţiile de învăţământ superior sunt
conduse de consilii profesorale şi senate; – consiliile sunt alcătuite din decan, prodecani, şefi de
catedră sau alţi profesori şi conferenţiari pe termen de patru ani, reprezentantul organizaţiei de
partid şi 1‑3 profesori consultanţii desemnaţi de consiliul însuşi, iar dintre membrii consiliului se
alege un secretar ştiinţific; – Senatul este alcătuit din rector, prorectori, decani, 2‑4 reprezentanţi
ai fiecărei facultăţi aleşi de consiliile profesionale de facultate, dintre şefii de catedră sau alţi
profesori şi conferenţiari pe termen de patru ani, reprezentantul comitetului de partid şi 1‑3
profesori consultanţi desemnaţi de Senatul însuşi, iar dintre membrii Senatului se alege un
secretar ştiinţific; – consiliul (Senatul) hotărăşte prin vot deschis, cu majoritatea de jumătate
plus unul din numărul membrilor săi asupra desfăşurării procesului de învăţământ, propune
Ministerului Învăţământului planul de cercetare al instituţiei, hotărăşte asupra rezultatului
concursurilor de profesor şi conferenţiar, confirmă hotărârile consiliilor profesorale de facultate
privind rezultatele concursurilor de şefi de lucrări, lectori, asistenţi şi preparatori, aprobă
acordarea gradaţiei de merit, hotărăşte asupra conferirii titlului de Doctor Honoris Causa; –
între şedinţele Senatului, conducerea este asigurată de un birou alcătuit din rector, prorectori şi
secretarul ştiinţific; – rectorul asigură conducerea operativă şi reprezintă instituţia de învăţământ
superior în relaţiile cu orice persoane şi organizaţii, asigură aducerea la îndeplinire a hotărârilor
Senatului, numeşte şi eliberează din funcţie asistenţii şi personalul tehnico‑administrativ, dispune
înmatricularea şi exmatricularea studenţilor, eliberează acte de studii, confirmă hotărârile
comisiilor de doctorat, este coordonator de credite şi orice alte atribuţii prevăzute de legi; –
rectorul este ajutat de prorectori cărora le poate delega o parte din atribuţiile sale; – rectorul
este numit de Ministerul Învăţământului pe timp de patru ani din trei membri ai Senatului,
propuşi prin vot uninominal; – prorectorii sunt numiţi de Ministerul Învăţământului pe baza
propunerilor făcute de rector, cu consultarea Senatului; – în mod asemnător, sunt organizate
facultăţile la care consiliul profesoral propune modificări ale planurilor de învăţământ, aprobă
programele de curs, avizează rezultatul concursurilor de profesori şi conferenţiari, hotărăşte
în concursurile de şefi de lucrări (lectori) şi asistenţi: – între şedinţele consiliului profesoral
de facultate, conducerea este asigurată de un birou alcătuit din decan, prodecan și secretarul
ştiinţific; – decanul asigură conducerea operativă a facultăţii, reprezintă facultatea în relaţiile
cu orice persoane sau organizaţii, asigură aducerea la îndeplinire a hotărârilor consiliului
profesoral, aplică (cu excepţia exmatriculării) sancţiuni disciplinare studenţilor; – decanul
este numit de Ministerul Învăţământului pe timp de patru ani, din rândul a trei membri ai
consiliului profesoral, propuşi prin vot uninominal; – prodecanii sunt numiţi de rector pe baza
propunerilor decanului făcute cu consultarea consiliului profesoral de facultate; – catedra este
formată din personalul didactic care îndeplineşte activitatea instructiv‑educativă şi ştiinţifică în
cadrul unei discipline sau a mai multor discipline înrudite şi este condusă de un şef de catedră,
delegat de Senat la propunerea consiliului profesoral al facultăţii; admiterea în învăţământul
superior se face pe bază de concurs dintre candidaţii cu diplome de bacalaureat, la învăţământul
superior, fiind necesar în plus ca aceştia să lucreze în specialitate; – structura anului universitar
se stabileşte de Ministerul Învăţământului; – planurile de învăţământ se întocmesc unitar de
Ministerul Învăţământului, cu consultarea specialiştilor, consiliile profesorale având dreptul
de a aduce modificări care trebuie aprobate de minister; – programele de curs se elaborează
de catedre şi se aprobă de consiliile profesorale; – instituţiile de învăţământ superior asigură
elaborarea manualelor în vederea editării; – practica studenţilor se face în întreprinderi şi în
instituţii, în ateliere şi laboratoare; – studiile se încheie cu un examen de diplomă care are drept
scop verificarea capacităţii absolvenţilor de a sintetiza şi aplica cunoştinţele asimilate în anii de
studii şi la care se cere nota minimă 6; – absolvenţii de la cursurile de zi efectuează un stagiu de
doi‑trei ani în organizaţii economice, de învăţământ, de cercetare, social-culturale sau în aparatul
de stat pentru a‑şi desăvârşi pregătirea lor; – cercetarea ştiinţifică se organizează potrivit unor
planuri anuale, pe catedre sau grupuri de catedre, urmărind rezolvarea unor probleme ştiinţifice
şi tehnice cerute de economia şi cultura naţională: – pentru stimularea cercetării ştiinţifice
instituţiile de învăţământ superior pot încheia contracte de cercetare cu organizaţiile socialiste
interesate, iar Ministerul Învăţământului poate acorda premii pentru activitatea ştiinţifică; –
instituţiile de învăţământ superior conferă titlurile de doctor, doctor docent, Doctor Honoris
Causa; – instituţiile de învăţământ superior pot organiza cursuri postuniversitare prin învăţământ
de zi, seral sau fără frecvenţă, nomenclatorul de specialităţi şi planul anual de şcolarizare fiind
aprobat prin hotărâre a Consiliului de Miniştri.
Profesorul Constantin Dinculescu, împlinind vârsta de 70 de ani, a fost eliberat din funcţia
de rector al Institutului Politehnic din Bucureşti şi a fost numit profesor consultant.
În anul 1968, a fost numit rector al Institutului Politehnic din Bucureşti profesorul George
Bărănescu, şeful Catedrei de Motoare cu Ardere Internă.
George S. Bărănescu este născut în 13 mai 1919 la Odobeşti, judeţul
Vrancea, şi a decedat în 6 aprilie 2001 în SUA. A absolvit Politehnica din
Bucureşti, Secţia Electromecanică în anul 1942. A fost cadru didactic la
Politehnica din Bucureşti şi la Institutul Politehnic din Bucureşti. Între
1964-1968, a fost prorector, iar între 1968-1972 rector al Institutului
Politehnic din Bucureşti.
În 21 martie 1963, a fost ales membru corespondent al Academiei
Republicii Populare Române şi în 3 iulie 1990 a fost repus în drepturi ca
membru corespondent al Academiei Române.
De la 1 ianuarie 1968 erau prorectori: prof. Suzana Gâdea, conf.
George S. Bărănescu Alexandru Popa. Profesorul Nicolae Marinescu era prorector din peri
(1919-2001) oada în care era rector prof. Constantin Dinculescu. La 31 decembrie
1968, prof. Nicolae Marinescu a fost eliberat din funcţia de prorector.
La 1 februarie 1969 au fost numiţi prorectori: conf. Constantin Bâlă şi conf. Alexandru
Dănescu.
La 1 octombrie 1968 au fost numiţi următorii şefi de catedră:
1. Catedra de Electrotehnică I – prof. Remus Răduleţ;
2. Catedra de Matematici III – prof. Marcel Roşculeţ
3. Catedra de Măsuri şi Aparate Electrice – prof. Gheorghe Hortopan;
4. Catedra de Maşini Electrice I – prof. Alexandru Fransua
5. Catedra de Maşini Electrice II – conf. Constantin Bâlă
6. Catedra de Educaţie Fizică şi Sport – Ion Oprişan
2. Facultatea de Energetică
7. Catedra de Matematici II – prof. Gheorghe Şabac
8. Catedra de Fizică I – prof. Ion Agârbiceanu
9. Catedra de Electrotehnică III – prof. Ion Antoniu
10. Catedra de Centrale Electrice – prof. Constantin Dinculescu
11. Catedra de Maşini Hidraulice – prof. Dumitru Dumitrescu
12. Catedra de Reţele Electrice – prof. Martin Bercovici
13. Catedra de Organizare şi Planificare – prof. Ion Stăncescu
3. Facultatea de Automatică
14. Catedra de Automatică I – prof. Corneliu Penescu
15. Catedra de Automatică II – prof. Sergiu Călin
16. Catedra de Mecanică I – prof. Mihai Sarian
17. Catedra de Electrotehnică II – prof. Marius Preda
18. Catedra de Pedagogie – ş. l. Ion Bontaş
4. Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii
19. Catedra de Filosofie – lector Ion Tudosescu
20. Catedra de Fizică II – prof. Dumitru Bârcă‑Gălăţeanu
21. Catedra de Telefonie‑Telegrafie – prof. Nicolae Marinescu
22. Catedra de Tuburi Electronice şi Tranzistori – conf. Mircea Petrescu
23. Catedra de Radiocomunicaţii – prof. Gheorghe Cartianu
24. Catedra de Telecomenzi Feroviare – conf. Ion Popa
24.Catedra de Electronică Aplicată – prof. Alexandru Spătaru
25. Catedra de Matematici I – prof. Constantin Ionescu‑Bujor
26. Catedra de Organe de Maşini – prof. Gheorghe Manea
27. Catedra de Termotehnică şi Maşini Termice – prof. Lazăr Stoicescu
28. Catedra de Cazane şi Turbine cu Abur şi Gaze – prof. Mircea Postelnicu
29. Catedra de Motoare cu Ardere Internă – prof. George Bărănescu
30. Catedra de Aeronave şi Instalaţii de Bord – prof. Elie Carfoli
6. Facultatea de Tehnologia Construcţiilor de Maşini
31. Catedra de Geometrie Descriptivă şi Desen I – conf. Jean Moncea
32. Catedra de Rezistenţa Materialelor I – prof. Gheorghe Buzdugan
33. Catedra de Tehnologia Metalelor – prof. Andrei Petrovici
34. Catedra de Maşini Unelte şi Scule – prof. Emil Botez
35. Catedra de Tehnologia Construcţiilor de Maşini şi Mecanică Fină – conf. Voicu Tache
7. Facultatea de Mecanică Agricolă
36. Catedra de Maşini Agricole – conf. Marcel Segărceanu
37. Catedra de Mecanică II – prof. Radu Voinea
38. Catedra de Rezistenţa Materialelor II – prof. Oliviu Rusu
39. Catedra de Geometrie Descriptivă şi Desen II – Ion Enache
40. Catedra de Economie Politică – conf. Ion Grădişteanu
8. Facultatea de Transporturi
41. Catedra de Limbi Străine – lector Anatolie Selivanov
42. Catedra de Matematici IV – prof. Gheorghe Gheorghiu
43. Catedra de Teoria Mecansimelor – prof. Nicolae Manolescu
44. Catedra de Tehnologia Transporturilor Feroviare – prof. Dumitru Ionescu
45. Catedra de Material Rulant – conf. Alexandru Preda
46. Catedra de Autovehicule Rutiere – prof. Constantin Ghiulai
47. Catedra de Chimie Anorganică şi Analitică I A – prof. Aurel Ianu
48. Catedra de Chimie Anorganică şi Analitică I B – conf. Victor Mărculeţiu
49. Catedra de Chimie Organică – prof. Costin Neniţescu
50. Catedra de Chimie Fizică şi Electrochimie – prof. Gheorghe Costeanu
51. Catedra de Chimie Generală – prof. Francisc Albert
52. Catedra de Tehnologia Substanţelor Anorganice – prof. Eugen Pincovschi
53. Catedra de Chimia şi Tehnologia Materialelor de Construcţii – prof. Şerban Solacolu
54. Catedra de Tehnologie Organică, Combustibil şi Poligrafie – conf. Iosif Drumeş
55. Catedra de Procedee şi Aparate – prof. Emilian Bratu
10. Facultatea de Metalurgie
56. Catedra de Siderurgie – prof. Iosif Tripşa
57. Catedra de Metalurgie Fizică – prof. Ştefan Mantea
58. Catedra de Metalurgia Metalelor Neferoase – prof. Florea Oprea
59. Catedra de Prepararea Minereurilor – prof. Gheorghe Vanici
60. Catedra de Socialism Ştiinţific – conf. Vasile Nichita
61. Catedra de Turnătorie, Forjă – prof. Dumitru Briscan
62. Catedra de Studiul Metalelor şi Metalurgia Semiconductorilor – prof. Suzana Gâdea
În 15 noiembrie 1968 au fost numite şi conducerile facultăţilor (decanii):

1. Facultatea de Chimie Industrială – prof. Emilian Bratu a fost numit decan în continuare.
2. Facultatea de Electrotehnică – prof. Constantin Mocanu a fost numit decan în locul
profesorului Gheorghe Hortopan, care a fost eliberat din funcţia de decan;
3. Facultatea de Energetică – prof. Gleb Drăgan a fost numit decan în continuare;
4. Facultatea de Mecanică – prof. Dumitru Tutunaru a fost numit decan în continuare;
5. Facultatea de Mecanică Agricolă – conf. Marcel Segărceanu a fost numit decan în
continuare;
6. Facultatea de Metalurgie – prof. Iosif Tripşa a fost numit decan în locul profesorului
Florea Oprea, care a fost eliberat din funcţia de decan;
7. Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii – prof. Vasile Cătuneanu a fost numit

decan în continuare;
8. Facultatea de Transporturi – prof. Nicolae Manolescu a fost numit decan în continuare;
9. Facultatea de Tehnologia Construcţiilor de Maşini – conf. Aurel Opean a fost numit
decan în locul profesorului Emil Botez, care a fost eliberat din funcţia de decan;
10. Facultatea de Automatică – prof. Sergiu Călin a fost numit decan în locul profesorului
Cornel Penescu, care a fost eliberat din funcţia de decan.
Având la bază Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1487/1968 şi ţinând seama de avizul
Consiliului de Stat al Planificării nr. 79.156/1968, prin ordinul nr. 375 din 29 iulie 1968,
Ministerul Învăţământului a aprobat următorul „Plan de şcolarizare pentru anul I, cursuri de
zi şi serale, în anul universitar 1968‑1969”, la Institutul Politehnic din Bucureşti:
ÌQYӽĠӽPkQW
Facultatea Total
de zi seral
2. (QHUJHWLFӽ 255 - 255
4. $XWRPDWLFӽ 200 - 200
5. 0HFDQLFӽ 225 30 255
7. 7HKQRORJLD&RQVWUXFĠLLORUGH0DúLQL 290 - 290
Institutul Politehnic din %XFXUHúWL WRWDO 870 210 2080
În anul universitar 1968‑1969 s‑au înfiinţat cursurile de subingineri, cursuri de zi şi cursuri

serale, cu durata de 2,5-3,5 ani, cifra de şcolarizare pentru Institutul Politehnic din Bucureşti fiind:
ÌQYӽĠӽPânt
Facultatea Total
de zi seral
1. (QHUJHWLFӽ 60 20 80
3. &KLPLH,QGXVWULDOӽ 30 - 30
4. Metalurgie 20 - 20
Institutul PolitehQLFGLQ%XFXUHúWL WRWDO 195 85 280
Prin acelaşi ordin, s‑a aprobat şi „Planul de şcolarizare în anul I la învăţământul

postuniversitar de ingineri economişti, cursuri fară frecvenţă pe anul 1968‑1969”, la Institutul
Politehnic din Bucureşti: Învăţământ postuniversitar de ingineri economişti: – mine (15); – pe
trol, gaze şi geologie (35); – industria chimică (30); – energetică, electrotehnică şi telecomuni
caţii (30); – metalurgie, maşini şi utilaje (100); – industria lemnului (15); – industria uşoară
(20); – industria alimentară (20): – construcţii (40); – industria materialelor de construcţii (10);
– transporturi (15): – silvicultură (25) agricultură (250). Total: 605 de locuri.
La 1 octombrie 1968, au fost delegate cu conducerea de catedre la învăţământul postuni

versitar, următoarele cadre didactice:
1. prof. Costin Neniţescu, Catedra de Industrie Chimică şi Materiale de Construcţii;
2. prof. Vasile Nicolau, Catedra de Construcţii şi Transporturi;
3. conf. Ion Stăncioiu, Catedra de Industria Construcţiilor de Maşini;
4. prof. Nicolae Petrulian, Catedra de Industrie Minieră;
5. prof. Grigore Ioachim, Catedra de Industrie Petrolieră;
6. prof. Florea Oprea, Catedra de Industrie Siderurgică şi Metalurgie Neferoasă;
7. prof. Ion Lazaru, Catedra de Industrie Uşoară;
8. prof. Ion Răşenescu, Catedra de Industrie Alimentară;
9. conf. Ovidiu Petruţiu, Catedra de Silvicultură şi Industria Lemnului;
10. prof. Marin Stancu, Catedra de Agricultură;
11. conf. Mircea Popovici, Catedra de Finanţe;
12. prof. Manea Mănescu, Catedra de Calcul Economic şi Cibernetică Economică;
13. conf. Victor Puichiţă, Catedra de Contabilitate şi Analiza Activităţii Economice.
În anul 1969, au fost date în folosinţă pentru studenţii Institutului Politehnic din Bucureşti
10 cămine în „Complexul Studenţesc Regie” din Splaiul Independenţei nr. 290, cu o capacitate
de 4488 de locuri, precum şi o a doua cantină, având o sală de mese cu 1200 de locuri şi o
capacitate de 3000 de locuri în 2,5 serii. A fost cedată Ministerului Învăţământului cantina
,,Buzeşti” din Piaţa Buzeşti nr. 4.
Prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1930/1968, s‑a aprobat sărbătorirea, în luna
octombrie 1968, a împlinirii a 150 de ani de la înfiinţarea primelor cursuri de inginerie în
limba română, în Bucureşti. Festivităţile au început joi 31 octombrie 1968 printr‑o şedinţă
festivă organizată în Sala Palatului RS România, la care au participat membri ai CC al PCR,
ai Consiliului de Stat şi ai guvernului, academicieni, alţi oameni de ştiinţă, cadre didactice
universitare din Bucureşti şi din celelalte centre universitare de învăţământ superior tehnic,
specialişti din întreprinderi şi studenţi.
În aceeași zi (după-amiaza), a avut loc dezvelirea unei plăci comemorative care marchează
diferitele momente în dezvoltarea învăţământului superior tehnic din Bucureşti de‑a lungul
celor 150 de ani de la înfiinţarea şcolii lui Gheorghc Lazăr. A urmat apoi deschiderea expoziţiei
documentare „Dezvoltarea învăţământului superior tehnic românesc”, amenajată în holurile
localelor Institutului Politehnic din Bucureştii.
În institutele de învăţământ superior tehnic din Bucureşti s‑au organizat sesiuni ştiinţifice
ale personalului didactic, în luna noiembrie 1968, cu ocazia acestui eveniment.
În anul 1968, s‑a încheiat o „Înţelegere între Institutul Politehnic din Bucureşti şi Univer
sitatea Tehnică din Budapesta (Ungaria)”, aceasta prevăzând schimburi de cadre didactice,
pe o perioadă de 4 săptămâni/om anual şi colaborări pe teme de interes comun, în domenii ca
teoria informaţiei şi prelucrări de date, proiectarea asistată de calculator, microunde, circuite
cu structuri subţiri, maşini electrice etc.
În anul 1969, s‑au făcut următoarele numiri de cadre didactice: Nicolae Geru (metalurgie
fizică), Alexandru Popa (material rulant), Constantin Bâlă (maşini electrice), Emil Constanti
nescu (centrale electrice), Vasile Cătuneanu (radiocomunicaţii) şi Iosif Drimuş (tehnologia
chimică organică, combustibili şi poligrafie), profesori; Viorel Dumitraş şi Elena Kreindler
(matematici II), Florin Manea (electrotehnică II), Augustin Moraru (electrotehnică III), Dimitrie
Rebuşapcă (economie politică), Ion Sonea (tehnologia metalelor), Constantin lliescu (măsuri
şi aparate electrice), Pavel Buhuş (centrale electrice), Dorin Cristescu şi Ion Iordănescu (reţele
electrice) şi Mihail Raul (procedee şi aparate), conferenţiari; Nicolae Enescu (mecanică I),
Valentin Ceauşu şi Eugen Deciu (mecanică II), Emilian Dumitrescu şi Gheorghe Rusiu (rezis
tenţa materialelor), Iosif Tempea (teoria mecanismelor), Ion Ciric, Adrian Cupşa, Cezar Flueraşu
şi Cornelia Ionescu‑Botea (electrotehnică I), Paul Cristca şi Fănică Spinei (electrotehnică II),
Angel Aloman (metalurgie fizică), Aurel Brăgaru, Constantin Dumitraş şi Constantin Nicu
(tehnologia construcţiilor de maşini şi mecanică fină), Ion Gheorghe Sandu (maşini‑unelte şi
scule), Gheorghe Moldovanu (maşini agricole), Eugen Negruş (autovehicule rutiere), Ovidiu
Iancu (telecomenzi feroviare), Nicolae Gălan (maşini electrice), Carmen Golovanov (măsuri
şi aparate electrice), Teodor Miclescu (reţele electrice), Ştefan Cserveny (tuburi electronice,
tranzistoare), Nicolae Necula (telefonie şi telegrafie), Vlad Ştefăniţă Ionescu (automatică I),
Nicolae Cobianu (tehnologie organică, combustibili şi poligrafie), Ecaterina Rusu (chimia şi
tehnologia materialelor de construcţii) Constanţa Pratenie, Viorel Popa şi Gheorghe Potincu
(Institutul de Subingineri din Piteşti), şefi de lucrări; Rodica Trandafir (matematici III), Victoria
Slătescu (matematici IV), Gheorghe Petcu (economie politică) şi Constantin Szentes (socialism
ştiinţific), lectori; Constantin Cealera, Dumitru Filipescu şi Florica Pascal Munteanu (mate
matici I), Mihai Badea şi Iosif‑Sever Georgescu (fizică I), Gheorghe Drăgănoiu (matematică
II), Oltea Bogdan Literat, Ion Constantinescu şi Luciu Fetcu (rezistenţa materialelor), George
Dobre, Radu Iatan, Mihai Dan Lazăr, Elena Miriţă, Ştefan Stanciu şi Sergiu Tiberiu Turcu
(organe de maşini), Ioana Breazu, Maria Neamţu şi Aurelia Panaitescu (electrotehnică II),
Miruna Ileana Comănescu‑Niţescu, Bogdan Mărculescu şi Nicolae Nicolăescu (electrotehnică
III), Ilie Rutnariu (studiul metalelor), Iolanda Niţă şi Elisabeta Vasilescu (geometrie descriptivă
şi desen I), Ion Amariuţei (organizare şi planificare), Petre Anghel (limbi străine), Ana Ganciu
(pedagogie), Ana Maria Teodorescu (educaţie fizică), Mihai Delgeanu (cazane şi turbine), Ioana
Chirac şi Petre Gladcov (tehnologia metalelor), Gheorghe Valeriu Banu, Gheorghe‑Constantin
Costăchescu şi Filaret‑Ilie Doboş (tehnologia construcţiilor de maşini), Traian Aurite (maşini
unelte şi scule), Paul Virgil, Constantin Marinescu (aeronave), Felicia Anghel Sprânceană,
Sanda Cănescu şi Petre Notinger (maşini electrice), Ştefan Florin Ionescu şi Matilda Tigler
(măsuri şi aparate electrice), Victor Athanasovici, Petre Ghiţescu, Dumitru Cezar Ionescu,
Alexandrina Mititelu şi Bedros‑Petru Nae (centrale electrice), Nicolae Vasiliu (reţele electrice),
Emil Sofron (tuburi electronice şi tranzistoare), Adrian Bărbulescu şi Ovidiu‑Constantin
Dragomirescu (electronică aplicată), Ion Duma, Nicolae Sorin Popescu şi Maria Suhareanu
(telefonie şi telegrafie), Marian Dobre (automatică I), Valentin‑Nicolae‑Puiu Cristea, Emil
Georgescu, Cristian Giumale, Gheorghe Călin Soare şi Floriana Zincenco (automatică II),
Nicolae‑Dan Ciocan şi Barbu‑Şerban Petrescu (calculatoare), Ion Chira (turnătorie şi foraje),
Irina Constantinescu, Irina Ionescu, Eufrosina Kraft, Domnica Pinkovschi şi Hans Rechner
(chimie anorganică şi analitica), Mihăilă Corneliu, Nicolac Tărăbăşanu (tehnologia chimică
organică, combustibili şi poligrafie), Marcela Muntean şi Sanda Maria Teodorescu (chimia
şi tehnologia materialelor de construcţii), Corneliu Iordache (chimie fizică şi electrochimie),
Aurelia Meghea şi Maria Stoica (chimie generală), Vasile Ciucurel şi Isidor Turbatu (tehnică
generală – Institutul de Subingineri din Piteşti) şi Vasile Hora (organe de maşini – Institutul de
Subingineri din Piteşti), asistenţi.
În anul 1969, s‑au pensionat următoarele cadre didactice: Cristina Popescu, profesor şi
Cristina Roman, şef de lucrări.
S‑au transferat, la alte unităţi, următoarele cadre didactice: Pavel Apostol, profesor; Vasile
Nichita, conferenţiar; Ion Bahrin, şef de lucrări; Maria Bălănescu, Dorel Corciovei, Felicia
Gherguş, Nicolae Iatan şi Nicolae Stan, asistenţi.
S‑a desfăcut contractul de muncă următoarelor cadre didactice: Mustafa R. Mustafa şi
Ion Zamfirescu, conferenţiari; Paul Georgescu şi Victor Iordăchescu, şefi de lucrări; Lucia
Bubulac, Sanda Dumitrescu, Selma Mustafa, Victoria Merghidan şi Zvetlana Mayer, asistenţi.
S‑au transferat la alte unităţi următoarele cadre didactice: Pavel Apostol, profesor; Vasile
Nichita, conferenţiar; Ion Bahrin, şef de lucrări; Maria Bălănescu, Dorel Corciovei, Felicia
Gherguş, Nicolae Iatan şi Nicolae Stan, asistenţi.
În anul 1969 a încetat din viaţă Liviu Cristian, lector.
La 14 martie 1969, Marea Adunare Naţională a adoptat „Legea nr. 6 privind statutul
personalului didactic din Republica Socialistă România”, care, referitor la personalul didactic
din învăţământul superior, stabileşte următoarele: – Funcţiile didactice la catedre de: profesor,
conferenţiar, şef de lucrări (lector), asistent şi asistent stagiar; – Numărul posturilor didactice
se stabileşte de Ministerul Învăţământulului, în funcţie de sarcinile didactice, de cercetare
ştiinţifică şi de numărul de studenţi; – Posturile vacante (neocupate cu personal titular) se ocupă
prin concurs, iar cele de şef de lucrări (lector) şi de asistent prin avansare; – La concurs, pentru
posturile de profesor, se cer titlul de doctor, o vechime de trei ani în funcţia de conferenţiar sau
l0 ani în învăţământ, iar pentru specialişti din afara învăţământului, titlul de doctor şi o vechime
de 12 ani în cercetare, proiectare, producţie sau aparatul de stat; – Pentru posturile de conferenţiar
se cer titlul de doctor şi o vechime de 8 ani în învăţământ, în cercetare, proiectare sau aparatul de
stat; – înscrierea se face în termen de 30 de zile de la publicarea concursului; – Concursul constă
în verificarea activităţii didactice‑educative, ştiinţifice şi practice a candidaţilor, iar pentru cei
care nu au funcţionat în învăţământul superior cu sarcini de predare şi dintr‑o prelegere publică,
a cărei temă, stabilită de comisie, se comunică cu 48 de ore înainte candidatului; – Lucrările
comisiei de concurs, avizate de consiliul profesoral al facultăţii, se supune hotărârii Senatului;
– Pentru a fi propuşi pentru avansare la funcţia de şefi de lucrări (lectori), asistenţii titulari
trebuie să aibă titlul de doctor şi rezultate bune în activitatea didactică, educativă şi ştiinţifică: –
Hotărârea de avansare, pe baza propunerii şefului de catedră, este luată de consiliul profesoral
al facultăţii şi confirmată de Senat; – Pentru a ocupa funcţia de şef de lucrări (lector), candidaţii
din învăţământ care au titlul de doctor sau sunt înscrişi la doctorat şi au o vechime de cinci
ani, specialiştii din afara institutului cu titlul de doctor şi o vechime de cinci ani, sau cei care
n‑au acest titlu, dar au o vechime de opt ani în producţie, cercetare sau proiectare; – Concursul
constă din verificarea făcută de comisia de concurs a activităţii didactico‑educative şi ştiinţifice,
iar cei din afara învăţământului şi dintr‑o probă de conducere a unui seminar, probe practice
sau ţinerea unei prelegeri cu tema anunţată cu 48 de ore înainte; – Posturile de asistent pot fi
ocupate prin avansarea asistenţilor stagiari care au obţinut rezultate bune în perioada stagiului
legal (procedura fiind aceeaşi ca şi pentru avansarea la funcţia de şef de lucrări); – Concursul
de asistent la care se cer studii superioare, în specialitatea postului, constă dintr‑o probă scrisă,
o probă orală şi o probă practică de conducere a unui seminar sau a unei lucrări practice; –
Hotărârea consiliului profesoral se supune confirmării Senatului; – Posturile de asistent stagiar
se ocupă prin numire pe bază de repartizare a absolvenţilor în învăţământul superior; – Posturile

vacante pot fi ocupate cu suplinitori, numiţi anual, până la ocuparea lor prin concurs, sau prin
plata cu ora; – Personalul didactic are dreptul să folosească baza materială a instituţiei de învăţă
mânt superior pentru a‑şi desfăşura activitatea didactică şi ştiinţifică, să publice rezultatele
activităţii ştiinţifice în periodicele instituţiei, să publice manuale, tratate, să efectueze stagii
de perfecţionare în ţară şi în străinătate, să facă parte din societăţi ştiinţifice, să fie delegaţi la
congrese şi manifestări ştiinţifice naţionale şi internaţionale, să beneficieze de un concediu de
62 de zile şi de concedii fără plată până la un an; – Ca îndatoriri, personalul didactic va presta
opt ore pe zi în instituţia de învăţământ superior sau în alte locuri legate de activitatea didactică,
ştiinţifică şi metodică (biblioteci, laboratoare ş.a.), numărul de ore săptămânal fiind – pentru
profesori şi conferenţiari – 6 ore; pentru şefi de lucrări (lectori) – 8 ore, dacă au şi sarcini de
predare şi, dacă nu au, 10 ore, iar pentru asistenţi 12 ore; – Profesorii şi conferenţiarii au ca
sarcini didactice:prelegeri, conduceri de seminarii şi de lucrări practice, examinarea studenţilor
în timpul sesiunilor de examen, îndrumarea unui grup de studenţi, sprjinindu‑i în întreaga lor
activitate, acordarea de consultaţii, recenzarea proiectelor de diplomă, îndrumarea şi controlul
practicii.
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 931 din 7 mai 1969 privind angajarea în muncă a
studenţilor de la învăţământul de zi stabileşte următoarele: – în perioada vacanţei universitare,
studenţii de la învăţământul de zi pot fi angajaţi, în muncă, la cererea lor, de către organizaţiile
socialiste; – studenţii pot participa la efectuarea unor lucrări prevăzute în contractele de
colaborare încheiate între instituţiile de învăţământ superior şi organizaţiile socialiste, fiind
retribuiţi din veniturile realizate de instituţii, potrivit normelor legale; – în perioada cursurilor
universitare studenţii pot fi angajaţi cu ora sau pentru o perioadă determinată şi numai cu
condiţia îndeplinirii tuturor obligaţiilor stabilite prin planurile de învăţământ; – studenţii
angajaţi beneficiază în continuare de toate drepturile prevăzute în perioada şcolarizării.
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1322 din 12 iunie 1969, „privind înfiinţarea şi
modificarea denumirii unor unităţi de învăţământ superior” la articolul 2, se prevede înfiin
ţarea, începând cu anul universitar 1969‑1970, a Institutului de Subingineri Piteşti, subordonat
La 21 iulie 1969, s‑au dat în folosinţă primele spaţii de învăţământ pe noua platformă din
Splaiul Independenţei, anume: – corpul BN al profilului învăţământ general cu o suprafaţă
desfăşurată de 11.445 m2, cuprinzând două amfitreate a câte 175 de locuri fiecare, 16 săli de
seminar cu 480 de locuri, 15 săli de desen cu 450 de locuri, precum şi laboratoarele Catedrei
de Fizică, Catedrei de Mecanică, Catedrei de Organizarea şi Conducerea Întreprinderilor, cu o
suprafaţă desfăşurată totală cu 1960 m2; – grupul gospodăresc cu o suprafaţă desfăşurată totală
de 3300 m2, cuprinzând ateliere de întreţinere şi depozite.
În anul 1969, Institutul Politehnic din Bucureşti a predat Ministerului Învăţământului
imobilul din strada Sfinţii Voievozi nr. 52‑54, cu o suprafaţă desfăşurată de 3220 m2 şi Căminul
nr. 4 din strada Polizu nr. 10.
IPB şi UPB – Corpul B: Catedrele de pregătire generală

(Catedra de Fizică, Catedra de Mecanică, Catedra de Geometrie Descriptivă şi Desen,
Catedra de Organizare şi Conducerea Întreprinderilor).
Prin Decretul nr. 77 din 19 august 1969, profesorul Gheorghe Buzdugan a fost numit
în funcţia de preşedinte al Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice în locul profesorului
Nicolae Murguleţ (ambii cadre didactice ale Institutului Politehnic din Bucureşti).
Prin Ordinul nr. 1069 din 29 decembrie 1969, Ministerul Învăţământului a aprobat înfiin
ţarea „Centrului de Cercetări de Motoare cu Ardere Internă’’ de pe lângă Facultatea de Meca
nică a Institutului Politehnic din Bucureşti. Acest centru va funcţiona cu personalul didactic şi
de cercetare care există la Catedra de Motoare cu Ardere Internă, precum şi cu baza materială
a acesteia.
În anul 1969, a fost încheiată o înţelegere între Institutul Politehnic din Bucureşti şi
Universitatea Tehnică din Dresda (Republica Democrată Germană), care prevede schimburi
anuale de opt studenţi la practică şi de cadre didactice pe timp de 8 săptămâni/om anual. De
asemenea, s‑au prevăzut colaborări în următoarele domenii de interes comun: mecanică fină,
optică, electrotehnică şi metalurgie.
Începând cu anul universitar 1969/1970, Institutul Politehnic din Bucureşti funcţionează
cu 11 facultăţi: Facultatea de Electrotehnică, Facultatea de Energetică, Facultatea de Electronică
şi Telecomunicaţii, Facultatea de Automatică, Facultatea de Mecanică, Facultatea de Mecanică
Agricolă, Facultatea de Tehnologia Construcţiilor de Maşini, Facultatea de Chimie Industrială,
Facultatea de Metalurgie şi Facultatea de Transporturi şi Institutul de Subingineri din Piteşti.
Prin Ordinul Ministerului Învăţământului nr. 401/1969, având la bază prevederile Hotărârii
Consiliului de Miniştrii nr. 1323 din 12 iunie 3969, s‑a aprobat următorul „Plan de şcolarizare
la anul I la cursuri de zi şi seral, în anul universitar 1969‑1970”, la Institutul Politehnic din
Bucureşti:
vQYӽĠӽPknt de Total
vQYӽĠӽPkQWGHLQJLQHUL
subingineii (ingineri
Facultatea
cursuri cursuri cursuri cursuri úLVXELQ-
Total Total
de zi serale de zi serale gineri)
1. (OHFWURWHKQLFă 80 - 80 - - - 80
2. (QHUJHWLFӽ 240 - 240 120 20 140 380
Electronică úL
3. 290 40 330 40 20 60 390
7HOHFRPXQLFDĠLL
4. $XWRPDWLFӽ 200 - 200 - - - 200
5. 0HFDQLFӽ 245 30 275 40 - 40 315
6. 0HFDQLFӽ$JULFROӽ 90 - 90 - - - 90
Tehnologia
7. &RQVWUXFĠLLORUGH 265 - 265 140 40 180 445
0DúLQL
8. &KLPLH,QGXVWULDOӽ 155 - 155 80 45 125 280
9. Metalurgie 150 - 150 80 20 100 250
10. Transporturi 120 20 140 20 - 20 160
Institutul de
11. Subingineri din - - - 80 - 80 80
3LWHúWL
Institutul Politehnic
1835 90 1925 600 145 745 2670
GLQ%XFXUHúWL
În anul 1970, s‑au făcut următoarele numiri de cadre didactice: Maty Roll Blumenfeld
(rezistenţa materialelor), Traian Damian (organe de maşini), Ştefan Zarea (maşini hidraulice),
Titi Dulămită şi Marius Protopopescu (metalurgie fizică), Berthold Grunwald (motoare cu ardere
internă), Zoltan Duca (maşini unelte şi scule), Nicolae Racoveanu (automatică II). Neculai
Murguleţ (siderurgie), Dumitru Ionescu, Ozias Solomon şi Ion Ştefănescu (tehnologie chimică
organică) şi Solomon Stemberg (chimie fizică şi electrochimie), profesori; Traian Creţu (fizica
II), Ioan M. Popescu (fizică I), Victor Drobota şi Toma Pană (rezistenţa materialelor), Dan
Pavelescu (organe de maşini), Henri Jean Boisnard, Dan Ionescu şi Mircea Podani (maşini
hidraulice), Cornel Popa şi Ion Tudosescu (filosofie), Costinel Lazăr (economie politică),
Anatolie Carabulea (organizare şi planificare), Ioan Dumitru Oprişescu (educaţie fizică şi
sport), Călin‑Adrian Vasilescu (motoare cu ardere internă), Gheorghe Diaconescu (tehnologia
construcţiilor de maşini şi mecanică fină), Nicu Condaxe (material rulant), Ionel Purica
(centrale electrice), Mariana Beliş (radiocomunicaţii). Teodor Segărceanu (metalurgia metalelor
neferoase), Florin Dinu Badea (chimie organică), Mihai Dimonie şi Lucian Floru (tehnologie
chimică organică, combustibili şi poligrafie), conferenţiari: George Teodorescu (fizica I), Adri
ana Nastase (rezistenţa materialelor I), Mircea Dragnea şi Ghearghe Popa (teoria mecanismelor),
Dumitru Mircea Pascovici (organe de maşini), Valeriu Nistoreanu (maşini hidraulice), Mihai
Vasiliu (electrotehnică I), Gheorghe Olaru (geometrie descriptivă şi desen I), Gheorghe Ruşitoru
(organizare şi planificare), Ion Bulgioiu şi Ştefan Miu (educaţie fizică şi sport), Ion Iordache
(cazane şi turbine cu abur şi gaze), Anca Rodica Delcescu‑Maniţiu şi Dinu Taraza (motoare cu
ardere internă), Nicolae Atanasiu‑Bolinschi (tehnologia metalelor), Constantin Minciu şi Vasile
Moraru (mașini‑unelte şi scule), Ion Tănăsuică (transporturi feroviare), Corneliu Berbente
(aeronave şi instalaţii de bord), Nastase Bichir şi Ana Sofia Diculescu (maşini electrice II), Ovidiu
Lupaş (maşini şi aparate electrice), Aureliu Leca (centrale electrice), Nicolae Golovanov (reţele
electrice), Ion Constantin şi Bruno Schuster (radiocomumcaţii); Mircea Constantin Bodca şi
Marin Drăgulinescu (tuburi electronice şi tranzistoare), Gheorghe Mitiyco (electronică apli
cată), Romulus Stănculescu (telefonie şi telegrafie), Mihai Ceaprin (automatică I), Ion Vârco
lacu (turnatorie şi foraje), Cornelia Panaitescu (tehnologia chimica organică, combustibili
şi poligrafie), Florin Daneş (chimie fizică şi electrochimie), Aurelia Ghenciulescu şi Sorin
Roşca (chimie organică), Emil Danciu şi Gheorghiţa Năstase-Jinescu (procedee şi aparate),
Ion Bacioiu (organizare şi planificare – Institutul de Subingineri din Piteşti), şefi de lucrări;
Florica Munteanu Pascal (matematici I); Constantin Udrişte (matematici IV), Alexandru
Bădulescu şi Ion Moraru (filosofie) şi Virgil Ionescu (economie politică), lectori; Sabin
Murgulescu, Dragoş Radu şi Dan Rugescu (mecanică I), Marius Munteanu şi Ion Paraschivoiu
(mecanică II), Gheorghe Ion Predoiu şi Andrei Tudor (organe de maşini), Ion Seteanu (maşini
hidraulice), Sorin Dumitriu şi Mihail Rascev (termotehnică şi maşini termice), Anca Tomescu
(electrotehnică I), Virgil Fireteanu (electrotehnică III), Doina Iordache şi Maria Carmina
Panaitescu (geometrie descriptivă şi desen II), Tudor Marcu (economie politică), Emanoil Cosor
şi Nicolae Dumitraşcu (organizare şi planificare), Elena Veronica Lazu şi Irina Vâlceanu (limbi
străine), Ion Frăţilă (pedagogie), Gheorghe Constantin Hobeanu (cazane şi turbine cu aburi
şi gaze), Sorin Kostakievici şi Aurelian Vlase (tehnologia contrucţiilor de maşini), Dumitru
Catrina, Adriana Ghionea şi Eugen Strejescu (maşini‑unelte şi scule), Ion Sebeşan (material
rulant), Decebal Fariny (telecomenzi feroviare), Aurel Dobranis, Constantin‑Daniel Ivan, Ion
Ocnaşu, Dumitru Stanciu şi Silviu Zissu (maşini electrice II), Florin Alexe. Constantin Brătianu,
Ion Sotir Dumitrescu, Longin Ionescu şi Ilie Prisecaru (centrale electrice), Basarah Guzun şi
Corneliu Martinov (reţele electrice), Rodica Strungaru (tuburi electrice şi tranzistoare), Vasile
Buzuloiu, Victor Neagoe, Ion Nicoară, Teodor Tebeanu şi Dan Romulus Tonceanu (electronică
aplicată), Dan Radu Oprea (telefonie şi telegrafie), Bogdan Droasca, Doina Viorica Gâdea şi
Florin Stratulat (automatică I), Ilie Catană, Marius Cojeanu, Dumitru Popescu, Mihai Popescu,
Ioan Russ şi Ruxandra Tunaru‑Mihu (automatică II), Luca Dan Şerbănaţi şi Petre Nichifor
Turcu (calculatoare), Constantin Bratu şi Ionel Negulescu (siderurgie), Voicu Brabie şi Iulian
Ripoşan (turnătorie şi foraje), Vintilă Mihai Dinulescu şi Constantin Spurcaciu (chimia şi tehno
logia materialelor de construcţii), asistenţi.
În anul 1970, s‑au pensionat următoarele cadre didactice: Dumitru Brişcan şi Sergiu
Condrea, profesori; Mihai Ciobanu, conferenţiar; Aurelian Aslan, şef de lucrări; Roza Gan
delman, lector; Viorica Pana şi Iulian Rodeanul, asistenţi.
Au fost transferate în alte unităţi următoarele cadre didactice ale Institutului Politehnic
din Bucureşti: Venera Dudaş, Marius Guran şi Ghcorghe Păunescu, şefi de lucrării; George
Hanganu şi Constantin Szentes, lectori; Ştefan Bratu, Ioan Dinu, Alexandru Fetiţa, Gheorghe
Istrate, Rodica Jelescu, Petrişor Mihăilescu, Zenaida Mincu, Gheorghe Ţârla, Daniel Viorel şi
Wilhelmina Virsan, asistenţi.
S‑a desfăcut contractul de muncă următoarelor cadre didactice: Ely Ruckenstein, confe
renţiar. Iolanda Roban, şef de lucrări; Emil Stănăşilă, lector; Pavel Budiu, Iosif Sever Geor
gescu, Nona Gheorghe, Gheorghe Jitescu, Sanda Doina Nicolau, Atena Roată Gagiu, Gheorghe
Tihon, Cicerone Tutu şi Victoria Vasilescu, asistenţi.
În 1970 au încetat din viaţă următoarele cadre didactice ale Institutului Politehnic din
Bucureşti: Ion Grosu, Constantin Ionescu‑Bujor şi Costin Neniţescu, profesori; Nicolae
Dumitraşcu şi Ioan Palcu, asistenţi.
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 56 din 4 februarie 1970, „privind bursele şi alte
forme de sprijin material ce se pot acorda cetăţenilor români trimişi în alte ţări pentru studii
în învăţământul superior sau pentru obţinerea de titluri ştiinţifice”, prevede următoarele: –
cetăţenii români pot fi trimişi în acelaşi scop fie în cadrul acordurilor culturale când acestea pre
văd asemenea acţiuni, potrivit clauzelor din acorduri, fie pe cheltuiala statului când beneficiază
de (a) bursa în valută pe timpul cât se află în străinătate pentru studii şi cel mult 15 zile de la data
susţinerii examenului de diplomă sau a doctoratului, (b) indemnizaţie anuală, în valută, pentru
procurarea de cărţi şi rechizite, (c) indemnizaţie în valută pentru întocmirea, prezentarea şi
susţinerea lucrării de diplomă sau a tezei de doctorat, (d) bursa în lei pe timpul cât se află în ţară
pentru vacanţă, practică, documentare, concediu medical sau alte cazuri excepţionale aprobate
de Ministerul Învăţământului, (e) costul transportului cu avionul sau cu trenul la clasa I, dus
şi întors, o singură dată în fiecare an şi a unui bagaj suplimentar de 10 kg faţă de cel ce intră
în costul biletului de avion, (f) costul publicaţiilor ce apar în ţară şi care vor fi expediate în
localitatea din străinătate în care studiază, (g) vacanţa de o lună după terminarea studiilor fără a
mai beneficia de alt concediu în anul calendaristic respectiv, (h) ajutoare medicale în condiţiile
stabilite pentru personalul medical transmis în misiune în alte ţări şi (i) indemnizaţia lunară, în
lei, pentru întreţinerea familiei sau pentru cheltuieli personale, calculate în raport cu salariul
tarifar de încadrare; – Cetăţenii români care se prezintă la examenul de selecţionare în vederea
trimiterii la studii în învăţământul superior din alte ţări beneficiază de asigurarea transportului
dus‑întors de la domiciliu la centrul de selecţionare, de cazare şi hrană, în condiţiile stabilite
pentru studenţii bursieri, precum şi de un concediu fără plată de 157 zile; – Perioada de studii
pentru obţinerea de titluri ştiinţifice în străinătate, se consideră vechime în specialitate şi
vechime neîntreruptă în aceeaşi unitate; – Cetăţenii români care primesc aprobarea să plece
pe cont propriu în alte ţări pentru studii de învăţământ superior sau pentru obţinerea de titluri
ştiinţifice sunt consideraţi pe această perioadă în concediu fără plată.
În şedinţa din 27 martie 1970, Senatul Institutului Politehnic din Bucureşti a acordat
titlul ştiinţific de „Doctor Honoris Causa” profesorului Serghei Dimitrievici Pnomariov, şeful
Catedrei de Rezistenţa Materialelor de la Institutul Bauman din Moscova, autor al unor tratate
de rezistenţa materialelor cu aplicaţii în construcţia de maşini, pe baza raportului întocmit de o
comisie formată din profesorii Petre Augustin, Gheorghe Buzdugan, Gheorghe Manea, Oliviu
Rusu şi Radu Voinea. Titlul ştiinţific acordat a fost confirmat de Comisia Superioară de Diplome
în şedinţa din 30 martie 1970.
Prin Decretul nr. 198 din 3 aprilie 1970 s‑a conferit Ordinul Muncii Clasa I profesorului
consultant Alexandru Rău de la Institutul Politehnic din Bucureşti, pentru merite deosebite şi
activitate îndelungată didactică şi tehnico-ştiinţifică, cu prilejul împlinirii vârstei de 70 de ani.
Decret nr. 158 din 24 martie 1970, cu privire la „repartizarea în producţie a absolvenţilor
instituţiilor de învăţământ superior cursuri de zi” a stabilit următoarele: – repartizarea numerică
se face potrivit planului anual de repartizare aprobat de Consiliul de Miniştri, iar repartizarea
nominală se face după examenul de diplomă de către comisii, care emit dispoziţii de repartizare:
– absolvenţii aleg posturile de pe listă în ordinea mediei stabilite pe baza rezultatelor la
învăţătură; – la repartizare, au prioritate absolvenţii cave au locul de muncă în comunele unde

îşi au domiciliul, ei, soţul (soţia); – limita a 50 de sutimi se ia în considerare pentru cei care
au nevoie de îngrijire medicală deosebită şi cei care au avut o activitate obştească deosebită;
– absolvenţii căsătoriţi ai aceleiaşi promoţii se repartizează după media cea mai mare obţinută
de unul din soţi; – când unul din soţi este angajat al unei organizaţii socialiste; repartizarea
celuilalt soţ se face cu prioritate în aceeaşi localitate sau în localităţi apropiate; – repartizarea
absolvenţilor în învăţământul superior sau în cercetarea ştiinţifică se face pe baza recomandării
consiliilor profesorale ale facultăţilor; – repartizarea absolvenţilor fără examen de diplomă se
face după efectuarea repartizării celor care au promovat acest examen; – pentru absolvenţii
care refuză să aleagă postul, repartizarea se face din oficiu; – absolvenţii sunt obligaţi să se
prezinte la organizaţia socialistă în termen de o lună de la data repartizării; – pentru motive
temeinice Ministerul Învăţământului poate aproba cererile absolvenţilor de schimbare a repar
tizării cu avizul ministerelor şi al organizaţiilor socialiste interesate; – în timpul efectuării
stagiului, absolvenţii vor putea fi transferaţi în interesul serviciului potrivit normelor legale;
– organizaţiile socialiste sunt obligate să asigure absolvenţilor activităţi corespunzătoare
specialităţii; – absolvenţii repartizaţi în comune, care au domiciliul în alte localităţi, primesc la
prezentarea la post o indemnizaţie de instalare egală cu salariul lunar fixat pentru întregul an
de stagiu; – organizaţiile socialiste vor asigura acestor absolvenţi locuinţe corespunzătoare; –
durata stagiului este de trei ani pentru ingineri şi universitari şi de doi ani pentru subingineri;
– refuzul organizaţiilor de a angaja un absolvent într‑un post stabilit pe baza cererii acestei
organizaţii, precum şi angajarea unui absolvent ce nu i‑a fost repartizat, se sancţionează cu
amendă de la 2000 la 3000 de lei; – absolventul care nu se prezintă la organizaţia socialistă
la care a fost repartizat, este obligat la plata unei penalităţi civile de 5000 lei (subingineri),
sau 8000 lei (ingineri şi universitari), iar dacă efectuează parţial stagiul, penalitatea se reduce
proporţional; – Ministerul Învăţământului va introduce treptat, începând cu anul universitar
1970/1971 înainte de practica în producţie prerepartizarea studenţilor din anul III pe specialităţi
şi subramuri de specialitate.
Între 15‑27 iunie 1970, a avut loc „A doua Conferinţă Internaţională de Motoare cu
Ardere Internă’’, organizată de Academia RS România în colaborare cu Ministerul Educaţiei şi
Învăţământului (prin Catedra de Motoare cu Ardere Internă a Institutului Politehnic din Bucu
reşti) şi cu alte ministere. În programul conferinţei, s‑au prevăzut 101 comunicări, prezentate
în cadrul a 10 secţii de specialitate; – studiul proceselor de ardere în motoare; – problemele
preluării aerului de către motoare; – transfer de căldură – schimbarea încărcăturii cilindrului:
– injecţia combustibilului; – îmbunătăţiri funcţionale; – dinamica motoarelor; – construcţia
şi calculul motoarelor. – aparate şi tehnici de măsură pentru motoare – terminologie. Dintre
comunicări, 68 au fost prezentate de participanţi din 17 ţări şi 33 de participanţi români. De
asemenea, au fost organizate cinci mese rotunde la care s‑au prezentat 200 de comunicări.
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 822 din 18 iunie 1 970, privind alocaţiile zilnice
de hrană pentru acţiunile bugetare şi consumurile colective din sectorul special, a stabilit
următoarele alocaţii pentru studenţi: – studenţii bursieri şi studenţii nebursieri, pe perioada
practicii în alte localităţi primesc 13 lei/zi; – studenţii care se deplasează la practică în alte
localităţi în care au fost repartizaţi şi cei de la tehnica pescuitului, stuficulturii, numai în cazul
în care nu li se poate organiza cantina în localitatea respectivă, primesc 15,75 lei/zi.
Ţinându‑se seama de Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 885 din 30 iunie 1970 şi
de avizul Comitetului de Stat pentru Planificare nr. 78747/1970 – Ministerul Educaţiei şi
Învăţământului, prin Ordinul nr. 73416 din 4 iulie 1970, a comunicat Institutului Politehnic din
Bucureşti următorul „Plan de şcolarizare în anul I, învăţământ de zi şi seral, în anul universitar
1970‑1971”:
vQYӽĠӽPkQWGH vQYӽĠӽPkQWGH Total

ingineri subingineii (ingi-
neri
Facultatea
cursuri cursuri cursuri cursuri úL
Total Total
de zi serale de zi serale subin-
gineri)
1. (OHFWURWHKQLFă 80 - 80 30 - 30 110
2. (QHUJHWLFӽ 215 - 215 120 20 140 355
Electronică úL
3. 245 - 245 50 20 70 315
7HOHFRPXQLFDĠLL
4. $XWRPDWLFӽ 190 - 190 - - - 190
5. 0HFDQLFӽ 195 - 195 65 20 85 280
6. MecaniFӽ$JULFROӽ 120 - 120 - - - 120
Tehnologia
7. 185 - 185 140 40 180 365
&RQVWUXFĠLLORUGH0DúLQL
9. Metalurgie - 175 175 100 20 120 295
10. Transporturi 120 15 135 50 20 70 205
Institutul de Subingineri
11. - - - 80 - 80 80
din 3LWHúWL
1490 190 1680 705 185 890 2570
GLQ%XFXUHúWL
În anul 1970, s‑au dat în funcţiune la noul local al Institutului Politehnic din Bucureşti,
din Splaiul Independenţei nr. 313, următoarele spaţii de învăţământ: corpul AN unde are sediul
învăţământul general cu o suprafaţă de 10840 m2, cuprinzând un amfiteatru de 250 de locuri,
două amfiteatre a 150 de locuri fiecare, trei amfiteatre a 125 de locuri fiecare, trei amfiteatre a
100 de locuri fiecare, 20 de săli de seminar a 24 de locuri fiecare, un vestiar pentru studenţi de
800 m2 şi un spaţiu pentru bufet de 150 m2; corpul CA cu o suprafaţă desfăşurată de 2800 m2,
cuprinzând laboratoarele de Rezistenţa materialelor.
S‑a cedat Ministerului Învăţământului imobilul din Calea Victoriei nr. 176, cu o suprafaţă
desfăşurată de 945 m2.
În anul 1970, s‑a încheiat „Înţelegerea între Institutul Politehnic din Bucureşti şi Institutul
Politehnic din Gruzia «Vladimir Ilici Lenin» Tibilisi, URSS”, care prevedea schimburi anuale de
4 săptămâni/om şi colaborarea pe teme de interes comun: electronică, tehnologia construcţiilor
de maşini şi transporturi.
În acelaşi an (1970), Henri Coandă, Doctor Honoris Causa al Institutului Politehnic din
Bucureşti, a fost ales membru titular al Academiei R S România.
În 1971, s‑au făcut următoarele numiri de cadre didactice: Cristian Pelecudi (teoria meca
nismelor), Radu Bogdan (organe de maşini), Victor Pimsner (termotehnică şi maşini termice),
IPB şi UPB – Vedere din holul corpului AN.
IPB şi UPB– Corpul CD. Aici se află şi sediul Facultăţii de Ingineria

şi Managementul Sistemelor Tehnologice.
Ion Grădişteanu (economie politică), Ion Şerbănescu (socialism ştiinţific), Călin Adrian
Vasilescu (motoare cu ardere internă), Virgil Nicolae Constantinescu (aeronave şi instalaţii
de bord), Laurenţiu Sofroni (turnătorie şi foraje) şi Petru Baltă (silicaţi şi compuşi oxidici),
profesori; Dionisie Crăifăleanu (rezistenţa materialelor I), Petre Dodoc (organe de maşini),
Paul Dan Cristea (electrotehnică II), Viorica Hortopan (electrotehnică III), Nicolae Pănoiu
(cazane şi turbine cu aburi), Nicolae Apostolescu (motoare cu ardere internă), Dolphi Drimer
(tehnologia metalelor), Constantin Ciocârdia (tehnologia construcţiilor de maşini), Sanda
Oprea (siderurgie), Moise Ienciu (metalurgia metalelor neferoase), Gherghina Tudorache
(tehnologia substanţelor anorganice), Iuliu Pogany (chimia organică), Frumuzache Barca

(tehnologia organică, combustibili şi poligrafie), conferenţiari; Diana‑Norma Moisil (fizica I),
Dumitru Tudor (organe de maşini), Ion Seteanu (maşini hidraulice), Virgil Bogdan (geometrie
descriptivă şi desen I), Ştefan Andreescu, Maria Beloiu şi Elena Camaican (educaţie fizică şi
sport), Aurel Stoicescu (autovehicule rutiere), Mihai Ionescu (maşini electrice), Ion Bănică
(telefonie), Eugen Cazimirovici (siderurgie), Alin Bărbulescu (silicaţi şi compuşi oxidici),
Gheorghe Iordache (procedee şi aparate), Ilie Ionescu (automobile, Institutul de Subingineri
din Piteşti) şi Ioan Vucu (tehnologie generală, Institutul de subingineri din Piteşti), şefi de
lucrări; Dumitru Filipescu şi Dumitru Ilie (matematici I), Maria Lupu, Aura Stupar şi Nina
Zaharescu (socialism ştiinţific), lectori; Paul Sterian (fizică II), Alexandru Mihai Frăţilă
şi Gheorghe Radu (rezistenţa materialelor II), Adriana Marinescu (teoria mecanismelor),
Gheorghe Antoniu, Ioan Filipoiu, Eugen Grecu şi Sergio Ioancenco (organe de maşini), Silviu
Dumitriu (maşini hidraulice). Doina Pascale‑Gavrilescu şi Cleante Petre Mihai (electrotehnică
II), Mircea Calotă şi RaduŢenovici (electrotehnică III), Elena Alamoreanu, Sorin Aldea, Adrian
Pascu, Constantin Popescu, Mihai Stănescu şi Alexandrina Zgură (geometrie descriptivă şi
desen I), Ladislau David, Monica Perianu şi Eugenia Ursu (geometrie descriptivă şi desen II),
Dumitru Iacob (socialism ştiinţific), Mihaela Cornea, Florian Dan Golumbovoci şi Cristian
Suciu (organizare şi planificare), Liana Paula Macovei, Rodica Paraschivescu, Maria Pârlea
şi Dana Sorana Urs (limbi străine), Gheorghe Ene şi Mihaela Păunescu (utilaj chimic), Lucian
Mihăescu, Virgil Stanciu şi Radu Zitti (cazane şi turbine cu aburi), Andrei Nicolae Belei, Nicolae
Negurescu, Constantin Pană, Marcel Popa, Gheorghe Ruse şi Titi Turcoiu (motoare cu ardere
internă), Gheorghe Amza, Adrian Stere Paris şi Petre Pavel Szel (tehnologia metalelor), Marian
Gheorghe, Iulian Luncaş, Florin Manolache şi Corneliu Neagu (tehnologia construcţiilor de
maşini), Ion Maşală şi Ion Tănase (maşini‑unelte şi scule), Ion Pârlog şi Gabriela Valentina
Spineanu (maşini electrice), Ion Chiuţă, Gheorghe Comănescu, Florica Moldoveanu şi Călin
Mucichescu (centrale electrice), Radu Enache (reţele electrice), Iancu Ceapă, Silvia Ciochină,
Sanda Dumitrescu, Simona Manolache, Teodor Mihai Petrescu, Mircea Stoica şi Raul Vergulescu
(radiocomunicaţii), Ioan Bacivarov, Anghel Fleşchiu, Marius Hâncu, Adrian Manea, Anton
Manolescu, Adrian Mihalache, Ioan Rusu, Mihai Dan Steriu şi Paul Şchiopu (tuburi electronice
şi tranzistoare), Irina Atanasiu şi Valeriu Căpăţână (electronică aplicată), Angelica Dogaru
şi Arabela Dana Petcu (tehnologie electronică şi fiabilitate), Ion Eremia Albescu şi Theodor
Borangiu (automatică I), Dan Cautis, Ion Hohan şi Alexandrina Monica Vasile (automatică
II), Mihai Atodiroaiei, Dorin Florin Irimescu şi Mircea Valeriu Petru (calculatoare), Viorel
Fodor şi Avram Nicolae (siderurgie), Valeriu Jinescu (procedee şi aparate), Corneliu Tudose
(limbi străine, Institutul de Subingineri din Piteşti), Victor Rădulescu (tehnologia metalelor),
Gabriela Virginia Costescu şi Radu Dobrescu (tehnică generală, Institutul de Subingineri din
Piteşti), Gheorghe Mateescu (prelucrări la rece, Institutul de Subingineri din Piteşti), Gheorghe
Dan Florin, Florin Ludovid Fardec şi Mihai Rizoiu (automobile, Institutul de Subingineri din
Piteşti), asistenţi.
În anul 1971, s‑au pensionat următoarele cadre didactice: Radu Constantin Bădescu,
Dumitru Bârcă Gălăţeanu, Mihai Botez, Gheorghe Costeanu, Elie Carafoli, Ştefan Gheorghiu,
Oscar Kreindler, Eugen Popovici, Adrian Stambuleanu, Alexandru Stratilescu, Mihai Sarian,
Lazăr Stoicescu, Corneliu Stamatescu şi Gabriela Ţiţeica, profesori; Virgil Pavlu, Hugo Segal,
Mihail Tănăsescu, Constantin Tomescu şi Corneliu Tănăsescu, conferenţiari; Viorica Creţoiu,

lector; Fany Craus şi Gheorghe Niţescu, asistenţi.
S‑au transferat în alte unităţi următoarele cadre didactice: Lily Jeanne Nicolescu, confe
renţiar; Mărgărit Mehedinţeanu şi Gheorghe Olaru, şefi de lucrări; Dumitru Buturuga, Lumi
niţa Badelita, Gheorghe Bădoiu, Mircea Calotă, Mihai Constantinescu, Anton Cocard, Marcela
Iosep, Cecilia Lefter, Constantin Miuţă, Henri Moscovici, Vasile Nanu, Mireille Popescu‑Papu,
Alexandru Silvian şi Maria Toma, asistenţi.
S‑a desfăcut contractul de muncă următoarelor cadre didactice: Ozias Solomon şi Nicolae
Tipei, profesori; Marius Stoka, conferenţiar; Vili Austerman, Adrian Cupşa şi Constantin
Neacşu, şefi de lucrări; Rodica Trandafir, lector; Mugurel Badea, Constantin Burlacu, Ion
Lucian Cipere, Alexandru Dăbuleanu, Ileana Fetiţa şi Horia Metin, asistenţi.
Au încetat din viaţă următoarele cadre didactice: Ion I. Agârbiceanu, Martin Bercovici,
Zoltan Duca, Dumitru Ionescu, Ion Ştefănescu şi Marcel Sandu, profesori; Vasile Nicolau,
conferenţiar şi Adrian Ungureanu, asistent.
În urma pensionării sau decesului unor şefi de catedră, următoarele cadre didactice au fost
numite, la 1 octombrie 1971 (Adresa MEI nr. 33826/1 oct. 1971), ca şefi de catedră pe posturile
rămase vacante:
– conf. Alexadru Dănescu, Catedra de Termotehnică;
– prof. Nicolae Gheorghiu, Catedra de Centrale Electrice;
– conf. Alexandru Nancu, Catedra de Transporturi şi Telecomenzi Feroviare;
– prof. Augustin Petre, Catedra de Aeronave şi Instalaţii de Bord;
– conf. Ioan M. Popescu, Catedra de Fizică I şi Catedra de Fizică II.
Prin Decretul nr. 95 din 16 martie 1971 s‑a modificat articolul 16 din Decretul nr.
1171/1968 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Învăţământului, în sensul că acest
minister „... are în subordinea sa – instituţii de învăţământ şi educaţie; – institute de studii,
cercetări şi proiectări; – de informare şi documentare; – biblioteci, organizaţii economice şi
întreprinderi”. Această modificare s‑a impus datorită necesităţilor de informare a cadrelor
didactice, cercetătorilor şi studenţilor în problemele generale ale pedagogiei, învăţământului şi
ştiinţei, domenii de care alte centre de documentare nu se ocupă.
Legea nr. 2 din 18 martie 1971 privind „perfecţionarea pregătirii profesionale a lucrărilor
din unităţile socialiste”, urmăreşte: – împrospătarea şi îmbogăţirea sistematică a cunoştinţelor
profesionale, – obţinerea unei calificări suplimentare pe lângă cea de bază (policalificare),
– schimbarea calificării când profesia de bază nu mai corespunde tehnicii moderne şi struc
turii economice (recalificare), – însuşirea unor metode şi procedee moderne în domeniul orga
nizării. Se arată că perfecţionarea pregătirii profesionale se realizează prin: – instruirea la
locul de muncă sub controlul şefului direct; – cursuri organizate în cadrul unităţii sau a unor
centre de perfecţionare; programe personale de perfecţionare cu verificare periodică; – stagii
de specializare în unitatea proprie sau în alte unităţi din ţară sau străinătate; – absolvirea după
încadrarea în post a unor instituţii de învăţământ, inclusiv a învăţământului postuniveristar; –
doctorat.
Cu privire la perfecţionarea personalului didactic din învăţământul superior, legea prevede
că aceasta se realizează în principal, prin stagii de practică şi specializare în unităţi de producţie,
de cercetare şi proiectare.
În ceea ce priveşte învăţământul postuniversitar, legea prevede că el se organizează

de Ministerul Învăţământului în secţii sau facultăţi de specialitate în cadrul instituţiilor de
învăţământ superior sau în cadrul institutelor de cercetare‑proiectare.
Perfecţionarea pregătirii profesionale se desfăşoară, de regulă, fără scoaterea de la locul de
muncă. Organizarea acţiunilor de perfecţionare cu scoaterea de la locul de muncă se aprobă de
ministere, celelalte organe centrale sau comitetele executive ale consiliilor populare. Absolvirea
se certifică prin documente eliberate de unităţile socialiste în care s‑au desfăşurat formele de
perfecţionare.
Ministerele, celelalte organe centrale de stat şi organele locale ale administraţiei de stat şi
unităţile subordonate acestora au obligaţia să asigure mijloacele materiale necesare activităţii
de perfecţionare.
Personalul de predare şi instruire folosit în diferite forme de perfecţionare a pregătirii
profesionale a lucrătorilor, prestează această activitate ca obligaţie de serviciu sau ca îndatorire
cetăţenească, obştească.
La promovarea sau menţinerea pe post, atribuirea gradaţiilor şi treptelor se va ţine seama
atât de rezultatele obţinute în muncă, cât şi de realizarea sarcinilor privind perfecţionarea lor
profesională.
Ţinându‑se seama de Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 775 din 30 iunie 1971 şi avizul
Comitetului de Stat al Planificării, Ministerul Învăţământului a stabilit „Plan de şcolarizare
pentru anul I pe anul universitar 1971‑1972” la Institutul Politehnic din Bucureşti.
vQYӽĠӽPkQWGHLQJLneri vQYӽĠӽPkQW de subingineri Total

(ingi-
Facultatea cursuri cursuri cursuri cursuri QHULúL
Total Total
de zi serale de zi serale subin-
gineri)
1. ElectrotehQLFӽ 100 - 100 40 25 65 165
2. (QHUJHWLFӽ 140 - 140 120 20 140 280
Electronică úL
3. 250 - 250 50 25 75 325
7HOHFRPXQLFDĠLL
4. $XWRPDWLFӽ 190 - 190 - - - 190
5. MHFDQLFӽ 320 - 320 65 20 85 405
6. 0HFDQLFӽ$JULFROӽ 100 - 100 - - - 100
Tehnologia
7. ConstrucĠLLORUGH 200 - 200 130 40 170 370
0DúLQL
9. Metalurgie 150 - 150 - - - 150
10. Transporturi 120 - 120 60 20 80 200
Institutul de
11. - - - 120 40 160 160
6XELQJLQHULGLQ3LWHúWL
Institutul Politehnic din
1710 - 1710 695 235 930 2640
BucXUHúWL WRWDO
În anul 1971, s‑au dat în folosinţă următoarele spaţii de învăţământ la noul local al Institutului
Politehnic din Bucureşti din Splaiul Independenţei nr. 313: corpul R cu o suprafaţă desfăşurată
de 9950 m2, cuprinzând catedrele fără laboratoare (matematici l, matematici 2, matematici
3, filosofie, economie politică, socialism ştiinţific, pedagogie şi limbi străine, educaţie fizică),
spaţii administrative pentru rectorat, serviciile funcţionale şi un restaurant cu autoservire
la ultimul etaj, corpul CB pentru profilul mecanic cu o suprafaţă desfăşurată de 7030 m2,
cuprinzând opt săli de seminar cu 24 de locuri fiecare, patru săli de curs cu 70 de locuri fiecare
şi 31 de săli de desen şi proiecte cu 24 de locuri fiecare; corpul CD pentru profilul mecanic, cu
o suprafaţă desfăşurată de 5020 m2, cuprinzând un amfiteatru de 250 locuri, un amfiteatru de
125 locuri, două amfiteatre de 100 de locuri, un vestiar pentru studenţi cu o suprafaţă de 750
m2, spaţii pentru decanatul şi secretariatul Facultăţii de Tehnologia Construcţiilor de Maşini
cu suprafaţa totală de 230 m2; corpul CE pentru profilul mecanic cu o suprafaţă desfăşurată
de 2915 m2, cuprinzând laboratoare pentru Catedra de Tehnologia Construcţiilor de Maşini,
Catedra de Tehnologia Materialelor, Catedra de Maşini – Unelte şi Scule, precum şi Biblioteca
Profilului Mecanic cuprinzând o sală de lectură şi depozite de cărţi; Centrul de calcul cu o
suprafaţă desfăşurată de 2085 m2.
IPB şi UPB – Corpul R – Clădirea Rectoratului
În acelaşi an, Institutul Politehnic din Bucureşti a predat Ministerului Învăţământului: –

etajele 1 şi 2 din imobilul aflat pe bd. l Mai nr. 108; – imobilul din strada Ştefan Furtună nr. 125,
cu o suprafaţă de 2520 m2, – imobilul din strada Mihail Moxa nr. 3‑5, cu o suprafaţă de 9410 m2,
spaţii de învăţământ şi căminul nr. 3 din Calea Griviţei nr. 130.
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1244 din 7 octombrie 1971 stabileşte ca începând
cu anul universitar 1971‑1972, în cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti să se înfiinţeze
Facultatea de Construcţii Aerospaţiale. Prin aceeaşi hotărâre, nomenclatorul de specialităţi
pentru învăţământul de ingineri s‑a completat cu specialităţile: – aeronave; – sisteme de propul
sie şi – instalaţii de bord.
Prin ordinul Ministerului Învăţământului nr. 7465/1971 în Institutul Politehnic din Bucu
reşti s‑a înfiinţat „Colectivul de cercetare pentru tehnologia chimică de bază şi inhibitori de
coroziune” pe lângă Catedra de Tehnologie Chimică Organică.
În 1971, s‑a încheiat un contract de „Service” între Institutul Politehnic din Bucureşti şi
firma Philips de aparate electronice de măsură şi control din Olanda. Acest „service” a func
ţionat în cadrul Centrului de producţie şi întreţinere a mijloacelor de învăţământ din cadrul
În anul 1972, s‑au făcut următoarele numiri de cadre didactice: Aurel Cleja (socialism
ştiinţific), Aurel Oprean (maşini‑unelte şi scule), George Rulea (radiocomunicaţii), Simion
Taigur (tehnologie electronică şi fiabilitate) şi Adelaida Mateescu (telefonie şi telegrafie),
profesori; Gheorghe Rădulescu (organe de maşini), Vsevolod Redcenco (termotehnică şi
maşini termice), Maria Petrescu (metalurgie fizică), Ştefan Cruceru (economie politică), Vladi
mir Kraft (organizare şi planificare), Gheorghe Zgură (tehnologia construcţiilor de maşini şi
tehnologia metalelor), Ion Gheghea (maşini‑unelte şi scule), Ilie Boicu (transporturi şi tele
comenzi feroviare), Ioan Constantin (telecomenzi feroviare), Alexandru‑Ştefan Preda
(radiocomunicaţii), Ion Nicolae Anton Poner, Ion Teodorescu şi Constantin Radu Gavril Zaciu
(electronică aplicată), Nicolae Necula (telefonie şi telegrafie), Vlad Ştefăniţă Ionescu şi Mihai
Tertişco (automatică II), Cornelia Bejan (chimie anorganică şi analitică), Ionel Constantinescu
(tehnologia substanţelor anorganice), Ortansa Landauer şi Ion Răducanu (chimie fizică şi
electrochimie), Emil Danciu (procedee şi aparate) şi Gheorghe Constantinescu (chimie generală),
conferenţiari; Alexandru M. Preda (fizică), Neculai Stere (organe de maşini), Gheorghe Zidaru
(maşini hidraulice), Horia Cătălin Gavril (electrotehnică II), Constantin Dumitrescu, Hildegard
Hubert şi Mihai Ursache (metalurgie fizică), Grigore Costescu şi Moise Maksai (educaţie fizică
şi sport), Valeriu Jinescu (utilaj chimic), Şerban Raicu (transporturi feroviare), Stelian Găletuşe
(aeronave şi instalaţii de bord), Silvian Atanasiu şi Răzvan Măgureanu (maşini electrice), Paul
Dinculescu (măsuri şi aparate electrice), Alexandru Selinski (centrale electrice), Ion Luchian
(radiocomunicaţii), Dan Dascălu şi Ion Drăghici (tuburi electronice şi tranzistoare), Vasile
Buzuloiu (electronică aplicată), Liviu Ionescu şi Eugen Suhareanu (telefonie şi telegrafie),
Maria Ana Necula (calculatoare), Edmond Berceanu (siderurgie), Nicolae Panait şi Dragoş Taloi
(metalurgia metalelor neferoase), Eugen Ion Sălceanu şi Ion Zaharia (tehnologia substanţelor
anorganice), Dezideriu Mircea Banciu (chimie organică), Emilian Baciu, Ioana Capatino, Valeria
Pop, Longin Ungurelu şi Mihai Zissu (automobile – Institutul de Subingineri din Piteşti), şef de
lucrări; Zaharia Stoian (matematici II), Eftimie Grecu şi Dorel Homentcovschi (matematici III),
Ion Ciurea (economie politică – Institutul de Subingineri din Piteşti), Tudor Marinescu şi Maria
Năstase‑Georgescu (socialism ştiinţific), lectori; Ştefan Dincă (matematici III), Maria Gheorghe
şi Viorica Iacob (matematici III), Doru Gabriel Alexandriu şi Alexandru Nicolae Lupaşcu
(fizică), Dan Nicolae Borza (rezistenţa materialelor), Ionel Gelu Ionescu (electrotehnică II),
Mihai Ovidiu Cojocaru (metalurgie fizică), Dumitru Marin şi Petre Popa (geometrie descriptivă
şi desen), Florica Diaconu, Nataliţa Doina Muşat, Georgeta Ploieşteanu şi Elena Zamfirescu
(filosofie), Aura Cecilia Gogoneaţă şi Ştefan Marinescu (economie politică), Angela Banciu,
Lucia Badulescu şi Şerban Lanescu (socialism ştiinţific), Dumitru Constantin (organizare şi
planificare), Radu Gabriel Mateescu, Ana Nicu, Aurora Niculescu, Ionela Alexandra Orghidan,
Irina Sepeanu, Doina Irina Simion şi Irina Ruxandra Sturzu (limbi străine), Ion Herman şi
Nicolae Rotam (educaţie fizică şi sport), Cristian Nicolae Andreescu şi Dumitru Nedelcu
(motoare cu ardere internă), Theodor Coloyanis, Dinu Mihai Comănescu, Doru Virgil Pousan
şi Maria Tensan (tehnologia metalelor), Constantin Militaru, Gheorghe Sindilă şi Constantin
Stăncescu (tehnologia construcţiilor de maşini), Nicolae Predincea (maşini unelte şi scule),
Mihai Boyer şi Nicolae I. Stan (maşini agricole), Mircea Ion Oprean (autovehicule rutiere),
Vasile Nicolae Constantinescu şi Gheorghe Sergiu Sidon (aeronave şi instalaţii de bord), Costin
Cepişcă (măsuri şi aparate electrice), Gabriel Bazacliu şi Ialorin Gheora (centrale electrice),
Ion Sorin Octav Hurdubeţiu, Maria Ileana Morega, Bogdan Nicoară şi Nicolae Stan (reţele
electrice), Augustin Iuoros (radiocomunicaţii), Gheorghe Brezeanu şi Gheorghe Ştefan (tuburi
electronice şi tranzistoare), Mihai Vârtosu (electronică aplicată), Mihai Brânzan (tehnologie
electronică şi fiabilitate), Valentin Sgârciu şi Sever Şerban (automatică I), Petre Gheorghe
Stoica (automatică II), Virgil Dorin Gligor, Eugenia Kalisz, Tiberiu Popescu, Alexandru
Soceanu şi Nicolae Tăpuş (calculatoare), Ion Constantin şi Liliana Taloi (metalurgia metalelor
neferoase), Enrich Muller (turnătorie şi forje), Gheorghe Hubcă şi Maria Olteanu (tehnologia
chimică organică), Ecaterina Andronescu (silicaţi şi compuşi oxidici), Romulus Dima şi Maria
Dina (procedee şi aparate), Vasile Rădulescu, Nicolae Sănduleanu, Ion Tabacu şi Nora Tamaş
(automobile – Institutul de Subingineri din Piteşti), asistenţi.
În anul 1972, s‑au pensionat următoarele cadre didactice: Aurel Ianu, Elena Murgulescu
şi Andrei Petrovici, profesori; Ion Miu, Gheorghe Simionescu şi Ştefan Turi, conferenţiari;
Petre Boarnă, Mircea Feraru, Nicolae Golcenco, Vasile Pârvu şi Livia Thomas, şefi de lucrări;
Viorica Dănilă şi Victoria Zlătescu, lectori.
Au fost transferate la alte unităţi următoarele cadre didactice ale Institutului Politehnic
din Bucureşti: Mihai Aelenei, Adrian Bărbulescu, Gheorghe Cotau, Dumitru Coman, Mircea
Dumitru, Vasile Gatino, Viorica Manu, Radu Gabriel Mateescu, Tudor Macu, Vasilica Novac şi
Stancu Tătaru, asistenţi.
S‑a desfăcut contractul de muncă următoarelor cadre didactice: Elena Vexler, conferenţiar,
Diana Dimitriu, Simon Mariana Petrovici; Nicoleta Stănescu şi Cecilia Solomonescu, asistenţi.
A încetat din viaţă, în anul 1972, profesorul Constantin C. Teodorescu.
Prin ordinul Ministerului Educaţiei şi Învăţământului nr. 82 din l februarie 1972, profe
sorul Iosif Tripşa a fost eliberat din funcţia de decan al Facultăţii de Metalurgie.
Prin ordinul Ministerului Educaţiei şi Învăţământului nr. 206 din
9 februarie 1972, profesorul Gh. Th. Gheorghiu a fost numit decan al
Facultăţii de Transporturi în locul profesorului Nicolae Manolescu.
În aprilie 1972, Catedra de Fizică II de la Facultatea de Electronică
şi Telecomunicaţii a fuzionat cu Catedra de Fizică I de la Facultatea
de Energetică, luând fiinţă Catedra de Fizică, aceasta aparţinând de
Facultatea de Construcţii Aerospaţiale. A rămas, în continuare, şef de
catedră (numit în octombrie 1971 la ambele catedre), conferenţiarul
Ioan M. Popescu.
Radu P. Voinea este născut în 24 mai 1923 la Craiova şi a decedat
în 2010 la Bucureşti. A absolvit Politehnica din Bucureşti în anul 1946.
Radu P. Voinea După absolvire a fost cadru didactic la Politehnica din Bucureşti,
(1923-2010) Institutul Politehnic din Bucureşti şi Universitatea „Politehnica” din
Bucureşti. Între 1964-1967 a fost prorector, iar între 1972-1981 a fost rector al Institutului
Politehnica din Bucureşti.
În cursul lunilor aprilie şi mai 1972, au avut loc adunări generale ale cadrelor didactice
de analiză a activităţii cadrelor de conducere în perioada 1968-1972 şi de alegeri. Pe
baza propunerilor făcute (trei propuneri pentru fiecare funcţie), Ministerul Educaţiei şi
Învăţământului a numit următoarele cadre de conducere: profesorul Radu Voinea, rector; prof.
Suzana Gâdea, prof. Alexandru Dănescu, conf. Mircea Stelian Petrescu, conf. Jean Moncea
şi prof. Alexandru Popa, prorectori; profesorul Constantin Mocanu, decan al Facultăţii de
Electrotehnică; conferenţiarul Alexandru Diacon, decan al Facultăţii de Energetică; profe
sorul Sergiu Călin, decan al Facultăţii de Automatică, profesorul Vasile Cătuneanu, decan al
Facultăţii de Electronică şi Telecomunicaţii; conferenţiarul Gheorghe Diaconescu, decan al
facultăţii de Mecanică; conferenţiarul Marcel Segărceanu, decan al Facultăţii de Mecanică
Agricolă; profesorul Aurel Oprean, decan al Facultăţii de Tehnologia Construcţiilor de Maşini;
profesorul Victor Pimsner, decan al Facultăţii de Construcţii Aerospaţiale; conferenţiarul Ştefan
Sebeşanu, decan al Facultăţii de Transporturi; profesorul Octavian Floarea, decan al Facultăţii
de Chimie Industrială; profesorul Gheorghe Potincu, decan al Institutului de Subingineri din
Piteşti. Senatul constituit a ales secretarul ştiinţific al acestuia.
cu 12 facultăţi: Facultatea de Electrotehnică, Facultatea de Energetică, Facultatea de Auto
matică, Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii, Facultatea de Mecanică, Facultatea de
Mecanică Agricolă, Facultatea de Tehnologia Construcţiilor de Maşini, Facultatea de Chimie
Industrială, Facultatea de Metalurgie, Facultatea de Construcţii Aerospaţiale, Facultatea de
Transporturi şi Institutul de Subingineri din Piteşti.
Având la bază Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 698 din 26 iunie 1972, Ministerul
Educaţiei şi Învăţământului a aprobat pentru Institutul Politehnic din Bucureşti următorul „Plan
de şcolarizare pentru anul I, pe anul universitar 1972‑1973”:
vQYӽĠӽPkQt de ingineri vQYӽĠӽPkQW de subingineri

Total (ingineri
Facultatea
úLVXELQJLQHUL
cursuri cursuri cursuri cursuri
Total Total
de zi serale de zi serale
1. (OHFWURWHKQLFӽ 100 - 100 45 20 65 165

2. (QHUJHWLFӽ 185 - 185 70 20 90 275
3. $XWRPDWLFӽ 200 - 200 - - - 200
(OHFWURQLFӽúL
4. 250 - 250 100 20 120 370
7HOHFRPXQLFDĠLL
5. 0HFDQLFӽ 220 - 220 90 20 110 330
6. 0HFDQLFӽ 100 - 100 - - - 100
$JULFROӽ
Tehnologia
MDúLQL
9. Metalurgie 190 - 190 70 20 90 280
&RQVWUXFĠLL
10. 115 - 115 - - - 115
$HURVSDĠLDOH
11. Transporturi 90 - 90 - - - 90
Institutul de Sub-
12. - - - 200 25 225 225
LQJLQHULGLQ3LWHúWL
1790 - 1790 795 200 995 2785
%XFXUHúWL WRWDO
2. (QHUJHWLFӽ 185 - 185 70 20 90 275
3. $XWRPDWLFӽ 200 - 200 - - - 200
(OHFWURQLFӽúL
4. 250 - 250 100 20 120 370
7HOHFRPXQLFDĠLL
5. 0HFDQLFӽ 220 - 220 90 20 110 330
6. 0HFDQLFӽ
408 100 - 100 „Politehnica”
Istoria Universităţii - -Bucureşti
- 100
$JULFROӽ
Tehnologia
MDúLQL continuare tabel
9. Metalurgie 190 - 190 70 20 90 280
&RQVWUXFĠLL
10. 115 - 115 - - - 115
$HURVSDĠLDOH
11. Transporturi 90 - 90 - - - 90
Institutul de Sub-
12. - - - 200 25 225 225
LQJLQHULGLQ3LWHúWL
1790 - 1790 795 200 995 2785
%XFXUHúWL WRWDO
Ţinând seama de normele stabilite de Ministerul Educaţiei şi Învăţământului (facultăţile

cu mai mult de 750 de studenţi să aibă un prodecan şi cele cu mai mult de 1500 de studenţi să
aibă doi prodecani) prin ordinele rectorului nr. 46 din 9 octombrie 1972 şi nr. 68 din l noiembrie
1972, la propunerile consiliilor profesorale, au fost numiţi următorii prodecani: şeful de lucrări
Gheorghe Tunsoiu la Facultatea de Electrotehnică; conferenţiarii Ion Teodorescu şi Nicolae
Necula la Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii; conferenţiarul Nicolae Sprânceană
la Facultatea de Automatică; conferenţiarul Ion lordănescu şi şeful de lucrări Aureliu Leca la
Facultatea de Energetică; şefii de lucrări Andrei Manole şi Stoian Anghel Petrescu la Facultatea
de Mecanică; conferenţiarii Ion Gheghea şi Gheorghe Zgură la Facultatea Tehnologia
Construcţiilor de Maşini; conferenţiarul Dimitrie Rebuşapcă la Facultatea de Transporturi;
conferenţiarul Ion Dragomir la Facultatea de Metalurgie, şefii de lucrări Radu Avram şi Sorin
Roşca la Facultatea de Chimie Industrială.
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1320 din 7 noiembrie 1972 „privind îmbunătăţirea
învăţământului seral pentru subingineri” prevede următoarele: – organizarea unui asemenea
învăţământ, începând cu data de 10 decembrie 1972, pe lângă marile întreprinderi, ca secţii ale
instituţiilor de învăţământ superior aflate în subordinea Ministerul Educaţiei şi Învăţământului
şi a ministerelor sau organelor centrale pentru care se pregătesc specialişti; – studenţii secţiilor
serale se recrutează prin concurs de admitere dintre muncitori, maiştri şi tehnicieni care lucrează
în specialitatea secţiei în care urmează a se specializa şi care îndeplinesc condiţiile de studii
pentru a fi admişi în învăţământul superior; – studenţii vor încheia un contract cu întreprinderile
în care sunt salariaţi, prin care se angajează să lucreze timp de cinci ani după terminarea studiilor
în întreprinderile la care 1‑au trimis la studii; – spaţiile de învăţământ, utilajele, aparatura
necesară funcţionării secţiilor serale, se asigură de ministerele interesate prin întreprinderile pe
lângă care funcţionează aceste secţii; – personalul didactic din învăţământul superior va avea
sarcini normate atât la instituţiile de învăţământ superior de care aparţine, cât şi la secţiile serale
de pe lângă întreprinderi.
În anexa la Hotărârea Consiliului de Miniştri se prevăd următoarele secţii atribuite Institu
tului Politehnic din Bucureşti:
1. Uzina „23 august” din Bucureşti, pentru pregătirea în specialitatea „Deformări plastice
şi tratamente termice”, 40 locuri;
2. Întreprinderea de întreţinere şi reparaţii utilaje de calcul din Bucureşti, pentru pregătirea
în specialitatea „Electronică aplicată”, 60 locuri;
3. Industria Optică Română, pentru pregătirea în specialitatea „Mecanică fină”, 40 locuri;

4. Uzina de Maşini Electrice din Bucureşti, pentru pregătirea în specialitatea „Electro
tehnică”, 60 locuri;
5. Fabrica de Maşini-unelte şi Agregate din Bucureşti, pentru pregătirea în specialitatea
„Tehnologia pregătirii la rece”, 40 locuri;
6. Centrala industrială de aluminiu din Slatina, pentru pregătirea în specialitatea „Meta
lurgia metalelor neferoase”, 40 locuri;
7. Combinatul chimic din Făgăraş, pentru pregătirea în specialitatea „Tehnologia chimică
anorganică”, 40 locuri;
8. Combinatul chimic din Făgăraş, pentru pregătirea în specialitatea „Tehnologia chimică
organică”, 40 locuri;
9. Combinatul chimic din Făgăraş, pentru pregătirea în specialitatea „Utilaj chimic”, 40
locuri;
10. Grupul industrial petrochimic din Piteşti, pentru pregătirea în specialitatea „Tehnologia
chimică a macromoleculelor”, 40 locuri;
11. Grupul industrial de chimie din Râmnicu Vâlcea, pentru pregătirea în specialitatea
„Tehnologia chimică anorganică”, 40 locuri;
12. Întreprinderea „Electrocentrale” din Bucureşti, pentru pregătirea în specialitatea
„Termoenergetică (centrale termice)”, 40 locuri;
13. Întreprinderea de distribuţie a energiei din Bucureşti, pentru pregătirea în specialitatea
„Electroenergetică (reţele electrice)”, 40 locuri;
14. Uzinele mecanice de material rulant „Griviţa Roşie” din Bucureşti, pentru pregătirea în
specialitatea „Material rulant”, 40 locuri;
15. Întreprinderea „Tehnoconstrucţia” din Bucureşti, pentru pregătirea în specialitatea
„Telefonie, telegrafie”, 40 locuri;
16. Combinatul de industrializarea lemnului din Pipera, municipiul Bucureşti, pentru
pregătirea în specialitatea „Industrializarea lemnului”, 40 locuri;
17. Grupul de uzine pentru producţia de utilaje şi piese de schimb din Bucureşti, pentru
pregătirea în specialitatea „Utilaje pentru industria materialelor de construcţii”, 40 locuri;
18. Fabrica de geamuri din Buzău, pentru pregătirea în specialitatea „Utilaje pentru
industria materialelor de construcţii”, 40 locuri.
Ca urmare a acestei hotărâri a Consiliului de Miniştri, în luna decembrie 1972 a avut loc
un concurs de admitere la secţiile serale înfiinţate pe lângă întreprinderi şi au început cursurile
serale de subingineri.
Prin Ordinul Ministerului Educaţiei şi Învăţământului nr. 2655, din 22 decembrie 1972,
profesorul Constantin Bălă a fost eliberat din funcţia de prorector şi au fost numiţi în funcţia de
prorectori, următoarele cadre didactice: Alexandru Dănescu şi Suzana Gâdea, profesori; Jean
Moncea şi Mircea Stelian Petrescu, conferenţiari.
În anul 1972, Institutul Politehnic din Bucureşti a încheiat o colaborare cu Şcoala
Superioară Tehnică de Transporturi din Zilina (RS Cehoslovacia), în cadrul căreia se prevăd
schimburi de cadre didactice pe o durată de patru săptămâni anual şi colaborări ştiinţifice în
domeniul transporturilor. Înţelegerea a fost încheiată pe o durată de patru ani cu posibilitatea
de prelungire, dacă nici una dintre părţi nu o denunţă.
În anul 1972 au fost cedate Ministerul Educaţiei şi Învăţământului şi etajele 3, 4 şi 5 ale

imobilului (adică întregul imobil) din B-dul l Mai nr. 108, totalizând, cu spaţiile cedate în anul
1971, o suprafaţă de 6564 m2, spaţii de învăţământ.
În anul 1973 s‑au făcut următoarele numiri de cadre didactice: Valter Vasile Olariu
(matematici I), Teodor Mladinescu (organe de maşini), Alexandru George Diaconu (hidraulică
şi maşini hidraulice), Alexandru Dănescu (termotehnică şi maşini termice), Crăciun Guţă
(aeronave), Alfons Ifrim (maşini electrice), Vasile Corlăţeanu (tehnologie electronică şi
fiabilitate), Eugen Barbu Eneea (telefonie şi telegrafie) şi Alexandru Balaban (chimie organică),
profesori; Octavian Stănăşilă (matematici II), Mariana Coroi (matematici III), Păun Antonescu
(mecanica şi teoria mecanismelor), Viorica Varga (socialism ştiinţific), Ştefan Bârlea (organizare
şi conducere industrială) şi Mihail Adrian (siderurgie), conferenţiari; Eugen Stăncioiu şi
Mariana Teodorescu (educaţie fizică şi sport), Constantin Neaga (cazane şi turbine cu aburi),
Aurel Dobramis (maşini electrice), Gabriel Vasilescu (tuburi electronice şi tranzistoare),
Adrian Traian Murgan şi Iuliana Spânu (electronică aplicată), Eugen Rusu (siderurgie), Petru
Moldovan şi Iosif Nagy (metalurgia metalelor neferoase), Ligia Stoica (chimie anorganică şi
analitică), Teodor Mihai Ionescu (automobile, Institutul de Subingineri din Piteşti) şi Victor
Rădulescu (tehnologia prelucrăilor la rece, Institutul de Subingineri din Piteşti), şefi de lucrări;
Valeriu Prepeliţă (matematici I), Mariana Craiu şi Vasile Tănase (matematici III) şi Liana
Nicuţă (limbi străine), lectori; Ligia Lucia Brânzănescu şi Ioana Hurtopeanu (matematici I),
Ana Niţă (matematici II), Vasile Masgras (matematici III), Barbu Grecu (mecanică şi teoria
mecanismelor), Zaharia Morariu (organe de maşini), Ion Florea Hănţilă şi Aura Rodica
Tuduce (electrotehnică II), Nicolae Ioniţă (economie politică), Maria Berlo şi Panorica Iliescu
(socialism ştiinţific), Laura Aslan, Gabriel Dan, Sorin Baciu, Galina Bădica, Doina Borza,
Valentina Dogmarova, Ninel Dulgheru, Mariana Marinescu, Lăcrămioara Radeş şi Ion Săraru
(limbi străine), Suzana Szabados şi Mircea Vasilescu (educaţie fizică şi sport), Constantin Tacă
(mecanică fină), Aurel Vişan (tehnologia construcţiilor de maşini), Nicolae Bejan (material
rulant), Cătălin Dumitriu (reţele electrice), Nicolae Virgil Tomescu (electronică aplicată),
Trandafir Moisa (calculatoare), Mihai Buzatu (metalurgia metalelor neferoase), Călin Anişoiu,
Ion Bumbeneci, Vasile Dumitrescu şi Filofteia Nuica (automobile – Institutul de Subingineri
din Piteşti), asistenţi.
În anul 1973, s‑au pensionat următoarele cadre didactice: Simion Taigar şi Gheorghe Vanci,
profesori; Emil Gailov, Gheorghe Lelescu, Ion Lazaru, Oasis Sacher, Mircea Tiucra şi Florea
Zarea, conferenţiari; Ecaterina Nicolescu, şef de lucrări; Tatiana Rudner, asistent.
A fost transferată, la altă unitate, Maria Olteanu, asistent.
S‑a desfăcut contractul de muncă următoarelor cadre didactice: Ioan Ponner, conferenţiar;
Ovidiu Lupşa, şef de lucrări; Vasile Popescu, lector; Gheorghe Antoniu, Teodor Coloyamis,
Gheorghe Niţu şi Elena Zamfirescu, asistenţi.
Au încetat din viaţă următoarele cadre didactice: Ovidiu Bolgiu şi Dumitru Tutunaru,
profesori; Teodor Nineaca şi Alexandrina Stanciu, asistenţi.
În 1973, se accentuează cerinţa integrării învăţământului superior cu cercetarea şi produc
ţia. „Realizările” încep să apară, înainte de a se demara bine acţiunea. De exemplu, în ianuarie
1973, rectorul Institutului Politehnic din Bucureşti raporta că în 1972, politehnica bucureşteană
a avut 140 de contracte de cercetare cu 120 de întreprinderi, s‑au realizat 52 de brevete de
invenţii, iar 80% (sic!) din proiectele de diplomă au avut ca teme probleme concrete din
producţie, propuse de întreprinderi.
Ţinându‑se seama de propunerile făcute de conducerea Institutului Politehnic din Bucu
reşti, Ministerul Educaţiei şi Învăţământului a comunicat prin adresa nr. 6962 din 13 martie
1973, cadrele didactice care au fost numite în funcţia de şef de catedră, în anul universitar
1972‑1973, începând cu data de l octombrie 1972:
1. Facultatea de Electrotehnică: prof. Marcel Roşculeţ (Matematici III); prof. Gheorghe
Hortopan (Măsuri şi Aparate Electrice); prof. Remus Răduleţ (Electrotehnică I); prof. Con
stantin Bălă (Maşini Electrice) şi conf. Ion Oprişescu (Educaţie Fizică şi Sport).
2. Facultatea de Energetică: prof. Nicolae Gheorghiu (Centrale Electrice), prof. Dumitru
Dumitrescu (Hidraulică şi Maşini Hidraulice); prof. Gleb Drăgan (Reţele Electrice) şi prof. Ion
Stăncescu (Organizare şi Conducere Industrială).
3. Facultatea de Automatică: prof. Corneliu Penescu (Automatică I); prof. Sergiu Călin
(Automatică II); conf. Mircea Petrescu (Calculatoare) şi prof. Marius Preda (Electrotehnică II).
4. Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii: prof. Gheorghe Popescu–Cartianu
(Tehnologie electronică şi fiabilitate); prof. Nicolae Marinescu (Telefonie‑Telegrafie); prof.
Mihai Drăgănescu (Tuburi Electronice şi Tranzistoare) şi prof. Alexandru Spătaru (Electronică
Aplicată).
5. Facultatea de Mecanică: prof. George Bărănescu (Motoare cu Ardere Internă); conf.
Dan Pavelescu (Organe de Maşini); prof. Mihail Renert (Utilaj Chimic); prof. Traian Demian
(Mecanică Fină); prof. Mircea Postelinicescu (Cazane şi Turbine cu Aburi şi Gaze) şi prof.
Alexandru Dănescu (Termotehnică şi Maşini Termice).
6. Facultatea de Construcţii Aerospaţiale: prof. Augustin Petre (Aeronave şi Instalaţii
de Bord); conf. Ioan M. Popescu (Fizică); conf. Ion Tudosescu (Filosofie) şi prof. Ion Şabac
(Matematici II).
7. Facultatea de Tehnologia Construcţiilor de Maşini: profesor Gheorghe Buzdugan (Rezis
tenţa Materialelor); prof. Emil Botez (Maşini‑Unelte şi Scule); conf. Jean Moncea (Geometrie
Descriptivă şi Desen); conf. Voicu Tache (Tehnologia Construcţiilor de Maşini şi Tehnologia
Metalelor).
8. Facultatea de Transporturi: prof. Gheorghe Th. Gheorghiu (matematici I); prof.
Alexandru Popa (Material Rulant); conf. Alexandru Nancu (Tehnica Transporturilor şi Teleco
menzi Feroviare); lector Steluţa Ciungan (Limbi Străine).
9. Facultatea de Mecanică Agricolă: prof. Ion Grădişteanu (Economie Politică); prof.
Radu Voinea (Mecanică şi Teoria Mecanismelor); conf. Marcel Segărceanu (Maşini Agricole).
10. Facultatea de Chimie Industrială: conf. Eugen Pincovschi (Tehnologia Substanţelor
Anorganice); prof. Ecaterina Ciorănescu‑Neniţescu (Chimie Organică), prof. Iosif Drimuş
(Tehnologia Chimică Organică), conf. Victor Mărculeţiu (Chimie Anorganică şi Analitică), prof.
Emilian Bratu (Procedee şi Aparate), prof. Ion Teoreanu (Tehnologia Silicaţilor şi Compuşilor
Oxidici), prof. Solomon Sternbey (Chimie Fizică şi Electrochimie) şi prof. Francisc Albert
(Chimie Generală).
11. Facultatea de Metalurgie: prof. Suzana Gâdea (Metalurgie Fizică, Studiul Metalelor şi
Semiconductorilor), prof. Laurenţiu Sofroni (Turnătorie-Forjă); prof. Florea Oprea (Metalurgia
Metalelor Neferoase şi Prepararea Minereurilor) şi prof. Walter Roman (Socialism Ştiinţific).
12. Institutul de Subingineri din Piteşti: şef de lucrări Gheorghe Potincu (Automobile).
Decretul nr. 278 din 11 mai 1973, care a intrat în vigoare cu data de l octombrie 1973, a
stabilit următoarele norme unitare de structură pentru instituţiile de învăţământ: – O facultate
poate fi constituită dacă în toţi anii de studii are minimum 500 de studenţi (în învăţământul
superior de patru sau cinci ani) sau minimum 300 de studenţi (în învăţământul superior
de 3 ani); – Un institut poate fi constituit dacă are cel puţin 1000 de studenţi; – Formaţia de
bază pentru activitatea didactică de predare este anul de studiu (cu minimum 75 de studenţi)
sau secţia de specializare (cu minim 50 de studenţi, în anul I de studii); – Formaţia de bază
pentru seminarii este grupa (cu 25‑30 de studenţi); – În funcţie de specificul unor discipline,
Ministerul Educaţiei şi Învăţământului poate aproba grupe mai mici, dar nu cu mai puţin de
şapte studenţi (lucrări practice, proiecte); – Personalul didactic de conducere este normat astfel:
un rector pentru fiecare universitate, institut cu personalitate juridică, academie de studii şi
conservator; un post de prorector la 1000‑3000 de studenţi, doi prorectori la 3001‑6000 de
studenţi, trei prorectori la 6001‑12.000 de studenţi şi patru prorectori la peste 12000 de studenţi
(rectorii având obligaţia de a efectua cel puţin 50%, iar prorectorii 75% din activitatea normată
săptămânal), un post de decan pentru fiecare facultate, un post de prodecan la 750‑1500 de
studenţi, două posturi de prodecan la peste 1500 de studenţi (decanul având obligaţia de a
efectua cel puţin 60%, iar prodecanul 80% din activitatea săptămânală); un şef de catedră la o
catedră constituită în medie din 25 cadre didactice; – Personalul didactic de predare se normează
astfel: un post didactic la 11 studenţi ca raport mediu pe ţară calculat pentru învăţământul de
zi, seral şi fără frecvenţă, postuniversitar şi doctorat, diferenţiat pe sectoare de învăţământ de
către Ministerul Educaţiei şi Învăţământului, 40 de ore de activitate pe săptămână în care intră
16‑18 ore de activitate didactică directă cu studenţii, 6 ore de pregătire a acestei activităţi,
12 ore de activitate ştiinţifică şi 4‑6 ore alte activităţi legate de procesul de instruire şi de
educare; – în cadrul activităţii didactice norma de predare este de 2‑6 ore pentru profesor, 2‑4
ore pentru conferenţiar şi 1‑3 ore pentru lector (şef de lucrări), iar diferenţa până la 16‑18 ore
se completează cu activităţi de seminarii, lucrări aplicative, proiecte, examinări, activităţi de
conducere, îndrumare şi control a practicii studenţilor; ora de predare se echivalează cu două
ore de seminar, lucrări aplicative şi altele asemănătoare; – în învăţământul postuniversitar ora
se echivalează cu 1,5 ore din învăţământul universitar; – Personalul de cercetare ştiinţifică se
normează cu un post de cercetare ştiinţifică în medie pe catedră.
În anul 1973, Ministerul Educaţiei şi Învăţământulului a hotărât ca acele cadre didactice
care ocupau funcţii de conducere în institut (rector, prorector, decan şi prodecan) sau în afara
instituţiei nu mai puteau rămâne şi în funcţia de şef de catedră. Ca urmare, pe baza propunerilor
făcute de conducerea institutului şi a acordului Ministerul Educaţiei şi Învăţământulului,
comunicat cu adresa nr. 44.994/1973, au fost numiţi ca şefi de catedră, pe data de l aprilie 1973,
următoarele cadre didactice:
l. Facultatea de Electrotehnică: prof. Andrei Ţugulea (Electrotehnică I), în locul prof.
Remus Răduleţ;
2. Facultatea de Automatică: conf. Mihai Tertişco (Automatică II), în locul prof. Sergiu
Călin şi conf.Adrian Petrescu (Calculatoare), în locul conf. Mircea Petrescu;
3. Facultatea de Electrotehnică şi Telecomunicaţii: conf. Reinhardt Piringer (Tuburi
Electronice şi Tranzistoare), în locul prof. Mihai Drăgănescu;
4. Facultatea de Mecanică:: conf. Dan Ştefănescu (Termotehnică şi Maşini Termice), în
locul prof. Alexandru Dănescu;
5. Facultatea de Construcţii Aerospaţiale: conf. Cornel Popa (Filosofie), în locul prof. Ion
Tudosescu;
6. Facultatea de Transporturi: conf. Chiriac Vasiliu (Material Rulant), în locul prof.
Alexandru Popa;
7. Facultatea de Mecanică Agricolă: prof. Cristian Pelecudi (Mecanică şi Teoria Mecanis
melor), în locul prof. Radu Voinea;
8. Facultatea de Chimie Industrială: prof. Margareta Avram (Chimie Organică) în locul
prof. Ecaterina Ciorănescu‑Neniţescu;
9. Facultatea de Metalurgie: prof. Nicolae Geru (Metalurgie Fizică, Studiul Metalelor şi
Semiconductorilor) în locul prof. Suzana Gâdea şi conf. Moise Ienciu (Metalurgia Metalelor
Neferoase) în locul prof. Florea Oprea.
În intervalul 29‑31 mai, s‑au desfăşurat la Institutul Politehnic din Bucureşti, lucrările celei
de‑a IV‑a Conferinţă Naţională de Acustică organizată de Academia RS România. Conferinţa
şi‑a desfăşurat lucrările pe patru secţii: Combaterea zgomotului şi vibraţiilor (43 comunicări);
Ultraacustica (45 comunicări); Acustica arhitecturală şi a sălilor (17 comunicări) şi Acustica
fiziologică, psihologică şi biologică (29 comunicări). Au participat şi specialişti din Belgia,
Bulgaria, China, Cehoslovacia, Danemarca, Franţa, RD Germană, Polonia şi Ungaria.
În intervalul 7‑13 iunie 1973, s‑au desfăşurat la Institutul Politehnic din Bucureşti
lucrările Primului Simpozion Internaţional de Mecanisme şi Metode de Proiectare cu
Ajutorul Calculatorului al Federaţiei Internaţionale pentru Teoria Maşinilor şi Mecanismelor
(IFTOMM), la care s‑au prezentat 135 de comunicări, grupate pe trei secţii: Mecanisme
plane (58 comunicri); Mecanisme spaţiale (43 comunicări) şi Mecanisme complexe (34
comunicări). Au participat 99 specialişti din România şi 53 specialişti din Australia, Belgia,
Bulgaria, Canada, Cehoslovacia, RD Germană, RF Germană, India, Marea Britanie, Olanda,
SUA, Ungaria şi URSS:
Ţinând seama de Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 647/1973, Ministerul Educaţiei şi
Învăţământului a fixat următorul „Plan de şcolarizare în anul I, pe anul universitar 1973‑1974”
pentru Institutul Politehnic din Bucureşti:
vQYӽĠӽPkQW vQYӽĠӽPkQW de subingineri

Facultatea de ingineri Total
cursuri de zi cursuri cursuri
total
de zi serale
1. ElHFWURWHKQLFӽ 100 80 50 130 230
2. (QHUJHWLFӽ 120 140 100 240 360
3. (OHFWURQLFӽúL7HOHFRPXQLFDĠLL 350 260 100 360 710
4. $XWRPDWLFӽ 260 - - - 260
5. 0HFDQLFӽ 260 170 250 420 680
6. 0HFDQLFӽ$JULFROӽ 100 - 50 50 150
7HKQRORJLD&RQVWUXFĠLLORUGH
7. 220 110 50 160 380
0DúLQL
8. &KLPLH,QGXVWULDOӽ 205 200 200 400 605
9. Metalurgie 200 100 150 250 450
10. &RQVWUXFĠLL$HURVSDĠLDOH 110 - - - 110
11. Transporturi 190 60 110 170 360
12. - 180 100 280 280
diQ3LWHúWL
Institutul Politehnic GLQ%XFXUHúWL
2115 1300 1160 2460 4575
(total)
1. ElHFWURWHKQLFӽ 100 80 50 130 230
2. (QHUJHWLFӽ 120 140 100 240 360
4. $XWRPDWLFӽ 260 - - - 260
5. 0HFDQLFӽ 260 170 250 420 680
6. 0HFDQLFӽ$JULFROӽ
414 100 „Politehnica”
Istoria Universităţii - 50
Bucureşti 50 150
7. 220 110 50 160 380
0DúLQL
8. &KLPLH,QGXVWULDOӽ 205 200 200 continuare605
400 tabel
9. Metalurgie 200 100 150 250 450
10. &RQVWUXFĠLL$HURVSDĠLDOH 110 - - - 110
11. Transporturi 190 60 110 170 360
12. - 180 100 280 280
diQ3LWHúWL
Institutul Politehnic GLQ%XFXUHúWL
2115 1300 1160 2460 4575
(total)
Ca urmare a Decretului nr. 278 din 11 mai 1973, în conformitate cu care numărul maxim de
prorectori la un institut de învăţământ superior era de 4, la data de l octombrie 1973 profesorul
Alexandru Popa a fost eliberat din funcţia de prorector.
Prin adresa Ministerului Educaţiei şi Învăţământului nr. 32733/1973, pe data de 15 sep
tembrie 1975, au fost numiţi următorii şefi de catedră:
1. conf. Tudor Homoş (Organizare şi Conducere Industrială), Facultatea de Energetică;
2. conf. Dolphi Drimer (Tehnologia Metalelor), Facultatea de Tehnologia Construcţiilor
de Maşini.
În anul 1973, s‑au dat în funcţiune următoarele corpuri de clădiri în localul nou al Institu
tului Politehnic din Bucureşti, situat în Splaiul Independenţei nr. 313: corpul EA pentru profilul
Electrotehnică, cu o suprafaţă desfăşurată de 5320 m2, cuprinzând două amfiteatre a 175 de locuri
fiecare, laboratoare pentru Catedra de Maşini Electrice şi spaţii pentru decanatul şi secretariatul
Facultăţii de Electrotehnică; corpul EB pentru profilul Electrotehnică, cu o suprafaţă desfăşurată
de 5338 m2, cuprinzând laboratoarele pentru Catedra de Măsuri şi Aparate Electrice; corpul
JD pentru profilul Metalurgie şi profilul Transporturi, cu o suprafaţă desfăşurată de 1510 m2,
cuprinzând laboratoarele secţiei de Autovehicule Rutiere a Facultăţii de Transporturi.
Intrarea principală în corpul J, unde se află şi sediile

Facultăţii de Ştiinţe şi Ingineria Materialelor,
Facultăţii de Transporturi şi Facultăţii de Inginerie în Limbi Străine.
În anul 1973, s‑a încheiat o „Înţelegere de colaborare între Institutul Politehnic din
Bucureşti şi Şcoala Superioară Cehă din Praga” pe o durată de trei ani, cu posibilităţi de
prelungire dacă niciuna din părţi nu o denunţă. Această înţelegere prevede schimburi de cadre
didactice în limita a şase săptămâni x om anual şi colaborări în domeniile electrotehnicii,
electronicii, construcţiilor de maşini şi modelării arderii cărbunilor.
În anul 1974, în cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti, au fost numite următoarele
cadre didactice: Ioan M. Popescu (Fizică), Aurelian Stan şi Dumitru Voiculescu (Mecanică
şi Teoria Mecanismelor), Mihail Buga (Rezistenţa Materialelor), Dan Pavelescu (Organe de
Maşini), Florin Manea (Electrotehnică II), Jean Moncea (Geometrie Descriptivă şi Desen I),
Ion Tudosescu (Filosofie), Eugen Prahoveanu (Economie Politică), Voicu Tache (Tehnologia
Construcţiilor de Maşni), Ştefăniţă Enache (Maşini‑Unelte şi Scule), Marcel Segărceanu
(Maşini Agricole), Nicu Condacse şi Chiriac Vasiliu (Material Rulant), Gheorghe Iacobescu
(Reţele Electrice), Mugur Săvescu (Radiocomunicaţii), Reinhardt Piringer şi Roman Stere
(Tuburi Electronice şi Tranzistoare), Cristofor Vasiliu (Telefonie şi Telegrafie), Simion Florea
(Automatică I), Mircea Petrescu (Calculatoare), Ion Dragomir şi Silvia Vacu (Siderurgie), Iulian
Oprescu şi Vasile Popescu (Turnătorie şi Forje), Eugen Pincovshi (Tehnologia Substanţelor
Anorganice), Constantin Firoiu şi Iulia Georgescu (Chimie Fizică) şi Octavian Floarea (Procedee
şi Aparate), profesori; Florica Munteanu‑Pascal (Matematici I), Julieta Florea (Hidraulică
şi Maşini Hidraulice), Petru Ghenghea (Termotehnică şi Maşini Termice), Ion Matei Ciric
(Electrotehnică I), Paul Precupeţu şi Tacor Tacorian (Geometrie Descriptivă şi Desen I), Ion
Enache (Geometrie Descriptivă şi Desen II), Ana Katz, Ion Moraru şi Aneta Nuţu (Filosofie),
Virgil Ionescu (Economie Politică), Ludmila Farcaş (Limbi Străine), Andrei Manole (Motoare
cu Ardere Internă), Constantin Dumitraş şi Aurel Brăgaru (Tehnologia Construcţiilor de Maşini),
Victor‑Cornel Tabără (Maşini‑Unelte şi Scule), Valentin Scripnic (Maşini Agricole), Gheorghe
Nichita şi Virgil Raicu (Material Rulant), Corneliu Berbente (Aeronave), Gheorghe Tunsoiu
(Maşini Electrice), Aureliu Leca (Centrale Electrice), Teodor Miclescu (Reţele Electrice),
Dumitru Stanomir (Radiocomunicaţii), Gabriel Ionescu (Automatică I), Ioan Dumitrache şi
Stelian Popescu (Automatică II), Radu Avram şi Sorin Roşca (Chimie şi Tehnologie Organică),
Agneta Bâtcă‑Cerbu (Chimie Anorganică), Iudith Adorian şi Cornelia Mateescu (Chimie Fizică),
conferenţiari; Radu Chişleag, Hristu Fuia, Petre Suciu şi Ştefan Tudorache (Fizică), Leonard
Buda, Marius Munteanu, Nicolae Pandrea, Ion Roşca şi Ştefan Stanciu (Mecanică şi Teoria
Mecanismelor), Ion Constantinescu, Nicolae Iliescu şi Mircea Radeş (Rezistenţa Materialelor),
Ioan Voica (Organe de Maşini), Valeriu‑Nicolae Panaitescu (Hidraulică şi Maşini Hidraulice),
Mircea Marinescu şi Stanca Trifan (Termotehnică şi Maşini Termice), Emanuel Vasiliu
(Electrotehnică II), Marcel Ţapu (Geometrie Descriptivă şi Desen I), Dan Ardelea (Organizare
şi Conducere Industrială), Andy Radu Ardeleanu, Nicolae Răducanu şi Florentina Tudorache
(Educaţie Fizică şi Sport), Gheorghe Calea, Ilie Isarie şi Mihai Voicu (Tehnologia Metalelor),
Florian Drăgănescu şi Ion Gheorghe (Maşini‑Unelte şi Scule) şi Erol Murad (Maşini Agricole),
Ion Ghiţă, Ion Hedeşiu, Nicolae Nistor şi Ştefan Tregublere (Material Rulant), Corneliu
Alexandrescu şi Silviu Stănciulescu (Transporturi şi Telecomenzi Feroviare), Paul Marinescu
(Aeronave şi Instalaţii de Bord), Ion Beştea, Sorin Bucurenciu şi Aurelian Crăciunescu (Maşini
Electrice), Gheorghe Titz şi Vasile Truşcă (Măsuri şi Aparate Electrice), Victor Athanasovici
(Centrale Electrice), Eliza Gârleşteanu, Lucia Pantelimon şi Maria Tudose (Reţele Electrice),
Gheorghe Stanciu (Tuburi Electronice şi Tranzistoare), Tatiana Rădulescu şi Maria Suhăreanu

(Telefonie şi Telegrafie), Emil Georgescu şi Constantin Nitu (Automatică II), Nicolae Cupcea
(Calculatoare), Gheorghe Voicu (Siderurgie), Rodica Apostolescu, Aurelia Dumitrescu şi
Lucia Iuliana Tocaci (Metalurgia Metalelor Neferoase), Eugenia Balotă, Laurenţiu Filipescu şi
Felicia Ţurcanu (Chimie şi Tehnologie Anorganică), Anisia Bota, Alexandru Cioabă şi Iosif
Schiketantz (Chimie Organică), Maria Georgescu şi Mihai Taler (Silicaţi şi Compuşi Oxidici),
Tudora Badea, Doru Constantinescu, Maria Constantinescu şi Silvia Daneş (Chimie Fizică şi
Electrochimie), şefi de lucrări; Constantin Cealera, Corneliu Gârlaşu, Constantin Drăguşin,
Constantin Radu şi Gheorghe Mocică (Matematici I), Constantin M. Bucur şi Paul Cocârlan
(Matematici II), Florea Gândac (Matematici III), Ioji Boniş, Marin Diaconu, Cornelia Olărescu,
Rozalia Trandafiropol şi Angela Vasiliu (Filosofie), Nicolae Ştefan Alecu, Teodor Bugaru,
Stelian Iordache şi Ion Niţă (Economie Politică), Elena Nicolae (Socialism Ştiinţific), Irina
Boldescu, Steluţa Ciungan, Zina Guţu, Elena Iliescu, Simona Nistor, Florea Pascovici şi Tatiana
Topor‑Georgescu (Limbi Străine), lectori; Dan Marin Radu (Automatică II), Alexandru Pavel
Vasilescu (Matematici III), Mihai Marin (Metalurgie Fizică), Lucia Sandovici (Organizare
şi Conducere Industrială), Mariana Csapo (Tehnologia Metalelor), Alexandru Iulian Stan
(Transporturi şi Telecomenzi Feroviare), Andrei Silard (Tuburi Electronice şi Tranzistoare),
Monica Popa Boiu (Tehnologie Electronică şi Fiabilitate), Rodica Maria Roman (Metalurgia
Metalelor Neferoase), Cezar Florenţ Bălescu şi Florin Gheorghiu (Turnătorie şi Forje), Georgeta
Grigoraş şi Nicolae Radu (Chimie şi Tehnologie Organică), Marcela Munteanu şi Dorel Radu
(Silicaţi şi Compuşi Oxidici), Aura Gref (Chimie Fizică), Paul Vasilescu şi Alexandru Eligiu
Woinaroschi (Inginerie Chimică), Ilie Luca (Tehnologia Prelucrării la Rece – Institutul de
Subingieri din Piteşti), asistenţi.
Prin Decretul nr. 147‑1974, Facultatea de Chimie de la Universitatea din Bucureşti a trecut
la Institutul Politehnic din Bucureşti, formând împreună cu Facultatea de Chimie Industrială
de la acest institut, „Institutul de Chimie”. S‑au reorganizat catedrele de la ambele facultăţi,
contopindu‑se, astfel încât la Institutul de Chimie format urmau să funcţioneze, în continuare,
următoarele catedre: 1. – Catedra de Chimie şi Tehnologie Chimică Anorganică; 2. – Catedra de
Chimie şi Tehnologie Chimică Organică; 3. – Catedra de Tehnologia Silicaţilor şi Compuşilor
Oxidici; 4. – Catedra de Chimie Analitică; 5. – Catedra de Chimie Fizică; 6. – Catedra de
Inginerie Chimică.
Personalul transferat de la Universitatea din Bucureşti a fost încadrat în catedrele generale
şi catedrele de specialitate ale Institutului Politehnic din Bucureşti, după cum urmează:
– Catedra de Matematici III: Dumitru Firescu, profesor, Petre Ilie, lector; Constantin
Anghel, Arşin Antonescu, Paraschiv Balea şi Gheorghe Potcovaru, asistenţi;
– Catedra de Fizică: Leonard Muller, conferenţiar; Ion Petre, şef de lucrări; Mihai
Catrinescu, Constantin Cioacă, Iolanda Mihai şi Marinela Muller, asistenţi;
– Catedra de Filosofie:: Elena Bellu, conferenţiar;
– Catedra de Socialism Ştiinţific: Marcel Voinescu, lector; Ana Bazac, asistent;
– Catedra de Educaţie Fizică şi Sport: Ion Silviu Tudoran, asistent;
– Catedra de Chimie şi Tehnologie Anorganică: Maria Brezeanu, Constanţa Gheorghiu,
Dumitru Negoiu, Ioan V. Nicolescu şi Claudia Panait, profesori; Emilian Angelescu şi Dimitrie
Totoiesu, conferenţiari; Nicolae Cioc, Elena Cristureanu, Angela Krizo, Maria Negoiu şi Olga
Şerban, şefi de lucrări; Adriana Antoniu, Florentina Avramescu, Vasile Bărbulescu, Zenaida
Cojocaru, Nicolae Dănişor, Melania Ecaterina Gutui, Mariana Simina Ionescu, Mircea
Mercheş, Elena Mihăilă, Gheorghe Nedelcu, Ana Maria Oancea, Cristina Pascu, Nicolae Popa,
Eugen Sălceanu, Ion Săndulescu, Alfred Szabo, Ilie Şerban, Vasile Şerban, Dana Ştefănescu,
Margust Teodorescu, Elena Tudorache, Ion Udrea, Dumitra Văcărescu, Eugen Văleanu, Nicolae
Vlădescu şi Florica Zălaru, asistenţi;
– Catedra de Chimie şi Tehnologie Organică: Nicolae Bărbulescu şi Felicia Cornea,
profesori; Constantin Albu, Adlagizi Cioban, Lucia Ivan şi Ovidiu Maior, conferenţiari; Cristea
Greff şi Dinu Zăvoianu, şefi de lucrări; Ion Baciu, Constantin Bornaz, Olga Cuza, Nistor Dinu,
Cornelia Fulea, Alexandru Cioabă, Rodica Lazăr, Mircea Moraru, Anca Nicolae, Gheorghe
Nicolae, Daniela Irina Pop, Elena Popa, Francisc Potmischil, Ion Sebe, Cătălin Stoicescu, Eva
Turcu şi Doina Verdeţ, asistenţi;
– Catedra de Chimie Analitică: Vasilica Croitoru şi Grigore Popa, profesori; George Emil
Baiulescu, Elena Jercan şi Constantin Luca, conferenţiari; Corneliu Lazăr, Rudolf Lerch, Ion
Parolescu, Constantin Patroescu, Doina Tudor şi Doina Viorel, şefi de lucrări; Ileana Constanţa
Cazacu, Ion‑Constantin Ciurea, Dumitru Cruceru, Andrei Florin Dăneţ, Elena Dascălescu,
Nina Dumitrescu, Valerică Dumitrescu, Vasile Magearu, Doina Mircea, Şerban Moldovan,
Constantin Nedea, Marilena Şerban şi Luminiţa Vlădescu, asistenţi;
– Catedra de Chimie Fizică: Tatiana Oncescu, Octavian Radovici, Victor Sahini,
Eugen Segal şi Rodica Vâlcu, profesori; Elena Constantinescu, Cristina Mandravel şi Jean
Păun, conferenţiari; Andrei Dobrescu, Ioana Găinar, Ingrid Ionescu‑Bujor, Florica Irinei,
Elena Lucinescu, Ion Mihalcea, Valentin Mincu, Ilie Mândru, Liviu Virgil Rădulescu, Emil
Tomuş şi Sorin Trestianu, şefi de lucrări; Cezar Bendic, Viorel Brânzoi, Dumitru Ceacăreanu,
Zoica Cenuşe, Ion Ciocăzeanu, Liliana Ciurea, Mariana Ciureanu, Voicu Constantin, Mihai
Constantinescu, Dumitru Costache, Ioana Demetrescu, Dumitru Fătu, Adriana Fulea, Aurora
Greff, Mihaela Hilebrand, Savu Ionescu, Ecaterina Jurconi, Minodora Leca, Gabriela Mincu,
Dumitru Oancea, Mihaela Olteanu, Ştefan Perişanu, Corneliu Podină, Belarisa Popescu,
Eugeniu Sălăgeanu, Ion Sălăgeanu, Ecaterian Tudor şi Elena Volanschi, asistenţi.
În anul 1974, s‑au pensionat următoarele cadre didactice ale Institutului Politehnic din
Bucureşti: Emilian Bratu, Dumitru Dumitrescu, Nicolae Marinescu şi Remus Răduleţ, profe
sori; Emanuel Beilich şi Haralambrie Ionescu, conferenţiari; Traian Atanasiu, Tudor Dene,
Aurel Marinescu şi Liviu Roşea, şefi de lucrări; Nicolae Danciu, lector; Cornelia Naneş,
Monica Perianu şi Constantin Popescu, asistenţi.
Au fost transferate de la Institutul Politehnic din Bucureşti la alte unităţi următoarele cadre
didactice: Tiberiu Ardeleanu, Ilarion Gheară, Mihail Dan Guţu, Nicolae Stan şi Matache Voicu,
asistenţi.
S‑a desfăcut contractul de muncă urmtoarelor cadre didactice: Eugenia Tonca, şef de
lucrări; Irina Antipa, Laura Aslan, Vasile Ohamian Constantinescu şi Alexandru Socianu,
asistenţi.
Au încetat din viaţă următoarele cadre didactice: Alexandru Popescu, conferenţiar; Ion
Răducanu, conferenţiar; Gheorghe Rusianu, şef de lucrări; Cornelia Daminescu, asistent.
Prin Decretul nr. 105 din 20 martie 1974, s‑a înfiinţat Universitatea din Galaţi, Institutul
de Învăţământ Superior din Baia Mare şi Institutul de Învăţământ Superior din Piteşti. Potrivit
acestui decret, Institutul de Învăţământ Superior din Piteşti se înfiinţează prin fuzionarea
Institutului de Subingineri din Piteşti cu Institutul Pedagogic de trei ani din Piteşti. Studenţii
institutelor care au fuzionat îşi continuă pregătirea în formele de învăţământ şi specializările pe
care le‑au urmat şi vor obţine, după susţinerea examenului de diplomă, titluri corespunzătoare
formei de învăţământ absolvite. Sarcinile de învăţământ şi de cercetare ştiinţifică, indicaţiile de
plan economici şi financiari pe trimestrul III şi IV ale anului 1974, activul şi pasivul institutelor
existente, se transmit la data de l iulie 1974 noilor instituţii create prin prezentul decret.
Prin Decretul Consiliului de Stat nr. 147 din 5 iunie 1974, s‑a aprobat nomenclatorul
profilelor şi specializărilor din învăţământul superior, precum şi instituţiile şi facultăţile
din sistemul Ministerului Educaţiei şi Învăţământulului. Potrivit acestui decret, la Institutul
Politehnic din Bucureşti s‑au aprobat următoarele facultăţi, profile şi specializări:
1. Facultatea de Mecanică – profilul mecanic (construcţii de maşini); specializării:– pentru
ingineri (maşini hidraulice şi pneumatice, maşini termice, mecanică fină, utilaj tehnologic)
şi – pentru subingineri (mecanică fină, utilaj chimic şi petrochimic, utilaj pentru industria
materialelor de construcţii);
2. Facultatea de Aeronave – profilul mecanic (construcţii de maşini); specializări:– pentru
ingineri (aeronave);
3. Facultatea de Tehnologia Construcţiilor de Maşini – profilul mecanic (construcţii de
maşini), specializări: – pentru ingineri (tehnologia construcţiilor de maşini, maşini‑unelte) şi –
pentru subingineri (tehnologia construcţiilor de maşini);
4. Facultatea de Mecanică Agricolă – profilul mecanic (construcţiile maşini); specia
lizări:– pentru ingineri (mecanică agricolă); profilul forestier; specializări; – pentru subingineri
(industria lemnului);
5. Facultatea de Transporturi – profilul mecanic (construcţii de maşini); specializări:–
pentru ingineri (autovehicule rutiere, material rulant de cale ferată) şi – pentru subingineri
(automobile rutiere, material rulant de cale ferată); – profilul electric: specializări, – pentru
ingineri (tehnologia transporturilor şi telecomenzi feroviare);
6. Facultatea de Electrotehnică – profilul electric; specializări: – pentru ingineri (electro
tehnică) şi – pentru subingineri (maşini şi aparate electrice);
7. Facultatea de Energetică – profilul electric; specializări:– pentru ingineri (energetică),
iat pentru subingineri (reţele electrice, centrale termoelectrice);
8. Facultatea de Automatică – profilul electric; specializări: – pentru ingineri (automatizări,
calculatoare) şi – pentru subingineri (automatizări industriale);
9. Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii – profilul electric; specializări: – pentru
ingineri (electronică, telecomunicaţii) şi pentru subingineri (electronică, telefonie – telegrafie);
10. Facultatea de Metalurgie – profilul metalurgie; specializări: – pentru ingineri
(metalurgie extractivă, turnătorie, prelucrări metalurgie) şi – pentru subingineri (turnătorie,
deformări plastice şi tratamente termice, metalurgie neferoasă).
Institutul de Chimie din Bucureşti funcţionează în cadrul Institutului Politehnic din
Bucureşti cu facultăţile:
11. Facultatea de Chimie – profilul chimic; specializări:– pentru licenţiaţi în chimie.
12. Facultatea de Inginerie Chimică – profilul chimic; specializări: – pentru ingineri
(tehnologie chimică anorganică, tehnologia silicaţilor şi a compuşilor oxidici, tehnologie
chimică organică, tehnologia compuşilor macromoleculari), iar pentru subingineri (tehnologia

chimică anorganică, tehnologia materialelor de construcţii, tehnologia chimică organică,
tehnologia maselor plastice.
Institutul de Subingineri din Piteşti devine Institutul de Învăţământ Superior din Piteşti ca
unitate independentă.
Institutul Politehnic din Bucureşti funcţionează în anul universitar 1974/1975 tot cu 12 fa
cultăţi, specificate mai înainte.
Prin Decretul Consiliului de Stat nr. 153 din 19 iunie 1974, s‑a reglementat activitatea
didactică a personalului didactic titular din învăţământul superior care îndeplineşte funcţii
în aparatul de partid, de stat sau a unor organizaţii obşteşti. Potrivit acestui decret, cadrele
didactice titulare din învăţământul superior, chemate în funcţii colective, retribuite începând cu
funcţia de director sau trimise în misiuni în străinătate sau care însoţesc pe cei care îndeplinesc
asemenea misiuni în calitate de membri de familie, li se vor rezerva posturile în care au
funcţionat pe întreaga perioadă în care se află în această situaţie. În perioada rezervării postului
ele vor putea îndeplini anumite sarcini didactice, cu acordul instituţiei în care exercită funcţia
permanentă, în măsura în care obligaţiile de serviciu ale acestei funcţii permit îndeplinirea lor.
Sarcinile didactice astfel îndeplinite vor fi remunerate.
Decretul Consiliului de Stat nr. 173 din 22 iulie 1974, a hotărât majorarea burselor stu
denţilor din învăţământul superior şi anume – bursa integrală categoria I, de la 587,60 lei la
660 lei; – bursa integrală categoria a II‑a, de la 517,50 lei la 590 lei; – bursa parţială catego
ria I, de la 487,50 lei la 560 lei; – bursa parţială categoria a II‑a, de la 405,00 lei la 480 lei.
În anul 1974, s‑a dat în funcţiune la localul nou al Institutului Politehnic din Bucureşti,
din Splaiul Independenţei nr. 313, următoarele noi corpuri de clădiri: – corpul JA pentru
profilurile metalurgie şi transporturi, cu o suprafaţă desfăşurată de 3270 m2, cuprinzând un
amfiteatru de 175 locuri, un amfiteatru de 100 locuri, spaţii pentru decanatele şi secretariatele
Facultăţii de Metalurgie şi Facultăţii de Transporturi, o bibliotecă cu o sală de lectură şi depozit
de cărţi, vestiare pentru studenţi şi subsoluri tehnice; – corpul JB pentru profilurile metalurgie
şi transporturi, cu o suprafaţă desfăşurată de 2500 m2, cuprinzând laboratoarele Catedrei de
Turnătorie şi Catedrei de Siderurgie; – corpul JC pentru profilurile metalurgie şi transporturi,
cu o suprafaţă desfăşurată de 2160 m2, cuprinzând laboratoarele Catedrei de Autovehicule
Rutiere; – corpul JF pentru profilurile metalurgie şi transporturi, cu o suprafaţă desfăşurată
de 2350 m2, cuprinzând şase săli de curs cu 66 locuri fiecare, opt săli de seminar cu câte 24
de locuri fiecare, spaţii administrative şi tehnice; – corpul JE pentru profilurile metalurgie şi
transporturi, cu o suprafaţă desfăşurată de 2490 m2, cuprinzând 14 săli de seminar a 24 locuri
fiecare şi spaţii tehnice; – corpul JG pentru profilurile metalurgie şi transporturi, cu o suprafaţă
desfăşurată de 2310 m2, cuprinzând o hală şi laboratoare pentru Catedra de Turnătorie şi Catedra
de Siderurgie; – corpul CG pentru profilul mecanic, format din cinci tronsoane, cu o suprafaţă
desfăşurată de 7894 m2 cuprinzând laboratoarele pentru Catedra de Organe de Maşini, Catedra
de Termotehnică şi Catedra de Motoare cu Ardere Internă, precum şi spaţii pentru decanatul şi
secretariatul Facultăţii de Mecanică; corpul FA, cu o suprafaţă desfăşurată de 2763 m2, cuprinzând
spaţiile destinate laboratoarelor Catedrei de Cazane.
Având la bază Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 662 din 8 iunie 1974, Ministerul
Educaţiei şi Învăţământului a stabilit următorul „Plan de şcolarizare la anul I, în anul univer
sitar 1974‑1975” la Institutul Politehnic din Bucureşti:
vQYӽĠӽPkQW vQYӽĠӽPkQW
de ingineri de subingineri
Facultatea Total
cursuri cursuri cursuri
total
de zi de zi serale
1. 0HFDQLFӽ 270 135 250 385 655
2. Aeronave 60 - - - 60
3. 230 50 - 50 280
0DúLQL
5. Transporturi 175 60 100 160 335
6. (OHFWURWHKQLFӽ 100 80 50 130 230
7. (QHUJHWLFӽ 200 135 100 235 435
8. $XWRPDWLFӽ 260 50 - 50 310
9. EleFWURQLFӽúL7HOHFRPXQLFDĠLL 390 315 100 415 805
10. Metalurgie 280 - 150 150 430
,QVWLWXWXOGH&KLPLHGLQ%XFXUHúWL
11. Chimie (universitari) 100 - - - 100
12. InginerLH&KLPLFӽ 190 200 300 500 690
Institutul Politehnic din %XFXUHúWL
2330 1025 1100 2125 4455
(total)
În anul 1974, valoarea contractelor de cercetare ştiinţifică şi a producţiei Institutului Poli

tehnic din Bucureşti s‑a ridicat la 48 milioane de lei.
La conducerea catedrelor au intervenit următoarele schimbări în decursul anului 1974:
– La l februarie, profesorul Alexandru Popa a fost numit şeful Catedrei de Material Rulant
(Facultatea de Transporturi).
– La 15 aprilie, profesorul Remus Răduleţ şi‑a reluat activitatea ca şef al Catedrei de
Electrotehnică I (Facultatea de Electrotehnică), în locul profesorului Andrei Ţugulea; confe
renţiarul Silvia Vacu a fost numită şef al Catedrei de Siderurgie (Facultatea de Metalurgie).
– La l mai, profesorul Traian Demian a fost numit şeful Catedrei de Mecanică Fină
(Facultatea de Mecanică).
– La 15 septembrie ,profesorul Andrei Ţugulea a fost numit şeful Catedrei de Electroteh
nică I (Facultatea de Electrotehnică), în locul profesorului Remus Răduleţ, pensionat; profesorul
Simion Florea a fost numit şeful Catedrei de Automatică I (Facultatea de Automatică);
profesorul Adelaida Mateescu a fost numită şeful Catedrei de Telefonie‑Telegrafie (Facultatea
de Electronică şi Telecomunicaţii); profesorul Dumitru Voiculescu a fost numit Şeful Catedrei
de Mecanică şi Teoria Mecanismelor (Facultatea de Mecanică Agricolă); profesorul Ecaterina
Ciorănescu‑Neniţescu a fost numită şeful Catedrei de Chimie şi Tehnologie Chimică Organică
(Institutul de Chimie din Bucureşti) şi conferenţiarul Octavian Smighelschi a fost numit şeful
Catedrei de Procedee şi Aparate (Institutul de Chimie din Bucureşti).
În anul 1974, s‑a încheiat o „înţelegere de colaborare între Institutul Politehnic din
Bucureşti şi Universitatea Tehnică din Darmstadt (Republica Federală Germania)”, înţele
gerea fiind încheiată pe timp de doi ani, prevăzându‑se schimburi de patru‑cinci persoane anual,
pe baza unor planuri anuale de colaborare în domeniile calculatoare electronice, aparate elec
trice, reţele electrice, motoare cu ardere internă, sinteze în chimia organică etc.
De asemenea, în anul 1974, s‑au încheiat contracte de „service” între Institutul Politehnic
din Bucureşti şi firmele: Bruel şi Kjaer din Danemarca, pentru aparatură electronică de măsură
a mărimilor mecanice şi electroacustice (service‑ul funcţionează în cadrul atelierului Catedrei
de Diapozitive Electronice); Seifert (din RF Germania) pentru aparate de defectoscopie cu raze
X (service‑ul funcţionează în cadrul atelierului Catedrei de Tehnologia Materialelor şi Sudurii);
Krautkramer Brason International (din RF Germania) pentru aparate de defectoscopie cu
ultrasunete (service‑ul funcţionează în cadrul atelierului Catedrei de Tehnologia Materialelor
şi Sudurii) şi Balzer’s din Lichtenstein, pentru echipamente de producţie şi cercetare din
tehnica vidului şi a straturilor subţiri (service‑ul funcţionează în cadrul atelierului Catedrei de
Diapozitive Electronice).
În același an, cadrele didactice de la Institutul Politehnic din Bucureşti: Emilian Bratu,
Ecaterina Ciorănescu‑Neniţescu şi Radu Voinea au fost alese membri titulari ai Academiei
RS România, iar Mihai Corneliu Drăgănescu şi Suzana Gâdea au fost alese membri corespon
denţi ai Academiei RS România. În acelaşi an, a încetat funcţia de secretar general al Academiei
RS România a profesorului Radu Voinea.
În anul 1975, s‑au făcut următoarele numiri de cadre didactice: Mircea Predeleanu
(matematici I), profesor; Cezar Flueraşu (electrotehnică I), Mircea Soare (maşini agricole),
Constantin Pantelimon (electronică aplicată), conferenţiari; Constantin Cristescu (fizică),
Alexandru Codoban (mecanică şi teoria mecanismelor), Marin Ghergu (hidraulică şi maşini
hidraulice), Gheorghe Costache şi Mircea Gabriel Tomesu (electrotehnică I), Aureliu Panaitescu
(electrotehnică II), Ileana Vraca (geometrie descriptivă şi desen II), Dumitru Constantin,
Adrian Gheorghe, Victor Corneliu Radu şi Florica Staicu (organizare şi conducere industrială),
Ion Tudoran (educaţie fizică şi sport), Nicolae Alexandrescu şi Florin Cucu (mecanică fină),
Zamfir Manolache (utilaj chimic), Costin Emil Dobre (motoare cu ardere internă), Mihai
Mincă (tehnologia metalelor), Ion Popescu, Magdalena Trandafir şi Ion Ungureanu (tehnologia
construcţiilor de maşini), Dumitru Catrina şi Alexnadru Dorin (maşini‑unelte şi scule), Tudor
Căsăndroiu şi Ilie Cristea (maşini agricole), Andonie Cotoreanu (material rulant de cale ferată),
Dumitru Marincaş şi Gabriela Popa‑Iarca (autovehicule rutiere), Mircea Grigore Eremia (reţele
electrice), Teodor Mihai Petrescu (radiocomunicaţii), Anca Manuela Manolescu (dispozitive,
circuite şi aparate electronice), Inge Gavăţ (electronică aplicată), Marieta Dragomirescu, Orest
Oltu şi Rodica Strugaru (tehnologie electronică şi fiabilitate), Gheorghe Petrache, Cornel
Popeea şi Dumitru Popescu (automatică II), Petrică Dumitru, Valeriu Iorga, Florin Filip Moraru
şi Luca Şerbănaţi (calculatoare), Ilie Soit Vizante (siderurgie) şi Constantin Cernat (turnătorie
şi forje), şefi de lucrări; Constantin Târcolea (matematici I), Alexandru Gheorghe (filosofie),
Gheorghe Savin (economie politică), Mihaela Silvia Blându, Atena Celmare, Ana Ganciu,
Monica Ionescu, Viorica Lupu, Vintilă Panduru şi Constantin Păun (pedagogie şi limbi străine),
lectori; Bogdan Ionescu (rezistenţa materialelor), Şerban Minculescu (geometrie descriptivă şi
desen I), Gheorghe Costandache şi Laura Pană (filosofie), Aurel Ciocârlea‑Vasilescu şi Grigore
Octavian Donţu (mecanică fină), Ion Dan Dimitrescu şi Gabriel Marius Dumitru (tehnologia
metalelor), Mihai Şerbănescu (măsuri şi aparate electrice), Ilei Ovidiu Radu (electronică
aplicată), Maria Mihaela Iliescu (tehnologie electronică şi fiabilitate) şi Pavel Toboc (turnătorie
şi forje), asistenţi.
În anul 1975, au fost pensionate următoarele cadre didactice: Ion S. Antoniu, Dumitru
Firescu, Dumitru Ionescu, Mihail Renert, Aurelian Stan şi Şerban Solacolu, profesori;
Leo Gruia, Mircea Ghiliceanu, Petre Popescu, Dimitrie Totescu şi Heinrich Urschersohn,
conferenţiari; Ana Boiangiu, Maria Beloiu, Maria Hlevca şi Aurel Lupan, şefi de lucrări; Irina
Boldescu şi Cornelia Rusnac, lectori; şi Florica Popescu, asistent.
S‑au transferat de la Institutul Politehnic din Bucureşti la alte unităţi urmăătoarele cadre
didactice: Elena Caimacan, Mihai Măruţă şi Traian Nicolescu, şefi de lucrări; Mihail Badea,
Edita Terezia Mazilescu şi Grigore Pavlenco, asistenţi.
Au încetat din viaţă: Isac Blum, profesor consultant; Dan Cosmulescu, Maria Stoia şi
Nicolae Vlădescu, asistenţi.
„Prima Conferinţă de Automatică şi Calculatoare”, cu participare internaţională, are loc
tot în 1975.
În același an, la Institutul Politehnic din Bucureşti erau 17.000 de studenţi şi 1450 cadre
didactice.
Prin Decretul Consiliului de Stat nr. 71 din 23 iunie 1975 s‑a înfiinţat Institutul Naţional de
Motoare Termice, care are printre obiective şi pe acela de „a asigura integrarea în activitatea
de cercetare, proiectare şi producţie a studenţilor şi cadrelor didactice de la Institutul Politehnic
din Bucureşti în domeniul motoarelor termice”. Activitatea acestui institut se va desfăşura în
parte în incinta fostului Institut de Cercetări Miniere din Bucureşti, iar în parte în localul actualei
Secţii de Cercetare pentru Motoare cu Ardere Internă, Institutul Politehnic din Bucureşti. Şeful
catedrei de Motoare cu Ardere Internă va conduce nemijlocit unul dintre compartimentele
Institutului Naţional de Motoare Termice şi activităţile de cercetare ale cadrelor didactice din
catedra respectivă se vor desfăşura în acest institut. Institutul Naţional de Motoare Termice
intră în componenţa Institutului Central de Cercetări pentru Construcţiile de Maşini, aflată în
subordinea Ministerului Industriei Construcţiilor de Maşini Grele.
Decretul Consiliului de Stat nr. 95 din 29 iulie 1975 a reglementat trimiterea la studii,
doctorat şi specializări în străinătate, prevăzând următoarele: – Cercetătorii români pot fi tri
mişi la studii în străinătate, în conformitate cu prevederile acordurilor guvernamentale încheiate
cu alte state sau organizaţii internaţionale pentru pregătirea în domenii în care nu se pot asigura
studiile în ţară şi pentru însuşirea unor limbi străine pentru care nu se poate asigura pregătirea
în ţară; – Trimiterea la studii în străinătate se face pe bază de concurs de selecţie, organizat de
Ministerul Educaţiei şi Învăţământului, propunerile de trimitere trebuind să fie făcute cu acordul
ministerului şi organelor centrale care au în subordonare instituţiile de învăţământ superior şi cu
avizul Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie; – Trimiterea la doctorat în străinătate
se face în cadrul acordurilor guvernamentale, în domenii tehnico‑ştiinţifice care prezintă interes
deosebit pentru economia naţională şi pentru care nu există posibilităţi de pregătire în ţară, pe
baza propunerilor Ministerului Educaţiei şi Învăţământului, ale institutelor centrale de cercetare,
academiilor de ştiinţe şi institutelor de cercetare de profil, cu avizul Consiliului Naţional pentru
Ştiinţă şi Tehnologie; – Trimiterea la specializare în străinătate se face în cadrul acordurilor,
convenţiilor de cercetare şi programelor de schimburi ştiinţifice, tehnice şi culturale încheiate

cu alte state, la propunerea Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie, în colaborare cu
ministerele şi celelalte organe centrale interesate, selecţia candidaţilor fiind făcută pe bază de
concurs; – Sunt prevăzute norme care să reglementeze condiţiile de concurs; – Se prevede că cei
care beneficiază de burse de studii, doctorat sau specializare în străinătate, vor încheia înainte
de plecare un contract cu unitatea socialistă din care provin, în care se vor prevedea obligaţiile
părţilor; – Cei trimişi la studii, doctorat şi specializare beneficiază de drepturile prevăzute în
acordurile guvernamentale; – Pe perioada în care se află în străinătate, nu primesc alte drepturi
materiale în ţară; – în cazul persoanelor încadrate în muncă, la data trimiterii în străinătate, se
consideră vechime în funcţie de specialitate şi vechime neîntreruptă în aceeaşi unitate, iar pe
această perioadă persoanele în cauză sunt considerate în concediu fără plată.
Între 1973-1975 s‑au dat în folosinţă, în localul nou al Institutului Politehnic din Bucureşti,
în Splaiul Independenţei nr. 313, următoarele noi corpuri de clădiri: – corpul EC pentru profi
lurile electrotehnică şi automatică, cu o suprafaţă desfăşurată de 5244 m2, cuprinzând două
amfiteatre a 150 de locuri fiecare, două amfiteatre a 125 de locuri fiecare, patru săli de curs a
75 de locuri fiecare, biblioteca profilului electrotehnică şi un bufet pentru studenţi; – corpul
ED pentru profilul automatică, cu o suprafaţă desfăşurată de 6363 m2, cuprinzând laboratoarele
Catedrei de Automatică şi Catedrei de Calculatoare, precum şi decanatul şi secretariatul
Facultăţii de Automatică;
Clădirea Facultăţii de Automatică şi Calculatoare

Vedere din unele clădiri ale Facultăţii de Energetică

(în spate se observă clădiri ale Facultăţii de Inginerie Electrică).
– corpul EG pentru profilul energetică, cu o suprafaţă desfăşurată de 8963 m2, cuprinzând
patru săli de curs de 80 de locuri fiecare, 12 săli de seminar a 24 de locuri fiecare, 36 săli de
proiectare şi desen a 24 de locuri fiecare; – corpul EH pentru profilul energetică, cu o suprafaţă
desfăşurată de 2703 m2, cuprinzând laboratoarele Catedrei de Reţele Electrice;
Trecerea de la clădirea Facultăţii de Automatică şi Calculatoare la clădirea unde se află anumite

facilităţi ale aceleiaşi facultăţi şi începe corpul de clădiri al Facultăţii de Inginerie Electrică.
– corpul EI pentru profilul energetică, cu o suprafaţă desfăşurată de 2703 m2, cuprinzând

laboratoarele Catedrei de Reţele Electrice, o sală de curs de 70 de locuri, o sală de proiecte de
24 de locuri, precum şi spaţii pentru decanatul şi secretariatul Facultăţii de Energetică; – corpul
EB pentru profilul energetică, cu o suprafaţă desfăşurată de 4025 m2, cuprinzând Centrala
electrică de termoficare (CET‑laborator) cu un turn de răcire şi o staţie de dedurizare a apei.
Pe baza prevederilor Consiliului de Miniştri nr. 491/1975, prin ordinul Ministerul Educaţiei
şi Învăţământului nr. 476 din 9 iunie 1975, s‑a aprobat următorul „Plan de şcolarizare la anul
I, în anul universitar 1975‑1976” la Institutul Politehnic din Bucureşti:
ÌQYӽĠӽPkQW ÌQYӽĠӽPkQW
Facultatea Total
total
de zi de zi serale
1. 0HFDQLFӽ 450 190 160 350 800
2. Aeronave 120 - - - 120
Tehnologia &RQVWUXFĠLLORUGH
3. 300 110 75 185 485
0DúLQL
5. Transporturi 185 50 75 125 310
6. (OHFWURWHKQLFӽ 145 60 60 120 265
7. (QHUJHWLFӽ 225 10 - 100 325
8. AuWRPDWLFӽ 270 50 - 50 320
10. Metalurgie 550 145 110 250 800
Institutul de chimiHGLQ%XFXUHúWLvQFDGUXO,QVWLWXWXOXL3ROLWHKQLFGLQ%XFXUHúWL
11. Chimie 115 - - - 115
12. Inginerie &KLPLFӽ 245 180 130 310 555
,QVWLWXWXO3ROLWHKQLFGLQ%XFXUHúWL
3165 1110 820 1930 5095
(total)
Prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 629 din 12 iulie 1975 s‑a aprobat nomencla
torul şi planul de şcolarizare în învăţământul postuniversitar pentru anul universitar 1975‑1976.
Totodată, au fost aprobate şi măsurile de perfecţionare a acestei forme de învăţământ, în sensul
că: – se va aplica o metodologie specifică bazată pe elaborarea de proiecte, studii şi analize în
sprijinul producţiei, pe studierea unor cazuri concrete, semnificative pentru munca specialităţilor
care se pregătesc şi pe dezbaterea acelor proiecte care sunt legate direct de activitatea lor
viitoare; – învăţământul postuniversitar se realizează de regulă prin forma fără frecvenţă, cu
durata de 9‑12 luni; – pentru activităţile practice (laborator, proiectare, sinteză) şi de verificare
a cunoştinţelor, scoaterea din producţie se va face eşalonat pe 2-3 perioade, pe o durată de cel
mult 4‑6 săptămâni; – durata globală şi durata perioadelor de scoatere din producţie se aprobă
de Ministerul Educaţiei şi Învăţământulului odată cu planurile de învăţământ; – în unele cazuri
bine justificate, pentru domenii de perfecţionare care necesită activităţi continue şi de durată
în laboratoare, centre de calcul, staţii‑pilot etc., se poate organiza, la cererea ministerelor şi
institutelor centrale, învăţământ postuniversitar cu scoaterea din producţie a cursanţilor (cursuri
de zi), durata acestora fiind aprobată de Ministerul Educaţiei şi Învăţământului, odată cu planu
rile de învăţământ şi nu va depăşi 3‑4 luni; – absolvirea învăţământului postuniversitar se face
prin examen la disciplinele stabilite prin planurile de învăţământ, la unele domenii susţinându‑se
o lucrare de absolvire, a cărei temă se stabileşte împreună cu unitatea în care activează cursantul
şi care trebuie să conducă la rezolvarea unor probleme concrete ale producţiei; – absolvenţii
învăţământului postuniversitar vor primi certificate de absolvire a acestor cursuri.
Pentru anul universitar 1975‑1976, Institutului Politehnic din Bucureşti i s‑a aprobat urmă
torul plan de şcolarizare la învăţământul postuniversitar:
Specializarea Total
1. ,QJLQHULHHFRQRPLFӽ 66
2. 0DúLQLXQHOWHFXFRPDQGӽQXPHULFӽ 108
3. 7ULERORJLHYLEUDĠLLVWDELOLWDWHúLILDELOLWDWH vQFRQVWUXFĠLLOHGHPDúLQL 67
)LDELOLWDWHDFRPSRQHQWHORUúLLQVWDODĠLLORUHOHFWURQLFHHOHFWURWHKQLFH
4. 148
úLGHDXWRPDWL]DUH
5. AuWRPDWL]DUHDFRPSOH[ӽúLRSWLPL]DUHDSURFHselor industriale 80
Optimizarea proceselor WHUPRHQHUJHWLFHúLXWLOL]DUHDUDĠLRQDOӽD
6. 89
HQHUJLHLúLFRPEXVWLELOXOXi, surse noi de energie
7. 7HKQRORJLDFRQVWUXFĠLLORUGHPDúLQLgrele 76
8. 0RWRDUHFXDUGHUHLQWHUQӽ 24
3UHOXFUӽULQHFRQYHQĠLRQDOHHOHFWURHUR]LXQHSUHOXFUӽULFXlaseri,
9. 51
electrochimLHXOWUDVXQHWHGHIRUPӽULHOHFWURPDJQHWLFH
Mijloace de transport – HFRQRPLFLWDWHúLVLJXUDQĠӽRSWLPL]DUH
10. 77
úLVLVWHPHGHUHJODUe
6LVWHPHGHWUDQVPLVLHúLGHSUHOXFUDUHDDXWRPDWӽDGDWHORU
11. 137
programarea calculatoarelor electronice
ElectURQLFӽ– DSDUDWHúLLQVWDODĠLLSHQWUXPӽVXUӽUL HOHFWULFHúL
12. 61
neelectrice, pentru IUHFYHQĠHvQDOWHúLSXWHULPDULPLFURHOHFWURQLFӽ
13. (ODERUDUHDPHWDOHORUúLDOLDMHORUFXGHVWLQDĠLHVSHFLDOӽ 39
14. 3UHOXFUDUHDSODVWLFӽDPHWDOHORUúLaliajelor cu destinDĠLHVSHFLDOӽ 28
15. 7UDWDPHQWHWHUPLFHSULPDUHúLVHFXQGDUH 47
16. 7UDILFúLDXWRVWUӽ]L 10
17. 0HFDQL]DUHDFRPSOH[ӽDOXFUӽULORUvQSURGXFĠLDYHJHWDOӽúLDQLPDOӽ 72
18. &KLPLHDQDOLWLFӽúLDQDOL]ӽDXWRPDWLFӽDproceselor industriale 20
19. &RUR]LXQHúLSURWHFĠLLDQWLFRUR]LYH 40
20. &DWDOL]DWRULúLSURFHVHFDWDOLWLFHvQLQGXVWULDFKLPLFӽúLSHWURFKLPLFӽ 10
Optimizarea proceselor GLQLQGXVWULDFKLPLFӽFHOXOR]HLKkUWLHL
21. 355
úLPDWHULDOHORUGHFRQVWUXFĠLL
TOTAL 1605
În anul 1975, s‑au făcut următoarele numiri de cadre didactice în funcţiile de şef de catedră
şi de prodecan:
– conferenţiarul Gheorghe Rădulescu – prodecan, la Facultatea de Mecanică, în locul
conferenţiarului Andrei Manole, de la l februarie 1975, şi conferenţiarul Vsevolod Radcenco,
prodecan la aceeaşi facultate, de la l iulie 1975;
– conferenţiarul Tacor Tacorian – şeful Catedrei de Geometrie descriptivă şi Desen I,
Facultatea de Tehnologia Construcţiilor de Maşini, de la 15 septembrie 1975;
– conferenţiarul Mircea Soare – şeful Catedrei de Maşini Agricole, Facultatea de Mecanică

Agricolă, de la 15 septembrie 1975;
– profesorul Chiriac Vasiliu – şeful Catedrei de Autovehicule Rutiere şi conferenţiarul Nicolae
Sipoş – Şeful Catedrei de Pedagogie, Facultatea de Transporturi, de la 15 septembrie 1975;
– conferenţiarul Maria Petrescu – prodecan, Facultatea de Metalurgie, de la l iulie 1975.
Decretul Consiliului de Stat nr. 151 din 11 decembrie 1975 în legătură cu autofinanţarea
unor activităţi ale instituţiilor de stat stabileşte că acestea pot utiliza veniturile realizate din
sursele prevăzute în anexa l pentru autofinanţări integrale sau parţiale ale cheltuielilor plani
ficate privind activităţile menţionate în aceeaşi anexă; în cazul învăţământului, punctul „C”
din anexa l, prevede: – veniturile realizate de instituţiile de învăţământ superior, prin secţii,
ateliere, centre de calcul, laboratoare, staţii-pilot, studiouri de producţie artistică, colective,
birouri, oficii şi alte unităţi asemănătoare, fără personalitate juridică, din activitatea de integrare
în producţie, cercetarea, proiectarea şi prestarea de servicii, asigură acoperirea integrală a
cheltuielilor determinate de realizarea veniturilor, precum şi a cheltuielilor pentru dezvoltarea
bazei materiale, iar diferenţa între venituri şi cheltuieli se foloseşte integral de instituţiile de
învăţământ superior, ca sursă de finanţare a învăţământului; – Veniturile realizate de unităţile
de cercetare fără personalitate juridică, organizate în cadrul instituţiilor de învăţământ superior,
din activitatea de cercetare pe bază de contracte, asigură acoperirea integrală a cheltuielilor
de funcţionare a bazei materiale, iar fondurile necesare pentru acoperirea cheltuielilor până la
încasarea veniturilor se asigură, în condiţiile legii, din credite bancare pe termen scurt, iar diferenţa
între venituri şi cheltuieli se reportează în întregime în anul următor, cu aceeaşi destinaţie.
De asemenea, Decretul nr. 151/11, decembrie1975, prevede (la articolul 8) posibilitatea
organizării unor subunităţi cu gestiune economică, fără personalitate juridică, care pot avea
independenţă operativă, cont în bancă, să poată beneficia şi să poată încheia contracte prin
împuternicire de reprezentare, iar beneficiile realizate se repartizează în proporţie de 50%
la dispoziţia subunităţii pentru funcţionarea şi dezvoltarea ei şi restul de 50% la bugetul de
stat. Pentru învăţământul superior (Anexa 3) sunt prevăzute două asemenea subunităţi: – res
taurantele‑cantină ale caselor universitare, cu circuit închis, pentru personalul didactic din
învăţământul superior şi litografiile instituţiilor de învăţământ superior.
Tot în același an, s‑a încheiat o înţelegere între Institutul Politehnic din Bucureşti şi
Universitatea Naţională de Inginerie din Lima (Peru), pe o durată de doi ani, prevăzându‑se
schimburi de cadre didactice şi acordări de burse de specializare.
În anul 1976, s‑au făcut următoarele numiri de cadre didactice: Heinrich Bir (economie
politică), Tudor Homoş (organizare şi conducere industrială), Gheorghe Diaconescu (mecanică
fină), Constantin Ciocârdia şi Ion Gavrilaş (tehnologia construcţiilor de maşini), Alexandru
Nancu (transporturi şi telecomenzi feroviare), Adrian Petrescu (calculatoare) şi Moise Ienciu
(metalurgia metalelor neferoase), profesori; Constantin Udrişte (matematici I), George Ionescu
şi Dan Iordache (fizică), Cornelia Ionescu (electrotehnică I), Fănică Spinei (electrotehnică
II), Florea Mihai şi Ana Gluvacov (filosofie), Amexandru Pascal şi Rozalia Soare (economie
politică), Natalia Stoica (organizare şi conducere industrială), Ion Bontaş (pedagogie şi limbi
străine), Dumitru Tudor (mecanică fină), Valeriu Jinescu (utilaj chimic), Anca‑Rodica Bărănescu
(motoare cu ardere internă), Gheorghe Biber, Constantin Minciu şi Vasile Moraru (maşini‑unelte
şi scule), Ioan Chelemen (maşini agricole), Eugen Negruş (material rulant şi telecomenzi
feroviare), Paul Dinculescu (măsuri şi aparate electrice), Dan Dascălu (tuburi electronice şi
tranzistoare), Ovidiu Iancu (tehnologie electronică şi fiabilitate) şi Ion Vârcolacu (turnătorie şi
foraje), conferenţiari; Corneliu Călin, Radu Chişleag, Gabriela Cone, Lucia Constantinescu,
Vladimir Datcu şi Corneliu Ghizdeanu (fizică), Filofteia Ceauşu, Lucia Ionescu‑Ghermănescu
şi Ion Magheţi (mecanică şi teoria mecanismelor), Costică Atanasiu, Lucia Fetcu, Elena
Mihăilescu, Ion Mincă, Klauss Schuler, Gheorghe Tiperciuc, Ion Tudose şi Corina Voicu
(rezistenţa materialelor), Dan Lăzărescu şi Mihail Muşat (organe de maşini), Mihai Exarhu şi
Eugen Isbăşoiu (hidraulică şi maşini hidraulice), Tudor Nicolae Duicu, Octavian Mălăncioiu
şi Carmen Papadopol (termotehnică şi maşini termice), Ana Armugescu, Sorin Antoniu, Lidia
Constantinescu, Nicolo Iosif, Ion Cristea, Rodrig Mărculescu, Alexandru Nicolae şi Ion Tofan
(electrotehnică I), Elena Alămoreanu, Sorin Aldea, Doina‑Cornelia Constantinescu, Elisabeta
Vasilescu (geometrie descriptivă şi desen I), Cornelia Barba, Margareta Bontaş, Tatiana
Ivănceanu şi Petre Popa (geometrie descriptivă şi desen II), Constantin Dinescu, Luta Erma
Haffer, Alexandru Niculescu, Elena Pădureanu şi Cornelia Zlătescu (educaţie fizică şi sport),
Simona Antonescu, Iosif Curiţa, Ovidiu Popescu şi Constantin Udrea (mecanică fină), Radu
Iatan (utilaj chimic), Gheorghe Borilă (motoare cu ardere internă), Gheorghe Csapo, Petre
Gladcov, Mihai Sorin Ionescu şi Petre Pavel Szel (tehnologia metalelor), Constantin Maican
(maşini agricole), Felicia Anghel Sprânceană (maşini electrice), Mihai Şerbănescu (măsuri
şi aparate electrice), Adrian Bodea, Constantin Brătianu, Gabriela Dedu şi Cezar Dumitriu
Ionescu (centrale electrice), Anton Manolescu, Ion Mihuţ, Marcel Profirescu şi Adrian Rusu
(dispozitive, circuite şi aparate electronice), Şerban Bârcă‑Gălăţeanu, Lasylo Doboş şi Istvan
Sztojanov (electronică aplicată), Victor Croitoru şi Tatiana Rădulescu (telefonie şi telegrafie),
Stelian Sergiu Iliescu şi Traian Ionescu (automatică I), Grigore Brăileanu şi Dan Cautiş
(automatică II), Cristian Giumale (calculatoare), Sorin Badea, Voicu Brabie, Constantin Bratu,
Ion Chira, Florin Gheorghiu şi Iulian Ripoşan (turnătorie şi forje), Avram Nicolae (agregate
şi instalaţii metalurgice), Rodica Cătuneanu, Ion Săndulescu, Alfredo Szabo, Margareta
Teodorescu şi Dumitru Turtoi (chimie şi tehnologie anorganică), Constantin Boghină, Mircea
Dorel Gheorghiu şi Mihai Corneliu Tărăbăşanu (chimie şi tehnologie organică), Maria Preda şi
Constantin Spurcaciu (silicaţi şi compuşi oxidici), Dumitru Ceacăreanu, Dumitru Fătu, Dumitru
Oancea, Valeria Petrescu şi Margareta Tomescu (chimie fizică) şi Cornelia Balaban (inginerie
chimică), şefi de lucrări; Petre Dumitru, Tatiana Stănăşilă şi Elena Tănăsescu (matematici I),
Gheorghe Oprişan (matematici II), Acsinte Dobrie, Dumitru Liviu Mitrănescu şi Vasile Văcar
(filosofie), Marin Trăistaru (socialism ştiinţific), Maria Brânzaru, Georgeta Eleonora Petrescu,
Maria Pârlea şi Elena Pâslaru (pedagogie şi limbi străine), lectori: Mircea Cârnu, Alexandru
Filipoiu, Paul Cătălin, Flondor Stihi şi Monica Stihi (matematici II), Marin Cilea şi Nicolae
Luca (fizică), Florian Paul Simion (mecanică), Nicolae Băran (termotehnică şi maşini termice),
Florin Constantinescu, Viorel Ovidiu, Virgil Marie şi Lucian Ocheană (electrotehnică),
Marian Bane şi Toma Vasile (metalurgie fizică), Vasile Buzilă şi Barbu Plosceanu (geometrie
descriptivă şi desen II), Iancu Filipescu şi Gheorghe Stoica (filosofie); Mariana Necheş şi
Ecaterina Savu (pedagogie şi limbi străine), Constantin Negrău, Valentin Pădureanu, Toma
Liviu Preda, Ana Răducanu (educaţie fizică şi sport), Eugeniu Condurăţeanu, Constantin Ioan
Ionescu şi Alexandrina Ştefănescu (tehnologia metalelor), Liviu Ioan Boşianu (material rulant),
Vasile Dincescu (transporturi şi telecomenzi feroviare), Mihaela Stan (centrale electrice),
Radu Alexandru şi Gheorghe Dragomir (dispozitive, circuite şi aparate electrice), Nicolae
Drăgulinescu şi Vasile Lăzărescu (electronică aplicată), Doina Angela Chiru şi Elvira Stoica
(tehnologie electronică şi fiabilitate), Vasilica Dina şi Dan Zamfirescu (siderurgie), Gheorghe
Gicu Chelu, Mihai Chişamera şi Simion Cocoloş (turnătorie şi forje) şi Călin Sergiu Stoicescu
(chimie şi tehnologie organică), asistenţi.
În anul 1976, au fost pensionate următoarele cadre didactice: Grigore Popa, profesor,
Gheorghe Stăncioiu, conferenţiar; Silverius Pop şi Jeana Vencov, şefi de lucrări; Dumitru
Flondor, Liana Nicuţă şi Marcel Voinescu, lectori.
S‑au transferat de la Institutul Politehnic din Bucureşti la alte unităţi, următoarele cadre
didactice: Ion Tudosescu, profesor; Ilie Viorel Isarie, şef de lucrări; Eugenia Condurăţeanu,
Valentina Dogmarova, Ecaterina Dragu, Doina Gavrilescu, Călin Sergiu Stoicescu, Elena Tătar
Moisescu şi Doina Verdeţ Dinu, asistenţi.
S‑a desfăcut contractul de muncă următoarelor cadre didactice: Dimitrie Camboli, Ion
Nerescu şi Dan Taşcă, conferenţiari; Aurel Dobranis şi Adriana Năstase, şefi de lucrări;
Constantin Anghel, Ion Amăriuţei, Daniela Brânduşa Diaconescu şi Debora Răceu, asistenţi.
A încetat din viaţă Constantin Ghiulai, profesor.
Decretul Consiliului de Stat nr. 14 din 13 februarie 1976 privind înfiinţarea, organizarea
şi funcţionarea unităţilor de producţie, cercetare, proiectare şi servicii pentru integrarea
învăţământului superior cu producţia şi cercetarea, prevede: – Posibilitatea înfiinţării a trei
tipuri de asemenea unităţi, anume (a) întreprinderi pe principiul gestiunii economice, având
personalitate juridică, subordonate ministerelor, celorlalte organe centrale de profil sau
centralelor industriale, precum şi instituţiilor de învăţământ superior în ceea ce priveşte
activitatea de integrare; (b) fabrici, uzine, secţii, ateliere, şantiere etc., fără personalitate
juridică, care fac parte din structura unităţilor economice de profil sau organizaţiilor de
cercetare şi proiectare subordonate acestora şi instituţiilor de învăţământ superior pentru
activităţi de integrare; (c) secţii, ateliere, centre de calcul, laboratoare, staţii pilot, colective,
birouri etc., organizate pe principiul autofinanţării, fără personalitate juridică, subordonate
atât unităţilor de învăţământ superior cât şi unităţilor de profil. – Activitatea acestor unităţi se
asigură şi cu participarea directă a personalului didactic în cadrul normei didactice. Studenţii
pot participa şi ei la activitatea unităţilor respective ca muncitori sau alt personal de execuţie,
norma studenţească de lucru determinându‑se prin aplicarea unui coeficient mediu de 0,3 la
normele stabilite pentru muncitorii calificaţi. Ei beneficiază de echipament de lucru gratuit şi
pot fi stimulaţi cu până la 20% din valoarea manoperei realizate. Valoarea manoperei studenţilor
se virează instituţiilor de învăţământ superior. – Activitatea unităţilor de tip (c) se desfăşoară pe
bază de plan de producţie ce se stabileşte de institutul de învăţământ superior, care, va întocmi
şi un plan de venituri şi cheltuieli, veniturile realizate de unităţile de tip (c) constituind surse de
finanţarea a învăţământului.
Pe baza Decretului nr. 14 din 13 februarie 1976, la Institutul Politehnic din Bucureşti s‑au
înfiinţat următoarele unităţi:
(a) Unităţi de cercetare‑proiectare
• Prin Ordinul Ministerul Educaţiei şi Învăţământului nr. 150/1976:
l. – Secţia de cercetare, proiectare şi execuţie de prototipuri, de maşini-unelte, scule,
dispozitive şi verificatoare de tehnologii, cu următoarele colective: – colectivul de instalaţii,
dispozitive şi tehnologii (pe lângă Catedra de Tehnologia Construcţiilor de Maşini), – Colec
tivul de cercetare‑proiectare DISROM (pe lângă Facultatea de Tehnologia Construcţiilor
de Maşini), – Colectivul de prototipuri de maşini‑unelte şi scule (de pe lângă Catedra de

Maşini‑Unelte şi Scule) şi – Colectivul de utilaje, aparate şi tehnologii neconvenţionale (de pe
lângă Catedra de Tehnologia Metalelor);
2. – Colectivul de cercetare‑proiectare pentru construcţii aerospaţiale şi sisteme de
propulsie (de pe lângă Catedra de Aeronave);
3. – Laboratorul de cercetări pentru încercări de materiale (pe lângă Catedra de Rezis
tenţa Materialelor);
4. – Secţia de cercetare‑proiectare pentru electronică şi telecomunicaţii (de pe lângă
Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii);
5. – Atelierul de cercetare‑proiectare pentru automatizări şi echipamente electronice de
calcul (de pe lângă Facultatea de Automatică).
6. – Laboratorul de cercetări metalurgice (de pe lângă Facultatea de Metalurgie).
7. – Secţia de cercetare‑proiectare de energetică, cu următoarele colective: – Laboratorul
de cercetări hidraulice (de pe lângă Catedra de Hidraulică şi Maşini Hidraulice); – colectivul de
cercetare‑proiectare de ingineria sistemelor (de pe lângă Catedra de Organizare şi Conducerea
întreprinderilor) şi – Colectivul de cercetare‑proiectare de centrale electrice (de pe lângă Cate
dra de Centrale Electrice).
8. – Colectivul de cercetare‑proiectare pentru autovehicule şi transporturi rutiere (de pe
lângă Catedra de Autovehicule Rutiere).
9. – Laboratorul de cercetare‑proiectare, microproducţie şi servicii, aparate de măsură şi
control şi mijloace de învăţământ (de pe lângă Rectorat).
(b) Unităţi de producţie:

1. Atelierul de producţie pentru aparate şi echipamente de măsură şi testare, de calcul şi
automatizări (de pe lângă Facultatea de Automatică).
2. Atelier de microproducţie metalurgică (de pe lângă Catedra de Turnătorie şi Forje).
3. Centrala electrică de termoficare (de pe lângă Catedra de Centrale Electrice).
• Prin Ordinul Ministerul Educaţiei şi Învăţământului nr. 1557/l976:
4. – Formaţii de producţie pentru echipamente de telecomenzi şi transporturi (de pe lângă
Catedra de Tehnologia Transporturilor şi Telecomenzi Feroviare).
În lunile mai şi iunie 1976 au avut loc adunări de dări de seamă şi de alegeri la nivelul facul
tăţilor şi al institutului. Au fost alese consiliile profesorale ale facultăţilor, Senatul institutului,
decanii, secretarii consiliilor profesorale, rectorul, prorectorii şi secretarul Senatului. Au fost
aleşi: profesorul Radu Voinea (rector), profesorii Constantin Bâlă, Jean Moncea, Stelian Mircea
Petrescu şi Rodica Vâlcu (prorectori); profesorul Ion Grădişteanu (secretar al Senatului). De
asemenea, au fost aleşi decanii: profesor Constantin Ciocârdia (Facultatea de Mecanică
Agricolă), profesor Alexandru Diaconu (Facultatea de Energetică), profesor Octavian Floarea

(Facultatea de Inginerie Chimică), profesor Simion Florea (Facultatea de Automatică), profesor
Constantin Luca (Facultatea de Chimie), conferenţiar Andrei Manole (Facultatea de Mecanică),
profesor Florea Oprea (Facultatea de Metalurgie), profesor Victor Pimsner (Facultatea
de Aeronave), profesor Oliviu Rusu (Facultatea de Transporturi), profesor George Rulea
(Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii), profesor Voicu Tache (Facultatea de Tehnologia
Construcţiilor de Maşini), profesor Andrei Ţugulea (Facultatea de Electrotehnică).
În afară de rector, cei 4 prorectori, secretarul Senatului şi cei 12 decani, din Senatul
Institutului Politehnic din Bucureşti, ales, au mai făcut parte: profesorii Gheorghe Buzdugan,
Sergiu Călin, Vasile Cătuneanu, Felicia Cornea, Alexandru Dănescu, Traian Demian, Suzana
Gâdea, Nicolae Geru, Tudor Homoş, Gheorghe Hortopan, Moise Ienciu, Ion Iordănescu,
Constantin Mocanu, Adelaida Mateescu, Dan Pavelescu, Corneliu Penescu, Augustin Petre,
Ioan M. Popescu, Mircea Panteliomon, Marcel Segărceanu, Alexandru Spătaru, Octavian
Stănişilă, Ion Teodoreanu şi Silvia Vacu, şefi de catedră; conferenţiarii: Corneliu Brebente,
Ionel Constantinescu, Răzvan Măgureanu, Vasile Moraru, Ileana Niculescu, Şerban Raicu, Sorin
Roşca, Gheorghe Samachişe şi Ioana Smirnov; şefi de lucrări: Valentin Ceauşu, Alexandru
Dorin, Mircea Eremia, Elena Mihăilescu, Graţiela Niculescu, Ioan Păunescu, Gabriela Iarca
Popa şi Iulian Ripoşan (preşedintele Uniunii Asociaţiei Studenţilor Comunişti din IPB);
asistenţii Ecaterina Andronescu, Lucia Bărbulescu Popa şi Dana Ştefănescu. Au mai făcut parte
12 studenţi (desemnaţi de Uniunea Asociaţiei Studenţilor Comunişti din IPB) şi 9 reprezentanţi
ai ministerelor, întreprinderilor şi institutelor de cercetare şi proiectare, desemnaţi de unităţile
respective.
La 16 iunie 1976, profesorul Suzana Gâdea a fost numită ministru al Educaţiei şi Învăţă
mântului.
Pentru anul universitar 1976‑1977 s‑a aprobat următorul „plan de şcolarizare la Institutul
Politehnic din Bucureti în anul I de studii”:
ÌQYӽĠӽPkQW ÌQYӽĠӽPkQW
Facultatea Total
total
de zi de zi serale
1. 0HFDQLFӽ 500 180 130 310 810
2. Aeronave 120 - - - 120
3. 350 100 50 150 500
0DúLQL
5. Transporturi 230 50 75 125 355
6. (OHFWURWHKQLFӽ 150 50 - 50 200
7. (QHUJHWLFӽ 250 100 - 100 350
8. $XWRPDWLFӽ 270 50 - 50 320
10. Metalurgie 650 155 85 240 890
Institutul de CKLPLHGLQ%XFXUHúWLvQFDGUXO,QVWLWXWXOXL3ROLWHKQLFGLQ%XFXUHúWL
11. Chimie (univ.) 110 - - - 110
12 InginHULH&KLPLFӽ 275 160 140 300 575
Institutul Politehnic din BuFXUHúWL
3465 1075 655 1730 5195
(total)
1. 0HFDQLFӽ 500 180 130 310 810
2. Aeronave 120 - - - 120
3. 350 100 50 150 500
0DúLQL
5. Transporturi 230 50 75 125 355
6. (OHFWURWHKQLFӽ 150 50 - 50 200
7. (QHUJHWLFӽ 250 100 - 100 350
8. $XWRPDWLFӽ 270 50 - continuare
50 320tabel

10. Metalurgie 650 155 85 240 890
Institutul de CKLPLHGLQ%XFXUHúWLvQFDGUXO,QVWLWXWXOXL3ROLWHKQLFGLQ%XFXUHúWL
11. Chimie (univ.) 110 - - - 110
12 InginHULH&KLPLFӽ 275 160 140 300 575
Institutul Politehnic din BuFXUHúWL
3465 1075 655 1730 5195
(total)
* Pentru anul universitar 1976‑1977 s‑a aprobat următorul „plan de şcolarizare la Institutul Politehnic
din București în anul I de studii”, care nu prevedea locuri pentru Ingineri – Cursuri serale.
Numărul cursanţilor aprobaţi să fie şcolarizaţi la cursurile postuniversitare, pe specializări,

este dat în tabelul următor (începând cu anul universitar 1976-1977):
Specializarea Total
1. Inginerie ecRQRPLFӽ 66
3. TULERORJLHYLEUDĠLLVWDELOLWDWHúLILDELOLWDWHvQFRQVWUXFĠLLOHGHPDúLQL 67
)LDELOLWDWHDFRPSRQHQWHORUúLLQVWDODĠLLORUHOHFWURQLFHHlectrotehnicHúLGH 148
4.
automatizare
5. $XWRPDWL]DUHDFRPSOH[ӽúLRSWLPL]DUHDSURLHctelor industriale 80
2SWLPL]DUHDSURFHVHORUWHUPRHQHUJHWLFHúLXWLOL]DUHDUDĠLRQDOӽDHQHUJLHLúL 89
6.
combustibilului, surse noi de energie
7. Tehnologia construFĠLLORUGH PDúLQLJrele 76
3UHOXFUӽULQHFRQYHQĠLRQDOHHOHFWURHUR]LXQHSUHOXFUӽULFXODVHUL 51
9.
HOHFWURFKLPLHXOWUDVXQHWHGHIRUPӽULHOHFWURPDJQHWLFH
Mijloace de transport – HFRQRPLFLWDWHúLVLJXUDQĠӽRSWLPL]DUHúi sisteme de 77
10.
reglare
6LVWHPHGHWUDQVPLVLHúLGHSUHOXFUDUHDDXWRPDWӽDGDWHORUSURJUDPDUHD 137
11.
calculatoarelor electronice
(OHFWURQLFӽ– DSDUDWHúLLQVWDODĠLLSHQWUXPӽVXUӽULHOHFWULFHúLQHHOHFWULFH 61
12.
SHQWUXIUHFYHQĠHvQDOWHúLSuteri mari, microelectroQLFӽ
13. (ODERUDUHDPHWDOHORUúLDOLDMHORUFXGHVWLQDĠLH VSHFLDOӽ 39
14. 3UHOXFUDUHDSODVWLFӽDPHWDOHORUúLDOLDMHORUFXGHVWLQDĠLHVSHFLDOӽ 28
15. 7UDWDPHQWHWHUPLFHSULPDUHúLVHFXQGDUH 47
17. Mecanizarea coPSOH[ӽDOXFUӽULORUvQSURGXFĠLDYHJHWDOӽúLDQLPDOӽ 72
18. CKLPLHDQDOLWLFӽúLDQDOL]ӽDXWRPDWLFӽDSURFHVHORULQGXVWULDOH 20
19. &RUR]LXQHúLSURWHFĠLLDQWLFRUR]LYH 40
20. &DWDOL]DWRULúLSURFHVHFDWDOLWLFHvQLQGXVWULDFKLPLFӽ úLSHWURFKLPLFӽ 10
2SWLPL]DUHDSURFHVHORUGLQLQGXVWULDFKLPLFӽFHOXOR]HLKkUWLHLúLPDWHULDOHORU 355
21.
GHFRQVWUXFĠLL
TOTAL 1605
Numărul studenţilor străini şcolarizaţi pe specializări în anul I, 1976‑1977, a fost:

Specializarea Total
1. MaúLQLWHUPLFH 3
2. MecaniFӽ)LQӽ 2
3. Aeronave 15
4. 7HKQRORJLD&RQVWUXFĠLLORUGH0DúLQi 7
5. 0DúLQL-Unelte 3
6. 0HFDQLFӽ$JULFROӽ 4
7. Autovehicule Rutiere 6
8. 0DWHULDO5XODQWGH&DOH)HUDWӽ 3
9. (OHFWURWHKQLFӽ 13
10. (QHUJHWLFӽ 4
11. $XWRPDWLFӽúL&DOFXOatoare 16
12. ElectronicӽúL7HOHFRPXQLFDĠLL 20
13. 0HWDOXUJLH([WUDFWLYӽ 7
14. PrelucUӽUL0HWDOXUJLFH 8
15. Turnătorie 2
16. 7HKQRORJLH&KLPLFӽ$QRUJDQLFӽ 5
,QVWLWXWXO3ROLWHKQLFGLQ%XFXUHúWL WRWDO 128
În anul 1976, au fost date în funcţiune noi corpuri de clădiri la localul nou al Institu
tului Politehnic din Bucureşti (în Splaiul Independenţei nr. 313): – corpul JH, pentru profilurile
metalurgie şi transporturi, cu o suprafaţă desfăşurată de 2084 m2, cuprinzând hala şi laboratoa
rele Catedrei de Material Rulant de Cale Ferată din Facultatea de Transporturi; corpurile JI şi JK,
pentru profilurile metalurgie şi transporturi, cu o suprafaţă desfăşurată de 6448 m2, cuprinzând
laboratoarele Catedrei de Metalurgie Fizică, – corpul JL, pentru profilurile metalurgie şi trans
porturi, cu o suprafaţă desfăşurată de 3120 m2, cuprinzând laboratoarele Catedrei de Metalurgie
Neferoasă; – corpul CH, pentru profilul mecanic, cu o suprafaţă desfăşurată de 3233 m2,
cuprinzând laboratoarele Catedrei de Mecanică Fină; – corpul CI, pentru profilul mecanic, cu o
suprafaţă desfăşurată de 1285 m2, cuprinzând hala şi laboratoarele Catedrei de Utilaj Chimic.
În anul 1976 s‑a încheiat un contract de „service” între Institutul Politehnic din Bucureşti
şi firma Haereus, pentru aparate de simulare a condiţiilor de mediu şi aparatură biomedicală,
din RF Germania. Service‑ul respectiv funcţionează în cadrul unităţii de producţie de tip (c) de
pe lângă Catedra de Mecanică Fină.
În același an, s‑au făcut următoarele numiri de cadre didactice: Octavian Stănăşilă (mate
matici II), Ilie Cucurezeanu şi Cornelia Moţoc (fizică), Cornel Popa (filosofie), Pavel Ioniţă
(economie politică), Ion Stăncioiu (organizare şi conducere industrială), Dolphi Drimer,
Viorel Micloşi şi Ion Senea (tehnologia metalelor şi sudură), Alexandru Rădulescu (tehnologia
construcţiilor de maşini), Mircea Soare (maşini agricole), Ion Iordănescu (reţele electrice),
Vasile Minilici şi Nicolae Petrescu (metalurgia metalelor neferoase), Grigore Teodorescu
(chimie şi tehnologie anorganică), Constantin Luca (chimie analitică) şi Radu Mihail (inginerie
chimică), profesori; Alexandru Preda (fizică), Ion Constantinescu şi Vasilica Cosac (rezistenţa
materialelor), Mircea Marinescu şi Stoian Anghel Petrescu (termotehnică şi maşini termice),
Anghel Aloman (metalurgie fizică), Constantin Anton Micu şi Vasile Stoica (mecanică fizică),
Dinu Taraza (motoare cu ardere internă), Gheorghe Anton şi Gheorghe Frăţilă (autovehicule
rutiere), Niculai Chimu (material rulant), Alexandru Nancu (transporturi şi telecomunicaţii
feroviare), Stelian Găletuşe (aeronave), Năstase Bichir, Ana Sofia Diculescu, Nicolae Galan,
Răzvan Măgureanu şi Constantin Răduţi (maşini electrice), Valeriu Panaite (măsuri şi aparate
electrice), Alexandru Selinschi (centrale electrice), Nicolae Golovanov (reţele electrice), Eugen
Cazimirovici (siderurgie), Ion Paralescu (chimie analitică) şi Gheorghiţa Jinescu (inginerie
chimică), conferenţiari; Doina Elena Gavrilă, Iolanda Mihai şi Mircea Aurelian Stan (fizică),
Mariana Frăţilă, Steluţa Marioara Stroe şi Eliza Zamfirescu Haşeganu (mecanică); Horia Miron
Gheroghiu (rezistenţa materialelor), Aurel Martineac (mecanisme), Mircea Dumbravă (organe
de maşini), Petre Roman şi Nicolae Vasiliu (hidraulică şi maşini hidraulice), Alexandru Petcovici
(termotehnică şi maşini termice), Dan Chirică, Alexandra Dobre, Nicolae Emil Florian, Ioana
Raluca Groza şi Simona Zamfir (metalurgie fizică), Iolanda Niţă (geometrie descriptivă şi de
sen I), Marina Carmina Panaitescu (geometrie descriptivă şi desen II), Sorina Ciurea şi Cristian
Suciu (organizare şi conducere industrială), Adrian Pascu (mecanică fină), Virgil Chiriac şi
Mihaela Păunescu (utilaj chimic), Alexe Manea (motoare cu ardere internă), Florea Dumitrache
(tehnologia metalelor şi sudură), Ion Păunescu (maşini agricole), Radu Patraulea şi Dan Rugescu
(aeronave), Petru Notingher (maşini electrice), Cristian Emilian Lazarovici şi Dan Alexandru
Pavelescu (măsuri şi aparate electrice), Ion Sotir Dumitrescu, Petre Ghiţescu şi Ilie Prisecaru
(centrale electrice), Constantin Rădoi (electronică aplicată), Mihai Brânzan, Ion Nicolescu şi
Paul Svasta (tehnologie electrică şi fiabilitate), Radu Nicolae Dobrecu şi Aurel Mihai Stănescu
(automatică I), Constantin Florin Munteanu (automatică II), Valentin Nicolae Cristea, Barbu
Şerban Petrescu şi Miron Vasile Petre (calculatoare), Lambrache Papahagi şi Dan Sorin Vasilescu
(chimie şi tehnologie organică) şi Ovidiu Munteanu (inginerie chimică), şefi de lucrări; Florica
Munteanu Pascal (matematici I), Georgeta Todea (filosifie), Maria Hagistate şi Nicolae Ioniţă
(economie politică), Petre Anghel, Elena Dobriţoiu, Ion Frăţilă, Iustina Galan, Ana Nedelea şi
Lucia Vlădulescu Vârghici (pedagogie şi limbi străine), lectori; Silvia Rădulescu (matematici I),
Irina Bucurescu (matematici III), Oltin Horia Dogaru şi Ion Făgeţeanu (matematici II), Mihaela
Bugeanu, Cristian Florea, Jean Maurer, Ecaterina Cornelia Niculescu şi Dragoş Popa (fizică),
Mircea Ivan (mecanică), Victor Moise, Dan Nicolae Robescu şi Vicenţiu Valentin Tcacenco
(hidraulică şi maşini hidraulice), Monica Drăgan (electrotehnică II), Mihai Constantinescu şi
Elena Drăgulescu (geometrie descriptivă şi desen II), Anca Cherebenţiu şi Liana Rodica Şabac
(pedagogie şi limbi străine), Constantin Tacă (utilaj chimic), Ioana Bogdan şi Lucian Tomescu
(autovehicule rutiere), Adriana Marinescu (tehnologia construcţiilor de maşini), Viorel Macaleţ
(metalurgia metalelor neferoase), Teodora Sabău (turnătorie şi forje), Marina Mihaela Georgescu
(agregate şi instalaţii metalurgice), Dumitru Savu (chimie şi tehnologie organică) şi Mihaela
Camelia Ştefania Mihai (inginerie chimică), asistenţi.
În cursul anului 1977, au fost pensionate următoarele cadre didactice: Ecaterina Cioră
nescu‑Neniţescu, Teodor Mlădinescu, Ileana Necşoiu şi Gheorghe Popescu Cartianu, profesori;
Iudith Adorian, conferenţiar; Maria Bolgiu, Nicolae Cruli, Gheorghe Ioniţă, Nicolae Mirescu,
Aurel Mihărtescu şi Ion Vieroşanu, şefi de lucrări; Viorica Ghenghea şi Viorica Roşu, lectori;
Zenaida Cojocaru, Constanţa Gheroghiu şi Lary Schachter, asistenţi.
Au fost transferaţi de la Institutul Politehnic din Bucureşti la alte unităţi, următoarele cadre
didactice: Gheorghe Tiperciuc, şef de lucrări; Viorel Fodor, Mariana Simina Ionescu şi Nicolae
Radu, asistenţi.
S‑a desfăcut contractul de muncă următoarelor cadre didactice: Reinhardt Piringer, profe
sor; Silvia Atanasiu, Virgil Bogdan, Dumitru Ceacăreanu, Gheorghe Costache şi Florin Cucu,
şefi de lucrări; Florica Pascal, lector; Cristian Boiangiu, Dana Boiangiu, Oltea Bogdan, Şerban
Constantinescu, Virgil Gligor, Doru Nicolae Gherban, Ion Paraschiviu, Petre Nichifor Turcu şi
Ionela Vişan, asistenţi.
Au încetat din viaţă la cutremurul din 4 martie 1977: Ioan Emil Sonea, profesor, Hristul
Fuia şi Iolanda Niţă, şefi de lucrări; Au mai încetat din viaţă, din alte cauze, următoarele cadre
didactice: Dumitru Brişcan, Iosif Drimuş şi Vasile Nedelcu, profesori şi Valentina Alexan
drescu, asistent.
Pe baza propunerilor făcute de Senatul Institutului Politehnic din Bucureşti şi a acordului
Ministerul Educaţiei şi Învăţământului (Ordinul nr. 24.514/1977), prin ordinul rectoratului
nr. 13/1977, următoarele cadre didactice au fost numite în funcţia de prodecan: conferenţiar
Paul Dinculescu (Facultatea de Electrotehnică); conferenţiarii Ion Iordănescu şi Aureliu
Leca (Facultatea de Energetică); conferenţiar Ioan Dumitrache (Facultatea de Automatică);
conferenţiarii Ion Teodorescu şi Ovidiu Iancu (Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii);
conferenţiarii Gheorghe Rădulescu şi Vsevolod Radcenco (Facultatea de Mecanică); confe
renţiarii Ion Gheghea şi Gheorghe Zgură (Facultatea de Tehnologia Construcţiilor de Maşini),
conferenţiar Eugen Negruş (Facultatea de Transporturi), profesor Ion Dragomir şi conferenţiar
Maria Petrescu (Facultatea de Metalurgie); conferenţiarii Radu Avram şi Sorin Roşca (Faculta
tea de Inginerie Chimică) şi profesor Constanţa Gheroghiu (Facultatea de Chimie).
În perioada 17‑21 iunie 1977, s-au desfășurat lucrările celui de al „Doilea Simpozion Inter
naţional de Mecanisme şi Metode de Proiectare cu Ajutorul Calculatorului (SYROM 77)”, la
care s‑au prezentat 152 de lucrări. Au participat 123 specialişti din ţară şi 61 de specialişti din
străinătate, care au prezentat 42 de lucrări (Austria – 4, Bulgaria – 3, Cehoslovacia – 8, RD
Germania – 4, RF Germania – 2, India – 4, Mexic – l, Olanda – l, Polonia – 3, Marea Britanie
– 7, URSS – 5). Preşedintele comitetului de organizare a fost profesor doctor docent Nicolae
Manolescu (Catedra de Mecanisme).
În ultima săptămână din luna mai 1977 s-au desfășurat lucrările celei de a II-a ediții a
Conferinței de Automatică și Calculatoare cu participare internațională.
Decretul Consiliului de Stat nr. 29 din 12 iulie 1977, pentru modificarea anexelor nr. 1
şi nr. 2 de la Decretul nr. 147/1977 privind nomenclatorul profilurilor şi specializărilor din
învăţământul superior, precum şi instituţiilor şi facultăţilor din sistemul Ministerul Educaţiei
şi Învăţământului, a stabilit pentru facultăţile Institutului Politehnic din Bucureşti următoarele
profiluri şi specializări:
Facultatea Profirurile 6SHFLDOL]ӽULOH

ÌQY΁Ġ΁PkQWFXGXUDWa de 46 ani
- WHKQRORJLDFRQVWUXFĠLLORUGHPDúLQL
Tehnologia - PDúLQL-unelte
1. ConstUXFĠLLORU - mecanic - XWLODMXOúLWHKQRORJLDVXGXULL
GH0DúLQL ÌQY΁Ġ΁PkQWFXGXUDWDGH4 ani
- WHKQRORJLDFRQVWUXFĠLLORUGHPDúLQL
- tehnologia sudurii
ÌQY΁Ġ΁PkQWFXGXUDWDGH 46 ani
- mDúLQLKLGUDXOLFHúLSQHXPDWLFH
- PDúLQLWHUPLFH
- PHFDQLFӽILQӽ
2. 0HFDQLFӽ - mecanic - utilaj tehnologic (chimic)
ÌQY΁Ġ΁PkQWFXGXUata de 34 ani
- PHFDQLFӽILQӽ
- XWLODMFKLPLFúLSHWURFKLPLF
- utilaj pentru industria materialelor de consWUXFĠii
ÌQY΁Ġ΁PkQWFXGXUDWDGH6 ani
- mecanic
MecaniFӽ - PHFDQLFӽDJULFROӽ
3.
$JULFROӽ ÌQY΁Ġ΁PkQWFXGXUDWDGH4 ani
- forestier
- industrializarea lemnului
ÌQY΁Ġ΁PkQWFXGurata de 46 ani
4. Aeronave - mecanic
- aeronave
ÌQY΁Ġ΁Pknt cu durata de 46 ani
- autovehicule rutiere
- maWHULDOUXODQWGHFDOHIHUDWӽ
- mecanic
5. Transporturi
- automobile
- maWHULDOUXODQWGHFDOHIHUDWӽ
- electric
- tehnologia transportuULORUúLWelecomenzi feroviare
- PHWDOXUJLHH[WUDFWLYӽ
- WXUQӽWRULH
- SUHOXFUӽULPHWDOXUJLFH
6. Metalurgie - metalurgie
- metalurgie neferoDVӽ
- WXUQӽtorie
- GHIRUPӽULSODVWLFHúLWUDWDPHQWHWHUPLFH
- HOHFWURWHKQLFӽ
7. (OHFWURWHKQLFӽ - electric
- PDúLQLúLDSDUDWHelectrice
continuare tabel
ÌQY΁Ġ΁PkQW cu durata de 46 ani
- HOHFWURQLFӽúLWHOHFRPXQLFDĠLL
(OHFWURQLFӽúL
8. - electric ÌQY΁Ġ΁PkQWFXGXUDWDGH4 ani
TeOHFRPXQLFDĠLL
- HOHFWURQLFӽ
- telefonie-telegrafie
- DXWRPDWL]ӽULúLFDOFXlatoare
9. $XWRPDWLFӽ - electric
ÌQY΁Ġ΁Pânt cu durata de 34 ani
- DXWRPDWL]ӽULLQGXVWULDOH
- HQHUJHWLFӽ
10. (QHUJHWLFӽ - energetic ÌQY΁Ġ΁PkQWFXGXUDWDGH4 ani
- reele electrice
- centrale termoelectrice
,QVWLWXWXO1DĠLRQal de Chimie din BuFXUHúti
- WHKQRORJLDFKLPLFӽRUJDQLFӽ
- WHKQRORJLDFRPSXúLORUPDFURPROHFXODUL
- petrochimie
- chimic
- WHKQRORJLDFKLPLFӽDQRUJDQLFӽ
- WHKQRORJLDVLOLFDĠLORUúLFRPSXúLORUR[LGLFL
- chimie
11. Tehnologie &KLPLFӽ
- chiPLHIL]LFӽ
- chimic ÌQY΁Ġ΁PkQWFXGXUDWDGH4 ani

- WHKQRORJLDFKLPLFӽRUJDQLFӽ
- tehnologia maselor plastice
- tehnologia chLPLFӽDQRUJDQLFӽ
- tehnologia materialelor de constUXFĠLL
- biologic ÌQY΁Ġ΁PkQWFXGXUDWDGH6 ani
- biochimie
12. 8WLODMHúL,QJLQHULD - mecano- ÌQY΁Ġ΁PkQWFXGXUDWDGH6 ani
Proceselor Chimice chimic - XWLODMHúLLQJLQHULDSURFHVHORUFKLmice
Pentru anul universitar 1977-1978 s‑au repartizat următoarele cifre de şcolarizare în

anul I, la Institutul Politehnic din Bucureşti:
ÌQYӽĠӽmânt
de ingineri vQYӽĠӽPkQWGHVXELQJLQHUL Total
Facultatea cursuri de zi
total
de zi de zi serale
TehnoORJLD&RQVWUXFĠLLORr de
1. 500 60 60 120 620
0DúLQL
2. 0HFDQLFӽ 630 180 110 290 920
4. Aeronave 120 - - - 120
5. Transporturi 270 60 60 120 390
6. Metalurgie 720 210 60 270 990
7. ElectrotehniFӽ 185 30 30 60 245
8. ElectroQLFӽúL7HOHFRPXQLFDĠLL 380 200 60 260 640
9. $XWRPDWLFӽ 300 90 60 150 450
10. (QHUJHWLFӽ 270 70 - 70 340
Institutul NaĠLRQDOGH&KLPLHGLQ%XFXUHúWL
360 (ingineri)
11. 7HKQRORJLH&KLPLFӽ 140 160 120 280 780
(universitari)
Utilaje úL,QJLQHULDProceselor
12. 200 - - - 200
Chimice
,QVWLWXWXO3ROLWHKQLFGLQ%XFXUHúWL 4275 1060 590 1650 5925
Planul de școlarizare pentru anul I, 1977-1978, al Institutului Politehnic din București,

pentru studenți străini:
Specializarea Total
1. 0DúLQL termice 10
2. MecaQLFӽILQӽ 8
3. ElHFWURWHKQLFӽ 26
4. Tehnologia CoQVWUXFĠLLORUGH0DúLQL 10
5. 0DúLQL-unelte 7
6. 3UHOXFUӽUL0HWDOXUJLFH 5
7. 7XUQӽWRULH 4
8. (QHUJHWLFӽ 10
9. (OHFWURQLFӽúL7HOHFRPXQLFDĠLL 26
10. $XWRPDWLFӽúLFDOFXODWRDUH 22
11. Aeronave 11
12. 0HFDQLFӽ$gricoOӽ 2
TOTAL 141
În anul 1977, au luat fiinţă în cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti următoarele
unităţi de integrare a învăţământului în cercetare şi producţie:
(a) Unităţi de cercetare‑proiectare
• Prin Ordinul Ministerului Educaţiei şi Învăţământului nr. 182/1977:
1. – Laboratorul de cercetare şi microproducţie în domeniul fizicii tehnice (de pe lângă
Catedra de Fizică);
• Prin ordinul Ministerului Educaţiei şi Învăţământului nr. 194/1977:
2. – Colectivul de cercetări pentru biotehnologie (de pe lângă Rectorat), care a luat fiinţă
prin transferarea şi restructurarea Laboratorului de medicină spaţială şi biologie chimică de la
Observatorul Astronomic al Academiei RS România.
(b) Unităţi de producţie
• Prin Ordinul Ministerului Educaţiei şi Învăţământului nr. 2304/1977:
1. Atelier de producţie cu profil chimic (de pe lângă Institutul Naţional de Chimie).
Pe data de 28 ianuarie 1977, prin adresa Ministerului Educaţiei şi Învăţământului nr.
84.513/1977, au fost numite următoarele cadre didactice în funcţia de şef de catedră pe peri
oada 1976‑1980:
Facultatea Catedra ùHIXOGH&DWHGUӽ

0ӽVXULúL$SDUDWH(OHFWULFH Prof. Gheorghe Hortopan
(OHFWURWHKQLFӽ, Prof. Constantin Mocanu
1. (OHFWURWHKQLFӽ 0DúLQL(OHFWULFH Prof. Alexandru Fransua
Matematici III 3URI0DUFHO5RúFXOHĠ
EducaĠLH)L]LFӽúi Sport 3URI,RQ'XPLWUX2SULúHVFX
Centrale Electrice Prof. Nicolae Gheorghiu
+LGUDXOLFӽúL0DúLQL+LGUDXOLFH Prof. Julieta Florea
2. (QHUJHWLFӽ
5HĠHOH(OHFWULFH Prof. GOHE'UӽJDQ
Organizare úL&RQGXFerH,QGXVWULDOӽ Prof. Gheorghe HomRú
$XWRPDWLFӽ, Prof. Cornel Penescu
$XWRPDWLFӽ,, 3URI6HUJLX&ӽOLQ
3. AutoPDWLFӽ
Calculatoare Prof. Adrian Petrescu
(OHFWURWHKQLFӽ,, Prof. Marius Preda
5DGLRFRPXQLFDĠLL Prof. Gheorghe Cartianu
7HKQRORJLH(OHFWURQLFӽ úL)LDELOLWDWH 3URI9DVLOH&ӽWXQHDQX
ElectrRQLFӽ úL
4. 'LVSR]LWLYH&LUFXLWHúLDSDUDWH(OHFWURQLFH 3URI0LKDL'UӽJӽQHVFX
TelecomuQLFDĠLL
EleFWURQLFӽ$SOLFDWӽ Prof. AlexanGUX6SӽWDUX
Telefonie-Telegrafie Prof. Adelaida Mateescu
0RWRDUHFX$UGHUH,QWHUQӽ 3URI*HRUJH%ӽUӽQHVFX
2UJDQHGHPDúLQL Prof. Dan Pavelescu
0HFDQLFӽ)LQӽ Prof. Traian Demian
5. MecanLFӽ
&D]DQHúLWXUELQHFX$EXULúL*D]H Prof. Mircea Postelnicescu
TermotehnLFӽ, 0DúLQL7Hrmice 3URI$OH[DQGUX'ӽQHVFX
Utilaj Chimic Conf. Valeriu Jinescu
5H]LVWHQĠD0DWHULDOHORU Prof. Gheorghe Buzdugan
Tehnologia 0DúLQL-8QHOWHúL6FXOH Prof. Emil Botez
6. &RQVWUXFĠLLORUGH Tehnologia MaterialHORUúL6XGXULL Conf. Dolphi Drimer
0DúLQL 7HKQRORJLD&RQVWUXFĠLLORUGH0DúLQL &RQI$OH[DQGUX5ӽGXOHVcu
*HRPHWULH'HVFULSWLYӽúL'HVHQ,, Conf. Tacor Tacorian
continuare tabel
Facultatea Catedra ùHIXOGH&DWHGUӽ
0DúLQL$JULcole 3URI0DUFHO6HJӽUFHDQX
0HFDQLFӽ 0HFDQLFӽ Prof. Dumitru Voiculescu
7.
$JULFROӽ (FRQRPLH3ROLWLFӽ Prof. Ion GUӽGLúWHDQX
Geometrie DescriptLYӽúL'HVHQ, Conf. Ion Enache
Material Rulant Prof. Alexandru Popa
Autovehicule Rutiere Prof. Chiriac Vasiliu
Tehnologia TransporturLORUúL Prof. Alexandru Nancu
8. Transporturi
telecomenzi Feroviare
Mecanisme Prof. Cristian Pelicudi
PedagogiHúL/LPEL6WUӽLQH &RQI1LFRODH6LSRú
AerRQDYHúL,QVWDODĠLLGH%RUG Prof. Augustin Petre
)L]LFӽ Prof. Ioan M. Popescu
9. Aeronave
Matematici II Prof,RQùDEDF
Filosofie Conf. Cornel Popa
Metalurgie )L]LFӽúLVWXGLXO0HWDOHORU Prof. Nicolae Geru
Siderurgie Prof. Silvia Vacu
$SDUDWHúL,QVWDODĠLL7HKQRORJLFH 3URI1LFRODH0XUJXOHĠ
10. Metalurgie Metalurgice
Turnătorie-)RUMӽ 3URI/DXUHQĠLX6ofroni
Metalurgia Metalelor Neferoase Prof. Moise Ienciu
SociaOLVPùWLLQĠLILF 3URI,RQùHUEӽQescu
&KLPLHúL7HKQRORJLH&KLPLFӽ Prof. Ioan V. Nicolaescu
$QRUJDQLFӽ
Institutul ChLPLH)L]LFӽúL7HKQologie Prof. Victor Sahini
1DĠLRQDOGH ElectrochiPLFӽ
11.
Chimie din ChimLHúL7HKQRORJLD6LOLFDĠLORUúL 3URI(FDWHULQD&LRUӽQHVFX-
%XFXUHúti &RPSXúLORU2[LGLFL 1HQLĠHVFX
&KLPLH$QDOLWLFӽ Prof. Constantin Luca
,QJLQHULHFKLPLFӽ Conf. Octavian Smighelschi
În cursul anului 1977, au fost numite următoarele cadre didactice în funcţia de şef de
catedră: prof. Valter Olariu (Matematici I); prof. Edmond Victor Nicolau (Radiocomunicaţii);
prof. Ion Carabogdan (Centrale Electrice); prof. Felicia Cornea (Chimie şi Tehnologie Chimică
Organică) şi prof. Petru Baltă (Chimie şi Tehnologia Silicaţilor şi Compuşilor Oxidici).
Institutul Politehnic din Bucureşti a încheiat următoarele înţelegeri cu institute din
străinătate, în anul 1977: – Înţelegerea dintre Institutul Politehnic din Bucureşti şi Institutul
Superior de Maşini Electrotehnice din Sofia (Bulgaria) pe o perioadă de cinci ani, însoţită
pe planuri de câte doi ani. Înţelegerea prevede schimburi de cadre didactice pe câte patru
săptămâni – om anual şi cercetări comune în domeniile de electrotehnică, construcţiilor de
maşini şi metalurgiei. – Înţelegerea dintre Institutul Politehnic din Bucureşti şi Politehnica din
Londra Centrală (Anglia) pe o perioadă de doi ani, cu posibilităţi de prelungire dacă nu este
denunţată de nici una din părţi. Se prevăd schimburi de cadre didactice şi, în primul program, o
colaborare în domeniul tehnicii de calcul şi achiziţionării electrice.
În anul 1977, prin intermediul Uniunii Asociaţiei Studenţilor Comunişti din Institutul
Politehnic din Bucureşti, s‑au organizat detaşamente de studenţi care au participat la Şantierul
Naţional al Tineretului de la Canalul Dunăre‑Marea Neagră. În vacanţa de vară, 900 de stu

denţi ai Institutului Politehnic din Bucureşti au lucrat pe şantierul de reconstrucţie din Bucu
reşti, organizat în urma calamităţilor produse de cutremurul catastrofal care a avut loc în ziua
de 4 martie 1977.
În anul 1978, s‑au făcut următoarele numiri de cadre didactice: Dumitru Boiangiu
(mecanică), Gheorghe Rădulescu (organe de maşini), Nicolae Popescu (metalurgie fizică),
Nicolae Sipoş (pedagogie şi limbi străine), Nicolae Apostolescu (motoare cu ardere internă),
Victor Tabără (maşini‑unelte şi scule), Mihai Niţă (aeronave), Ion Gheorghe Carabogdan
(centrale electrice), Mihai Tertişco (atutomatică II), Ortansa Landauer (chimie fizică) şi
Octavian Smighelschi (inginerie chimică), profesori; Mihai Nicu (biotehnologie), Iosif Tempea
(mecanisme), Valeriu Nistreanu şi Gheorghe Zidaru (hidraulică şi maşini hodraulice), Horia
Gavrilă (electrotehnică II), Lucia Chincă Cumpănaşu (metalurgie fizică), Georgeta Hălăşan
Feller (filosofie), Gheorghe Zătreanu (motoare cu ardere internă), Nicolae Atanasiu şi Gheorghe
Calea (tehnologia materialelor şi sudării), Ion Gheorghe (tehnologia construcţiilor de maşini),
Ion Gheorghe Sandu (maşini‑unelte şi scule), Pavel Babiciu (maşini agricole), Aurelian
Crăciunescu şi Gheorghe Mihai Ionescu (maşini electrice), Carmen Golovanov (măsuri şi
aparate electrice), Adrian Murgan (electronică aplicată), Ion Bănică (telefonie‑telegrafie),
Costică Nitu (automatică II), Rodica Apostolescu şi Dragoş Şerban (chimie şi tehnologie
anorganică), Dinu Zăvoianu (chimie şi tehnologie organică), Cornel Lazăr (chimie analitică)
şi Ilie Mândru (chimie fizică), conferenţiari; Ion Belciu, Iuliana Cuculescu, Maria Honciuc şi
Paul Sterian (fizică), Ion Dinu, Gheorghe Drăgănoiu, Constantin Ion, Sabin Murgulescu şi Irina
Petrescu (mecanică), Dan Nicolae Borza şi Gheorghe Radu (rezistenţa materialelor), Adriana
Comănescu Marinescu şi Ion Simionescu (mecanisme), George Dobre (organe de maşini),
Corneliu Marinov (electrotehnică I), Gheorghe Cristea, Ioana Dorobanţu şi Mihai Iordache
(electrotehnică II), Mihai Marin (metalurgie fizică), Mihai Stănescu şi Alexandrina Zgură
(geometrie descriptivă şi desen II), Stana Costoiu şi Mihai Alexandru Dumitrescu (organizare şi
conducere industrială), Victor Cicu, Dumitru Calibaba Evuleţ, Elena Forţu şi Iosefina Ştefănescu
(educaţie fizică şi sport), Constantin Silvestru (motoare cu ardere internă), Napoleon Andrei,
Constantin Militaru şi Aurelian Vlase (tehnologia construcţiilor de maşini), Radu Chiriac şi
Anca Lisovschi (maşini agricole), Ion Sebeşan (material rulant), Gheorghe Andronescu,
Sandală Gănescu şi Constantin Ghiţă (maşini electrice), Florin Nicolae Alexe, Basarab Guzun,
Alexandrina Mihaela Maria Iordache şi Virgil Muşetescu (centrale electrice), Victor Neagoe
(electronică aplicată), Ovidiu Dragomirescu (tehnologie electronică şi fiabilitate), Ion Mitescu,
Grazziela Niculescu (telefonie şi telegrafie), Călin Soare (automatică I), Boris Jora (automatică
II), Marian Dobra, Tiberiu Popescu şi Cristian Zervos (calculatoare), Ionel Negulescu şi Dan
Zamfirescu (siderurgie), Erich Muller şi Pavel Toboc (turnătorie şi forje), Cezar Bălescu (agre
gate şi instalaţii metalurgice), Dan Braşoveanu, Irina Constantinescu, Irina Ionescu, Ioana Jitaru,
Szabolos Lany şi Florica Zălaru (chimie şi tehnologie anorganică), Ion Baciu, Cornel Cincu şi
Ion Iliuţă (chimie şi tehnologie anorganică), Annemaria Puri (silicaţi şi compuşi oxidici), Ion
Constantin Ciurea, Drumitru Cruceru, Elena Dăscălescu şi Constantin Nedea (chimie analitică),
Maria Nicola Neaţă (chimie fizică), Alexandru Dimian, Mioara Filipescu şi Octavian Iordache
(inginerie chimică), şefi de lucrări; Raluca Brăileanu, Alexandra Colojoară, Odette Mălăncioiu
şi Miron Nicolescu (matematici I), Ion Bacalu, Vasile Brânzănescu, Radu Constantin, Lucia
Drăguşin, Paul Flondor, Viorel Mihăilescu, Cornelia Niculescu, Alexandru Şchiop, Sigrid Theil
şi Radu Urseanu (matematici II), Paraschiv Balea şi Virgil Ganea (matematici III), Gheorghe
Gorincu, Letiţia Ionescu şi Matilda Savu (economie politică), Ion Săraru şi Ioana Vuşdea
(pedagogie şi limbi străine), lectori; Dobra Georgescu, Silvia Nica, Doina Maria Petroniu,
Ionel Tevy şi Gheorghe Tudor (matematici I), Justina Roman şi Teodor Stihi (matematici II),
Vlad Boicescu, Sergiu Corbu, Inocenţiu Drăghicescu, Emil Motaş, Mihaela Ioana Mureşan şi
Ioana Maria Petrescu (matematici III), Eleonora Rodica Bena, Ilie Ivanov, Mihai Constantin
Piscureanu, Carmen Mihaela Popa, Mihai Ralea şi Ion‑Cristian‑Edmond Turcu (fizică), Nicolae
Constantin (rezistenţa materialelor), Marin Ene (mecanisme), Cornelia Chiujdea, Ernest Fulop,
Anca Marinov şi Florin Vlasache (hidraulică şi maşini hidraulice), Alexandru Dobrovicescu
(termotehnică şi maşini termice), Lucia Cristina Dumitriu şi Nicolae Voicu (electrotehnică II),
Georgeta Constantinescu şi Stela Ioniţă Rotaru (geometrie descriptivă şi desen II), Ion Bălin
şi Valentin Murean (Filosofie), Dan Cucu (economie politică), Elisabeta Dogaru (socialism
ştiinţific), Mircea Dan Brânză, Martha Gabriela Mihăilescu şi Mihaela Germaine Panait
(pedagogie şi limbi străine), Daniela Băcescu (mecanică fină), Nicolae Marinescu (tehnologia
construcţiilor de maşini), Viorel Drăgan şi Viorel Mateescu (autovehicule rutiere), Georgeta
Mariana Costache şi Petre Stelian Niţă (siderurgie), Mihai Belcu (chimie şi tehnologie anorga
nică), Tudor Mohora (chimie analitică), Grigore Bazga şi Tănase Dobre (inginerie chimică),
asistenţi.
În anul 1978, au fost transferate de la Institutul Politehnic din Bucureşti la alte unităţi,
următoarele cadre didactice: Liviu Măsălar, Nicolae Pandrea, Ioan Popescu şi Ion Ungureanu,
şefi de lucrări; Filaret Ilie Doboş, Românita Dobre, Maria Maricaru, Elena Mihăilă, Cristina
Roth, Dan Romulus Tonceanu şi Titi Turcoiu, asistenţi.
S‑a desfăcut contractul de muncă următoarelor cadre didactice: George Bărănescu, Emil
Constantinescu, Mircea Predeleanu, Roman Stere şi Ştefan Zarea, profesori; Anca Rodica
Bărănescu şi Dan Brăiloiu, conferenţiari; Emil Georgescu, Ion Ghiţă, Ion Aurel Hedeşiu,
Ion Luchian, Gheorghe Mityko, Constanţa Popovici, Ştefan Toader şi Sorin Trestianu, şefi de
lucrări; Carmen Ambruş, Marius Cojan, Margareta Cupfer, Ion Mircea Nicoară, Dan Popescu,
Liana Alexandra Popescu, Radu Popescu şi Valeria Secu, asistenţi.
Au încetat din viaţă, în anul 1978, următoarele cadre didactice: Ion Atanasiu, Emil Botez,
Gheorghe Mărgărit Manea şi Călin Adrian Vasilescu, profesori; Ludmila Farcaş şi Mihai Florea,
conferenţiari; Adriana Simescu şi Margareta Teodorescu, şefi de lucrări; Valter Rudner, lector
şi Petre Popa, asistent.
Ţinându‑se seama de Decretul nr. 209 din 12 iulie 1977 pentru modificarea anexelor
la Decretul nr. 147/1974 cu privire la nomenclatorul profilelor, specializărilor, precum şi
a instituţiilor de învăţământ superior şi la facultăţile din structura Institutului de Chimie din
Bucureşti, devenit Institutul Naţional de Chimie din Bucureşti a intervenit schimbarea: în loc
de Facultatea de Chimie şi Facultatea de Inginerie Chimică s‑au înfiinţat Facultatea de Tehno
logie Chimică şi Facultatea de Utilaje şi Ingineria Proceselor Chimice.
Astfel, la începutul anului 1978, au avut loc adunări generale ale cadrelor didactice
din cele două facultăţi pentru alegerea consiliilor profesorale şi ale organelor de conducere.
Adunarea generală a cadrelor didactice din Facultatea de Tehnologie Chimică s‑a constituit din
membrii Catedrei de Chimie şi Tehnologie Chimică Organică, Catedra de Chimie şi Tehnologie
Chimică Anorganică, Catedra de Chimia şi Tehnologia Silicaţilor şi Compuşilor Oxidici şi

Catedrei de Chimie Analitică, iar adunarea generală a cadrelor didactice din Facultatea de Utilaj
şi Ingineria Proceselor Chimice s‑a constituit din membrii Catedrei de Inginerie Chimică şi
Catedrei de Chimie Fizică şi Tehnologie Electrochimică. Pe baza alegerilor făcute, Ministerul
Educaţiei şi Învăţământului a numit pe profesorul Ion Teoreanu, decan, profesorul Constanţa
Gheorghiu şi conferenţiarul Radu Avram, prodecani, la Facultatea de Tehnologie Chimică,
precum şi pe profesorul Octavian Floarea, decan, la Facultatea de Utilaje şi Ingineria Proce
selor Chimice. Profesorul Felicia Cornea a fost eliberată din funcţia de decan al Facultăţii de
Chimie şi Tehnologie Chimică Organică şi conferenţiarul Sorin Roşca a fost eliberat din funcţia
de prodecan al Facultăţii de Inginerie Chimică.
Prin Decretul nr. 116 din 11 mai 1978 s‑au aprobat planurile de şcolarizare, pe anul
1978‑1979, Institutului Politehnic din Bucureşti fixându‑i‑se următoarele cifre de şcolarizare
în anul I, pe anul universitar 1978‑1979:
vQYӽĠӽPkQW vQYӽĠӽPkQWGH
de ingineri subingineri Total
Facultatea
total
de zi de zi serale
1. 7HKQRORJLD&RQVWUXFĠLLORUGH0DúLQL 520 60 55 115 635
2. 0HFDQLFӽ 645 180 80 260 905
4. Aeronave 165 - - - 165
5. Transporturi 325 60 55 115 440
6. Metalurgie 670 455 25 480 1150
7. ElectrotehniFӽ 170 25 25 50 220
9. AuWRPDWLFӽ 270 75 - 75 345
10. EnergHWLFӽ 250 70 - 70 320
Institutul 1DĠLRQDOGH&KLPLHGLQ%XFXUHúWL
515
(ingineri)
11. TehnoloJLH&KLPLFӽ 160 130 290 940
135
(universitari)
12. Utilaje ‫܈‬i Ingineria Proceselor Chimice 200 - - - 200
Institutul PolitehnLFGLQ%XFXUHúWL (total) 4415 1310 460 1770 6185
Pentru anul universitar 1978/1979 s‑a aprobat pentru Institutul Politehnic din Bucureşti
următorul plan de şcolarizare la învăţământul postuniversitar fără frecvenţă:
Specializarea Total
1. Inginerie eFRQRPLFӽ 69
2. MDúLQL unelte cu FRPDQGӽQXPHULFӽ 26
3. TriboloJLHYLEUDĠLLVWDELOLWDWHúLILabilitate în FRQVWUXFĠLLOHGHPDúLQL 36
4. 7HKQRORJLDFRQVWUXFĠLLORUGHPDúini grele 42
6. 3UHOXFUӽULQHFRQYHQĠLRQDle 24
7. Mijloace de transport 62
Fiabilitatea componenteloUúLLQVWDODĠLLORUelectronice, electrotehniFHúL 40
8.
DXWRPDWL]ӽUL
9. $XWRPDWL]DUHDFRPSOH[ӽúLRSWLPL]DUHDproiectelor industriale 52
10. 6LVWHPHGHWUDQVPLVLHúLGHSUHOXFUDUHDDXWRPDWӽDGDWHORU 69
11. ElectroniFӽ 82
12. 3UHOXFUDUHDSODVWLFӽDPHWDOHORUúLDOLDjelor cu destLQDĠLHVSHFLDOӽ 52
13. (ODERUDUHDPHWDOHORUúLDOLDMHORUFXGHVWLQDĠLHVSHFLDOӽ 12
14. Tratamente termice primare ‫܈‬i secundare 27
16. Mecanizarea complH[ӽDOXFUӽULORUvQSURGXFĠLDDQLPDOӽSHVSHFLLGHSURGXFĠLH 16
17. Chimia DQDOLWLFӽúLDQDOL]DDXWRPDWLFӽDSURFHVHORULQGXVWULDOH 15
18. &RUR]LXQHúLSURWHFĠLLDXWRFRUR]LYH 26
19. &DWDOL]DWRULúLSURFHVHFDWDOLWice în industria chLPLFӽ úLSHWURFKLPLFӽ 14
Optimizarea proceselor din industria FKLPLFӽFHOulozei, hârtLHLúLPDWHULDOHORUGH 20
20.
FRQVWUXFĠLL
Total 716
Prin Ordinul Ministerului Educaţiei şi Învăţământului nr. 1128/1978, profesorul Marin
Rădoi a fost numit prorector în locul profesorului Mircea Petrescu.
Prin Decretul Prezidenţial nr. 278 din 16 octombrie 1978 profesorul Ion Teoreanu, decanul
Facultăţii de Tehnologie Chimică, a fost numit adjunct al ministrului Economiei Forestiere şi
Materialelor de Construcţii.
La şedinţa Senatului Institutului Politehnic din Bucureşti, din luna decembrie 1978, a
fost aprobată execuţia bugetară pe anul 1978 şi planul financiar pe anul 1979. A reieşit că
Institutul Politehnic din Bucureşti a contribuit la finanţarea învăţământului în anul 1978 cu
suma de 44.475.000 lei, rezultată din încasările realizate din contractele de cercetare ştiinţifică
ale cadrelor didactice şi din activitatea productivă a studenţilor.
În şedinţa din 21 decembrie 1978, Marea Adunare Naţională a adoptat „Legea Educaţiei şi
Învăţământului” (Legea nr. 28 din 1978), care prevede, în principal: – gratuitatea învăţământului
de toate gradele; – asigurarea accesului neîngrădit al cetăţenilor, fără deosebire de naţionalitate,
în învăţământului de toate gradele corespunzător nevoilor dezvoltării economico‑sociale a ţării,
aptitudinile şi dorinţele fiecăruia; – garantarea dreptului la învăţătură a tuturor cetăţenilor, iar
pentru naţionalităţile conlocuitoare asigurându‑se folosirea limbii materne în învăţământul de
toate gradele; – realizarea învăţământului obligatoriu de 10 ani; – asigurarea unei temeinice
pregătiri a tineretului în ştiinţele fundamentale; – însuşirea concepţiei revoluţionare a clasei
muncitoare despre lume; – principiul politehnizării; – integrarea organică a învăţământului cu
producţia şi cercetarea ştiinţifică; – aplicarea principiului muncii şi conducerii colective în
toate instituţiile de învăţământ superior.
În domeniul învăţământului superior, legea asigură: – condiţiile pregătirii de specialitate cu

o înaltă calificare, pentru toate domeniile de activitate; – însuşirea de către studenţi a celor mai
noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, ale culturii şi cunoaşterii umane, a socialismului ştiinţific, a
concepţiei materialist‑dialectice şi istorice despre lume şi viaţă, a ideologiei partidului; – condi
ţiile participării învăţământului superior la progresele ştiinţei, tehnicii şi culturii; – desfăşurarea
întregului proces instructiv‑educativ din învăţământul superior pe baza integrării acestuia cu
producţia, proiectarea şi cercetarea ştiinţifică; – pregătirea specialiştilor în profiluri largi, astfel
încât să se poată adapta rapid la transfigurările care au loc în viaţa economică şi socială, în
domeniul ştiinţei şi tehnicii; – efectuarea unei practici în producţie corespunzătoare pentru ca
studenţii să‑şi însuşească cunoştinţele şi deprinderile necesare exercitării eficiente a viitoarei
profesiuni; – o pregătire permanentă în timp.
Legea prevede ca îndrumarea, controlul şi conducerea învăţământului de toate gradele
să se facă de către Consiliul Superior al Educaţiei şi Învăţământului, organism nou creat,
larg reprezentativ, iar Congresul Educaţiei şi al Învăţământului să dezbată şi să soluţioneze
problemele fundamentale, să stabilească sarcinile ce revin şcolii.
În anul 1978, au fost încheiate următoarele înţelegeri de colaborare a Institutului Politehnic
din Bucureşti cu instituţiile de învăţământ superior şi de cercetare ştiinţifică din străinătate:
– Înţelegerea dintre Institutul Politehnic din Bucureşti şi Institutul Politehnic din Varşovia
(Polonia), pe o durată de trei ani, cu posibilităţi de prelungire, care prevede schimburi de cadre
didactice pe o durată de patru săptămâni anual.
– Înţelegerea dintre Institutul Politehnic din Bucureşti şi Universitatea de Stat „M.V.
Lomonosov” din Moscova (URSS), la care participă Institutul Naţional de Chimie din Bucu
reşti, pe perioada 1978‑1980, constituind continuarea unui acord încheiat în anul 1971 când
Facultatea de Chimie aparţinea Universităţii din Bucureşti.
– Înţelegerea dintre Institutul Politehnic din Bucureşti şi Universitatea „Louis Pasteur”
din Strassbourg (Franţa), în care se prevede o colaborare între Laboratorul de Chimie Fizică
şi Electrochimie (IPB) şi Laboratorul de Chimie Fizică a Corpului Solid (Universitatea „Louis
Pasteur”) pentru a efectua cercetări comune asupra sistemelor electrochimice de conversie a
energiei. Se prevedea deplasarea a unu‑doi specialişti anual.
– Înţelegerea dintre Institutul Politehnic din Bucureşti şi Universitatea „Aix Marsilia”
(Franţa) pe perioada 1978‑1980, în care se prevede colaborarea pe teme de chimie fizică.
În 1978, prin Ordinul nr. 347, Ministerul Educaţiei şi Învăţământului s‑a înfiinţat unitatea
de cercetare proiectare:
– Colectivul de cercetare‑proiectare, microproducţie şi servicii în domeniul mecanicii
fine (de pe lângă Catedra de Mecanică Fină, Facultatea de Mecanică).
În acelaşi an (1978), Catedra de Tehnologia Metalelor şi Sudură (Facultatea de Tehnologia
Construcţiilor de Maşini) a preluat service‑ul pentru aparate cu ultrasunete şi aparate cu raze X
produse de firma Krautkramer şi de firma Sciefert, ambele din RF Germania.
În anul 1978 s‑a dat în funcţiune un nou corp de clădire a localului nou al Institutului
Politehnic din Bucureşti din Splaiul Independenţei nr. 313, cu o suprafaţă desfăşurată de 977 m2,
cuprinzând laboratoare de încercări materiale ale Catedrei de Rezistenţa Materialelor (Facul
tatea de Tehnologia Construcţiilor de Maşini).
În vacanţa de vară a anului 1978, studenţii Institutului Politehnic din Bucureşti au parti
cipat la muncă pe două mari şantiere ale tineretului: – Şantierul „Dunăre‑Marea Neagră”
(studenţii Facultăţii de Electrotehnică şi Facultăţii de Mecanică); – Şantierul „Combinatului

Minier Oltenia” (studenţii Facultăţii de Energetică).
În anul 1979 s‑au făcut următoarele numiri de cadre didactice: Vsevolod Radcenco
(termotehnică şi maşini termice), Petre Sonea (electrotehnică II), Ionel Achim (filosofie) şi
Vlad Ionescu (automatică I), profesori; Maria Năstase-Georgescu (socialism ştiinţific), Vasile
Popescu (pedagogie şi limbi străine), Victor Surugiu (educaţie fizică şi sport), Aurel Stoicescu
(autovehicule rutiere), Marin Drăgulinescu (tehnologie electrronică şi fiabilitate), Dan Mihoc
(automatică I) şi Cornelia Costin (chimie şi tehnologie anorganică), conferenţiari; Luminiţa
Iolanda Daniello, Vladimir Fara şi Maria Popa‑Milea (fizică), Bogdan Sergiu Ionescu (rezistenţa
materialelor), Sergiu Ivancenco, Elena Miriţă, Mihail Roşeev, Ştefan Stanciu, Andrei Tudor şi
Sergiu Turcu (organe de maşini), Gheorghe Băran, Bedros Petru, Nae Sandu şi Nicolae Dan
Robescu (hidraulică şi maşini hidraulice), Teodor Brusalis (termotehnică şi maşini termice),
Constantin Ioan Daniel (electrotehnică), Maria Neamţu, Rodica Aurora Tuduce şi Liubov
Tertişco (electrotehnică II), Mihai Cojocaru (metalurgie fizică), Ioana Chiriac şi Dumitru Marin
(geometrie descriptivă şi desen I), Gheorghe Ene (utilaj chimic), Gheorghe Hobeanu (cazane şi
turbine cu aburi), Andrei Belei, Nicolae Negurescu, Constantin Pană şi Marcel Popa (motoare
cu ardere internă), Gheorghe Amza, Dan Dumitrescu şi Adrian Paris (tehnologia materialelor şi
sudurii), Marian Gheorghe, Florin Ionescu, Iulian Luncaş, Florin Manolache, Corneliu Neagu,
Emil Rizescu, Ion Spulber şi Andrei Szuder (tehnologia construcţiilor de maşini),Traian Aurite,
Constantin Pană şi Constantin Sandu (maşini‑unelte şi scule), Dan Stoian (maşini agricole),
Decebal Farini (transporturi şi telecomenzi feroviare), Mircea Covrig şi Ruxandra Togui
(maşini electrice), Florin Ionescu şi Constantin Vlaicu (măsuri şi aparate electrice), Longin
Ionescu (centrale electrice), Cornel Toader (reţele electrice), Silvia Ciochină, George Eugen
Lojevschi, Ion Marghescu şi Dinu Zamfirescu (radiocomunicaţii), Andrei Silard şi Emil Şofron
(dispozitive, circuite şi aparate electronice), Ilie Catană (automatică I), Irina Atanasiu, Eugenia
Kalisz, Florica Moldeoveanu şi Nicolae Ţăpuş (calculatoare), Ilie Butnariu (siderurgie), Ion
Constantin (metalurgia metalelor neferoase), Gheorghe Chelu şi Gheorghe Istrate (turnătorie
şi forjă), Ariana Cristina Antoniu, Mircea Mercheş, Iulia Strungaru, Vasile Şerban şi Elena
Tudorache (chimie şi tehnologie anorganică), Constantin Aurel Bornaz, Take Constantinescu,
Sanda Fătu, Ion Ionescu, Florin Iordache, Rodica Lazăr, Luminiţa Pârvulescu, Sânziana Roşca
şi Marieta Elena Sava (chimie şi tehnologie organică), Hans Helmut Rehner (silicaţi şi compuşi
oxidici), Vasile Magearu şi Şerban Constantin Moldoveanu (chimie analitică), Liliana Ciurea,
Minodora Leca şi Aurelia Megheo (chimie fizică), şefi de lucrări; Constantin Dicu, Eleonora
Marcu şi Violeta Popescu (matematici I), Gheorghe Budianu şi Constantin Meghea (matematici
II), Mircea Cârnu, Dan Larionescu şi Vasile Masgros (matematici III), Panorica Iliescu şi Marioara
Rădulescu (socialism ştiinţific), Domnica Băbuş, Mihai Gabriel Bordănc, Mihaela Alice Delia
Popa şi Lucia Gabriela Popa (organizare şi conducere industrială), Irina Ionescu‑Vâlceanu,
Elena Lazu, Iulian Popescu, Rodica Popescu şi Maria Zaharia (pedagogie şi limbi străine),
Marius Paul Rădulescu (educaţie fizică şi sport), lectori; Dumitru Şerban Bolintineanu, Ilie
Burlacu, Laurenţiu Viorica Degeratu, Astra Rodica Minculescu şi Cristian Octav Olteanu
(matematici I), Mihaela Petru Radu Moroianu (matematici II), Cătălin Ioniăţă, Dumitru Ivaşcu
şi Magdalena Lungu (matematici III), Carmina Aurelia Bălţatu, Dorin Cecan, Nicoleta Eşanu,
Ion Gurgu, Vladimir Iancu, Romeo Ionică; Rudolph Emil Nistor, Vasile Popescu, Constantin
Roşu şi Cătălin Valer Scridonesi (fizică), Luminiţa Radcenco şi Mariana Sava (mecanică),
Alexandru Chisucov (termotehnică şi maşini termice), Gheorghe Frăţiloiu (electrotehnică I),

Dorina Adriana Merişcă (electrotehnică II), Georgeta Coşmeleaţă şi Romi Şerban (metalurgie
fizică), Elena Elvira Ion (geometrie descriptivă şi desen II), Dumitru Cristea (filosofie), Florin
Dănălache, Cezar Scarlat, Anca Iuliana Stoica şi Mihai Adinei Stoica (organizare şi conducere
industrială), Sanda Marina Chiuţă, Dumitru Necşulea şi Alexandru Ronai (pedagogie şi limbi
străine), Liliana Becea, George Constatinescu şi Teodor Uscatu (educaţie fizică şi sport),
Constantin Lipănescu, Constantin Niţu şi, Horia Panaitopol (mecanică fină), Gheorghe Dan
Păsat (utilaj chimic), Manuela Elena Ghinde (cazane şi turbine cu aburi), Victor Gheorghiu
(motoare cu ardere internă), Călin Bungetzianu şi Ilie Stiharu (aeronave), Smaranda Niţu şi
Claudia Laurenţia Popenţiu (tehnologie electronică şi fiabilitate), Gabriela Vrânceanu (telefonie,
telegrafie), Ioan Cezar Corâci (automatică I), Vasile Grigore Lungu, Gheorghe Petrescu şi
Dominic Sotirescu (calculatoare), Maria Nicolae (siderurgie), Florin Ştefănescu (turnătorie,
forje), Ursula Lucia‑Bologa, Christina Mihaela Hajduy, Mihaela Carmen Mocioi‑Ceauşescu şi
Ion Untea (chimie şi tehnologie anorganică), Renate Hermine Pătraşcu (chimie şi tehnologie
organică), Nicolae Toma (silicaţi şi compuşi oxidici), Cecilia Constantinescu (chimie analitică),
Valentin Pleşu, Paula Postelnicu şi Gheorghe Soare (inginerie chimică), asistenţi.
În anul 1979 au fost pensionate următoarele cadre didactice: Radu Dinescu, Ion Şabac şi
Chiriac Vasiliu, profesori; Zoe Alexandrina Dumitrescu, Marina Carmina Panaitescu şi Florica
Staicu, şefi de lucrări; Marioara Ionescu, Ioana Lungeanu‑Coman şi Ruxandra Tudorail, lectori;
Elena Aurelia Dinescu şi Valentina Păduraru, asistenţi.
S‑au transferat de la Institutul Politehnic din Bucureşti la alte instituţii, următoarele cadre
didactice: Ioana Raluca Grozea, şef de lucrări şi Eugen Ciortu, asistent.
S‑a desfăcut contractul de muncă următoarelor cadre didactice: Enrich Muller şi Alexandra
Monica Petrescu, şefi de lucrări; Corneliu Iordache şi Elvira Stoica, asistenţi.
Au decedat (1979) următoarele cadre didactice: Gheorghe Th. Gheorghiu, Ştefan Matea şi
Dorin Pavel, profesori; Viorica Hortopan, conferenţiar; Irina Ruxandra Pătrângenaru şi Sanda
Maria Teodorescu, asistenţi.
Prin Ordinul Ministerul Educaţiei şi Învăţământului nr. 2805/1979, conferenţiarul Sorin Roşca
a fost numit decan al Facultăţii de Tehnologie Chimică, începând cu data de 1 februarie 1979.
În 12 aprilie 1979, s‑a semnat la Academia „Ştefan Gheorghiu” o convenţie de colaborare
între această instituţie şi Institutul Politehnic din Bucureşti, care prevedea următoarele: – un
schimb sistematic şi permanent de experienţă în domenii de interes reciproc, prin organizarea
de expuneri şi seminarii pe teme social‑politice, economice şi tehnice; – abordarea în comun
a unor lucrări de cercetare, organizare de manifestări ştiinţifice comune; – colaborarea între
centrele de calcul ale celor două instituţii; – participarea în comun la acţiunea de perfecţionare
a pregătirii marilor întreprinderi. Convenţia era însoţită de planuri întocmite anual şi concretiza
probleme ce urmau a fi abordate în anul respectiv.
În perioada 14‑16 iunie 1979, a avut loc „A 3-a Conferinţă de sisteme automate şi infor
maţionale în industrie SAII 3”, organizată de Facultatea de Automatică. Au fost prezentate 168
de comunicări ştiinţifice, dintre care 156 de comunicări au fost prezentate de specialişti români,
iar 12 comunicări au fost prezentate de specialişti de peste hotare.
Conform Decretului prezidenţial nr. 200 din 26 iunie 1979, în anul universitar 1979‑1980,
s‑au fixat următoarele cifre de şcolarizare pentru Institutul Politehnic din Bucureşti:
vQYă‫܊‬ăPkQW vQYă‫܊‬ăPkQW
Facultatea TOTAL
total
1. 520 60 50 50 100 680
0DúLQL
2. 0HFDQLFӽ 645 - 165 55 220 865
3. 0HFDQLFӽ$gricoOӽ 200 - - - - 200
4. Aeronave 175 - - - - 175
5. Transporturi 350 - 50 55 105 455
6. Metalurgie 740 - 195 60 255 995
7. (OHFWURWHKQLFӽ 170 - 25 25 50 220
8. (OHFWURQLFӽúL7HOHFRPXQLFDĠLL 350 25 155 50 205 580
9. $XWRPDWLFӽ 270 - 75 50 125 395
10. EnergetLFӽ 250 - 30 40 70 320
,QVWLWXWXO1D‫܊‬LRQDOGH&KLPLHGLQ%XFXUH‫܈‬WL
475 ingineri
11. 7HKQRORJLH&KLPLFă 125 50 140 25 165 815
universitari
8WLODMHúL,QJLQHULD3URFHVHORU
12. 450 - - - - 450
Chimice
,QVWLWXWXO3ROLWHKQLFGLQ%XFXUH‫܈‬WL
4720 135 885 410 1295 6150
(total)
Pentru anul universitar 1979-1980 s‑a aprobat, pentru Institutul Politehnic din Bucureşti,
Specializarea Total
1. Inginerie economiFӽ 76
3. Tribologie, vLEUDĠLLVWDELOLWDWHúLILDELOLWDWHvQFRQVWUXFĠLLOHGHPDúLQL 40
4. 7HKQRORJLDFRQVWUXFĠLLORUGHPDúLQLJUHOH 27
5. Motoare cu ardere iQWHUQӽ 40
6. 3UHOXFUӽULnecRQYHQĠLRQDOH 29
7. Mijloace de transport 55
Fiabilitatea FRPSRQHQWHORUúLLQVWDODĠLLORUHOHFWURQLFHHOHFWURWHKQLFHúL 54
8.
DXWRPDWL]ӽUL
9. $XWRPDWL]DUHDFRPSOH[ӽúLRSWLPL]DUHDSURLHFWHORULQGXVWULDOH 65
10. 7HUPRHQHUJHWLFӽ 65
11. Sisteme GHWUDQVPLVLHúL de prelucrarea DXWRPDWӽDGDWHORU 76
12. ElectURQLFӽ 68
13. Elaborarea metDOHORUúLDOLDMHORU 17
15. 7UDWDPHQWHWHUPLFHSULPDUHúL secundare 23
16. Mecanizarea cRPSOH[ӽDOXFUӽULORUvQSURGXFĠLDvHJHWDOӽúLDQLPDOӽ 48
17. ChLPLDDQDOLWLFӽúLDQDOL]DDXWRPDWLFӽvQSURFHVHOHLQGXVWULDOH 17
19. &DWDOL]DWRULúLSURFHVHFDWDOLWLFHvQindXVWULDFKLPLFӽúi petURFKLPLFӽ 12
Optimizarea proceselor din industria chimicӽFHOXOR]HL KkUWLHLúL 15
20.
PDWHULDOHORUGHFRQVWUXFĠLL
TOTAL 830
În zilele de 19‑24 noiembrie 1979, au avut loc lucrările celui de al XII‑lea Congres al
Partidului Comunist Român. Următoarele cadre didactice de la Institutul Politehnic din
Bucureşti au fost alese în Comitetul Central al Partidului Comunist Român: conf. Ştefan Bârlea,
conf. Traian Dudaş, prof. Suzana Gâdea, prof. Marin Rădoi şi prof. Voicu Tache, membri;
prof. Ion Teodoreanu, prof. Rodica Vâlcu şi prof. Radu Voinea, membri supleanţi.
În Consiliul Politic Executiv al CC al PCR au fost aleşi, ca membri supleanţi, următoarele
cadre didactice de la Institutul Politehnic din Bucureşti: prof. Suzana Gâdea şi prof. Marin Rădoi.
În 7 decembrie 1979, a avut loc şedinţa comună a Senatului Institutului Politehnic din
Bucureşti şi Comitetul PCR din institut, în care s‑a hotărât ca activitatea de cercetare ştiin
ţifică să aibă loc în continuare, în principal, pe baza unor programe prioritare cu caracter
multidisciplinar şi interdisciplinar, care să reunească, fiecare, mai multe cadre didactice din
institut; într‑o primă etapă, activitatea de cercetare ştiinţifică la nivelul Institutului Politehnic
din Bucureşti are ca programe prioritare: – calculatoare electronice şi aplicaţii în industrie; –
tehnica microundelor; – tribologie; – energie solară; – stocarea energiei; – tehnica nucleară;–
interacţiunea radiaţiei cu substanţa; – energetică şi – roboţi industriali.
Studenţii Institutului Politehnic din Bucureşti au participat, în vacanţa de vară, la trei
mari şantiere ale tineretului – Şantierul „Canalul Dunăre‑Marea Neagră” (studenţii Facultăţii
de Tehnologie Chimică şi ai Facultăţii de Metalurgie); – Şantierul „Bazinul Carbonifer Oltenia”
(studenţii de la Facultatea Tehnologia Construcţiilor de Maşini) şi – Şantierul „Viişoara Nord”
(studenţii de la Facultatea de Aeronave).
În zilele de 11 şi 12 februarie 1980, au avut loc lucrările Congresului Educaţiei şi Învăţă
mântului, la care au participat 3350 de delegaţi‑invitaţi. De la Institutul Politehnic din Bucureşti
au participat 54 de delegaţi şi 27 de invitaţi. Acest congres a stabilit sarcinile care revin cadrelor
didactice şi instituţiilor de învăţământ superior pentru a înfăptui hotărârile Congresului al
XII‑lea al PCR. Congresul a ales Consiliul Superior al Educaţiei şi Învăţământului la care a fost
desemnat preşedinte Ştefan Voitec şi prim‑vicepreşedinte Aneta Spornic, ministrul Educaţiei şi
Învăţământului.
În 9 martie 1980, au avut loc în întreaga ţară alegeri de deputaţi în Marea Adunare Naţio
nală; din Institutul Politehnic din Bucureşti au fost alese următoarele cadre didactice: prof.
Felicia Cornea, prof. Mihai Drăgănescu, prof. Suzana Gâdea, prof. Marin Rădoi, prof. Ion
Teoreanu, prof. Rodica Vâlcu şi conf. Mariana Beliş.
Tot în 1980, s‑au făcut următoarele numiri de cadre didactice: Traian Creţu (fizică), Mihai
Luciliu Atanasiu (mecanică), Toma Pană (rezistenţa materialelor), Maria Petrescu (metalurgie
fizică), Neculai Bădilă şi Dimitrie Rebuşapcă (economie politică), Anatolie Carabulea (orga
nizare şi conducere industrială), Petre Dodoc (mecancă fină), Gheorghe Zgură (tehnologia
materialelor şi sudurii), Ion Gheghea (maşini‑unelte şi scule), Dorin Cristescu (reţele electrice),
Simion Buzilă (turnătorie, forjă), Emilian Angelescu, Cornelia Bejan şi Ionel Constantinescu
(chimie şi tehnologie anorganică), Mihai Dimonie (chimie şi tehnologie organică) şi Emil
Danciu (inginerie chimică), profesori; Valeriu Prepeliţă (matematici II), Dorel Homentcovschi
şi Vasile Tănase (matematici III), Neculai Stere (organe de maşini), Ion Seteanu (hidraulică
şi maşini pneumatice), Constantin Dumitrescu şi Mihai Ursache (metalurgie fizică), Cătălin
Basarab Zamfir (filosifie), Gheorghe Maşală (economie politică), Adrian Gheorghe (organizare
şi conducere industrială), Ion Bulugioiu, Ştefan Miu şi Georgeta Stoenescu (educaţie fizică), Ion
Iordache (cazane şi turbine cu abur), Constantin Ispas (maşini unelte şi scule), Teodor Bădescu,
Angela Krizo şi Ana Zaharia (chimie şi tehnologie anorganică), Mircea Banciu, Nicolae Cobianu
şi Aurelia Ghenciulescu (chimie şi tehnologie organică), Alin Bărbulescu (silicaţi şi compuşi
oxidici), Constantin Petroescu (chimie analitică) şi Florin Daneş (chimie fizică), conferenţiari;
Gheorghe Lăzărescu, Gheorghe Macarie şi Amelita Vogel (fizică), Nicoleta Manafi, Barbu
Plosceanu şi Florin Paul Simion (mecanică), Barbu Grecu (mecanisme), Ion Dan Filipoiu şi Ioan
Marin (organe de maşini), Mircea Erhan şi Mihai Manoliu (hidraulică şi maşini hidraulice), Sorin
Dimitriu (termotehnică şi maşini termice), Radu Enache şi Gheorghe Frăţiloiu (electroteh
nică I), Gelu Ionel Ionescu (electrotehnică II), Şerban Minculescu (geometrie descriptivă
şi desen I), Marin Bane şi Toma Vasile (metalurgie fizică), Emanoil Cosor, Radu Dumitru
Marinescu şi Anca Iuliana Stoica (organizare şi conducere industrială), Gheorghe Valeriu Banu,
Dinu Mihai Comănescu, Gheorghe Octavian Donţu, Eugen Grecu, Silvia Ionescu‑Muscel, Sorin
Kostrakievici (mecanică fină), Mihai Delgeanu şi Lucian Mihăescu (cazane şi turbine cu abur),
Doru Virgil Păuşan, Gabriel Dumitru şi Maria Petrescu (tehnologia materialelor şi sudurii),
Gheorghe Sindilă şi Constantin Stăncescu (tehnologia construcţiilor de maşini), Adrian Lucian
Ghionea şi Eugen Străjescu (maşini unelte şi scule), Alexandru Frăţilă (maşini agricole), Liviu
Ioan Roşianu (material rulant), Vasile Dincescu (transporturi şi telecomenzi feroviare), Virgil
Fireţeanu şi Dumitru Stanciu (maşini electrice), Marin Sărăcin (maşini şi aparate electrice), Ion
Chiuţă, Gheorghe Comănescu, Neculai Mihăilescu şi Horia Mihail Tănase (centrale electrice),
Petre Postolache (reţele electrice), Augustin Iuoraş şi Raul Vergulescu (radiocomunicaţii),
Dan Stoichescu (electronică aplicată), Adiran Nicolae Mihalache, Ion Rusu şi Paul Şchiopu
(tehnologie electronică şi fiabilitate), Teodor Borangiu, Bogdan Dreaşcă, Doina Stănescu‑Gâdea
şi Florin Stratulat (automatică I), Silviu Dumitru, Ruxandra Ioana Mihu, Ion Călin Russ şi Petre
Gheorghe Stoica (automatică II), Dorin Florin Irimescu, Trandafir Moisa şi Mihail Atodiroaie
(calculatoare), Vasilica Dina (agregate şi instalaţii metalurgice), Mihai Buzatu (metalurgia
metalelor neferoase), Florentina Avrumescu, Mariana Bihcir, Magdalena Dinculescu, Melania
Ecaterina Gutui, Dana Maria Marinescu, Gheorghe Nedelcu, Cristina Pascu şi Ion Udrea
(chimie şi tehnologie anorganică), Cornelia Cercasov, Bogdan Mărculescu, Mircea Moraru,
Anca Rodica Nicolae, Ion Sebe, Rodica Adriana Vlad (chimie şi tehnologie organică), Virginia
Burghelea (silicaţi şi compuşi oxidici), Zoe Alexandrina Cenuşe, Marilena Lucia Cihodaru,
Dumitru Costache, Dan Petre Geană, Magdalena Maria Hilebrand, Mihaela Olteanu, Belanisa
Popescu şi Teodor Vişan (chimie fizică), Romulus Dima şi Alexandru Woinarovschi (inginerie
chimică), şefi de lucrări; Ligia Lucia Brânzănescu, Ecaterina Cioară, Ionel Tevy şi Gheorghe
Tudor (matematici I), Dumitru Ivaşcu şi Rodica Tomescu (matematici II), Antoaneta Arşin,
Larisa Băjenar, Elena Deci, Martina Ileana Dinu, Inocenţiu Drăghicescu, Sanda Manea, Radu
Medinţiu, Ana Maria Neagu, Gheorghe Ion Ciutacu (economie politică), Ana Elisabeta Bazac,
Ştefan Ciobanu, Dumitru Iacob, Gheorghe Radu şi Mircea Stoica (socialism ştiinţific), Gabriel
Sorin Beciu, Nicolae Dima, Georgeta Ghionea, Neonila Horneţ, Liliana Macovei, Ana Nicula
şi Lăcrămioara Radeş (pedagogie şi limbi străine), Ion Bota (educaţie fizică şi sport), lectori;
Silvia Eugenia Bontaş, Mircea Alexandru Botnariu şi Cristian Dumitrescu (matematici I), Traian
Dragu Atanasiu, Emilian Brăilescu, Lucian Jude, Gheorghe Linca, Marilena Voica Mateescu,
Marius Mateescu, Mihai Rebenciuc şi Victoria Stanciu (matematici III), Eugenia Cărbunescu,
Mihaela Dumitru, Alexe Petcov, Adrian Podoleanu, Liliana Mihaela Popa, Ileana Rusu, Elena
Slavnicu şi Petre Ştiucă (fizică), Eliza Victoria Armeanu (mecanică), Mihai Sebec (rezistenţa
materialelor), Maria Bejan (electrotehnică II), Mircea Grigoriu, Mihai Manoliu şi Monica
Popovici (hidraulică şi maşini hidraulice), Valerica Suciu (metalurgie fizică), Ligia Carmen
şi Mariana Petrescu (geometrie descriptivă şi desen I), Traian Onaciu (geometrie descriptivă
şi desen II), Sorin Cristian Ionescu (organizare şi conducere industrială), Maria Cornelia
Bârliba, Adrian Paul Iliescu şi Vladimir Petrovici (filosofie), Ioan Matei şi Stela Rădulescu
(pedagogie şi limbi străine), Nicolae Mastocaru şi Eugeniu Voiculescu (educaţie fizică şi sport),
Nicoleta Teodorescu (utilaj chimic), Florin Munteanu, Marcel Pleşca şi Gheorghe Solomon
(tehnologia materialelor şi sudură), Radu Cristea şi Constantin Opran (tehnologia construcţiilor
de maşini), Ioan Marinescu (maşini unelte şi scule), Laurenţiu Popa (autovehicule rutiere),
Andrei Sârbu (aeronave şi instalaţii de bord), Felicia Soran (maşini electrice), Mihail Ceclan
(centrale electrice), Corneliu Burileanu (dispozitive, circuite şi aparate electronice), Dumitru
Mihai Armulescu şi Virgil Golumbeanu (tehnologie electronică şi fiabilitate), Dan Popescu
(automatică I), Sorin Barbula (automatică II), Mihail Corneliu Constantinescu (calculatoare),
Doina Răducanu, Marcel Valeriu Suciu şi Mihail Târcolea (siderurgie), Danei Dorel Baiu,
Mariela Daniela Marinescu şi Dan Constantinescu (agregate şi instalaţii metalurgie), Sorin
Drăghici şi Vasile Grad (turnătorie, forjă), Manuela Nicoleta Bobârnac, Gabriela Tina Teodo
rescu (chimie şi tehnologie anorganică), Angela Popescu (chimie şi tehnologie organică),
Florinel Gabriel Bănică, Elena Diacu şi Dan Constantin Vârtosu (chimie analitică), Gheorghe
Aniţescu şi Mihaela Drăgănoiae (chimie fizică), Vasile Bologa, Iosif Nagy, Ioan Pârjol, Mircea
Ioan Popescu, Marina Radu, Marta Cătălina Stroescu şi Alexandru Ştefan (inginerie chimică),
asistenţi.
În anul 1980, au fost pensionate următoarele cadre didactice: Francisc Albert, Vasile Man
tilici şi Nicolae Sipoş, profesori; Jean Heri Boisnard şi Marioara Iustina Rădulescu, conferenţiari;
Tatiana Georgescu, şef de lucrări; Iulian Popescu, lector şi Lidia Brebene, asistent.
Au fost transferate de la Institutul Politehnic din Bucureşti la alte instituţii şi întreprinderi,
următoarele cadre didactice: Victor Chiujdea şi Radu Zitti, asistenţi.
A fost desfăcut contractul de muncă următoarelor cadre didactice: Corneliu Penescu şi Ion
Stăncescu, profesori; Ion Ciric, conferenţiar; Joji Bonis, Ştefan Cserveni şi Eugen Stăniciu, şefi
de lucrări; Maria Agoston, Zamfira Caţanu, Dan Cautiş, Gheorghe Nicolae, Minica Popeea,
Andrei Savin şi Cristian Suciu, asistenţi.
Au încetat din viaţă următoarele cadre didactice: Mircea Constantin Soare, profesor; Eva
Butuceanu, şef de lucrări şi Romeo Abălaru, lector.
În perioada 11‑14 iunie 1980, a avut loc „A 8‑a Conferinţă Internaţională de Fluidică
Jablona”, organizată de Facultatea de Automatică. La conferinţă s‑au prezentat 104 lucrări:
35 de lucrări având ca autori specialişti români şi 69 de lucrări – autori din alte ţări. La discuţii
au luat parte 121 specialişti din România şi 59 din străinătate (Canada, Bulgaria, Polonia, RD
Germania, URSS ş.a.).
torul plan de şcolarizare pentru anul I:
vQYӽĠӽPkQWGHLQJLQHUL vQYӽĠӽPkQW de subingineri

Total
Facultatea cursuri cursuri cursuri cursuri
Total Total
Tehnologia
1. &RQVWUXFĠiilor de 530 60 590 33 60 93 683
0DúLQL
2. 0HFDQLFӽ 605 75 680 357 60 417 1097
3. MecanLFӽ$JULFROӽ 200 - 200 - - - 200
4. Aeronave 220 - 220 - - - 220
5. Transporturi 350 25 375 32 30 62 437
6. Metalurgie 570 - 570 105 30 135 705
7. (OHFWURWHKQLFӽ 170 - 170 25 75 100 270
ElecWURQLFӽúL
8. 350 100 450 135 160 295 745
TeOHFRPXQLFDĠLL
9. AutomDWLFӽ 270 50 320 50 120 170 490
10. (QHUJHWLFӽ 250 - 250 80 30 110 360
,QVWLWXWXO1DĠLRQDOGH&KLPLHGLQ%XFXUHúWL
430 ingineri
11. Tehnologie &KLPLFӽ 125 125 680 105 110 215 895
universitari
8WLODMHúL,QJLQHULD
12. 320 30 350 - - - 350
Proceselor Chimice
4390 465 4855 922 675 1597 6452
%XFXUHúWL WRWDO
În cursul anului 1980, următoarele cadre didactice au fost numite în funcţia de şef de
catedră: prof. Octavian Stănăşilă (matematici II), prof. Nicolae Apostolescu (motoare cu ardere
internă), prof. Vlad Ionescu (automatică I), prof. Berthold Grunwald (autovehicule rutiere),
prof. Marcel Segărceanu (maşini agricole) şi conf. Ion Bontaş (pedagogie şi limbi străine).
Tot în același an, următoarele cadre didactice au fost numite în funcţii de conducere la
nivelul institutului şi al facultăţilor: – prof. Voicu Tache, prorector al IPB, în postul rămas
vacant în urma numirii prof. Marin Rădoi ca adjunct al ministrului Educaţiei şi Învăţământului
(în 28 octombrie 1980), – prof. Ion Gheghea, decan al Facultăţii de Tehnologia Construcţiilor de
Maşini, în locul prof. Voicu Tache, promovat prorector; conf. Constantin Dumitraş, prodecan al
Facultăţii de Tehnologia Construcţiilor de Maşini, în locul profesorului Ion Gheghea, promovat
decan; conf. Stelian Găletuşe, prodecan al Facultăţii de Aeronave, care depăşind, acum, numărul
de 750 de studenţi, are dreptul la un post de prodecan (conform Decretului nr. 278/1973); şef de
lucrări Doru Constantinescu, prodecan la Facultatea de Utilaje şi Ingineria Proceselor Chimice,
care are, acum, mai mult de 750 de studenţi şi are dreptul la un post de prodecan (conform
Decretului nr. 278/1973).
A fost reînnointă înţelegerea, care fusese încheiată în anul 1978, între Institutul Naţional
de Chimie (din cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti) şi Universitatea de Stat „M.V.
Lomonosov” din Moscova (URSS), pe perioada 1981‑1985.
În vacanţa de vară a anului 1980, studenţii Institutului Politehnic din Bucureşti au participat
la Şantierul Naţional al Tineretului „Canalul Dunăre‑Marea Neagră” (studenţii Facultăţii de
Transporturi, Facultăţii de Mecanică Agricolă şi Facultăţii de Utilaje şi Ingineria Proceselor
Chimice).
În 1980, au fost date în funcţiune şase corpuri de cămine pentru studenţii Institutului Poli
tehnic din Bucureşti, cu 2150 de locuri.
În anul 1981, s‑au făcut următoarele numiri de cadre didactice: Mariana Coroi (mate
matici III), Julieta Florea (hidraulică şi maşini hidraulice), Andrei Manole (motoare cu ardere
internă), Pavel Buhuşi (centrale electrice), Ioan Teodorescu (electronică aplicată) şi Iuliu
Pogany (chimie şi tehnologie organică), profesori; Constantin Cristescu, Diana Moisil şi Ştefan
Tudorache (fizică), Dan Mateescu (mecanică), Valeriu Panaitescu (hidraulică şi maşini termice),
Marieta Grigoriu (termotehnică şi maşini termice), Mihail Leon (electrotehnică I), Tudor
Marinescu (socialism ştiinţific), Gheorghe Borilă (motoare cu ardere internă), Corneliu Mihai
Alexandrescu (transporturi şi telecomenzi feroviare), Rodica Strungaru (tehnologie electronică
şi fiabilitate) şi Cristea Greff (chimie şi tehnologie organică), conferenţiari; Marcel Dobre,
Cristian Florea, Alexandru Lupaşcu şi Gheorghe Stanciu (fizică), Marian Ene, Victor Moise şi
Daniela Terme (mecanisme), Vicenţiu Tacenco (hidraulică şi maşini hidraulice), Nicolae Băran
(termotehnică şi maşini termice), Dionezie Bojin (metalurgie fizică), Gheorghe Ruse (geometrie
descriptivă şi desen I), Florin Dănălache şi Anca Alexandrina Purcărea (organizare şi conducere
industrială), Aurel Ciocârlea‑Vasilescu (mecanică fină), Constantin Ion Ionescu (tehnologia
metalelor şi a sudurii), Ion Maşala şi Ion Tănsae (maşini‑unelte şi scule), Ioan Felician Soran
şi Matilda Tigler (maşini electrice), Brânduşa Pantelimon (măsuri şi aparate electrice), Nicolae
Stan (centrale electrice), Radu Tenovici (reţele electrice), Ioan Chiril Bacivarof (tehnologie
electrochimică şi fiabilitate), Neculai Dumitru (telefonie şi transmisiuni de date), Ion Hohan,
Sever Şerban şi Valentin Sgârciu‑Dogeanu (automatică I), Lotus Stoicescu (calculatoare), Simion
Cocolaş şi Teodora Sabău (turnătorie şi forje), Lucian Enescu (chimie şi tehnologie organică),
Ion Cicăzanu (chimie fizică), şefi de lucrări; Anton Topală (matematici II), Floarea Ivan şi
Maria Ioana Petrescu‑Voiculescu (matematici III), Florica Diaconu, Iancu Filipescu şi Georgeta
Marghescu (filosofie), Stelian Iordache şi Ştefan Marinescu (economie politică), Angela Banciu
şi Ştefan Lanescu (socialism ştiinţific), Dumitru Necşulea, Aurora Niculescu şi Dana Sorana Urs
(pedagogie şi limbi străine), lectori; Radu Paul Lungu, Paulina Elisabeta Marian, Răzvan Mihai
Mitroi, Tatiana Pop şi Nicolae Tiberiu Puşcaş (fizică), Ilie Tălpăşanu (mecanică), Mircea Doru
Stoenescu (mecanisme), Alexandru Arhip (termotehnică şi maşini termice), Nicolae Mircea
Andrei Marinescu (electrotehnică II), Mihaela Isca (metalurgie fizică), Constantin Alexandrescu
şi Nicolae Gorgorin (educaţie fizică şi sport), Gabriel Oprea (geometrie descriptivă şi desen II),
Cezar Georgescu (geometrie descriptivă şi desen II), Georgeta Ionaşcu (mecanică fină), Ion
Oprea (cazane şi turbine cu aburi), Liliana Cecan (centrale electrice), Nicolae Gabriel Caşancs
(radiocomunicaţii), Vasile Mirea (agregate şi instalaţii metalurgice), Ana Tudoran‑Bordea
(chimie şi tehnologie anorganică), Ana Schiketanz (chimie şi tehnologie organică), Ion Tănase
(chimie analitică), Viorica Dogaru şi Eleonora Mihaela Ungureanu (chimie‑fizică), asistenţi.
În anul 1981 au fost pensionate următoarele cadre didactice: Emil Caragheorghe, Pavel
Ioniţă şi I.V. Nicolescu, profesori; Margareta Bontaş şi Tatiana Ivănceanu, şefi de lucrări;
Violeta Popescu, lector.
A fost transferat de la Institutul Politehnic din Bucureşti la alte unităţi: Mihai Constanti
nescu, asistent.
S‑a desfăcut contractul de muncă următoarelor cadre didactice: Gheorghe Samachişă,
conferenţiar; Gheorghe Borilă, Dan Ciocan, Gheorghe Csapo, Ion Constantin Ciurea, Take
Constantinescu, Liviu Ionescu şi Klaus Schulle, şefi de lucrări; Pavel Al. Vasilescu, lector;
Radu George Andrei, Gheorghe Chirtu, Anca Cherebeţiu, Marius Hâncu, Ion Matei, Jean
Pătrângenaru, Constantin Sabaru, Eugenia Sofronescu şi Dan State, asistenţi.
În anul 1981 au încetat din viaţă următoarele cadre didactice: Gheorghe Popa şi Tacor
Tacorian, conferenţiari; Ion Costea şi Ion Sarlea, şefi de lucrări.
În urma decesului conferenţiarului Tacor Tacorian, în decembrie 1980, conferenţiarul Paul
Precupeţu a fost numit şeful Catedrei de Geometrie Descriptivă şi Desen I, pe data de
6 februarie 1981.
În cursul lunilor martie şi aprilie 1981, au avut loc la nivelul facultăţilor şi institutului
adunări generale de dare de seamă pe perioada 1976‑1981 şi alegeri ale cadrelor şi didactice,
reprezentanţilor studenţilor şi ai organelor centrale, centralelor industriale, institutelor de
cercetare‑proiectare şi întreprinderilor. Cu acest prilej, a fost ales noul Senat al Institutului
Politehnic din Bucureşti, noile consilii profesorale, rectorul, prorectorii, decanii, prodecanii,
secretarul Senatului şi secretarii consiliilor profesorale. Au fost alese, pentru diferite funcţii,
din conducerea institutului, următoarele cadre didactice: prof. Voicu Tache, rector; profesorii
Constantin Bălă, Alexandru Dănescu, Ioan M. Popescu şi Rodica Vâlcu, prorectori; prof.
Nicolae Geru, secretarul Senatului.
Voicu Tache s‑a născut la 12 august 1926 în comuna Mogoşani,
judeţul Dâmboviţa. A absolvit Facultatea de Mecanică a Institutului
Politehnic din Bucureşti în anul 1954. A fost rector al Institutului
Politehnic din Bucureşti în perioada 1981-1989.
Conducerile alese ale facultăţilor sunt: – Facultatea de Tehno
logia Construcţiilor de Maşini: prof. Alexandru Rădulescu, decan;
conf. Constantin Dumitraş şi şef de lucrări Traian Aurite, prodecani;
prof. Viorel Micloşi, secretar al consiliului profesoral;
– Facultatea de Mecanică: prof. Andrei Manole, decan; prof.
Vsevolod Radcenco şi conf. Dumitru Tudor, prodecani; prof. Ion
Iordache, secretar al consiliului profesoral;
– Facultatea de Mecanică Agricolă: conf. Pavel Babiciu, decan;
şef de lucrări Ion Păunescu, prodecan; conf. Ion Seteanu, secretar al
Voicu Tache consiliului profesoral;
(n. 1926) – Facultatea de Aeronave: conf. Corneliu Berbente, decan; şef
de lucrări Mihai Muşat, secretar al consiliului profesoral;
– Facultatea de Transporturi: conf. Alexandru Neagu, decan; conf. Gheorghe Şerban
Raicu, prodecan; conf. Cornel Alexandrescu, secretar al consiliului profesoral;
– Facultatea de Metalurgie: prof. Silvia Vacu, decan; conf. Ion Vârcolacu şi şef de lucrări
Voicu Brabie, prodecani; prof. Iulian Oprescu, secretar al consiliului profesoral;
– Facultatea de Electrotehnică: prof. Andrei Ţugulea, decan; conf. Paul Dinculescu,

prodecan; conf. Răzvan Măgureanu, secretar al consiliului profesoral;
– Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii: prof. Adelaida Mateescu, decan; conf.
Ovidiu Corneliu Iancu şi şef de lucrări Victor Miron Croitoru, prodecani; conf. Dan Dascălu,
secretar al consiliului profesoral;
– Facultatea de Automatică: prof. Simion Florea, decan; conf. Ioan Dumitrache, prode
can; conf. Gabriel Ionescu, secretar al consiliului profesoral;
– Facultatea de Energetică: prof. Ion Iordănescu, decan; şef lucrări Dumitru Cezar
Ionescu, prodecan; şef de lucrări Marin Ghergu, secretar al consiliului profesoral;
– Facultatea de Tehnologie Chimică: conf. Sorin Roşca, decan; conf. Ana Zaharia şi şef
de lucrări Nicolae Mihăilă Tărăbăşan, prodecani; prof. Dumitru Negoiu, secretar al consiliului
profesoral;
– Facultatea de Utilaje şi Ingineria Proceselor Chimice: conf. Gheorghiţa Jinescu, decan;
şef de lucrări Doru Constantinescu, prodecan; conf. Mircea Banciu, secretar al consiliului
profesoral.
Noul Senat al Institutului Politehnic din Bucureşti are următoarea componenţă: rectorul; cei
patru prorectori; secretarul Senatului; cei 12 decani; prof. Moise Ienciu, secretarul Comitetului
PCR al IPB; prof. Jean Moncea, preşedintele Comitetului sindical la IPB; profesorii Gheorghe
Buzdugan, Ion Gheorghe Carabogdan, Vasile Cătuneanu, Felicia Cornea, Constantin Ciocârdia,
Traian Demian, Alexandru Georghe Diacon, Octavian Floarea, Alexandru Fransua, Ion
Grădişteanu, Berthold Grunwald, Tudor Homoş, Constantin Luca, Mihai Niţă, Dan Pavelescu,
Cristian Pelecudi, Adrian Petrescu, Mircea Petrescu, Eugen Pincovschi, Alexandru Popa,
Mircea Postelnicu, George Rulea, Marcel Segărceanu, Alexandru Spătaru, Octavian Stănăşilă,
Radu Voinea şi conferenţiarul Vasile Moraru, şefi de catedră; conferenţiarul Ioana Smirnov,
şefii de lucrări Voicu Brabie, Adriana Comănescu, Vasile Găburici, Maria Georgescu, Lucia
Ghermănescu-Ionescu, Aurora Greff, Valeriu Iorga, Elena Mihăilescu, Graţiela Niculescu,
Iulian Ripoşan şi Lucia Tocaci; asistent Gheorghe Hubcă; 12 reprezentanţi ai studenţilor şi
17 reprezentanţi ai ministerelor, instituţiilor centrale, institutelor de cercetare-proiectare şi
întreprinderilor.
În perioada 17‑20 iunie 1981, a avut loc „A 4‑a Conferinţă de Sisteme Automate şi
Informaţionale în Industrie – SA114” la care s‑au prezentat 212 lucrări, din care 177 comuni
cări au fost prezentate de participanţi români şi 35 de participanţi străini (R.S. Cehoslovacia,
RD Germania, RF Germania, Italia, Polonia, şi URSS).
În zilele de 2‑7 iulie 1981, au avut loc lucrările „Celui de‑al treilea Simpozion Internaţional
de Mecanisme şi Metode de Proiectare cu Ajutorul Calculatorului – SYROM ’81”, la care s‑au
prezentat 190 de lucrări ştiinţifice, dintre care 146 au fost prezentate de specialişti români şi 44
de specialişti din străinătate (Anglia, Cehoslovacia, Egipt, Franţa, RD Germană, Grecia, Italia,
Iugoslavia, Israel, Olanda, Polonia şi URSS). Preşedintele Comitetului de organizare a fost
prof. Nicolae Manolescu (Catedra de Mecanisme).
În perioada 19‑29 iulie 1981, a avut loc la Bucureşti „A 11‑a Manifestare Sportivă
Internaţională «Univerisada 1981»”. Au participat 6000 de sportivi din 69 de ţări. Sportivii
au fost găzduiţi în Complexul Studenţesc Regie al Institutului Politehnic din Bucureşti, care a
fost amenajat pentru a deveni «Satul Universiadei». Un număr de 800 de studenţi ai Institutului
Politehnic din Bucureşti au participat la repriza studenţilor din Festivitatea de deschidere a

Universiadei, pregătind şi executând un apreciat program de gimnastică. Studenţii sportivi
din Clubul Sportiv Universitar al Institutului Politehnic din Bucureşti au obţinut în cadrul
concursurilor Universiadei 1981 locul al treilea la baschet – fete şi locul al doilea la tenis de
câmp – fete.
torul plan de şcolarizare la anul I:
vQYӽĠӽPkQWGHLQJLQHUL vQYӽĠӽPkQW de subingineri
Facultatea cursuri cursuri cursuri cursuri Total
Total Total
Tehnologia
1. &RQVWUXFĠLLORUGH 560 110 670 - 60 60 730
0DúLQL
2. 0HFDQLFӽ 500 135 635 25 125 150 785
3. 0HFDQLFӽ$JULFROӽ 188 - 188 - - - 188
4. Aeronave 180 - 180 - - - 180
5. Transporturi 360 55 415 - 100 100 515
6. Metalurgie 370 110 480 60 30 90 570
7. ElectroteKQLFӽ 170 60 230 - 60 60 290
(OHFWURQLFӽúL
8. 310 150 460 75 190 265 725
TelecoPXQLFDĠLL
9. $XWRPDWLFӽ 260 90 350 25 120 145 495
10.. EnergeWLFӽ 240 60 300 50 30 80 380
,QVWLWXWXO1DĠLRQDOGH&KLPLHGLQ%XFXUHúWL
310
(ingineri)
11. Tehnologie Chimicӽ 200 835 50 120 170 1005
325
(universitari)
Utilaje úL,Qgineria
12. 200 60 260 - - - 260
Proceselor Chimice
3973 1030 5003 285 835 1120 6123
din BXFXUHúWL
Pentru anul universitar 1979‑1980 s‑a aprobat, pentru Institutul Politehnic din Bucureşti,
Specializarea Total
2. Tribologie 25
3. 9LEUDĠLL 17
4. 7HKQRORJLDPRGHUQӽvQFRQVWUXFĠLDGHPDúLni – optimizarea proceselor de
20
SUHOXFUDUHúLFRQWURO
6. 3UHOXFUӽULQHFRQYHQĠLRQDOH 31
7. Tehnologii moderne de ardere 27
8. 0LMORDFHúLWHKQLFLPRGHUQHGHWUDQVSRUW 30
9. )LDELOLWDWHDFRPSRQHQWHORUúLLQVWDODĠLLORUHOHFWURQLFHHOHFWURWHKQLFHúL
37
DXWRPDWL]ӽUL
10. ElectroniFӽ 64
11. Reglarea úLFRnducerea nXPHULFӽDSURFHVHORULQGXVWULDOH 21
12. Sisteme de trDQVPLWHUHúLprelucrare a datelor, tehnici de programare 111
13. 6WUXFWXULúLVLVWHPHGHFRQGXFHUHDURERĠLORULQGXVtriali 32
14. ElectroenerJHWLFӽ 10
15. TermoenergHWLFӽ 58
16. Tehnologia fontelor, fesoaliajeORUúLRĠHOXULORUFXGHVWLQDĠLHVSHFLDOӽ 13
2. Tribologie 25
3. 9LEUDĠLL 17
4. 7HKQRORJLDPRGHUQӽvQFRQVWUXFĠLDGHPDúLni – optimizarea proceselor de
20
SUHOXFUDUHúLFRQWURO
6. 8. Institutul Politehnic din Bucureşti. Începutul declinului
3UHOXFUӽULQHFRQYHQĠLRQDOH 457
31
7. Tehnologii moderne de ardere 27
8. 0LMORDFHúLWHKQLFLPRGHUQHGHWUDQVSRUW 30
9. )LDELOLWDWHDFRPSRQHQWHORUúLLQVWDODĠLLORUHOHFWURQLFHHOHFWURWHKQLFHúL
37
DXWRPDWL]ӽUL
10. ElectroniFӽ 64
11. Reglarea úLFRnducerea nXPHULFӽDSURFHVHORULQGXVWULDOH 21
12. Sisteme de trDQVPLWHUHúLprelucrare a datelor, tehnici de programare 111
13. 6WUXFWXULúLVLVWHPHGHFRQGXFHUHDURERĠLORULQGXVtriali 32
14. ElectroenerJHWLFӽ 10
15. TermoenergHWLFӽ 58
16. Tehnologia fontelor, fesoaliajeORUúLRĠHOXULORUFXGHVWLQDĠLHVSHFLDOӽ 13
18. Tratamente DSOLFDWHPHWDOHORUúLDOLDMHORUFXGHVWLQDĠLHVSHFLDOӽ 20
19. Utilaje de mare productivLWDWHSHQWUXHODERUDUHDIRQWHORUúLRĠHOXULORU 8
20. Utilaje de înDOWӽWHKQLFLWDWHSHQWUXSUHOXFUDUHDSODVWLFӽDPHWDOHORUúLDOLDMHORU 8
21. 0HFDQL]DUHDFRPSOH[ӽDOXFUӽULORUvQSURGXFĠLDDJULFROӽ 37
22. Conducerea, organL]DUHDúL planificarea întreprindeULORULQGXVWULDOHGHFRQVWUXFĠLL
21
úi transporturi
23. DefectoscoSLHQHGLVWUXFWLYӽ 41
24. Inginerie de sunet 7
25. &KLPLDDQDOLWLFӽúLDQDOL]DDXWRPDWӽvQSURFHVHOHLQdustriale 22
27. Catalizatori úLSUocese cataOLWLFHvQLQGXVWULDFKLPLFӽúLSHWURFKLPLFӽ 22
28. Modelarea, stimXODUHDúLRSWLPL]DUHDSURFHVHORUvQLQGXVWULDFKLPLFӽ 20
29. Tehnologii moderne pentru folosirea produVHORUUHIUDFWDUHúLDEUD]LYH 7
30. 7HKQLFӽúLWHKQRORJie poligrafiFӽ 15
TOTAL 843
În anul 1981, s‑au dat în funcţiune şase corpuri de cămine studenţeşti cu 2808 locuri, o
cantină de 6000 de porţii în 3,5 schimburi, o spălătorie cu o capacitate de 1200 kg rufe/oră şi
un complex comercial cu o suprafaţă de 1000 m2, în „Complexul Studenţesc Regie”. Aceste
cămine, împreună cu cele date în funcţiune în anul 1980, au servit la găzduirea participanţilor
la Universiada ’81, care a avut loc în perioada 1‑19 iulie 1981, Complexul Studenţesc Regie
având rolul de „Sat Studenţesc”.
Căminele Institutului Politehnic din Bucureşti: Căminul din strada Schitu Măgureanu nr. l,
Căminul din strada Drumul Taberei nr. 57, Căminul din strada Zorelelor (blocul MII), Căminul
din strada Dorobanţi 99 A şi Căminul din strada Matei Voievod 75‑78, au fost transferate
Ministerului Educaţiei şi Învăţământului pentru a fi folosite de alte unităţi de învăţământ
superior.
În anul 1981, a mai fost dat în funcţiune „Atelierul pentru prototipuri de maşini‑unelte”,
cu o suprafaţă utilă de 3000 m2.
În zilele de 11‑12 decembrie 1981, a avut loc „Sesiunea jubiliară de comunicări ştiin
ţifice consacrată aniversării a 100 de ani de la reorganizarea Şcoalei Naţionale de Poduri şi
Şosele”, organizată de Institutul Politehnic din Bucureşti şi de Institutul de Construcţii din
Bucureşti. Şedinţa festivă a avut loc vineri, 11 decembrie, orele 17, în Marele Amfiteatru din
vechiul local al Institutului Politehnic din Bucureşti, strada Polizu nr. 1‑7. Au participat, ca
oaspeţi ai organizatorilor, reprezentanţi ai Ministerul Educaţiei şi Învăţământului, ai Consiliului

Culturii şi Educaţiei Socialiste, din partea altor ministere, centrale industriale, întreprinderi,
institute de cercetare şi proiectare, precum şi foşti profesori ai celor două institute, profesori
consultanţi, cadre didactice şi studenţi, delegaţi de la celelalte institute de învăţământ superior
din ţară.
După cuvântul de deschidere rostit de ministrul Educaţiei şi Învăţământului, s‑au prezentat
referatele: – La aniversarea a 100 de ani de la reorganizarea Şcoalei Naţionale de Poduri şi
Şosele (prof. Radu Voinea, preşedintele Comitetului de organizare); – Aspecte ale dezvoltării
actuale şi de perspectivă ale Institutului Politehnic din Bucureşti (prof. Voicu Tache, rectorul
Institutului Politehnic din Bucureşti); – Aspecte ale dezvoltării actuale şi de perspectivă ale
Institutului de Construcţii din Bucureşti (prof. Constantin Iamandi, rectorul Institutului de
Construcţii din Bucureşti); în continuare, s‑a dat citire mesajelor primite de cele două institute
din partea: Institutului Politehnic „Traian Vuia” din Timişoara, Institutului Politehnic din
Cluj‑Napoca, Institutului Politehnic „Gheorghe Asachi” din Iaşi, Institutului de Petrol şi Gaze
din Ploieşti, Institutului de Mine din Petroşani, Universitatea din Braşov, Univeristatea din
Craiova, Universitatea din Galaţi, Institutul de învăţământ Superior din Baia Mare şi Institutul
de învăţământ Superior din Bacău.
În partea a doua a festivităţii, Orchestra Inginerilor, dirijată de conf. dr. ing. Petru Ghen
ghea, a prezentat un concert. După încheierea şedinţei festive a avut loc o masă colegială la
noua cantină din „Complexul Studenţesc Regie”, la care au participat 250 de persoane.
În anul 1981, studenţii Institutului Politehnic din Bucureşti au participat la Şantierul
Naţional al Tineretului „Canalul Dunăre‑Marea Neagră” (studenţii Facultăţii de Aeronave
şi Facultăţii de Electronică şi Telecomunicaţii), precum şi la muncile agricole de toamnă, la
recoltare, în perioada septembrie‑octombrie (circa 2000 de studenţi).
În anul 1982 (8 martie 1982) au fost făcute următoarele numiri de şefi de catedre: prof.
Radu Voinea a fost numit şeful Catedrei de Mecanică în locul prof. Dumitru Voiculescu, care a
fost eliberat din funcţia respectivă; prof. Aurel Cleja a fost numit Şeful Catedrei de Socialism
Ştiinţific în locul prof. Ion Şerbănescu, care a fost eliberat din funcţia respectivă.
La 1 martie 1982 – prin Ordinul Ministerului Educaţiei şi Învăţământului nr. 4449/1982,
s‑au comasat Catedra de Geometrie Descriptivă şi Desen I cu Catedra de Geometrie Descriptivă
şi Desen II în Catedra de Geometrie şi Desen, fiind numit şef al catedrei prof. Jean Moncea.
Tot în 1982 au fost numite următoarele cadre didactice: Gheorghiţa Jinescu şi Aurel
Blaga (inginerie chimică), George Emil Baiulescu (chimie analitică), Vasile Moraru (maşini
unelte şi scule), Natalia Stoica şi Vasile Rousser (organizare şi conducere industrială), Mircea
Târnoveanu (matematici III), Ioan Dumitrache (automatică II), Dan‑Alexandru Iordache
(fizică), Ervin Adalbert Hutira (economie politică), Viorel Popescu (socialism ştiinţific)
şi Gabriel Ionescu (automatică I), profesori; Vasile Truşcă (maşini şi aparate electrice),
Maria‑Ana Necula (calculatoare), Mircea Pascovici (organe de maşini), Gheorghe Iordache,
Zamfir Manolache (utilaj tehnologic chimic), Mircea Radeş, Costică Atanasiu şi Nicolae
Iliescu (rezistenţa materialelor), Nicolae Florian (metalurgie fizică, studiul metalelor şi
semi‑conductoarelor), Eugen‑George‑Dorin Deciu şi Nicolae Enescu (mecanică), Lucia Tocaci
şi Nicolae Panait (metalurgia metalelor neferoase şi prepararea minereurilor), Leonard Buda
(mecanisme), Magdalena Trandafir (tehnologia construcţiilor de maşini), Maria Georgescu
(tehnologia silicaţilor şi compuşilor oxidici), Mihail‑Sorin Ionescu şi Mihai Mincă (tehnologia

materialelor şi sudură), Petru Roman (hidraulică şi maşini hidraulice), Alexandru‑Coriolan
Dorin (maşini unelte şi scule), Doru Constantinescu (inginerie chimică), Ion Pietraru
(filosofie), Ligia Stoica (chimie anorganică şi tehnologie anorganică), Sorin Badea (turnătorie
– forjă), Gheorghe Voicu (agregate şi instalaţii tehnologice metalurgice) şi Paul Sterian
(fizică), conferenţiari; Ion Predoiu şi Virgil Stanciu (aeronave), Grigore Bogza (inginerie
chimică), Angelica Bacivarov şi Adrian Manea (tehnologie electronică şi fiabilitate), Luminiţa
Vlădescu şi Andrei‑Florin Dăneţ (chimie analitică), Gheorghe Hubcă şi Elena Popa (chimie
organică şi tehnologie organică), Zaharie Morariu şi Ion‑Nicolae I. Marinescu (tehnologia
construcţiilor de maşini), Mircea Ivan (mecanică), Georgeta Coşmeleaţă (metalurgie fizică şi
studiul metalelor), Elena Drăgulănescu (geometrie descriptivă şi desen II), Marina Georgescu
(agregate şi instalaţii tehnologice metalurgice), Marin Mihalache (maşini electrice), Miruna
Niţescu, Corina Flueraşu şi Lucian Ocheană (electrotehnică I), Viorel Marieş (electrotehnică
II), Viorel Macaleţ (metalurgia metalelor neferoase şi prepararea minereurilor), Teodor Tebeanu
(dispozitive, circuite şi aparate electronice) şi Eugen Borcoci (telefonie şi transmisiuni de date),
şefi de lucrări; Ion Spulber (hidraulică şi maşini hidraulice), Tatiana Rădulescu (telefonie şi
transmisiuni de date), Emil Rizescu (organe de maşini), Dan Stoian (maşini agricole), Ion
Ionescu (chimie organică şi tehnologie organică) şi Nicolae Stan (termotehnică şi maşini ter
mice), şefi de lucrări suplinitori; Simion Cioată (pedagogie şi limbi străine), Alexandru Fili
poiu (matematici I), Mihnea‑Petru‑Radu Moroianu (matematici II), Olga Iulian (chimie fizică
şi tehnologie electrochimică), Anton Tabachiu (filosofie) şi Velicu Rodina (socialism ştiin
ţific), lectori; Gheorhe Constantin (matematici II) şi Petre Alecu (matematici III), lectori
suplinitori; Cristina Răducanu (centrale electrice), Elena Cernica şi Anca‑Ileana Ardeleanu
(chimie organică şi tehnologie organică), George‑Marian Enciu (maşini‑unelte şi scule),
Anca‑Manuela Zlătescu, Liana‑Vanda Morariu şi Andrei Halanay (matematici I), Tira‑Sorin
Ionescu şi Mircea Mugescu (automatică II), Aurelia Popa (matematici II), Dimitrie Negulescu
(aeronave), Delicia‑Georgeta Arsene (tehnologia metalelor şi sudură), Nicolae Boriaru şi Petre
Răducanu (termotehnică şi maşini termice), Anca‑Svetlana Iacobini, Ioan‑Valentin Cotârţă,
Svetlana Iacobini şi Nicolae Dinu (inginerie chimică), Lucian Raicu (geometrie descriptivă şi
desen I), Mircea Constantinescu şi Claudiu‑Demetriad Popescu (calculatoare), Lucian Stanciu
(radiocomunicaţii), Mihai Datcu (electronică aplicată), Doina‑Corina Gârbea (organizare
şi conducere industrială), Adriana Georgeta Sandu (Macri) (rezistenţa materialelor), Victor
Gheorghiu (motoare cu ardere internă), Lidia Cristea şi Viorel Macaleţ (metalurgia metalelor
neferoase şi prepararea minereurilor), Adrian Petrescu şi Gabriel‑Arin Mihalcea (organe de
maşini), Constantin Sigaciu şi Aurelian‑Ovidius Trufaşu (mecanică fină), Ion Stroe (mecanică),
Adrian Silviu Georgescu (autovehicule rutiere), Ioana Porumb (socialism ştiinţific), Sofia‑Silvia
Oprescu (pedagogie şi limbi străine) şi Victoria Pugna (economie politică), asistenţi; Aurelia
Olteranu (matematic II), asistent suplinitor.
În anul 1982, au fost transferate următoarele cadre didactice de la Institutul Politehnic
din Bucureşti la alte unităţi: Marin Rădoi, profesor; Petre‑Stelian Niţă, Radu Patraulea, Vasile
Buzuloiu, Liliana Ciurea, Maria V. Georgescu, Şerban Moldoveanu şi Cristian Lazarovici,
şefi de lucrări; Ion Râşteiu, lector; Vasile Grad, Ilie Bulacu, Mihaela‑Ioana Mureşanu,
Gabriela‑Tina Teodorescu, Dumitru Dumitrache, Dan Chirtu şi Jean Maurer, asistenţi.
În acelaşi an, au fost pensionate următoarele cadre didactice: Gheorghe Diaconescu, Paul
Postelnicu şi Iulia Georgescu, profesori; Ana‑Sofia Diculescu, Sabin Antonescu, Sofia‑Candida
Oancea, Georgeta Goraş, Helena Bellu, Ana Gluvacov, Ghoerghe Paizis, Petru Ghenghea şi
Lya‑Alexandrina Lazăr, conferenţiari; Ecaterina Rusu, Ana‑Maria Teodorescu, Tiberiu‑Ilarie
Noaghea, Ludmila Seceleanu şi George Teodorescu, şefi de lucrări; Elena Pâslariu, Mihai‑Paul
Neagu şi Anatolie Selivanov, lectori; Margareta Bâlea şi Eva Turcu, asistenţi.
S‑a desfăcut contractul de muncă următoarelor cadre didacticee: Dumitru‑Felician Lăză
roiu, profesor; Dan Mateescu, conferenţiar; Raul Vergulescu, Doina‑Viorica Viorel, Ludmila
Săceleanu şi Cristea Greff, şefi de lucrări; Larisa Pătraşcu şi Elena Pâslaru, lectori; Elena‑
Emilia Săveanu, asistenţi.
Ministerul Educaţiei şi Învăţământului a repartizat Institutului Politehnic din Bucureşti, pentru
anul universitar 1982-1983, următoarele locuri pentru anul I, care să fie ocupate prin concurs:
ÌQYăĠăPkQW ÌQYăĠăPkQW
Total
Facultatea cursuri cursuri cursuri cursuri
Total Total
1. (OHFWURWHKQLFă 196 62 258 30 - 30 288
2. (QHUJHWLFă 243 100 343 25 50 75 418
3. Automatică 294 90 384 20 61 81 465
ElectURQLFăúL
4. 435 - 435 35 220 255 690
7HOHFRPXQLFDĠLL
5. 0HFDQLFă 540 - 540 25 60 85 625
Tehnologia
6. &RQVWUXFĠLLORUGH 510 175 685 - - - 685
0DúLQL
7. 0HFDQLFă$JULFROă 121 - 121 - - - 121
8. Transporturi 366 35 401 - 27 27 428
9. Aeronave 160 20 180 - - - 180
10. Metalurgie 350 63 413 - 46 46 459
175
Tehnologie 145
11. 135 455 31 24 55 510
&KLPLFă (univer-
sitari)
8WLODMHúL,QJLQHULD
12. 62 29 91 - - - 91
Proceselor Chimice
3597 729 4326 166 488 654 4980
GLQ%XFXUHúWL 7RWDO
În anul 1983, au fost numite următoarele cadre didactice: Constantin Manole (maşini
agricole), Arabella‑Dana Gavrilescu (tehnologie electronică şi fiabilitate), Vasile Lăzărescu
(electronică aplicată), Sanda Maican (dispozitive, circuite şi aparate electronice), Dragoş Popa
(fizică), Ecaterina Andronescu (tehnologia silicaţilor şi compuşilor oxidici), Valerică Dumi
trescu (chimie analitică), Alexandru Dobrovicescu (termotehnică şi maşini termice), Eugen‑
Octavian Curatu (mecanică fină), Nicolae Predincea (maşini‑unelte şi scule), Mihai‑Octavian
Popescu (măsuri şi aparate electrice), Sorin Aldea, Mihai Stănescu şi Marcel Ţapu (geometrie
descriptivă şi desen II), şefi de lucrări; Ion Spulber (hidraulică şi maşini hidraulice), Tatiana
Rădulescu (radiocomunicaţii, telefonie şi transmisii de date), Emil Rizescu (organe de maşini)
şi Ion Ionescu (chimie organică şi tehnologie organică), şefi de lucrări suplinitori; Jean‑Jacques
Donard (pedagogie şi limbi străine), lector; Gheorghe Constantin şi Petre Alecu (matematici III),
lectori suplinitori; Gina‑Florica Domnescu (Stoica) şi Cristian Mircea Lazăr (organe de maşini),
Maria‑Cornelia Bârliba (filosofie), Anton‑Alexandru Ciucu şi Cornel Radu (chimie analitică),
Emil Botaş şi Sergiu Corbu (matematici I), Ioana Voiculescu (matematici II), Ioniţă‑Dorin
Cârstoiu (automatică I), Gabriela Simion (automatică II), Horia‑Leonard Andrei (electroteh
nică II), Victor‑Teodor Popovici (tehnologia materialelor şi sudură), Mihail‑Octavian Toader
şi Ileana Vasilescu (geometrie descriptivă şi desen I) şi Gigel‑Doru Neagu (turnătorie‑forjă),
asistenţi; Cornel Radu şi Anton Ciucu (chimie analitică), Cristian Niculescu (organizare şi
conducere industrială), Constantin Ranea, Radu‑Florin Mirică, Filip Ilie, Emilian Barbu şi Narcis
Cerbu (organe de maşini), Aurelia Olteanu (matematici II), Ioan‑Orest Vlase (măsuri şi aparate
electrice), Mihaela Rizeanu (maşini electrice), Valeriu Beiu, Romulus Andrei şi Francisc Iacob
(calculatoare), Sever‑Viorel Paşca (tehnologie electronică şi a fiabilitate), Mariana Ştefănescu
(utilaj chimic), Adriana Savu (mecanică fină), Victor Oţăt (autovehicule rutiere), Adrian‑Florin
Nicolescu şi Dan Prodan (maşini– unelte şi scule), Gabriel Iacobescu şi Vasile Şerban (tehnologia
materialelor şi sudură), Maria Moga şi Rodica Stănescu (tehnologie chimică anorganică), Ion
Călinescu, Gheorghe Juncu şi Vasile Lavric (inginerie chimică), Adrian Volceanov (tehnologia
silicaţilor şi compuşilor oxidici) şi Vasile Bostan (centrale electrice), asistenţi suplinitori.
Următorii absolvenţi, promoţia 1980, sunt trecuţi în statele de funcţiuni ale catedrelor pe
anul universitar 1983/1984: Adrian‑Florin Nicolescu şi Dan Prodan (maşini‑unelte şi scule),
Vasile Şerban (tehnologia construcţiilor de maşini), Gabriel Iacobescu (tehnologia materialelor
şi sudură), Maria Moga şi Rodica Stănescu (chimie anorganică), Ion Călinescu (chimie
organică), Mihaela Rizeanu şi Ioan‑Orest Vlase (măsuri şi aparate electrice), Victor Oţăt
(autovehicule rutiere), Mariana Ştefănescu (utilaj chimic), Narcis Cerbu şi Radu‑Florin Mirică
(organe de maşini), Adriana Savu (mecanică fină), Sever‑Viorel Paşca (tehnologie electronică
şi fiabilitate), Valeriu Beiu şi Francisc Iacob (calculatoare).
Profesorul Paul Frâncu este numit şeful Catedrei de Tehnologia Transporturilor şi Teleco
menzi Feroviare.
În anul 1983 s‑au transferat la alte unităţi, următoarele cadre didactice: Heinrich Bir,
profesor; Hascal Lazăr, conferenţiar; Florica Irinei, Gheorghe Drăgănoiu, Cristian‑Radu
Zervos, Eugenia Baltă şi Alexandru Niculescu, şefi de lucrări; Cornelia‑Marieta Chiujdea,
Constatin Lipănescu şi Florin Vlasache, asistenţi.
S‑au pensionat următoarele cadre didactice: Alexandru Nancu, Alexandru Seleşteanu,
Grigore Teodorescu şi Vasile Corlăţeanu, profesori; Rozalia Soare şi Ştefan Cruceru,
conferenţiari; Iosif Curiţa şi Iuta‑Erna Haffer, şefi de lucrări; Constantin Bucur şi Ioan Hota,
lectori.
În 1983 a fost desfăcut contractul de muncă următoarelor cadre didactice: Aurelia Dumi
trescu, Dan Stoian, Andrei Belei, Grigore Brăileanu, Gabriel Vasilescu şi Gheorghe Titz, şefi
de lucrări; Cornelia Olărăscu, Amalia Lazarovici, Siegrid Theil şi Stela Rădulescu, lectori;
Manuela‑Mihaela Bobârnac, Alexe Petcov, Nicolae Rotaru, Octavian Cosulschi, Neculai
Mastocan, Angela‑Liliana Mateescu şi Nicolae Ludu, asistenţi.
Ministerul Educaţiei şi Învăţământului a repartizat Institutului Politehnic din Bucureşti,
următoarele locuri în anul I, pentru anul universitar 1983-1984:
Facultatea Total
Total Total
1. ElectrotHKQLFă 198 91 289 26 - 26 315
2. (QHUJHWLFă 199 87 286 - 25 25 311
3. $XWRPDWLFă 245 114 359 35 58 93 452
(OHFWURQLFăúL
4. 485 - 485 - 115 115 600
7HOHFRPXQLFDĠLL
5. 0HFDQLFă 570 - 570 25 50 75 645
Tehnologia
6. &RQVWUXFĠLLlor de 508 245 753 - - - 753
0DúLQL
0HFDQLFă
7. 121 - 121 - - - 121
$JULFROă
8. Transporturi 303 76 379 - - - 379
9. Aeronave 165 25 190 - - - 190
10. Metalurgie 193 84 277 - 50 50 327
185
Tehnologie 145
11. 148 478 - 30 30 508
ChiPLFă (univer-
sitari)
8WLODMHúL,Qgineria
12. Proceselor 57 29 86 - - - 86
Chimice
3374 899 4273 86 328 414 4687
GLQ%XFXUHúWL 7otal)
În anul 1984, au fost numite următoarele cadre didactice: Vasile Ioţa (economie politică,
transferat de la Academia de Ştiinţe Economice), conferenţiar; Florian Georghescu (socialism
ştiinţific), conferenţiar suplinitor; Silviu Zissu (electrotehnică I) şi Ileana Vraca (geometrie
descriptivă şi desen), şefi de lucrări; Ion Spulber (hidraulică şi maşini hidraulice), Tatiana
Rădulescu (radiocomunicaţii, telefonie şi transmisii de date), Emil Rizescu (organe de maşini),
Niculae Stan (termotehnică şi maşini termice) şi Ion Ionescu (chimie şi tehnologie organică),
şefi de lucrări suplinitori; Ştefan Spânu (transferat de la Institutul de Medicină şi Farmacie
din Bucureşti) şi Lucia Popa Bădulescu (socialism ştiinţific), Laura Pană (filosofie), Gheorghe
Constantin (transferat de la Institutul de Construcţii din Bucureşti) (economie politică) şi
Oltin Horia Dogaru (matematici I), lectori; Gheorghe Constantin (matematici II) şi Petre
Alecu (matematici III), lectori suplinitori; Ursula Bologa (transferat de la chimie şi tehnologie
anorganică la chimia organică şi tehnologia organică), Alexandru Florian şi Dan Oprescu
(socialism ştiinţific), Ralula‑Daniela Isopescu (inginerie chimică), Liviu Kreindler şi Mihaela
Rizeanu (maşini electrice), Emila Păcuraru şi Ioan‑Orest Vlase (măsuri şi aparate electrice),
Gheorghe Popescu (termotehnică şi maşini termice), Vasile Şerban (tehnologia metalelor şi
sudură), Romulus Andrei şi Francisc Iacob (calculatoare), Sever‑Viorel Paşca (tehnologie
electronică şi fiabilitate), Vasile Bostan (centrale electrice), Dan Pupăză (rezistenţa materialelor),
Filip Ilie şi Radu-Florin Mirică (organe de maşini şi Adriana Savu (mecanică fină), asistenţi;
Constantin Stancu şi Alexandru Moraga (electrotehnică I), Gheorghe Muscă (automatică II),
Teodor – Gabriel Coseac (chimie fizică şi tehnologie electrochimică), Cristian‑Aurelian Popescu
(organizare şi conducere industrială), Adrian Gheorghe şi Radu Oprea (electronică aplicată),
Nicolae Constantin şi Victoraş Geantă (siderurgie), Cristian Predescu (agregate şi instalaţii
tehnologice metalurgice), Daniel‑Georgel Bunea şi Mircea Dobrescu (metalurgie fizică), Mihai
Marius Voronca (centrale electrice), Corneliu Bălan (hidraulică şi maşini hidraulice), Gheroghe
Stănescu (termotehnică şi maşini termice), Mihai-Răducu Jugănaru, Constantin Dogariu,
Constantin‑Dan Boboc, Dan Prodan, Adrian Nicolescu şi Ştefan Velicu (maşini‑unelte şi scule),
Constantin Buşcan, Mihai Avram şi Aurel‑Mircea Niţă (mecanică fină), Radu‑Mircea Carp,
Narcis Cerbu, Emilian Barbu şi Mircea‑Radu Carp‑Ciocârdia (organe de maşini), Mihai Chivu
(maşini agricole), Aurelia‑Liliana Casandra (rezistenţa materialelor), Zeno‑Adrian Folescu şi
Gheorghe D. Marin (geometrie descriptivă şi desen I), Iulian‑Florian Vladu, Iuliu Feyes şi
Gabriel Iacobescu (tehnologia materialelor şi sudură), Constantin Ocnărăscu (mecanisme),
Sterian Dănăilă, Victor‑Dumitru Dobrin, Ioan‑Cristian Tătăranu (aeronave şi instalaţii de bord),
Mircea‑Cornel Dobrescu (metalurgie fizică), Gabriela Popescu (metalurgia metalelor nefe
roase), Valeriu‑Dănuţ Simion (chimie şi tehnologie organică), Anne Maria Beşliu, Maria Moga
şi Rodica Stănescu (chimie şi tehnologie anorganică), Ovidiu‑Dimitrie Dumitrescu şi Adrian
Volceanov (tehnologia silicaţilor şi compuşilor oxidici), Victor Oţăt (autovehicule rutiere),
Valeriu Beiu (calculatoare), Mariana‑Florentina Ştefănescu (utilaj chimic), Aurelia Olteanu
(matematici II), Gheorghe Juncu şi Vasile Lavric (inginerie chimică), asistenţi suplinitori.
Următoarele cadre didactice s‑au transferat la alte unităţi: Vasile Rausser şi Ioan Şerbă
nescu, profesori; Ileana Niculescu şi Sanda Oprea, conferenţiari; Iulia Kun, Simion Florian,
Rudolf Lerch şi Ioana Dorobanţu, şefi de lucrări; Nina Zaharescu şi Raluca Brăileanu, lectori;
Ion Călinescu, Ion Ocnaşu, Gheorghe-Constantin‑Iordan Costăchescu, Adrian‑Octav Fulea şi
Mihaela Bugeanu, asistenţi.
În 1984 au fost pensionate următoarele cadre didactice: Nicolae Drăghici, Gheorghe Tun
soiu şi Horia Grigoriu, conferenţiari; Ileana Vraca, şef de lucrări; Steluţa Ciungan, Maria
Hagistate, Maria Lupu şi Niculina Dermengiu, lectori.
Au fost eliberate din funcţie următoarele cadre didactice: Nicu Condaxe şi Marcel Roşculeţ,
profesori.
A fost desfăcut contractul de muncă următoarelor cadre didactice: Florin Daneş, conferen
ţiar; Constantin Mihăilescu şi Iulia Strugaru, şefi de lucrări; Silvia Daneş şi Letiţia Ionescu,
lectori; Nicolae Ludu, asistent.
Ministerul Educaţiei şi Învăţământului a transmis Institutului Politehnic din Bucureşti

următoarele cifre de şcolarizare în anul I, pentru anul universitar 1984‑1985.
ÎnYăĠăPkQWGHLQJLQHUL ÌQYăĠăPkQWGH subingineri
Facultatea cursuri cursuri cursuri cursuri Total
Total Total
1. (OHFWURWHKQLFă 183 91 274 26 - 26 300
2. (QHUJHWLFă 209 139 378 - 30 30 378
3. AutomatiFă 244 96 340 - 22 22 362
EOHFWURQLFă úL
4. 625 - 625 - 115 115 740
7HOHFRPXQLFDĠLL
5. MecaniFă 795 - 795 30 50 80 875
Tehnologia
6. &RQVWUXFĠLLORUGH 3535 245 780 - - - 780
0DúLQL
MecaniFă
7. 119 - 119 - - - 119
$JULFROă
8. Transporturi 233 75 308 - 20 20 328
9. Aeronave 150 25 175 - - - 175
10. Metalurgie 244 122 366 - 59 59 425
235
Tehnologie
11. 145 251 631 - 87 87 718
CKLPLFă
(univ.)
8WLODMHúL
Ingineria
12. 51 88 139 - - - 139
Proceselor
Chimice
3768 1132 4900 56 383 439 5339
GLQ%XFXUHúWL 7RWDO
În luna octombrie 1984, au avut loc alegerile pentru consiliile profesorale ale facultăţilor,
decanii, prodecanii şi secretarii ştiinţifici ai consiliilor profesorale ale facultăţilor, precum şi
pentru Senatul Institutului Politehnic din Bucureşti, rector, prorectori şi secretarul ştiinţific al
Senatului. După alegeri, Ministerul Educaţiei şi Învăţământului a făcut următoarele numiri
pentru cadrele didactice în funcţii de conducere, începând cu data de 5 noiembrie 1984: prof.
Voicu Tache, rector; profesorii Alexandru Dănescu, Traian Demian, Adelaida Mateescu şi Ioan
M. Popescu, prorectori; prof. Nicolae Geru, secretar ştiinţific al Senatului Institutului Politehnic
din Bucureşti. Pentru conducerile facultăţilor:
1. Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii: prof. George Rulea, decan; şefi de lucrări
Victor‑Miron Croitoru şi Anca‑Manuela Manolescu; prodecani; conf. Dan‑Costinel Dascălu,
secretar ştiinţific al consiliului profesoral al facultăţii.
2. Facultatea de Automatică: prof. Ioan Dumitrache, decan; ş.l. Vasile Gaburici, prodecan,
prof. Gabriel Ionescu, secretar ştiinţific al consiliului profesoral al facultăţii.
3. Facultatea de Mecanică: prof. Nicolae Apostolescu, decan; conf. Dumitru Tudor şi
ş.l. Coca Vlasiu, prodecani; conf. Valeriu Jinescu, secretar ştiinţific al consiliului profesoral al
facultăţii.
4. Facultatea de Tehnologia Construcţiilor de Maşini: prof. Alexandru Rădulescu, decan;
şefii de lucrări: Traian Aurite şi Elisabeta Vasilescu, prodecani; prof. Viorel Miclaşi, secretar
ştiinţific al consiliului profesoral al facultăţii.
5. Facultatea de Mecanică Agricolă: conf. Nicolae Enescu, decan; conf. Valentin Scripnic,
secretar ştiinţific al consiliului profesoral al facultăţii.
6. Facultatea de Transporturi: conf. Alexandru Neagu, decan; conf. Şerban Raicu, prodecan
şi conf. Gh. Frăţilă, secretar ştiinţific al consiliului profesoral al facultăţii
7. Facultatea de Aeronave: conf. Corneliu Brebente, decan; prof. Virgil Constantinescu,
secretar ştiinţific al consiliului profesoral al facultăţii
8. Facultatea de Tehnologie Chimică: conf. Sorin Roşca, decan; conferenţiari Ana Zaharia
şi Lucia Ivan, prodecani; prof. Dumitru Negoiu, secretar ştiinţific al consiliului profesoral al
facultăţii.
9. Facultatea de Utilaj şi Ingineria Proceselor Chimice: prof. Gheorghiţa Jinescu, decan;
conf. Doru Constantinescu, prodecan, conf. Mircea‑Dezideriu Banciu, secretar ştiinţific al
consiliului profesoral al facultăţii.
10. Facultatea de Metalurgie: prof. Silvia Vacu, decan; conf. Ion Vârcolacu şi ş.l. Voicu Brabie,
prodecani; prof. Nicolae Petrescu, secretar ştiinţific al consiliului profesoral al facultăţii.
11. Facultatea de Electrotehnică: prof. Constantin Mocanu, decan; conf. Aurelian
Crăciunescu, prodecan; conf. Paul Dinculescu, secretar ştiinţific al consiliului profesoral al
facultăţii.
12. Facultatea de Energetică: prof. Julieta Florea, decan; ş.l. Cezar Ionescu, prodecan;
conf. Aurel Leca, secretar ştiinţific al consiliului profesoral al facultăţii
13. Facultatea de Învăţământ Tehnic de la Institutul de Subingineri din Piteşti: conf. Ion
Ungureanu, decan; conf. Neagoe‑Augustin Băilă, secretar ştiinţific al consiliului profesoral al
facultăţii.
La 1 martie 1985, Ministerul Educaţiei şi Învăţământului a transmis Institutului Politehnic
din Bucureşti, numirile de noi şefi de catedră în urma alegerilor din octombrie 1984:
1. Facultatea de Tehnologia Construcţiilor de Maşini
• Catedra de Maşini Unelte şi Scule – prof. Vasile Moraru;
• Catedra de Geometrie Descriptivă şi Desen – conf. Paul Precupeţiu;
• Catedra de Tehnologia Construcţiilor de Maşini – prof. Constantin Ciocârdia;
• Catedra de Tehnologia Materialelor şi Sudură – prof. Gheorghe Zgură.
• Catedra de Organe de Maşini şi Mecanisme – prof. Gheorghe Rădulescu;
• Catedra de Mecanică Fină – prof. Petre Dodoc;
• Catedra de Termotehnică – conf. Stoian Petrescu;
• Catedra de Maşini Termice şi Cazane – prof. Andrei Manole;
• Catedra de Utilaj Tehnologic Chimic – conf. Gheorghe Iordache.
3. Facultatea de Mecanică Agricolă

• Catedra de Economie Politică – conf. Catrinel Lazăr;
• Catedra de Mecanică – prof. Radu Voinea;
• Catedra de Maşini Agricole – prof. Marcel Segărceanu.
4. Facultatea de Aeronave
• Catedra de Aeronave şi Instalaţii de Bord – prof. Mihai Niţă;
• Catedra de Rezistenţa Materialelor – prof. Mihail Buga;
• Catedra de Matematici I – prof. Valter‑Vasile Olariu;
• Catedra de Filosofie – conf. Ioana Smirnov.
• Catedra de Autovehicule Rutiere – prof. Berthold Grumwald;
• Catedra de Material Rulant şi Tehnica Transporturilor Feroviare – prof. Paul Frâncu;
• Catedra de Limbi Moderne şi Pedagogie – conf. Ion Bontaş.
6. Facultatea de Metalurgie
• Catedra de Metalurgie Fizică şi Tratamente Termice – prof. Maria Petrescu;
• Catedra de Siderurgie – prof. Ion Dragomir;
• Catedra de Turnătorie‑Forjă – prof. Neculai Murguleţ;
• Catedra de Metalurgia Metalelor Neferoase şi de Prepararea Minereurilor – conf.
Lucia‑Iuliana Tocaci;
• Catedra de Socialism Ştiinţific – prof. Ion Şerbănescu
• Catedra de Măsuri şi Aparate Electrice – conf. Carmen Golovanov;
• Catedra de Electrotehnică – prof. Andrei Ţugulea;
• Catedra de Maşini Electrice – prof. Constantin Bâlă;
• Catedra de Educaţie Fizică – conf. Ion Bulugioiu.
• Catedra de Radiocomunicaţii, Telefonie şi Transmisii de Date – prof. Ioan Constantin;
• Catedra de Tehnologie Electronică şi Microelectronică – prof. Mihai‑Corneliu Drăgă
nescu;
• Catedra de Electronică Aplicată – conf. Rodica-Constanţa-Gabriela Strungaru;
• Catedra de Fizică – prof. Ilie Cucurezeanu.
9. Facultatea de Automatică
• Catedra de Automatică – prof. Simion Florea;
• Catedra de Calculatoare – prof. Mircea‑Stelian Petrescu;
• Catedra de Matematici II – prof. Octavian‑Nicolae Stănăşilă
• Catedra de Centrale şi Reţele Electrice – prof. Ioan-Gheorghe Carabogdan;
• Catedra de Hidraulică şi Maşini Hidraulice – conf. Petre Roman;
• Catedra de Organizare şi Conducere Industrială – prof. Natalia Stoica.
11. Facultatea de Tehnologie Chimică
• Catedra de Chimie Analitică – prof. Constantin Luca;
• Catedra de Chimie Anorganică şi Tehnologie Anorganică – prof. Eugen Pincovschi;
• Catedra de Chimie Organică şi Tehnologie Organică – prof. Felicia‑Alexandrina
Cornea;
• Catedra de Tehnologia Silicaţilor şi Compuşilor Oxidici şi Chimie Fizică Aplicată –

prof. Petru Baltă.
12. Facultatea de Utilaje şi Ingineria Proceselor Chimice
• Catedra de Chimie Fizică şi Tehnologie Electrochimică – prof. Rodica‑Paraschiva‑Cor
nelia Vâlcu;
• Catedra de Inginerie Chimică – prof. Octavian Floarea.
13. Institutul de Subingineri din Piteşti
• Catedra de Discipline Fundamentale şi de Cultură Tehnică Generală – conf. Nicolae
Pandrea;
• Catedra de Automobile şi Tehnologia Construcţiilor de Maşini – prof. Victor Rădu
lescu;
• Catedra de Ştiinţe Sociale şi Filologie (inclusiv Limba Română pentru anul pregătitor)
– conf. Sofia Sorescu.
Absolvenţii promoţiei 1982, care au fost repartizaţi în învăţământ şi trimişi la stagiul de
trei ani, au fost încadraţi în statele de funcţiuni ale catedrelor facultăţii, astfel: Facultatea de
Electrotehnică, doi; Facultatea de Energetică, trei; Facultatea de Automatică, şapte; Facultatea
de Mecanică, 17; Facultatea de Tehnologia Construcţiilor de Maşini, 15; Facultatea de Meca
nică Agricolă, doi; Facultatea de Transporturi, patru; Facultatea de Metalurgie, trei; Facultatea
de Utilaje şi Ingineria Proceselor Chimice, unu; Facultatea de Tehnologie Chimică, unu.
În anul 1985, au fost numite următoarele cadre didactice: Radu‑Ioan Bogdan (organe
de maşini), profesor; Alexandru Florentin (educaţie fizică şi sport), şef de lucrări suplinitor;
Valerică Ceachir (socialism ştiinţific), lector suplinitor; Cornelia‑Marieta Chiujdea (hidraulică şi
maşini hidraulice), Victor Gheorghiu (autovehicule rutiere), Monica‑Ileana Perianu (geometrie
descriptivă şi desen) şi Cătălin Dumitriu (centrale electrice), asistenţi; Mihai Socaliuc (auto
vehicule rutiere), Lucian Mândrea-Muraru, Ştefan Tambuliuc şi Virginia‑Ecaterina Olteanu
(hidraulică şi maşini hidraulice), Sergiu‑Mihai Dascălu şi Ioan Tabuş (automatică), Dan
Suciu (calculatoare), George‑Mihail Adir, Alina‑Rodica Spânu, Sorin Pascu, Sorin Constantin
Tânjală, Florin‑Ion Petrescu, Sorin Cananu, Dan Ulmer şi Marian Sabie (organe de maşini şi
mecanisme), Teodor Simu (utilaj tehnologic chimic), Monica‑Liana‑Doina Costea şi Emilia‑
Cerna Mladin (termotehnică), Radu Chiriac şi Tudor Prisecaru (maşini termice şi cazane),
Doina Lepădătescu‑Dumitrescu (mecanică fină), Gheorghe Vlăduţ (maşini unelte şi scule),
Gheorghe Marina (tehnologia materialelor şi sudură), Ion Părăuşanu şi Dan‑Ştefan Vlaicu
(rezistenţa materialelor), Victor‑Gabriel Adir, Ionel Simion, Reliy‑Victoria Petrescu, Daniel
Dobre şi Traian‑Cristinel Lupastean (geometrie descriptivă şi desen), Radu‑Alexandru Damian
şi Gabriel Jercu (mecanică), Tudor Dilea şi Ovidiu‑Rene Rohan (maşini agricole), Elena‑Daniela
Lavric (Lăcătuş) (inginerie chimică), Sava‑Mircea Teodorescu (chimie şi tehnologie organică)
şi Corneliu Pârvu (tehnologia construcţiilor de maşini), asistenţi suplinitori.
Următoarele cadre didactice au fost trasferate la alte unităţi: Florea Oprea, profesor;
Sanda Oprea, conferenţiar; Ştefan Tambaluic, şef de lucrări; Adriana Savu şi Vasile Bostan,
asistenţi.
Deoarece au cerut să plece în străinătate, următoarele cadre didactice au fost trecute pe
funcţii nedidactice: Ana‑Maria Necula, conferenţiar; Niculae‑Iosif‑Ion Criste, Augustin Iuoraş
şi Silvia Zisu, şefi de lucrări; Ileana Rusu, Maria Bejan, Mircea Mugescu şi Eugenia Voiculescu,
asistenţi.
În anul 1985, au fost pensionate următoarele cadre didactice: Ioan Pascariu, Georgeta
Feler, Georgeta Stoenescu şi Ioan Popa, conferenţiari; Emil‑Jean Rizescu şi Ştefan Andreescu,
şefi de lucrări; Zina Guţu, Elena Iliescu, Neonila Hornet, Gheorghe Savin şi Virgiliu Ganea,
lectori; Viorica Iacob, asistent.
S‑a desfăcut contractul de muncă următoarelor cadre didactice: Nicolae Necula, confe
renţiar; Ion Postoacă şi Mihai Şerbănescu, şefi de lucrări; Vasile Măruţă, Vladimir Petrovici şi
Ion‑Cristian‑Eduard Turcu, asistenţi.
În 7 martie 1985, profesorul Valter‑Vasile Olariu a fost numit şeful Catedrei de Mate
matici I, profesorul Mihail Buga a fost numit şeful Catedrei de Rezistenţa Materialelor şi confe
renţiarul Paul Precupeţu a fost numit şeful Catedrei de Geometrie Descriptivă şi Desen.
În 4 iunie 1985, prof. Vlad‑Ştefănuţă Ionescu a fost numit şef al Catedrei de Automatică.
În 19 noiembrie 1985, prof. Moise Ienciu a fost numit şef al Catedrei de Metalurgia
Metalelor Neferoase şi Prepararea Minereurilor.
În anul 1985, a decedat profesorul Simion Florea – personalitate activă, cu reale contribuţii
la înfiinţarea şi dezvoltarea Facultăţii de Automatică.
următoarele cifre de şcolarizare în anul I, pentru anul universitar 1985-1986:
Total
Facultatea
Total Total
1. (OHFWURWHKQLFă 189 90 279 - - - 279
2. (QHUJHWLFă 190 125 315 - 30 30 345
3. $XWRPDWLFă 291 105 396 - - - 396
ElectURQLFăúL
4. 600 - 600 - 80 88 680
TelecomunLFDĠLi
5. 0HFDQLFă 870 - 870 - 50 50 920
Tehnologia
6. ConsWUXFĠLLORUGH 535 245 780 - - - 780
0DúLQL
0HFDQLFă
7. 110 - 110 - - - 110
$JULFROă
8. Transporturi 251 48 299 - 34 34 333
9. Aeronave 140 30 170 - - - 170
10. Metalurgie 266 136 402 - 47 47 449
168
Tehnologie 145
11. 274 587 - 66 66 653
&KLPLFă (univer-
sitari)
8WLODMHúL
Ingineria
12. 5 72 77 - - - 77
Proceselor
Chimice
3760 1125 4885 - 307 307 5192
GLQ%XFXUHúWL 7RWDO
În anul 1986, au fost numite următoarele cadre didactice: Mihaela Vlăsceanu (filosofie),
lector suplinitor; Constantin Stancu (electrotehnică), Victor Oţăt (autovehicule rutiere),
Radu‑Ioan Oprea şi Gheorghe Adrian (electronică aplicată), Gheorghe Coseac (chimie fizică
şi tehnologie electrochimică), Gheorghe Juncu şi Vasile Lavric (inginerie chimică), Valeriu
Beiu şi Dan Suciu (calculatoare), Gheorghe Muscă, Sergiu Dascălu,Virginia Oltean şi Ioan
Tăbuş (automatică), Corneliu Bălan, Dan Stamatoiu şi Lucian Mândrea‑Muraru (hidraulică
şi maşini hidraulice), Mihai‑Marius Voronca (centrale şi reţele electrice), Cristian‑Arelian
Popescu (organizare şi conducere industrială), Mihai Chivu, Tudor Dilea şi Ovidiu René Rohan
(maşini agricole), Radu Damian şi Gabriela Jerca (mecanică), Nicolae D. Constantin şi Victoraş
Geantă (siderurgie), Cristian Predescu (turnătorie-agregate), Gabriela Popescu (metalurgia
metalelor neferoase şi prepararea minereurilor), Mircea Cornel Dobrescu şi Daniel‑George
Bunea (metalurgie fizică, studiul metalelor şi tratamente termice), Valeriu‑Dănuţ Simion şi
Sava‑Mircea Dănuţ (chimie şi tehnologie organică), Rodica Stănescu, Anne‑Marie Beşliu şi Maria
Moga (chimie şi tehnologie anorganică), Adrian Volceanov, Viorel Feroiu şi Ovidiu Dimitrie
Dumitrescu (tehnologia silicaţilor, compuşilor oxidici şi chimie fizică aplicată), Sterian Dănăilă,
Victor‑Dumitru Dobrin, Bogdan Teodorescu, Alexe Carmen şi Ion Cristian Tătăranu (aeronave
şi instalaţii de bord), Gheorghe Marin, Zeno‑Adrian Folescu, Victor‑Gabriel Adâr, Daniel Dobre,
Traian Lerpăstean, Relly‑Victoria Petrescu şi Ionel Simion (geometrie descriptivă şi desen),
Cornelia Pârvu (tehnologia construcţiilor de maşini), Florin‑Adrian Nicolescu, Dan Prodan,
Constantin Boboc, Constantin Dogariu, Ştefan Velicu şi Gheorghe Vlăduţ (maşini‑unelte şi scule),
Iulian‑Florin Vladu, Gabriel Iacobescu şi Gheorghe Marina (tehnologia materialelor şi sudură),
Casandra‑Aurelia‑Liliana Rusu, Gabriela Dinu, Cristian‑Horia Păvălucă, Ioan Părăuşanu şi
Dan Vlaicu (rezistenţa materialelor), Mariana‑Florentina Ştefănescu, Mihail‑Răducu Jugănaru
şi Teodor Sima (utilaj tehnologic chimic), Constantin Bucşan, Mihai Avram, Aurel‑Mircea Niţă
şi Doina Lepădătescu‑Dumitrescu (mecanică fină), Tudor Prisecaru şi Radu Chiriac (maşini
termice şi cazane), George Stănescu, Roxana Constantinescu, Monica Costea şi Emilia Cernea
Mladin (termotehnică şi maşini termice), Narcis Cerbu, Radu Carp‑Ciocârdia, Constantin
Comănescu, Sorin Cănănău, Marian Sabie, Emilian Barbu, Liviu Tânjală, Petre‑Lucian Seiciu,
Georghe‑Mihail Adâr, Sorin Pascu, Florian‑Ion Petrescu, Alina Spânu şi Dan Ulmer (organe
de maşini şi mecanisme), Adina‑Magda Florea (calculatoare), Cristian Niculescu (organizare
şi conducere industrială), Ştefan Andrei (măsuri şi aparate electrice), Alexandru Morega
(electrotehnică), Gabriela Andrei şi Ana‑Maria Papuc (fizică), Liliana Vărban (matematici I) şi
Alexandru Florian (socialism ştiinţific), asistenţi; Camil‑Demetru Petrescu, Marin Alexandru şi
Victoriţa Rădulescu‑Surdu (hidraulică şi maşini hidraulice), Zoea Racoviţă Baicus (calculatoare),
Daniela Nastea‑Tătaru şi Ariana‑Simona Marcu‑Popescu (automatică), Corneliu‑Remus
Cacoveanu, Claudia Lungu‑Neagu, Lucian‑Gabriel Ioan şi Marin Boboc (radiocomunicaţii,
telefonie şi transmisiuni de date), Silvia‑Nicoleta Miu‑Filimon şi Gheorghe Alexandru Ercianu
(mecanică fină), Constantin Iulian Hârbu, Iulian‑Alexandru Tabără şi Traian Cicone (organe de
maşini şi mecanisme), Mădălina‑Oana Stoica‑Brandibur, Dan Mihai Constantinescu, Aurelian
Ioniţă şi Cristina‑Elena Beldica (rezistenţa materialelor), Cătălin Gheorgiţă şi Mihail Purcărea
(tehnologia construcţiilor de maşini), George Constantin, Emilia Nicolăescu şi Kuglay Cristina
Pupăza (tehnologia construcţiilor de maşini), Ionela Tonoiu‑Voiculescu (tehnologia materialelor
şi sudură), Mioara Duca Motataianu (geometrie descriptivă şi desen), Gheorghe Voicu (maşini
agricole), Crăiţă Carp‑Ciocârdia şi Sorin‑Eugen Zaharia (mecanică), Gabriel Iosif (autovehicule

rutiere), Cristian‑Alexandru Mihăilescu (turnătorie‑forjă), Viorel Olteanu (metalurgie fizică,
studiul metalelor şi tratamente termice), Ana‑Maria Cârstea (chimie analitică) şi Anicuţa Stoica
(inginerie chimică), asistenţi suplinitori.
Au fost transferate de la Institutul Politehnic din Bucureşti la alte instituţii, următoarele
cadre didactice: Rodica‑Adriana Vlad, şef de lucrări; Renate‑Helmina Pătraşcu, Emil Motaş,
Marian Sabie, Radu‑Paul Lungu, Constantin Stângaciu, Mihai‑Viorel Mărgărit, Cornelia‑Marieta
Chiujdea şi Mircea Doru Brânză, asistenţi.
În anul 1986, au fost pensionate următoarele cadre didactice: Mihai‑Adrian Adrian, Mircea
Postelnicu, Vasilică Croitoru şi Claudia Panait, profesori; Alexandru Cioară şi Constantin
Pantelimon, conferenţiari; Elena Pădureanu, Cornelia Zlătescu, Elena Forţu şi Nelly Demian,
şefi de lucrări; Silvia Tănăsie, Ştefana Spânu, Tudoriţa Lupu şi Maria Brânzan, lectori şi
Marilena Müller, asistent.
A fost desfăcut contractul de muncă pentru următoarele cadre didactice: Octavian Smigel
schi, profesor; Ilie Mândru, Alin Bărbulescu şi Cornel Lazăr, conferenţiari; Radu Ţenovici,
Eliza Zamfirescu‑Haşeganu, Constantin Nedea şi Rodica Lazăr, şefi de lucrări şi Ioana‑Maria
Voiculescu, asistent.
În 1986 se unesc facultăţile Electrotehnică şi Energetică în Facultatea de Electrotehnică şi
Energetică, fiind numit, la 15 septembrie 1986, decan, prof. Julieta Florea. Prof. Julieta Florea
şi prof. Constantin Mocanu sunt eliberaţi din funcţia de decan al Facultăţii de Energetică,
respectiv al Facultăţii de Electrotehnică. Conf. Aurelian Crăciunescu se numeşte în funcţia de
prodecan al Facultăţii de Electrotehnică şi Energetică şi se eliberează din funcţia de prodecan al
Facultăţii de Electrotehnică, iar şeful de lucrări Dumitru‑Cezar Ionescu este numit prodecan al
Facultăţii de Electrotehnică şi Energetică şi se eliberează din funcţia de prodecan al Facultăţii
de Energetică.
Prin acelaşi ordin, prof. Gheorghiţa Jinescu se numeşte în funcţia de decan al Facultăţii
de Tehnologie Chimică, fiind eliberată din funcţia de decan al Facultăţii de Utilaje şi Ingineria
Proceselor Chimice.
Conf. Sorin Roşca fiind numit, anterior, prorector, este eliberat din funcţia de decan al
Facultăţii de Tehnologie Chimică. Conf. Doru Constantinescu se eliberează din funcţia de
prodecan al Facultăţii de Utilaje şi Ingineria Proceselor Chimice.
Conf. Ana Zaharia şi conf. Lucia‑Veronica Ivan se numesc în continuare în funcţia de
prodecan al Facultăţii de Tehnologie Chimică.
Prof. Emil Danciu este numit şef al Catedrei de Inginerie Chimică, la 22 septembrie 1986.
Începând cu anul universitar 1986/1987, Institutul Politehnic din Bucureşti are următoarele
zece facultăţi: 1. Facultatea de Electrotehnică şi Energetică; 2. Facultatea de Automatică;
3. Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii; 4. Facultatea de Mecanică; 5. Facultatea
de Tehnologia Construcţiilor de Maşini; 6. Facultatea de Mecanică Agricolă; 7. Facultatea
de Transporturi; 8. Facultatea de Aeronave; 9. Facultatea de Metalurgie; 10. Facultatea de
Tehnologie Chimică.
următoarele cifre de şcolarizare în anul I, pentru anul universitar 1986-1987:
Facultatea Total
Total Total
(OHFWURWHKQLFă -
1. 436 172 608 - 27 27 635
EnHUJHWLFă
2. AutomatiFă 238 57 295 - - - 295
ElectURQLFăúL
3. 585 - 585 - 75 75 660
7HOHFRPXQLFDĠLL
4. 0HFDQLFă 779 - 779 - 25 25 804
Tehnologia
5. &RQVWUXFĠLLORUGe 565 230 795 - - - 795
0DúLQL
0HFDQLFă
6. 96 - 96 - - - 96
AJULFROă
7. Transporturi 270 66 336 - 25 25 361
8. Aeronave 150 30 180 - - - 180
9. Metalurgie 224 129 353 - 53 53 406
243
Tehnologie 145
10. 261 649 - 55 55 704
&KLPLFă (univer-
sitari)
3731 945 4676 - 260 260 4936
GLQ%XFXUHúWL 7RWDO
În anul 1987, au fost numite următoarele cadre didactice: Petrea Iosub (economie poli
tică), lector; Pompiliu Tudoran (socialism ştiinţific), lector suplinitor; Viorel Catană (matema
tici I), Vasile Bendic, Mioara Duca şi Ermina Ţapu (geometrie descriptivă şi desen), Ion Bucur
şi Zoea Racoviţă (caluclatoare), Adriana‑Simona Marcu şi Daniela Nastea (automatică), Gabriel
Iosif (autovehicule rutiere), Corneliu‑Remus Cacoveanu (radiocomunicaţii, telefonie şi trans
misii de date), Silvia‑Nicoleta Miu şi Gheorghe‑Alexandru Ercianu (mecanică fină), Traian
Cicone (organe de maşini şi mecanisme), Cristina‑Elena Beldica, Dan‑Mihai Constantinescu,
Aurelian Ioniţă şi Mădălina‑Oana Stoica (rezistenţa materialelor), Cătălin Gheorghiţă şi Mihail
Purcărea (tehnologia construcţiilor de maşini), George Constantin, Emilia Nicolaescu şi Cristina
Pupăză (maşini unelte şi scule), Ionela Tonoiu (tehnologia materialelor şi sudură), Alexandru
Marin, Camil‑Demetru Petrescu şi Victoriţa Rădulescu (hidraulică şi maşini hidraulice),
Dinu‑Horia Bondor (aeronave şi instalaţii de bord), Sorin‑Eugen Zaharia (mecanică), Gheorghe
Voicu (maşini agricole), Ana‑Maria Cârstea (chimie analitică), Elena‑Daniela Lavric şi
Anicuţa Stoica (inginerie chimică), Claudia Lungu (material rulant, tehnica transporturilor şi
telecomenzi feroviare) şi Cristian‑Alexandru Mihăilescu (turnătorie şi agregate metalurgice),
asistenţi; Sarolta Solcan şi Cecilia Ţurlea (socialism ştiinţific), Mihaela Netolitzschi (educaţie
fizică şi sport), George Colcev (automatică), Florin Rădulescu (calculatoare) şi Ion Călinescu
(chimie şi tehnologie organică), asistenţi suplinitori.
Au fost transferate de la alte unităţi de la Institutului Politehnic din Bucureşti, următoarele

cadre didactice: Ioan‑Dumitru Oprişescu, conferenţiar; Radu‑Emanuel Chiriac, şef de lucrări;
Cătălin Bungetzianu, Victor‑Dumitru Dobrin şi Mircea Vasilescu, asistenţi.
În anul 1987, au fost pensionate următoarele cadre didactice: Gheorghe Buzdugan,
Dumitru Boiangiu, Aurel Cleja, Constantin Firoiu, Constantin Aramă, Victor Pimsner, Dan
Pavelescu, Petru‑Octavian Sonea, Nicolae Geru şi Gheorghe Moisil, profesori; Nicolae
Ştefănescu, Eugenia‑Rodica Apostolescu, Constantin Topliceanu şi Smaranda‑Elena Jurcan,
conferenţiari; Ileana Vraca, Anisia Bota, Nicolae Cioc, Aurelia Tunsoiu, Cornelia Balaban,
Gheorghe Bădescu, Iosefina Ştefănescu şi Ariana‑Elena‑Livia Ichimescu, şefi de lucrări; Maria
Pârlea, Aurora‑Vasilica Stupar, Elena Nicolae, Matilda Savu şi Floarea Pascovici, lectori;
Elena Cernica, Eugen Vălean şi Margareta Drăguţescu, asistenţi.
S‑a desfăcut contractul de muncă, în anul 1987, următoarelor cadre didactice: Marius
Protopoescu, profesor; Mariana Beliş şi Gheorghe Zidaru, conferenţiari; Florin Ionescu,
Mihai‑Dan Lazăr, Hildegard Protopopescu şi Tiberiu Popescu, şefi de lucrări; Ion Vlăduţu,
asistent.
S‑au făcut următoarele numiri de cadre didactice în organismul de conducere: conf. Ion
Enache este numit şef al Catedrei de Geometrie Descriptivă şi Desen pe perioada în care conf. Paul
Precupeţu este în concediu medical; prof. Alexandru Popa este numit şef al Catedrei de Material
Rulant, Tehnologia Transporturilor şi Telecomenzi Feroviare pe perioada concediului medical
al prof. Paul Frâncu; conf. Sorin Roşca a fost numit prorector (începând cu data de 1 noiembrie
1987) al Institutului Politehnic din Bucureşti; prof. Octavian‑Nicolae Stănăşilă este numit
director (începând cu data de 1 octombrie 1987) la Direcţia Învăţământului Superior, Cercetare
Ştiinţifică, Studenţi Străini şi Relaţii Externe, Ministerul Educaţiei şi Învăţământului.
cu 12 facultăţi: Facultatea de Electrotehnică, Facultatea de Energetică, Facultatea de Automatică,
Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii, Facultatea de Mecanică, Facultatea de Tehnologia
Construcţiilor de Maşini, Facultatea de Mecanică Agricolă, Facultatea de Transporturi, Facul
tatea de Aeronave, Facultatea de Metalurgie, Facultatea de Tehnologie Chimică, Facultatea de
Utilaje şi Ingineria Proceselor Chimice.
următoarele cifre de şcolarizare pentru anul I, în anul universitar 1987-1988:
Facultatea Total
Total Total
1. (OHFWURWHKQLFă 181 76 257 - - - 257
2. EneUJHWLFă 211 100 311 - 20 20 331
3. $XWRPDWLFă 179 110 289 - - - 289
(OHFWURQLFăúL
4. 585 - 585 - 75 75 660
7HOHFRPXQLFDĠLL
5. MecDQLFă 730 - 730 - 25 25 755
Tehnologia
6. ConstruFĠLLORU 565 230 795 - - - 795
GH0DúLQL
0HFDQLFă
7. 114 - 114 - - - 114
$JULFROă
8. Transporturi 210 51 261 - - - 261
9. Aeronave 120 30 150 - - - 150
10. Metalurgie 227 115 342 - 51 51 393
259
Tehnologie
11. 145 232 363 - 67 67 703
ChLPLFă
Facultatea Total
Total Total
1. (OHFWURWHKQLFă 181 76 257 - - - 257
2. EneUJHWLFă 211 100 311 - 20 20 331
3. $XWRPDWLFă 179 110 289 - - - 289
4.
8. Institutul Politehnic din Bucureşti. Începutul declinului
(OHFWURQLFăúL
585 - 585 - 75 75
473
660
7HOHFRPXQLFDĠLL
5. MecDQLFă 730 - 730 - 25 25 755
Tehnologia
6. ConstruFĠLLORU 565 230 795 - - - 795
GH0DúLQL
0HFDQLFă
7. 114 - 114 - - - 114
$JULFROă
8. Transporturi 210 51 261 - - - 261
9. Aeronave 120 30 150 - - - 150
10. Metalurgie 227 115 342 - 51 51 393
259
Tehnologie
11. 145 232 363 - 67 67 703
ChLPLFă
(univ)
UtilDMHúL
Ingineria
12. )ăUăFLIUăGHúFRODUL]DUH)XQFĠLRQHD]ăFu anii II-V
Proceselor
Chimice
3526 944 4470 - 238 238 4708
GLQ%XFXUHúWL 7RWDO
În anul 1988, au fost numite următoarele cadre didactice: Ştefan Bârlea (organizare şi
conducere industrială), profesor suplinitor; Florian Georgescu (socialism ştiinţific), conferen
ţiar suplinitor; Dan Oprea şi Nicolae‑Sorin Popescu (radiocomunicaţii, telefonie şi transmisii
de date), Daniel Băcescu (mecanică fină), Alexandru Chisacof (termotehnică), Dumitru Nedelcu
(maşini termice şi cazane), Gheorghe Dan Păsat (utilaj tehnologic chimic), Nicolae Constantin
şi Marin Sandu (rezistenţa materialelor), Radu Cristea (tehnologia construcţiilor de maşini),
George Enciu (maşini‑unelte şi scule), Gheorghe Solomon (tehnologia materialelor şi sudură),
Ion Stroe şi Ioan‑Gheorghe Magheti (mecanică), Vasile Nicolae Constantinescu şi Andrei Sârbu
(aeronave şi instalaţii de bord), Maria Nicolae şi Sorin Drăghici (siderurgie), Liliana Taloi şi
Vasile Mirea (metalurgia metalelor neferoase şi prepararea minereurilor), Dan Constantinescu
(turnătorie – agregate), Rami Şerban şi Mihaela Isac (metalurgie fizică, studiul metalelor şi
tratamente termice), Forinel‑Gabriel Isac şi Dan‑Constantin Vârtosu (chimie analitică), Cornelia
Guran, Viorica Nistreanu, Olimpia Micu şi Ana‑Maria‑Steluţa Oancea (chimie şi tehnologie
anorganică), Mihaela‑Dina Stănescu (chimie şi tehnologie organică), Viorel‑Ioan Brânzei
şi Mihaela Drăgănoiu (tehnologia silicaţilor, compuşilor oxidici şi chimie‑fizică aplicată),
Mihaela‑Camelia, Ştefania Mihai, Tănase Dobre şi Alexandru Ştefan (inginerie chimică),
Ioana Demetrescu şi Ecaterina Jurconi (chimie fizică şi tehnologie electrochimică), Francisc
Potmischil, Mihaela‑Dina Stănescu (chimie şi tehnologie organică), Lucia‑Cristina Dumitriu şi
Florin Constantinescu (electrotehnică), Maria‑Ileana Băran şi Mihaela Stan (centrale şi reţele
electrice), Costin Cepişcă (măsuri şi aparate electrice), Ernest Fülöp şi Mircea Grigoriu (hidraulică
şi maşini hidraulice), Floriana Constanţa Filip şi Ioan‑Cezar Corâci (automatică), Mihai Datcu
(electronică aplicată), Gheorghe Brezeanu, Gheorghe Ştefan şi Anghel Fleşchiu (tehnologie
electronică şi microelectronică) şi Mihail‑Adinel Stoica (organizare şi conducere industrială),
şefi de lucrări; Petre Alecu (matematici I), Grigore Danciu (autovehicule rutiere), Alexandru
Niculescu (ed. fizică şi sport), Ion Spulber (hidraulică şi maşini hidraulice), Constantin Niţă
(organe de maşini şi mecanisme), Valeriu Ciachir şi Pompiliu Tudoran (socialism ştiinţific),
şefi de lucrări suplinitori; Eleonora Marcu – reîncadrare şi Octav‑Cristian Olteanu (matematici

I), lectori; Ion Sasu şi Mihaela Vlăsceanu (filosofie), lectori suplinitori; Mircea Olteanu şi Janos
Pal (matematici II), Daniela Buzatu (fizică), Costin Ifrim, Alexandru Bobocel şi Bogdan‑Cristian
Ionescu (electrotehnică), Gabriel‑Lucian Ioan şi Marin Boboc (radio‑comunicaţii, telefonie şi
transmisiuni de date), Mihail Dumitrescu, Cleopatra Căbuz şi Virgil Bistriceanu (tehnologie
electronică şi microelectronică), Anca Ionescu şi Vasile Petre (maşini electrice), Cristian Marin
(măsuri şi aparate electrice), Gheorghe Lăzăroiu (centrale şi reţele electrice), Mihai‑Radu
Solcan (filosofie), Gheorghe Oprescu şi Liana Suteanu (economie politică), Sorin Ciucă şi
Viorel Olteanu (metalurgie fizică, studiul metalelor şi tratamente termice), Alexandru Radu
(socialism ştiinţific), Marius Andruh (chimie şi tehnologie organică), Ecaterina Blidaru (chimie
analitică şi analiză instrumentală), asistenţi; Anca‑Luiza Ionescu, Eugen‑Nicolae Scarlat, Ioan
Pop, Carmen Şchiopu şi Doina Mănăilă‑Maximean (fizică), Ovidiu‑Ilie Sandru şi Vasile Iftode
(matematici I), Geroge Popescu şi Camelia Beznea (matematici II), Gabriel‑George Grigorescu,
Mariana Călin, Dan Gheorghe, Corneliu‑Alexandru Sandor şi Eugen‑Cătălin Sfăt (metalurgie
fizică, studiul metalelor şi tratamente termice), Dimitrie Laurian Mărgărit (electronică aplicată),
Dragoş‑Ioan Luca (electrotehnică), Gheorghe Antonoiu, Petre‑Sorin Voinigescu şi Dragoş
Burileanu (tehnologie electronică şi microelectronică), Livia‑Doina Stanciu, Dan‑Mircea Mihai
şi Roxana‑Mariana Zoican (radiocomunicaţii, telefonie şi transmisii de date), Bogdan‑Cristian
Potârniche, Marin Ghinea şi Răducu‑Dan Giuglea (măsuri şi aparate electrice), Ovidiu Marin şi
Constantin Dinu (termotehnică şi maşini termice), Gabriel Rusănescu şi Ion Călinescu (chimie
şi tehnologie organică), Mihai Bugaru (mecanică), Marius‑Cristian Gârbea şi Florin Rădulescu
(calculatoare), Vasile Manoliu şi Dragoş‑Ovidiu Kisck (maşini termice), Cornel‑Gabriel
Stanciu, Andreea‑Maria Firică şi Cristina‑Sorana Ionescu (hidraulică şi maşini hidraulice),
Marian Copileţ, Amelia‑Georgeta Grobnic, Cecil Folescu şi Iuliu Fayes (tehnologia materialelor
şi sudură), Florin Iatan (tehnologia construcţiilor de maşini), Paul‑Gheorghe Cizmaş (rezistenţa
materialelor), Mihail Cocoşilă, Mihail‑Daniel Iozsa şi Claudiu Teodorescu (autovehicule
rutiere), Petrişor‑Valentin Pârvu şi Gabriel Marinescu (aeronave şi instalaţii de bord), Gheor
ghe Nichifor şi Tudor Mohora (chimie analitică), Ioan‑Eremia Albescu şi George Colcev
(automatică), Constantin‑Iulian Hârbu (organe de maşini şi mecanisme), Mihaela Netolitzchi
(educaţie fizică), Dan‑Mihai Bărbulescu, Doina‑Tania Diaconu, Voichiţa Ghenghea şi Călin
Vârtosu (limbi moderne şi pedagogie), Alexandrina Dragomir, Mircea Dumitru, Pavel Popescu
şi Dumitru Gheorghiu (filosofie), Ovidiu Caraiani, Sarolta Solcan şi Cecilia Turlea (socialism
ştiinţific), Cătălin Badău (discipline fundamentale şi de cultură tehnică generală – Institutul de
Învăţământ Superior din Piteşti), Gheorghe Şerban (autovehicule şi tehnologia construcţiilor de
maşini – Institutul de Învăţământ Superior din Piteşti), Constantin Urluianu (ştiinţe sociale şi
filologie – Institutul de Învăţământ Superior din Piteşti) şi Sorin Pătrăşcoiu (centrale şi reţele
electrice), asistenţi suplinitori.
În anul 1988, au avut loc următoarele transferări de cadre didactice la alte unităţi: Dorel
Homentcovschi, conferenţiar; Andrei Sârbu şi Doina‑Stănescu Gâdea, şefi de lucrări; Eleonora
Marcu şi Şerban Ionescu, lectori.
În acelaşi an, s‑au pensionat următoarele cadre didactice: Felicia Cornea, Arie A. Arie,
Cornelia Bejan, Radu‑Ioan Bogdan şi Oliviu Rusu, profesori; Nicolae‑Dorin Dobrovici,
Ion‑Arsene Badea, Ioan Enache, Sanda Oprea, Gheorghe Nechita, Simion Pop şi Virgil
Raicu, conferenţiari; Luca Gârleanu, Iosif Curiţă, Liviu‑Virgil Rădulescu, Liubov Tertişco
şi Amelitta‑Marcella Vogel, şefi de lucrări; Georgeta Ghionea, Ana Ganciu, Ana Nedelea,
Constantin Meghea, Constantin Bucur, Simona Nistor şi Rozalia Sbiera, lectori.
S‑a desfăcut contractul de muncă următoarelor cadre didactice: Aurel Blaga şi Berthold
Grunwald, profesori; Vasile Tănase, conferenţiar; Ion Marinescu, Dan‑Radu Oprea, Gheorghe
Lăzărescu, Ernest Fulop şi Mihai‑Dan Lazăr, şefi de lucrări, Alexandru Gheorghe, lector;
Martha‑Gabriela Bolintineanu, Şerban Bolintineanu, Vasile Buzilă, Atanasiu Dragu, Tira‑Sorin
Ionescu şi Zita Nagy, asistenţi.
Tot în 1988 au avut loc următoarele numiri de cadre didactice în posturi de conducere:
conf. Ion Enache a fost numit şef al Catedrei de Geometrie Descriptivă şi Desen, în urma
decesului conf. Paul Precupeţu; prof Alexandru Balaban a fost numit şef al Catedrei de Chimie
Organică şi Tehnologie Organică.
Ministerul Educaţiei şi Învăţământului a repartizat pentru Institutul Politehnic din Bucu
reşti, următoarele locuri în anul I, pentru anul universitar 1988-1989:
Facultatea Total
Total Total
1. (OHFWURWHKQLFă 190 73 263 - - - 263
2. (QHUJHWLFă 215 125 340 - 32 32 372
3. $XWRPDWLFă 136 196 332 - - - 332
(OHFWURQLFăúL
4. 600 - 600 - 75 75 675
THOHFRPXQLFDĠLL
5. 0HFDQLFă 820 - 820 - 55 55 875
Tehnologia
6. CoQVWUXFĠLLORUde 575 230 805 - - - 805
0DúLQL
MecaniFă
7. 128 - 128 - - - 128
$JULFROă
8. Transporturi 274 8 282 24 - 24 306
9. Aeronave 90 50 140 - - - 140
10. Metalurgie 226 125 351 - 60 60 411
265
Tehnologie
11. 145 284 694 - 92 92 786
&KLPLFă
(univ)
8WLODMHúL
Ingineria
12. )ăUăFLIUăGH úFRODUL]DUH)XQFĠLRQHD]ăFXDQLL,,,-V
Proceselor
Chimice
3664 1091 4755 24 314 388 5093
GLQ%XFXUHúWL 7RWDO
În anul 1989, au fost numite următoarele cadre didactice: Radu Enache (electrotehnică),
şef de lucrări titular; Radu‑Ioan Oprea (radiocomunicaţii, telefonie şi transmisii de date),
Cornelia‑Marieta Chiujdea (hidraulică şi maşini hidraulice), Victor‑Florin Scântee (material
rulant, tehnica transporturilor şi telecomenzi feroviare), Marian N. Radu (inginerie chi
mică), asistenţi titulari; Ligia‑Mariana‑Ioana Manoliu (tehnologia silicaţilor, compuşilor
oxidici şi chimie‑fizică aplicată), Ioana Boca, Georgeta‑Gabriela Putinar, Daniela Sileţchi şi
Anca‑Veronica Ion (matematici I), Radu‑Ioan Dănescu şi Elena‑Eugenia Vasilescu (termo
tehnică şi maşini termice), Dan‑Nicolae Stemate şi Ovidiu Prisecari (automatică), Dragoş
Dobrescu şi Gabriel Mateescu (tehnologie electronică şi microelectronică), Ion V. Ion (chimie
analitică), Cristina‑Mirela Şerbănescu şi Ana‑Gabriela Oprea (matematici II), Mihnea‑Marian
Constantinescu (centrale şi reţele electrice), Ileana Creangă şi Valerică Ninulescu (fizică),
Iulia Trăistaru, Ene Dinga, Violeta Popa şi Cătălin‑Emilian Huidumac‑Petrescu (economie
politică), Gheorghe‑Gabriel Jiga, Viorel Anghel şi Paul Cizmaş (rezistenţa materialelor), Mihai
Valentin Predoi, Adrian Matomancea şi Cristian‑George Dragomirescu (mecanică), Cristian
Mircea Chiorescu (autovehicule rutiere), Ovidiu‑Dorin Alupei‑Cojocariu şi Elena Lăcătuş
(tehnologia construcţiilor de maşini), Alexandru‑Eugen Badea (maşini electrice), Petre‑Florian
Anghel şi Răduţ‑Dan Giuglea (măsuri şi aparate electrice), Irina Munteanu (electrotehnică),
Traian Mazilu şi Ovidiu Coca (material rulant, tehnica transporturilor şi telecomenzi feroviare),
Octavian Catrina şi Mihaela‑Cristina Beluri (radiocomunicaţii, telefonie şi transmisii de date),
Adrian‑Gabriel Anculete (maşini unelte şi scule), Adrian Dimitriu, Ştefan‑Theodor Tomas şi
Horia Iovu (chimie organică şi tehnologie organică), Violeta Tudor, Valeria‑Veronica Mironov
şi Mirela‑Maria Călinescu (chimie şi tehnologie anorganică); Marius‑Ioan Dragolea (filosofie),
Robert‑Marius‑Remus Neacşu (hidraulică şi maşini hidraulice), Dorel‑Mario Sala (electronică
aplicată) şi Mariuca‑Georgeta Albescu (mecanică fină), asistenţi suplinitori.
Au fost pensionate, în anul 1989, următoarele cadre didactice: Gleb Drăgan, Augustin‑
Iuliu Petre, Paul Frâncu, Simion Buzilă, Dumitru Voiculescu, profesori; Titu Grecu, Dorin
Dobrovici, Dan Ştefănescu, Virgil Ionescu, Simion Pop şi Ioan‑Arsenie Badea, conferenţiari;
Cornelia Barbu, Teodor Buzatu, Gheorghe Constantin, Lucia Constantinescu, Maria Floarea,
Eliza Gârleşteanu, Irina Ionescu, Dumitru Roman, Grigore Sârbu şi Stanca Trifan, şefi de
lucrări; Teodor Buzatu şi Mărioara Rădulescu, lectori; Viorica Cimpu, asistent.
Au fost transferate la alte unităţi, următoarele cadre didactice: Tatiana Rădulescu, şef de
lucrări suplinitor; Cătălin Dumitriu şi Marcel‑Valeriu Suciu, asistenţi.
S‑a desfăcut contractul de muncă următoarelor cadre didactice: Szobolcs Lanyi, Luca
Şerbănaţi şi Florentin Tudorache, şefi de lucrări; Anca Iacobini, Nicolae Mircea Marinescu şi
Dimitrie‑Alexandru Negulescu, asistenţi.
Au fost numite următoarele cadre didactice pentru conducerea catedrelor în locul celor
pensionaţi sau transferaţi la alte unităţi: profesorul Mariana Coroi – şeful Catedrei de Matema
tici II, profesorul Alexandru Popa – şeful Catedrei de Material Rulant, Tehnica Transporturilor
şi Telecomenzi Feroviare; conferenţiarul Eugen Negruş – şeful Catedrei de Autovehicule
Rutiere.
În luna septembrie 1989, au avut loc alegerile pentru cadrele didactice de conducere a Insti
tutului Politehnic din Bucureşti şi a facultăţilor acestuia. De asemenea, s‑au constituit Senatul
institutului şi consiliile profesorale ale facultăţilor. În urma alegerilor, Ministerul Educaţiei şi
Învăţământului a numit următoarele cadre de conducere începând cu 1 octombrie 1989:
Biroul Senatului Institutului Politehnic din Bucureşti:

– Prof. Rodica Vâlcu, rector; – prof. Constantin Bâlă, prof. Traian
Demian, prof. Adelaida Mateescu şi conf. Dinu Taraza prorectori; –
conf. Corneliu Berbente, secretar ştiinţific al Senatului.
Rodica Vâlcu este născută la 5 august 1929, în Cluj‑Napoca.
A absolvit Facultatea de Chimie a Universităţii din Bucureşti. Are
lucrări ştiinţifice de valoare în domeniul chimiei-fizice.
1. Facultatea de Electrotehnică – Energetică: – prof. Julieta
Florea, decan; – conf. Aurelian Crăciunescu şi s.l. Grigore‑Mircea
Eremia, prodecani; – conf. Paul Dinculescu, secretar ştiinţific al
Consiliului profesoral.
2. Facultatea de Automatică: – prof. Ioan Dumitrache, decan; – Rodica Vâlcu
(n. 1929)
ş.l. Vasile Găburici, prodecan, – conf. Costică Nitu, secretar ştiinţific
al Consiliului profesoral.
3. Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii: – conf. Rodica‑Constanţa Strungaru,
decan; – ş.l. Anca Manuela Manolescu şi ş.l. Adrian Rusu, prodecani; – conf. Adrian Murgan,
secretar ştiinţific al Consiliului profesoral.
4. Facultatea de Mecanică: – prof. Gheorghe Rădulescu, decan; – ş.l. Radu Iatan şi ş.l.
Simona Antonescu, prodecani; – conf. Mircea Marinescu, secretar ştiinţific al Consiliului
profesoral.
5. Facultatea de Tehnologia Construcţiilor de Maşini: – prof. Gheorghe Zgură, decan; –
şefii de lucrări: Constantin Ispas şi ş.l. Elisabeta Vasilescu, prodecani; – prof. Viorel Micloşi,
6. Facultatea de Mecanică Agricolă: – conf. Nicolae Enescu, decan; – conf. Valentin
Scripnic, secretar ştiinţific al Consiliului profesoral.
7. Facultatea de Transporturi: – conf. Eugen‑Mihai Negruş, decan; – conf. Corneliu‑Mihai
Alexandrescu, prodecan; – conf. Ghorghe Frăţilă, secretar ştiinţific al Consiliului profesoral.
8. Facultatea de Aeronave: – prof. Mihai Niţă, decan; – prof. Virgil‑Nicolae Constantinescu,
9. Facultatea de Metalurgie: – prof. Maria Petrescu, decan; – ş.l. Vasilica Dina, prodecan;
– prof. Nicolae Popescu, secretar ştiinţific al Consiliului profesoral.
10. Facultatea de Tehnologie Chimică: – conf. Sorin Roşca, decan; – conf. Lucia‑Veronica
Ivan şi ş.l. Ecaterina Andronescu, prodecani; – conf. Mircea‑Dezideriu Banciu, secretar ştiinţific
al Consiliului profesoral.
11. Institutul de Subingineri (Institutul de Învăţământ Superior) din Piteşti: – conf. Ioan
Vacu, decan; – conf. Nicolae Arsenescu, secretar ştiinţific al Consiliului profesoral.
Cifrele de şcolarizare pentru anul universitar 1989‑1990, anul I, în Institutul Politehnic din
Bucureşti, au fost următoarele (una dintre cele 12 facultăţi, Facultatea de Utilaje şi Ingineria
Proceselor Chimice, fiind în lichidare):
Facultatea Total
Total Total
1. ElectrRWHKQLFă 392 197 589 - - - 623
2. (QHUJHWLFă - 105 312 - 34 34
3. $XWRPDWLFă 242 199 441 - - - 441
(OHFWURQLFăúL
4. 505 - 505 - - - 505
7HOHFRPXQLFDĠLL
5. 0HFDQLFă 830 - 830 - 60 60 890
Tehnologia
6. ConstUXFĠLilor 610 230 840 - - - 840
de MaúLQL
MecaQLFă
7. 169 - 169 - - - 169
$JULFROă
8. Transporturi 227 69 296 31 - 31 327
9. Aeronave 80 50 130 - - - 130
10. Metalurgie 295 136 431 - 58 58 489
285
Tehnologie
11. 145 315 745 - 135 135 880
&KLPLFă
(univ)
3780 1196 4976 31 287 318 5294
GLQ%XFXUHúWL 7RWDO
După evenimentele din 16-22 decembrie 1989, conferenţiarul Petre Roman (Facultatea de
Energetică a Institutului Politehnic din Bucureşti) devine prim‑ministru al României până în
septembrie 1991.
La începutul anului 1990, la scurt timp după căderea dictaturii comuniste, structura Insti
tutului Politehnic din Bucureşti a revenit la normal. Din cele prezentate anterior, se ştie că în
1974 a avut loc transferul forţat al personalului didactic de la Facultatea de Chimie a Univer
sităţii din Bucureşti la Institutul Politehnic din Bucureşti. Astfel, în luna ianuarie 1990, a avut
loc transferarea Facultăţii de Chimie de la Institutul Politehnic din Bucureşti la Universitatea
din Bucureşti, cu următorul personal didactic, în interesul învăţământului:
• Catedra de Chimie‑Fizică: Tatiana Oncescu, Victor Sahini, Eugen Segal şi Rodica Vâlcu,
profesori; Elena Constantinescu, conferenţiar; Emil Tomuş, Ion Găinar, Ion Mihalcea, Mihaela
Hillebrun, Virginia Valentina Mihaela Olteanu, Ion Ciocâzanu, Dumitru Fătu, Minodora Leca,
Dumitru Oancea, Elena Volanschi, Elena Cenuşe, Andrei Dobrescu şi Elena Lucinescu, şefi de
lucrări; Mihai Contineanu, Cezar Bendic, Savu Gheorghe Ionescu, Constantin Voicu, Cornel
Podină, Eugenia Sălăgeanu, Gheorghe Aniţescu, Viorica Meltzer şi Teodor Coseac, asistenţi.
• Catedra de Chimie Organică: Adalgiza Ciobanu, Constantin Albu, Ovidiu Maior, Lucia
Ivan, Dinu Zăvoianu şi Cornelia Costin, conferenţiari; Alexandru Cioabă, Ion Baciu, Anca
Nicolae, Mircea Moraru, Marieta Savu, Constantin Bornaz, Ion Ionescu, Elena Popa, Cornelia
Cercasov, Francisc Potmischil şi Sanda Fătu, şefi de lucrări; Olga Cuza şi Daniela Popovici,
asistenţi.
• Catedra de Chimie Anorganică: Maria Brezeanu şi Dumitru Negoi, profesori; Angela

Krizo, conferenţiar; Elena Cristurean, Maria Negoi, Florica Zălaru, Vasile Şerban, Mircea
Mercheş, Ariana Antoniu, Ileana Şerban şi Dana Marinescu, şefi de lucrări; Dumitra Văcărescu,
Nicolae Dănişor, Niculae Popa, Marius Andruh şi Ana Emandi, asistenţi; Veronica Mironov,
Mirela Călinescu şi Violeta Tudor, asistenţi suplinitori.
• Catedra de Tehnologie Chimică şi Cataliză: Emilian Angelescu, profesor; Alfred Szabo,
Ion Săndulescu, Ion Udrea, Florentina Avramescu, Gheorghe Nedelcu şi Cristina Pascu, şefi de
lucrări; Vasile Bărbulescu, asistent; Lucreţiu Paul Gurău, asistent suplinitor.
• Catedra de Chimie Analitică: George Emil Baiulescu, profesor; Constantin Pătroiescu,
conferenţiar; Vasile Magiaru, Dumitru Cruceru, Luminiţa Vlădescu, Valerică Dumitrescu,
Andrei Dăneţ, Elena Dimonie şi Doina Tudor, şefi de lucrări; Nina Dumitrescu, Ion Tănase,
Anton Ciucu, Constanţa Cazacu, Cornel Radu şi Ecaterina Blidaru, asistenţi.
• Colectivul de Fizică: Leonard Muller, conferenţiar, Ion Petre şi Iolanda Mihai, şefi de
lucrări; Constantin Cioacă, Mihai Catrinescu, Paulina Marian, Valer Scridonesi, Carmina
Plosceanu şi Nicolae Luca, asistenţi.
În luna ianuarie 1990, au loc alegerile cadrelor didactice de conducere pe catedre, facul
tăţi şi institut, fără a mai fi conduse de la centru. Adunările şedinţelor de catedră aleg şeful de
catedră, ţinând seama de propunerile şi autopropunerile existente. Dacă în primul tur, un cadru
didactic din grupul celor propuşi obţine peste 50% din voturile tuturor membrilor catedrei, fiind
obligatorie prezenţa de cel puţin 2/3 din numărul total al membrilor catedrei, era declarat şef de
catedră; în caz contrar, avea loc al doilea tur de scrutin la care participau primii doi cu numărul
cel mai mare de voturi şi, în urma votului, era declarat şef de catedră cel care avea cel mai mare
număr de voturi.
Catedra alegea atât reprezentanţii săi în Consiliul profesoral al facultăţii din care făcea
parte catedra, cât şi reprezentanţii acesteia pentru Senatul institutului. De asemenea, catedra
făcea propuneri şi pentru cadrele de conducere ale facultăţii din care făcea parte şi pentru
cadrele de conducere ale institutului.
Consiliul profesoral al unei facultăţi se constituia din reprezentanţii catedrelor, repre
zentarea fiind proporţională. Conducerea facultăţii (decan, prodecani şi secretar ştiinţific al
consiliului profesoral) este aleasă de Consiliul profesoral, în acelaşi mod în care era ales şeful de
catedră. În urma constituirii conducerii facultăţii, consiliul profesoral confirma şefii catedrelor
care depindeau de facultatea respectivă şi propunerile pentru constituirea senatului, precum şi
pentru cadrele didactice din conducerea institutului. Senatul constituit alegea rectorul, prorectorii
şi secretarul ştiinţific al senatului în aceeaşi manieră ca la la alegerea şefilor de catedră şi a
cadrelor de conducere ale facultăţilor. În final, Senatul confirma alegerile de la facultăţi şi de la
catedre. Dintre cei aleşi la conducerea institutului, numai rectorul era confirmat de Ministerul
Educaţiei şi Învăţământului. Confirmările ţineau seama numai de respectarea instrucţiunilor de
alegeri întocmite de minister şi agreate de cadrele didactice din învăţământul superior.
Astfel, începând cu data de 1 februarie 1990, Institutul Politehnic din Bucureşti are
următoarea conducere: rector: prof. Virgil Nicolae Constantinescu; prorectori: prof. Adelaida
Mateescu, prof. Gheorghe Zgură, conf. Sorin Roşca şi şef de lucrări Voicu Barbie, secretar
ştiinţific al senatului: conf. Paul Cristea.
Virgiliu-Nicolae Constantinescu a absolvit Facultatea de Me

canică
a Institutului Politehnic din Bucureşti în anul 1952. La 13 no
iembrie 1990, a fost ales membru corespondent al Academiei Române,
iar la 18 decembrie 1991 a devenit membru titular al aceluiaşi for.
La conducerile facultăţilor Institutului Politehnic din Bucureşti
au fost alese următoarele cadre didactice:
1. Facultatea de Electrotehnică: conf. Aurelian Crăciunescu,
decan; ş.l. Petru Notinger şi asist. Marin Ghinea, prodecani.
2. Facultatea de Energetică: ş.l. Cezar Ionescu, decan; conf.
Valeriu Nistreanu şi ş.l. Sorin Coatu, prodecani.
Virgiliu-Nicolae 3. Facultatea de Automatică: ş.l. Teodor Dănilă, decan; ş.l.
Constantinescu Boris Jora şi ş.l. Vasile Gaburici, prodecani.
(1931-2009) 4. Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii: conf. Marin
Drăgulinescu, decan; ş.l. Mircea Bodea şi ş.l. Sorin Popescu, prodecani.
5. Facultatea de Mecanică: prof. Nicolae Apostolescu, decan; conf. Dumitru Tudor şi ş.l.
Radu Iatan, prodecani.
6. Facultatea de Tehnologia Construcţiilor de Maşini: conf. Constantin Ispas, decan; ş. l.
Traian Aurite şi ş.l. Aurelian Vlase, prodecani;
7. Facultatea de Mecanică Agricolă: conf. Nicolae Enescu, decan; ş.l. Ioan Păunescu,
prodecan.
8. Facultatea de Transporturi: conf. Eugen Negruş, decan; ş.l Ioan Făgeţean şi ş.l. Liviu
Boşianu, prodecani.
9. Facultatea de Aeronave: prof. Mihai Niţă, decan.
10. Facultatea de Chimie Industrială: conf. Florin Badea, decan; ş.l. Ecaterina Andro
nescu şi ş.l. Grigore Bozgia, prodecani;
11. Facultatea de Chimie: prof. Rodica Vâlcu, decan; ş.l. Vasile Magearu, prodecan. (Se
transferă la Universitatea din Bucureşti.)
12. Facultatea de Metalurgie: conf. Emil Florian, decan; conf. Ion Vârcolacu şi ş.l. Petru
Moldovan, prodecani.
13. Institutul de Subingineri din Piteşti: conf. Ioan Vacu – decan; ş.l. Nicoale Bădescu –
prodecan.
După alegeri, Facultatea de Chimie trece la Universitatea din Bucureşti, și la catedrele din
IPB sunt aleşi următorii şefi de catedră:
1. Facultatea de Electrotehnică: 1. Catedra de Măsuri şi Aparate Electrice – conf. Vasile
Truşcă; 2. Catedra de Electrotehnică – prof. Andrei Ţugulea; 3. Catedra de Maşini Electrice –
prof. Constantin Răduţi; 4. Catedra de Educaţie Fizică – ş.l. Andrei Ardeleanu; 5. Catedra de
Matematici III – prof. Mariana Coroi; 6. Catedra de Limbi Moderne – lector Petre Aghel.
2. Facultatea de Energetică: 1. Catedra de Centrale Electrice – conf. Aurel Leca; 2. Catedra
de Electroenergetică – prof. Dorin Cristescu: 3. Catedra de Hidraulică şi Maşini Hidraulice –
conf. Petre Roman; 4. Catedra de Management Industrial – ş.l. Dan Ardelea;
3. Facultatea de Automatică: 1. Catedra de Automatică şi Informatică Industrială – ş.l.
Traian Ionescu; 2. Catedra de Calculatoare de Proces şi Automatizări – prof. Mihai Tertişco;
3. Catedra de Matematici II – prof. Octavian‑Nicolae Stănăşilă; 4. Catedra de Calculatoare – ş.l.
Nicolae Ţăpuş.
4. Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii: 1. Catedra de Radiocomunicaţii,

Telefonie şi Transmisii de Date – conf. Ioan Constantin; 2. Catedra de Dispozitive, Circuite şi
Aparate Electronice – ş.l. Adrian Rusu; 3. Catedra de Tehnologie Electronică şi Fiabilitate –
conf. Ovidiu Iancu; 4. Catedra de Electronică Aplicată – conf. Radu Zaciu; 5. Catedra de Fizică
– prof. Ioan M. Popescu.
5. Facultatea de Mecanică: 1. Catedra de Teoria Mecanismelor şi a Roboţilor – conf. Iosif
Tempea; 2. Catedra de Organe de Maşini şi Tribologie – ş.l. Ioan Voica; 3. Catedra de Mecanică
Fină – prof. Traian Demian; 4. Catedra de Termotehnică şi Maşini Termice – conf. Stoian
Petrescu; 5. Catedra de Cazane, Turbine, Abur şi Gaze – ş.l. Constantin Neaga; 6. Catedra
de Motoare cu Ardere Internă – prof. Andrei Manole; 7. Catedra de Utilaj Tehnologic – conf.
Gheorghe Iordache.
6. Facultatea de Tehnologia Construcţiilor de Maşini: 1. Catedra de Maşini Unelte şi
Scule – prof. Aurel Oprean; 2. Catedra de Tehnologia Construcţiilor de Maşini – ş.l. Marian
Gheorghe; 3. Catedra de Tehnologia Materialelor şi Sudurii – ş.l. Mihai Voicu; 4. Catedra de
Rezistenţa Materialelor – prof. Mihai Buga.
7. Facultatea de Mecanică Agricolă: 1. Catedra de Economie Politică – conf. Nicolae
Bădilă; 2. Catedra de Mecanică – ş.l. Alexandru Codoban; 3. Catedra de Maşini Agricole – prof.
Marcel Segărceanu.
8. Facultatea de Transporturi: 1. Catedra de Autovehicule Rutiere – conf. Eugen Negruş;
2. Catedra de Tehnica Transporturilor – conf. Ioan Tănăsuică; 3. Catedra de Telecomenzi în
Transporturi – conf. Corneliu Alexandrescu; 4. Catedra de Material Rulant – ş.l. Ion Sebeşan;
5. Catedra de Matematici I – conf. Constantin Udrişte.
9. Facultatea de Aeronave: 1. Catedra de Aeronave şi Instalaţii de Bord – prof. Augus
tin‑Iuliu Petre; 2. Catedra de Filosofie – conf. Ioana Smirnov; 3. Catedra de Geometrie
Descriptivă şi Desen – ş.l. Mihai Stănescu.
10. Facultatea de Chimie Industrială: 1. Catedra de Tehnologie Anorganică – prof. Eugen
Pincovschi; 2. Catedra de Chimie Anorganică – ş.l. Ioana Jitaru; 3. Catedra de Tehnologie
Organică – prof. Mihai Dimonie; 4. Catedra de Tehnologia Silicaţilor şi Compuşilor Oxidici
– prof. Petre Baltă; 5. Catedra de Chimie Fizică Aplicată – prof. Petru Baltă; 6. Catedra de
Inginerie Chimică şi Electrochimie – ş.l. Dan Geana; 7. Catedra de Chimie Organică – conf.
Sorin Roşca.
11. Facultatea de Chimie: 1. Catedra de Tehnologie Chimică – prof. Emilian Angelescu;
2. Catedra de Chimie Analitică – conf. Constantin Petroescu; 3. Catedra de Chimie Organică –
conf. Adalgiza Ciobanu; 4. Catedra Chimie Anorganică – prof. Maria Brezeanu; 5. Catedra de
Chimie Fizică – ş.l. Dumitru Oancea.
12. Facultatea de Metalurgie: 1. Catedra de Metalurgie Fizică, Studiul Metalelor şi
Tratamente Termice – ş.l. Mihai Marin; 2. Catedra de Siderurgie – prof. Ion Dragomir; 3. Cate
dra de Deformări Plastice – prof. Vasile Popescu; 4. Catedra de Turnarea Metalelor – prof.
Laurenţiu Sofronie; 5. Catedra de Agregate Tehnologice – prof. Nicolae Murguleţ; 6. Catedra
de Metalurgia Metalelor Neferoase şi de Prepararea Minereurilor – conf. Nicolae Panait; 7. Cate
dra de Politologie şi Istorie – lector Mircea Stoica; 8. Catedra de Pedagogie şi Psihologie –
conf. Ioan Bantaş
13. Institutul de Subingineri din Piteşti: 1. Catedra de Discipline Fundamentale şi de
Cultură Tehnică Generală – conf. Nicolae Pandrea; 2. Catedra de Tehnologia Construcţiilor de
Maşini – conf. Neagoe Băilă; 3. Catedra de Automobile şi Electronică – ş.l. Emilian Baciu;
4. Catedra de Filosofie şi Ştiinţe Sociale Umane – conf. Ioan Moise.
În anul 1990, au fost numite (în urma concursurilor sau pentru a suplini) următoarele cadre
didactice: George Alexandru Diacon (reîncadrat), Ioan Seteanu, Petre Roman şi Dan Ionescu
(hidraulică şi maşini hidraulice), Stoian‑Anghel Petrescu şi Mircea Marinescu (termotehnică şi
maşini termice), Eugen Negruş şi Gheorghe Frăţilă (autovehicule rutiere), Corneliu‑Mihail
Alexandrescu şi Ilie Boicu (telecomenzi în transporturi), Ioan Tănăsuică şi Gheorghe‑Şerban
Raicu (tehnica transporturilor), Pavel Babiciu şi Valentin Scripnic (maşini agricole), Aurel
Brăgaru şi Aurel Sturzu (tehnologia construcţiilor de maşini), Constantin Ispas şi Constantin
Minciu (maşini unelte şi scule), Gheorghe Calea (tehnologia materialelor şi sudură), Nicolae
Iliescu, Dionisie Crăifăleanu şi Mircea‑Alexandru Radeş (rezistenţa materialelor), Ioan
Constantin, Dumitru Stanomir şi Ion Bănică (radiocomunicaţii, telefonie şi transmisii de date),
Ovidiu‑Corneliu Iancu şi Marin Drăgulinescu (tehnologie electronică şi fiabilitate), Constan
tin‑Radu‑Gavril Zaciu şi Traian‑Adrian Murgan (electronică aplicată), Vasile‑Dan Anghelescu,
Leonard Muller, Alexandru Preda, Constantin Cristescu, Paul Sterian şi George‑Ionel‑Adrian
Ionescu (fizică), Eugeniu‑George‑Dorin Deciu (mecanică), Dan‑Constantin Dascălu (dispozi
tive, circuite şi aparate electronice), Augustin‑Iosef Moraru, Paul‑Dan Cristea, Romulus‑Cezar
Flueraşu, Fănică Spinei şi Horia Gavrilă (electrotehnică), Constantin Răduţi şi Aurelian
Crăciunescu (maşini, materiale şi acţionări electrice), Constantin Iliescu (măsuri şi aparate elec
trice), Dan Mihoc (automatică şi informatică industrială), Corneliu Berbente şi Stelian Găletuşe
(aeronave şi instalaţii de bord), Constantin Dumitrescu (metalurgie fizică, studiul metalelor şi
tratamente termice), Eugen Cazimirovici şi Sorin Badea (deformări plastice), Dragoş Taloi
(metalurgia metalelor neferoase şi prepararea minereurilor), Ionel Purică, Alexandru Sele
nischi, Ştefan‑Costin Moţoiu şi Aureliu Leca (centrale electrice), Constantin Udrişte şi
Valeriu‑Gheorghe Prepeliţă (matematici I), Dorel Homentcovschi (matematici II), Constantin
Pătroescu (chimie analitică), Angela Kriza (chimie anorganică), Florin‑Dinu Badea (chimie
organică), Cornelia Mateescu (chimie fizică aplicată şi electrochimie), Agneta Bâtcă (chimie
anorganică), Vasile Truşcă (măsuri şi aparate electrice), Răzvan‑Matei Măgureanu, Năstase
Bichir şi Nicolae Golan (maşini, materiale şi acţionări electrice), Valerie Panaite, Paul Dinculescu
şi Carmen Golovanov (măsuri şi aparate electrice), Păun Antonescu şi Iosif Tempea (teoria
mecanismelor şi a roboţilor), Constantin‑Anton Micu şi Dumitru Tudor (mecanică fină), Valeriu
Jinescu (utilaj tehnologic), Gheorghe Zătreanu şi Dinu Taraza (maşini termice şi cazane),
Dumitru‑Mircea Pascovici (organe de maşini şi tribologie), Costică Atanasiu, Ioan Constan
tinescu şi Victor Drobotă (rezistenţa materialelor), Alexandru‑Coriolan Dorin şi Ioan‑Gheorghe
Sandu (maşini unelte şi scule), Nicolae Enescu (mecanică), Nicolae Emil Florian şi Anghel
Aloman (metalurgie fizică, studiul metalelor şi tratamente termice), Nicolae Pănoiu (maşini
termice şi cazane), Ioan‑Nicolae Panait şi Tudor Segărceanu (metalurgia metalelor neferoase şi
prepararea minereurilor), Aurelian Ghenciulescu, Sorin‑Ioan Roşca, Desideriu‑Mircea Banciu,
Ovidiu Maior şi Adalgizia Ciobanu (chimie organică), Gheorghe Constantinescu şi Constantin
Albu (chimie anorganică), Lucian Floru (tehnologia substanţelor organice şi a compuşilor
macromoleculari), Elena Constantinescu (chimie‑fizică), Laurenţiu Filipescu (tehnologia sub
stanţelor anorganice), Petre Stoica (calculatoare de proces şi automatizări), Ion Moraru (filosofie)
şi Nicolae Pandrea (discipline fundamentale şi de cultură tehnică generală – Institutul de
Învăţământ Superior din Piteşti), profesori; Dorel Homentcovschi – reîncadrare, Lucia Dră
guşin, Constantin Radu, Zaharia Stoian, Ioan Bacalu, Vasile Brânzănescu, Paul‑Cătălin Flondor,
Gheorghe Oprişan, Mihnea Moroianu, Radu‑Viorel Urseanu, Paul Cocârlan, Gheorghe Budianu,
Rodica Tomescu şi Constantin Bucur (matematici II), Vasile Tănase, Paraschiv Balea, Ion‑Mir
cea Cârnu, Inocenţiu Drăghicescu, Dan Larionescu, Mariana Craiu, Marina‑Ileana Dinu şi
Vasile Masgros (matematici III), Eftimie Grecu, Tatiana Stănăşilă, Elena Tănăsescu, Ecaterina
Cioară, Ionel Tevy, Dumitru Filipescu, Alexandru Filipoiu, Gheorghe Mocica, Florea Gândac,
Constrantin Drăguşin, Constantin Radu, Cornel Câşlaru, Constantin Târcolea şi Ligia‑Lucia
Brânzănescu (matematici I), Ion Petre, Iuliana Cuculescu, Gabriela Cone, Corneliu Ghizdeanu,
Petru Suciu, Maria Honciuc, Doina Gavrilă, Luminiţa Daniello, Mircea Stan, Vladimir Fara,
Cristian Florea, Alexandru Lupaşcu, Dragoş Popa, Marcel Dobre şi Gheorghe Stanciu (fizică),
Mihail Nicu, Alexandru Codoban, Ion Roşca, Ştefan Staicu şi Marius Munteanu (mecanică),
Jean Păun, Dumitru Costache, Ion Mihalcea, Margareta Tomescu, Ioana Demetrescu, Ion
Găinar, Emil Tomuş, Ingrid Ionescu‑Bujor, Marilenne‑Florica‑Lucia Ciohodaru, Mihaela‑Maria
Hillebrand, Virginia‑Valentina‑Mihaela Olteanu, Belarisa Popescu, Ion Ciocăzanu, Dumitru
Fătu, Minodora Leca, Dumitru Oancea, Elena Volanschi, Zoe Cenuşe şi Alexandru Eligiu
Woinarovschy (chimie fizică), Maria‑Lidia Constantinescu, Miruna Ileana Niţescu, Florin
Constantinescu, Lucian Ochiană, Gheorghe Cristea, Emanuel Vasiliu, Corneliu Marinov,
Florian‑Mircea‑Gabriel Tomescu, Mihail Vasiliu, Aureliu Panaitescu, Aurora‑Rodica Tuduce,
Ioan‑Florea Hănţilă, Constantin‑Daniel Ioan, Alexandru Nicolae, Nicolae Nicoară, Mihai
Iordache, Sanda Gănescu (electrotehnică), Constantin Brătianu şi Titus Grecu (echipament
termomecanic clasic şi nuclear), Gheroghe Brezeanu, Anton Manolescu. Andrei Silard şi
Gheorghe Ştefan (dispozitive, circuite şi aparate electronice), Marin Ghergu, Gheorghe Bârsan,
Dan Robescu, Mircea Erhan, Eugen‑Constantin Isbăşoiu şi Nicolae Vasiliu (hidraulică şi maşini
hidraulice), Mircea‑Grigore Eremia, Marilena Georgescu-Ungureanu şi Sorin Coatu (electro
energetică), Viorel Mâcaleţ şi Petru Moldovan (metalurgia metalelor neferoase şi prepararea
minereurilor), Mihai Octavian Popescu, Florian Ionescu, Dan‑Alexandru Pavelescu, Marin
Sărăcin, Brânduşa Pantelimon şi Constantin Vlaicu (măsuri şi aparate electrice), Ioan‑Felician
Soran, Marin Mihalache, Sorin Bucurenciu, Petru Notinger, Virgiliu Fireteanu, Felicia Anghel,
Mircea Covrig, Constantin Ghiţă, Dumitru Stanciu şi Sorina Bucurenciu (maşini, materiale şi
acţionări electrice), Petre Paraschiv, Grigore Costescu, Andi‑Radu Ardeleanu, Nicolae
Răducanu, Victor Cicu, Ana‑Maria Rădulescu, Evuleţ‑Dumitru Colibaba (educaţie fizică),
Mihai‑Gabriel Bordânc, Victor-Corneliu Radu, Anca‑Iuliana Stoica, Stana Costoiu, Corne
lia‑Doina Constantinescu, Dan Ardelea şi Lucia‑Gabriela Sandovici (management industrial),
Mihai‑Mircea‑Virgiliu Exarcu (hidraulică şi maşini hidraulice), Adrian Mihalache, Paul
Svasta, Marieta Dragomirescu, Orest Oltu, Ioan Nicolescu, Ioan Rusu, Paul Şchiopu, Adrian
Manea, Angelica‑Beatrice Bacivarov (tehnologie electronică şi fiabilitate), George‑Eugeniu
Lojewski, Ion Marghescu, Mircea Ivanciovici, Grazziela‑Sevastiţa Niculescu, Victor Croitoru,
Sorin‑Nicolae Popescu, Teodor Petrescu, Silviu Chiochină, Eugen Borcoci şi Tatiana Rădulescu
(radiocomunicaţii, telefonie şi transmisii de date), Mihai Datcu, Dan Stoicescu, Şerban
Bârcă‑Gălăţeanu, Constantin Rădoi, Adriana Vlad, Rodica Stoian, Istvan Stojanov, Vasile
Lăzărescu (electronică aplicată), Şerban Petrescu, Florian‑Filip Moraru, Nicolae Cupcea,
Valeriu Iorga, Petrică Dumitru, Cristian‑Anton Giumale, Valentin‑Nicolae‑Puiu Cristea, Marian
Dobre, Florica Moldoveanu, Irina Atanasiu, Dorin‑Florin Irimescu, Mihai Atodiroaiei, Eugenia
Kalinz, Nicolae Ţăpuş şi Trandafir Moisa (calculatoare), Sergiu‑Tiberiu Turcu, Mihail Muşat,
Elena Miriţa, Ştefan Stanciu şi Mihail Raşeev (organe de maşini şi tribologie), Grigore‑Octavian
Donţu, Simona Antonescu, Nicolae Dumitrescu, Nicolae Alexandrescu, Adrian Pascu, Silvia
Ionescu‑Muscel, Eugen Grecu, Eugen Curatu şi Valeriu Banu (mecanică fină), Cristian‑Nicolae
Andreescu şi Dumitru Marincaş (autovehicule rutiere), Elisabeta Vasilescu şi Marcel‑Tiberiu
Ţapu (geometrie descriptivă şi desen), Constantin Cernat, Voicu Brobie, Constantin Bratu, Ion
Chira, Teodora Sabău (turnarea metalelor), Marin Diaconu, Acsinte Dobre şi Anton Tabachiu
(filosofie), Vizante‑Ilie Şoit, Eugeniu Rusu şi Maria Nicolae (siderurgie), Florin Gheorghiu şi
Vasilica Dina (agregate şi instalaţii tehnologice metalurgice), Dionezie Bojin, Rami Şaban,
Georgeta Coşmeleaţă, Mihaiela Isac şi Mihai Marin (metalurgie fizică, studiul metalelor şi
tratamente termice), Gheorghe‑Gicu Chelu (deformări plastice), Constantin Păun (limbi
moderne), Traian Ionescu, Radu‑Nicolae Dobrescu, Mihai Ceaparu, Stelian Sergiu Iliescu,
Aurelian‑Mihai Stănescu, Ilie Catană, Theodor Borangiu, Ion Hohan, Bogdan‑Nicolae Droască,
Florin Stratulat, Valentin Sgârciu şi Sever Şerban (automatică şi informatică industrială),
Corneliu‑Alexandru Popeea, Gheroghe Petreache, Constantin‑Florin Câmpeanu, Boris Jora,
Dumitru Popescu, Silviu Dumitriu şi Ion‑Cătălin Russ (calculatoare de proces şi automatizări),
Cornelia Panaitescu, Angela Lupu, Dan‑Sorin Vasilescu, Corneliu‑Nicolae Tărăbăşanu‑Mihăilă,
Gheorghe Hubcă, Lambrache Papahagi şi Ion Iliuţă (tehnologia substanţelor organice şi a
compuşilor macromoleculari), Marcela Munteanu, Hans‑Helmut Rehner, Maria Preda, Anne
marie‑Sigrid Puri, Dorel Radu, Ecaterina Andronescu şi Virginia Burghelea (ştiinţa şi tehnologia
materialelor silicatice şi oxidice), Mircea‑Dorel Gheorghiu, Alexandru Gioabă, Ion Baciu,
Anca‑Rodica Nicolae, Mircea Moraru, Iosif Schiketanz şi Lucian Enescu (chimie organică),
Maria Constantinescu‑Manea, Aurelia Meghea, Dan‑Petre Geană şi Teodor Vişan (chimie fizică
aplicată şi electrochimie), Rodica‑Ana Cătuneanu, Irina Constantinescu, Ioana‑Petruţa Jitaru,
Melania‑Ecaterina Guţul, Mariana Bicher, Elena Cristureanu, Maria Negoi, Florica Zalaru,
Ileana Şerban, Mircea Mercheş, Magdalena Dinculescu, Cornelia‑Valeria Guran şi Adriana-
Cristina Antoniu (chimie anorganică), Dumitru Turtoi şi Lany Szabolcs (tehnologie chimică
anorganică), Dumitru Cruceru, Vasile Magearu, Valerică Dumitrescu, Luminiţa Vlădescu şi
Andrei‑Florin Dăneţ (chimie analitică), Alfredo Szabo, Ioan Săndulescu şi Ion Udrea (tehnologie
chimică şi cataliză), Ioan Sebeşan (material rulant de căi ferate), Gheorghe Moldovan (maşini
agricole), Florian Drăgănescu, Aurelian Vlase, Constantin Militaru, Andrei Szuder, Corneliu
Neagu, Marian Gheorghe, Iulian Luncaş, Constantin Stăncescu şi Gheorghe Şindilă (tehnologia
construcţiilor de maşini), Dumitru Catrina, Traian‑Ion Aurite, Eugen Străjescu, Adrian‑Lucian
Ghionea, Constantin Sandu, Ion Tănase şi Ion Maşală (maşini‑unelte şi scule), Consatntin
Stănescu, Petre Gladcov, Florea Dumitrache, Gheorghe Amza, Ducu Dumitrescu şi Constan
tin‑Ioan Ionescu (tehnologia materialelor şi sudură), Corina Negruţ, Ioan Mincă, Ion Tudose,
Horia‑Miron Gheorghiu, Dan Nicolae Borza şi Elena Alamoreanu (rezistenţa materialelor), Ion
Simionescu, Mihai Dragnea, Maria‑Adriana Comănescu, Aurel Martineac, Barbu Grecu şi
Victor Moise (teoria mecanismelor şi a roboţilor), Radu Iatan şi Gheoghe Ene (utilaj tehnologic
chimic), Octavian Mălăncioiu, Nicolae Bârsan, Alexandru Chisacof şi Alexandru Dobrovicescu
(termotehnică şi maşini termice), Longin Ionescu, Florin‑Nicolae Alexe, Gheorghe Comănescu,
Virgil Muşătescu, Basarub‑Dan Guzun, Conastantin Brătianu, Ilie‑Constantin Prisecaru,
Dumitru‑Cezar Ionescu, Adrian‑Alexandru Badea şi Gheorghe‑Victor Athanasovici (centrale

electrice), Ioan Voica, Andrei Tudor, Mircea Dumbravă şi George Dobre (organe de maşini şi
tribologie), Constantin Neaga, Costin‑Emil Dobre, Alexe Manea, Nicolae Negurescu, Lucian
Mihăescu, Constantin Pană, Marcel‑Dinu Popa şi Dumitru Nedelcu (maşini termice şi cazane),
Ioan Păunescu, Tudor Casandroiu, Constantin Manole, Erol Murad (maşini agricole), Mihai
Buzatu şi Ion Constantin (metalurgia metalelor neferoase şi prepararea minereurilor), Paul
Virgil Marinescu, Virgil Stanciu şi Ilie Stiharu (aeronave şi instalaţii de bord), Tudora Badea,
Olga Iulian şi Ioan‑Viorel Brânzoi (chimie fizică aplicată), Mihaela‑Camelia‑Ştefania Mihai,
Ovidiu Muntean, Octavian‑Mircea Iordache şi Grigore Bozga (inginerie chimică), Corneliu‑Emil
Crăciun (hidraulică şi maşini hidraulice), Maria Tudose (electroenergetică), Teodor Ionaşcu,
Gheorghe Potincu (automobile şi tehnologia construcţiilor de maşini – Institutul de Învăţământ
Superior din Piteşti), Emilian Baciu, Ion Tabacu şi Vasile Dumitrescu (automobile şi electronică
– Institutul de Învăţământ Superior din Piteşti), Radu‑Nicolae Dobrescu (tehnologia construcţiilor
de maşini – Institutul de Învăţământ Superior din Piteşti), Neculae Bădescu şi Vasile Hara
(discipline fundamentale şi de cultură generală – Institutul de Învăţământ Superior din Piteşti),
conferenţiari titulari; Ioan Popescu (tehnologia construcţiilor de maşini), Simion Pop (tehnica
transporturilor) şi Ioan‑Arsenie Badea (automatică şi informatică industrială), conferenţiari
suplinitori; Ernest Fülop, Anca‑Marina Marinov, Monica‑Felicia Popovici, Mihai Manoliu,
Corneliu Bălan, Lucian Mândrea‑Muraru, Camil Petrescu (hidraulică şi maşini hidraulice),
Lany Szabolcs (chimie anorganică şi tehnologie anorganică), Vasile Dincescu (telecomenzi
feroviare), Andronie Cotoranu (material rulant), Ivan Mitescu (telecomenzi şi electronică în
transporturi), Mihail Târcolea, Viorel Olteanu şi Daniel‑Georgel Bunea (metalurgie fizică,
studiul metalelor şi tratamente termice), Radu‑Florin Mirică şi Constantin Rânea (organe de
maşini şi mecanisme), Nicolae Borariu, Petre Răducanu (termotehnică şi maşini termice),
Paraschiva Volatie, Constantin Cioacă, Marin Cilea, Ecaterina Niculescu, Adrian Podoleanu,
Eleonora‑Rodica Bena, Vasile Popescu, Carmen Popa, Elena Slavnicu, Constantin Roşu şi
Carmina Plosceanu (fizică), Gabriel‑Arin Mihalcea (organe de maşini şi tribologie), Eugenia
Călin, Ion Marinescu şi Lucian Raicu (geometrie descriptivă şi desen), Adrian Marinescu,
Liliana Popa, Napoleon Andrei (tehnologia construcţiilor de maşini), Dan Prodan şi Florin‑Adrian
Nicolescu (maşini‑unelte şi scule), Florin Munteanu, Vasile Şerban, Alexandrina Mihai şi
Rodica Iova (tehnologia materialelor şi sudură), Mihai Bayer şi Ladislau David (maşini agri
cole), Mariana Savu şi Luminiţa Radcenco (mecanică), Angela Popescu, Ana Schiketanz şi
Ursula‑Lucia Bologa (chimie organică), Mariana Ciureanu (chimie fizică şi electrochimie),
Gheorghe Soare, Paula Postelnicescu şi Valentin Pleşu (inginerie chimică), Eugen‑Ion Sălcianu,
Mihail‑Valentin Belcu, Mihaela‑Carmen Mocioi, Ion Untea şi Cristina-Mihaela Costache
(tehnologie chimică anorganică), Nicolae Toma (ştiinţa şi tehnologia materialelor silicatice şi
oxidice), Miha Chisamera, Florin Ştefănescu şi Gigel‑Doru Neagu (turnarea metalelor), Mihail
Târcolea şi Doina Răducanu (deformări plastice), Mariana‑Daniela Nagy, Avram Nicolae,
Daniel Dorel Baiu, Cristian Predescu şi Christian‑Alexandru Mihăilescu (agregate şi instalaţii
tehnologice metalurgice), Mihai‑Ovidiu Cojocaru, Simona Zamfir, Valerică Suciu şi Mariana
Călin (metalurgie fizică, studiul metalelor şi tratamente termice), Iulian Ripoşan (turnarea
metalelor), Dragoş Ciurea (radiocomunicaţii, telefonie şi transmisii de date), Dumitru Armulescu
(tehnologie electronică şi fiabilitate), Nicolae Tomescu, Valeriu Căpăţână şi Ovidiu‑Ilie Radu
(electronică aplicată), Mihai Steriu, Corneliu Burileanu şi Mihail Ionescu (dispozitive, circuite
şi aparate electronice), Constantin Niţu, Horia Panaitopol, Ovidius‑Aurelian Trufaşu şi Georgeta
Ionaşcu (mecanică fină), Aurel‑Virgil Candrea (teoria mecanismelor şi roboţilor), Ion Cataramă
(tehnica transporturilor), Grigore Danciu şi Viorel Adrian Mateescu (autovehicule rutiere),
Cezar Georgescu, Stela Ioniţă şi Ligia‑Carmen Marian (geometrie descriptivă şi desen), Rodica
Murgulescu (metalurgia metalelor neferoase şi prepararea minereurilor), Savu‑Gheorghe
Ionescu, Ştefan Perişanu, Marilena Şerban, Mihail‑Anghel Contineanu, Cezar‑Mihai Bendic,
Eleonora‑Mihaela Ungureanu şi Valentin Cotarta (chimie fizică), Ion Tănase, Cecilia
Constantinescu, Anton Ciucu şi Eugenia Tudoroiu (chimie analitică), Galina Bădică şi Mihaela
Panait (limbi moderne), Claudia‑Laurenţia Popescu, Ioan Orest Vlase şi Smaranda Nitu (măsuri
şi aparate electrice), Niculae Popa (chimie anorganică), Cristian‑Radu Pârlog, Mihaela Morega
şi Liviu‑Mario Kreindler (maşini, materiale şi acţionări electrice), Doina Grozea (educaţie
fizică), Sorin‑Cristian Ionescu (management industrial), Gabriel Bazacliu, Ioan‑Octav‑Sorin
Hurdubeţiu, Bogdan‑Ion‑Constantin Nicoară şi Cătălin Dumitriu (electroenergetică), Cristian‑
Dimitrie‑Ion Răducanu, Mihai Ceclan şi Liliana Ceclan (centrale electrice), Ion Bucur,
Vasile‑Grigore Lungu, Claudiu‑Demetrian Popescu, Eduard Andrei, Romulus Andrei, Francis
Iacob, Valeriu Beiu, Adina‑Magda Florea, Ion Fătu, Dan Suciu şi Zoe Racoviţă (calculatoare),
Sergiu‑Mihai Dascălu, Andrei Hossu, Dan Popescu, Dorin Cârstoiu‑Ioniţă şi Radu Vârbănescu
(automatică şi informatică industrială), Ion Oprea (maşini termice şi cazane), Constantin‑Dănuţ
Tacea, Nicoleta Teodorescu şi Mihail‑Răducu Jugănaru (utilaj tehnologic chimic), Mircea‑
Doru Stoenescu (teoria mecanismelor şi roboţilor), Dan Pupăza, Mihai Sobec şi Adriana
Georgeta Sandu (rezistenţa materialor), Dimitrie Negulescu, Sterian Dănăilă, Cristian Tătăranu,
Bogdan Teodorescu, Carmen‑Stiharu Alexe şi Gabriel Marinescu (aeronave şi instalaţii de
bord), Victoraş Geantă şi Nicolae Constantin (siderurgie), Nicolae Marinescu (tehnologia
substanţelor organice şi a compuşilor macromoleculari), Nina Dumitrescu, Elena Diacu, Olga
Cuza, Dumitru Ionescu şi Marius Andruh (chimie analitică), Ana Niţă şi Ştefan Dincă (matema
tici II), Sorin Barbulea, Gheorghe Muscă şi Ioan Tăbuş (calculatoare de proces şi automatizări),
Anca Tomescu, Cleante Petre Mihai, Nicolae Voicu şi Alexandru-Mihai Morega (electrotehnică),
Viorel Drăgan, Mihai Socaliuc şi Victor Gheorghiu (autovehicule rutiere), Alexandru‑Iulian
Stan (telecomenzi în transporturi), Marta‑Cătălina Stoenescu (inginerie chimică), Tiberiu
Macarie, Radu Racota şi Gheorghe Crivac (automobile, electronică – Institutul de Învăţământ
Superior din Piteşti), Ion Dobrescu, Doina Iacobini şi Mircea Lazăr (tehnologia construcţiilor
de maşini – Institutul de Învăţământ Superior din Piteşti), Gheorghe Barbu, Filofteia Nuică,
Nicolae Popa şi Simion Ion Iorga (discipline fundamentale şi de cultură tehnică generală –
Institutul de Învăţământ Superior din Piteşti), Cornelia‑Doina Creţu, Vasile Rădulescu, Ştefan
Găitanaru şi Gheorghe Bănică ( filologie şi ştiinţe socio‑umane – Institutul de Învăţământ
Superior din Piteşti), şefi de lucrări titulari; Tatiana Rădulescu (radiocomunicaţii, telefonie şi
transmisii de date), şef de lucrări suplinitor; Elena Pâslaru, Ionela‑Alexnadra Mihăescu,
Doina‑Irina Simion, Doina Brânzan, Ecaterina‑Elisabeta Savu, Dan‑Mihai Bărbulescu, Liliana
Şabac, Sanda‑Marina Bădulescu şi Sofia‑Silvia Oprescu (limbi moderne), Ştefan Ciobanu
(politologie şi istorie), Alexandru Gheorghe, Natalia‑Doina Muşat, Gheorghe Stoica, Valentin
Mureşan, Mihaela Vlăsceanu, Maria‑Cornelia Bârliba şi Georghe Costandache (filosofie),
Şerban‑Mihail Ghem (electrotehnică), Michaela Moldoveanu (pedagogie‑psihologie),
Alexandru‑Florin Niculescu, Teodor Larion, Cornelia Ţăplan, Toma‑Liviu Preda, Constantin

Negrău, George‑Emil Constantinescu şi Teodor Uscatu (educaţie fizică), Angela‑Elena Beju,
Mircea‑Alexandru Geanau, Andrei Halanay, Vasile Iftode şi Ioan Făgeţan (matematici I),
Dan‑Marian Radu, Teodor Stihi şi Gheorghe Simion (matematici II), Lucian Jude, Vlad‑Nicolae
Boicescu, Irina Bucurescu, Petre‑Cătălin Ioniţă, Nicoleta Mihu şi Mihai Rebenciuc (matema
tici III), şefi de lucrări titulari; Dimitrie Negulescu, Silviu Zancu, Mihai‑Sorin Mitran,
Marius‑Lucian Stoica‑Djeska, Petrişor‑Valentin Pârvu, Paul Cismaş şi Cristian Emil Constan
tinescu (aeronave şi aparate de bord), Cătălin Dumitriu, Vasile Bostan, Mihnea‑Marian
Constantinescu şi Alexandru‑Valeriu Binig (centrale şi reţele electrice), Dan‑Cristian Niculescu
(organizare şi conducere industrială), Sorin‑Eugen Zaharia, Daniela‑Crăiţă Carp‑Ciocârdia,
Mihai‑Valentin Predoi şi Mihai Bugaru (mecanică), Mihail Vârtosu, Dorel‑Mario Sala, Ştefan
Popescu, Mihai Caileanu, Dimitrie-Laurian Mărgărit şi Victor Dogaru (electronică aplicată),
Mihaela‑Ioana Mureşanu, Camelia Beznea şi Aurelia Olteanu (matematici III), Anca‑Luiza
Ionescu, Carmen‑Liliana Şchiopu, Doina Mănăilă‑Maximean, Ioan Pop, Eugen‑Nicolae Scarlat,
Ileana Creangă şi Valerică Ninulescu (fizică), Silvia Bontaş, Anca Ion, Daniel Nae, Ovidiu‑Ilie
Sandru şi Luminiţa Lemnete (matematici I), Mariana Călin, Dan Gheorghe, Gabriel‑George
Grigorescu, Eugen‑Cătălin Sfat şi Corneliu-Alexandru Sandor (metalurgie fizică, studiul
metalelor şi tratamente termice), Ioan Herman, Mihaela Netolitchi şi Marin Petrof (educaţie
fizică), Adrian‑Paul Iliescu, Alexandrina Rădulescu, Pavel Popescu, Dumitru Gheorghiu şi
Marius Dragolea (filosofie), Iuliana‑Claudia Mârza‑Roşca (chimie fizică aplicată şi electro
chimie), Cristian Negrescu, Octavian Catrina, Dan‑Mircea Mihai, Livia‑Doina Stanciu, Mihaela
Beluri, Cristian‑Dan Lascu şi Irina Birişan (radiocomunicaţii, telefonie şi transmisii de date),
Emanoil‑Leonardo Ştefan (telecomenzi în transporturi), Bogdan‑Cristian Patriche, Petre‑Florin
Anghel, Cristian‑Călin Păun (măsuri şi aparate electrice), Doina‑Tania Diaconu şi Voi
chiţa‑Alexandra Ghenea (limbi moderne), Sorin Pătrăşcoiu şi Ion Lungu (electroenergetică),
Alin‑Andrei Carsteanu, Cristina‑Sorana Ionescu, Andreea‑Maria Firică, Cornel‑Gabriel Stanciu
şi Robert‑Marius Remus (hidraulică şi maşini hidraulice), Florin Rădulescu, Marius‑Cristian
Gârbea, Călin‑Andrei Sandru, Costin Ştefănescu şi Cristian‑Dan Mărărăscu (calculatoare),
Dragoş Burileanu, Dragoş Dobrescu şi Gheorghe Antoniu (dispozitive, circuite şi aparate
electronice), Florin Iatan, Sergiu Tonoiu, Ion Savu, Mihai Lungu, Ovidiu‑Dorin Alupei‑Cojo
caru şi Elena Lăcătuş (tehnologia construcţiilor de maşini), Adrian Gabriel Anculete şi Andrei
Gheorghe Bombiţă (maşini‑unelte şi scule), Marian Copitet, Cecil Folescu şi Amelia‑Georgeta
Grobnic (tehnologia materialelor şi sudură), Anton Hodăr, Cristinel Mareş, Viorel Anghel şi
Ioana Cartin (rezistenţa materialelor), Constantin Dinu, Ovidiu Marin, Elena‑Eugenia Vasi
lescu, Radu‑Ioan Dănescu şi Mihail‑Viorel Bădescu (termotehnică şi maşini termice),
Mariuca‑Georgeta Albescu şi Adriana Doicu (mecanică fină), Constantin‑Iulian Hârbu (organe
de maşini şi tribologie), Cătălin‑Emilian Huidumac‑Petrescu, Dorel Ailenei, Iulia Trăstariu,
Ene Dinga şi Violeta Piperca (economie politică), Traian Mazilu, Florin‑Paul Stanciu şi Gabriel
Popa (material rulant de cale ferată), Mihail Cocoşilă, Mihail‑Daniel Iozsa, Claudiu Teodorescu
şi Cristian‑Mircea Chiorescu (autovehicule rutiere), Gabriel Ruşanescu, Adrian Dimitriu şi
Claudiu Supuran (chimie organică), Iuliana‑Claudia Roşca (chimie fizică), Victor Toma
(automatică şi informatică industrială), George Colcev, Dan Stemate, Radu Ciocan, Laurenţiu
Mărgărit, Marcel Roşu, Cătălin Marinescu şi Dragoş‑Mihai Lazăr (calculatoare de proces şi
automatizări), Gabriel‑Paul Negreanu (cazane şi turbine cu abur şi gaze), Alexandru Rădulescu

(organe de maşini şi tribologie), Ovidiu Caraiani (politologie‑istorie), Adrian Motomancea şi
Cristian‑George Dragomirescu (mecanică), Ioan Călinescu şi Horia Iovu (tehnologia substan
ţelor organice şi a compuşilor macromoleculari), Carmen‑Mihaela Florea (tehnologie chimică
anorganică), Cristian Matei (chimie anorganică), Gheorghe Nechifor şi Ion Ion (chimie
analitică), Georgiana Pogonaru, Gheroghe Lintes şi Lucreţiu‑Paul Gurău (tehnologie chimică şi
cataliză), Miron Zapciu (maşini‑unelte şi scule), Ovidiu‑Viorel Rândaşu şi Irina Stoenescu
(tehnologia materialelor şi sudură), Cristina‑Mirela Şerbănescu, George Popescu şi Constantin
Popa (matematici II), Dragoş‑Ioan Luca, Călin Popescu şi Irina Munteanu (electrotehnică),
Vasile Dragu şi Ovidiu Coca (tehnica transporturilor), Mariana Andrei (filosofie şi ştiinţe
socio‑umane – Institutul de Învăţământ Superior din Piteşti), Gheorghe Şerban (automobile şi
electronică – Institutul de Învăţământ Superior din Piteşti), Cătălin Badău (discipline funda
mentale şi de cultură tehnică generală – Institutul de Învăţământ Superior din Piteşti), asistenţi
titulari; Radu Ciocan, Ionuţ Lopătan, Sorin‑Marian Georgescu, Alexandru Tertişco, Cristina‑
Roxana Chira, Alexandru Ionaş Pănoiu, Marius‑Dorian Zaharia, Marcel‑Cătălin Roşu, Costin
Ştefănescu, Radu Mărculescu şi Victoria Ungureanu (calculatoare), Viorel‑Puiu Păun, Cătălin
Agache, Anca‑Liliana Sala, Mihail Cristea, Cătălina Cetină, Delia Ploscaru, Emil Petrescu, Dan
Grabnic, Daniela Dumitru, Constantin Neguţu, Roman Horia Patapievici, Ion Berechet,
Ofelia‑Tatiana‑Luminiţa Trăistaru şi Iuliana Bădrăgan (fizică), Laurenţiu Modan, Sorin‑Dragoş
Brez, Maria‑Angela Păsărescu (Badea), Mihai Postolache, Maria Zaharia, Emanoil Theodo
rescu, Vladimir Bălan, Constantin Necula, Dana‑Mihaela Petroşanu, Tiberiu Vasilache,
Ernestinne-Emanuela Nicoreştianu, Mona‑Mihaela Doroftei, Gabriela‑Ileana Sebe, Mihaela‑
Anca Poplicher, Cristian Sima, Cristina Licea şi Silviu‑Dan Ionică (matematici I), Iulian Duca,
Dumitru‑Răzvan Balint, Mihaela‑Liliana Martinescu şi Dumitru Rusu (matematici II), Corina
Grasu, Felicia‑Eugenia Nicoreşteanu, Maria Joiţa şi Liviu Ornea (matematici III), Viorel
Anghel, Ioana Cartian, Cristinel Mareş, Mircea Capanu şi Elena‑Cristina Stoicescu (rezistenţa
materialelor), Adrian‑Gabriel Aculete, Miron Zapciu, Viorel Tureac, Sergiu‑Cristian Mihăilă,
Andrei‑Gheorghe Bombiţă şi Liviu Popescu (maşini‑unelte şi scule), Dorel Ailenei (economie
politică), Corneliu‑Alexandru Sandor, Ioana‑Arina Gherghescu şi Mihai Mitroi (metalurgie
fizică, studiul metalelor şi tratamente termice), Vasile Dragu (material rulant, tehnologia
transporturilor şi telecomenzi feroviare), Daphne Popescu, Sorin Popa, Florin‑Olimpiu Folta,
Ştefan Popescu şi Bogdan Tomescu (electronică aplicată), Francisc‑Victor Badea (organizare şi
conducere industrială), Cătălina‑Alina Hada (chimie şi tehnologie organică), Ion Ciucă şi
Mariana‑Lucia Anghelescu (deformări plastice), Adrian Doicu, Gheorghe Moraru, Dănuţ‑Adrian
Cojoc şi Dana Cojocaru (mecanică fină), Alexandru‑Valeriu Binig, Anatoli‑Paul Ulmeanu,
Mircea Scripcariu şi Octavian‑Nicolae Fotă (centrale electrice) Simona‑Ionela‑Coralia
Popescu‑Spinei, Cristina Ştefănescu, Roxana‑Anca Trofin, Yolanda‑Mirela Catelly, Ilinca
Voinea, Delia‑Roxana Nica, Roxana‑Corina Sfetea, Mirela Bardi şi Narciza Şerbănescu (limbi
moderne), Lucreţiu‑Paul Gurău (tehnologie chimică şi cataliză), Claudius Dan (tehnologie
electronică şi microelectronică), Dragoş‑Mihai Bica, Petre Minciunescu, Valentin Ioniţă,
Seven‑Otto Kratochvil, Dan‑Gabriel Burcea, Gabriel‑Narcis Segărceanu şi Mihaela State
(electrotehnică), Irina‑Cornelia Birişan (radiocomunicaţii, telefonie şi transmisii de date),
Valentin Năvrăpescu (maşini electrice), Cristian‑Cătălin Păun, Viorel‑Constantin Petre,
Dan‑Nicolae Fodor, Dan Floricău, Sorin Grigorescu, Ileana‑Emilia Păun şi Mihaela‑Marilena

Solacolu (măsuri şi aparate electrice), Mihail Boiangiu, Adnrei Craifăleanu, Florentin Oncescu,
Dumitra Căruntu şi Dan‑Valentin Tărnă (mecanică), Ion Lungu, Marian Costea, Luminiţa‑Daniela
Constantinovici, Sorin‑Gelu Munteanu (electroenergetică), Anca‑Ileana Penu (tehnologie
organică), Gabriel‑Cornel Anghelache (autovehicule rutiere), Cristian Radu (automatică şi
informatică industrială), Nicolae Giurescu, Daniel Petre şi Marina Meilă‑Predoviciu (calcula
toare de proces şi automatizări), Dan Ştefănoiu (automatică II), Mircea Valentin Burtea (maşini,
materiale şi acţionări electrice), Dănuţ‑Ionel Văireanu (chimie fizică şi electrochimie), Viorel
Popescu (maşini‑unelte şi scule), Mircea Gradu (teoria mecanismelor şi a roboţilor), Gheor
ghe‑Teodoru Ştefan (chimie fizică aplicată şi electrochimie), Radu‑Viorel Rădescu (electronică
aplicată), Ion Iliuţă (inginerie chimică), Dumitru‑Radu Stanciu (management industrial),
Corina‑Hilda Fotă (telecomenzi în transporturi), Georgeta Militaru (management industrial),
Cezar‑Corneliu Necşulescu şi Valeriu Rucai (siderurgie), Petre Miu (maşini agricole), Valentin‑
Ady Soloiu (motoare cu ardere internă), Ruxandra Vidu (metalurgie fizică), Constantin‑Emil
Statie, Mihail Popescu, George Darie şi Elena‑Daniela Scripcariu (centrale electrice), Ileana
Băran, Bogdan Hlevca, Adrian Ciocănea, Eugenia Potârniche şi Dan Budoiaş (hidraulică şi
maşini hidraulice), Ştefan‑Călin Mititelu şi Ionel Pâşă (echipament termomecanic clasic şi
nuclear), Grigore Matei (metalurgia metalelor neferoase şi prepararea minereurilor), Elena‑
Narcisa Popescu şi Doina‑Marinela Pelinescu (geometrie descriptivă şi desen), George
Ştefănescu şi Petruţ Stănescu (tehnica transporturilor), Ştefan Dan Pastramă (rezistenţa
materialelor), Bogdan‑Alexandru Dumitrescu şi Remus Dăineanu (calculatoare de proces şi
automatizări), Sorin Zaican (radiocomunicaţii, telefonie şi transmisii de date), Elvira‑Camelia‑
Steliana Tănăsie, Ivan‑Georgeta Minea, Irina Pincovschi şi Mihaela Preda‑Testiban (hidraulică
şi maşini hidraulice), Mihăiţă‑Valentin Arghir (aeronave şi instalaţii de bord), Cătălin Cruceanu
(material rulant de cale ferată), Augustin Semenescu (agregate tehnologice metalurgice), Iulian
Cionată (organe de maşini şi tribologie), Mihai Nedelea şi Roxana‑Monica Enoescu (management
industrial), Ion Peleanu şi Maria‑Cornelia Iliuţă (chimie fizică aplicată şi electrochimie), Ovidiu
Prisecari (maşini, materiale şi acţionări electrice), Ioana‑Adriana Cotârţă (chimie fizică aplicată
şi electrochimie), Costin‑Sorin Bâldea (inginerie chimică), Adrian Petrescu (electronică apli
cată), Liana‑Gloria‑Raluca Stan (chimie organică), Gheorghiţă Măzăreanu (tehnologia materia
lelor şi sudură), Adrian Sorin Mirea şi Laurenţiu‑Dorin Buretea (telecomenzi în transporturi),
Dumitru Deleanu (mecanică), Ion Radu (maşini, materiale şi acţionări electrice), Mihaela
Minulescu şi Cornelia Teofil Teaha (management industrial), Ileana‑Florica Petrescu (tehnologie
chimică anorganică), Sorin‑Gheorghe Nastea (automatică şi informatică industrială), Dumitru
Nicodim (hidraulică şi maşini hidraulice), Călin Protopopescu (motoare cu ardere internă),
Roberto‑Mihai Neagu (tehnologia materialelor silicatice şi oxidice), Ion Pelinescu (tehnologia
materialelor şi sudură), Nicolae Ghiban (deformări plastice), Dorina‑Alexandra Stan şi
Constantin Tibrian (ştiinţe sociale şi filologie – Institutul de Învăţământ Superior din Piteşti),
Maria Diaconescu (discipline fundamentale şi de cultură tehnică generală – Institutul de Învăţă
mânt Superior din Piteşti), asistenți suplinitori.
În 27‑28 septembrie 1990, Ministerul Educaţiei şi Învăţământului a aprobat propunerile
Institutului Politehnic din Bucureşti ca, începând cu data de 1 octombrie 1990, următoarele
cadre didactice să primească titlul de profesori universitari consultanţi: Gheorghe Buzdugan,
Vasile Cătuneanu, Radu Bogdan, Dan Pavelescu, Nicolae Manolescu, Iosif Tripşa, Silvia
Vacu, Alexandru Fransua, Gleb Drăgan, Octavian Floarea, Edmond Nicolau, Mugur Săvescu,
Alexandru Spătaru, Sergiu Călin şi Voicu Tache.
La 1 aprilie 1990, profesorul Constantin Mocanu a fost numit şef de catedră în locul
profesorului Andrei Ţugulea, care a devenit adjunct al ministrului Învăţământului.
La 15 aprilie 1990, conferenţiarul Gheorghe Frăţilă a fost numit şeful Catedrei de
Autovehicule Rutiere.
La 1 iulie 1990, lectorul Angela Banciu a fost numită şeful Catdrei de Politologie.
La 3 octombrie 1990, profesorul Ion Seteanu a fost numit şeful Catedrei de Hidraulică şi
Maşini Hidraulice, profesorul Constantin Luca – şeful Catedrei de Chimie Analitică şi Chimie
Industrială, profesorul Ionel Achim – şeful Catedrei de Filosofie, conferenţiarul Radu Avram
– şeful Catedrei de Tehnologia Substanţelor Organice şi Compuşilor Macromoleculari şi
conferenţiarul Virgil Muşcatescu – şeful Catedrei de Centrale Electrice.
La 13 decembrie 1990, profesorul Paul Cristea a fost numit prorector.
În anul 1990 au fost pensionate următoarele cadre didactice: Gleb Drăgan, Petre Augustin,
Alexandru‑George Rădulescu, Voicu Tache, Edmond Nicolau, Niculae Bărbulescu, Mugur
Săvescu, Iosif Tripşa, Alexandru‑Horaţiu Spătaru, Silvia Vacu şi Alexandru Fransua, profesori;
Gheorghe Biber, Aneta Nuţu, Lucia Cincă, Viorel Popescu, Ioana Smirnov, Alexandru Pascal,
Viorica Ramba, Florian Georgescu, Neculai Chimu, Diana‑Norma Moisil, Vladimir Kraft,
Zamfir Manolache, Gheorghe Maşală şi Maria‑Lidia Constantinescu, conferenţiari; Felicia
Turcanu, Maria Suhăreanu, Lucia Fetcu, Eugeniu Suhăreanu, Maria Popa, şefi de lucrări;
Maria Georgian, Nicolae Dima, Petre Iosub, Vasile Miron, Ion‑Silviu Tudoran, Vintilă
Panduru, Elena‑Veronica Lazu şi Niculai‑Ştefan Alecu, lectori; Doina Mircea, Ninel Dulgheru
şi Gabriela‑Dacia Mincu, asistenţi.
În anul 1990, următoarele cadre didactice au fost transferate de la Institutul Politehnic
din Bucureşti la alte instituţii din ţară: Florea Oprea, profesor; Cătălin Zamfir, Alexandru
Neagu, Simion Pop şi Virgil Muşatescu, conferenţiari; Vasile Mihăilescu, Marin A. Ene
şi Mircea Gheorghiu, şefi de lucrări; Ioan Bota, Mircea Stoica şi Petre‑Pavel Szel, lectori;
Mihai‑Radu Solcanu, Constantin Alexandrescu, Florin Munteanu, Mihail Vârtosu, Cecilia
Turlea, Mihnea‑Marian Constantinescu, Victor Oţăt şi Florin‑Dan Stamatoiu, asistenţi.
S‑a desfăcut contractul de muncă următoarelor cadre didactice: Mihai‑Gheorghe Ionescu,
profesor; Mircea Dumbravă şi Marius Munteanu, conferenţiari; Daniela Wirtz, Dimitre‑Alexandru
Negulescu, Cristian Marin, Traian Onaciu, Radu‑Alexandru Damian, Mihai Bugaru, Gabriela
Alexiu, Dan‑Gabriel Burcea şi Seven Kratcochvil, asistenţi.
Cifrele de şcolarizare pentru anul universitar 1990-1991, anul I, în Institutul Politehnic din
Bucureşti, au fost următoarele:
ÌQYăĠăPkQW ÌQYăĠăPânt
Facultatea Total
Total Total
1. EleFWURWHKQLFă 200 150 350 – – – 350
2. (QHUJHWLFă 180 120 300 – 34 34 334
3. $XWRPDWLFă 250 200 450 – – – 450
(OHFWURQLFăúL
4. 480 200 680 – – – 680
7HOHFRPXQLFDĠLL
5. 0HFDQLFă 640 – 640 – 60 60 700
Tehnologia
6. CRQVWUXFĠLilor de 550 160 710 – – – 710
0DúLQL
0HFDQLFă
7. 175 – 175 – – – 175
$JULFROă
8. Transporturi 210 50 260 30 – 30 290
ÌQYăĠăPkQW ÌQYăĠăPânt
Facultatea Total
Total Total
1. EleFWURWHKQLFă 200 150 350 – – – 350
2. (QHUJHWLFă 180 120 300 – 34 34 334
3. $XWRPDWLFă 250 200 450 – – – 450
(OHFWURQLFăúL
4. 480 200 680 – – – 680
7HOHFRPXQLFDĠLL
5. 0HFDQLFă 640 – 640 – 60 60 700
Tehnologia
6. CRQVWUXFĠLilor de 550 160 710 – – – 710
0DúLQL
0HFDQLFă
7. 175 – 175 – – – 175
$JULFROă
8. Transporturi 210 50 260 30 – 30 290
9. Aeronave 80 60 140 – – 140
10. Metalurgie 310 200 510 – 60 60 570
Tehnologie
11. 250 120 370 – 50 50 420
&KLPLFă
3325 1260 4585 30 204 234 4819
GLQ%XFXUHúWL 7RWal)
În anul 1991, au fost numite următoarele cadre didactice: Ion Pârvulescu (chimie analitică
şi analiză instrumentală), Maria Georgescu (ştiinţa şi tehnologia materialelor silicatice şi
oxidice), Ligia Stoica (chimie anorganică), Marieta Grigoriu (termotehnică, maşini termice şi
frigotehnice), Costinel Lazăr (economie politică), Valeriu‑Nicolae Panaitescu (hidraulică şi
maşini hidraulice), Ion Iordache şi Constantin Neaga (echipament termodinamic clasic şi
nuclear), Radu Avram şi Nicolae Cobianu (tehnologia substanţelor organice şi a compuşilor
macromoleculari), Frumuzache Barca (tehnologia substanţelor organice), Rodica Strungaru şi
Victor‑Emil Neagoe (electronică aplicată), Mihail Nicu şi Ştefan Staicu (mecanică), Mircea
Gheorghiu (chimie organică), Petru Moldovan (metalurgia metalelor neferoase şi prepararea
minereurilor), Avram Nicoale (agregate metalurgice), Voicu Brabie (turnarea metalelor), Ovidiu
Muntean (inginerie chimică), Radu Iatan (utilaje pentru industrii de proces), Marcel Profirescu
şi Adrian Rusu (dispozitive, circuite şi aparate electronice), Victor Athanasovici (centrale elec
trice), Sorin Bucurenciu (maşini, materiale şi acţionări electrice), Mugur Săvescu – prelungirea
activităţii, Edmond Nicolau – prelungirea activităţii şi Alexandru Ştefan Preda (radiocomunicaţii,
telefonie şi transmisii de date), Aurelia Vlase, Ioan Popescu, Florian Drăgănescu şi Constanin
Militaru (tehnologia construcţiilor de maşini), Stelian Popescu (calculatoare de proces şi auto
matizări), Traian Ionescu (automatică şi informatică industrială), George Cojocaru (manage
ment industrial) şi Ion Bulugioiu (educaţie fizică şi sport), profesori; Angela Banciu şi Marin
Trăistaru (politologie şi istorie), Mariana Frăţilă, Constantin Ion, Ion Dinu, Ioan Magheti, Barbu
Plosceanu, Marioara‑Steluţa Stroe, Irina‑Ectarina Petrescu, Florian‑Paul Simion şi Niculae
Manafi (mecanică), Ecaterian Jurconi (chimie generală), Maria Nicola şi Valeria Petrescu
(chimie fizică aplicată şi electrochimie), Ion‑Dan Filipoiu, Sergiu Ivancenco şi Zaharia Morariu
(organe de maşini şi tribologie), Gheroghe‑Dan Păsat (utilaje pentru industrii de proces), Aurel
Ciocirlea Vasilescu (mecanică fină), Adrian Podoleanu şi Vasile Popescu (fizică), Şerban
Corneliu Minculescu, Gheorghe Ruse, Mihai Stănescu şi Alexandrina Zgură (geometrie descrip
tivă şi desen), Vasile Buzuloiu şi Valeriu Căpăţână (electronică aplicată), Stelian Iordache,
Constanţa Partenie şi Nicolae Ioniţă (economie politică), Petre Dumitru şi Constantin Cealera
(matematici I), Alexandru Şchiop (matematici II), Alexandru Colojoară şi Mihai Horia Oprică
(matematici III), Costin Cepişcă (măsuri şi aparate electrice), Radu Popa şi Vicenţiu‑Valentin
Tcacenco (hidraulică şi maşini hidraulice), Gabriela Dedu, Neculai Mihăilescu, Călin Muci
chescu şi Petre P. Ghiţescu (centrale electrice), Lucia Pantelimon, Petre Postolache şi Cornel
Toader (electro-energetică), Lucia‑Cristina Dumitriu, Ionel‑Gelu Ionescu, Ana Amuzescu şi
Corina Flueraşu (electrotehnică), Ion Frăţilă şi Lucia Vlădulescu (pedagogie şi psihologie),
Bogdan Mărculescu, Ion Sebe şi Corneliu Cincu (tehnologia substanţelor organice şi a compu
şilor macromoleculari), Florinel‑Gabriel Bănică (chimie analitică şi analiză instrumentală),
Mihai‑Adinel Stoica şi Emanoil Cosor (management în inginerie), Mihai‑Dan Steriu, Corneliu
Burileanu, Ion Drăghici, Teodor Tebeanu, Emil Sofron şi Sanda Maican (dispozitive, circuite şi
aparate electronice), Ioan‑Chiril Bacivarov (tehnologie electronică şi fiabilitate), Ruxandra‑
Ioana Mihu (calculatoare de proces şi automatizări), Niculae‑Ion Marinescu (tehnologia con
strucţiilor de maşini), Georgeta Tănase şi Dumitru Cristea (filosofie), Gabriela Popa (autovehicule
rutiere), Mircea‑Dorel Gheorghiu (chimie organică), Mihaela Păunescu (utilaje pentru industrii
de proces), Constantin Dinescu (educaţie fizică şi sport), Romulus Dima şi Alexandru Ştefan
(inginerie chimică), Ana‑Maria‑Steluţa Oancea (chimie anorganică) şi Gheorghe Garincu
(economie politică), conferenţiari; Mărgărit Mehedinţeanu, conferenţiar suplinitor; Răzvan‑
Mihai Mitroi, Mihaela Dumitru, Marina‑Ioana Olariu, Nicolae‑Tiberiu Puşcaş şi Vladimir Iancu
(fizică), Adrian Olaru, Constantin Boboc, Constantin Dogariu, Iulian Vladu şi Ştefan Velicu
(maşini unelte şi scule), Maria Gheorghe, Gheorghe Maria, Raluca‑Daniela Isopescu, Iosif
Nagy, Marian N. Radu, Ioan Pârjol, Vasile Lavric, Nicolae Dinu, Gheorghe Tuncu, Vasile
Bologa, Mircea‑Ioan Popescu, Octavian Juncu, Rodica‑Elena Ceclan (inginerie chimică),
Sorin‑Eugen Kevorchian, Daniela Nasta, Virginia‑Ectarina Olteanu, Adriana‑Simona Marcu şi
Sorin‑Gheorghe Nasta (automatizări şi informatică industrială), Ana Răducanu şi Suzana
Pârşu (educaţie fizică), Aurel‑Mircea Niţă şi Mihai Avram (mecanică fină), Costin Ifrim,
Adriana‑Dorina Popovici şi Horia‑Leonard Andrei (electrotehnică), Alexandru Marin, Victoriţa
Rădulescu şi Daniela Vasiliu (hidraulică şi maşini hidraulice), Petre Blaga, Vasile Bostan,
Gheorghe Măgureanu şi Petre Ştefănescu (centrale electrice), Gabriel Iacobescu, Adrian Olaru,
Marcel Pleşa, Victor Popovici şi Iulian‑Florin Vladu (tehnologia materialelor şi sudură), Nicolae
Opriţa şi Ilie Tălpăşanu (mecanică), Iulian Bădescu şi Oprea Tudor (telecomenzi şi electronică
în transporturi), Claudia Lungu (telecomenzi feroviare), Viorel Petroiu (chimie aplicată şi
electrochimie), Ovidiu Dumitrescu şi Adrian Voloceanu (ştiinţa şi tehnologia materialelor sili
catice şi oxidice), Cristian‑Aurelian Popescu (management industrial), Gheorghe Colcev,
Gabriela‑Anca‑Cristina Smion şi Alexandru Tertişco (calculatoare de proces şi automatizări),
Cornelia Racoveanu (dispozitive, circuite şi aparate electronice), Nicoale‑George Drăgulănescu
şi Ecaterina Vlădescu (electronică aplicată), Iancu Ceapă, Nicolae‑Gabriel Cotaniş şi Lucian
Stanciu (radiocomunicaţii, telefonie şi transmisii de date), Lucian Dulgehru, Constantin Opran,
Corneliu Pârvu, Doru Bardac şi Gabriel Curelea (tehnologia construcţiilor de maşini),
George‑Mihail Adir, Constantin Ocnărescu, Sorin Pascu, Alina Spacu şi Marin Neacşa (teoria
mecanismelor şi a roboţilor), Tudor Prisecaru (echipamente termomecanice chimice şi nucleare),
Filip Ilie, Adrian Predescu şi Gina‑Florica Stoica (organe de maşini şi tribologie), Dumitru
Savu şi Sava‑Mrcea Teodorescu (tehnologia substanţelor organice şi a compuşilor macromo
leculari), Anné Marie Beşliu şi Rodica Stănescu (tehnologie chimică anorganică), Michaela‑
Roxana Iordache, Gheorghe Popescu şi Georghe Stănescu (termotehnică, maşini termice şi
frigorifice), Liciana Becea Maimaduc (educaţie fizică), Florin Rădulescu (calculatoare), Doina‑
Angela Moraru (tehnologie electronică şi fiabilitate), Tudor Dilea şi Ovidiu Rene Rohan (maşini
agricole), Gabriel Oprea şi Mihai‑Octavian Toader (geometrie descriptivă şi desen) şi Vintilă‑
Mihai Dinulescu (ştiinţa şi tehnologia materialelor oxidice), şefi de lucrări; Virgil Brişca, Olga
Martin, Sergiu Corbu, Mircea‑Alexandru Bondariu, Astra‑Rodica Minculescu, Liana‑Vanda
Moraru, Viorel Catană, Ovidiu‑Ilie Sandru şi Doina Petroniu (matematici I), Nicolae Rubanca
(matematici II), Gheorghe Linca, Emilian Brăileanu, Mihaela‑Ioana Mureşan, Monica Stihi şi
Magdalena Vatamaniuc (matematici III), Alexandru Ronai, Simona Mihai şi Liliana Şabac
(limbi moderne), Dan Cucu, Aura‑Cecilia Gogoneaţă şi Victoria Pugna (economie politică) şi
Maria Berlo (politologie şi istorie), lectori; Valeriu Ciachir (istorie şi politologie), lector
suplinitor; Ioana Boca, Mona‑Mihaela Doroftei, Vladimir Bălan, Silviu‑Dan Ionică, Maria‑
Angela Păsărescu, Mihai Postolache, Anca‑Mihaela Popicler, Gabriela-Ileana Sebe, Tiberiu
Vasilache, Tomiţă‑Constantin Vasile, Maria Zaharia, Sorin‑Dragoş Baz, Emanoil T. Theodorescu,
Emanuela Nicoreşteanu şi Dana‑Mihaela D. Petrăşanu (matematici I), Mihaela‑Liliana
Martinescu, Ioana Luca, Dumitru‑Dan Rusu, Răzvan Balint şi Iulian Duca (matematici II),
Maria Joiţa, Felicia‑Eugenia Nicoreşteanu, Marta Grosu, Cristina Constantinescu, Corina Grasu
şi Paula‑Manuela Trandafir (matematici III), Puiu‑Viorel Păun, Dan Grobnic, Emil Petrescu,
Cătălina Cetină, Mihail Cristea, Cătălin Agache, Anca‑Liliana Sala, Ioana‑Alina Gherghescu,
Mihai Brânzei, Mihai Mitroi, Monica Sorescu, Ovidiu Rancu, Gabriela‑Cristiana Iliescu,
Constantin Neguţu, Iulian Bădrăgan, Daniela Dumitru, Horia‑Roman Patapievici şi Cristian‑
Ghiocel Toma (fizică), Ligia‑Maria Amplea, Maria‑Cornelia Iliuţă, Ilina‑Adina Cotarta, Marina
Fomino, Călin‑Eugen Tomuţ, Bogdan‑Ştefan Bjola, Gheorghe Bumbac, Luminiţa Grigore, Ion
Peleanu şi Ligia‑Marina‑Ioana Manoliu (chimie fizică aplicată şi electrochimie), Eugenia Totu
(chimie analitică), Alina Machedon şi Teodor Guja (maşini electrice), Daniel Dinculescu
(inginerie chimică), Mihai Tache, Remus Dăineanu, Nicolae Giurescu, Mariana Meilă Pedoviciu,
Bogdan Dumitrescu, Dan Ştefănoiu, Nicolae Constantin, Daniel Petre şi Adrian Sandu
(calculatoare de proces şi automatizări), Vasile Moga, Gheorghiţa Măzăreanu, Iulian‑Florin
Vladu şi Ion Pelinescu (tehnologia materialelor şi sudură), Nicolae Orăşanu, Mihai Boiangiu,
Andrei Crăifăleanu, Florentin Oncescu, Nicolae Orasianu, Dumitru Deleanu, Victor Buracu,
Iuliana Busuioceanu, Victor‑Sideriu Buracu, Adina‑Felicia Negrea şi Aurel Alecu (mecanică),
Livia‑Maria Ion şi Vasile‑Laurenţiu Lazăr (tehnologia substanţelor organice şi a compuşilor
macromoleculari), Tudor‑Răzvan Niculin, Claudius V. Dan, Cornel D. Stănescu, Anca‑Roxana
Varlan, Alexandru Mugur, Dan Neculai, Miron‑Jean Duţă, Denisa‑Maria Ştefan, Bogdan G.
Tudor şi Virgil Bistriceanu (dispozitive, circuite şi aparate electronice), Gloria‑Ştefania
Ciumbulea, Vasile Manoliu, Dragoş‑Ovidiu Kisch, Răducu‑Dan Ginclea, Valentin Navropescu,
Ovidiu Prisecari, Alina Machedon şi Teodor Gujă (maşini, materiale şi acţionări electrice),
Mihaela‑Marilena Solacolu (Albu), DanNicolae Fodor, Dan Floricău, Ileana‑Emilia Păun,
Sorin‑Dan Grigorescu, Laurenţiu Ilie şi Ferenc Mihaly (măsuri şi aparate electrice), Anca‑
Mădălina Dumitrescu, Daniel‑Dumitru Dinculescu, Ion Iliuţă, Cristian Picioreanu, Octavian
Evghenide şi Răzvan‑Sorin Onofrei (inginerie chimică), Alina‑Catrinel Ion, Luminiţa V. Barbu
şi Eugenia St. Totu (chimie analitică şi analiză instrumentală), Adrian‑Vasile Catalina (turnarea
metalelor), Florentina‑Dana Gheorghe şi Silvia‑Angela Mihai (chimie generală), Dragoş-Daniel
Isvoranu, Florentina Roşca şi Dorin Stanciu (termotehnică, maşini termice şi frigorifice), Mihai
Brânzei şi Brânduşa Ghimban (metalurgie fizică, studiul metalelor şi tratamente termice), Ion
Ciucă, Mariana‑Lucia Angelescu, Dinel Basuc şi Nicolae Ghiban (deformări plastice), Sorin‑
Mihai Croitoru, Viorel Popescu, Liviu Popescu, Marian Drăghici, Cristina Mohora şi Sergiu
Mihăilă (maşini‑unelte şi scule), Liviu Ornea, Şerban‑Mihail Ghenu, Dragoş‑Mihai Bica,
Gabriel Segărceanu, Mihaela State, Petre Minciunescu, Valentin Ioniţă, Alexandru Ţugulea,
Cristian Boghiu şi Mihai Popescu (electrotehnică), Ileana Drăgulin şi Adina Acatrinei (educaţie
fizică), Diana Bendic, Dan Budoias, Ileana Badaran, Bogdan Hlevca, Eugenia Patriniche, Irina
Pincovschi şi Adrian Ciocănea Teodorescu (hidraulică şi maşini hidraulice), Francisc Bodo,
Corneliu‑Teofil Teaha şi Gheorghe Militaru (management industrial), Sorin‑Gelu Munteanu şi
Radu Rusan (electro-energetică), Constantin‑Emil Statie, George Darie, Octavian‑Nicolae Fota,
Mihai Popescu, Anatoli‑Paul Ulmeanu, Elena‑Daniela Scripcariu şi Mircea Scripcariu (centrale
electrice), Gabriel Jiga, Mircea Capanu, Elena‑Cristina Stoicescu, Ştefan‑Dan Pastramă,
Cristian‑Cătălin Petre şi Ştefan‑Dănăilă Dragoş (rezistenţa materialeor), Radu Dogaru, Bogdan
Tomescu, Radu Rădescu, Sorin Popa, Ioan Tache, Adrian D. V. Petrescu, Florin‑Olimpiu Folta,
Gheorghe I. Berbecel, Dorin Comăniciu, Doina‑Irina Petrescu, Cristian‑Nicolae Tăbacuţiu şi
Eugen‑Cristian Toma (electronică aplicată), Ciprian Ionescu (tehnologie electronică şi
fiabilitate), Corina‑Hilda Fota, Adrian‑Sorin Mirea, Laurenţiu‑Dorin Buretea şi Marius Minea
(telecomenzi electronice în transporturi), Dan Dejoianu şi Cătălin Cruceanu (material rulant de
cale ferată), Gheorghe Ştefănescu şi Petruţ Stănescu (tehnica transporturilor), Ion Răducanu şi
Gabriel Cristea (autovehicule rutiere), Sarlota Solcan şi Ovidiu Caraiani (politologie şi istorie),
Valeriu Rucai şi Cezar Necşulescu (siderurgie), Augustin Semenescu (agregate tehnologice
metalurgice), Laurenţiu Nastac şi Adrian‑Vasile Catalina (turnarea metalelor), Mircea‑Ionuţ
Petrescu şi Grigore Matei (metalurgia metalelor neferoase şi separări metalurgice), Dragoş
Ionescu (ştiinţa şi tehnologia materialelor silicatice şi oxidice), Ruxandra Vidu (metalurgie
fizică, studiul metalelor şi tratamente termice), George‑Iuliu Marton, Ovidiu‑Ioan Ivanciuc,
Liana‑Gloria‑Raluca Stan şi Cătălina‑Alina Hada (chimie organică), Iosif Iagăr şi Octavian
Mandiţa (tehnologie chimică anorganică), Delia‑Roxana Nica, Roxana‑Anca Trofin, Cristina
Ştefănescu, Mirela Bordi, Yolanda‑Mirela Catelly şi Ilina Voinea (limbi moderne), Cristia Radu,
Patricia Zdafcovici şi Marin Liţoiu (automatică şi informatică industrială), Liviu Iftode, Cristina
Mata, Victoria Ungureanu, Cristian Ungureanu, Ionuţ Lopatan, Alexandru Pănoiu, Sorin‑Marin
Georgescu, Marius‑Dorin Zaharia şi Radu Mărculescu (calculatoare), Mihail Mateescu, Roxana
Zoican, Sorin Zoican, Simona Halunga şi Octavian Fratu (radiocomunicaţii, telefonie şi
transmisii de date), Iulian-Alexandru Tabără, Mircea Gradu şi Constantin‑Cornel Iuraşcu (teoria
mecanismelor şi a roboţilor), Valentin Soloiu, Bogdan Dumitru Radu, Mihai Năstăsescu şi
Cătălin Protopopescu (motoare cu ardere internă), Dana Cojocaru, Dănuţ‑Adrian Cojoc, George
Stelică Drăgoi şi Gheorghe Moraru (mecanică fină), Anca‑Ileana Penu, Ştefan Theodor Tomas,
Daniel Roşca, Laurenţiu Lazăr şi Livia Maria Ion (tehnologia substanţelor organice şi a
compuşilor macromoleculari), Ionel Pisa şi Ştefan‑Călin Mititelu (echipament termomecanic
clasic şi modern), Mircea Oancea şi Ion Tănăsescu (filosofie), Victor‑Viorel Safta, Silvia Marcu
şi Silviu Marcu (maşini agricole), Andrei Dumitrescu (tehnologia construcţiilor de maşini),
Mihai Arghir, Laurenţiu Pascu şi Octavian Thor Pleter (aeronave şi instalaţii de bord) şi Viorel
Berbece (echipament termomecanic clasic şi nuclear), asistenţi; Constanţa Dascălu, Daniel
Marica şi Cristian‑Ghiocel Toma (fizică), Cristian‑Sorin Mata (calculatoare), Bogdan Tudor,
Miron Jean Duţă şi Denisa‑Maria Ştefan (dispozitive, circuite şi aparate electrice), Gabriel
Cristea (autovechicule rutiere), Mihai Năstăsescu (motoare cu ardere internă), Cristian Boghiu,
Jeana‑Mihaela Gheorghiu, Roxana‑Daniela Minciunescu şi Mihai Popescu (electrotehnică),
Roxana‑Corina Sfetea, Adriana Malanca şi Dorina Trandafir (limbi moderne), Ciprian Ionescu
(tehnologie electronică şi fiabilitate), Simonne‑Viorica Halunga (radiocomunicaţii, telefonie şi
transmisii de date), Marin Liţoiu şi Patricia Zdrafcovici (automatică şi informatică industrială),
Cristina Mohora (maşini‑unelte şi scule), Brânduşa Ghiban (metalurgie fizică, studiul metalelor
şi tratamente termice), Cristian‑Cătălin Petre (rezistenţa materialelor), Ciprian‑Ion Rizescu şi
Adrian‑Titi Pascu (mecanică fină), Aurelian Sarca şi Emil Jascău (maşini, materiale şi acţionări
electrice), Constantin Buloc (electroenergetică), Marcel‑Marian Stanciu (măsuri şi aparate
electrice), Gheorghe Manea (management industrial) şi Daniel Kraiţer (chimie fizică aplicată şi
electrochimie), asistenţi suplinitori; Doiniţa Ionescu şi Dana Floricioiu (fizică), Mircea Scutariu,
Ion Trişliu şi Cristian‑Radu Popa (electroenergetică), Simona Arjocu şi Valentin Apostol
(termotehnică, maşini termice şi frigorifice), Victoria-Antoaneta Folea şi Alina‑Ioana Bădănoiu
(tehnologia silicaţilor şi compuşi oxidici), Marius‑Lucian Vasilescu, Anna Nocivin şi Sorin‑
Lucian Vatamaniuc (metalurgie fizică, studiul metalelor şi tratamente termice), Dorel Bascu
(deformări plastice), Dan Boghiu, Radu‑Cristian Popa şi Roxana‑Daniela Minciunescu
(electrotehnică), Florentina Bunea, Dana Florea, Ion‑Aurel Cristescu, Rodica Toader, Magda
lena‑Daniela Toda, Ioana‑Aurelia Caragiu, Liliana‑Gabriela Gheorghe, Silviu‑Dorin Minut şi
Tedi‑Cătălin Drăghici (matematici I), Irina Meghea şi Ion Bică (matematici II), Romeo Bercea,
Paula‑Manuela Trandafir şi Ioana‑Aurelia Caragiu (matematici III), Daniel‑Marian Merezeanu
(automatică şi informatică industrială), Daniel Kraiţer şi Bogdan‑Ştefan V. Bjola (chimie fizică
aplicată şi electrochimie), Ştefan Sorohan, Radu Cătălin Picu şi Dana‑Codruţa Vişan (rezistenţa
materialelor), Valeriu Damian‑Iordache, Adrian Sandu, Cristian‑Dan Vadislav şi Paul‑Cătălin
Preda (calculatoare), Dan Vasile, Ovidiu Craiu şi Florian Ciuprina (maşini, materiale şi acţionări
electrice), Mihai Crişan (teoria mecanismelor şi roboţilor), Florian Zahanagiu şi Octavian
Măndiţă (tehnologie chimică anorganică), Ana‑Maria Florescu şi Petre Chipurici (tehnologia
substanţelor organice şi a compuşilor macromoleculari), Dorin‑Ilie Comaniciu (electronică
aplicată), Doru Becheanu (maşini agricole), Daniela‑Elena Mareş, Sanda‑Carmen Georgescu,
Florentin Hălmăjan şi Lidia Diniţă (hidraulică şi maşini hidraulice), Şerban Vasile şi Daniela
Dumitru (tehnologia materialelor şi sudură), Cristian Picioreanu (inginerie chimică), Gabriel
Dima, Mihai‑Adrian Ionescu şi Florin Mitu (dispozitive, circuite şi aparate electronice), Anca‑
Monica Mazilu (maşini-unelte şi scule), Niculae Dan (maşini şi materiale electrice), Victor
Iliescu şi Costin Untaroiu (mecanică), Maria Merezeanu‑Daniel, Martin Weiss (automatică şi
informatică industrială), Mugurel‑René Andreescu (radiocomunicaţii, telefonie şi transmisii de
date), Răzvan Petre, Cristian‑Vasile Doicin, Mihaela David, Mihaela Mitrescu şi Mihaela
Iliescu (tehnologia construcţiilor de maşini), Lucian Cojocea (echipament termomecanic clasic
şi nuclear), Nicoleta Jula şi Mădălina‑Gabriela Polihroniade (economie politică), Sorin Cioc
(aeronave şi instalaţii de bord), Mihai V. Cătuneanu (telecomenzi şi electronice în transporturi)
şi Ana Ion (chimie analitică şi analiză instrumentală), preparatori; Radu Ispăşoiu, Liliana
Predea, Domniţa-Cătălina Marinescu, Ioana‑Anca Rusu, Tudor‑Gheorghe Ştefănescu şi
Cristian-Emil Botez (fizică), Adrian Truşcă (electroenergetică), Alexandru Lupea şi Corneliu-
Ciprian Chirnoagă (centrale electrice), Alexandru Croicu, Simona-Iuliana Brădăţan, Liliana
Iordache, Daniela‑Andreea Hanomalo, Cristian Niş şi Florina-Claudia Rădulescu (automatică

şi informatică industrială), Gabriel Hera şi Cătălin Floriştean (calculatoare), Claudiu Valentin
Suciu şi Cătălin‑Ioan Sterpe (organe de maşini şi tribologie), Gabriel Muşuroi (maşini agricole),
Gabriela Ciuprina (electrotehnică), Mircea‑Cristian Iliescu (radiocomunicaţii, telefonie şi
transmisii de date), Gabriela‑Elena Ciura (chimie generală), Antonela Kecs (matematici II),
Ovidiu Grigore (electronică aplicată), Elena‑Silvia Picioreanu (chimie analitică şi analiză
instrumentală), Marius‑Gabriel Popovici (tehnologie electronică şi fiabilitate) şi Remus‑Mugur
Vlad (teoria mecanismelor şi roboţilor), preparatori suplinitori.
În anul 1991 au fost numiţi următorii profesori consultanţi: Constantin Aramă, Arie A.
Arie, Emilian Bratu, Octavian Floarea, Nicolae Geru, Iulia Georgescu, Gheorghe Hortopan,
Dumitru Ionescu, Ecaterina Neniţescu‑Ciorănesu, Ileana Necşoiu, Nicolae Racoveanu, Mihai
Renert, Aurelian Stan, Alexandru Rău, Mircea Postelnicescu, Marcel Roşculeţ, Petre Sonea şi
Dumitru Voiculescu.
S‑a pensionat: Titu Grecu, conferenţiar.
Au fost transferate la alte unităţi, următoarele cadre didactice: Andrei Ţugulea, profesor;
(cu păstrarea postului în învăţământ), fiind numit ministru adjunct la Ministerul Învăţămân
tului şi Ştiinţei; Gheorghe Ştefan, şef de lucrări (cu păstrarea postului în învăţământ), fiind
numit ministru la Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei; Mircea Gheorghiu, şef de lucrări (cu
păstrarea postului în învăţământ) fiind numit secretar de stat adjunct la Ministerul Învăţămân
tului şi Ştiinţei; Ştefan Sebeşan, conferenţiar; Horia‑Mihail Tănase, Carmen‑Liliana Papadopol
şi Dumitru‑Mihai Armulescu, şefi de lucrări; Dan Budoiaş, Marius‑Ioana Dragolea, Dan‑Mircea
Mihai, Gheorghe Marin, George Popescu, Adrian Palade, Marian Copileţ, Narcisa Şerbănescu
şi Ştefan Călin Mititelu, asistenţi; Constantin Necula, asistent suplinitor; Paul‑Cătălin Preda şi
Cristian‑Dan Vladislav, preparatori.
În acelaşi an, s‑a desfăcut contractul de muncă următoarelor cadre diactice: Victor Gheor
ghiu, Constantin‑Octavian‑Călin Pană şi Mihail Sobec, şefi de lucrări; Virgil Brişcă şi Alexan
dru Gheorghe, lectori; Mihai Chiva, Zeno‑Adrian Florescu, Cristina Beldica, Cristian Păvălucă,
Dan Oprescu, Gabriela Putinar, Cristian Sima şi Călin Vârtosu, asistenţi.
Datorită unor schimbări în conducerile institutului, facultăţilor şi catedrelor au avut loc
următoarele numiri de cadre didactice de conducere, în anul 1991: conf. Adrian Badea a fost
numit şef (cu delegaţie) al Catedrei de Centrale Electrice în locul conf. Virgil Muşetescu, care
a fost eliberat din funcţia respectivă; conf. Corneliu Tărăbăşanu‑Mihăilă a fost numit prodecan
al Facultăţii de Chimie Industrială; prof. Ortansa Landauer a fost numită şef (cu delegaţie)
al Catedrei de Chimie Fizică Aplicată şi Electrochimie; prof. Mircea Marinescu a fost numit
prodecan al Facultăţii de Mecanică; conf. Horia‑Miron Gheorghiu a fost numit prodecan al
Facultăţii de Tehnologia Construcţiilor de Maşini; conf. Avram Nicolae este numit şeful Catedrei
de Agregate şi Instalaţii Tehnologice Metalurgice în locul prof. Neculai Murguleţ, care a fost
eliberat; prof. Nicolae Iliescu a fost numit şeful Catedrei de Rezistenţa Materialelor; prof.
Vsevolod Radcenco a fost numit şeful Catedrei de Termotehnică, Maşini Termice şi Instalaţii
Frigorifice, în timpul absenţei prof. Stoian‑Anghel Petrescu; prof. Ovidiu Munteanu este numit
prorector cu delegaţie în locul prof. Voicu Brabie.
La 21 octombrie 1991, conf. Gheorghe Ştefan îşi reia activitatea la Institutul Politehnic din
Bucureşti.
În statele de funcţiuni ale catedrelor din Institutul Politehnic din Bucureşti, în anii univer
sitari 1990-1991 şi 1991-1992, au fost 1198 de posturi didactice ţinute prin cumul. Situaţia s‑a
datorat şi faptului că normele didactice nu au fost judicios gândite imediat după evenimentele
din 1989.
Pentru anul universitar 1991-1992, Institutul Politehnic din Bucureşti a primit următoarele
cifre de şcolarizare pentru studenţii din anul I, locurile respective fiind ocupate prin concurs:
Facultatea Total
Total Total
1. ElectURWHKQLFă 180 120 300 – – – 300
2. EnergetiFă 220 120 340 – 30 30 370
3. AutoPDWLFă 280 150 430 – – – 430
(OHFWURQLFăúL
4. 480 100 580 – 50 50 630
7HOHFRPXQLFDĠLL
5. 0HFDQLFă 580 – 580 – 60 60 640
Tehnologia
6. &RQVWUXFĠLLORUGH 550 150 700 – – – 700
0DúLQL
MecDQLFă
7. 120 – 120 – – – 120
$JULFROă
8. Transporturi 240 80 320 35 – – 335
9. Aeronave 110 20 130 – – – 130
10. Metalurgie 200 80 280 – 50 50 330
Tehnologie
11. 320 100 420 – 60 60 480
&KLPLFă
3280 920 4200 35 250 285 4485
GLQ%XFXUHúWL 7RWDO
În perioada decembrie 1991 – martie 1992 au avut loc alegerile pentru structurile de
conducere ale Institutului Politehnic din Bucureşti. Rezultatul alegerilor a fost următorul:
• Biroul Senatului: prof. Gheorghe Zgură, rector; prof. Corneliu
Brebente, prof. Ioan Constantin, prof. Dorin Cristescu, prof. Emil
Florian, prof. Ioan Păunescu, prorectori; prof. Dan Sorin Vasilescu,
secretar ştiinţific; studentul Costel Petre, reprezentantul organizaţiilor
studenţeşti din IPB.
Gheorghe Zgură a absolvit Facultatea de Mecanică a Institutului
Politehnic din Bucureşti în anul 1960. A urmat studiile pentru doctorat
la Institutul Politehnic din Sankt-Petersburg, unde a susţinut teza de
doctorat în anul 1964.
1. Facultatea de Electrotehnică: prof. Constantin Răduţi, decan;
prof. Florea Hănţilă şi prof. Octavian Mihai Popescu, prodecani; prof. Gheorghe Zgurã
Virgil Fireteanu, secretar ştiinţific. (1935-2008)
• Şefi de catedre: Catedra de Educaţie Fizică şi Sport – conf. Victor Cicu; Catedra de
Electrotehnică – conf. Aurel Panaitescu; Catedra de Limbi Moderne – lector Petre Anghel;
Catedra de Maşini, Materiale şi Acţionări Electrice – prof. Mihai Covrig; Catedra de Matematici
III – prof. Mariana Craiu; Catedra de Măsuri şi Aparate Electrice – prof. Vasile Truşcă.
2. Facultatea de Energetică: prof. Dumitru Cezar Ionescu, decan; prof. Constantin Eugen
Isbăşoiu, prof. Valeriu Nistreanu şi conf. Sorin Coatu, prodecani; conf. Sorin Hurdubeţiu,
secretar ştiinţific.
• Şefi de catedre: Catedra de Centrale Electrice – prof. Adrian Badea; Catedra de Elec
troenergetică – prof. Teodor Miclescu; Catedra de Hidraulică şi Maşini Hidraulice – prof. Dan
Ionescu; Catedra de Management Industrial – conf. Dan Ardelea; Catedra de Pedagogie – prof.
Vasile Popescu.
3. Facultatea de Automatică şi Calculatoare: şef de lucrări Teodor Dănilă, decan; prof.
Paul Flondor şi conf. Boris Jora, prodecani; prof. Corneliu Popeea, secretar ştiinţific.
• Şefi de catedre: Catedra de Automatică şi Informatică Industrială – prof. Traian Ionescu;
Catedra de Automatizări şi Calculatoare de Proces – prof. Mihai Tertişco; Catedra de Calculatoare
– prof. Nicolae Ţăpuş; Catedra de Matematici II – prof. Octavian Stănăşilă.
4. Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii: prof. Marin Drăgulinescu, decan; prof.
Mircea Bodea, prof. Vasile Lăzărescu şi conf. Teodor Petrescu, prodecani; prof. Dumitru
Stanomir, secretar ştiinţific.
• Şefi de catedre: Catedra de Dispozitive, Circuite şi Aparate Electronice – prof. Adrian
Rusu; Catedra de Electronică Aplicată – prof. Adrian Murgan; – prof. Radu Zaciu (după decesul
prof. Adrian Murgan); Catedra de Fizică – prof. Ioan M. Popescu; Catedra de Tehnologie
Electronică şi Fiabilitate – prof. Ovidiu Iancu; Catedra de Telecomunicaţii – prof. Adelaida
Mateescu.
5. Facultatea de Inginerie Mecanică: prof. Nicolae Apostolescu, decan; prof. Radu Iatan,
prof. Mircea Marinescu şi conf. Ion Voica, prodecani; conf. Dan Filipoiu, secretar ştiinţific.
• Şefi de catedre: Catedra de Echipamente Termomecanic Clasic şi Nuclear – prof.
Constantin Neaga; Catedra de Mecanică Fină – prof. Valeriu Banu; Catedra de Motoare cu
Ardere Internă – prof. Andrei Manole; Catedra de Organe de Maşini şi Tribologie – prof.
Mircea Pascovici; Catedra de Termotehnică – prof. Vsevolod Radcenco; Catedra de Utilaje
pentru Industrii de Proces – prof. Valeriu Jinescu.
6. Facultatea de Inginerie şi Managementul Sistemelor Tehnologice: prof. Constantin
Ispas, decan; prof. Horia Gheorghiu, prof. Constantin Minciu şi prof. Constantin Stănescu,
prodecani; prof. Viorel Micloşi, secretar ştiinţific.
• Şefi de catedre: Catedra de Maşini Unelte şi Scule – prof. Aurel Oprean; Catedra de
Mecanisme şi Roboţi Industriali – prof. Iosif Tempea; Catedra de Rezistenţa Materialelor –
prof. Nicolae Iliescu; Catedra de Tehnologia Construcţiilor de Maşini – prof. Marian Gheroghe;
Catedra de Tehnologia Materialelor şi Sudură – prof. Gheorghe Calea.
7. Facultatea de Ingineria Sistemelor Biotehnice: prof. Valentin Scripnic, decan; şef de
lucrări Constantin Maican, prodecan; conf. Mihai Bayer, secretar ştiinţific.
• Şefi de catedre: Catedra de Economie Politică – prof. Nicolae Bădilă; Catedra de Maşini
Agricole – prof. Pavel Babiciu; Catedra de Mecanică – prof. Nicolae Enescu.
8. Facultatea de Transporturi: prof. Eugen Negruş, decan; şef de lucrări Liviu Boşianu, şi
conf. Ioan Făgeţean, prodecani; conf. Decebal Farini, secretar ştiinţific.
• Şefi de catedre: Catedra de Autovehicule Rutiere – prof. Gheorghe Frăţilă; Catedra de

Matematici I – prof. Constantin Udrişte; Catedra de Material Rulant de Cale Ferată – prof. Ioan
Sebeşan; Catedra de Tehnica Transporturilor – prof Ioan Tănăsuică; Catedra de Telecomenzi şi
Electronică în Transporturi – prof. Corneliu Alexandrescu.
9. Facultatea de Aeronave: prof. Mihai Niţă, decan; şef de lucrări Vasile Constantinescu,
prodecan; prof. Ştefan Stanciu, secretar ştiinţific.
• Şefi de catedre: Catedra de Aeronave – prof. Augustin Petre; Catedra de Filosofie – prof.
Cornel Achim; Catedra de Geometrie Descriptivă – conf. Elisabeta Vasilescu.
10. Facultatea de Ştiinţa şi Ingineria Materilelor: prof. Petru Moldovan, decan; prof.
Mihai Cojocaru, şi conf. Florin Ştefănescu, prodecani; prof. Edmond Berceanu, secretar
ştiinţific.
• Şefi de catedre: Catedra de Deformări Plastice I – prof. Sorin Badea; Catedra de Defor
mări Plastice II – prof. Vasile Popescu; Catedra de Materiale şi Echimapente pentru Istalaţii
Metalurgice – prof. Nicolae Avram; Catedra de Matale şi Aliaje Neferoase – prof. Nicolae
Panait; Catedra de Metalurgie Fizică – prof. Constantin Dumitrescu; Catedra de Politologie
– conf. Angela Banciu; Catedra de Siderurgie – prof. Ion Dragomir; Catedra de Turnarea
Metalelor – prof. Iulian Ripoşan.
11. Facultatea de Chimie Industrială: prof. Ecaterina Andronescu, decan; conf. Iosif
Schikatanz şi prof. Teodor Vişan, prodecani; conf. Romulus Dima, secretar ştiinţific.
• Şefi de catedre: Catedra de Chimie Analitică – prof. Constantin Luca; Catedra de Chimie
Anorganică – prof. Ioana Jitaru; Catedra de Chimie Fizică – prof. Dan Geană; Catedra de Chimie
Generală – prof. Octavian Radovici; Catedra de Chimie Organică – prof. Sorin Roşca; Catedra
de Inginerie Chimică – prof. Emil Danciu; Catedra de Ştiinţa şi Ingineria Materialelor Oxidice
– prof. Petru Baltă; Catedra de Tehnologie Chimică Anorganică – prof. Eugen Pincovschi;
Catedra de Tehnologia Substanţelor Organice şi Compuşilor Macromoleculari – prof. Mihai
Dimonie.
În anul 1992, au fost numite următoarele cadre didactice: Constantin Drăguşin şi Con
stantin Radu (matematici I), Paul Cătălin Flondor (matematici II), Ion Mircea Cârnu şi Mariana
Craiu (matematici III), Gabriela Cone, Victoria‑Iuliana Cucuclescu şi Maria Honciuc (fizică),
Emil Damachi (electronică aplicată), Gheorghe Brezeanu, Anca‑Manuela Manolescu, Anton
Manolescu şi Andrei Silard (dispozitive, circuite şi aparate electronice), Victor‑Miron Croitoru
şi Mircea Ivanciovici (radiocomunicaţii, telefonie şi transmisii de date), Paul Svasta şi Paul
Şchiopu (tehnologie electronică şi fiabilitate), Florian‑Mircea‑Gabriel Tomescu şi Mihail Vasi
liu (electrotehnică), Irina Athanasiu, Nicolae Cupcea, Cristian‑Anton Giumale, Trandafir Moisă
şi Nicolae Tăpuş (calculatoare), Gheorghe Hubcă, Dan‑Sorin Vasilescu şi Corneliu‑Nicolae
Tărăbăşanu‑Mihăilă, Cornelia Panaitescu, Angela Lupu (tehnologia substanţelor organice şi a
compuşilor macromoleculari), Ion Simionescu (teoria mecanismelor şi roboţilor), Gheorghe
Amza, Petre Gladcov, Florea Dumitrache şi Mihai Mincă (tehnologia materialelor şi sudură),
Andrei Szuder, Gheorghe Marian şi Corneliu Neagu (tehnologia construcţiilor de maşini),
Adrian‑Lucian Ghionea, Dumitru Catrina şi Traian‑Ion Aurite (maşini‑unelte şi scule), Grigore‑
Mircea Eremia (electroenergetică), Mariana-Steluţa Stroe şi Ion Roşca (mecanică), Vasilica
Cosac (rezistenţa materialelor), Ioan Sebeşan (material rulant de cale ferată), Consatntin Ghiţă
şi Virgiliu Fireţeanu (maşini, mataeriale şi acţionări electrice), Tudor Badea şi Aurelia Meghea
(chimie fizică aplicată şi electrochimie), Rodica‑Ana Cătuneanu (chimie anorganică), Ioan

Bontaş (pedagogie‑psihologie), Dan‑Petre Geană şi Teodor Vişan (chimie fizică aplicată şi
electrochimie), Margareta Tomescu (chimie generală), Florin Ionescu (măsuri şi aparate elec
trice), Adrian‑Alexandru Badea şi Dumitru‑Cezar Ionescu (centrale electrice), Ioan‑Arsenie
Badea, Teodor Borangiu şi Radu‑Nicolae Dobrescu (automatică şi informatică industrială),
Costică Nitu şi Dumitru Popescu (calculatoare de proces şi automatizări), Nicolae Alexandrescu
şi Adrian Pascu (mecanică fină), Constantin Brătianu (echipament termomecanic clasic şi
nuclear), Grigore Dobre şi Andrei Tudor (organe de maşini şi tribologie) şi Mihai‑Ovidiu Cojo
cariu (metalurgie fizică şi tratamente termice), profesori; Cristian‑Octav Olteanu şi Oltin‑Horia
Dogaru (matematici I), Viorel Mihăilescu şi Ana Niţă (matematici II), Vlad‑Nicolae Boicescu
şi Irina Bucurescu (matematici III), Radu Chişleag (fizică), Maria‑Cornelia Bârliba, Georgeta
Marghescu şi Gheorghe Stoica (filosofie), Liviu‑Maria Kreindler (maşini, materiale şi acţionări
electrice), Bogdan‑Ioan‑Constantin Nicoară, Gabriel Bazacliu şi Ioan‑Octav‑Sorin Hurdubeţiu
(electroenergetică), Olimpia‑Mariana Micu şi Viorica Nistreanu (chimie anorganică), Florin‑
Nicolae Alexe, Ion Chiuţă, Alexandrina‑Maria‑Mihaela Iordache şi Horia‑Mihail Tănase
(centrale electrice), Ion Stroe (mecanică), Constantin Niţu şi Valentin Corneliu Pau (mecanică
fină), Dan‑Constantin Vârtosu şi Elena Diacu (chimie analitică şi analiză instrumentală), Tănase
Dobre (inginerie chimică), Alexandru Niculescu (educaţie fizică), Radu Enache (electroteh
nică), Gabriel‑Marius Dumitru (tehnologia materialelor şi sudură), Mircea Grigoriu (hidraulică
şi maşini hidraulice), Mihaela‑Alexandra Dumitrescu (management industrial), Dan Popescu
(automatică şi informatică industrială), Nicolae Predincea (maşini‑unelte şi scule), Mihai
Chişamera, Simion Cocoloş şi Florin Ştefănescu (turnarea metalelor), Doina Răducanu (defor
mări plastice), Edmond Berceanu şi Ilie Butnariu (ingineria materialelor neferoase), conferen
ţiari; Bedros‑Petru Nae şi Monica‑Felicia Popovici (hidraulică şi maşini hidraulice), Ştefan
Stăncescu şi Nicolae Drăgulescu (electronică aplicată), Andrei Sârbu,Dan‑Sorin‑Romulus
Racoţi şi Nicolae Şerban Tomescu (aeronave şi instalaţii de bord), Axel Barner Verger (ştiinţe
inginereşti), Alexandru‑Nicolae Chivu (telecomenzi şi electronica în transporturi), Sorin I.
Pătrăşcoiu şi Ion Lungu (electroenergetică), Anca Ionescu şi Vasile Petre (maşini, materiale şi
acţionări electrice), Bogdan‑Cristian Ionescu (electrotehnică), Dimitrie‑Laurian Mărgărit şi
Ştefan Stăncescu (radiocomunicaţii, telefonie şi transmisii de date), Ileana Creangă (fizică),
Cristian‑Mircea Lazăr, Constantin‑Iulian Harbu, Radu‑Mircea Carp‑Cicârdia, Liviu‑Constantin
Tânjală, Traian Cicone şi Sorin Cananu (organe de maşini şi tribologie), Lidia Cristea şi Gabriela
Popescu (materiale şi aliaje neferoase), Cristina Pupăză şi Emilia Bălan (maşini‑unelte şi scule),
Dan‑Mihai Constantinescu, Gabriela Dinu, Aurelian Ioniţă, Casandra‑Aurelia Rusu, Mădălina‑
Oana Stoicu, Ion Părăuşanu şi Dan‑Ştefan Vlaicu (rezistenţa materialelor), Vasile Angheluţă,
Gheorghe Lăzăroiu, Jeana‑Monica Sava, Gheorghe Sindilar şi Mihai‑Marius Voronca (centrale
electrice), Mariana‑Ionela Mocanu şi Marius‑Dorin Zaharia (calculatoare), Eugenie Staicuţ
(tehnologie electronică şi fiabilitate), Teodor Sima (utilaje pentru industrii de proces), Radu
Chiriac (motoare cu ardere internă), Manuela‑Elena Georgescu (echipament termomecanic
clasic şi nuclear), Alexandru Armeanu, Cătălin Gheorghiţă, Florin Iatan, Victor Panuş şi Mihail
Purcărea (tehnologia construcţiilor de maşini), Gheorghe Marina şi Ionela Tonoiu (tehnologia
materialelor şi sudură), Victor‑Sideriu Buracu, Daniela‑Crăiţă Carp‑Ciocârdia, Eliza‑Victoria
Nafornita şi Sorin‑Eugen Zaharia (mecanică), Vicrtor‑Florin Scântee (tehnica transporturilor),
Monica‑Ileana Perianu şi Ileana‑Adriana Vasilescu (geometrie descriptivă şi desen), Sorin

Ciucă, Dan Gheorghe, Brânduşa Ghiban, Gabriel‑George Grigorescu şi Corneliu‑Alexandru
Sandor (metalurgie fizică şi tratamente termice), Ana‑Marie Josceanu (chimie analitică şi
analiză instrumentală), Ileana‑Adina Cotarta (chimie fizică aplicată şi electrochimie) şi Sorin‑
Teodor Ciurea (management industrial), şefi de lucrări; Sorin Popenţiu (tehnologie electronică
şi fiabilitate), şef de lucrări suplinitor; Silvia Catană, Dobra Georgescu, Liliana Verban şi
Silvia‑Eugenia Bontaş (matematici I), Marius Mateescu, Iustina Rădoi şi Victoria Stanciu
(matematici II), Corina Grosu şi Adirana Palade (matematici III), Mihai Diaconu
(pedagogie‑psihologie) şi Pavel P. Popescu (filosofie), lectori; Alexandru Gheorghe (filosofie),
lector suplinitor; Ileana Popa‑Bădăran, Georgeta Ivan, Elvira‑Camelia Tanasie, Mihaela
Preda‑Testiban şi Eugenia Pătârniche (hidraulică şi maşini hidraulice), Florentina Bunea,
Tomiţă Vasile, Ion‑Aurel Cristescu, Magdalena-Daniela Toda, Dana Florea şi Elena‑Alina
Suciu (matematici I), Anca‑Veronica Ion (matematici II), Luminţa Suse (matematici III),
Constanţa Dascălu, Daniel Marica, Constantin Neguţu şi Ofelia Trăistaru (fizică), Lorina‑Cristina
Negreanu, Cornel Popescu şi Camelia Zlotea (calculatoare), Ionel‑Dănuţ Manea, Luigi Bogdan,
Gabriel Dima, Mihai‑Adrian Ionescu, Lucian‑Constantin N. Jurubiţă, Florin Mitu şi Dănuţ
Manea (dispozitive, circuite şi aparate electronice), Dan Galaţchi, Georgel Savu, Mugur
Andreescu şi Adriana Dumitraş (radiocomunicaţii, telefonie şi transmisiuni de date), Cezar‑
Cristian Trâmbiţaş şi Radu‑Cristian Popa (electrotehnică), Niculina Ignat (telecomenzi şi elec
tronică în transporturi), Constantin Ilaş, Florin Ciuprina, Mircea‑Valentin Burtea şi Ion Radu
(maşini, materiale şi acţionări electrice), Gabriela‑Loria Stoia (pedagogie‑psihologie),
Constantin‑Alexandrescu (educaţie fizică), Claudia Tiştere şi Mihaela Iliescu (tehnologia con
strucţiilor de maşini), Gabriel‑Cornel Anghelache şi Cristian-Mircea Chiorăscu (autovehicule
rutiere), Luminiţa‑Daniela Constantinovici, Constantin Bulac, Virgilius‑Ionel Dumbravă şi
Adriana Truşcă (electroenergetică), Marcel‑Marian Stanciu, Constantin Ilaş, Viorel Petre şi
Dan Olaru (măsuri şi aparate electrice), Valentin Apostol (termotehnică), Petre Chipurici (tehno
logia substanţelor organice şi compuşilor macromoleculari), Ion Tănăsescu (filosofie), Victor
Iliescu şi Dumitru Căruntu (mecanică), Doina Comaneţchi şi Elena Savu (limbi moderne),
Ciprian‑Ion Gh. Rizescu şi Adrian‑Titi M. Pascu (mecanică fizică), Iulian C. Cioantă (organe de
maşini şi tribologie), Daniela Dumitru şi Claudia Tistere (tehnologia materialelor şi sudură),
Antoaneta‑Victoria Folea (ştiinţa şi ingineria materialelor oxidice), Gheorghe Manea şi
Dumitru‑Radu Stanciu (management industrial), Emil Jascu şi Aurelin Sarca (maşini electrice),
Daniel Dupleac, Tiberiu Apostol, Roxana Pătraşcu, Corneliu‑Ciprian Chirnoagă şi Alexandru
Lupea (centrale electrice), Ştefan‑Adrian Mamolea şi Daphne Popescu (electronică aplicată),
Doru Becheanu (maşini agricole), Irina‑Carmen Andrei, Adrian‑Mihail Stoica (aeronave şi
instalaţii de bord), Diana‑Marinela Pelinescu şi Elena‑Narcisa Popescu (geometrie descriptivă
şi desen), Gelu Costin (metale şi aliaje neferoase), Donel Basuc (deformări plastice), Anna
Nocivin (metalurgie fizică şi tratamente termice), Bogdan‑Ştefan Bjola, Daniel Kraiter şi
Teodoru Ştefan (chimie fizică aplicată şi electrochimie), Florin‑Paul Stanciu (material rulant de
cale‑ferată) şi Viorel Berbece (echipament termomecanic clasic şi nuclear), asistenţi; Cristian‑
Radu Popa (electroenergetică), Octavian Evghenide şi Răzvan Onofrei (inginerie chimică),
Alina Bădănoiu (tehnologia silicaţilor şi compuşilor oxidici), Traian‑Laurenţiu Vişan (radio
comunicaţii, telefonie şi transmisiuni de date), Lucian‑Constantin Jurubiţă (dispozitive, circuite
şi aparate electronice), Mihaela Davidescu (automatică şi informatică industrială), Elena Savu

şi Rodica‑Aurora Stoica (limbi moderne), Carmen‑Anca Safta (hidraulică şi maşini hidraulice),
Ileana‑Florica Petrescu (tehnologie chimică anorganică) şi Daniela Dumitru (tehnologia mate
rialelor de sudură), asistenţi suplinitori; Sanda‑Carmen Georgescu, Florentina Hălmăjan,
Daniela Nistoran şi Lidia Tânjală (Diniţă) (hidraulică şi maşini hidraulice), Cristina Amza,
Cătălin Floriştean, Gabriel Hera, Adrian Cerchia, Camelia‑Florina Zlatea, Cristina Soviany şi
Cristian Gheorghe (calculatoare), Elena‑Alina Suciu şi Nicoleta‑Virgina Bâlă (matematici I),
Fontaine‑Ionuţ Ciocan şi Lucian Man (matematici II), Radu Ispăşoiu, Domniţa‑Cătălina
Marinescu, Liliana Preda, Ioana‑Anca Rusu şi Tudor Ştefănescu (fizică), Dragoş Paraschiv şi
Alexandru Lupea (centrale electrice), Anca‑Elena Cojocaru‑Greblea (chimie fizică aplicată şi
electrochimie), Mădălin‑Gabriel Catană (tehnologia cosntrucţiilor de maşini), Gabriel Muşuroi
şi Edmond Maican (maşini agricole), Ovidiu Grigore (electronică aplicată), Simona‑Iuliana
Brădăţean, Alexandru Croicu, Liliana Enache, Daniela‑Andreia Hanomolo, Cristian Nis,
Dimitrie‑Cristian Popescu, Otilia Popescu şi Florina‑Claudia Rădulescu (automatică şi informa
tică industrială), Cristian Gheorghe (calculatoare de proces), Mircea Iliescu (radiocomunicaţii,
telefonie şi transmisiuni de date), Cătălin‑Ioan Serpe şi Claudiu‑Valentin Suciu (organe de
maşini şi tribologie), Daniel‑Florian Miron (motoare cu ardere internă), Petrişor‑Gabriel Peiu
(telecomenzi şi electronică în transporturi), Florian‑Silviu‑Gabriel Ciocârdel şi Tiberiu Bărbat
(aeronave şi instalaţii de bord), Elena‑Silvia Picioreanu (chimie analitică şi analiză instrumentală)
şi Nicolae Dan (maşini, materiale şi acţionări electrice), preparatori; Valeria‑Diana Păun (poli
tologie‑istorie), Marian Gâdea, Radu Miculescu şi Răzvan‑Alin Statnoianu (matematici II),
Ioan‑Lucian Munteanu, Ioana‑Daniela Plăviţu, Mariana‑Andreea Balaci, Ionuţ Puică, Ruxandra
Atasiei şi Mihăilă‑Tudor Tărăbăşanu (fizică), Sorin‑Andrei Spânoche (dispozitive, circuite şi
aparate electronice), Răzvan‑Ionuţ Duplac (centrale electrice), Silviu Călinoiu, Silviu‑Iulian
Niculescu, Dan Dinescu, Dragoş Lungeanu, Mihai Aniţescu şi Diana Raiciu (calculatoare),
Paul Munteanu (calculatoare de proces şi automatizări), Dumitru‑Gabriel Polgar şi Mugur‑Florin
Tolea (hidraulică şi maşini hidraulice), Mircea Agapie, Valentin‑Marius Panduru, Iulian Marin
şi Dimitrie‑Cristian Popescu (automatică şi informatică industrială), Petrişor‑Gabriel Peiu
(telecomenzi şi electronică în transporturi), Daniel Pârcălăboiu (tehnologie electronică şi
fiabilitate), Dan Istrate (maşini agricole), Gabriel Preda, Anişoara‑Tatiana Georgescu, Cristian
Golovanov, Mihai‑Teodor Lăzărescu, Ştefan‑Cornel Petrache şi Costin Şoit‑Vizante (electro
tehnică), Sorel‑Silvestru Stan şi Vlad‑Gabriel Grigore (electronică aplicată), Aristel‑Emil Nan
(rezistenţa materialelor), Oana Rădăvoi (termotehnică), Iulian‑Doroftei Calinov şi Cristian‑
Emil Neagoe (maşini, materiale şi acţionări electrice), Ioan‑Alexandru Ionescu (măsuri şi
aparate electrice), Lucian Bogatu, Adina‑Raluca Balenty şi Dan Rusu (mecanică fină), Ioana‑
Iuliana Hoisescu (management industrial), Aurel‑Cristian Boscornea (tehnologia substanţelor
organice şi compuşilor macromoleculari) şi Constantin Gheorghe (metalurgia metalelor nefe
roase şi prepararea minereurilor), preparatori suplinitori.
Între 1990‑1992, următoarele cadre didactice de la Institutul Politehnic au fost primite
în Academia Română: – la 22 ianuarie 1990, profesorii A.T. Balaban, Gheorghe Buzugan,
Constantin N. Dinculescu, Mihai Corneliu Drăgănescu şi Petru George Spacu, în calitate de
membri titulari; – la 3 iulie 1990, profesorii Gheorghe Bărănescu şi Nicolae Tipei au fost
repuşi în drepturi ca membri corespondenţi, iar profesorii Negoiţă Dănăilă şi Dionisie Germani
(Ghermani) au fost repuşi în drepturi (post-mortem) ca membri de onoare; – la 13 noiembrie

1990, profesorii V.N.G. Constantinescu şi Dan Dascălu, în calitate de membri corespondenţi;
– la 31 ianuarie 1991, Traian Lalescu ca membru titular (post-mortem); – la 9 martie 1991,
profesorii Mircea Desideriu Banciu, Gleb Drăgan şi Alexandru Timotin în calitate de membri
corespondenţi; – la 18 decembrie 1991, profesorii Petre Stoica şi Andrei Ţugulea în calitate de
membri corespondenţi şi profesorii V.N.G. Constantinescu şi Constantin I. Aramă în calitate de
membri titulari.
Începând cu anul universitar 1992/1993, au fost numiţi următorii profesori consultanţi:
Ioan‑Arsene Badea, Lucian Floru, Iuliu Pogany, Alexandru Spătaru şi Mircea Târnoveanu.
În anul 1992, următoarele cadre didactice ale Institutului Politehnic din Bucureşti au
fost transferate la alte unităţi: Paraschiv Balea, Alexandra Colojoară şi Vasile Brânzănescu,
conferenţiari; Valentin Mureşan, Dumitru Nicodim, Cristian‑Radu Pârlog, Ovidiu‑Rene
Rohan, Cornelia Racoveanu şi Claudia Lungu, şefi de lucrări; Gheorghe Potcovaru, lector;
Lucian‑Constantin Jurubiţă, Cătălin Agache, Ioan Berechet, Maria Joiţa, Jeana Gheorghiu,
Petru Ştiucă, Şerban Ghenu, Mihai Căilean, Laurenţiu Pascu, Mihaela‑Liliana Martinescu şi
Remus Dăineanu, asistenţi; Adrian Cerchina şi Mihai Crişan, preparatori.
S‑au pensionat următoarele cadre didactice: Ioan‑Arsenie Badea, Eremia‑Eugen Barbu,
Ionel Gavrilaş, Constantin Mocanu, Iuliu Pogany şi Mircea Târnoveanu, profesori; Victor
Surugiu, conferenţiar; Claudia Lungu, Ion Lungu şi Vasile Şerban, şefi de lucrări; Eufrosina
Kraft şi Ana‑Maria Lupu, asistenţi.
A fost desfăcut contractul de muncă şefului de lucrări Virgil‑Aurel Candrea.
Prin ordinul Ministerului Învăţământului şi Ştiinţei nr. 3857 din 2 martie 1992, s‑a înfiinţat
la Institutul Politehnic din Bucureşti „Catedra UNESCO de Ştiinţe Inginereşti” (cu un post
de şef de catedră, un post de profesor, un post de conferenţiar, un post de şef de lucrări şi
trei posturi de asistenţi, un post de secretară‑dactilografă poliglotă), care a dat patru burse de
doctorat pe o durată de trei ani. Începând cu data de 1 octombrie 1992, profesorul Aureliu Leca
a fost numit profesor UNESCO şi şef al Catedrei UNESCO de Ştiinţe Inginereşti.
Absolvenţilor Academiei „Ştefan Gheorghiu” li s‑a acordat de către Ministerul Învăţă
mântului şi Ştiinţei, în februarie 1992, ultimul termen (30 iunie 1992) pentru a‑şi susţine
examenele de diferenţă, ca să mai poată preda studenţilor Institutului Politehnic din Bucureşti.
În iunie 1992, conf. Dan‑Petre Geană îşi reia activitatea ca şef al Catedrei de Chimie Fizică
Aplicată şi Electrochimie.
S‑au făcut următoarele numiri pentru conducerea colegiilor tehnice pentru ingineri (învăţă
mânt de scurtă durată, de trei ani): – conf. Istvan Sztojanov a fost numit director al Colegiului
Tehnic de Profil Electric; – conf. Gheorghe Amza a fost numit director al Colegiului Tehnic de
Profil Mecanic; – conf. Corneliu Tărăbăşanu‑Mihăilă a fost numit director al Colegiului Tehnic
de Profil Chimic.
Acordarea titlului ştiinţific de doctor, în domeniul ingineriei în România, a avut loc
începând cu deceniile al treilea şi al patrulea ale secolului al XX-lea atât la Şcoala Politehnica
din Bucureşti, cât şi la Şcoala Politehnica din Timişoara. Această activitate a continuat în cadrul
Politehnicii din Bucureşti şi al Politehnicii din Timişoara.
Institutul Politehnic din Bucureşti, care provine din Politehnica din Bucureşti în urma
„reformei” învăţământului din anul 1948, există ca unitate de învăţământ superior până la
sfârşitul anului 1992 (44 de ani). În anul 1953 (hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 2471
din 25 iulie 1953) s‑a aprobat „Regulamentul de organizare şi îndrumare a aspiranturii”,
asemănătoare învăţământului din URSS. Între 1964‑1965 se revine la forma de învăţământ de
doctorat existentă înainte de anul 1948. Cadrele didactice cu o activitate ştiinţifică deosebită
au primit dreptul de conducere de doctorat şi pe parcursul existenţei Institutului Politehnic din
Bucureşti. Au fost acordate, în medie, 100‑105 titluri de doctor pe an sub conducerea acestora.
Din deceniul al şaptelea şi la începutul deceniului al optulea ale secolului al XX-lea,
conducători de doctorat, pentru specializările existente, au fost:
• Tehnologia chimică organică, profesorii Costin Neniţescu, Ecaterina Ciorănescu‑Neni
ţescu, Margareta Avram, Ileana Necşoiu şi Alexandru Balaban;
• Chimia şi tehnologia materialelor, profesorii Şerban Solacolu, Ion Teoreanu şi Radu
Dinescu;
• Tehnologia chimică anorganică, profesorii Tudor Ionescu, Coriolan Drăgulescu, Petru
Spacu şi Eugen Pincovschi;
• Instalaţii electrochimice, profesorii Ion Atanasiu, Constantin Firoiu şi Iosif Auslander;
• Tehnologia proceselor pirogene, profesorii Isac Blum, Ion Ştefănescu şi Dumitru
Ionescu
• Procese şi aparate în industria chimică, profesorii Emilian Bratu, Mihail Raul, Octavian
Florea şi Gheorghiţa Jinescu;
• Coroziune, profesorii Ion Atanasiu, Constantin Firoiu şi Octavian Radovici;
• Chimie analitică, profesorii Virgil Armeanu şi Francisc Albert;
• Tehnologia medicamentelor şi produselor farmaceutice, profesorul Ecaterina Cioră
nescu‑Neniţescu;
• Chimie şi tehnologie macromoleculară, profesorii Ion Zugrăvescu, Ozias Solomon,
Mihai Dimonie, Felicia Stoenescu (Institutul Central de Cercetări în Chimie) şi Tănase Volintiru
(Institutul Central de Cercetări în Chimie);
• Chimie şi tehnologia sticlei, profesorul Petru Baltă;
• Tehnologia sintezei organice de bază, profesorii Iosif Drumaş, Mihai Dionisie şi Victor
Părăuşanu;
• Chimie fizică industrială, profesorul Solomon Sternberg;
• Chimie nucleară şi materiale nucleare, profesorul Iulia Georgescu;
• Metalurgie fizică, profesorii Traian Negrescu, Ştefan Mantea, Suzana Gâdea şi Nicolae
Geru;
• Siderurgie, profesorii Alexandru Rău, Iosif Tripşa şi Silvia Vacu;
• Prepararea minereurilor, profesorii Gheorghe Vanci şi Florea Oprea;
• Metalurgia metalelor neferoase, profesorii Florea Oprea, Moise Ienciu, Teodor Segăr
ceanu şi Nicolae Pătraşcu;
• Turnătorie, profesorul Laurenţie Sofronie;
• Deformarea plastică a metalelor, profesorul Iancu Drăgan;
• Utilaj tehnologic (chimic şi metalurgic), profesorii Mihai Renert şi Neculai Murguleţ;
• Utilaj metalurgic, profesorii Neculai Murguleţ şi Iancu Drăgan;
• Utilaj chimic, profesorii Mihai Renert şi Valeriu Jinescu;
• Agregate şi instalaţii tehnologice metalurgice, profesorul Neculai Murguleţ;
• Motoare cu combustie internă, profesorii Constantin Aramă, Lazăr Stoicescu, George

Bărănescu, Berthold Grunwald şi Adrian‑Călin Vasilescu;
• Termotehnică şi maşini termice, profesorii Lazăr Stoicescu, Alexandru Dănescu şi Victor
Pimsner;
• Maşini de lucru (Maşini unelte şi scule), profesorii Emil Botez, Mihai Popov şi Aurel
Oprean;
• Organe de maşini, profesorii Gheorghe Manea, Mustafa R. Mustafa şi Dan Pavelescu;
• Teoria mecanismelor, profesorii Radu Bogdan, Dumitru Mangeron (Institutul Politehnic
din Iaşi), Nicolae Manolescu, Cristian Pelecudi, Dumitru Tutunaru şi Radu Voinea;
• Tehnologia Construcţiilor de Maşini, profesorii Emil Botez, Ştefănuţă Enache, Ionel
Gavrilaș, Constantin Popovici, Voicu Tache şi Constantin Ciocârdia;
• Rezistenţa materialelor, profesorii C.C. Teodorescu, Gheorghe Buzdugan şi Maty Roll
Blumenfeld;
• Mecanică tehnică, profesorii Radu Voinea, Mihai Sarian, Gabriela Ţiţeica şi Alexandru
Stoenescu;
• Lubrificaţie, profesorii Nicolae Tipei, Virgiliu Nicolae Constantinescu şi Dan Pavelescu;
• Cazane de Abur, profesorii Mircea Postelnicescu şi Ştefan Gheorghiu;
• Turbine cu Abur, profesor Alexandru Seleşteanu;
• Mecanică Fină, profesor Traian Demian;
• Tehnologia metalelor, profesor Dolphi Drimer;
• Aerodinamică, profesorii Elie Carafoli, Nicolae Tipei, Paul Ioanid, Virgiliu Nicolae
Constantinescu şi Florin Zăgănescu (INCREST);
• Mecanica maşinilor aeriene, profesor Nicolae Tipei;
• Procese termice în motoare cu reacţie, profesor Victor Pimsner;
• Construcţia maşinilor aeriene, profesor Petre Augustin;
• Aerodinamică, mecanica fluidelor şi construcţii aerospaţiale, profesorii Elie Carafoli,
Virgiliu Nicolae Constantinescu, Petre Augustin şi Mihai M. Niţă;
• Transporturi feroviare, profesorii Dumitru Ionescu, Cornel Severineanu şi Nicolae
Marinescu;
• Automobile şi tractoare, profesorii Constanti Ghiulai şi Chiriac Vasiliu;
• Locomotive şi vagoane, profesor Ion Zăgănescu;
• Locomotive Diesel şi tracţiunea trenurilor, profesor Alexandru Popa;
• Mecanisme, organe de maşini şi tribologie, profesorii Dan Pavelescu, Virgiliu Nicolae
Constantinescu, Cristian Pedelcudi, Viorel Micloşi şi Dolphi Drimer;
• Tehnica transporturilor, profesor Paul Frâncu;
• Maşini agricole, profesor Marcel Segărceanu;
• Tehnologia construcţiilor de maşini agricole, profesor Constantin Ciocârdia;
• Maşini electrice, profesorii Ion S. Gheorghiu, Alexandru Fransua, Constantin Bălă,
Gheorghe Hortopan, Vasile Nedelcu şi Constantin Apetrei;
• Bazele teoretice ale electrotehnicii, profesorii Remus Răduleţ, Ion S. Antoniu, Alexandru
Timotin, Andrei Ţugulea, Marius Preda şi Constantin Mocanu;
• Măsurări electrice, profesorii Alexandru Popescu, Ion S. Antoniu, Alexandru Timotin şi
Andrei Ţugulea;
• Aparate electrice, profesor Gheorghe Hortopan;

• Materiale electrotehnice, profesor Alfons Ifrim;
• Maşini, aparate şi acţionări electrice, profesorii Constantin Bălă, Gheorghe Hortopan şi
Alexandru Fransua;
• Electrotehnică, profesorii Alexandru Timotin, Andrei Ţugulea, Constantin Mocanu şi
Marius Preda
• Fizică tehnică, profesorii Ion I. Agârmiceanu, Dumitru Bârcă-Gălţeanu, Ioan M. Popescu
şi Alexandru Cişman (Institutul Politehnic din Timişoara);
• Centrale electrice, profesorii Constantin Dinculescu, Nicolae Dănilă şi Nicolae
Gheorghiu;
• Reţele şi sisteme electrice, profesorii Martin Bercovici, Arie A. Arie şi Eugeniu Potolea;
• Hidraulică teoretică, profesorii Dumitru Dumitrescu, Ştefan Zarea şi Alexandru George
Diacon;
• Electroenergetică, profesorii Remus Răduleţ, Martin Bercovici, Paul Dimo şi Eugeniu
Potolea;
• Maşini hidraulice, profesorul Dorin Pavel;
• Hidroenergetică, profesorii Dorin Pavel, Alexandru George Diacon, Dumitru Dumitrescu
şi Julieta Florea;
• Termoenergetică, profesorii Constantin Dinculescu, Ioan Carabogdan şi Adrian Călin
Vasilescu;
• Tehnica tensiunilor înalte, profesor Gleb Drăgan;
• Energetică, profesorii Martin Bercovici, Ion Stăncescu şi Mihai Petcu (Institutul de
Cercetări Electrotehnice);
• Termoficare, profesorii Ion Stăncescu şi Nicolae Dănilă;
• Organizarea şi planificarea întreprinderilor, profesorii Emil Mitescu, Ion Stăncescu,
Tudor Homoş şi Ion Stăncioiu;
• Cibernetică industrială, profesor Ştefan Bârlea;
• Electronică, profesorii Tudor Tănăsescu, Gheorghe Cartianu, Mihai Drăgănescu, Vasile
Cătuneanu şi Mircea Petrescu;
• Circuite electronice, profesor Mihai Corneliu Drăgănescu;
• Electronică industrială, profesor Gheorghe Cartianu;
• Radiotehnică şi radiocomunicaţii, profesorii Gheorghe Cartianu, Alexandru Spătaru,
George Rulea, Edmond Nicolau şi Mugur Săvescu;
• Telefonie‑telegrafie, profesorii Sergiu Condrea, Adelaida Mateescu, Nicolae Marinescu
şi Paul Postelnicu;
• Electronică aplicată, profesorii Gheorghe Cartianu, Alexandru Spătaru, Ion Teodorescu
şi Vasile Cătuneanu;
• Dispozitive electronice, profesorii Mihai‑Corneliu Drăgănescu şi Vasile Cătuneanu;
• Automatizări în procesele electrice, profesorii Corneliu Penescu, Matei Marinescu şi
Sergiu Călin;
• Fiabilitatea elementelor şi sistemelor, profesorii Vasile Niţu, Felician Dumitru Lăzăroiu,
Vasile Cătuneanu, Adrian Petrescu;
• Automatizări în procese termomecanice, profesor Simion Florea;
• Automatizări, profesorii Nicolae Rucoveanu şi Nicolae Sprânceană;

• Automatizări şi telecomenzi, profesori Sergiu Călin, Nicolae Racoveanu şi Nicolae
Sprânceană;
• Calculatoare electronice, profesorii Corneliu Penescu, Edmond Nicolau, Adrian Petrescu
şi Mircea Stelian Petrescu.
În perioada 1975‑1990, Facultatea de Chimie de la Universitatea din Bucureşti a fost
transferată la Institutul Politehnic, unde, împreună cu Facultatea de Chimie Industrială, au
format Institutul Naţional de Chimie în cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti. Tot atunci,
s‑au stabilit specializările şi conducătorii de doctorat pentru domeniul chimiei, anume:
• Chimie organică, profesorii Gheorghe Vasiliu, Felicia Cornea şi Mircea Iovu;
• Chimie şi tehnologia materialelor de construcţii şi chimia fizică a silicaţilor, profesorii
Petru Baltă şi Ion Teoreanu;
• Chimia organică‑sinteze organice, profesor Nicolae Bărbulescu;
• Chimia anorganică, profesorii Petru Spacu, Marta Stan şi Constanţa Gheorghiu;
• Chimie şi tehnologie anorganică, profesorii Eugen Pincovschi, Constanţa Gheorghiu şi
Dumitru Negoiu;
• Petrochimie şi carbochimie, profesorii Dumitru Ionescu şi Ion V. Nicolescu;
• Ingineria proceselor chimice, profesorii Raul Mihail, Emilia Bratu şi Octavian Floarea;
• Chimie analitică, profesorii Gr. Popa, Constantin Luca şi Gheorghe Baiulescu;
• Chimie fizică, profesorii Ilie Murgulescu, Florica Bărbulescu, Rodica Vâlcu şi Victor
Sahini;
• Electrochimie, profesorii Ilie Murgulescu, Florica Bărbulescu şi Octavian Radovici;
• Cinetica chimică termică, fotochimică şi radiochimică, profesor Ilie Murgulescu;
• Cinetica chimică şi analiza fizico‑chimică, profesor Tatiana Oncescu;
• Biochimie, profesorii Eugen Macovschi şi Constantin Rabega;
• Chimie anorganică‑structura combinaţiilor anorganice, profesor Dumitru Negoiu;
• Legătura chimică şi structura moleculară, profesorul Victor Sahini;
• Chimie anorganică – chimia combinaţiilor complexe, profesor Maria Brezeanu;
• Cinetica chimică şi cataliză, profesor Eugen Segal;
• Radiochimie, profesor Jean Păun;
• Agrochimie, profesor David Davidescu;
• Protecţia calităţii apelor şi epurarea apelor reziduale, profesor Ionel Constantinescu
În anul 1991, Comisia Superioară de Atestare a Ministerului Învţământului şi Ştiinţei a
aprobat următorii 197 de conducători ştiinţifici – în cadrul învăţământului de doctorat – pe
ramuri de ştiinţă şi specializări ,în cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti:
• Analiza Complexă, profesor Octavian Nicolae Stănişilă;
• Analiza Numerică; Mecanica mediilor continue, profesor Dorel Homentcovschi;
• Geometrie algebrică, conferenţiar Vasile Brânzănescu;
• Cristale lichide, profesor Cornelia Moţoc;
• Chimie fizică, profesorii Octavian Radovici, Ortansa Landauer, conferenţiarii Dana
Geană şi Aurelia Meghea;
• Chimie analitică, profesor Constantin Luca;
• Chimia organică, profesorii Alexandru Balaban, Florin Badea, Sorin Roşca, Mircea
Gheorghiu, Iuliu Pogany;

• Chimia organică; Biotehnologie, profesor Mircea Banciu;
• Catalizatori şi procese catalitice eterogene, profesor Emilian Angelescu;
• Electrochimie; Chimie fizică, conferentiar Theodor Vişan;
• Chimie nucleară şi materiale nucleare, profesor Iulia Georgescu;
• Logică şi praxeologie, profesor Cornel Popa;
• Filosofia culturii, profesor Ionel Achim;
• Economie politică, profesorii Nicolae Bădilă, Florin Hutira, Eugen Prahoveanu;
• Electrotehnica teoretică, profesorii Alexandru Timotin, Andrei Ţugulea, Constantin
Mocanu, Marius Preda, Cezar Flueraşu, Fănică Spinei;
• Electrotehnica teoretică, Conversia energiei, profesor Paul Cristea;
• Electrodinamica aplicată, profesorii Florin Manea, Augustin Moraru, Horia Gavrilă;
• Conversia energiei, Acţionări electrice, profesor Aurelian Crăciunescu;
• Acţionări electrice, profesorii Alexandru Fransua, Răzvan Măgureanu şi Galan Nicolae;
• Maşini electrice, profesorii Constantin Bălă şi Constantin Răduţi;
• Aparate electrice, profesor Gheorghe Hortopan şi conferenţiar Vasile Truşcă;
• Măsurări electrice, profesor Constantin Iliescu;
• Materiale electrotehnice, profesorii Alfons Ifrim, Vasile Panaite şi conferenţiar Petre
Notingher;
• Termoenergetica; Energetica nucleară, profesor Nicolae Dănilă;
• Termoenergetică, conferenţiar Victor Athanasovici;
• Centrale termoelectrice, profesor Constantin Moţoiu şi conferenţiar Virgil Muşatescu;
• Energetica nucleară, profesor Aurel Leca;
• Electroenergetica, profesorii Gleb Drăgan, Arie Arie, Gheorghe Iacobescu, Eugen
Potolea, Pavel Buhuş, Dorin Cristescu şi Dumitru Cezar Ionescu;
• Fiabilitate în energetică, profesor Vasile Nitu;
• Hidraulică şi mecanica fluidelor, profesorii Petre Roman şi Dan Ionescu;
• Hidroenergetică, profesor Alexandru Diacon;
• Hidraulică, maşini, acţionări electrice, profesorii Ion Seteanu şi Mircea Cazacu;
• Hidraulică, maşini, acţionări şi instalaţii, conferenţiar Nicolae Vasiliu;
• Management industrial, profesor Ion Stăncioiu şi conferenţiarii Dan Ardelea şi Adrian
Gheorghe;
• Sisteme automate şi optimizări, profesor Vlad Ionescu şi conferenţiar Corneliu Popeea;
• Automatizări, profesorii Sergiu Călin, Ioan Dumitrache, Mihai Tertişco, Gabriel Ionescu
şi conferenţiarii Dumitru Popescu, Traian Ionescu, Radu Dobrescu, Petre Stoica, Theodor
Borangiu;
• Calculatoare electronice, profesorii Adrian Petrescu, Mircea Petrescu, şi conferenţiarii
Cristian Giumala, Nicolae Ţăpuş şi Trandafir Moisa;
• Radiotehnică şi radiocomunicaţii, profesorii Edmond Nicolau, George Rulea, Ioan
Constantin şi Dumitru Stanomir;
• Telecomunicaţii; Radiotehnică şi radiocomunicaţii, profesorii Adelaida Mateescu şi
Mugur Săvescu;
• Telecomunicaţii, profesor Ion Bănică;
• Electronică; Fiabilitate, profesor Vasile Cătuneanu;

• Electronică, profesor Alexandru Spătaru, Ion Teodorescu, Radu Zaciu, Adrian Murgan,
Marius Guran şi conferenţiar Victor Neagoe;
• Electronică; Dispozitive şi circuite electronice; Microelectronică, profesor Mihai
Drăgănescu;
• Dispozitive şi circuite electronice; Optoelectronică, profesor Andrei Silard;
• Microelectronică, profesor Dan Dasălu şi conferenţiari Adrian Rusu, Anton Manolescu,
Marcel Profirescu şi Anca Manolescu;
• Optoelectronică; Materiale electronice, profesor Ovidiu Iancu;
• Materiale pentru electronică, profesor Marin Drăgulinescu;
• Fizică tehnică, profesorii Ioan M. Popescu, Traian Creţu şi Paul Sterian;
• Motoare cu ardere internă, profesorii Constantin Aramă, Nicolae Apostolescu şi Dinu
Taraza;
• Termotehnică, maşini termice şi frigorifice, profesor Vsevold Radcenco şi Stoian
Petrescu;
• Utilaj tehnologic, profesorii Valeriu Jinescu, Gheorghe Iordache şi conferenţiar Radu
Iatan;
• Generatoare de abur clasice şi nucleare, profesorii Marcel Postelnicescu, Nicolae Pănoiu
şi conferenţiar Constantin Neaga;
• Mecanică fină; Roboţi industriali, profesor Traian Demian;
• Mecanică fină, profesorii Dumitru Tudor şi Constantin Micu;
• Roboţi industriali; Teoria mecanismelor, profesor Radu Bogdan;
• Roboţi industriali, profesor Ion Simionescu;
• Teoria mecanismelor, profesor Iosif Tempea;
• Tribologie, profesorii Dan Pavelescu şi conferenţiarul Andrei Tudor;
• Organe de maşini, profesor Gheorghe Rădulescu;
• Organe de maşini; Tribologie, profesor Mircea Pescovici;
• Turbine cu abur şi gaze, conferenţiar Ion Iordache;
• Rezistenţa materialelor, elasticitate şi plasticitate, profesorii Gheorghe Buzdugan, Matty
Blumenfeld şi Ioan Constantinescu;
• Vibraţiile sistemelor elastice, profesor Mircea Radeş;
• Tehnologia construcţiilor de maşini, profesorii Constantin Ciocârdia, Voicu Tache, Aurel
Brăgaru, Aurel Sturzu şi conferenţiar Marian Gheorghe;
• Maşini unelte şi scule, profesorii Aurel Oprean, Constantin Ispas şi Constantin Minciu;
• Utilajul şi tehnologia sudării; Tehnologia materialelor, profesorii Viorel Micloşi şi
Gheorghe Zgură;
• Mecanică tehnică; Biotehnologie, profesor Radu Voinea;
• Mecanică tehnică, profesorii Dumitru Voiculescu, Eugen Deciu şi Aurelian Stan;
• Biotehnologie, conferenţiar Mihai Nicu;
• Maşini agricole, profesorii Marcel Segărceanu şi Pavel Babiciu;
• Automobile şi tractoare, profesorii Aurel Stoicescu, Aurel Negruş şi Gheorghe Frăţilă;
• Locomotive şi vagoane, profesor Alexandru Popa;
• Telecomenzi în transporturi, profesor Corneliu Alexandrescu;
• Tehnica transporturilor, profesor Şerban Raicu;

• Structuri de aviaţie şi aeroelasticitate, profesor Augustin Petre;
• Dinamica zborului aerospaţial; Motoare cu reacţie, profesor Mihai Niţă;
• Aerodinamica şi mecanica fluidelor; Lubrificaţie, profesor Virgiliu Nicolae Constantinescu;
• Aerodinamica şi mecanica fluidelor, Motoare cu reacţie, profesor Corneliu Berbente;
• Aerodinamica şi mecanica fluidelor; Lubrificaţie, profesor Stelian Găletuşe;
• Automatizarea aparatelor de zbor, profesor Nicolae Racoveanu;
• Siderurgie, profesorii Iosif Tripşa şi Ioan Dragomir;
• Metalurgie fizică, profesorii Nicolae Geru, Maria Petrescu şi Constantin Dumitrescu;
• Turnarea metalelor, profesor Laurenţiu Sofroni şi conferenţiari Voicu Brabie şi Iulian
Ripoşan;
• Metalurgia metalelor neferoase, profesorii Nicolae Petrescu, Dragoş Taloi şi conferenţiar
Nicolae Panait;
• Deformări plastice şi tratamente termice, profesorii Nicolae Dulămiţă, Emil Florian,
Vasile Popescu şi Eugen Cazimirovici;
• Agregate şi instalţii tehnologice metalurgice, profesorii Nicolae Murguleţ şi Iulian
Oprescu;
• Tehnologie chimică organică, profesor Victor Părăuşanu;
• Tehnologie chimică anorganică, profesorii Eugen Pincovschi şi Ionel Constantinescu;
• Procese şi aparate în industria chimică, profesor Octavian Floarea;
• Procese şi aparate în industria chimică; Ingineria proceselor chimice, profesor Gheorghiţa
Jinescu;
• Biotehnologie, conferenţiar Ovidiu Muntean;
• Chimia şi tehnologia polimerilor, profesor Mihai Dimonie şi conferenţiar Sorin Vasilescu;
• Tehnologiile intermediarilor şi coloranţilor, profesor Lucian Floru şi conferenţiar Cornel
Tărăbăşanu;
• Chimia şi tehnologia silicaţilor şi compuşilor oxidici, profesorii Ion Teoreanu şi Petru
Baltă şi conferenţiar Maria Georgescu;
• Ştiinţa materialelor, conferenţiar Octavian Iordache;
• Tehnologie carbochimică şi procese pirogene, profesor Frumuzache Barca;
• Chimie nucleară şi materiale nucleare, profesor Iulia Georgescu.
În anul următor (1992), s‑au revizuit specializările, care au fost reduse ca număr de la 98 la
74 şi au primit dreptul de a fi conducători de doctorat numai profesorii universitari şi cercetătorii
ştiinţifici, gradul I (echivalaţi cu profesorii universitari). În ultimul an de existenţă a Institutului
Politehnic din Bucureşti, în cadrul învăţământului de doctorat, erau 182 de conducători ştiin
ţifici atestaţi de Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei.
Din prezentarea făcută, pe ani, asupra activităţii în Institutul Politehnic din Bucureşti
s‑au evidenţiat şi acţiunile întreprinse, la nivel central, pentru ca cercetarea ştiinţifică să se
desfăşoare după o serie de acte normative care au privat cercectarea ştiinţifică, cum ar fi: –
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 2111 din 25 iunie 1953; – Legea nr. 11 din 13 mai 1968;
– Decretul Consiliului de Stat nr. 151 din 11 decembrie 1975 privind autofinanţarea unor
activităţi ale instituţiilor de stat; – Decretul Consiliului de Stat nr. 14 din 3 februarie 1976
privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea unităţilor de producţie, cercetare, proiectare
şi servicii pentru integrarea învăţământului superior cu producţia şi cercetarea ştiinţifică; –

Decretul Consiliului de Stat nr. 71 din 23 iunie 1975 etc.
Datorită finanţării slabe a învăţământului din România în perioada 1946‑1989, anume 2‑3%
din PIB pe an, Institutul Politehnic din Bucureşti nu a putut să fie dotat cu mari laboratoare de
cercetare ştiinţifică asemănătoare marilor universităţi din lume.
Activitatea de cercetare ştiinţifică se desfăşoară în catedrele Institutului Politehnic din
Bucureşti datorită existenţei în continuare a unor cadre didactice provenite de la Politehnica din
Bucureşti şi a recrutării unor tineri bine pregătiţi (în număr nu prea mare, deoarece recrutarea
se făcea în principal pe bază de dosar, privind originea socială).
Astfel, rezultatele obţinute au un oarecare ecou internaţional. De altfel, numărul destul
de mic de manifestări ştiinţifice cu participarea internaţională atestă acest lucru, deoarece în
perioada de existenţă a Institutului Politehnic din Bucureşti numărul unor astfel de manifestări
a fost de circa 10‑15. În plus, mare parte a acestor manifestări a avut loc după anul 1970. De
asemenea, numărul de colaborări internaţionale a fost de circa 15, acestea având loc între anii
1966‑1985.
Sunt de remarcat eforturile depuse de Centrul de calcul al Institutului Politehnic din
Bucureşti, inaugurat începând cu luna septembrie 1971, odată cu deschiderea noului an univer
sitar. Înzestrarea Centrului de Calcul al Institutului Politehnic din Bucureşti cu un minical
culator HP2116B (în anul 1970), un calculator IBM 1130, destinat calculelor tehnico‑ştiinţifice
(obţinut în cadrul proiectului PNUD‑UNESCO, în anul 1971), un calculator tip „mainframe”
FELIX C256 (obţinut prin Programul naţional de tehnică de calcul, în anul 1972), un calculator
tip „mainframe” IBM 1401 (donat în cadrul colaborării cu Centrul de calcul al Universităţii
Tehnice din Darmstadt, Germania, în anul 1974) şi a unui calculator tip „mainframe” FELIX
C512 (obţinut prin Programul naţional de tehnică de calcul, în anul 1978) a făcut posibilă,
existând o activitate în trei schimburi în 24 de ore, o activitate de pregătire a studenţilor în
domeniu şi a asigurat realizarea unor programe de cercetare ştiinţifică. Şeful Centrului de Calcul
era profesorul Mircea Petrescu.
Profesorul Mihai Drăgănescu a avut un rol deosebit în dotarea Institutului Politehnic din
Bucureşti cu sisteme de calcul.
După evenimentele din decembrie 1989, în decembrie 1990, s‑a reuşit ca la Centrul de Cal
cul al Institutului Politehnic din Bucureşti să se inaugureze primul serviciu de poştă electronică
din Institutul Politehnic din Bucureşti şi din România, prin interconectarea cu Centrul de Calcul
al Universităţii Tehnice din Darmstadt.
Ulterior (după anul 1993), s‑a trecut la asigurarea intensivă a mijloacelor de calcul, putând
afirma că în cadrul Universităţii „Politehnica” din Bucureşti s‑a intrat în privinţa asigurării
mijloacelor de calcul în rândul lumii.
Începând cu anul 1948, s‑a pus problema industrializării ţării cu scopul de a schimba
raportul dintre forţa de muncă din industrie şi cea din agricultură. Astfel, inginerii şi tehnicienii
din ţara noastră au de rezolvat probleme complexe privind construirea de mari complexe indus
triale, asimilarea şi crearea de noi tehnologii, mecanizarea şi, ulterior, automatizarea producţiei,
exploatarea judicioasă a resurselor minerale, obţinerea de noi surse de energie şi electrificare.
Aceste cerinţe, pentru ca România să intre în rândul ţărilor dezvoltate, cereau cadre tehnice
mai multe. Pentru aceasta s‑a dat o mare dezvoltare învăţământului superior tehnic şi mediu
tehnic. Pentru a rezolva numeroasele probleme tehnice care au apărut, pentru industrializarea
ţării noastre, care era izolată de cele mai multe ţări avansate tehnologic, s‑a instituţionalizat
cercetarea ştiinţifică. În unităţile de cercetare ştiinţifică s‑a instituit profesiunea de cercetător cu
normă întreagă sau de cercetător cu jumătate de normă (în special pentru cadrele didactice din
învăţământul superior).
S‑au înfiinţat noi institute, urmărindu-se, în special, dezvoltarea învăţământului superior
tehnic. Imediat după 1948, Politehnica din Bucureşti a dat naştere Institutului Politehnic din
Bucureşti, Institutului de Geologie şi Tehnica Minieră din Bucureşti, Institutului de Construcţii
din Bucureşti, Institutului de Agronomie din Bucureşti şi Institutului de Arhitectură din Bucureşti.
De asemenea, s‑au înființat Institutul de Exploatare şi Industrializarea Lemnului din Bucureşti,
Institutul de Silvicultură din Braşov şi Institutul de Silvicultură şi Exploatarea Lemnului din
Câmpulung Moldovenesc, care, în anul 1953, au fost comasate în Institutul Forestier din Braşov.
Ulterior, au apărut Institutul Politehnic din Cluj‑Napoca, Institutul de Mine din Petroşani,
Institutul de Petrol şi Gaze din Ploieşti, Universitatea din Galaţi, Universitatea din Braşov,
Universitatea din Timişoara, Universitatea din Craiova ş.a.m.d.
Academia Română, după anul 1948, a fost reorganizată după modelul URSS, academi
cienii primind o indemnizaţie şi, pe lângă aceasta, fiind organizate centre şi institute de cercetare
ştiinţifică, iar numele acesteia devenind Academia Republicii Populare Române. La început,
reţeaua institutelor şi centrelor de cercetare ştiinţifică ale Academiei Republicii Populare
Române cuprindea Institutul de Mecanică Aplicată, Institutul de Fizică, Institutul de Energetică,
Centrul de Cercetări Metalurgice, Baza de Cercetări Tehnice de la Timişoara, Colectivele de
Cercetări Tehnice de la Iaşi ş.a. Au fost înfiinţate institute şi centre mixte de studii, cercetare şi
proiectare, respectiv numai de proiectare ale ministerelor etc.
Geologul Ludovic Mrazek, preşedinte al Academiei Române, între anii 1932‑1935, a făcut
propunerea de a se organiza un organism central pe ţară, care să îndrume cercetarea ştiinţifică
românească, organism pe care‑l numea Consiliu Superior de Cercetare. Având loc creşterea şi
diversificarea cercetărilor ştiinţifice, după anul 1948, a apărut nevoia unui organism naţional
care să planifice, să organizeze şi să îndrume cercetarea ştiinţifică fundamentală, aplicată şi de
dezvoltare. Astfel, în decembrie 1965, a fost înfiinţat Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice,
ca organ de stat.
Între 1948‑1970, unităţile de cercetare ştiinţifică au fost bugetare, iar începând cu 1970
a fost introdusă funcţionarea unităţilor respective pe baza principiului gestiunii economice
proprii, din contracte de cercetare încheiate cu organizaţii economice şi ştiinţifice beneficiare,
urmărindu‑se realizarea unei valorificări practice mai intensă şi rapidă a rezultatelor cercetării
ştiinţifice.
În timp, au fost înfiinţate 10 institute centrale de cercetare (Institutul Central de Chimie,
Institutul Central de Fizică, Institutul Central de Biologie, Institutul Central de Matematică
ş.a.). Organismul suprem al unui institut era Consiliul ştiinţific, care controla activitatea
organismelor executive (director general, directori adjuncţi etc.). Institutele erau subordonate
Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie, precum şi ministerelor de resort, prin
centralele industriale. Institutele şi centrele de cercetare şi dezvoltare şi de proiectare dintr‑un
institut central de cercetare îşi dezvoltau activitatea cu o anumită autonomie.
Consiliul Naţional de Ştiinţă şi Tehnologie împreună cu academiile, cu ministerele şi alte

organisme centrale de stat de acelaşi nivel, elabora prognoze de dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii
şi participa la elaborarea prognozei de dezvoltare generală a ţării.
În perioada 1948‑1970, cadrele didactice din învăţământul superior puteau lucra în
institutele de cercetări ştiinţifice, având o jumătate de normă sau efectuau anumite lucrări în
colaborare. Reciproc, cercetătorii ştiinţifici din institutele de cercetare ştiinţifică puteau avea o
jumătate de normă în învăţământul superior sau erau remuneraţi cu plata pe oră pentru anumite
colaborări. După anul 1970, s‑a desfiinţat prestarea de activităţi cu o jumătate de normă. S‑a
menţinut plata pe oră pentru activităţi ale cercetătorilor în învăţământul superior şi realizarea
de contracte de cercetare ştiinţifică în colaborare (cadre didactice şi cercetători). Tot după
anul 1970, s‑a introdus sloganul „Integrarea învăţământului cu cercetarea şi producţia”, care
urmărea dotarea universităţilor cu laboratoare de cercetare ştiinţifică la nivelul universităţilor
din ţările dezvoltate. Rezultatele nu au fost cele scontate datorită lipsei de fonduri. În plus, ţinând
seama de activitatea universităţilor tehnice din ţările avansate tehnologic, nici conceptul nu este
cel potrivit. În ţările dezvoltate tehnologic, universităţile au început să fie căutate de oamenii
de afaceri şi susţinute de aceştia, după ce au fost dezvoltate de stat pentru a se face în cadrul
acestora cercetare fundamentală de vârf şi cercetare aplicată. Cercetarea de dezvoltare (care
conduce la realizarea produsului până la treapta de comercializare) trebuie să fie dezvoltată,
în general, în laboratoarele uzinale deoarece realizarea produsului finit este dictată şi de uzina
respectivă.
În cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti, în prima etapă (1948-1964), activitatea de
cercetare a fost continuată de cadrele didactice de valoare provenite din Politehnica din Bucu
reşti, unele având legături strânse cu industria existentă. Activitatea de cercetare ştiinţifică a
fost mult îngreunată şi de faptul că: – învăţământului îi era alocat 2‑3% din PIB; – literatura
de specialitate (reviste de specialitate, cărţi) putea fi procurată numai din URSS; – nu puteau fi
colaborări decât cu URSS şi ţările de democraţie populară, sateliţi ai URSS.
În matematică, profesorul Nicolae Ciorănescu (1903‑1957) care a contribuit la studiul sis
temelor de ecuaţii cu derivate parţiale de ordinal doi şi a introdus noţiunea de derivată poli
dimensională orientată, a continuat cercetările – în special – în cadrul Institutului de Matematică
al Academiei Republicii Populare Române şi Republicii Socialiste România. Cadre didac-
tice din cele patru catedre de matematici ale Institutului Politehnic din
Bucureşti au lucrat, de asemenea, în cadrul Institutului de Matematică
şi sub conducerea profesorilor de la Facultatea de Matematică a
Universităţii din Bucureşti.
În domeniul fizicii, cercetarea s‑a dezvoltat, în special, datorită
colaborării existente între catedrele de fizică şi Institutul de Fizică
Atomică din cadrul Comitetului pentru Energie Nucleară, precum şi
cu Institutul de Fizică al Academiei Republicii Populare Române. În
cercetarea de fizică de la Institutul Politehnic din Bucureşti, un salt
important a fost făcut după numirea ca şef al Catedrei de Fizică I, în anul
1955, a profesorului Ion I. Agârbiceanu. Profesorul Ion I. Agârbiceanu
(1907‑1971) este născut la 6 ianuarie 1907 în comuna Bucium, jude Ion I. Agârbiceanu
ţul Alba. A fost fiul preotului şi scriitorului Ion Agârbiceanu. (1907-1971)
A făcut studiile superioare la Institutul Electrotehnic de pe lângă Facultatea de Ştiinţe,

Universitatea din Bucureşti, obţinând titlul de inginer universitar în anul 1930. După obţinerea
titlului de inginer, şi‑a continuat studiile de doctorat la Facultatea de Ştiinţe, Sorbona, din Paris,
sub conducerea profesorului Aimé Cótton, susţinând, în anul 1934, teza de doctorat Cercetări
asupra spectrului de fluorescenţă şi de absorbţie al vaporilor de I2. Rezultatele deosebite obţi
nute în domeniul spectroscopiei optice a I2, au fost scoase în evidenţă la Congresul Interna
ţional de Luminiscenţă din anul 1936 de la Varşovia, precum şi de numeroase referiri făcute în
diferite articole din acest domeniu, publicate în reviste de specialitate.
Profesorul Ion I. Agârbiceanu a lucrat mai mulţi ani în industrie: patru ani în Anglia, iar
după întoarcerea în ţară a lucrat la Uzinele Reşiţa şi la Uzinele IAR din Braşov, ca expert în
domeniul opticii.
În paralel cu această activitate, din anul 1940, a lucrat şi în învăţământul superior. Astfel,
din anul 1940 până în anul 1943 a fost asistent universitar, din anul 1943 până în anul 1946
a fost lector universitar şi din anul 1946 până în anul 1948 a fost conferenţir universitar la
Catedra de Fizică Generală a Universităţii din Bucureşti. Din anul 1948 până în anul 1955, a
fost profesor universitar şi şeful catedrei de Fizică la Institutul de Petrol, Gaze şi Geologie din
Bucureşti, iar din anul 1955 până în anul 1971 (când a decedat) a fost profesor universitar şi
şeful Catedrei de Fizică I a Institutului Politehnic din Bucureşti.
Pentru încununarea activităţii didactice excepţionale, s‑a aflat în primul grup de cadre
didactice cărora, în anul 1964, li s‑a conferit titlul de profesor emerit.
În paralel cu activitatea didactică a desfăşurat o activitate ştiinţifică deosebit de valoroasă
atât la locul de muncă în învăţământ, cât şi în institute de cercetare ştiinţifică. În anul 1949,
când a luat fiinţă Institutul de Fizică al Academiei Republicii Populare Române, profesorul
I.I. Agârbiceanu a fost numit şef al Laboratorului de Optică, pe care‑l dezvoltă, orientându‑l în
principal, în domeniul cercetărilor de fizică atomică şi nucleară cu ajutorul metodelor optice. În
anul 1956, luând fiinţă Institutul de Fizică Atomică, Laboratorul de Optică devine Laboratorul
de Metode Optice în Fizica Nucleară.
În 1969, acest laborator dă naştere Secţiei de Radiaţii şi Plasmă, condusă de profesorul
I.I. Agârbiceanu. Cele patru laboratoare ale acestei secţii au ca preocupări de bază fizica şi
tehnica laserelor, aplicaţii ale laserelor în tehnică şi medicină şi interacţiunea radiaţiei laser cu
substanţa.
Dezvoltarea domeniilor spectroscopiei optice de înaltă putere de rezoluţie, metodelor
optice ale spectroscopiei hertziene (în special, dublă rezonanţă magneto‑optică şi pompaj optic)
şi fizica straturilor subţiri în cadrul Laboratorului de Metode Optice în Fizica Nucleară, a făcut
posibilă, în anul 1962, construcţia primului laser cu mediu active gazos în România, la numai
doi ani de la realizarea primului laser în lume şi la un an după realizarea primului laser cu gaz
(ambele realizări având loc în SUA).
Activitatea ştiinţifică a profesorului Ion I. Agârbiceanu este concretizată în peste 130
de lucrări ştiinţifice publicate în reviste de specialitate din ţară şi străinătate, în domeniile
spectroscopiei atomice şi moleculare, polarizării luminii, spectroscopiei interefenţiale cu mare
putere de rezoluţie, metodelor optice ale spectroscopiei hertziene, emisia stimulată, fizica
solidului, interacţia radiaţiei laser cu substanţa. Monografia Metode optice ale spectroscopiei
hertziene (scrisă în colaborare cu I.M. Popescu) apărută în anul 1970 în Editura Academiei
Române, a fost republicată în anul 1975 de Editura Adam Hilger din Londra şi de Editura John
Wiley din New York („Optical methods of radio‑freqnency speactroscopy”).
Pentru valoroasa activitate ştiinţifică pe care a avut‑o, în anul 1963, a fost ales membru
corespondent al Academiei Republicii Populare Române, iar în anul 1970 a fost propus pentru
a deveni membru titular (acest lucru nu s‑a realizat, profesorul Ion I. Agârbiceanu decedând în
9 martie 1971).
Profesorul Ion I. Agârbiceanu a fost secretarul Grupului Român de Fizică afiliat la Uniu
nea Internaţională de Fizică Pură şi Aplicată şi vicepreşedinte al Comitetului Român de Fizică
afiliat la Societatea Europeană de Fizică. De asemenea, a fost secretarul ştiinţific al colectivului
de redacţie a revistelor de fizică din România, editate de Academia Română: „Revue Roumaine
de Physique” şi „Studii şi Cercetări de Fizică”, precum şi membru în colectivul de redacţie al
revistei internaţionale de fizică „Optics Communications”.
Ion I. Agârbiceanu a reprezentat România în Uniunea Internaţională de Fizică Pură
şi Aplicată şi în Grupul Internaţional Pugwash, iar în ţară a fost membru al colectivului de
conducere a Comitetului de Stat pentru Energia nucleară.
În ultimile două decenii (1971‑1992) de existenţă a Institutului Politehnic din Bucureşti,
cercetările în fizică s‑au dezvoltat în domeniile fizica solidului, fizica şi ingineria laserelor
(studii de medii active laser, dezvoltări de noi tipuri de lasere ş.a.), interacţia radiaţiei laser
cu substanţa, holografie optică, cristale lichide şi microscopie optică confocală. Multe din
rezultatele cercetărilor efectuate au fost publicate în reviste din ţară de specialitate şi în reviste
internaţionale de prestigiu în domeniul fizicii.
În domeniul chimiei, şcoala de chimie organică, întemeiată de profesorul Costin Neniţescu,
în timpul existenţei Şcolii Politehnice din Bucureşti şi Politehnicii din Bucureşti şi‑a continuat
activitatea fiind condusă de acesta până în 1970 şi, ulterior, fiind reprezentată de cadrele pe care
le‑a format (prof. Ecaterina Ciorănescu‑Neniţescu, aleasă membru corespondent al Academiei
Republicii Populare Române în 1963 şi membru titular al Academiei Republicii Socialiste
România în anul 1974; prof. Alexandru Balaban, ales membru corespondent al Academiei
Republicii Populare Române în anul 1963 şi membru titular al Academiei Române în anul
1990; prof. Mircea Desideriu Banciu, ales membru corespondent al Academiei Române în anul
1991 ş.a.).
În domeniul chimiei anorganice s‑a dezvoltat şcoala profesorului Petru George Spacu
(ales membru corespondent al Academiei Republicii Populare Române în anul 1963 şi membru
titular al Academiei Române în 1990), având colaboratori pe prof. Maria Brezeanu ş.a. De
asemenea, se remarcă cercetările din chimia tehnologică anorganică conduse de profesorul
Emilian Bratu (ales membru corespondent al Academiei Republicii Populare Române în anul
1963 şi membru titular al Academiei Republicii Socialiste România în anul 1974), cercetările
din tehnologia materialelor de construcţii conduse de profesorul Şerban C. Solacolu (ales
membru corespondent al Academiei Republicii Populare Române în anul 1963), cercetările din
chimie analitică ş.a.m.d.
Cadrele didactice de la Institutul Politehnic din Bucureşti au efectuat cercetări în domeniul
mecanicii solidelor, rezistenţei materialelor şi mecanicii fluidelor atât în cadrul institutului,
cât şi în colaborarea cu cercetătorii din Institutele Academiei Române (Institutul de Mecanica
Fluidelor şi Centrul de Mecanica Solidelor) şi din Institutul Departamental de Studii şi Proiectări
Hidrotehnice. Cercetările de la Institutul Politehnic din Bucureşti s‑au remarcat, în special,

în studii privind protecţia contra vibraţiilor şi a zgomotelor, în tensometrie, în mecanisme şi
încercări de materiale, în hidraulică şi în aerodinamică.
Profesorul Nicolae Manolescu a dat o metodă de analiză şi sinteză pentru alcătuirea lanţu
rilor cinematice plane articulate, folosind grafuri, amplificări cu grupe assurice, simplificări
ale articulaţiilor etc. Cercetările respective au permis o clasificare şi întocmire a unor tabele cu
variantele posibile. Profesorul R. Bogdan şi colaboratorii (R. Bogdan ş.a., Analiza armonică
complexă şi mecano‑electrică a mecanismelor plane, Editura Academiei Republicii Socialiste
România, Bucureşti, 1968) au construit instalaţii pentru cercetarea experimentală a parametrilor
cinematicii şi s‑a contribuit la analiza şi sinteza mecanismelor patrulatere şi pentalatere etc. Se
remarcă unele aplicaţii care vizează manipulatorii şi roboţii industriali în diverse configuraţii,
realizate de profesorul Christian Pelecudi.
Studiul experimental al ruperii materialelor, efectuat de profesorul Gheorghe Buzdugan şi
de profesorul Ştefan Nădăşan (Institutul Politehnic din Timişoara), a condus la cercetări asupra
fenomenelor de oboseală şi a avut aplicaţii la organe ale motoarelor cu ardere internă. Studiul
ruperii casante a condus la elucidarea fenomenelor de deformaţie elastoplastică ş.a.
În cadrul cercetărilor de tribologie, cercetările de lubrificaţie sub forma ungerii hidrodina
mice s‑a dezvoltat în Institutul Politehnic din Bucureşti şi în Institutul de Mecanică Aplicată
al Academiei Române (Nicolae Tipei, Hidroaerodinamica lubrificaţiei, Editura Academiei
Republicii Populare Române, Bucureşti, 1957).
Nicolae Tipei (1913‑1999) este născut la 16 aprilie 1913 în Călă
raşi. Urmează Liceul „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti (1923‑1930).
În 1930‑1936 urmează Şcoala Politehnică din Bucureşti, Facultatea
de Electromecanică, Secţia Aeronautică. La terminarea facultăţii, s‑a
angajat inginer la Ministerul Aerului şi Marinei, revenind, în acelaşi
an, în învăţământul universitar, unde, în 1950, devine conferenţiar, iar
în 1954, profesor universitar. În 1938, a fost inginer la CFR, Direcţia
Atelierelor Griviţa, iar în 1939 a fost şef de secţie celule la Societatea
LARES. În perioada 1954‑1964, a fost şi şef de secţie la Institutul
de Mecanică Aplicată al Academiei Republicii Populare Române.
Nicolae Tipei
Ulterior, devine şeful Diviziei de Tribologie la Institutul Român pentru
(1913-1999)
Creaţie Ştiinţifică şi Tehnologie.
În 1956, a luat Premiul de Stat al Republicii Populare Române pentru activitatea sa ştiin
ţifică, iar în anul 1964 a fost ales membru corespondent al Academiei Republicii Populare
Române. A obţinut titlul de doctor inginer în anul 1969. În 1990, a fost repus în drepturi ca
membru corespondent al Academiei Române.
În anul 1971, părăseşte România şi stă un an în Franţa la compania „Total” şi la Electricité
de France, ca inginer consultant. În 1972, pleacă în SUA unde lucrează la laboratoarele de
Cercetare ale Companiei General Motors ca Research Fellow şi la Universitatea Stanford din
California. La General Motors a fost laureat al premiului Mayo D. Hersay, Societatea Ameri
cană de Inginerie Mecanică, pentru activitatea ştiinţifică şi educaţională. A fost pensionat în
1983. În 3 iulie 1990, a fost repus în drepturi ca membru corespondent al Academiei Române.
A murit în SUA, la 16 martie 1999.
A publicat 89 lucrări ştiinţifice în diferite reviste de specialitate ca: „Transactions of

the American Society of Mechanical Engineers”; „Transactions of the American Society of
Lubrication Engineers”; „Comptes Rendus de l’Academie des Sciences”, Paris; „Zeitschrift
fur Flugwiesenschaften Deutsche Gesellschaft fur Luft und Raumfahrt”, Germania; „Revue de
Mécanique Appliqué”, România; „Bulletin de l’Ecole Polytechnique de Bucharest”, România
etc. 31 de lucrări ştiinţifice au fost prezentate ca rapoarte interne sau clasificate. A publicat
cărţile: Flight Mechanics; Airports and Airplane Operation; Theory of Lubrication; Bearing
Calculus, Design and Operation. Cartea Theory of Lubrication, publicată în SUA, de către
Stanford and Oxford Universsity Press, este considerată cea mai completă în acest domeniu.
Între 1947 şi 1971, a predate cursurile de Mecanica zborului şi Dinamica rachetelor la
Institutul Politehnic din Bucureşti. Între 1952‑1953, a predat cursul de Pompe şi Compresoare
şi, între 1958‑1959, cursul special de Dinamica rachetelor şi Astrodinamica.
Domeniile de cercetare includ lubrificaţia (lubrificaţia lichidelor şi gazelor), dinamica
zborului, mecanica rachetelor, mecanica fluidelor şi reologia. A ţinut conferinţe şi a fost
„visiting scientis” la diferite universităţi din Franţa, Germania, Cehoslovacia, Belgia, SUA,
URSS, Marea Britanie şi China, între anii 1937‑1971.
Cercetările de lubrificaţie au cuprins apoi şi lubrifianţii, materiale de fricţiune şi antifric
ţiune, frecarea şi uzura, cercetate în Institutul Politehnic din Bucureşti de profesorii Virgiliu
Nicolae Constantinescu (ales membru correspondent al Academiei Române în anul 1990 şi
membru titular al aceluiaşi for în 1991) şi Dan Pavelescu, cu colaboratorii lor. De asemenea, se
remarcă studiile profesorului Gheorghe Manea şi ale colaboratorilor.
Gheorghe Manea (1904‑1978) a absolvit Şcoala Politehnică din
Charlottenburg, unde a urmat cursurile Facultăţii de Construcţii de
Maşini (cu ajutor financiar din partea Comunităţii armene), obţinând
diploma de inginer mecanic la 14 mai 1928. Între anii 1930‑1932, a
efectuat studii pentru doctorat cu profesorul Föttinger (inventatorul
cuplajelor hidromecanice) şi de docenţă cu profesorul Weing. A făcut
practică în marile uzine germane „Siemens‑Schuckert” şi la fabrica de
locomotive şi turbine cu abur „Borsig”, ambele din Berlin, la fabrica
de motoare Diesel „Deutz” din Köln şi la fabrica de pinioane „Döring”
din Berlin. Gheorghe Manea
În 1932, a susţinut teza de doctorat Determinarea variaţiei vite (1904-1978)
zelor şi presiunilor de‑a lungul paletelor de formă oarecare, ale unui
rotor de turbină fără celule, care este considerată clasică în literatura de specialitate.
În 1933, este numit – prin concurs – asistent la Catedra de Organe de Maşini, Secţia
Electromecanică, Şcoala Politehnică din Bucureşti. În 1940, devine conferenţiar, iar din 1944
şef de catedră. A elaborat cursul „Organe de maşini”, două volume (1956 şi 1958), care a fost
premiat de Academia Republicii Populare Române.
În paralel cu activitatea didactică, a lucrat în producţie din anul 1933 la Regia Întreprinde
rilor Miniere şi Metalurgice din Transilvania, iar între anii 1934‑1937 la Societatea Astra –
vagoane, organizând producţia de vagoane, motoare, armament şi muniţie la Uzinele din Braşov
şi Orăştie. A publicat, în 1944, lucrarea Amenajarea, organizarea şi exploatarea fabricilor,
premiată de Academia Română în anul 1946.
În anul 1948, a fost numit director general al planificării la Întreprinderile Metalurgice

ale statului şi, ulterior, a trecut ca director adjunct al Centralei Industriale a Metalurgiei
Prelucrătoare.
În cercetarea ştiinţifică a elaborat o teorie proprie şi o metodă de calcul în problema tem
peraturii filmului lubrifiant. A studiat lagărele hidrostatice, elaborând o metodă şi un program
complex de calcul. Începând cu anul 1960, a efectuat cercetări în domeniul organelor de maşini
confecţionate din materiale plastice, lagăre şi roţi dinţate.
Pentru meritele sale ştiinţifice a fost ales membru corespondent al Academiei RPR la 21
martie 1961 şi i s‑a conferit titlul de profesor emerit.
Este considerat fondatorul şcolii moderne de organe de maşini din România, la Institutul
Politehnic din Bucureşti. Cercetările în domeniul lubrificaţiei au permis să se stabilească noi
criterii de caracterizare a lubrifianţilor.
În aeroelasticitate, profesorul Augustin Petre a studiat statica unor structuri cu considera
rea efectelor limitărilor de fixare, precum şi vibraţia unor structuri subţiri în prezenţa unui
mediu fluid, respectiv mişcarea flutterului neliniar.
Profesorul Elie Carafoli şi grupul său au continuat cercetarea de aerodinamică referitoare
la profilele aerodinamice, la sistemele portante ale avioanelor subsonice şi la aerodinamica
aparatelor de zbor supersonice şi hipersonice.
Cercetările în domeniile hidraulică, hidrotehnică şi hidroenergetică au fost dezvoltate
fructuos de cadrele didactice ale Institutului Politehnic din Bucureşti. Îl amintim, mai întâi, pe
profesorul Dorin Pavel a cărui activitate deosebită s‑a desfăşurat în cadrul Şcolii Politehnice
din Bucureşti, Politehnica din Bucureşti şi Institutul Politehnic din Bucureşti.
Dorin Pavel (1900‑1979) s‑a născut la 31 mai 1900 în oraşul
Sebeş, judeţul Alba. Este nepotul lui Lucian Blaga. La sfârşitul lui
ianuarie 1918, ia bacalaureatul la Braşov. După unirea Transilvaniei cu
România, Consiliul Dirigent al Transilvaniei a ales 50 de bacalaureaţi
pentru a fi trimişi la studii în străinătate. Printre aceştia s‑a numărat
şi Dorin Pavel. Susţine al doilea bacalaureat în noiembrie 1919 şi la
sfârşitul lui decembrie 1919 este înscris definitiv în anul I al Facultăţii
de electromecanică, Politehnica Confederată din Zürich. La 12 iulie
1923, i s‑a eliberat diploma de inginer în specialitatea hidromecanică.
Dorin Pavel A susţinut cu succes doctoratul la profesorul Franz Präsil, cu tema
(1900-1979) Fluxuri plane de potenţial transmise prin gratare şi roţi de tip Kraisel,
care i se publică în 1925, când a susţinut doctoratul. În anul 1922, publică lucrarea Mecanisme
de reglare a turbinelor cu apă. Datorită rezultatelor profesionale, profesorul Franz Präsil îl
reţine ca asistent la Facultatea de Electromecanică, Politehnica din Zürich, pentru cursurile de
Hidraulică, Maşini hidraulice şi Centrale hidroelectrice. Ajunge, în scurt timp, şef de lucrări
la Technische Hochschulle din Zürich. Cu toată perspectiva pe care o avea, se întoarce în ţară
pentru a deveni util, fiind la acea vreme singurul specialist de înaltă calificare în domeniul
hidroenergeticii şi construcţiilor hidrotehnice. Revenit în ţară, este profesor la Şcolile
Aeronautice din Bucureşti între anii 1927‑1929. Din 1928, este conferenţiar şi docent, iar din
1931 până în 1938 este profesor la Institutul Electrotehnic al Facultăţii de Ştiinţe, Universitatea
din Bucureşti. Din 1935, este profesor la Şcoala Politehnică din Bucureşti, în 1964 este profesor
emerit la Institutul Politehnic din Bucureşti şi în 1970 devine profesor consultant. Până în 1929,
a predate cursurile Mecanica fluidelor şi aerodinamică, Mecanică şi hidraulică, Hidraulică şi
căderi de apă; până în 1964, cursurile de Instalaţii şi maşini hidraulice, Aerodinmica, dinamica
şi propulsia avionului, Hidraulica şi uzine hidraulice, Hidrostatica şi hidraulica, Căderi de
apă şi maşini hidraulice, Hidraulica teoretică şi aplicată, Hidroenergetica generală, maşini
hidraulice, Staţii de pompare şi reţele hidraulice, iar până în 1969 cursurile de Turbine şi
echipamente hidroenergetice, Maşini şi instalaţii hidropneumtice. Multe dintre aceste cursuri
au fost elaborate în premieră la noi în ţară de către profesorul Dorin Pavel, pe care le‑a transmis
colaboratorilor mai tineri formaţi de domnia sa.
Când a revenit în ţară, a fost angajat la Societatea Electrică, ca şef al biroului de studii
şi proiecte hidroelectrice, iar în anul 1933 publică lucrarea de referinţă Plan general de
amenajare a forţelor hidraulice în România, tipărită de Institutul Român de Energie. Acest plan
este fundamentat şi şi‑a dovedit valabilitatea în decursul a aproape 70 de ani de la elaborare,
hidroenergetica românească pornind de la 21M W instalaţi, în 1933, şi ajungând la 6000 MW
instalaţi, aflaţi în funcţiune în anul 2000.
În calitatea sa de inginer, profesorul Dorin Pavel a realizat lucrările hidroenergetice: –
Modernizarea parţială a centralei din Sinaia între 1926‑1928; – Participarea la construcţia
hidrocentralei de la Dobreşti între 1929‑1934; – Inventarierea, pe întregul bazin al Someşului,
până la frontieră, a unui număr de 46 de uzine, cu 355 MW şi 1,2.109 kWh anual, încă din anul
1933; – Proiectarea sistemului complex al Bârzavei, Nerei, Semenicului, Goznei şi Timişului
între 1942‑1944; – Proiectarea şi conducerea construcţiei primului baraj de anrocamente înalt
de 60 m de la Valiug şi a turbinelor Pelton şi Francis din centrala Grainicel, în colaborare
cu profesorul Aurel Barglazan de la Institutul Politehnic din Timişoara, între anii 1946‑1951,
lucrare pentru care, în anul 1952, a obţinut Premiul de Stat clasa I; – Descoperirea sursei,
proiectarea şi supravegherea construcţiei alimentării cu apă a fabricii de celuloză de la Zărneşti,
precum şi proiectarea unei mici hidrocentrale pentru fabrica de hârtie; – Proiectarea canalizării
fabricei Industriei Aeronautice Române din Braşov; – Conceperea şi conducerea proiectării şi
amenajării sistemului hidraulic al Capitalei prin devierea râurilor Ialomiţa şi Argeş şi realizarea
lacurilor Buftea, Mogoşoaia, Băneasa, Herăstrău, Floreasca şi Tei prin construcţia de baraje;
– A conceput primele proiecte pentru cataractele Dunării, începând cu anul 1923, şi a fost
consilier la amenajarea Lotrului şi Sebeşului, proiectând cascada celor şase hidrocentrale de pe
Sebeş; – Proiectarea renovării (în colaborare) staţiei de la Arcuda, a noilor puţuri de alimentare
cu apă în sistemul de surse la Bragadiru, Slobozia, Clinceni şi Ulmi, triplarea staţiei de pompe
de la Grozăveşti şi extinderea arterei de centură de 900 mm etc. A colaborat ca proiectant în
cadrul Institutului de Studii şi Proiectări Energetice şi al Institutului de Studii şi Proiectări
Hidroenergetice pentru avizarea multor lucrări hidrotehnice pentru alimentare cu apă, irigaţii,
baraje ş.a.
A fost inginer la Societatea Anonimă Română Electrica (1925‑1929), membru şi secretar
al Institutului Român de Energie (1927‑1945), director adjunct pe şantierul Hidrocentralei
Dobreşti (1929‑1934), director tehnic la Uzinele Comunale Bucureşti (1934‑1941), vice
preşedinte al Societăţii Române de Fizică (1936‑1937), inginer-şef la Uzinele Metalurgice şi
Domeniile din Reşiţa (1924‑1951), inginer-şef, apoi consilier la Institutul de Studii şi Proiectări
Hidroenergetice din Bucureşti, preşedintele Comisiei Tehnice de Investiţii şi membru în
Consiliul Ştiinţific al Ministerului Energiei Electrice (1949‑1971) şi membru permanent al

Consiliului Naţional al Apelor (1953‑1979) ş.a.m.d.
Pentru activitatea ştiinţifică (22 de manuale şi cursuri, peste 150 de lucrări ştiinţifice
publicate) şi elaborarea de scheme de uzine hidroelectrice pe râurile ţării a fost ales membru
corespondent al Academiei Române în anul 1934, iar în anul 1936 membru titular al aceluiaşi
for. A fost decorat de regele Carol al II‑lea pentru lucrările de amenajări hidraulice realizate şi
activitatea de om de ştiinţă şi dascăl, iar în timpul regimului comunist a fost distins cu Premiul
de Stat, clasa I, acordat individual în 1952 (pentru realizarea sistemului hidrotehnic din Banat),
Ordinul Muncii, clasa a II-a, în 1960, profesor emerit, în 1964, Ordinul Steaua Republicii
Socialiste România, clasa a III-a, în 1966, Ordinul Muncii, clasa I, în 1970, şi Ordinul Meritul
Ştiinţific, clasa I, în 1972.
Profesorul Dorin Pavel a acordat o atenţie deosebită cercetării pământurilor şi anroca
mentelor, în general a terasamentelor din construcţiile hidrotehnice.
La reorganizarea Academiei Române, din 1948, nu a fost reprimit ca membru. În anul
1975, când a fost propus de Institutul Politehnic din Bucureşti să devină membru corespondent
al Academiei Republicii Socialiste România, reamintindu‑se faptul că a fost membru titular
al Academiei Române din anul 1934, reprezentanţii CCal PCR l‑au şters de pe listă, fiind
caracterizat drept colaborator al regimului burghezo‑muncitoresc. A urmat retragerea calităţii
de profesor consultant, ceea ce nu i‑a mai permis să organizeze admiterea de noi doctoranzi. Nu
s‑a ţinut seama de activitatea deosebită a profesorului Dorin Pavel atât în anii dinaintea regimu
lui comunist, cât şi în anii regimului comunist, care l‑a decorat pentru realizările avute. Acesta
este încă un caz care confirmă faptul că în această a treia etapă a regimului comunist, numită
etapa murdară (1971‑1989), mulţi dintre cei care conduceau ţara erau capabili să comită mari
nedreptăţi. Este inexplicabil de ce, după anul 1990, când Academia Română a fost reorganizată,
aceasta nu l‑a repus în drepturi, post-mortem, pe profesorul Dorin Pavel.
Profesorul Dumitru Dumitrescu, împreună cu colectivul său, a
elaborat o teorie generală a mişcării lichidelor vâscoase, care a fost aplicată
la analiza curgerii laminare a apei prin labirinţii maşinilor hidraulice. De
asemenea, a elaborat o teorie a mişcării lichidelor grele şi cu suprafaţă
liberă, peste deversoare sau în albii deschise, care a fost aplicată la
cazuri concrete (la studiul pe model al mişcării apei în amenajări
hidroenergetice şi de alimentare cu apă; la proiectarea unor amenajări
hidrotehnice; la studiul torenţilor). Ecuaţiile diferenţiale respective
au fost integrate prin metode numerice şi diferenţe finite. Rezultatele
teoretice obţinute au fost completate prin studii experimentale care
au condus la recomandări tehnice pentru proiectarea unor construcţii
Dumitru Dumitrescu hidrotehnice optimizate. De fapt, s‑au integrat ecuaţiile de mişcare
(1904-1984) Navier‑Stokes în cazuri de importanţă practică.
Dumitru Dumitrescu (1904‑1984) s-a născut la 7 septembrie 1904 la Buftea, judeţul
Ilfov. După absolvirea liceului şi examenul de bacalaureat a urmat, în paralel, Şcoala
Politehnică din Bucureşti, Facultatea de Matematică şi Fizică şi Facultatea de Drept şi Filosofie
(Universitatea din Bucureşti). Astfel, a obţinut diploma de inginer şi licenţe în matematici,
drept, litere şi filosofie.
Între 1930‑1935, a urmat cursurile Şcolii Superioare de Electricitate şi Şcolii de Aeronau

tică din Paris. Pentru doctorat, şi‑a continuat studiile la Universitatea din Göttingen, unde şi‑a
pregătit teza de doctorat cu profesorul Ludwig Prandtl, având un subiect Curgerea unei bule de
aer într‑un tub vertical, pe care a susţinut‑o în anul 1942. Între 1937‑1940 a lucrat ca asistent
universitar la Universitatea din Göttingen.
Când s‑a întors în ţară (1942), a fost angajat ca inginer la Fabrica de Avioane din Braşov.
A început activitatea didactică în ţară, în anul 1943, la Politehnica din Bucureşti, Facultatea
de Construcţii, unde a predat cursul de hidraulică până în anul 1955, când a fost numit şeful
Catedrei de hidraulică şi maşini hidraulice la Facultatea de Energetică, Institutul Politehnic din
Bucureşti, funcţie deţinută până în anul 1974, când a devenit profesor consultant. În paralel, a
predat cursul de hidraulică la Facultatea de Matematică a Universităţii din Bucureşti, la Acade
mia Tehnică Militară şi la Institutul de Mine.
A dotat catedra pe care a condus‑o cu laboratoare şi material didactic.
Şi‑a desfăşurat activitatea ştiinţifică la Institutul de Mecanică Aplicată al Academiei Ro
mâne, unde a condus un colectiv de cercetare fundamentală şi aplicativă. A susţinut comunicări
în domeniul hidraulicii în SUA, URSS, Anglia, Franţa, Germania, China ş.a.m.d.
A publicat 170 de lucrări ştiinţifice în reviste de specialitate din ţară şi străinătate şi a
coordonat publicarea unor lucrări de sinteză importante.
În anul 1955, a fost ales membru corespondent al Academiei Republicii Populare
Române, iar în 1963 membru titular al aceluiaşi for. Între 1963‑1967, a fost secretar general
al Academiei Republicii Populare Române. În anul 1966, a fost ales membru corespondent al
Academiei de Ştiinţe, Inscripţii şi Arte Frumoase din Toulouse.
În 1962, a primit Premiul de Stat şi în 1965 titlul de Om de ştiință emerit.
A fost membru al Asociaţiei Internaţionale de Cercetări Hidraulice.
Cadre didactice din Institutul Politehnic din Bucureşti au participat la înfăptuirea amena
jărilor hidroenergetice pe Dunăre şi râurile interioare din ţară. S‑au obţinut rezultate deosebite
în etanşările şi drenarea fundaţiilor la barajele de pământ.
Cercetările în termotehnică, termoenergetică şi combustibil au constituit, de asemenea,
preocupări ale unor cadre didactice din Institutul Politehnic din Bucureşti. Profesorul Lazăr
Stoicescu şi colectivul au elaborate lucrări didactice de prestigiu care tratează bazele ştiinţifice
şi aplicaţiile tehnice din termotehnică. Profesorii Victor Pimsner, Călin Adrian Vasilescu, Ion
Carabogdan, Nicolae Pănoiu ş.a. au contribuit la promovarea cercetărilor de termoenergetică
în cadrul Institutului de Energetică al Academiei Republicii Populare Române. Problemele
abordate sunt: intensificarea arderii, procese termoenergetice ciclice, procese termoenergetice
aciclice şi modernizarea tehnologiilor pentru procesele termoenergetice.
Profesorul Isac Blum şi colaboratorii au realizat clasificarea ştiinţifică a combustibililor din
ţara noastră, au iniţiat studiul gazeificării la suprafaţă a ligniţilor, brichetarea lor şi reducerea
conţinutului lor de steril prin spălarea cu lichide grele.
Se remarcă şi studiile experimentale şi teoretice ale profesorului Victor Pimsner, între
1970‑1974, asupra intersecţiei jeturilor turbulente neizotermice, stabilind condiţiile de
amestecare a acestora. Profesorii Victor Pimsner şi C.A. Vasilescu au ameliorat metodele de
analiză termodinamică a ciclurilor motoarelor termice, în special pentru turbine cu gaz şi pentru
motoare cu aprindere prin compresiune supraalimentate. Profesorul C.A. Vasilescu a efectuat
cercetări privitoare la utilizarea optimă a combustibililor, elaborând o metodă de calcul care

ţine seama de neuniformitatea termică şi dinamică din gazele de ardere.
Profesorii Berthold Grünwald şi Nicolae Apostolescu au elaborat modele ale proceselor
de ardere aplicabile atât motoarelor cu aprindere prin scânteie, cât şi motoarelor cu aprindere
prin comprimare.
Profesorul Gheorghe Nicolau (ales membru corespondent al Academiei Republicii Popu
lare Române, la 2 iunie 1948, şi membru titular al aceluiaşi for, la 12 august 1948) s‑a ocupat de
teoria ciclică a motoarelor cu ardere internă. În calitate de cadru didactic (1924‑1938 la Şcoala
Politehnică din Bucureşti, 1938‑1948 la Politehnica din Bucureşti şi 1948‑1950 la Institutul
Politehnic din Bucureşti) a scris cursurile pe care le‑a predat. A fost de referinţă pentru studenţii
de la Institutul Politehnic din Bucureşti cursul Motoare cu ardere internă (partea I: Teoria
ciclică; partea a II-a: Studiul dinamic al motorului şi partea a III-a: Studiul organologic al
motorului), 860 pagini, apărut la Editura Politehnicii din Bucureşti în 1940.
Între anii 1965‑1970, profesorul Cornel Stamatescu a iniţiat şi condus cercetările teoretice
privind analiza energetică a ciclurilor frigorifice şi a efectuat cercetări teoretice şi experimen
tale privitoare la condiţiile de optimizare a proceselor frigorifice prin comprimarea de vapori.
Cercetarea ştiinţifică de electrotehnică şi electroenergetică s‑a dezvoltat în catedrele de
specialitate ale Institutului Politehnic din Bucureşti în colaborare cu cercetătorii din Institutul
de Energetică al Academiei Române (IE), Institutul de Cercetări şi Proiectări de Echipamente
Termoenergetice (ICPET) şi Institutul de Cercetări şi Proiectări pentru Industria Electrotehnică
(ICPE).
În cercetările de electrotehnică, Remus Răduleţ a reuşit să descrie stările, fenomenele şi
efectele reversibile şi ireversibile din electromagnetism pentru corpuri mobile sau în repaus.
Lucrările de cercetare s‑au răspândit în predarea bazelor electrotehnicii şi chiar a electrotehnicii
generale în învăţământul superior din România.
Remus Răduleţ (1904‑1984) este născut în 3 mai 1904, în comuna
Brădeni (fostă Hendorf), judeţul Sibiu şi a decedat în 6 februarie 1984,
la Bucureşti. În 1923, devine student la Şcoala Politehnică din Timi
şoara, Facultatea de Electromecanică. Termină facultatea în anul 1927,
cu media 19,70 (cea mai mare medie obţinută de un student până în
anul 1951, când s‑a trecut de la notarea cu 1‑20 la notarea adjectivală.
Obţine diploma de inginer cu cea mai mare distincţie „foarte bine cu
distincţie”. În 1927, devine asistent la Catedra de Electrotehnică, al
cărei conducător era profesorul Plauţius Andronescu. În anul 1928,
pleacă în Elveţia, cu o bursă de studii, la Şcoala Federală din Zürich,
unde îşi elaborează teza de doctorat sub conducerea profesorului Karl
Remus Răduleţ Kuhlmann. În cadrul tezei de doctorat a rezolvat problema privind
(1904-1984) cuptorul de inducţie fără miez de fier, problemă neelucidată în acea
vreme şi necesară industriei. După trei ani, în 1931, revine în ţară la Şcoala Politehnică din
Timişoara, unde a predat cursurile de Maşini electrice, Centrale electrice şi Tehnica curenţilor
slabi. În 1940, devine conferenţiar de Tehnica curenţilor slabi şi profesor suplinitor la
Fizică tehnică.
Începând cu anul universitar 1950-1951, se transferă la Institutul Politehnic din Bucureşti

ca şef al Catedrei de Electrotehnică, unde predă Bazele teoretice ale electrotehnicii şi, în paralel,
la Universitatea din Bucureşti, unde predă cursurile de Electromagnetism şi Teoria relativităţii.
La Institutul Politehnic din Bucureşti predă până în 1974, când este pensionat. În 2 iulie 1955,
devine membru corespondent al Academiei Republicii Populare Române şi la 21 martie 1963
este ales membru titular al Academiei RPR. Între 1963‑1966, este preşedintele Secţiei Tehnice
a Academiei Republicii Socialiste România. A fost vicepreşedinte al Academiei RS România.
Între anii 1965‑1974, a fost vicepreşedinte al Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehno
logie, iar între anii 1964‑1984 a fost rector al Universităţii Cultural-Ştiinţifice din Bucureşti.
Între 1965‑1973 a fost deputat în Marea Adunare Naţională.
A publicat peste 200 de lucrări, lucrări privind probleme de electrotehnică rezolvate prin
reprezentare conformă, cu ajutorul căreia a determinat: – repartizarea densităţii de curent în
interiorul unui perete umed, aproximând printr‑o elipsă secţiunea defectului de instalaţie elec
trică, generalizând rezultatele obţinute de Ollendorff, care a considerat că secţiunea defectului
este un cerc; – a stabilit formula generală a coeficientului de amplificare a triodelor plane ale
căror grile au firele sub forma unor benzi subţiri; – a studiat efectul ecranelor bobinelor electrice
de mare frecvenţă stabilind formula exactă a lungimii echivalente a fierului circuitului magnetic
al transformatoarelor electrice.
A organizat, în anul 1945, la Societatea Generală de Gaze şi Electricitate (SGGE) un
laborator de cercetări în care a efectuat încercările complete ale unei turbine cu aburi de
20.000 KW, a două cazane „Babcook & Wilcox” de 40th/h, a două motoare Diesel de 9000 CP.
Pentru cartea Instrumente de măsură electrice industriale pentru întreprinderile de
electricitate, publicată în anul 1944 la Editura Tehnică şi Energie, Bucureşti, a obţinut Premiul
Academiei Române. A fost şeful colectivului, format din cadre didactice de prestigiu, pentru
redactarea Lexiconului tehnic, care a apărut în două ediţii (prima, în perioada 1949‑1956,
în şapte volume şi a doua, între 1957‑1968, în 19 volume, cuprinzând 110.000 de termeni).
A tradus manualele Hütte şi Dübel (în 1947). A condus elaborarea, în cadrul Comitetului
Electrotehnic Internaţional (CEI), a ediţiei a treia a Vocabularului electrotehnic internaţional
şi prima ediţie a dicţionarului multilingv de electrotehnică, prezentat cu succes deosebit în anul
1983 la reuniunea plenară a CEI de la Tokyo.
Lucrările ştiinţifice publicate sunt referitoare la teoria mărimilor şi legilor ştiinţelor fizice
şi tehnice, cercetări în domeniul electromagnetismului, în domeniile energeticii, magneto
hidrodinamicii etc.
A publicat peste 30 de manuale didactice şi a condus ştiinţific numeroşi doctoranzi.
Între 1956‑1968, a fost director al Institutului de Energetică al Academiei Române, remar
când şi încurajând numeroase cadre tinere care s‑au impus ştiinţific în ţară şi în străinătate.
A fost membru al Academiei Saxone din Leipzig, în 1966, membru al Academiei Latine
din Paris, în 1971, şi membru al Academiei de Ştiinţe din New York, în 1979.
Între 1961‑1964, devine vicepreşedinte al CEI, între 1964‑1967, preşedinte al CEI, iar
după 1967 copreşedinte. Între anii 1970‑1984 a fost preşedintele Comitetului de Studii Nr. 1
de Terminologie al CEI, iar în intervalul 1961‑1984 este membru al Colectivului Central de
conducere al CEI.
Se remarcă, de asemenea, contribuţia de neegalat condusă la dezvoltarea şcolii de electro
tehnică din Institutul Politehnic din Bucureşti.
Profesorii Ion S. Antoniu, Ion S. Gheorghiu, Martin Bercovici, Marius Preda şi Constantin
Mocanu au promovat folosirea calculului matriceal şi tensorial şi analiza topologică în
electrotehnică.
Ion S. Antoniu în colaborare cu Constantin Budeanu au urmărit comportarea a numeroase
motoare şi aparate electrice de măsură în regim deformat şi au inventat un aparat de măsură a
puterii deformate, studiind corelaţia dintre aceasta şi nelinearităţile circuitelor electrice.
Profesorul Alexandru Timotin a demonstrat că expresia minkowskiană nesimetrică, locală,
a tensorului impuls‑energie al câmpului electromagnetic în corpuri oarecare, de care depind
proprietăţile dinamice ale câmpului, e compatibilă cu proprietăţile de simetrie pentru care se cer
valorilor mediate macroscopic, ce se obţin cu ajutorul ei.
Profesorul Andrei Ţugulea şi alţi cercetători au elaborat metode de calcul exact în câmpuri
magnetice în corpuri de mare permeabilitate, de rezistenţe, capacităţi de permeanţe în aer proprii
şi de dispersiune în cazul unor poziţii relative ale corpurilor interesate în tehnică.
Aurel Aavramescu are contribuţii originale în teoria şi calculul constantei de timp a feno
menelor electromagnetice tranzitorii de pătrundere în conductoarele cu simetrii şi a rezolvat
numeroase probleme de încălzire de conducte şi contacte prin curent electric, precum şi de răcire.
Remus Răduleţ, Alexandru Timotin şi Andrei Ţugulea au elaborat o teorie generală a
regimurilor tranzitorii ale marilor sisteme cu caracteristici de comportare liniară care conţin
conducoarele masive şi au pierderi suplimentare.
Remus Răduleţ şi Constantin Mocanu au obţinut cele mai precise expresii cunoscute ale
parametrilor necesare pentru proiectarea cuptoarelor de inducţie.
Profesorii Ion S. Gheorghiu, Augustin Moraru, Constantin Apetrei, Alexandru Fransua,
Constantin Bălă şi Pompiliu Oprişan au dezvoltat metode de calcul al maşinilor şi transfor
matoarelor electrice, ca părţi ale unui sistem energetic.
Este de remarcat că, în cazul Facultăţii de Electrotehnică a Institutului Politehnic din
Bucureşti, se poate vorbi de adevărate şcoli de electrotehnică, maşini electrice şi aparate
electrice.
Cercetările asupra construcţiei şi exploatării de centrale electrice, reţele şi sisteme electrice
şi electrificare, efectuate de profesorii Constantin Dinculescu, Nicolae Gheorghiu, Petre
Militaru, Gheorghe Hortopan, Gheorghe Iacobescu, Sergiu Călin ş.a. sunt de remarcat.
În electronică, teoria informaţiei, teoria reglării şi automatica, informatica şi electrocomu
nicaţiile, Institutul Politehnic din Bucureşti a avut cadre didactice cu activitate de cercetare
susţinută şi cu rezultate notabile în inginerie.
În electronică, profesorul Ion Constantinescu a fost precursor. Primele cercetări originale
în acest domeniu aparţin profesorului Tudor Tănăsescu (1901‑1961) ale cărui realizări au fost
prezentate la secţiunea privind Politehnica din Bucureşti. În plus, amintim că profesorul Tudor
Tănăsescu a participat la organizarea a două mici fabrici care între anii 1940‑1944 au produs
aparate de radio‑emisie şi radio‑recepţie (pentru armata română) ş.a. A scris primele studii
privind calculatoarele electronice, antenele şi a elaborat primul curs universitar de radiotehnică
în limba română.
În anul 1953, a fost iniţiatorul creerii Facultăţii de Electronică (în prezent, Facultatea de
Electronică, Telecomunicaţii şi Tehnologia Informaţiei) a Institutului Politehnic din Bucureşti.
Începând cu anul 1950, a fost director adjunct ştiinţific al Institutului de Fizică Atomică. În
1957, devine director adjunct ştiinţific la Institutul Unificat de Cercetări Nucleare de la Dubna,
URSS, unde a condus sectorul de metodici experimentale din laboratorul de cercetări nucleare,
creând baze tehnice noi pentru cercetările asupra ciocnirii particulelor la energii foarte mari.
Pentru rezultatele deosebite obţinute în învăţământ şi cercetarea ştiinţifică, în anul 1952, a
fost ales membru corespondent al Academiei Republicii Populare Române.
La dezvoltarea electronicii au mai contribuit Gheorghe Cartianu (1907‑1982), ales membru
corespondent al Academiei Republicii Populare Române în anul 1963, Edmond Nicolau, Sergiu
Condrea, P. Postelnicu, Mihai Drăgănescu (1929‑2010), ales membru corespondent al Academiei
Republicii Socialiste România în anul 1974 şi membru titular al Academiei Române în ianuarie
1990, din februarie 1990 până în ianuarie 1994 fiind preşedinte al Academiei Române ş.a.
Se remarcă, de asemenea, cercetările făcute în domeniile calculatoarelor electronice, comu
nicaţiei şi informaţiei, electroacusticii, televiziune etc.
În automatică, Cristofor Vazaca a fost precursor printr‑o monografie de analiză şi sinteza
sistemelor automate liniare. Corneliu Penescu (1919‑1982) este organizatorul Facultăţii de
Automatică a Institutului Politehnic din Bucureşti. A avut contribuţii în teoria sistemelor
automate şi aplicaţiilor industriale ale acesteia. În 1963, a fost ales membru corespondent al
Academiei Republicii Populare Române. Vlad Ionescu (1938‑1998) a elaborat unele concepte
noi în studiul structural, precum şi în probleme de optimizare. În 1996, a fost ales membru
corespondent al Academiei Române.
Simion Florea a lucrat în domeniul sistemelor fluidice pneumatice. Se remarcă, în mod
deosebit, Vasile Mihai Popov care a intervenit în analiza stabilităţii, bazat pe un aparat mate
matic în totul diferit de al şcolii lui Liapunov. Cu lucrările lui Vasile Mihai Popov a scăzut
gradul de dificultate în aplicarea criteriului de stabilitate absolute a sistemelor neliniare la
un nivel comparabil cu al celor pentru sistemele liniare, criteriul respectiv fiind aplicabil şi
sistemelor de ordin superior, şi proceselor cu parametri repartizaţi sau celor cu întârziere.
Vasile Mihai Popov s-a născut la 7 iulie 1928, în Galaţi. În anul
1950, a obţinut gradul de inginer la Institutul Politehnic din Bucureşti,
Facultatea de Electrotehnică, specializarea Electronică.
A lucrat câţiva ani ca asistent universitar la Institutul Politehnic
din Bucureşti, unde a ajuns până la gradul de conferenţiar universitar
în anii ’60.
În timpul acesta, cercetarea sa de bază a fost în domeniul modula
ţiei frecvenţei şi al oscilaţiilor parametrice. Pe la mijlocul anilor ’50,
s‑a asociat la Institutul de Energetică al Academiei Populare Române
din Bucureşti, unde în anul 1960 devine şeful Grupului de Control al
acestui institut. Vasile Mihai Popov
În anul 1968, i s‑a permis să părăsească România. Vasile Mihai (n. 1928)
Popov a fost visiting profesor la Departamentele de Inginerie Electrică
ale Universităţii Berkeley şi Universităţii Stanford din California, SUA, precum şi profesor
la Departamentul de Inginerie Electrică al Universităţii Maryland College Park. În anul 1975, el
este angajat la Departamentul de Matematică al Universităţii din Florida, Gainesville, SUA.
În anul 1993 se pensionează şi are rezidenţa în Gainesville, Florida, SUA.
Motivat de stabilitatea cerută în reactoarele nucleare de fisiune şi de participarea sa la
o serie de seminarii asupra teoriei calitative a ecuaţiilor diferenţiale conduse de profesorul
A. Halanay (Facultatea de Matematică, Universitatea din Bucureşti), Vasile Mihai Popov a

început să lucreze în domeniul stabilităţii sistemelor cu reacţie neliniare, în particular, problema
Lurie‑Postnikov.
Între anii 1958-1959, el a obţinut, printr‑o foarte originală abordare, primul criteriu de
stabilitate frecvenţial pentru o clasă de sisteme de control cu reacţie neliniare. El continuă
această lucrare şi obţine echivalenţa dintre condiţia spaţială (bazată pe funcţia Lyapunov)
accesibilă şi domeniul frecvenţei accesibil pentru stabilitate, obţinând o caracterizare foarte
perceptivă a sistemelor passive, cunoscută în zilele noastre ca fiind celebra lemă Kalman‑
Yakubovich‑Popov.
În anul 1960, Popov a conceput, de asemenea, noţiunea de hiper-sensibilitate, un concept
care are în vedere generalizarea stabilităţii absolute. Acest concept a introdus un nou şi foarte
fructuos punct de vedere pentru analiza şi sinteza sistemelor cu reacţie neliniare. Această
lucrare a fost publicată în prima jumătate a anilor ’60 şi a condus la cartea Hyperstability of
Dynamic Systems, publicată în anul 1966 în România şi, ulterior, tradusă în franceză şi engleză
de Editura Springer‑Verlag în anul 1973.
De asemenea, Vasile Mihai Popov a fost primul care a descoperit invarianţii geometrici
ai sistemelor liniare în raport cu anumite „grupuri de transformare” şi a introdus o formă
„canonică” pentru descrierea unitară a sistemelor de multivariabile.
Este de remarcat faptul că lucrarea: Dissipativity of dynamical systems: applications in
control, dedicată lui Vasile Mihai Popov, elaborată de Anderson, B‑DO, P. Kokotovic,
I.D. Landau şi J.C.Willems, a fost publicată în „European Journal of Control 8” (special issue),
2002.
În cercetările din construcţia de maşini, la Institutul Politehnic din Bucureşti, Gheorghe
Manea a avut contribuţii în domeniul calculului tensiunilor mecanice şi proiectarea de variate
organe de maşini cu comportare elastică liniară şi neliniară, printre care barele şi lagărele radiale
şi axiale. Constantin Aramă a elaborate teoria supracomprimării motoarelor cu aprindere prin
scânteie.
Cercetările de metalurgie fizică şi tratamente termice au fost iniţiate în plan naţional de
Traian Negrescu şi continuate de Ştefan Mantea, Suzana Gâdea şi Nicolae Geru.
În domeniul siderurgiei s‑au remarcat Alexandru Rău, Dumitru Stănescu, Iosif Tripşa ş.a.
Cercetările din metalurgia metalelor neferoase iniţiate de Traian Negrescu, au fost continuate
de Florea Oprea, Nicolae Petrescu etc.
În cinetica procesului de ceanurare şi în valorificarea piretelor aurifere sărace a obţinut
rezultate noi Gheorghe Vanci, iar în extragerea iridiului din concentratele zincoase, Maria
Petrescu. Cadrele didactice ale Facultăţii de Metalurgie a Institutului Politehnic din Bucureşti
mai au rezultate de remarcat în transformările izotermice ale austenitei în funcţie de conţinutul
de carbon şi alte elemente de aliere din oţeluri, cercetările privind fontele cu grafit nodular,
metalurgia pulberilor etc.
În cercetări asupra maşinilor‑unelte şi maşinilor de lucru, Emil Botez a elaborat o teorie
generală a generării de suprafeţe pe maşini unelte şi a lanţurilor cinematice generatoare, de
filetare şi închise.
Exemple de cadre didactice cu o activitate deosebită pot fi mult mai multe. O parte din
aceste cadre didactice îşi continuă activitatea în urmaşa Institutului Politehnic din Bucureşti,
Universitatea „Politehnica” din Bucureşti. Suntem convinşi că cei care vor face o analiză deta
liată a activităţii în Universitatea „Politehnica” din Bucureşti vor aminti şi realizările cadrelor
didactice respective.
Perioada de existenţă a Institutului Politehnic din Bucureşti (1948‑1992) se suprapune
aproape în totalitate cu perioada de existenţă a comunismului (1945‑1989) în România. Ţinând
seama de excesele de neconceput ale regimului comunist asupra învăţământului, în general,
şi, deci, şi asupra învăţământului superior tehnic, ar fi trebuit ca nivelul învăţământului în
Institutului Politehnic din Bucureşti să ajungă la cote foarte mici. Astfel, epurările cadrelor
didactice începute între anii 1944‑1948 (pentru activităţile pe care le‑au avut în timpul dicta
turii – după unii, autorităţii regelui Carol al II‑lea şi al dictaturii mareşalului Ion Antonescu) au
continuat, ulterior, pentru simpatiile la partidele istorice (Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul
Naţional Liberal şi Partidul Social Democrat), pentru că aparţineau anumitor categorii sociale
sau pentru că, din imprudenţă, îşi permiteau anumite observaţii critice asupra regimului comu
nist impus de Armata Roşie, toate acestea afectând grav corpul profesoral al şcolii. Planul
de învăţământ a fost redus pentru disciplinele fundamentale şi de pregătire de specialitate
prin introducerea unor materii de studii, precum Bazele Marxism‑leninismului, Economia
politică, Materialismul dialectic şi istoric ş.a. Mult timp a avut loc o antiselecţie a cadrelor
didactice, recrutarea acestora fiind făcută, în prima parte a comunismului, în primul rând, pe
criterii politice şi sociale. Anumite domenii de cunoaştere erau diminuate sau dispăreau, iar
unele domenii noi apărute erau neabordate, dacă acestea contraziceau dogmele enunţate de
corifei marxism-leninismului (Marx, Engels, Lenin şi Stalin). Unele programe şi manuale erau
preluate necritic pentru a le sovietiza conţinuturile, în primii ani de comunism procedându‑se
la izolarea completă de ştiinţa adevărată şi cultura din Occident, considerându‑se că singura
ştiinţă adevărată nu putea fi decât cea sovietică. Specializările au fost fragmentate excesiv.
De asemenea, disciplinele de specializare s‑au înmulţit nejustificat, ajungând să se predea
din anul I. Aceasta s‑a făcut în dauna pregătirii fundamentale. În timpul Şcolii Politehnice
şi al Politehnicii, se ajunsese ca pregătirea fundamentală să aibă 50% din timpul şcolarizării
şi cea de specializare tot 50%. Raţiunea acestor ponderi consta că, începând cu a doua
revoluţie tehnică activităţile inginereşti, aveau ponderea din ce în ce mai mare ca activităţi
de proiectare, la realizarea unui anumit proiect luând parte ingineri de anumite specializări
(ingineri electrotehnicieni, ingineri mecanici, ingineri chimişti ş.a.). Pregătirea fundamentală
care era peste 80% comună tuturor specializărilor ajuta la desfăşurarea unor astfel de activităţi
pe proiecte. În plus, pregătirea fundamentală asigura o însuşire mai rapidă a tehnologiilor
predate la pregătirea de specialitate. S‑au creat instituţii de învăţământ superior care, în scurt
timp, au devenit neviabile, prin centralizarea excesivă a deciziei. A existat o perioadă în care
s‑au creat cursuri paralele pentru muncitori (care au urmat cursuri liceale de durată scurtă, circa
doi ani) pentru a pregăti, la început, ingineri de exploatare. Însă, după un an, a dispărut noţiunea
de inginer de exploatare. S‑a redus până la extincţie orice formă de autonomie universitară. În
1968, s‑a introdus un simulacru de autonomie universitară de care au profitat cadrele didactice
de la disciplinele de specializare care (în numele democraţiei) obţineau ore mai multe decât cele
necesare pentru disciplinele lor pentru a avea norme suplimentare (salariile fiind destul de mici
şi în învăţământ). De asemenea, se mai pot aminti şi alte metode folosite pentru ca partidul unic
să‑şi exercite discreţionar puterea.
Cu toate acestea, în perioada respectivă, nivelul învăţământului superior tehnic nu a

scăzut extraordinar de mult (ca în perioada 1990 – prezent) faţă de învăţământul dintre cele
două războaie mondiale. Aceasta s‑a datorat mai multor factori. În primul rând, noua putere
(puterea comunistă) luptă pe orice căi să confere noilor politicieni legitimitate şi prestigiu
nesperate prin ralierea universitarilor care să dovedească vasalitate faţă de noua putere. Pentru
aceasta, regimul comunist a profitat din plin de natura umană, anume: oportunismul unor cadre
didactice, dictate uneori şi din necesitatea de a exista; carierismul cadrelor didactice care erau
dornice să obţină ceva în orice regim politic, cu orice preţ, şi veleitarismul multora care aveau
pretenţii şi ambiţii de multe ori nejustificate. În sfârşit, trebuie să se ţină seama şi de faptul că
mulţi au trecut în tabăra regimului comunist datorită prevalenţei spiritului datoriei profesio
nale, reflexelor de supravieţuire şi convingerii existenţei unei unice opţiuni. Nu trebuie să
uităm că în spatele regimului comunist din România se găsea un suport solid, capabil de orice,
Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice, continuatoare în cea mai mare măsură a Imperiului
Rus care avea aceleaşi obiective principale, ocuparea de noi teritorii prin deplasări, în urma
războaielor purtate, de la Est la Vest şi de Nord la Sud. În plus, foarte puţine cadre didactice
de la Politehnica din Bucureşti au avut răspunderi politice înainte de anul 1944. De altfel,
la primele epurări care au avut loc între 1944‑1945, 1947 şi 1957, Politehnica din Bucureşti
(până în 1948) şi Institutul Politehnic din Bucureşti (înfiinţat în 1948) au avut circa 25 de cadre
didactice înlăturate din învăţământ, pe când Universitatea din Bucureşti a ajuns la circa 200 de
cadre didactice înlăturate din învăţământ sau pensionate în mod forţat.
Rămânerea în Institutul Politehnic din Bucureşti a multor cadre provenite din Politehnica
din Bucureşti a făcut să existe o solidaritate (mai mult implicită decât explicită) a corpului
didactic pentru ca învăţământul să se menţină cât mai aproape de învăţământul din ţările
avansate tehnologic. În mod evident, existenţa acestor cadre pregătite a pus o anumită stavilă
recrutării de cadre tinere nepregătite, ştiindu‑se că recrutarea respectivă se făcea, în special,
de serviciile de cadre, pentru care erau importante originea socială şi activitatea politică a
părinţilor celor angajaţi. Cu toate că cel angajat – în anumite perioade – întâi era numit şi după
aceea avea loc concursul, în general la concursuri există seriozitate. Aceasta este şi explicaţia
că în perioada criminală (1944‑1964) a comunismului din România, când URSS a avut puteri
discreţionare asupra României, vectorii implantării modelului sovietic (ARLUS, înfiinţat în
1944; Editura Cartea Rusă, înfiinţată în 1946; Institutul Româno‑Sovietic, înfiinţat în 1947;
Muzeul Româno‑Rus, înfiinţat în 1947 şi Institutul „Maxim Gorki”, înfiinţat în 1947) nu au
avut chiar succesul scontat. Credem că, în mare parte, datorită existenţei elitelor care şi‑au
continuat activitatea profesională în perioada comunistă din România a fost posibilă perioada
speranţei (1964‑1971) a comunismului de la noi. Această perioadă a durat puţin deoarece
conducătorii comunişti şi‑au dat seama că pierd zi de zi din puterea discreţionară de care
dispuneau. Nu trebuie să uităm că într‑un regim totalitar, mai ales, în care teroarea a dezvoltat
laşitatea la cei mai mulţi şi delaţiunea a fost considerată virtute, minciuna a fost ridicată la
rangul de metodă de guvernare. Aceasta a avut loc, mai ales, în rândul cadrelor Partidului
Comunist Român atât din primul eşalon, cât şi din eşaloanele inferioare. Ne aflăm în perioada în
care şi comuniştii au început să se convingă că statele comuniste rămân din ce în ce mai în urmă
în privinţa dezvoltărilor economico‑sociale faţă de statele din sistemul democraţiei, datorită
absenţei concurenţei şi nepromovării elitelor care sunt motorul progresului unei ţări. Totuşi,
deşi comuniştii, în mare parte, şi‑au dat seama de aceasta, au luptat din răsputeri să se menţină
la putere. Astfel, s‑a ajuns la ultima parte a comunismului din România, perioada murdară a
comunismului (1971‑1989), când s‑a continuat distrugerea sistematică sau marginalizarea celor
mai buni, apărând o conducere a ţării ambiţioasă şi diplomată (prin minciuni bine ascunse) poli
tic atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional, pentru a‑şi consolida puterea dictatorială, fără
a supăra prea mult conducerea URSS. Înconjurarea celor de la conducerea ţării de oportunişti
nepregătiţi (în mare parte) şi fără scrupule (cei care erau pregătiţi cât de cât), a condus la
instaurarea minciunii ca metodă de guvernare şi a furtului ca mijloc de trai (muncitorii având
salarii sub necesarul de trai, furau din fabrici pentru a putea trăi şi, de asemenea, ţăranii furau
de pe ogoare în acelaşi scop, cei care conduceau fabricile şi ogoarele fiind obligaţi să declare
mai mult decât se producea şi salariile se menţineau constante cu ameninţări de nemuncă, deşi
preţurile creşteau şi exista o devalorizare a leului). În aceeaşi perioadă, au fost concepute lucrări
faraonice, în special în Bucureşti, iar în ultima parte a perioadei murdare a comunismului,
din ambiţia conducătorului statului, s‑a hotărât ca să se achite cu orice preţ datoria externă
în totalitate, deşi nimeni nu o cerea. Populaţia a fost obligată să stea la cozi interminabile
pentru a obţine minimul necesar traiului, iar iarna chinuită a sta în frig, ca în ghetourile naziste
pentru anumite naţionalităţi, în care medicii lui Hitler făceau studii privind influenţa frigului
asupra intelectului uman. În această perioadă murdară a comunismului, învăţământul, în gene
ral, şi învăţământul superior tehnic, în special, a suferit foarte mult în privinţa dotării. Sumele
alocate, cu toate că erau mici şi înainte, acum au devenit şi mai mici, fiind afectată, în special,
pregătirea practică a inginerilor. Lipsa dotării învăţământului şi menţinerea salariilor destul de
mici, a condus şi la amplificarea animozităţii dintre cadrele didactice care asigurau pregătirea
fundamentală şi cadrele didactice care asigurau pregătirea de specialitate. Acestea din urmă
având majoritatea asigurată şi fiind la conducerea facultăţilor îşi asigurau norme mai multe
(pentru a avea ore suplimentare) decât cele necesare la disciplinele pe care le predau. Astfel, s‑a
ajuns ca şi pregătirea fundamentală a viitorilor ingineri să devină nesatisfăcătoare. Aceasta
a fost confirmată între anii 1991‑1992 când experţi ai Uniunii Europene, care au analizat
învăţământul românesc, au atras atenţia că învăţământul superior tehnic din România este defi
citar în două probleme majore: – pregătirea fundamentală pe care o dă este foarte mult redusă
şi – pregătirea practică este inexistentă.
Ceea ce este trist pentru învăţământul superior tehnic în perioada postcomunistă (1990 –
prezent), este constatarea că cele două deficienţe amintite, în loc să fie înlăturate, au fost statuate
ca fiind normale pentru un astfel de învăţământ. Cei care au ajuns la conducerea învăţământului
după schimbările din decembrie 1989 nu şi‑au dat seama cum să înlăture deficienţele respective
şi ele s‑au agravat.
De fapt, schimbarea nu este posibilă dacă nu se schimbă structura învăţământului superior
tehnic din România. Trebuie să ne amintim (cei care au urmărit schimbările din învăţământul
superior tehnic în universităţile lumii) că ţările dezvoltate tehnologic au făcut reforma acestui
învăţământ încă din anii 1960‑1970, împărţindu‑l în pregătirea de ingineri de creaţie şi pregătirea
de ingineri de exploatare, raportul dintre numărul celor din prima categorie la cel din a doua
categorie fiind de 1/6 până la 1/10, aceasta depinzând de ţară. Aceeaşi reformă a avut loc între
anii 1975‑1980 în URSS şi în 1980‑1981 în ţările de la Vişegrad (Cehia, Slovacia, Polonia
şi Ungaria), iar în România, conducătorii învăţământului nostru nu‑şi pun problema nici în
momentul de faţă (2019). De ce?
Cred că cei care au ajuns la conducere (în bună parte) după schimbările din decembrie
1989 din România, fac parte din acele cadre politice pregătite pentru aceste activităţi în perioada
murdară a comunismului din România. Este de ajuns să amintim că toţi declară că învăţământul
în România este o prioritate naţională, iar când repartizează fondurile de la buget învăţământul
este cenuşăreasa acestuia. Ca atare şi acum tot minciuna este o metodă de guvernare. Acest
lucru are loc şi în alte domenii.
Revenind la învăţământul de ingineri, amintim că de peste 30 de ani aproape toate ţările
cât de cât dezvoltate urmăresc să aibă cât mai mulţi ingineri de creaţie (elite în inginerie),
care asigură dezvoltarea economiei lor în ritmul actual (corespunzător celei de‑a treia revoluţii
industriale sau aşa-numita revoluţie informaţională). De exemplu, în ultimul deceniu, China
produce, anual, peste trei ingineri de creaţie la 10.000 de locuitori, SUA în jur de trei ingineri de
creaţie la 10.000 de locuitori, India peste doi ingineri de creaţie la 10.000 de locuitori, iar ţările
din UE puţin peste un inginer de creaţie la 10.000 de locuitori. România, însă, de peste 20‑30
de ani produce în jur de opt‑nouă ingineri la 10.000 de locuitori. În cazul României, datorită
învăţământului pentru un singur tip de minte (învăţământ unitar în uniformitate) din cei 8‑9
ingineri produşi anual la 10.000 de locuitori nu se ştie câţi sunt ingineri de creaţie şi câţi sunt
ingineri de exploatare. De fapt, nu sunt nici ingineri de creaţie şi nici ingineri de exploatare.
Ţinând seama de criticile din partea beneficiarilor, asupra inginerilor produşi la noi, este
clar că nu pregătim nici ingineri de creaţie, nici ingineri de exploatare. Este normal să se
întâmple acest lucru, deoarece curricula pentru ingineri de creaţie este diferită de cea pentru
ingineri de exploatare, iar admiterea pentru a urma cursurile pentru ingineri de creaţie este mult
mai dificilă decât pentru cursurile de ingineri de exploatare. Singura soluţie pentru a reduce
din criticile beneficiarilor este de a reforma învăţământul superior tehnic, pentru a avea un
învăţământ diferenţiat, iar cursurile de ingineri de creaţie şi cele de ingineri de exploatare să nu
fie comune.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, progresele industriale au fost fără
precedent în aproape toate ţările. Suntem în a doua parte a celei de a doua revoluţii industriale şi
la începutul revoluţiei informaţionale când numărul descoperirilor ştiinţifice a crescut aproape
exponenţial, iar noile tehnologii, bazate pe descoperirile ştiinţifice făcute, au fost introduse în
producţie într‑un timp foarte scurt. S‑au dezvoltat tehnologiile electrofizice care au înlocuit
multe tehnologii mecanochimice, tehnologiile electrofizice, fiind preferate faţă de tehnologiile
mecanochimice deoarece materialele, dispozitivele şi sistemele mai complexe realizate au
caracteristici superioare, o durată de viaţă de 3‑4 ori mai mare şi sunt puţin poluante.
Însuşirea tehnologiilor respective cer, însă, o pregătire deosebită în special pentru ingineri.
De aceea, în deceniile al şaptelea, al optulea şi al noulea ale secolului al XX-lea aproape toate
ţările şi‑au restructurat învăţământul superior tehnic, apărând titulatura de inginer de creaţie,
pregătit ca atare.
Se cunoaşte faptul că şi în România s‑a dat o atenţie deosebită dezvoltării industriei. În
15 octombrie 1947, a avut loc recesământul întreprinderilor economice care au dat statului o
imagine precisă asupra numărului, dimensiunilor şi situaţiei acestora, permiţându‑i să selecteze
întreprinderile ce urmau a fi naţionalizate. S‑a constatat cu acest prilej că, din totalul de 32.729
de întreprinderi existente în România, statul dispunea de 1186 de întreprinderi industriale.
Ponderea acestora, calculată după numărul salariaţilor, era în industria extractivă de circa 15%,
iar în cea prelucrătoare de 21%. Statul era proprietarul tuturor întreprinderilor de tutun, sare,
chibrituri, alcool, care erau monopoluri de stat, iar în domeniul transporturilor deţinea 94% din
forţa motrice şi 92% din totalul personalului utilizat (din 5711 întreprinderi de transport, 5046
aparţineau statului).
Proprietatea de stat era reprezentată, de asemenea, în domeniul agriculturii, în comerţ, în
sectorul financiar bancar. Constituţia Republicii Populare Române, adoptată de Marea Adunare
Naţională în 13 aprilie 1948, conţinea prevederi care preziceau că bogăţiile de orice natură ale
subsolului, zăcăminte miniere, apele, pădurile, izvoarele de energie naturală, căile de comu
nicaţii feroviare, rutiere, pe apă şi pe mare, poşta, telegraful, telefonul şi radioul aparţin statului,
ca bunuri comune şi se stipula expres că, atunci când interesul general cere, mijloacele de
producţie, băncile şi societăţile de asigurare, care sunt proprietate particulară a persoanelor
fizice sau juridice, pot deveni proprietatea statului, adică bun al poporului, în condiţiile
prevăzute de lege.
Ca atare, trecerea la efectuarea naţionalizării avea cale liberă, din toate punctele de
vedere. Înfăptuirea propriu‑zisă a naţionalizării s‑a făcut după un plan general de acţiune prin
organizarea de comisii judeţene pentru naţionalizare şi colective pentru fiecare întreprindere ce
urma să fie naţionalizată de către Partidul Muncitoresc Român (care, atunci, era partid unic).
Operaţiunile de preluare a întreprinderilor naţionalizate au fost efectiv terminate în zilele de 10
şi 11 iunie 1948 şi, prin votul Marii Adunări Naţionale din 11 iunie 1948, s‑a adoptat Legea de
naţionalizare. Au fost naţionalizate 8894 de întreprinderi industriale, din care 3560 de interes
local. În 31 octombrie 1948, a avut loc recensământul industriei şi s‑a constatat că ponderea
sectorului de stat, format din întreprinderi de subordonare centrală şi din cele de interes local,
calculată după numărul de salariaţi, era: în industrie de 76%, în transporturi şi comunicaţii de
98%, în comerţ şi credit de 42%.
În industrie, ponderea sectorului de stat varia de la o ramură la alta, astfel: în industria
energetică era de 89%, în cea extractivă de 70%, în metalurgie de 80%, în chimie de 77%, în
industria lemnului de 80%, în cea alimentară de 85% ş.a.m.d.
După forţa motrice, după datele aceluiaşi recensământ, sectorul de stat deţinea: 80% din
industria energetică, 58% din cea extractivă şi 80% din cea prelucrătoare.
Un şir de alte legi, date ulterior, au întregit efectele legii din 11 iunie 1948 prin trecerea
sub controlul statului a unor linii de cale ferată particulară, a industriei cinematografice, a
instalaţiilor sanitare particulare, farmaciilor, depozitelor de medicamente, a unei părţi a fondului
de locuinţe ş.a.
Prin Decretul din 28 iulie 1949 pentru reglementarea operaţiilor de import, export şi tranzit
este instituit monopolul statului asupra comerţului exterior.
În decembrie 1949, este înfiinţată Camera de Comerţ Exterior a României pentru facilita
rea şi coordonarea relaţiilor economice externe a României.
Urmărindu‑se existenţa unei mari adeziuni a populaţiei pentru noua putere care se instala,
naţionalizarea nu a cuprins: pământul, întreprinderile mici, cele care aveau sub 10 lucrători
şi sub 20 CP şi comerţul mic. Aceasta s‑a făcut din considerente de oportunitate politică,
deoarece a existat o politică sistematică de îngrădire-limitare‑lichidare, desfăşurată în deceniul
1950‑1960.
În urma aplicării legilor amintite mai înainte s‑a asigurat monopolul statului în economie,
trecerea la o economie condusă de la centru, prin instituţiile înfiinţate în acest scop şi care
trebuiau, prin atribuţiile lor, să răspundă comandamentelor puterii care se instala, dar într‑o
măsură şi unor cerinţe obiective ale vieţii economice.
Spre sfârşitul deceniului cinci al secolului al XX-lea se trece la planificarea centralizată,
primele planuri fiind anuale, cel din 1949 şi cel din 1950, planuri care, potrivit comunicatelor
oficiale, au fost depăşite cu 8% în 1949 şi, respectiv, 3,4% în 1950.
În conformitate cu literatura de specialitate, se apreciază că la sfârşitul anului 1950 s‑a
încheiat refacerea economică, atunci când volumul producţiei industriale l‑a depăşit pe cel din
anul 1938 şi s‑a atins nivelul antebelic la produsul social şi la venitul naţional din acelaşi an.
După anul 1950, timp de patru decenii, viaţa economico‑socială s‑a desfăşurat pe baza
planurilor cincinale.
Se menţionează faptul că datele statistice cuprinse în anuare şi în alte lucrări din acea
perioadă, privind evoluţia economiei româneşti, în perioada 1950‑1989, sunt relative, incerte,
ele având, în mare parte, un caracter propagandistic. Primul anuar statistic în perioada de după
al Doilea Război Mondial a fost editat în anul 1957 şi cuprinde date, cu deosebire, din 1955.
Datele cuprinse în anuarele statistice, precum şi continuitatea şi comparabilitatea lor în timp,
sunt relative şi datorită modificării structurii anuarelor statistice, evoluţiei sistemului monetar,
a sistemului şi metodologiei stabilirii preţurilor, modificării metodologiei de calcul şi de expri
mare a unor indicatori etc. În literatura de specialitate, se recomandă ca pentru eliminarea, măcar
parţială, a lipsei de precizie a datelor statistice, pe care se întemeiază interpretarea faptelor
şi fenomenelor economice din 1950‑1989, să se folosească cu predilecţie Anuarul Statistic al
României pentru anul 1990.
Acest anuar statistic cuprinde, în parte, date recalculate pentru perioada menţionată, pre
cum şi capitole şi indicatori noi, nepublicaţi până atunci. De asemenea, sunt de un real ajutor
date statistice aflate în lucrări de certă reputaţie ştiinţifică, editate înainte şi după 1989 în ţară,
precum şi de organisme internaţionale.
Pentru dezvoltarea industriei în perioada 1948‑1989 a crescut numărul de locuri în facul
tăţile de profil tehnic şi au fost create altele noi. Astfel, s‑a ajuns ca de la mai puţin de un
inginer la 10.000 de locuitori în anul 1948 să avem în 1988‑1989 circa 8‑9 ingineri la 10.000 de
locuitori produşi anual de învăţământul superior tehnic din România.
În privinţa calităţii nu s‑a menţinut pasul cu ţările dezvoltate tehnologic. Nu s‑au separat
cursurile de ingineri de creaţie (pregătirea de elite în inginerie) de cele de ingineri de exploatare.
De asemenea, pe parcursul anilor 1948‑1989 pregătirea fundamentală a viitorilor ingineri a fost
redusă în permanenţă şi pregătirea practică la fel (practica de vară dura o lună faţă de trei luni în
Şcoala Politehnică şi în Politehnică, iar la unele discipline tehnice de bază nu au fost laboratoare
corespunzătoare).
Cu toate deficiențele constatate în ceea ce privește organizarea și dezvoltarea industriei
românești în această perioadă de conducere centralizată nu putem să nu recunoaștem că față de
anul 1948, România și-a dezvoltat o industrie proprie, iar unele ramuri industriale au fost com-
petitive la nivel mondial. Astfel, putem evidenția rezultate deosebite în domeniul construcțiilor
de mașini, fabricile de mașini-unelte și scule, fabricile de mașini electrice și echipamente elec-
trice de automatizare, echipamente și sisteme de calcul, fabricile de îngrășăminte chimice, fa
bricile de zahăr și ulei, întreprinderile din industria textilă, din industria cimentului și materi-
alelor de construcții și multe altele.
Toate aceste industrii și multe altele s-au dezvoltat în cea mai mare parte pe baza capacității
creatoare a inginerilor educați și formați în universitățile tehnice din România. Nu putem nega
realități evidente chiar dacă nivelul de competitivitate a produselor românești nu era întotdeauna
cel dorit. Majoritatea dascălilor din învățământul superior tehnic a fost implicată în pregătirea
a peste 400.000 de ingineri și subingineri care au participat activ la dezvoltarea industriei și
economiei românești. Chiar dacă numai un procent de 25% dintre acești ingineri au fost foarte
bine pregătiți aceasta se datorează corpului profesoral și tehnic din universitățile românești.
Este de remarcat în același timp și faptul că imediat după 1990 foarte mulți cercetători,
ingineri și chiar cadre didactice și-au găsit ușor locuri de muncă în țările dezvoltate (SUA,
Germania, Anglia, Franța, Spania, Italia, Suedia, ș.a.) fiind foarte bine cotați. Este interesant de
menționat că în primii ani după revoluție, peste 30.000 de ingineri au fost angajați în meseria
lor în țările menționate, iar peste 2000 sunt cadre didactice de succes în marile universități ale
lumii.
O asemenea remarcă se impune a fi făcută fiind actori ai întregului proces de evoluție
a țării în această perioadă. Desigur, au fost multe neajunsuri, constrângeri și nerealizări dar
analizând cu atenție contextul politic și economic putem aprecia că învățământul superior teh-
nic din România a asigurat resursa umană suficient de bine calificată pentru rezultatele obținute
în industrie, cercetare și economie.
Ambiția și incompetența clasei politice de a realiza o industrie completă, proprie poate ar
trebui analizată în contextul geo-politic al acestor vremuri.
Școala românească de inginerie, cu o bogată tradiție, a făcut față cerințelor acelor vremuri
furnizând societății ingineri și subingineri care au reconstruit o industrie proprie.
În multe domenii rezultatele cercetării-dezvoltării, ale creației românești au condus la pro-
duse, echipamente și sisteme competitive la export (industria constructoare de mașini, industria
constructoare de echipamente și utilaje petroliere, industria electrotehnică, industria chimică și
a materialelor de construcții, industria textilă și nu în ultimul rând industria electronică și de
tehnică de calcul). România a fost printre primele țări care au construit calculatoare și micro-
calculatoare furnizate inclusiv la export.
Toate acestea vin să confirme că școala tehnică superioară din România, în care Institutul
Politehnic din București a reprezentat fanionul învățământului tehnic în România și-a adus o
remarcabilă contribuție la dezvoltarea economiei și a societății românești.
„Viitorul este urmarea necesară şi inteligibilă a prezentului;
cunoscându-l pe acesta, îl cunoaştem în esenţă şi pe celălalt.”
(Titu Maiorescu)
9. UNIVERSITATEA „POLITEHNICA” DIN BUCUREŞTI

CONTINUATOARE FIDELĂ
A INSTITUTULUI POLITEHNIC DIN BUCUREŞTI
Prin hotărârea Senatului Institutului Politehnic din Bucureşti, din luna noiembrie 1992,
Institutul Politehnic din Bucureşti a devenit Universitatea „Politehnica” din Bucureşti. În
şedinţa respectivă, diferiţi membri ai Senatului au făcut şi alte propuneri, cum ar fi să se revină
la denumirea dinainte de anul 1948 când se numea Politehnica din Bucureşti; alţii au propus
denumirea de Universitatea Tehnică din Bucureşti ş.a. La vot, propunerea ca Institutul Politehnic
din Bucureşti să devină Universitatea „Politehnica” din Bucureşti, a întrunit majoritatea votu
rilor. Astfel, Universitatea „Politehnica” din Bucureşti (UPB) devine, după cum se va constata
în următorii ani, 1993‑2019, continuatoarea fidelă a Institutului Politehnic din Bucureşti.
La data aprobării Cartei universităţii, în procesul de învăţământ universitar din Universi
tatea „Politehnica” din Bucureşti, funcţionau 11 facultăţi:
1. Facultatea de Electrotehnică,
2. Facultatea de Energetică,
3. Facultatea de Automatică şi Calculatoare,
4. Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii,
5. Facultatea de Inginerie Mecanică,
6. Facultatea de Ingineriea şi Managementul Sistemelor Tehnologice,
7. Facultatea de Ingineria Sistemelor Biotehnice,
8. Facultatea de Transporturi,
9. Facultatea de Aeronave,
10. Facultatea de Ştiinţa şi Ingineria Materialelor,
11. Facultatea de Chimie Industrială;
• Catedra UNESCO şi trei colegii universitare tehnice:
1. Colegiul Tehnic de Profil Electric;
2. Colegiul Tehnic de Profil Mecanic;
3. Colegiul Tehnic de Profil Chimie‑Metalurgie.
Structura Universităţii „Politehnica” din Bucureşti rămâne identică structurii Institutului
Politehnic din Bucureşti. Organele de conducere ale universităţii, facultăţilor şi catedrelor
rămân, în continuare (1992‑1996) cele alese în primăvara anului 1992.
În prezentarea activităţii din Universitatea „Politehnica” din Bucureşti, statisticile se vor
prezenta pe legislaturi (de patru ani). Nu se mai dau numele şi prenumele cadrelor didactice
promovate, numărul acestora fiind foarte mare.
Situaţia numerică promovării cadrelor didactice în perioada 1992‑1996 este următoarea:
)XQFĠLLOHGLGDFWLFH
$VLVWHQĠLXQLYHUVLWDUL
(lectori universitari)
pe care a avut loc
ùHILGHOXFUӽUL
&RQIHUHQĠLDUL
promovarea
Preparatori
universitari
universitari
universitari
Profesori
Total
Anul
1992* 81 51 92 87 46 357
1993 107 54 69 85 89 404
1994 27 21 25 21 16 110
1995(**) 49 32 74 48 40 243
Total: 1992-1996 264 158 260 241 191 1114
(*) Posturile scoase la concurs în anul 1992, au fost discutate în Senatul UPB în 1993.
(**) Unele posturi scoase la concurs în anul 1995, au fost discutate în Senatul UPB la începutul
anului 1996, înaintea alegerilor pentru viitoarea legistaturǎ.
Se observă că au fost scoase la concurs 1114 posturi didactice, acestea reprezentând

aproximativ 65% din numărul total al cadrelor didactice din UPB. În mod sigur, toate cadrele
didactice merituoase au făcut parte din acest lot de promăvări. Circa 25% din posturile scoase
la concurs sunt posturi de profesor universitar. Votul deschis a asigurat o promovare destul de
facilă, cu toate că au existat criterii de promovare oarecum riguroase din anumite puncte de
vedere.
Procesul de învăţământ s‑a desfăşurat conform planurilor de învăţământ considerate
modernizate. Modernizarea a constat, în principal, în introducerea de discipline care sunt
capitole ale unor discipline existente în planurile de învăţământ ale universităţilor tehnice din
lume.
La sfârşitul anului universitar 1994‑1995, rezultatele procesului de învăţământ au fost
următoarele:
• Învăţământ de ingineri, cursuri de zi (noiembrie 1995):
6WXGHQĠLFX 1XPӽUXO
6WXGHQĠL 6WXGHQĠL 6WXGHQĠL
VLWXDĠLD total de
SURPRYDĠL UHSHWHQĠL H[PDWULFXODĠL
QHvQFKHLDWӽ VWXGHQĠL
6WXGHQĠL 12.967 1953 1001 971
16.892
români (76,8%) (11,56%) (5,9%) (5,74%)
6WXGHQĠL 79 19 13 12
123
VWUӽLQL (64,23%) (15,45%) (10,57%) (9,75%)
1XPӽUXO 13.046 1972 1014 983
total de 17.015
VWXGHQĠL (76,67%) (11,59%0 (5,96%) (5,78%)
9. Universitatea „Politehnica” continuatoarea fidelă a Institutului... 537
• Învăţământ de ingineri, cursuri serale (noiembrie 1995):

6WXGHQĠL 1XPӽUXO
FXVLWXDĠLD total de
promRYDĠL UHSHWHQĠL H[PDWULFXODĠL
6WXGHQĠL 2322 258 198 220
2998
români (77,45%) (8,6%) (6,60%) (7,35%)
• Învăţământ – colegii universitare tehnice, cursuri de trei ani (noiembrie 1995):

6WXGHQĠL 1XPӽUXO
FXVLWXDĠLD total de
SURPRYDĠL UHSHWHQĠL H[PDWULFXODĠL
6WXGHQĠL 485 194 12 61
752
români (64,5%) (25,8%) (1,6%) (8,1%)
Promovalabilitatea este destul de mare faţă de cea a universităţilor similare din lume
(unde este de 30‑40%). Regulamentul privind activitatea didactică nu a fost respectat în totali
tate, la cererile studenţilor organizându‑se reexaminări.
A existat şi o înţelegere greşită a autonomiei universitare, care există până la nivelul
facultăţilor. Astfel, Facultatea de Electrotehnică şi Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii
au stabilit prezenţa obligatorie, pe când conducerile altor facultăţi au fost mai indulgente.
Prin Regulamentul privind activitatea didactică, pentru sesiunea excepţională, s‑au acordat
reexaminări la maximum două probe, iar pentru sesiunea de restanţe din toamnă s‑a permis şi
accesul studenţilor care, la începerea acesteia, nu îndeplinesc condiţia de promovare la şase
examene şi oricâte alte proiecte şi verificări pe parcursul semestrului.
Studenţilor care, după şansele suplimentare de promovare din luna octombrie (cursurile
pentru anul următor începeau la 1 octombrie), au rămas cu o singură probă nepromovată,
dar aveau media celorlalte probe peste 8,00, li s‑a permis trecerea în anul următor, examenul
nepromovat fiind considerat ca diferenţă.
Se caută să se reexamineze noţiunea de repetenţie, propunându‑se ca în cazul în care un
student repetă un an de studii să i se poată echivala 4‑6 examene promovate în anul anterior,
dacă a obţinut nota de maximum 7,00. Nu se fac propuneri clare, Senatul UPB fiind dispus să
cedeze în orice moment presiunilor făcute de studenţi.
Din cei 17.067 de studenţi de la învăţământul de zi, circa 5200 (30%) au primit burse de
studii şi de merit. De exemplu, numărul studenţilor cu medii anuale peste 8,00 în anul univer
sitar 1994‑1995, este următorul:
1XPӽUXO
Media 8,00-8,50 8,51-9,00 9,01-9,50 9,51-10 total de
VWXGHQĠL
1XPӽUXO 1885 1471 991 875

17.067
GHVWXGHQĠL (11%) (8,62%) (5,81%) (5,13%)
Concursurile de admitere în anul I de studii, structura şi cifrele de şcolarizare repartizate

de Ministerul Învăţământului, atât la forma de învăţământ de lungă durată, cât şi la cea de scurtă
durată, au avut loc în luna septembrie în anii 1992, 1993, 1994 şi 1995.
Până în anul 1992 inclusiv, concursul s‑a organizat pe facultăţi; începând cu anul 1993,
concursul se organizează pe profiluri, cifrele de şcolarizare fiind aprobate de Ministerul Învă
ţământului în conformitate cu propunerile Universităţii „Politehnica” din Bucureşti, respectiv
a facultăţilor şi colegiilor.
Probele de concurs pentru învăţământul de lungă durată (cinci ani) au fost trei: – algebră
şi elemente de analiză matematică; – geometrie plană şi în spaţiu şi trigonometrie şi – fizică,
la alegere cu chimia la Facultatea de Chimie Industrială sau cu Economia la profilul inginerie
economică.
Numărul de candidaţi a scăzut an de an, din 1992 până în 1994, când a fost de circa 3000;
a urmat un reviriment, în toamna anului 1995, ajungându‑se la aproximativ 4000 de candidaţi.
Numărul de locuri de şcolarizare repartizate Universităţii „Politehnica” din Bucureşti
a scăzut mai lent decât numărul de candidaţi. Pentru ocuparea locurilor rămase libere a fost
necesar să se facă distribuiri a celor reuşiţi atât în interiorul facultăţilor, cât şi între facultăţi.
Pentru ocuparea locurilor, Ministerul Învăţământului a dat un ordin care prevedea ca pentru
candidaţii respinşi la alte institute, dar care aveau media examenului de admitere peste 5,00 şi
cel puţin o probă la concursul de admitere identică cu o probă de admitere de la Universitatea
„Politehnica” din Bucureşti, să se organizeze un nou concurs şi pentru cea de‑a doua probă să
se facă un test de cunoştinţe.
În anul 1995, au fost ocupate toate cele 3120 de locuri existente pentru învăţământul de
lungă durată. De asemenea, a fost primul an în care colegiile universitare tehnice şi‑au ocupat
toate cele 450 de locuri. În anii anteriori, locurile de la învăţământul de scurtă durată (colegii)
erau ocupate în proporţie de 50%.
În 1993, 1994 şi 1995 învăţământul seral a dispărut din structura aprobată de Ministerul
În februarie 1995, Ministerul Învăţământului a stabilit ca absolvenţii colegiilor universitare
tehnice şi cei ai şcolilor militare de trei sau patru ani să poată continua studiile la forma de învă
ţământ de cinci ani. În UPB, s‑a organizat concurs de admitere numai la specializările la care
s‑au prezentat mai mulţi candidaţi decât numărul de locuri. Pentru ca cei înscrişi să devină
studenţi în penultimul an al învăţământului de lungă durată nu a fost limitat numărul probelor
de diferenţă, numărul acestora ajungând până la maximum 29 de probe. Ulterior, s‑a limitat
durata la 15 ani de la terminarea şcolii, pentru cei care se prezentau la admitere.
La sfârşitul anului 1995, această formă de învăţământ avea un viitor incert deoarece cei
care au fost admişi şi şi‑au dat diferenţele, doreau să fie înmatriculaţi la învăţământul seral care
în toamna anului 1996 nu mai avea anul III de studii la nicio facultate, fiind în lichidare.
În anul universitar 1994/1995, au fost organizate în Universitatea „Politehnica” din
Bucureşti primele specializări pentru Învăţământul de Studii Aprofundate, iar în anul universitar
1995/1996 acestea au fost extinse conform tabelului:
1XPӽUXOGH 1XPӽUXOGH
Nr.
Facultatea VSHFLDOL]ӽUL VSHFLDOL]ӽUL
crt.
1994/1995 1995/1996
1. (OHFWURWHKQLFӽ 3 5
2. (QHUJHWLFӽ 3 7
3. $XWRPDWLFӽúL&DOFXODWRDUH 3 6
4. (OHFWURQLFӽúL7HOHFRPXQLFDĠLL 4 8
5. ,QJLQHULHPHFDQLFӽ 2 6
6. ,QJLQHULDúL0DQDJHPHQWXO6LVtemelor Tehnologice 4 6
7. Ingineria Sistemelor Biotehnice 1 3
8. Transporturi 1 1
9. Aeronave 1 1
10. ùWLLQĠDúL,QJLQHULD0DWHULDOHORU 2 5
11. &KLPLH,QGXVWULDOӽ 9 10
12. 'HSDUWDPHQWXOGHùWLLQĠH,QJLQHUHúWL - 2
13. Catedra UNESCO - 2
Universitatea „3ROLWHKQLFD´GLQ%XFXUHúWL 7RWDO 33 62
Pentru Învăţământul Postuniversitar de Studii Aprofundate se recrutau studenţi de la

forma de învăţământ de lungă durată cu media generală de absolvire minim 8,00. Astfel, în anul
universitar 1994/1995 au fost 360 candidaţi pe cele 330 de locuri, iar în 1995/1996 au fost
870 candidaţi pe 620 de locuri.
Concursul de admitere la Studii Aprofundate a constat din două probe obligatorii, fiind
admişi cei care obţineau media concursului de admitere de minimum 8,00, în limita numărului
de locuri aprobate.
Planurile de învăţământ pentru Studii Aprofundate conţin cel mult 14 ore pe săptămână şi
cel mult trei probe de verificare pe semestru, cursurile fiind concepute pentru un an de studiu.
Absolvenţii terminau aceste studii cu o lucrare de disertaţie. Media generală de absolvire
era media aritmetică a mediei obţinute la probele din anul de studii şi a notei obţinute la susţi
nerea disertaţiei. Din cei 330 de studenţi admişi în anul universitar 1995‑1996, au promovat
327 (97%), mediile de absolvire fiind de peste 9,50, în general, iar media 10 fiind destul de
frecventă.
Este regretabilă confuzia Ministerului Învăţământului prin Legea învăţământului, care
echivala titlul de absolvent de studii aprofundate cu titlul de master. Învăţământul ingineresc, la
noi, era pe cinci ani, cuprinzând licenţa plus masterul.
Era normal ca absolvenţii studiilor aprofundate să aibă alte avantaje; de exemplu, reducerea
stagiului de doctorat etc.
Începând cu anul 1994, potrivit Ordinului Ministerului Învăţământului, finalizarea stu
diilor absolvenţilor se făcea prin examenul de licenţă la învăţământul de lungă durată, respectiv
prin examenul de absolvire la învăţământul de scurtă durată.
Examenul de licenţă constă din verificarea cunoştinţelor la: – o disciplină fundamentală
pentru profilul respectiv, – două discipline de specialitate şi susţinerea proiectului de diplomă
pentru învăţământul de lungă durată.
Examenul de absolvire constă din verificarea cunoştinţelor la: – o disciplină fundamen

tală, – o disciplină de specialitate şi – susţinerea lucrării de absolvire, pentru învăţământul de
scurtă durată.
La solicitarea studenţilor, din vara anului 1994, Senatul Universităţii „Politehnica” din
Bucureşti a fost de acord ca răspunsurile la examene să fie notate cu calificativele admis/respins,
proiectul de diplomă fiind cotat prin notă, ceea ce a făcut ca ponderea notei acestui proiect în
media general de absolvire să fie la paritate cu media generală de promovare a celor cinci ani
de studii, la învăţământul de lungă durată – cursuri serale.
În vara lui 1995, s‑au acordat note la toate probele examenului de absolvire, probele fiind
eliminatorii.
La solicitarea studenţilor, susţinută în Senatul Universităţii „Politehnica” din Bucureşti şi
admisă printr‑un ordin al Ministerului Învăţământului, în anii 1994 şi 1995, absolvenţii au putut
opta între obţinerea: – diplomei de inginer, primite în urma susţinerii numai a proiectului de
diplomă şi a – diplomei de inginer, în urma susţinerii tuturor probelor examenului de licenţă
(examen la trei discipline şi susţinerea proiectului de diplomă). Pentru prima variantă au optat
20% dintre studenţi. Nota minimă de promovare a fiecărei probe a fost 5,00, inclusiv pentru
proiectul de diplomă, dar media generală de absolvire a examenului de licenţă (calculată ca
medie aritmetică a notei la proiectul de diplomă şi a mediei examenelor de licenţă la probele
stabilite) era 6,00. S‑a constatat că media generală (calculată ca medie aritmetică a mediei
anilor de studii şi mediei la licenţă) la absolvire este mai mare – în general – cu circa 20‑30%
decât media anilor de studii, pentru cei cu media anilor de studii între 6,00 şi 7,00.
În sesiunea din februarie 1996 a examenului de licenţă, Biroul Senatului Universităţii
„Politehnica” din Bucureşti a aprobat următoarele taxe de repetare a examenului de finalizare
a studiilor, introduse prin Legea Învăţământului: 25.000 lei pentru repetarea examenului de
licenţă şi 18.000 lei pentru repetarea examenului de absolvire.
Cadrele didactice ale Universităţii „Politehnica” din Bucureşti au contribuit la perfecţio
narea cadrelor didactice din învăţământul preuniversitar, care susţin examene de definitivat,
gradul II şi gradul I.
De asemenea, în fiecare an, Universitatea „Politehnica” din Bucureşti a asigurat un număr
de 150‑200 preşedinţi ai comisiilor de bacalaureat.
În cei patru ani, aprilie 1992 – martie 1996, s‑a continuat lucrul la realizarea unei infra
structuri de comunicaţii de date necesare comunităţii ştiinţifice şi academice din Universitatea
„Politehnica” din Bucureşti, activitate care îşi are originea în proiectul „PIB‑THD Data
Processing and Communication Project”, elaborat în cadrul cooperării cu Universitatea
Tehnică din Darmstadt, în perioada iunie‑iulie 1990. Acest proiect a urmărit dezvoltarea unei
Reţele Locale de Date în Universitatea „Politehnica” din Bucureşti şi conectarea acesteia la
serviciile reţelelor internaţionale de date.
După anul 1990, guvernul Germaniei a hotărât să schimbe acest proiect, având în vedere
un obiectiv lărgit de a oferi acces liber şi servicii tuturor universităţilor şi instituţiilor ştiinţifice
şi culturale nonprofit din România, urmărindu‑se în acest fel realizarea unei infrastructuri de
comunicaţii de date cu acoperire naţională, ţinând seama de funcţionalitatea Nodului Central de
Comunicaţii de la Universitatea „Politehnica” din Bucureşti.
Astfel, Reţeaua de Date a Învăţământului Superior (RDIS) a constituit o măsură justă
pentru atingerea obiectivelor iniţiale ale proiectului. În cei patru ani, mai 1992 – martie 1996,
au fost parcurse peste 12 etape, luând naştere Biroul de Coordonare al Reţelei de Date a
Învăţământului Superior, desemnat ca mecanism de adaptare a deciziilor, din acest organ făcând
parte reprezentanţi ai Ministerului Învăţământului, ai universităţilor şi instituţiilor care fac parte
din RDIS. S‑a ajuns ca în martie 1996 să se deschidă canalul VAST de 256 kbps cu Taide NET.
S‑au luat măsuri pentru dezvoltări în viitor prin restructurarea reţelei, prin dezvoltarea
infrastructurilor de comunicaţii de date locale, creşterea complexităţii ca noduri în RDIS ş.a.
În 1992‑1996, distribuirea posturilor didactice ocupate şi vacante pe funcţii didactice a fost
următoarea (O – numărul posturilor ocupate; V – numărul posturilor vacante; T – numărul total
al posturilor):
Anul
1992-1993 1993-1994 1994-1995 1995-1996
univ.
Posturi O V T O V T O V T O V T
Prof.
279 245 524 313 265 578 344 285 629 364 314 678
univ.
Conf.
394 253 647 361 277 638 347 275 622 331 247 578
univ.
ùef de
OXFUӽUL
521 376 897 533 406 939 582 421 1003 556 405 961
(lector
univ.)
Asist.
502 774 1276 488 653 1141 463 527 990 456 363 819
univ.
Prepara-
96 103 199 139 66 205 131 72 203 139 69 208
tor univ.
Nr.
total de
1792 1751 3543 1834 1667 3501 1867 1580 3447 1846 1398 3244
posturi
C.D.
În cei patru ani universitari (1992‑1993, 1993‑1994, 1994‑1995 şi 1995‑1996) au existat şi

posturi didactice de cercetare ştiinţifică 81, 95, 73 şi, respectiv, 92, fiind ocupate în fiecare an
4% până la 13%.
În această perioadă, în care tranziţia din ţara noastră a trecut printr‑o fază extrem de
complicată (de exemplu, PIB‑ul României ajunsese în 1992 la 19,6 miliarde USD de la 40,8
miliarde USD în 1990, iar în perioada 1992‑1996, acesta a crescut doar pană la 35,3 miliarde
USD în anul 1996), în care nivelul de trai al populaţiei a scăzut permanent şi semnificativ,
fondurile repartizate învăţământului au fost mai mici decât în perioada comunismului.
De asemenea, nefiind elaborată, încă o Lege a Învățământului după schimbările din 1989,
Ministerul Învăţământului a emis ordine care mai de care mai aberante şi uneori contradictorii,
afectând activitatea studenţilor pentru a‑şi continua studiile.
Conducerea Universităţii „Politehnica” din Bucureşti, pentru a evita arbitrariul în învăţă
mânt, a adoptat un Regulament al activităţii didactice pe care l‑a aplicat până la apariţia noii
legi.
Tot în această legislatură, Senatul Universităţii „Politehnica” din Bucureşti a aprobat „Meto
dologia de desfăşurare a alegerilor pentru ocuparea funcţiilor de conducere în Universitatea
„Politehnica” din Bucureşti.
În aceşti ani, cercetarea ştiinţifică a cadrelor didactice din Universitatea „Politehnica”

din Bucureşti s‑a desfăşurat, în special, pe bază de contracte de cercetare ştiinţifică, a căror
valoare a ajuns în anul 1995 la cifra totală de 6525,51 milioane lei. Contractele de cercetare
ştiinţifică au fost încheiate cu Ministerul Învăţământului, Ministerul Ştiinţei şi Tehnologiei şi
alţi beneficiari (întreprinderi industriale).
Pentru a pune cercetarea ştiinţifică pe baze noi în UPB s‑au înfiinţat Centre de cercetare
ştiinţifică, fără personalitate juridică, dar cu independenţă financiară.
Aceste centre de cercetare ştiinţifică au funcţionat pe baza Legii nr. 57/1992, apoi a Legii
Documentarea s‑a îmbunătăţit atât prin dezvoltarea şi creşterea continuă a colecţiilor cu
literatură ştiinţifică, cât şi prin achiziţii retrospective (în cazul unor lucrări de valoare strict
necesare şi foarte solicitate). Astfel, Biblioteca Centrală a UPB – care conţinea în anul 1992
un total de 1368 milioane de volume –, la 31 decembrie 1995 numărul acestora a ajuns la
aproximativ 1417 milioane de volume.
Se menţionează că în această perioadă a avut loc o creştere semnificativă de periodice din
străinătate şi de cărţi de valoare din străinătate. Astfel, numărul de abonamente pentru periodice
a crescut de la 141 (în anul 1992) la 242 (în anul 1995).
Manifestările ştiinţifice au crescut ca număr în mod simţitor, astfel:
• În anul 1992: – Simpozionul „Omul şi trăznetul”, cu participare internaţională (organizat
de Facultatea de Energetică); – International Conference on Differential Geometry and its
Applications (organizată de Facultatea de Transporturi); – Conferinţa Naţională de Metalurgie
(organizată de Facultatea de Ştiinţa şi Ingineria Materialelor); – Simpozionul „Cuptoare cu
Tratament Termic”, cu participare internaţională (organizat de Facultatea de Ştiinţă şi Ingineria
Materialelor); ş.a.
• În anul 1993: – International Conference on Computer Aided Engineering Education
(organizată de Facultatea de Electrotehnică); – Simpozionul SIENE, cu participare internaţio
nală (organizat de Facultatea de Energetică); – Universitatea de vară – 1993, pe probleme de
centrale electrice, cu participare internaţională (organizată de Facultatea de Energetică); – A
2-a Conferinţă Naţională de Termotehnică (organizată de Facultatea de Mecanică); – Manage
mentul Calităţii – Seminar cu participare internaţională (organizat de Facultatea de Ingineria şi
Managementul Sistemelor Tehnologice); – A 4-a Conferinţă Naţională de Control Nedistructiv
– cu participare internaţională (organizat de Facultatea de Ingineria şi Managementul Sistemelor
Tehnologice); – Conferinţa Internaţională CAD/CAM’93 (organizată de Facultatea de Ingineria
şi Managementul Sistemelor Tehnologice); – Simpozionul Internaţional SYROM’93 (organizat
de Facultatea de Ingineria şi Managementul Sistemelor Tehnologice); – International Work
shop on Differential Geometry and its Applications (organizat de Facultatea de Transporturi);
– Simpozionul Naţional „40 de ani de Telecomenzi şi Electronică în Transporturi” (organizat
de Facultatea de Transporturi); – Conferinţa Naţională de Ingineria Transporturilor (organizată
de Facultatea de Transporturi); – Simpozionul Internaţional „EURAVIA ’93” (organizat de
Facultatea de Aeronave); – Conferinţa Naţională de Metalurgie (organizată de Facultatea
de Ştiinţa şi Ingineria Materialelor); – Simpozionul „Materiale Compozite”, cu participare
internaţională (organizat de Facultatea de Ştiinţa şi Ingineria Materialelor); – A 8-a Conferinţă
de Chimie şi Inginerie Chimică, cu participare internaţională (organizată de Facultatea de
Chimie Industrială) etc.
A continuat organizarea Conferinţei Internaţionale de Sisteme Automate şi Calculatoare

ajungând la cea de-a 10-a ediţie în anul 1995. Prin tematica şi nivelul ştiinţific al lucrărilor
selectate pentru prezentarea la conferinţa CSCS (Control Systems and Computer Science),
aceasta a atras mulţi experţi din întreaga lume.
• În anul 1994: – Simpozion SIENE – cu participare internaţională (organizat de Facultatea
de Energetică); – 6 seminarii – cu participare internaţională (organizate de Facultatea de
Energetică); – Conferinţa „Realizări recente în domeniul transferului de căldură” – cu partici
pare internaţională (organizată de Facultatea de Mecanică); – Conferinţa Naţională de Mecanică
Fină „COMEFIN” – cu participare internaţională (organizată de Facultatea de Mecanică); –
A 9-a Conferinţă Naţională de Maşini-Unelte – cu participare internaţională (organizată de
Facultatea de Ingineria şi Managementul Sistemelor Tehnologice); – Conferinţa Naţională de
Metalurgie (organizat de Facultatea de Ştiinţe şi Ingineria Materialelor).
• În anul 1995: – Seminarul Naţional de Electrotehnică Teoretică (organizat de Facultatea
de Electrotehnică); – Simpozion SIENE – cu participare internaţională (organizat de Facultatea
de Energetică); – 3 seminarii – cu participare internaţională (organizate de Facultatea de
Energetică); – „Intelligent Manufacturing Systems” – 3rd IFAC/IFIP/IFORS Workshop
(organizat de Facultatea de Automatică şi Calculatoare); – International Conference on „Control
Systems and Computer Science” (organizat de Facultatea de Automatică şi Calculatoare); –
Şcoala de Informatică avansată PARADIS ’95 – Sisteme paralele şi distribuite (organizat de
Facultatea de Automatică şi Calculatoare); – Eastern European Regional Contest (organizat
de Facultatea de Automatică şi Calculatoare); – Conferinţa „Realizări ale cercetătorilor de
mecanică fină în ultimul sfert de veac” – cu participare internaţională (organizată de Facultatea
de Mecanică); – A 5-a Conferinţă Naţională de Control Nedistructiv şi al 2‑lea Seminar de
Managementul Calităţii – cu participare internaţională (organizat de Facultatea de Ingineria
şi Managementul Sistemelor Tehnologice); – A 3-a Conferință Naţională de Dispozitive de
Prelucrare, Asamblare şi Control – cu participare internaţională (organizat de Facultatea de
Ingineria şi Managementul Sistemelor Tehnologice); – Economicity, Safety, Reliability of
Automotive – ESFA ’95 Conference – cu participare internaţională (organizată de Facultatea
de Transporturi); – Simpozion Internaţional „EURAVIA ’93” – cu participare internaţională
(organizat de Facultatea de Aeronave); – Simpozionul Henri Coandă (organizat de Facultatea
de Aeronave); – Conferinţa Naţională de Metalurgie – cu participare internaţională (organizată
de Facultatea de Ingineria şi Managementul Sistemelor Tehnologice); – A 9-a Conferinţă de
Chimie şi Inginerie Chimică, cu participare internaţională (organizată de Facultatea de Chimie
Industrială).
• În anul 1996 (ianuarie): – Simpozionul „Compatibilitate electromagnetică” (organizat
de Facultatea de Energetică).
În Universitatea „Politehnica” din Bucureşti se consideră că pregătirea prin doctorat repre
zintă o componentă importantă a perfecţionării absolvenţilor. În primul rând, se au în vedere cei
care lucrează în învăţământul superior şi în institutele de cercetare ştiinţifică. În perioada aprilie
1992 – martie 1996, repartizarea pe profile a doctoranzilor (la cele 75 de specializări existente)
a conducătorilor de doctorat şi a tezelor susţinute, a fost următoarea:
Profilul Electric
&KLPLHúL Total
(care include
Mecanic ùWLLQĠD pe
Data cu Fizica
Materialelor UPB
privire la: 7HKQLFӽ
1XPӽUXOGHVSHFLDOLWӽĠL 23 27 25 75
1XPӽUXOWRWDOGHFRQGXFӽWRUL
62 95 58 215
de doctorat
1XPӽUXOGHFRQGXFӽWRULQRLGH
12 19 7 38
doctorat (aprile 1992 – martie 1996)
1XPӽUXOWotal de doctoranzi 780 1266 778 2826
1XPӽUXOGHGRFWRUDQ]LvQVWDJLX 369 464 345 1178
1XPӽUXOGHWH]HGHGRFWRUDW
VXVĠLQXWHvQSHULRDGDDSULOLH– 82 99 96 277
martie 1996
În anul 1994, se înfiinţează Consiliul Naţional al Cercetării Universitare (CNCU), iar în

1995 se înfiinţează Consiliul Naţional al Finanţării Învăţământului Superior (CNFIS) ca foruri
consultative pentru finanţarea cercetării şi programelor formative în învăţământul superior.
Profesorul Ioan Dumitrache a fost vicepreşedinte al CNCU din 1994 până în 1998 şi preşedinte
al CNCSIS din 1998 până în 2011. Din 1994 CNCU se transformă în CNCSIS.
În perioada aprilie 1992 – martie 1996, Universitatea „Politehnica” din Bucureşti a acordat
titlul de DOCTOR HONORIS CAUSA al UPB la 26 de personalităţi: laureaţi ai Premiului
Nobel, rectori ai unor universităţi din străinătate cu care UPB are relaţii fructuoase şi durabile,
profesori universitari de prestigiu, directori ai unor institute de cercetare ştiinţifică, doi
ambasadori, un lord, un director al Clubului de la Roma ş.a.
În aceaşi perioadă (aprilie 1992 – martie 1996) au fost organizate următoarele (ca număr)
cursuri postuniversitare de specializare: profilul mecanic (inclusiv Matematica) – 30; profilul
electric (inclusiv Fizica) – 16; profilul chimie şi ştiinţa materialelor – 16; profilul management,
pedagogie – 15. Au fost 950 de cursanţi şi s‑au acordat 735 de diplome.
Numărul de titluri de carte universitară editată, în intervalul de timp aprilie 1992 – martie
1996, a fost:
Cursuri în limbi
VWUӽLQHSHQWUX
Departamentul
Management
Materialelor
0DWHPDWLFӽ
&KLPLHúL
GHùWLLQĠH
LQJLQHUHúWL
Economie
Filozofie
Mecanic
‫܈‬L)L]LFӽ
Total pe
Electric
ùWLLQĠD
Profilul
Profilul
Profilul
UPB
78 130 176 100 28 83 595
Numărul mediu de exemplare pentru fiecare carte a fost de 150 ÷ 200, iar numărul mediu
de pagini pe carte 200 ÷ 250.
Buletinul Ştiinţific al UPB a fost reorganizat pe patru serii: A – Applied Mathematics
and Physics; B – Chemistry and Materials Science; C – Electrical Engineering and Computer
Science; D – Mechanical Engineering. Încă nu s‑a ajuns ca „Buletinul Ştiinţific al UPB” să

apară la timp şi în condiţii optime de redactare şi de control ştiinţific.
Universitatea „Politehnica” din Bucureşti are spaţii de învăţământ în suprafaţă totală de
98.952 m2, distribuite în patru sedii din Bucureşti: – Noul local din Splaiul Independenţei nr.
313, 67.909 m2; – Localul de la Bulevardul Iuliu Maniu nr. 1‑3, 9.558 m2; – Localul vechi din
strada Polizu nr. 1‑7, 19.206 m2 şi – Localul din Calea Victoriei nr. 149, 2.279 m2.
Suprafaţa respectivă reprezintă 62,6% din spaţiul util. În această perioadă (aprilie 1992 –
martie 1996), UPB are 0,94 m2/student în sala de curs (sub limita de 1 m2/student, prevăzută în
criteriile internaţionale). De asemenea, UPB are 5,4 m2 /student, acest indice fiind cel mai mic
în comparaţie cu celelalte mari universităţi tehnice din ţară şi la jumătate din normele europene
de funcţionare. În cele 188 săli de clasă cu o suprafaţă de 16.995 m2, UPB are 13.524 locuri (o
acoperire de 65%70% din necesar).
Evoluţia numărului de studenţi în intervalul de timp 1987/1988-1995/1996 a fost urmă
toarea:
Anul
univ. 1987 1988 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995
Tipul de 1988 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996
vQYӽĠӽPkQW
Ingineri zi 15.912 16.512 17.113 19.710 20.088 20.534 19.214 18.110 17.015
Ingineri seral 8612 9011 9630 8174 7937 6507 5247 4582 1998
Studii
- - - - - - - 310 638
aprofundate
Subingineri seral - - 1157 891 831 406 85 - -
Colegii
- - - - 281 520 754 922 1268
universitare
Total 24.512 25.523 27.900 28.775 29.137 27.967 25.300 23.924 20.919
Evoluţia numărului de salariaţi ai UPB în perioada 1992/1993-1995/1996 a fost urmă

toarea:
Anul 1992/1993 1993/1994 1994/1995 1995/1996
univ. 1XPӽUXOGH 1XPӽUXOGH 1XPӽUXOGH 1XPӽUXOGH
Tipul de Persoane Persoane Persoane Persoane
Posturi Posturi Posturi Posturi
personal fizice fizice fizice fizice
Cadre didactice 3657 1838 3640 1882 3510 1864 3366 1888
Personal TESA 2478 2353 2478 2353 2478 2353 2478 2353
Personal de cercetare 611 248 611 215 611 190 611 160
Total 6746 4439 6729 4450 6599 4407 6455 4401
Nr. VWXGHQĠL 27.697 25.300 23.924 21.919
Nr.VWXGHQĠL1UFGSRVWXUL 7,6 6,95 6,81 6,51
Nr. VWXGHQĠL1UFG
15,1 13,44 12,84 11,61
persoane fizice
c.d. pensionate 37 44 77 116
Din datele existente costul unitar global de instruire a fost de 821,5 USD/student echiva
lent în anul 1994 şi de 792,5 USD/student echivalent în anul 1995.
Universitatea „Politehnica” din București a început să dea o atenţie deosebită, încă din
anul 1991, cooperării internaţionale prin instituţionalizarea principiilor reformatoare, adaptarea
infrastructurii sale la normele şi standardele internaţionale, integrarea europeană şi mondială.
De asemenea, s‑a încercat şi promovarea unor criterii internaţionale în performanţa ştiinţifică
şi academică. Astfel, circa 400 de persoane participă anual (în perioada 1992‑1995) la colocvii,
simpozioane, conferinţe, ateliere de lucru, iar alte aproximativ 400 au beneficiat de mobilităţi
sub formă de burse, stagii, cursuri de perfecţionare etc. În total, în intervalul de timp 1992‑1995,
au avut loc peste 3000 de deplasări în străinătate (din care, circa 600 în Franţa şi peste 350 în
Germania).
S‑au încheiat şi reînnoit acorduri de cooperare cu 37 de universităţi de prestigiu din lume:
South Bank University of London (1993), City University London (1994), Université Libre
de Bruxelles (1990), Ecole Polytechnique de Montreal (1992), Ecole Polytechnique Fédérale
de Lausanne (1990), Institut National Polytechnique de Toulouse (1992), Institut National
Polytechnique de Grenoble (1993), Electricité de France (1990), Ecole Nationale Supérieure
de Besançon (1992), Institut Polytechnique de Lyon (1992), Institut National de Sciences
Appliquées de Lyon (1995), Université de Nancy I (1995), Technische Hochschule Darmstadt
(1974, menţinut), National Technical University of Athens (1994), Universitatea Ben‑Gurion
(1995), Politenico di Torino (1990), Universitatea „La Sapienza” din Roma (1995), Institutul
Politehnic „S. Lazo” din Chişinău (1990), Universitatea „Alecu Russo” din Bălţi (1994), Duke
University (1990), University of Washington – School of Business Administration (1991), The
College of Engineering-Architecture and Technology of Oklahoma State University (1992),
Technical University of Budapesta (1992) ş.a.
Cadrele didactice ale Universităţi „Politehnica” din București au participat la programele
cu finanţare internaţională: TEMPUS‑PHARE, COPERNICUS, PECO, TEMPRA. În 1991,
au fost şi au continuat să fie în derulare 35 de programe TEMPUS şi două Proiecte de Măsuri
Complementare.
Numărul de cetăţeni străini la studii în UPB (studenţi şi doctoranzi) a fost următorul:
Anul universitar 1991-1992 1992-1993 1993-1994 1994-1995 1995-1996
1XPӽUXOGHVWXGHQĠL
315 288 326 341 327
doctoranzi
Numărul burselor acordate la începutul fiecărui an universitar pentru studenţii de la

învăţământul de zi a acoperit (30‑35%) din numărul total de studenţi. În afara burselor din
bugetul de stat alocat de Ministerul Învăţământului, unele facultăţi (Facultatea de Electronică
şi Telecomunicaţii şi Facultatea de Transporturi) au acordat burse pe baza unor regulamente
proprii stabilite de comun acord cu sponsorii, burse finanţate de către societăţi comerciale.
La inițiativa profesorului Ioan Dumitrache, în anul 1994, prin ordin al ministrului se
înfiinţează Centrul pentru Pregătirea Resurselor Umane (CPRU), având ca obiective majore
formarea resurselor umane înalt calificate pentru economie şi cercetare interdisciplinară. CPRU
a aprobat numirea ca director al profesorului Ioan Dumitrache de Biroul Senatului al UPB.
La cinci ani şi jumătate de la schimbările din decembrie 1989, în şedinţa comună a

Camerei Deputaţilor şi a Senatului din 28 iunie 199, este adoptată Legea învăţământului.
În 90 de zile de la publicarea acestei legi în Monitorul oficial al României, Ministerul
Învăţământului elaborează regulamentele care decurg din aplicarea legii respective şi stabileşte
măsuri tranzitorii.
Această lege stabileşte ca în România să existe învăţământ general obligatoriu de opt
clase (frecvenţa obligatorie a învăţământului de opt clase încetând la vârsta de 16 ani). Legea
învăţământului din 1995 stabileşte următoarea structură a sistemului naţional de învăţământ:
– învăţământ preuniversitar (a – învăţământ preşcolar cu grupele mică, mijlocie şi mare –
de pregătire pentru şcoală; b – învăţământ primar, clasele I‑IV; c – învăţământ secundar –
gimnaziul, clasele V‑VIII, – profesional şi liceal – clasele IX‑XII sau XIII pentru cursuri serale,
d – învăţământ postliceal); – învăţământ superior (a – învăţământ universitar; b – învăţământ
postuniversitar) şi – educaţie permanentă.
Învăţământul superior se realizează prin instituţii de învăţământ şi de cercetare: universi
tăţi, institute, academii, conservatoare, colegii universitare şi şcoli postuniversitare. Este un
învăţământ gratuit şi se poate organiza în formele: de zi, seral şi fără frecvenţă. Înfiinţarea
instituţiilor de învăţământ superior se face prin lege.
Învăţământul universitar cu caracter deschis este organizat sub formă de: învăţământ
universitar de scurtă durată şi învăţământ universitar de lungă durată.
Învăţământul universitar de scurtă durată: – este organizat în colegii universitare, în
cadrul instituţiilor de învăţământ universitar de lungă durată; – are durata de trei ani, cu excepţia
colegiilor pedagogice, care au durata de doi ani; – se înfiinţează cu aprobarea Ministerului
Învăţământului, la propunerea senatelor instituţiilor de învăţământ superior; – admiterea se face
pe baza criteriilor prevăzute pentru învăţământul universitar de lungă durată; – se încheie cu
examen de absolvire, organizat pe baza criteriilor elaborate de Ministerul Învăţământului şi a
unei metodologii stabilite de senatele universitare.
Absolvenţii care au absolvit colegiile universitare: – primesc diploma în care se specifică
domeniul specializării dobândite, dacă au luat examenul de absolvire sau certificate însoţit
de foaia matricolă cu notele obţinute, dacă nu au trecut examenul; – pot continua studiile în
învăţământul de lungă durată, în cadrul profilului studiat iniţial sau apropiat, prin concurs în
limita locurilor disponibile pentru anul universitar curent, criteriile fiind stabilite de instituţiile
de învăţământ universitar de lungă durată; – admişii la învăţământ universitar de lungă durată,
susţin examenele de diferenţe stabilite de comisiile facultăţilor şi în urma promovării acestora
vor fi înscrişi în anul III al învăţământului universitar de lungă durată.
Învăţământul universitar de lungă durată: se desfăşoară în universitate şi în alte instituţii
echivalente (institute, academii, conservatoare) în facultăţi şi la specializări autorizate sau
acreditate, înfiinţarea de noi facultăţi fiind aprobată de către Ministerul Învăţământului, iar
structura acestora, de către senatele universitare; – durata studiilor la cursurile de zi în învă
ţământul universitar de lungă durată este, în funcţie de profil, de 4‑6 ani şi se stabileşte prin
hotărârea Guvernului (modificarea duratei studiilor se poate face numai începând cu anul I);
– îşi încheie studiile cu examen de licenţă, care constă în proiect sau lucrare de diplomă şi în
probe generale şi de specialitate (criteriile de organizare a examenului de licenţă fiind stabilite
de Ministerul Învăţământului, iar metodologia, de către senatele universitare).
Absolvenţii învăţământului universitar de lungă durată: – primesc titlul de licenţiat în

profilul şi în specializarea urmate, dacă au promovat examenul de licenţă sau, la cerere, un
certificat de studii şi copie de pe foaia matricolă, dacă nu au promovat examenul de licenţă; –
pot susţine examenul de licenţă de cel mult două ori, în decurs de cinci ani de la absolvire.
Titulatura diplomei de licenţă se stabileşte de Ministerul Învăţământului, în conformitate
cu standardele internaţionale.
Diplomele eliberate de instituţiile de învăţământ universitar de lungă durată până în anul
1993 inclusiv sunt echivalente cu diploma de licenţă.
De asemenea, sunt prevăzute condiţiile de îndeplinit pentru studenţii şi absolvenţii care
optează pentru profesiunea didactică, pentru activitţile clinice din învăţământul superior
medical, pentru desfăşurarea învăţământului preuniversitar, pentru doctorat ş.a. Titlul ştiinţific
de doctor se acordă de către conducerea instituţiei organizatoare şi se confirmă de către
Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare de pe
lângă Ministerul Învăţământului şi pe baza ordinului ministrului învăţământului, se eliberează
diploma de doctor de către instituţia acreditată. Se specifică, de asemenea, că organizarea şi
desfăşurarea doctoratului se reglementează prin hotărârea guvernului.
Secţiunea a 5‑a a legii, reglementează cercetarea ştiinţifică în învăţământul superior. Este
de remarcat că această lege prevede încadrarea cu personal didactic, de cercetare ştiinţifică şi cu
alte categorii de personal a catedrelor, departamentelor şi unităţilor de cercetare ştiinţifică, fără
a se aplica până în prezent, după 15 ani de la promulgarea legii.
Din nefericire pentru învăţământul superior, legea respectivă nu prevede obligativitatea
cercetării ştiinţifice pentru cadrele didactice, specificând numai că activitatea de cercetare ştiin
ţifică constituie unul dintre criteriile de apreciere a valorii profesionale a cadrului didactic.
Legea învăţământului din 1995 reglementează şi structura instituţiilor de învăţământ supe
rior, autonomia universitară, învăţământul militar, învăţământul particular, învăţământul pentru
persoanele aparţinând minorităţilor naţionale.
Titlul III al legii este dedicat reglementării conţinutului învăţământului de toate gradele, iar
titlul IV – conducerii învăţământului.
În titlul V se specifică, printre altele, personalul didactic din învăţământul românesc:
a) educatoare, în învăţământul preşcolar; b) învăţători – în învăţământul primar; c) institutori
– în învăţământul preşcolar şi primar; d) maiştri‑instructori – în învăţământul gimnazial, pro
fesional, liceal şi postliceal; e) profesori – în învăţământul gimnazial, profesional, liceal şi
postliceal; f) preparatori, asistenţi universitari, lectori universitari (şefi de lucrări), conferen
ţiari universitari, profesori universitari şi profesori universitari consultanţi – în învăţământul
superior.
De asemenea, se prevede că în învăţământ poate funcţiona personal didactic asociat, perso
nal de cercetare integrat în catedre, departamente, unităţi sau centre de cercetare şi personal
didactic auxiliar. Se prevede ocuparea posturilor didactice prin concurs, condiţiile fiind prevă
zute în Statutul personalului didactic. În titlul VI se reglementează baza materială şi modul de
finanţare a învţământului de stat de la bugetul de stat, în limitele a cel puţin 4% din produsul
intern brut. Dacă amintim că în România, între cele două războaie mondiale, învăţământul era
finanţat de stat de la bugetul de stat, în limitele a 12-18% din produsul intern brut, ceea ce s‑a
alocat învăţământutui prin această lege, în 1995, este o sumă derizorie.
În martie 1993, următoarele cadre didactice din Universitatea „Politehnica” din Bucureşti
au fost alese membri ai Academiei Române: profesorul Dan Dascălu – membru titular;
profesorul Andrei P. Silard – membru corespondent şi profesorul Aurelian Stan – membru de
onoare.
În noiembrie 1994, profesorul Adrian Rusu a fost ales membru corespondent al Academiei
Române, iar în februarie 1996 profesorul Vlad Ionescu a fost ales membru corespondent al
aceluiaşi for.
La începutul anului 1996 (ianuarie‑martie), au avut loc alegerile pentru noile conduceri
academice ale Universităţii „Politehnica” din Bucureşti, care vor răspunde de destinele aces
teia în următorii patru ani (aprilie 1996 – martie 2000).
Conducerea academică aleasă a UPB a fost: – rector: prof. Gheorghe Zgură; – prorectori:
prof. Ioan Constantin (procesul de învăţământ), – prof. Dorin Cristescu (cooperare internaţio
nală, dotare, investiţii), – prof. Daniel Bunea (cercetare ştiinţifică), – prof. Ioan Păunescu
(probleme studenţeşti), – prof. Corneliu Berbente (studii postuniversitare şi doctorat); – secretar
ştiinţific: prof. Mircea Covrig.
Conducerile facultăţilor alese au fost:
1. Facultatea de Electrotehnică: decan: prof. Mihai Octavian Popescu; prodecan: prof.
Florea Hănţilă; secretar ştiinţific: prof. Virgil Fireţeanu.
2. Facultatea de Energetică: decan: prof. Dumitru Cezar Ionescu; prodecani: prof.
Constantin Eugen Isbăşoiu şi conf. Sorin Coatu; secretar ştiinţific: prof. Sorin Hurdubeţiu.
3. Facultatea de Automatică şi Calculatoare: decan: prof. Nicolae Cupcea; prodecani:
prof. Sergiu Iliescu şi prof. Silviu Dumitru; secretar ştiinţific: prof. Valentin Cristea.
4. Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii: decan: prof. Marin Drăgulinescu;
prodecani: prof. Mircea Bodea, prof. Vasile Lăzărescu şi prof. Teodor Petrescu; secretar ştiin
ţific: prof. Gheorghe Brezeanu.
5. Facultatea de Inginerie Mecanică: decan: prof. Mircea Marinescu; prodecani: prof.
Radu Iatan şi prof. Ioan Voica; secretar ştiinţific: Dan Filipoiu
6. Facultatea de Ingineria şi Managementul Sistemelor Tehnologice: decan: prof. Constantin
Ispas; prodecani: prof. Horia Gheorghiu, prof. Constantin Minciu şi prof. Constantin Stănescu;
secretar ştiinţific: Viorel Micloşi.
7. Facultatea de Ingineria Sistemelor Biotehnice: decan: prof. Ladislav David; prodecan:
conf. Constantin Maican; secretar ştiinţific: conf. Mihai Bayer.
8. Facultatea de Transporturi: decan: prof. Şerban Raicu; prodecani: conf. Liviu Boşianu
şi conf. Ion Făgeţean; secretar ştiinţific: conf. Decebal Farini.
9. Facultatea de Inginerie Aerospaţială: decan: prof. Stelian Găletuşe; prodecan: conf.
Vasile Constantinescu; secretar ştiinţific: prof. Ştefan Stanciu.
10. Facultatea de Ştiinţa şi Ingineria Materialelor: decan: prof. Petru Moldovan; prodecani:
prof. Mihai Cojocaru şi conf. Florin Ştefănescu; secretar ştiinţific: prof. Edmond Berceanu.
11. Facultatea de Chimie Industrială: decan: prof. Ecaterina Andronescu; prodecani: prof.
Iosif Schiketanz şi prof. Horia Iovu; secretar ştiinţific: conf. Romulus Dima.
12. Departamentul de Ştiinţe Inginereşti: decan: prof. Andrei Ţugulea.
13. Colegiul Tehnic Nr. 1: director: prof. Gheorghe Solomon.
14. Colegiul Tehnic Nr. 2: director: prof. Istvan Sztoyanov.
15. Catedra UNESCO: Şef de catedră: prof. Aureliu Leca.

16. Centrul pentru Perfecţionarea Resurselor Umane: director: prof. Ioan Dumitrache
La conducerelie catedrelor (ca şefi de catedră) au fost aleşi următorii:

1. Catedra de Maşini, Materiale şi Acţionări Electrice: prof. Mircea Covrig;
2. Catedra de Măsurări, Aparate Electrice şi Convertoare Statice: prof. Florin Ionescu;
3. Catedra de Electrotehnică; prof. Aurel Panaitescu;
4. Catedra de Matematică III: prof. Mariana Craiu;
5. Catedra de Educaţie Fizică şi Sport, prof. Victor Cicu;
6. Catedra de Limbi Moderne: lector Petre Anghel.
7. Catedra de Electroenergetică: prof. Theodor Miclescu;
8. Catedra de Hidraulică şi Maşini Hidraulice: prof. Dan Ionescu;
9. Catedra de Management Industrial: prof. Dan Ardelea;
10. Catedra de Pedagogie: prof. Vasile Popescu;
11. Catedra de Centrale Electrice şi Energetică Industrială; prof. Adrian Badea.
3. Facultatea de Automatică şi Calculatoare
12. Catedra de Calculatoare: prof. Nicolae Ţăpuş;
13. Catedra de Automatică şi Ingineria Sistemelor: prof. Ioan Dumitrache;
14. Catedra de Automatică şi Informatică Industrială: prof. Traian Ionescu;
15. Catedra de Matematică II: prof. Octavian Stănăşilă.
16. Catedra de Fizică: prof. Ioan M. Popescu;
17. Catedra de Electronică Aplicată şi Ingineria Informaţiei: prof. Radu Zaciu;
18. Catedra de Dispozitive, Circuite şi Aparate Electronice: prof. Adrian Rusu;
19. Catedra de Telecomunicaţii: prof. Adelaida Mateescu;
20. Catedra de Tehnologie Electronică şi Fiabilitate: prof. Ovidiu Iancu.
5. Facultatea de Inginerie Mecanică
21. Catedra de Organe de Maşini şi Tribologie: prof. Mircea Pascovici;
22. Catedra de Echipamente Termomecanic şi Nuclear: prof. Constantin Neaga;
23. Catedra de Termotehnică, Maşini Termice şi Frigorifice: prof. Vsevolod Radcenco;
24. Catedra de Mecanică Fină: prof. Valeriu Banu;
25. Catedra de Motoare cu Ardere Internă: prof. Andrei Manole;
26. Catedra de Echipamente de Proces: prof. Valeriu Jinescu.
6. Facultatea de Ingineria şi Managementul Sistemelor Tehnologice
27. Catedra de Rezistenţa Materialelor: prof. Nicolae Iliescu;
28. Catedra de Tehnologia Materialelor şi Sudării: prof. Gheorghe Calea;
29. Catedra de Teoria Mecanismelor şi a Roboţilor: prof. Iosif Tempea;
30. Catedra de Tehnologia Construcţiilor de Maşini: prof. Marian Gheorghe.
31. Catedra de Maşini şi Sisteme de Producţie; prof. Aurel Oprean.
7. Facultatea de Ingineria Sistemelor Biotehnice
32.Catedra de Mecanică: prof. Nicolae Enescu;
33. Catedra de Economie: prof. Nicolae Bădilă;

34. Catedra de Maşini Agricole: prof. Pavel Babiciu.
35. Catedra de Matematică I: prof. Constantin Udrişte;
36. Catedra de Autovehicule Rutiere: prof. Gheorghe Frăţilă;
37. Catedra de Material Rulant şi de Cale Ferată: prof. Ioan Sebeşan;
38. Catedra de Tehnica Transporturilor: prof. Ioan Tănăsuică;
39. Catedra de Telecomenzi şi Electronică în Transporturi: prof. Corneliu Alexandrescu.
9. Facultatea de Inginerie Aerospaţială
40. Catedra de Filozofie, Logică, Psihologie şi Sociologie: prof. Ionel Achim;
41. Catedra de Ştiinţe Aerospaiale ”Elie Carafoli”: prof. Augustin Petre;
42. Catedra de Geometrie Descriptivă şi Grafică Inginerească: conf. Elisabeta Vasilescu.
10. Facultatea de Ştiinţa şi Ingineria Materialelor
43. Catedra de Politologie şi Istorie: conf. Angela Banciu
44. Catedra de Metalurgie Fizică, Tratamente Termice şi Studiul Materialelor: prof.
Constantin Dumitrescu;
45. Catedra de Deformări Plastice: prof. Sorin Badea;
46. Catedra de Turnarea Metalelor şi Materialelor Compozite: prof. Iulian Ripoşan;
47. Catedra de Materiale şi Echipamente pentru Instalaţii Metalurgice: prof. Nicolae
Avram;
48. Catedra de Metale şi Aliaje Neferoase: prof. Nicolae Panait;
49. Catedra de Siderurgie: prof. Ion Dragomir.
50. Catedra de Chimie Generală: prof. Octavian Radovici;
51. Catedra de Chimie Organică: prof. Sorin Roşca;
52. Catedra de Inginerie Chimică; prof. Emil Danciu;
53. Catedra de Chimie Fizică: prof. Dan Geana;
54. Catedra de Tehnologia Substanţelor Organice şi Compuşi Macromoleculari: prof.
Mihai Dimonie;
55. Catedra de Ştiinţa şi Ingineria Materialelor Oxidice: prof. Petru Baltă;
56. Catedra de Tehnologia Substanţelor Anorganice şi Protecţia Mediului: prof. Cristina
Costache;
57. Catedra de Chimie Analitică şi Analiză Instrumentală: prof. Constantin Luca;
58. Catedra de Chimie Anorganică: prof. Eugen Pincovschi;
59. Catedra de Inginerie Economică în Industria Chimică: prof. Corneliu‑Victor Radu.
Analizând realizările UPB din perioada aprile 1992 – martie 1996, se constată că învă
ţământul superior tehnic nu s‑a schimbat faţă de etapele anterioare, la aceasta contribuind inerţia
sistemului şi, mai ales, conservatorismul care a împiedicat rezolvarea unor probleme învechite
şi recunoscute ca necorespunzătoare de către comunitatea cadrelor didactice.
La sfârșitul anului universitar 1996‑1997, Senatul Universităţii „Politehnica” din Bucureşti
a aprobat noul Regulament folosind Sistemul Bazat pe Credite, care are următoarele caracteris
tici: – defineşte terminologia, concepţia şi regulile care stau la baza organizării procesului de
învăţământ în UPB; – defineşte tipurile de diplomă şi certificate pe care le acordă UPB, în
conformitate cu reglementările Ministerului Educaţiei Naţionale; – oferă un mod flexibil de

reglare a evoluţiei în procesul de formare, prin reguli de trecere de la an la an; – dispar noţiunile
de repetenţie şi de sesiune de restanţe; – evaluarea şi notarea sunt reglementate prin reguli, care
conduc la deplasarea activităţilor de‑a lungul întregului an; – introduce contractul anual de
studii între student şi UPB, în care se precizează disciplinele urmate ale căror puncte de credit
trebuie să fie cel puţin 60; – are ca bază planul de învăţământ ş.a.
Pentru elaborarea Sistemului Bazat pe Credite (SBC) s‑au folosit ca model ghidurile unor
universităţi din Uniunea Europeană, pentru ca UPB să se implementeze în viitor în Sistemul de
Credite Transferabile la nivel European (ECTS).
În cadrul Programului Socrates, s‑au dezvoltat în UPB studiile inginereşti în limbi de
circulaţie internaţională (engleză, franceză, germană) la Departamentul de Ştiinţe Inginereşti,
în scopul facilităţii schimburilor de studenţi.
În scopul implementării cu succes a Sistemului Bazat pe Credite s‑au demarat: proiectul
TEMPUS Uni CAS 13.077/1998 şi Programul de modernizare şi restructurare educaţională în
UPB (finanţat de Ministerul Educaţiei Naţionale şi de Banca Mondială).
Finanţarea învăţământului se face pe student echivalent, fără a se respecta planul de învă
ţământ. Această măsură va contribui la scăderea nivelului învăţământului superior din România,
planul de învăţământ fiind afectat în mod considerabil şi exigenţa fiind puternic afectată.
În perioada 1996‑1999, s‑au desfăşurat 13 concursuri pentru ocuparea a 1459 posturi
didactice. Toate concursurile s‑au desfăşurat în conformitate cu prevederile Legii învăţămân
tului, Statutului cadrelor didactice şi Regulamentul privind ocuparea posturilor didactice
vacante (adoptat de Senatul UPB în anul 1996 şi actualizat în 1998).
Rezultatul celor 13 concursuri este următorul:
Tipul Nr. total
Posturi ocupate prin concurs
de de
Posturi
Posturi posturi
Prepa- ùHIGH Conf. úL neocupate
Asistent Total scoase la
rator OXFUӽUL Prof.
Anul concurs
1996 53 52 58 58 221 33 254
1997 97 115 117 122 451 83 534
1998 105 72 51 85 313 60 373
1999 48 62 34 122 266 32 298
1996-1999 303 301 260 387 1251 208 1459
Posturile neocupate (14%) s‑au datorat faptului că fie nu au fost candidaţi în unele cazuri,
fie candidaţii prezentaţi nu au corespuns, în alte cazuri, fiind respinşi de comisiile de concurs.
Procesul de învăţământ s‑a desfăşurat conform planurilor de învăţământ. În conformitate
cu Legea Învăţământului şi cu aprobarea Senatului UPB, au fost introduse taxe pentru repetarea
de disciplină, susţinerea unor diferenţe şi repetarea examenului de licenţă/absolvire.
La sfârşitul anului universitar 1998‑1999, rezultatele la învăţătură au fost următoarele:
3URPRYDĠL
1XPӽUXO
,QWHJUDOLúWL E[PDWULFXODĠL
total Cursuri An special
% %
ÌQYӽĠӽPkQW GHVWXGHQĠL normale Supli-
mentar
Cursuri de zi,
17.683 73,89 12,11 47,77 8,06
ingineri
Cursuri serale,
1.250 65,56 12,64 39,76 18,96
ingineri
Colegii vQYӽĠӽPkQW
universLWDUGHVFXUWӽ 1.382 83,50 9,98 49,13 14,47
GXUDWӽ
Numărul studenţilor (ingineri şi colegii) cu medii anuale cu şi peste 8,00, în anul univer
sitar 1998‑1999, a fost:
Media 8,00 8,01-8,50 8,51-9,00 9,01-9,50 9,51-10,00
1XPӽUXOGH 28,8 8,33 7 3,97 3,05

VWXGHQĠL
Numărul total al studenţilor în anul universitar 1998‑1999 a fost 20.315.

În anul universitar 1994-1995 au fost organizate primele specializări pentru învăţământul
postuniversitar de studii aprofundate, iar în anul universitar 1999‑2000 au fost extinse, astfel:
1XPӽUXOGH 1XPӽUXOGH
Nr. Facultatea la care sunt organizate specLDOL]ӽULvQ VSHFLDOL]ӽULvQ
crt. VSHFLDOL]ӽULGHVWXGLLDSURIXQGDWH anul universitar anul universitar
1995/1996 1999/2000
1. (OHFWURWHKQLFӽ 5 6
2. (QHUJHWLFӽ 7 12
3. $XWRPDWLFӽúL&DOFXODWRDUH 6 9
4. (OHFWURQLFӽúL7HOHFRPXQLFDĠLL 8 10
5. ,QJLQHULH0HFDQLFӽ 6 9
,QJLQHULDúL0Dnagementul Sistemelor
6. 6 11
Tehnologice
7. Ingineria Sistemelor Biotehnice 3 5
8. Transporturi 1 5
9. ,QJLQHULH$HURVSDĠLDOӽ 1 4
10. ùWLLQĠDúL,QJLQHULD0DWHULDOHORU 5 7
11. &KLPLH,QGXVWULDOӽ 10 11
12. 'HSDUWDPHQWXOGHùWLLQĠH,QJLQHUHúWL 2 5
13. Catedra UNESCO 2 3
&HQWUXO GH 3HUIHFĠLRQDUH D 5HVXUVHORU 8PDQH
14. - 2
(CPRU)
TOTAL 62 99
Se remarcă interesul absolvenţilor formei de învăţământ de lungă durată pentru învăţă

mântul postuniversitar de studii aprofundate, unde se poate intra prin concurs, la care se prezintă
cei cu media de licenţă de minimum 8,00. Astfel, s‑a ajuns ca în anul universitar 1995‑1996
să se prezinte 870 de candidaţi pe 620 de locuri, iar în anul universitar 1999‑2000, 1280 de
candidaţi pe 980 de locuri.
Planurile de învăţământ conţin maximum 14 ore săptămânal şi cel mult trei probe de verifi
care semestrial, ele fiind concepute pentru un an de studiu.
Rezultatele la studii aprofundate sunt foarte bune. De exemplu, în anul universitar 1998‑
1999 din totalul de cursanţi de 915, repartiţia pe medii a fost:
0HGLDDQXDOӽ 8,50 8,51-9,00 9,01-9,50 9,51-10,00

1XPӽUXOGH FXUVDQĠL 569 110 134 102
Concursul de admitere existent s‑a menţinut până în anul universitar 1997-1998. În anul
universitar 1997-1998, cu aprobarea Senatului UPB, concursul de admitere a fost modificat,
utilizându‑se testul-grilă la probele de concurs şi luarea în considerare în calculul mediei
generale de admitere, cu o pondere de 20% a mediei obţinute de candidaţi la examenul de
bacalaureat.
Examenul de licenţă pentru absolvenţii învăţământului de lungă durată (ingineri zi şi ingi
neri seral) a avut următoarea structură: – probă generală, constând dintr‑un examen de cunoştinţe
fundamentale pentru domeniul respectiv de pregătire; – probă de specialitate, constând dintr‑un
examen de cunoştinţe de specialitate; – susţinerea lucrării/proiectului de diplomă.
Examenul de absolvire pentru absolvenţii învăţământului de scurtă durată sau colegiilor
universitare tehnice (subingineri zi) a constat din: – proba generală, constând dintr‑un examen
de cunoştinţe fundamentale pentru domeniul respectiv de pregătire; – proba de specialitate,
constând dintr‑un examen de cunoştinţe de specialitate; – susţinerea lucrării de diplomă.
Atât la învăţământul de lungă durată, cât şi la învăţământul de scurtă durată, nota minimă
de promovare este 5,00. Candidaţii care nu promovează la una din probe, nu mai poate participa
la proba următoare şi nici la susţinerea lucrării (proiectului) de diplomă.
În perioada 1996‑1999, Universităţii „Politehnica” din Bucureşti i‑a revenit şi sarcina de
a organiza şi desfăşura examenele de promovare a cadrelor didactice ingineri din învăţământul
postuniversitar, pentru a obţine gradele didactice: definitivat, gradul II şi gradul I. Situaţia
rezultatelor a fost următoarea:
Tipul de Definitivat Gradul didactic II Gradul didactic I

examen
Anul vQVFULúL SURPRYDĠL vQVFULúL SURPRYDĠL vQVFULúL SURPRYDĠL
1996 25 231 120 101 157 157
1997 180 134 170 158 131 131
1998 150 123 270 251 130 130
1999 130 103 160 150 120 120
TOTAL 710 591 720 660 538 538
Revenind la numărul de studenţi, evoluţia acestuia în perioada 1987/1988 – 1999/2000 a

fost următoarea:
Anul
universitar 1987- 1988- 1989- 1990- 1991- 1992- 1993- 1994-
Forma de 1988 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995
vQYӽĠӽPkQW
Ingineri zi 15.912 16.512 17.113 19.710 20.088 20.534 19.214 18.110
Ingineri seral 8.612 9.011 9.630 8.174 7.937 6.507 5.247 4.582
Subingineri zi - - - - - - - -
Subingineri
- - 1.157 891 831 406 85 -
seral
Colegii
- - - - 281 520 754 922
universitare
TOTAL 24.524 25.523 27.900 28.775 29.137 27.967 25.300 23.614
Anul
universitar 1995- 1996- 1997- 1998- 1999-
Forma de 1996 1997 1998 1999 2000
învӽĠӽPkQW
Ingineri zi 17.015 14.368 15.227 16.504 16.997
Ingineri seral 1.998 1.613 1.282 1.238 1.080
Colegii
868 876 1.061 1.382 1.502
universitare
Studii de
specialitate în
859 872 892 986 1.114
OLPELVWUӽLQH
(DSI)
TOTAL 20.740 17.729 18.462 20.110 20.693
Numărul doctoranzilor în perioada 1995/1996 – 1999‑2000 a fost următorul:
Anul
universitar
1995-1996 1996-1997 1997-1998 1998-1999 1999-2000
Forma de
doctorat
Doctorat - zi - - - 98 86
Doctorat – IӽUӽIUHFYHQĠӽ 1178 1585 1876 2067 3001
TOTAL 1178 1585 1876 2165 3087
Activitatea de cercetare ştiinţifică în perioada 1996‑2000, în UPB, a făcut progrese

însemnate faţă de etapa anterioară, 1992‑1996. Domeniile de bază ale vieţii universităţii,
pregătirea noilor specialişti, perfecţionarea şi înnoirea disciplinelor predate, educaţia continuă
postuniversitară ş.a. sunt într‑o strânsă interdependenţă cu cercetarea ştiinţifică.
Între 1996‑2000, principalele instituţii finanţatoare ale activităţii de cercetare ştiinţifică au
fost Ministerul Cercetării şi Tehnologiei (MCT) transformat, pe parcurs, în Agenţia Naţională
pentru Ştiinţă, Tehnologie şi Inovare (ANSTI), Academia Română, Ministerul Educaţiei
Naţionale (prin cele două consilii: Consiliul Naţional pentru Cercetare Ştiinţifică în Învăţă
mântul Superior, CNCSIS şi Consiliul Naţional pentru Finanţarea Învăţământului Superior
(CNFIS) care colaborează cu Banca Mondială şi cu societăţi comerciale de stat, precum şi
societăţile private.
Contractele de cercetare cu ANSTI au fost următoarele:
Nr. de teme
úL valoare 1XPӽUXOGH teme Valoarea contractelor de
contracte de cercetare úWLLQĠLILFӽ FHUFHWDUHúWLLQĠLILFӽ OHL
Anul
1996 467 4.433.631.000
1997 277 6.767.708.000
1998 208 8.356.955.000
1999 399 7.352.600.000
26.910.894.000
TOTAL 1351
§OHLQRL
Finanţarea acordată de Ministerul Educaţiei Naţionale a fost următoarea:
Nr. de teme
úL valoare 1XPӽUXOGH teme Valoarea contractelor de
contracte de cercetare úWLLQĠLILFӽ FHUFHWDUHúWLLQĠLILFӽ OHL
Anul
1996 179 1.241.998.000
1997 149 1.746.500.000
1998 150 4.248.000.000
1999 125 4.181.000.000
11.417.498.000
TOTAL 603
§OHLQRL
Contractele încheiate cu terţi (societăţi private) în perioada 1996‑1999, au cuprins 476 de

teme de cercetare ştiinţifică cu o valoare de 7.245.897.000 lei (724.590 lei noi).
Valoarea totală a contractelor de cercetare de 4.557.429 lei noi, adică circa 2400 lei noi/
cadru didactic, nu este mare şi nu se poate afirma că aceasta va conduce la dezvoltarea necesară
a învăţământului universitar românesc în inginerie.
În contextual general al reformei cerute pentru sistemul universitar românesc, Ministerul
Educaţiei Naţionale a dezvoltat un program special de infuzie suplimentară şi concentrată de
resurse financiare în punctele critice care să asigure o ridicare rapidă a calităţii învăţământului
superior românesc. Din nefericire, această acţiune nu a fost însoţită şi de o nouă organizare a
învăţământului care să corespundă noilor realităţi sociale (în care competiţia este esenţială).
Astfel, Ministerul Educaţiei Naţionale a organizat competiţii de granturi în baza acordului
cu Banca Mondială, acestea constituind resurse suplimentare/complementare pentru activităţile
existente în sistemul universitar, a căror finanţare de bază este asigurată de la buget.
CNCSIS şi CNFIS au fost organizatorii competiţiilor pentru acordarea granturilor Ministe
rului Educaţiei Naţionale, după criterii şi cu proceduri înalt transparente. Propunerile de acor
dare de granturi au fost examinate, înainte de a primi aprobarea finală, de către specialiştii Băncii
Mondiale, aceasta fiind finanţatorul principal. CNCSIS a coordonat patru programe (Baze de
cercetare cu utilizatori multipli, Programe majore de cercetare, Programe de master‑doctorat)
şi CNFIS a avut trei programe (Programe universitare, Programe pentru colegii şi Programe de
educaţie permanentă), cu tipurile de finanţare: programe de iniţiere, programe independente şi
programe majore.
Începând cu anul 1997, UPB a contractat granturi de la CNCISIS şi CNFIS (susţinute de
Banca Mondială) în valoare de: 1.796.050 USD în anul 1997; 2.413.800 USD în anul 1998;
843.400 USD în anul1999. De asemenea, amintim granturile continuate din prima rundă,
finanţate cu 1.785.186 USD. Astfel, finanţarea totală a UPB prin Banca Mondială, în perioada
1997‑1999, a fost de 6.718.436 USD.
În perioada 1996‑1999, în UPB au fost 34 de centre de cercetare ştiinţifică.
Din octombrie 1999, Consorţiul universitar, având UPB contractor principal, a câştigat
coordonarea Programului naţional Relansarea Economică prin Cercetare şi Inovare
(RELANSIN), inclus în Planul Naţional pentru Cercetare-Dezvoltare şi Inovare pentru peri
oada 1999‑2002. Scopul declarat şi aproape nerealizat în totalitate, a fost de a sprijini relansarea
economică a unor unităţi, grupuri sau categorii de unităţi economice, prin promovarea de pro
iecte integrate care reprezintă comanda economiei pentru cercetare şi inovare solicitată pe piaţă,
care ar justifica realizarea investiţiei necesare obţinerii rezultatelor economice preconizate.
Ministerul Educaţiei Naţionale (MEN), prin HG nr. 983/24.11.1999, la iniţiativa unui grup
de profesori, a înfiinţat Agenţia Managerială de Cercetare Ştiinţifică şi Transfer Tehnologic
Politehnica (AMCSIT‑Politehnica) ca instituţie publică, autofinanţată, subordonată MEN,
cu sediul în UPB, care are ca obiect de activitate managementul şi marketingul acţiunilor de
cercetare ştiinţifică şi dezvoltare în domeniul ingineriei şi domeniilor anexe.
La cererea MEN, ANSTI a aprobat cesionarea contractului de finanţare RELANSIN de la
UPB de către AMCSIT‑Politehnica.
UPB a dobândit o bogată experienţă de cooperare academică, ştiinţifică şi profesională,
prin încheierea de acorduri bilaterale cu universităţi de prestigiu din lume, prin participarea
la programe ale Uniunii Europene, la numeroase manifestări ştiinţifice şi chiar la procesul de
decizie în organizaţii internaţionale academice (Asociaţia Internaţională a Preşedinţilor de
Universităţi – IAUP şi UAPELF – UREF – Filiala Europa Centrală şi de Est). Universitatea
Politehnica din Bucureşti a devenit membru al European University Association (EUA).
Între 1996‑1999 au avut loc 3864 de deplasări ale cadrelor didactice şi personalului auxi
liar în cadrul diverselor activităţi. Cele mai multe deplasări au fost făcute în Franţa, Germania,
Anglia, SUA, Italia, Belgia, Irlanda, Portugalia, Austria şi Japonia. Deplasările au avut loc în
54 de ţări.
S‑au încheiat numeroase acorduri de cooperare cu universităţi din străinătate, astfel: Marea
Britanie – 4; Belgia – 3; Bielorusia – 1; Bulgaria – 1; Canada – 4; Chile – 1; China – 1; Coreea
de Sud – 1; Danemarca – 1; Egipt – 2; Elveţia – 1; Franţa – 26; Germania – 3; Grecia – 3;
Israel – 1; Italia – 2; Iugoslavia – 1; Macedonia – 1; R.Moldova – 4; Olanda – 2; Portugalia
– 1; Spania – 5; SUA – 8; Ungaria – 4 şi Venezuela – 2. Deci, este vorba de 83 de acorduri de
cooperare, încheiate cu 25 de ţări.
Numărul cetăţenilor străini (studenţi şi doctoranzi) la studii în UPB, a fost următorul:
Anul universitar 1996-1997 1997-1998 1998-1999 1999-2000 TOTAL

1XPӽUXOGHVWXGHQĠL
348 336 335 368 1387
úLGRFWRUDQ]L
Între 1996/1997-1999/2000, 120 de cetăţeni străini au urmat anul pregătitor pentru învă
ţarea limbii române, în vederea efectuării studiilor universitare la UPB.
În aceeaşi perioadă, 1996‑2000, UPB a avut 38 proiecte TEMPUS cu diferite universităţi
etc. De asemenea, s‑a început desfăşurarea Programului Socrates în România ş.a.
Perfecţionarea prin doctorat a continuat şi în perioada la care ne referim (1996‑2000).
Situaţia admiterii la doctorat este următoarea:
Anul
1996 1997 1998 1999 TOTAL
Doctoranzi
)ӽUӽIUHFYHQĠӽ 545 417 420 523 1905
&XIUHFYHQĠӽ 50 47 44 42 183
'RFWRUDQ]LVWUӽLQL 20 31 13 17 81
TOTAL 615 495 477 582 2169
La începutul anului 2000, situaţia doctoranzilor şi conducătorilor de doctorat din UPB,

precum şi repartizarea lor pe domenii de doctorat era:
1XPӽUXOGH
Nr. 1XPӽUXOGH
Domeniul fundamental Domeniul de doctorat FRQGXFӽWRUL
crt. doctoranzi
úWLLQĠLILFL
1. ùWLLQĠHLQJLQHUHúWL ,QJLQHULHHOHFWULFӽ 356 45
,QJLQHULHHOHFWURQLFӽ
2. ùWLLQĠHLQJLQHUHúWL 402 36
úLWHOHFRPXQLFDĠLL
3. ùWLLQĠHLQJLQHUHúWL (QHUJHWLFӽ 344 24
4. ùWLLQĠHLQJLQHUHúWL $XWRPDWLFӽ 183 15
5. ùWLLQĠHLQJLQHUHúWL Calculatoare 128 10
6. ùWLLQĠHLQJLQHUHúWL ,QJLQHULHLQGXVWULDOӽ 342 29
7. ùWLLQĠHLQJLQHUHúWL ,QJLQHULHPHFDQLFӽ 292 45
8. ùWLLQĠHLQJLQHUHúWL ,QJLQHULHDHURVSDĠLDOӽ 88 10
9. ùWLLQĠHLQJLQHUHúWL ùWLLQĠDPDWHULDOHORU 321 30
10. ùWLLQĠHLQJLQHUHúWi ,QJLQHULHFKLPLFӽ 535 43
11. ùWLLQĠHH[DFWH 0DWHPDWLFӽ 15 3
12. ùWLLQĠHH[DFWH )L]LFӽ 29 2
TOTAL 3035 296
Ministerul Educaţiei Naţionale a aprobat pentru Universitatea „Politehnica” din Bucureşti

organizarea doctoratului în două domenii fundamentale: Ştiinţe inginereşti şi Ştiinţe exacte.
Domeniile de doctorat corespunzătoare domeniului fundamental Ştiinţe inginereşti sunt coor
donate de facultăţile UPB, iar domeniile de doctorat Matematică şi Fizică, corespunzătoare
domeniului fundamental Ştiinţe exacte sunt coordonate de Departamentul de Matematică
şi Fizică din UPB, înfiinţat de Ministerul Educaţiei Naţionale la propunerea conducerii
UPB. Noua hotărâre de guvern pentru doctorat a suferit numeroase modificări, printre care:
– reducerea specializărilor; – trecerea pregătirii de doctorat în totalitate în universităţi; – posi
bilitatea prelungirii termenelor de finalizare a tezelor pentru doctoranzii care au parcurs etapele
obligatorii de pregătire (examene şi referate) ş.a.
Numărul de diplome cu titlu ştiinţific de doctor acordate între 1996‑1999 este următorul:
Anul 1996 1997 1998 1999 TOTAL

1XPӽUXOGHGLSORPe acordate cu
132 161 194 383 867
titlul de doctor
Activitatea de acordare a titlurilor de DOCTOR HONORIS CAUSA al UPB unor perso

nalităţi de prestigiu din sferele academice şi social-politice, din diverse ţări, a avut rezultate
prestigioase, fiind acordate 37 de titluri. Repartizarea pe ani a fost următoarea:
Anul 1996 1997 1998 1999 TOTAL

1XPӽUXOGHWLWOuri de DOCTOR HONORIS
6 13 11 7 37
CAUSA acordate
În perioada 1996‑2000, în UPB, s‑a desfăşurat şi activitatea de perfecţionare prin cursuri

postuniversitare. Profilul cursurilor, numărul de cursuri, numărul de cursanţi şi numărul de
diplome acordate sunt date în următorul tabel:
1XPӽUXO 1XPӽUXO 1XPӽUXOGHGLSORPe

Profilul cursurilor postuniversitare
de cursuri GHFXUVDQĠL acordate
Mecanic 18 250 196
Electric 4 137 122
&KLPLHúLùWLLQĠD0DWHULDOHORU 11 149 102
Management 15 423 401
TOTAL 48 959 821
O contribuţie importantă la perfecţionarea prin cursuri postuniversitare a avut‑o centrul

pentru pregătirea resurselor umane (CPRU) din UPB, care a avut două şcoli academice post
universitare în domeniile Informatică şi Educaţie Tehnologică şi mai multe programe de studii
aprofundate, de master ş.a.
Ţinându‑se seama de faptul că principala sursă a materialelor utilizate de studenţi în proce
sul didactic o constituie manualele didactice (cursuri şi culegeri de probleme), îndrumarele
de laborator şi de proiecte, editate pe plan local, UPB editează anual circa 300 de titluri din
domeniile: matematică, fizică, profil electric, profil mecanic, chimie şi ştiinţa materialelor,
management, economie şi filosofie ş.a.
Situaţia editării de cărţi universitare este următoarea:

1XPӽUXOGHWLWOXULGe carte
Domeniul
XQLYHUVLWDUӽ
MatemDWLFӽ)L]LFӽ 92
Mecanic 138
Electric 210
&KLPLHùWLLQĠDPDWHULDOHORU 114
Management; Economie; Filozofie 36
'HSDUWDPHQWXOGHùWLLQĠH,QJLQHUHúWL
78
FӽUĠLvQOLPELOHHQJOH]ӽIUDQFH]ӽúLJHUPDQӽ
TOTAL 668
Buletinul ştiinţific al Universităţii „Politehnica” din Bucureşti (University POLITEHNICA

of Bucharest, Series A: Applied Mathematic and Physics; Series B: Chemisty and Materials
Science; Series C: Electrical Engineering and Computer Science: SeriesD: Mechanical Engi
neering), care este editat într‑un tiraj de 300 exemplare pe serie (pentru a acoperi necesităţile de
schimb şi drepturile de autor), a fost adus la zi în privinţa publicării, recuperându‑se restanţele
din anii precedenţi. Calitatea ştiinţifică a lucrărilor publicate este asigurată de un corp de
recenzori selectaţi cu grijă, care să ţină seama, în special, de activitatea ştiinţifică a acestora. În
prezent, intervalul de apariţie a unui articol este de circa şase luni de la submitere. Se impune,
în viitor, ca acest interval să ajungă la trei luni, ca în cazul revistelor ştiinţifice foarte bune.
Bursele pentru studenţi provenite de la bugetul de stat, alocate prin Ministerul Educaţiei
Naţionale, s‑au acordat pe baza criteriilor generale stabilite de HG nr. 445/1997 şi HG nr.
558/1998, precum şi pe baza criteriilor elaborate de Biroul Senatului şi aprobate de Senatul
UPB. În 1999, procentul de studenţi bursieri a scăzut de la 33‑35% la 22‑23%, în condiţiile
creşterii cuantumului burselor. Acest lucru a făcut ca un procent de circa 12% din studenţii
UPB, care îndeplinesc condiţiile prevăzute de regulament, să nu primească bursă.
Începând cu anul 1998 s‑au acordat circa 50 burse de performanţă, pe bază de concurs,
studenţilor cu rezultate deosebite în plan profesional şi tehnico‑ştiinţific care au obţinut
confirmarea activităţilor lor prin premii la sesiuni de comunicări ştiinţifice, concursuri profe
sionale interne şi internaţionale, precum şi prin publicaţii ştiinţifice şi participarea la contractele
de cercetare.
În fiecare an, s‑au acordat, pe baza Regulamentului în vigoare, ajutoare sociale ocazio
nale studenţilor orfani de ambii părinţi, celor proveniţi de la casele de copii sau din plasament
familial, studenţilor cu venit foarte mic pe membru de familie, studentelor-mame pentru fiecare
naştere ş.a.
De asemenea, pe baza unor regulamente proprii, încurajând obţinerea de rezultate excep
ţionale la învăţătură, au fost acordate burse finanţate de societăţi comerciale.
În fiecare an, au fost organizate concursuri profesionale şi sesiuni ştiinţifice studenţeşti.
În anul 2000, patrimoniul Universităţii „Politehnica” din Bucureşti în clădiri şi construcţii
speciale era următorul:
• Noul local din Splaiul Independenţei nr. 313 ...... 167.086 m2, suprafaţă desfăşurată (80
ha; 46 clădiri);
• Vechiul local din str. Gheorghe Polizu nr. 1‑7 ...... 6.131 m2, suprafaţă desfăşurată (7 ha;
17 clădiri);
• Localul din Calea Victoriei nr. 149 ...... 4.871 m2, suprafaţă desfăşurată (0,5 ha; 4 clădiri);
• Localul Leu din b-dul Iuliu Maniu nr. 1‑3 ...... 66.902 m2, (din care, 39.988 m2 pentru
UPB), suprafaţă desfăşurată (11 ha; 12 clădiri, ocupate de UPB, Universitatea din Bucureşti şi
Academia Română).
Suprafaţa desfăşurată totală a spaţiilor de învăţământ ale UPB era de circa 253.205 m2.
Spaţiile sociale (cămine şi cantine studenţeşti) ale UPB erau:
• Complexe Regie din Splaiul Independenţei nr. 290 ...... 133.475 m2, suprafaţă desfăşurată;
• Complexul Leu din b-dul Iuliu Maniu nr. 1‑3 ...... 63.728 m2, suprafaţă desfăşurată.
Suprafaţa desfăşurată totală a spaţiilor sociale ale UPB era de 197.203 m2.
Începând cu anul universitar 1998/1999, în afară de studenţii la studii plătite de stat, UPB
a început să primească şi studenţi cu taxă de studiu, numărul acestora fiind de 595 în anul
universitar 1998‑1999 şi 775 în anul universitar 1999‑2000.
Normele didactice medii calculate în ore convenţionale (conform art. 80 alin.(1) lit. 9 (a)-
(f) din Legea nr. 128/1997) erau:
– profesor universitar: 5-7 ore convenţionale/săptămână;
– conferenţiar universitar: 7-9 ore convenţionale/săptămână;
– şef de lucrări (lector) universitar: (9-11) ore convenţionale/săptămână;
– asistent universitar: (10-11) ore convenţionale/săptămână;
– preparator universitar: (4-6) ore convenţionale/săptămână plus 6 ore de asistenţă la ore
de curs, ore de seminar şi ore de laborator.
Personalul didactic auxiliar avea salarizarea stabilită pe baza Nomenclatorului general
de funcţii didactice auxiliare din învăţământul superior, precum şi de nivelul studiilor cerute
pentru aceste funcţii, elaborat de Ministerul Educaţiei Naţionale, împreună cu Ministerul
Muncii şi Protecţiei Sociale.
Este de subliniat faptul că personalul didactic din Universitatea „Politehnica” din Bucu
reşti, în anul 2000, avea vârsta medie de 50‑60 ani. În plus, datorită salariilor mici ale cadrelor
didactice, cadrele tinere foarte bine pregătite preferă alte domenii de activitate mult mai bine
plătite decât în învăţământ. Astfel, rezervorul de cadre foarte bine pregătite pentru învăţământ
este aproape gol, învăţământul fiind obligat să recruteze cadre mai slabe care îi afectează an de
an activitatea foarte bună, exigenţa scăzând drastic.
În anul 1997, prin hotărârea Biroului Senatului a luat fiinţă în UPB Biroul de Imagine,
Relaţii cu Publicul şi Orientare Profesională care are următoarele domenii de activitate: –
Imaginea UPB reflectată în mass‑media şi relaţiile cu instituţiile din ţară şi din străinătate,
elaborând materiale de prezentare; – Relaţiile cu mass‑media; – Organizarea activităţilor de
orientare profesională şi oferte de locuri de muncă pentru studenţi şi absolvenţi; – Organizarea
activităţilor din UPB privind relaţiile cu publicul. Ulterior, în anul 1999, denumirea Biroului
de Imagine, Relaţii cu Publicul şi Orientare Profesională a fost schimbată în Biroul Relaţii
Publice.
Biblioteca Centrală a Universităţii „Politehnica” din Bucureşti, parte integrată a şcolii,

atestată documentar încă din anul 1868, a constituit între aceşti ani, 1996‑1999, o structură
stabilă şi o componentă importantă a procesului instructiv‑educativ. Biblioteca Centrală a UPB
este una dintre cele mai conturate şi importante colecţii de publicaţii tehnico‑ştiinţifice din ţară,
la 31 decembrie 1998 deţinând un număr de 1.426.115 unităţi de înregistrare. Acestea sunt
conservate şi puse în circulaţie prin intermediul a 18 biblioteci filiale, secţii de împrumut şi
depozite de publicaţii şi a 40 biblioteci filiale, secţii de împrumut şi depozite de publicaţii şi a
40 de biblioteci care funcţionează în cadrul unor catedre. Publicaţiile de care dispune Biblioteca
Centrală a UPB acoperă tematica tuturor domeniilor de specializare ale Politehnicii.
Dezvoltarea colecţiilor ca număr în totalitate şi după sursele de provenienţă a documen
telor a fost între 1996‑1999 următoarea:
8QLWӽĠLDFKL]LĠLRQDWH
din care:
Anul
Total Atelier de
&ӽUĠL Periodice 'RQDĠLL Schimb
multiplicare
1996 15.285 8.407 865 2.370 2.215 1.428
1997 18.658 9.971 626 3.813 2.964 1.284
1998 16.568 9.089 622 2.715 2.926 1.216
1999 15.663 8.913 511 2.716 2.498 1.025
Total
66.174 36.380 2.624 11.614 10.603 4.953
1996-1999
Trebuie remarcat că, datorită fondurilor insuficiente, Biblioteca Centrală a UPB a achizi
ţionat mult sub limita inferioară a strictului necesar. S‑a simţit, mai ales, lipsa revistelor ştiin
ţifice de specialitate, care să fie procurate la timp şi pentru toate specializările.
În anul 1999, în campusul Universităţii „Politehnica” din
Bucureşti a fost finalizată construcţia unei biserici, cu ajutorul
Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române.
În ianuarie 1999, prof. Alexandru Timotin (Facultatea de
Electrotehnică, UPB) şi prof. Andrei Ţugulea (Facultatea de
Electrotehnică, UPB) au fost aleşi membri titulari ai Academiei
Române. În octombrie 1999, prof. Petre Stoica (Facultatea de
Automatică şi Calculatoare, UPB) a fost ales membru de onoare
La începutul anului 2000 (în lunile ianuarie‑martie), au
avut loc alegerile pentru conducerile academice ale Universității
„Politehnica” din Bucuresti pentru intervalul de timp aprilie
2000 – martie 2004.
Biroul Senatului UPB constituit în urma alegerilor a fost:
• rector: prof. Ioan Dumitrache;
• prorectori: profesorii Cezar Ionescu, Ion Constantin,
Biserica din Campusul Nicolae Marinescu, Stelian Găletuşe şi C.M. Alexandrescu;
Universităţii „Politehnica” • secretar ştiinţific: prof. Ioan Bunea.
din Bucureşti
Conducerile facultăţilor alese au fost:

1. Facultatea de Electrotehnică: – decan: prof. Mihai Octavian Popescu; – prodecani:
profesorii Constantin Ghiţă şi Claudia Popescu – secretar ştiinţific: prof. Petru Notingher.
2. Facultatea de Energetică: – decan: prof. Adrian Badea; – prodecani: profesorii Gabriel
Bazacliu, Horia Necula şi Dan Robescu; – secretar ştiinţific: prof. Gheorghe Lăzăroiu.
3. Facultatea de Automatică şi Calculatoare: – decan: prof. Nicolae Cupcea; – prodecani:
profesorii Valentin Sgârciu, Silviu Dumitriu şi Valentin Cristea; – secretar ştiinţific: prof. Radu
Urseanu.
4. Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii: – decan: prof. Marin Drăgulinescu; –
prodecani: profesorii Corneliu Burileanu, Teodor Petrescu şi Vasile Lăzărescu; – secretar
ştiinţific: prof. Gheorghe Brezeanu.
5. Facultatea de Inginerie Mecanică: – decan: prof. Ioan Voica; – prodecani: profesorii
Tudor Prisecaru şi Nicolae Băran; – secretar ştiinţific: conf. Mihai Raşeev.
6. Facultatea de Inginerie şi Managementul Sistemelor Tehnologice: – decan: prof.
Constantin Ispas; – prodecani: profesorii Constantin Minciu, Horia Gheorghiu şi Gabriel
Dumitru; – secretar ştiinţific: prof. Traian Aurite.
7. Facultatea de Ingineria Sistemelor Biotehnice: – decan: prof. Ladislau David; –
prodecan: prof. Gigel Paraschiv; – secretar ştiinţific: prof. Gigel Paraschiv.
8. Facultatea de Transporturi: – decan: prof. Şerban Raicu; – prodecani: profesorii Iulian
Bădescu, Daniel Iozsa şi Florian Ghionea; – secretar ştiinţific: prof. Grigore Danciu.
9. Facultatea de Inginerie Aerospaţială: – decan: prof. Corneliu Berbente; – prodecani:
prof. Virgil Stanciu şi conf. Nicolae‑Şerban Tomescu; – secretar ştiinţific: prof. Vasile
Constantinescu.
10. Facultatea de Ştiinţa şi Ingineria Materialelor: – decan: prof. Petre Moldovan; –
prodecani: profesorii Rani Şerban, Cezar Bălescu şi Pavel Toboc; – secretar ştiinţific: prof.
Nicolae Constantin.
11. Facultatea de Chimie Industrială: – decan: prof. Ecaterina Andronescu; – prodecani:
profesorii Horia Iovu şi Gheorghe Nichifor; – secretar ştiinţific: prof. Raluca Stan.
12. Departamentul de Ştiinţe Inginereşti: – decan: prof. Adrian Pascu; – prodecani: profesorii:
Cezar Flueraşu şi Adrian Volceanov; – secretar ştiinţific: prof. Cristian Dragomirescu.
13. Colegiul Tehnic Nr. 1: – director: prof. Gheorghe Solomon.
14. Colegiul Tehnic Nr. 2: – director: prof. Istvan Sztajanov.
15. Catedra UNSCO: – sef de catedra: prof Aureliu Leca
16. Centrul de Perfecţionarea Resurselor Umane: – director: Ioan Dumitrache.
În calitate de şefi de catedră au fost aleşi următorii:

1. Catedra de Maşini, Materiale şi Acţionări Electrice, prof. Mircea Covrig;
2. Catedra de Masurări, Aparate Electrice şi Convertoare Statice, prof. Vasile Truşcă;
3. Catedra de Electrotehnică, prof. Florea Hănţilă;
4. Catedra de Matematici, prof. Mariana Craiu;
5. Catedra de Educaţie Fizică şi Sport, prof. Victor Cicu;
6. Catedra de Limbi Moderne, lector Petre Anghel.
7. Catedra de Electroenergetică, prof. Mircea Eremia;
8. Catedra de Hidraulică şi Maşini Hidraulice, prof. Eugen Isbăşoiu;
9. Catedra de Management Industrial, prof. Dan Ardelea;
10. Catedra de Pedagogie, prof. Vasile Popescu
11. Catedra de Centrale Electrice şi Energetică Industriala, prof. Constantin Bulac;
12. Catedra de Calculatoare, prof. Nicolae Ţăpuş;
13. Catedra de Automatică şi Ingineria Sistemelor, prof. C. Nitu;
14. Catedra de Automatică şi Informatică Industrială, prof. Traian Ionescu;
15. Catedra de Matematică II: prof. Octavian – Nicolae Stănăşilă
16. Catedra de Fizica: prof. I.M. Popescu;
17. Catedra de Electronică Aplicată şi Ingineria Informaţiei, prof. Dan Stoicescu;
18. Catedra de Dispozitive, Circuite şi Aparate Electronice: prof. Adrian Rusu;
19. Catedra de Telecomunicaţii, prof. Adelaida Mateescu;
20. Catedra de Tehnologie Electronică şi Fiabilitate, prof. Ovidiu Iancu.
5. Facultatea de Inginerie Mecanică
21. Catedra de Organe şi Maşini şi Tribologie, prof. Mircea Pascovici;
22. Catedra de Echipamente Termomecanice Clasic şi Nuclear, prof. Lucian Mihăescu;
23. Catedra de Termotehnică, Maşini Termice şi Frigorifice, prof. Alexandru Dovo
bricescu;
24. Catedra de Mecanică Fină, prof. Nicolae Alexandrescu;
25. Catedra de Motoare cu Ardere Internă, prof. Constantin Pană;
26. Catedra de Echipamente de Proces, prof. Valeriu Jinescu.
6. Facultatea de Inginerie şi Managementul Sistemelor Tehnologice
27. Catedra de Rezistenţa Materialelor, prof. Costică Atanasiu;
28. Catedra de Tehnologia Materialelor şi Sudării, prof. Gheorghe Amza;
29. Catedra de Teoria Mecanismelor şi a Roboţilor, prof. Iosif Tempea;
30. Catedra de Tehnologia Construcţiilor de Maşini, prof. Aurelian Vlase;
31. Catedra de Maşini şi Sisteme de Producţie, prof. Aurel Oprean.
32. Catedra de Mecanică, prof. Nicole Enescu;
33. Catedra de Economie, prof. Stelian Iordache;
34. Catedra de Maşini Agricole, prof. Pavel Babiciu.
35. Catedra de Matematici I: prof. Constantin Udrişte;
36. Catedra de Autovehicule Rutiere, prof. Cristian Andreescu;
37. Catedra de Material Rulant de Cale Ferată, prof. Ioan Sebeşan;
38. Catedra de Tehnica Transporturilor, prof. Ioan Tănăsuică;
39. Catedra de Telecomenzi şi Electronica în Transporturi, prof. Decebal Farini.
40. Catedra de Filosofie, Logică, Psihologie şi Sociologie, prof. Ionel Achim;
41. Catedra de Ştiinţe Aerospaţiale „Elie Carafoli”, prof. Cornel Berbente;
42. Catedra de Geometrie Descriptivă şi Grafică Inginerească, conf. Ionel Simion.

10. Facultatea de Ştiinta şi Ingineria Materialelor
43. Catedra de Politologie şi Istorie, conf. Angela Banciu;
44. Catedra de Metalurgie Fizică, Tratamente Termice şi Studiul Materialelor, prof.
Constantin Dumitrescu;
45. Catedra de Deformări Plastice, prof. Sorin Badea;
46. Catedra de Turnarea Metalelor şi Materiale Compozite, prof. Iulian Ripoşan;
47. Catedra de Materiale şi Echipamente pentru Instalaţii Metalurgice, prof. Nicolae
Avram;
48. Catedra de Metale şi Aliaje Neferoase, prof. Nicolae Panait;
49. Catedra de Siderurgie, prof. Vasile Popescu.
50. Catedra de Chimie Generală, prof. Octavian Radovici;
51. Catedra de Chimie Organică, prof. Sorin Roşca;
52. Catedra de Inginerie Chimică, prof. Emil Danciu;
53. Catedra de Chimie Fizică, prof. Dan Geana;
54. Catedra de Tehnologia Substanţelor Organice şi Compuşi Macromoleculari, prof.
Mihai Dimonie;
55. Catedra de Ştiinţa şi Ingineria Materialelor Oxidice, prof. Petru Baltă;
56. Catedra de Tehnologia Substantelor Anorganice şi Protecţia Mediului, prof. Eugen
Pincovschi;
57. Catedra de Chimie Analitică şi Analiză Instrumentală, prof. Constantin Luca;
58. Catedra de Chimie Anorganică, prof. Ioana Jitaru;
59. Catedra de Inginerie Economică în Industria Chimică de Materiale, prof. Corneliu‑
Victor Radu.
Ioan Gr. Dumitrache este născut la 26 august 1940 în comuna
Dărmăneşti, judeţul Argeş. A absolvit Facultatea de Energetică, Insti
tutul Politehnic din Bucureşti, în anul 1962. A fost decan al Facultăţii
de Automatică. Are lucrări ştiinţifice şi cărţi publicate, în special, în
domeniul ingineriei reglării automate. La 21 iulie 2003, a fost ales
membru corespondent al Academiei Române, iar în anul 2017 a fost
ales membru titular al aceluiaşi for. A iniţiat şi coordonat programe
de cercetare în domeniile: conducerea numerică a proceselor, sisteme
inteligente de conducere, robotică cognitivă, sisteme integrate cyber
fizice şi în domeniile bioinformatică şi neuroinformatică. A iniţiat şi Ioan Gr. Dumitrache
creat în cadrul Academiei Române Centrul Naţional pentru Cerceta- (n. 1940)
rea Creierului. A creat primul centru de Cercetare de Control Inteligent și Bioinginerie, a
publicat peste 200 de lucrări științifice în reviste și jurnale de specialitate și peste 30 de cărți.
În această perioadă (2000‑2004) s‑a urmărit: – achitarea datoriilor
făcute în etapa anterioară (1996‑2000); – modernizarea procesului de învăţământ; – dezvoltarea
cercetării ştiinţifice şi crearea structurilor specifice învăţământului modern integrat acesteia; –
creşterea contribuţiei universităţii la dezvoltarea tehnologică şi industrială a ţării; – dezvoltarea
suportului informatic şi de comunicaţii al universităţii; – modernizarea concepţiei privind
folosirea personalului implicat în procesul de învăţământ şi de cercetare; – dezvoltarea şi susţi
nerea activităţilor de cooperare internă şi internaţională; – implementarea managementului

universitar, compatibil cu noul sistem de funcţionare a procesului de învăţământ, bazat pe
credite şi pe cerinţele finanţării globale; – implementarea în universitate, la nivel de administraţie
centrală, facultăţi, departamente şi catedre, a noului sistem de finanţare; – modernizarea servi
ciilor oferite studenţilor în procesul de învăţământ şi modernizarea campusului universitar şi
– protejarea patrimoniului şi dezvoltarea infrastructurii universităţii. A fost elaborat un program
strategic de dezvoltarea universității.
Evoluţia posturilor didactice în perioada 2000-2004 a fost următoarea:
Anul universitar 2000-2001 2001-2002 2002-2003 2003-2004
Totalul Totalul posturilor existente 3322 3167 3056 2760
posturilor Totalul posturilor ocupate 1724 1696 1713 1756
În acest interval de timp, au fost angajaţi 321 de preparatori, în condiţii în care au fost
pensionate 117 cadre didactice. S‑au asigurat condiţii de cazare în căminele studenţeşti, pentru
78 cadre didactice tinere, cu salarii foarte mici.
Dinamica ocupării posturilor didactice în intervalul de timp 2000‑2004 a fost următoarea:
Anul universitar
2000- 2001- 2002- 2003-
Tipurile de TOTAL
2001 2002 2003 2004
posture didactice
Profesor universitar 458 460 470 495 1883
&RQIHUHQĠLDUXQLYHUVLWDU 338 355 354 352 1399
ùHIGHOXFUӽri (lector) universitar 457 428 399 381 1665
Asistent universitar 301 307 283 262 1153
Preparator universitar 170 146 207 266 789
TOTAL 1724 1696 1713 1756 6889
La sfârşitul intervalului de timp 2000‑2004, în anul universitar 2003‑2004, repartizarea

cadrelor didactice pe categorii de vârstă era următoarea:
Vârsta
TOTAL
(ani)
25-30
30-35
35-40
40-45
45-50
50-55
55-60
60-65
65-70
‹ 25 GENE-
)XQFĠLD
RAL
GLGDFWLFӽ
Profesor - - - 1 14 36 61 151 152 80 495
&RQIHUHQĠLDU - - 1 21 62 83 62 61 47 15 352
ùHIGH OXFUӽUL
- - 42 89 67 68 56 37 22 - 381
(lector)
Asistent - 79 123 34 12 8 4 2 - - 262
Preparator - 220 21 - - - - - - - 266
TOTAL 25 299 187 145 155 195 183 251 221 95 1756
% din
TOTAL 1,42 17,20 10,65 8,26 8,82 11,10 10,42 14,29 12,58 5,26 100
GENERAL
Evoluţia categoriilor de personal al UPB în perioada 2000‑2004 a fost următoarea:
Anul universitar 2000- 2001- 2002- 2003-

Categorii de personal 2001 2002 2003 2004
Cadre didactice 1724 1696 1713 1756
Personal academic (personal didactic auxiliar,
669 610 585 529
bibliotecari, secretariate)
Personal nedidactic (personal de laborator) 117 109 130 149
Personal administrativ SHUVRQDO 7(6$ VSDĠLL GH
1131 1008 987 983
vQYӽĠӽPkQWFӽPLQHFDQWLQH
TOTAL UPB 3641 3423 3415 3417
În această perioadă (2000‑2004), s‑a elaborat şi a fost aplicată concepţia de salarizare

diferenţiată la nivelul tuturor compartimentelor având la bază performanţele individuale. Au fost
acordate în fiecare an 450 gradaţii de merit şi peste 300 salarii de merit. Profesorii universitari
care au avut o activitate remarcabilă în conducerea de doctorat, au fost recompensaţi cu creş
teri salariale. Pentru cadrele didactice cu recunoaştere deosebită pe plan naţional şi internaţional
se caută modalitatea de a fi recompensaţi în mod corespunzător, în urma evaluării.
UPB, în perioada 2000‑2004, încheia cu Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tehnologiei
(MECT) un contract instituţional anual, care nu acoperea toate cerinţele planului de venituri şi
de cheltuieli, iar în anul 2000 a existat şi un deficit de peste 4.500.000 ron (45 miliarde lei vechi)
înainte de semnarea contractului instituţional.
Veniturile realizate de UPB în perioada 2000‑2003 a avut următoarea structură (în ron):
Anul
Structura 2000 2001 2002 2003
veniturilor
)LQDQĠDUHDGHED]ӽ 24.081.600 33.337.627 39.887.162 53.234.028
Taxe, GLIHULWHDFWLYLWӽĠLúL
3.584.756 5.260.568 7.764.365 9.459.272
VSRQVRUL]ӽUL
)LQDQĠDUHFRPSOHPHQWDUӽ 10.036.435 19.362.370 22.251.394 21.232.612
Activitatea de cercetare
4.647.537 14.977.312 22.809.942 39.560.803
úWLLQĠLILFӽ
9HQLWXULFӽPLQHúL
3.769.658 6.932.430 7.698.806 8.356.723
cantine
Împrumut de la Banca
5.414.230 13.616.125 22.509.359 -
0RQGLDOӽ
TOTAL 51.534.276 93.486.432 122.921.028 131.843.438
Între 2000‑2003 s‑au cheltuit 6.596.000 lei pentru construcţia Bibliotecii Centrale a UPB.
Se remarcă faptul că UPB dispune de un patrimoniu important cu o suprafaţă de peste
100 ha, cu o reprezentare geografică ce acoperă locaţiile: Noul local (Splaiul Independenţei nr.
313), vechiul local (strada Gheorghe Polizu nr. 1‑7), localul din Calea Victoriei (Calea Victoriei
nr. 149), localul Leu (B-dul Iuliu Maniu nr. 1‑3) şi Complexul cămine-cantine din Regie (Splaiul
Independenţei nr. 290).
Astfel, distribuţia spaţiilor de învăţământ, a sălilor de curs, sălilor de seminar, sălilor de
laborator, sălilor de cercetare ştiinţifică, sălilor de sport, terenurilor de sport şi birourilor este
următoarea:
Clădiri în care există spaţii de învăţământ
Nr.
Imobilul 1XPӽUXOde FOӽGLUL 6XSUDIDĠD P2)
crt.
1. Noul local 40 88.927
2. Vechiul local 21 27.633
3. Lacalul din Calea Victoriei 3 2.9.5
4. Localul Leu 4 16.213
TOTAL UPB 68 135.678
Săli de curs
6ӽOLGHFXUV
Cu nuPӽUXOGHORFXUL1
6XSUDIDĠDWRWDOӽ
50 ‹ N ‹ 70 70 ‹ N ‹ 100 N = 100
1XPӽrul total
Nr.
DVӽOLORU
Imobilul
GHVӽOL
1XPӽUXO
1XPӽUXO
1XPӽUXO
crt.
6XSUDIDĠD
6XSUDIDĠD
6XSUDIDĠD
GHVӽOL
GHVӽOL
GHVӽOL
(m2)
(m2)
(m2)
1. Noul local 18 955,15 35 2993,36 41 5585,47 94 9533,98

2. Vechiul local 3 185,50 4 262,65 10 1821,74 17 2269,89
Localul din
3. 7 332,20 0 0 2 301,06 9 633,26
Calea Victoriei
4. Localul Leu 5 408,61 5 510,28 11 2857,24 21 3776,13
TOTAL UPB 33 1881,46 44 3766,29 64 10565,51 141 16213,26
Săli de seminar
Nr. 6ӽOLGHVHPLQDU
Imobilul
crt. 1XPӽUXOVӽOLORU 6XSUDIDĠD P2)
1. Noul local 72 3213
2. Vechiul local 17 1321
3. Localul din Calea Victoriei 1 40
4. Localul Leu 13 502
TOTAL UPB 103 5076
Săli de Laborator (Laboratoare didactice)
Nr. 6ӽOLGHODERUDWRU
Imobilul
1. Noul local 602 43459
TOTAL UPB 1025 62339
Săli – Laboratoare de cercetare ştiinţifică
Nr. 6ӽOLGHFHUFHWDUHúWLLQĠLILFӽ
Imobilul
3. Lacalul din Calea Victoriei 3 56
4. Localul Leu 2 48
TOTAL UPB 58 2903
Săli de sport
Nr. 6ӽOLGHFHUFHWDUHúWLLQĠLILFӽ
Imobilul
TOTAL UPB 3 1879
Terenuri de sport
Nr. Terenurile de sport

Imobilul
crt. 'HVWLQDĠLD 1XPӽUXO 6XSUDIDĠD P2)
Teren de fotbal 1 8000
1. Noul local Teren de handbal 2 4000
3LVWӽGHDWOHWLVP 2 9100
2. Localul Leu
Teren de tenis 3 1440
Teren de handbal 1 969
Teren de volei 2 1490
3. %D]DVSRUWLYӽ/DULVD
Teren de baschet 1 709
Teren de tenis 2 6090
3LVWӽGe atletism 2 869
Totalul terenurilor de sport pe UPB 18 42059
Birouri
Nr. 6ӽOLOHXWLOL]DWHFDELURXUL
Imobilul
1. Noul local 538 13604
TOTAL UPB 841 19803
Valoarea dotărilor în laboratoarele didactice şi de cercetare ştiinţifică în intervalul de timp

2000‑2003 a depăşit suma de 2.000.000 dolari.
O analiză sintetică a patrimoniului situează UPB printre universităţile cele mai bogate
din România. Totuşi, numărul prea mic de laboratoare de cercetare ştiinţifică raportat la
numărul total de cadre didactice (1,65 m2/cadru didactic) ne arată că UPB se află mult în urma
universităţilor similare bune din ţările euroatlantice, care în privinţa laboratoarelor de cercetare
ştiinţifică au laboratoare a căror suprafaţă depăeşte 15 m2/cadru didactic. De asemenea, ţinând
seama de numărul de studenţi şi de cadre didactice, nici în privinţa sălilor de sport şi terenurilor
de sport, UPB nu este dotată corespunzător.
În anul 2003, Departamentul de Ştiinţe Inginereşti (unde se predă în limbile engleză,
franceză şi germană pentru anumite profiluri, electric, mecanic, chimie şi materiale) a fost
transformat în Facultatea de Inginerie cu predare în Limbi Străine.
Numărul de studenţi la formele de învăţământ de lungă durată şi de scurtă durată, în peri
oada 2000/2001-2003, fără taxă şi cu taxă, cursuri de zi, se prezintă astfel:
Anul 2000-2001 2001-2002 2002-2003 2003-2004

universitar
Nr.
crt. )ӽUӽ Cu )ӽUӽ Cu )ӽUӽ Cu )ӽUӽ Cu
Facultatea/ WD[ӽ WD[ӽ WD[ӽ WD[ӽ WD[ӽ WD[ӽ WD[ӽ WD[ӽ
Colegiul
1. (OHFWURWHKQLFӽ 1122 41 1121 51 1149 60 1171 80
2. (QHUJHWLFӽ 1874 29 1772 27 1731 143 1651 210
$XWRPDWLFӽúL
3. 2220 344 2420 436 2389 797 2687 738
Calculatoare
(OHFWURQLFӽúL
4. 2577 212 2505 317 2491 446 2830 385
7HOHFRPXQLFDĠLL
Inginerie
5. 1381 36 1316 40 1194 66 1300 66
0HFDQLFӽ
,QJLQHULDúL
Managementul
6. 2729 43 2891 40 2969 34 2304 432
Sistemelor
Tehnologice
Ingineria
7. Sistemelor 573 11 533 4 492 45 552 37
Biotehnice
8. Transporturi 2320 120 2189 230 2029 254 2362 104
Inginerie
9. 652 6 637 7 652 6 745 0
$HURVSDĠLDOӽ
ùWLLQĠDúL
10. Ingineria 807 0 882 38 892 23 963 12
Materialelor
Chimie
11. 1659 37 1622 30 1546 27 1490 6
,QGXVWULDOӽ
Inginerie
5. 1381 36 1316 40 1194 66 1300 66
0HFDQLFӽ
,QJLQHULDúL
Managementul
6. 2729 43 2891 40 2969 34 2304 432
Sistemelor
Tehnologice
9. Universitatea „Politehnica” continuatoarea fidelă a Institutului...
Ingineria 571
7. Sistemelor 573 11 533 4 492 45 552 37
Biotehnice
8. Transporturi 2320 120 2189 230 2029 254 2362 104
Inginerie
9. 652 6 637 7 652 6 745 0
$HURVSDĠLDOӽ
ùWLLQĠDúL
10. Ingineria 807 0 882 38 892 23 963 12
Materialelor
Chimie
11. 1659 37 1622 30 1546 27 1490 6
,QGXVWULDOӽ
Inginerie cu
12. predare în Limbi 1118 65 1059 95 1139 93 1178 171
6WUӽLQH
Colegiul
13. Universitar 771 10 .616 40 487 41 402 33
Tehnic Nr. 1
Colegiul
14. Universitar 511 40 .453 72 382 59 381 50
Tehnic Nr. 2
TOTAL UPB 20.314 994 20.018 1.427 19.542 2.094 19.980 2.324
De menţionat faptul că în perioada 2000-2004 toate facultăţile au organizat concurs de

admitere pentru studenţii din anul I, cu probe scrise la matematică, fizică şi chimie.
La începutul acestei perioade, s‑au organizat anumite departamente care sunt mai adecvate
activităţilor complexe din învăţământ în comparaţie cu catedrele.
Începând organizarea Universităţii „Politehnica” din Bucureşti prin trecerea la unităţi de
bază, „departamente”, care cuprind cadre didactice şi personal de cercetare ştiinţifică, o apropie
de universităţile din ţările euroatlantice. Astfel, la 28 februarie 2002, s‑au înfiinţat următoarele
departamente:
– Departamentul de Fizică (directorul departamentului fiind prof. Ioan M. Popescu) în
locul Catedrei de Fizică;
– Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic (directorul departamentului
fiind conf. Lucia Vlădulescu);
– Departamentul de Educaţie Fizică şi Sport (directorul departamentului fiind prof. Victor
Cicu) în locul catedrei de Educaţie Fizică şi Sport;
– Departamentul de Management (directorul departamentului fiind prof. Anca‑Alexandra
Purcărea) format din Catedra de Management Industrial şi Catedra de Economie;
– Departamentul de Limbi Moderne (directorul departamentului fiind conf. Mihaela
Blându) în locul Catedrei de Limbi Moderne;
– Departamentul de Ştiinţe Socio‑Umane (directorul departamentului fiind prof. Ionel
Achim) format din Catedra de Politologie şi Catedra de Filosofie;
– Departamentul de Matematică (directorul departamentului fiind prof. Constantin Udrişte)
format din Catedra de Matematici I, Catedra de Matematici II şi Catedra de Matematici III;
– Departamentul de Bioinginerie şi Biotehnologii (directorul departamentului fiind prof.
Alexandru Morega).
Acţiunea a avut loc cu scopul influenţării legiuitorului (Ministerul Educaţiei şi Cercetării)

pentru ca în noua lege să prevadă astfel de schimbări care ar apropia învăţământul superior din
ţara noastră de cel din ţările euroatlantice.
Ţinând seama de tendinţele din domeniul ştiinţei şi tehnologiei, Senatul UPB a aprobat,
în februarie 2003, înfiinţarea a trei facultăţi noi: Facultatea de Ştiinţe Aplicate, Facultatea de
Inginerie Medicală şi Facultatea de Antreprenoriat, Ingineria şi Managementul Afacerilor.
Operaţionalizarea acestor decizii a avut loc în anii următori, viziunea Senatului UPB pentru noi
specializări fiind benefică pentru universitate.
În perioada 2000‑2004, studenţii la forma de învăţământ seral (ingineri seral) au avut
următoarea dinamică:
Anul 2000-2001 2001-2002 2002-2003 2003-2004

Nr. universitar
crt. )ӽUӽ Cu )ӽUӽ Cu )ӽUӽ Cu )ӽUӽ Cu
Facultatea
WD[ӽ WD[ӽ WD[ӽ WD[ӽ WD[ӽ WD[ӽ WD[ӽ WD[ӽ
1. (OHFWURWHKQLFӽ 250 21 215 28 189 42 180 30
2. (QHUJHWLFӽ 93 0 78 0 39 8 24 0
$XWRPDWLFӽúL
3. 0 0 0 0 0 0 0 0
Calculatoare
EOHFWURQLFӽúL
4. 113 14 184 43 129 29 125 15
7HOHFRPXQLFDĠLL
5. ,QJLQHULH0HFDQLFӽ 0 0 0 0 0 0 0 0
,QJLQHULDúL
Managementul
6. 393 0 277 5 264 3 41 2
Sistemelor
Tehnologice
Ingineria Sistemelor
7. 0 0 0 0 0 0 0 0
Biotehnice
8. Transporturi 44 7 49 2 0 0 0 0
Inginerie
9. 165 4 165 2 116 3 46 20
$HURVSDĠLDOӽ
ùWLLQĠDúL,QJLQHULD
10. 0 0 0 0 0 0 0 0
Materialelor
11. &KLPLH,QGXVWULDOӽ 93 0 76 0 88 0 49 0
Inginerie cu predare
12. 0 0 0 0 0 0 0 0
vQ/LPEL6WUӽLQH
TOTAL UPB 1151 54 1044 80 825 85 465 67
Dinamica numărului de studenţi care au urmat cursurile UPB, în perioada 2000‑2004, a

fost următoarea:
Anul
universitar 2000-2001 2001-2002 2002-2003 2003-2004
)RUPDGHvQYӽĠӽPkQW
Cursuri de zi 19.976 20.262 20.667 21.438
ÌQYӽĠӽPkQWGH
OXQJӽGXUDWӽ
Cursuri serale 1205 1124 910 532
ÌQYӽĠӽPkQWGHVFXUWӽGXUDWӽ FROHJLL 1332 1183 969 866
TOTAL UPB 22.513 22.569 22.546 22.836
În perioada 2000‑2004, în UPB au existat formele de învăţământ studii aprofundate şi

master, care au fost organizate atât de facultăţi, cât şi de departamente, numărul de participanţi
la aceste forme de învăţământ fiind:
Anul 2000-2001 2001-2002 2002-2003 2003-2004

Nr. universitar
crt. Facultatea/ )ӽUӽ Cu )ӽUӽ Cu )ӽUӽ Cu )ӽUӽ Cu
Departamentul WD[ӽ WD[ӽ WD[ӽ WD[ӽ WD[ӽ WD[ӽ WD[ӽ WD[ӽ
1. (OHFWURWHKQLFӽ 52 0 43 0 65 0 106 4
2. (QHUJHWLFӽ 104 85 94 46 90 94 128 69
AutoPDWLFӽúL
3. 90 0 101 1 118 15 138 10
Calculatoare
(OHFWURQLFӽúL
4. 105 0 96 0 90 0 120 0
TelecomunicDĠLL
5. ,QJLQHULH0HFDQLFӽ 79 0 54 0 63 1 114 0
,QJLQHULDúL
Managementul
6. 95 0 111 0 143 0 242 0
Sistemelor
Tehnologice
7. 43 1 27 0 28 0 43 0
Biotehnice
8. Transporturi 44 0 69 1 79 2 111 7
9. Inginerie AerospDĠLDOӽ 37 17 36 30 56 40 73 88
10. 61 2 59 0 61 0 64 0
Materialelor
11. &KLPLH,QGXVWULDOӽ 95 2 90 0 120 0 140 0
Inginerie cu predare
12. 43 0 43 6 64 2 46 5
vQ/LPEL6WUӽLQH
13. Catedra UNESCO 26 1 21 0 32 0 82 2
continuare tabel
Centrul pentru
14. 3UHJӽWLUHDUHVXUVHORU 19 1 33 0 36 3 40 0
Umane
Departamentul pentru
15. 3UHJӽWLUHDUHVXUVHORU 0 0 0 0 0 0 15 0
Umane
Departamentul de
16. 11 0 24 0 46 0 61 2
0DWHPDWLFӽ
Departamentul de
17. 0 0 0 0 16 0 33 1
)L]LFӽ
Departamentul de
18. %LRHQHUJLHúL 0 0 0 0 69 0 103 0
Biotehnologii
Departamentul de
19. 0 0 0 0 14 1 38 3
ùWLLQĠH6RFLR-Umane
Departamentul de
20. 0 0 0 0 45 1 75 12
Management
TOTAL UPB
904 109 901 84 1235 159 1738 203
IӽUӽWD[ӽúLFXWD[ӽ
TOTAL UPB 1013 985 1394 1941
Se observă că, în general, interesul pentru învăţământul de studii aprofundate şi master a

crescut în timp.
În această perioadă (2000‑2004) s‑a căutat să se modernizeze procesul de învăţământ. În
privinţa conţinutului învăţământului, Senatul UPB a stăvilit tendinţa facultăţilor de a micşora
în permanenţă numărul de ore repartizate fizicii şi matematicii (în general, numărul de ore
repartizate pregătirii fundamentale). Numărul disciplinelor care proveneau din capitole ale
unor discipline mai vaste, existente în universităţi similare din străinătate a fost în bună parte
stopat.
În perioada 2000‑2004 situaţia doctoranzilor din UPB a fost următoarea:
Perioada
1.04.2000- 1.04.2001- 1.04.2002- 1.04.2003-
31.03.2001 31.03.2002 31.03.2003 31.03.2004
Doctoranzi
Cu frecvenĠă 176 208 206 221
FăUăIUHFYHQĠă 2123 2548 2482 2687
TOTAL 2299 2756 2688 2908
S‑a dezvoltat suportul informatic al UPB şi s‑a perfecţionat managementul universtar.

S‑au modernizat serviciile oferite studenţilor în procesul de învăţământ. S‑a creat Centrul de
Consultanţă şi Plasament pentru orientarea profesională a studenţilor.
S‑au introdus anumite practici, care puteau conduce în viitor la reformarea învăţământului
superior tehnic, cum ar fi: – uniformizarea nomenclatorului de discipline la nivel de UPB
(în anii I şi II, când are loc pregătirea fundamentală); – unificarea modului de prezentare a
planurilor de învăţământ (anii I‑V) pe faculăţti; – creşterea ponderii pregătirii la unele discipline
fundamenatale, ca rezultat al unor analize prezentate în Senat (fizica, discipline economice şi

manageriale, matematica, informatica, limbi moderne) etc.
Putem sintetiza că s‑au făcut unii paşi importanţi pentru apropierea învăţământului din
UPB de învăţământul similar din ţările euroatlantice prin: – organizarea mai judicioasă (apariţia
departamentelor ș.a.) şi susţinerea procesului de învăţământ; – dezvoltare, într‑o oarecare măsură
a pregătirii practice dezvoltându‑se numărul de laboratoare didactice (domeniu în care mai este
mult de făcut, ţinând seama că este necesară o dotare consistentă a laboratoarelor existente
şi pentru dezvoltarea acestora); – urmărirea creşterii eficienţei procesului de învăţământ şi a
suportului pentru gestiunea activitaţilor de finanţare; – perfecţionarea managementului proce
sului de învăţământ; – implementareaa în cadrul UPB a sistemului de management al calităţii.
În UPB, în acest interval de timp, a luat fiinţă Editura Politehnica Press. Se remarcă
numărul redus de lucrări publicate la această editură, care este mult mai pretenţioasă decât
Atelierul de multiplicare al UPB.
În anul 2000, Senatul UPB (în şedinţa din decembrie 2000) a aprobat înfiinţarea unui
departament de educaţie continuă a cărui misiune consta în instituţionalizarea activităţilor
post‑universitare integrate în educaţia L3 (Life‑Long‑Learning) din domeniul ştiinţelor
inginereşti, ţinând cont şi de conexiunile existente cu ştiinţele economice, cognitive şi
socio‑umane. Din anul 2002, s‑a înfiinţat Departamentul de Educaţie Continuă, Învăţământ
Deschis, la Distanţă şi Educaţie prin internet (DECIDE), care a urmărit, în special, elaborarea
unui proiect cadru pentru dezvoltarea sistemului de educaţie L3 din UPB, aflat în relaţie
de interoperabilitate faţă de sistemul de învăţământ academic de bază, organizat pe cele
trei cicluri statuate prin Conferinţa de la Bologna etc. Între 2002‑2004 s‑a reuşit: – să se
creeze structura organizaţională şi funcţională a departamentului DECIDE L3 – UPB (care
are 31 entităţi ESP integrate prin infrastructura informatică/comunicaţii internet/ internet a
universităţii); – să se dezvolte o infrastructură dedicată şi/sau protejată a DECIDE L3‑UPB; –
să se deruleze programele de lungă durată (Şcoli Academice de patru semestre: Management,
SPIA/SPET‑CPRU, Metalurgie „Traian Negrescu”), de medie durată (Master: Automatizarea
şi Conducerea de Proces – Automatică –ALRO Slatina, Sisteme Informatice Integrate‑CPRU),
precum şi a 47 cursuri de scurtă durată în tot spectrul ingineriei ş.a.
Activitatea de cercetare ştiinţifică în UPB, în perioada 2000‑2004, a constituit o prioritate,
urmărindu‑se: – dezvoltarea şi consolidarea capacităţilor de cercetare ştiinţifică la nivelul
catedrelor şi departamentelor; – creşterea importanţei activităţii de cercetare ştiinţifică în evalua
rea şi recunoaşterea competenţelor cadrelor didactice şi a colectivelor de cercetare; – creşterea
capacităţii de participare la programe naţionale şi internaţionale, pentru a consolida prestigiul
UPB şi pentru a atrage resurse financiare prin competiţie, necesare dezvoltării UPB; – creşterea
contribuţiei cercetării din UPB la dezvoltarea tehnologică şi industrială a ţării etc.
Astfel, în 2000‑2004, au funcţionat 37 centre de cercetare ştiinţifică (Facultatea de
Electrotehnică – 6 centre; Facultatea de Energetică – 6 centre; Facultatea de Automatică şi
Calculatoare – 3 centre; Facultatea de Inginerie Mecanică – 3 centre; Facultatea de Ingineria
şi Managementul Sistemelor Tehnologice – 4 centre; Facultatea de Inginerie Aerospaţială – 1
centru; Facultatea de Ştiinţa şi Ingineria Materialelor – 3 centre; Facultatea de Transporturi – 3
centre; Facultatea de Chimie Industrială – 3 centre; Departamentul de Fizică – 3 centre), 7 fiind
înfiinţate în perioada 2000‑2003. De asemenea, în această perioadă au fost constituite 6 baze de
cercetare ştiinţifică cu utilizatori multipli.
Între 2000‑2004, UPB a coordonat 1770 teme de cercetare ştiinţifică şi a participat la

realizarea a peste 97 teme de cercetare pe bază de subcontract. Valoarea totală a contractelor de
cercetare ştiinţifică, obţinute prin competiţie,a fost de 80 milioane ron. O pondere importantă a
temelor de cercetare ştiinţifică o reprezinta temele câştigate prin competiţie în cadrul programului
de reformă susţinut prin imprumutul de la Banca Mondială şi suportul Guvernului României.
Astfel, prin cele peste 102 granturi de cercetare, în valoare de peste opt milioane USD, s‑au
implicat 700 cadre didactice din toate colectivele de cercetare din UPB. O parte importantă
din aceste fonduri au fost folosite pentru dotarea laboratoarelor şi formarea cercetătorilor prin
participări la stagii doctorale, la manifestări ştiinţifice naţionale şi internaţioanele etc.
În cadrul programului RELANSIN, UPB a participat cu 102 teme în calitate de coordo
nator şi la 163 ca partener, valoarea acestor contracte fiind de 9.100.000 lei, precum şi în cadrul
programelor INVENT, INFRAS, CERES, AGRAL, INFOSOC, CALIST şi AMTRANS cu 53
teme, valoarea acestor contracte fiind de 4.000.000 lei, reprezentând unele probleme din Planul
Naţional de Dezvoltare şi Inovare.
De asemenea, UPB a mai obţinut prin competiţie 696 granturi de la CNCSIS, în valoare de
3.400.000 lei şi nouă granturi de la Academia Română în valoare de 27.500 lei.
UPB a participat la 73 proiecte europene, în valoare de 4.300.000 USD şi la 26 proiecte
bilaterale (cu Japonia, Elveţia, Franţa, Germania etc.), în valoare de circa 554.000 USD.
De asemenea, se menţionează programele comune de cercetare ştiinţifică ale UPB cu
universităţi din Grenoble şi Paris (Franţa); Darmstadt şi Berlin (Germania), Tokio (Japonia),
Torino şi Roma (Italia), Madrid (Spania) ş.a.
Pentru promovarea rezultatelor ştiinţifice ale cadrelor didactice din UPB, au fost orga
nizate peste 20de conferinţe internaţionale de mare prestigiu cu participarea specialiştilor în
domeniu. Se remarcă următoarele conferinţe: – Conferinţa Internaţională de Maşini-Unelte
şi Sisteme de Producţie, – Conferinţa Balcanică de Chimie, – A14‑a Conferinţă de Sisteme
Automate şi de Calcul, – Conferinţa Internaţională de Energetică, – Conferinţa Internaţională
de Comunicaţii, – Conferinţa IFAC de Sisteme Mari, – Conferinţa de Mediu etc. De asemenea,
s‑au organizat conferinţe naţionale (unele cu participare internaţională) şi workshopuri etc.
Ca o recunoaştere a performanţelor în cercetarea ştiinţifică, au fost acordate (în 2000‑2004)
următoarele premii cadrelor didactice din UPB:
• Premiul „Oprea Omnia” al UPB: prof. Nicolae Apostolescu şi prof. Dumitru Stanomir;
• Premiul „In Tempore Oportuno” al UPB: ş.l. Constantin Vertan şi ş.l. Mihai Buda;
• Premiul „Opera Omnia” al CNCSIS (Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice pentru
Învăţământul Superior): – prof. Valeriu Jinescu (Facultatea de Inginerie Mecanică) şi prof. I.M.
Popescu (Departamentul de Fizică);
• Premii ale Academicii Române: prof. Theodor Borangiu (Premiul: „Tudor Tănăsescu”),
prof. Adelina Ianculescu (Premiul: I.G. Murgulescu), prof. Grigore Bogza (Premiul: „Nicolae
Teclu”), prof. Mihai Iordache şi prof. Lucia Dumitriu (Premiul: „Gheorghe Cartianu”).
Pentru tinerii cercetători în vârstă de până la 35 de ani, începând cu anul 2003, Senatul UPB
a aprobat acordarea a nouă premii care poartă numele unor personalităţi ştiinţifice care au fost
cadre didactice in UPB: Ion Agârbiceanu, Martin Bercovici, Elie Carafoli, Nicolae Cioranescu,
Traian Negrescu, Costin Neniţescu, Corneliu Penescu, Remus Raduleţ şi Tudor Tănăsescu.
În iulie 2003, prof. Ioan Gr. Dumitrache (Facultatea de Automatică şi Calculatoare, UPB)
a fost ales membru corespondent al Academiei Române.
Între 2000‑2004, cadrele didactice din UPB au publicat 1100 articole ştiinţifice în reviste
de specialitate din străinătate şi 3900 articole ştiinţifice în reviste de specialitate din ţară.
De asemenea, au fost publicate 5400 lucrări ştiinţifice in proceedingsuri ale unor conferinţe
ştiinţifice naţionale şi internaţionale, precum şi 41 brevete de invenţie. Un număr de 13 centre
de cercetare ştiinţifică au obţinut recunoaştere naţională din partea CNCSIS, trei dintre ele fiind
de excelenţă.
Relaţiile cu mediul economic au fost ţinute în permanenţă, UPB fiind implicată în
programele economice ale unor intreprinderi industriale şi organizând mai multe laboratoare de
cercetare împreună cu firme de prestigiu (IBM, HP, ORACLE, MOTOROLA, ANTER).
În perioada 2000‑2004, s‑a acordat o atenţie deosebită conservării patrimoniului,
dezvoltării resurselor şi gestionării eficiente a acestora. Au existat preocupări pentru: –
legalizarea proprietăţilor UPB privind patrimoniul de care dispune; – organizarea unui nou
sistem de gestiune şi evidenţă; – reorganizarea administrării patrimoniului având la bază
rentabilitatea şi funcţionalitatea; – elaborarea planurilor de reparaţii şi a programelor de
investiţii pentru dezvoltare; – dezvoltarea unui sistem avizat de gestiune informatizată a
patrimoniului; – accelerarea procesului de construcţie a noii clădiri pentru Biblioteca Centrala
a UPB; – implementarea conceptelor de management strategic la nivelul tuturor structurilor,
perfecţionarea mecanismelor de gestiune a resurselor şi a patrimoniului, optimizarea structurii
de personal şi eficientizarea activităţii tuturor compartimentelor administrative.
Întreaga activitate a Biroului Senatului UPB a avut la bază programul strategic de dezvoltare
a universităţii aprobat de Senatul UPB în iunie 2000.
Complexul studenţesc ala UPB este compus din: – complexul studenţesc Regie cu 26
cămine, trei cantine (din care două dezafectate), patru puncte termice, o staţie de hidrofor, un
bazin de apă tampon şi clădiri anexe şi Complexul studenţesc Leu cu două cămine şi o cantină.
Capacitatea de cazare a acestora este de 12.516 locuri, iar suprafaţa desfaşurată a construcţiilor
însumează peste 153.000 m2.
În această perioadă cuantumul burselor studenţeşti a fost: burse de performanţă – 200 ron;
bursa de merit – 165 ron; bursa de studiu – 145 ron şi bursa de ajutor social – 115 ron. Au primit
burse 25% dintre studenţii UPB (31 burse de performanţă, 561 burse de merit, 3156 burse de
studii şi 730 burse de ajutor social). De două ori pe an s‑au acordat şi circa 1000 de ajutoare
sociale la nivelul bursei de ajutor social.
Cu începere din anul 2000, s‑a organizat, în cadru festiv, acordarea premiilor pentru şefii de
promoţie şi a diplomelor de excelenţă pentru albsolvenţii cu medii generale peste 9,50.
Începând cu anul 2001 s-a organizat la 10 iunie, în fiecare an „Ziua universităţii cu porţile
deschise pentru toţi absolvenţii acesteia”. La începutul fiecărui an universitar s-au acordat premii
pentru cele mai bune teze de doctorat şi pentru întreaga activitate unora dintre personalităţile
şcolii.
Patrimoniul Bibliotecii Centrale aUPB a crescut de la 1.378.773 unităţi de înregistrare
(volume) la 1 ianuarie 2000 la 1.426.115 unităţi de înregistrare (volume) la 31 decembrie 2003.
Ca atare, a avut loc o creştere cu 47.342 volume. Valoarea acestor volume este de 2.391.400
ron.
Sistemul informatic şi de comunicaţii (SIC) al UPB, în perioada 2000‑2004, a fost

îmbunătaţit prin: dezvoltarea sistemului informatic şi, în special, dezvoltarea infrastructurii
sistemului informatic; dezvoltarea suportului de managemnt financiar şi informatizarea Biblio
tecii Centrale a UPB.
Între 2000‑2004, s‑a continuat internaţionalizarea activităţilor UPB prin crearea şi organi
zarea Departamentului de Cooperare Internaţională într‑o structură flexibilă cu un program
stabilit pe baza strategiei universităţii. S‑au încheiat 28 de acorduri de cooperare internaţională,
cu universităţi din Uniunea Europeană, 5 cu Universităţi din SUA, 6 cu Universităţi din ASIA
(Japonia, China şi Taiwan), 1 cu o Universitate din Australia, 1 cu o Universitate din Africa şi 3
cu universităţi din Europa de Est (Republica Moldova şi Ucraina). În octombrie 2002, UPB a fost
aleasă membru al celei mai importante asociaţii a universităţilor tehnice din Europa, CESAER
(Conference of European School for Advanced Enginneering Education and Research).
Este de remarcat faptul că în anul 2002, la 82 de ani de la înfiinţarea Şcolii Politehnice din
Bucureşti (10 iunie 1920), s‑a iniţiat sărbătorirea „Zilei Politehnicii” la 10 iunie în fiecare an.
În decembrie 2003, s‑a inaugurat Muzeul UPB, care este o continuare a Muzeului Politeh
nicii din Bucureşti.
În lunile ianuarie‑martie 2004, au avut loc alegerile pentru conducerile academice ale
UPB pentru intervalul de timp aprilie 2004 – martie 2008. Senatul ales a avut 123 membri (90
cadre didactice, 4 reprezentanţi ai direcţiilor şi serviciilor, 29 sudenţi şi 6 invitaţi pemanenţi).
Conducerea UPB (Biroul Senatului) aleasă a fost următoarea:
– rector: prof. Ecaterina Andronescu; – prorectori: prof. Adrian
Badea, prof. Marin Dragulinescu, prof. Marian Gheorghe, prof.
Mihai‑Octavian Popescu, prof. Serban Raicu şi prof. Nicolae Tăpuş;
– secretar ştiinţific: prof. Iulian Riposan.
Ecaterina Andronescu este născută la 7 aprilie 1948 în comuna
Malovăţ, judeţul Mehedinţi. A absolvit Facultatea de Chimie Indus
trială a Institutului Politehnic din Bucureşti în anul 1972. Are lucrări
ştiinţifice în ştiinţa materialelor.
Conducerile alese ale facultăţilor au fost:
1. Facultatea de Electrotehnică: decan: prof. Mihai Iordache;
prodecani: prof. Constantin Ghita, prof. Claudia Popescu, prof.
Costin Cepisca; secretar ştiinţific: prof. Petru Notinger.
Ecaterina Andronescu 2. Facultatea de Energetică: decan: prof. Gabriel Bazacliu,
(n. 1948) prodecani: prof. Horia Necula, prof. Dan Robescu, prof. Bogdan
Popa, secretar ştiinţific: prof. Gheorghe Lazaroiu.
3. Facultatea de Automatică şi Calculatoare: decan: prof. Dumitru Popescu; prodecani:
prof. Valentin Cristea, prof. Florin Radulescu şi prof. Valentin Sgârciu; secretar ştiinţific: prof.
Florica Moldoveanu.
4. Facultatea de Electronică, Telecomunicaţii şi Tehnologia Informaţiei: decan: prof.
Teodor Petrescu; prodecani: prof. Teodor Burileanu, prof.Vasile Lazarescu, prof. Adrian
Manea; secretar ştiinţific: prof. Gheorghe Brezeanu.
5. Facultatea de Inginerie Mecanică: decan: prof. Ioan Voica; prodecani: prof. Nicolae
Baran, prof. Tudor Prisecaru; secretar ştiinţific: conf. Mihai Raşeev.
6. Facultatea de Inginerie şi Managementul Sistemelor Tehnologice: decan: prof.

Constantin Minciu; prodecani: prof. Gabriel Dumitru, prof. Horia Gheorghiu, prof. Gheorghe
Sindila; secretar ştiinţific: prof. Traian Aurite.
7. Facultatea de Ingineria Sistemelor Biotehnice: decan: prof. Gigel Paraschiv; prodecan:
prof. Edmond Maican; secretar ştiinţific: prof. Gigel Paraschiv.
8. Facultatea de Transporturi: decan: prof. Corneliu Mihail Alexandrescu; prodecani:
profesorii Iulian Bădescu, Florian Ghionea şi Daniel Iozsa; secretar ştiinţific: prof. Grigore
Danciu.
9. Facultatea de Inginerie Aerospaţială: decan: prof. Stelian Găletuşe; prodecani:
prof. Virgil Stanciu şi conf. Nicolae Şerban Tomescu; secretar ştiinţific: conf. Vasile Nicolae
Constantinescu.
10. Facultatea de Ştiinţa şi Ingineria Materialelor: decan: prof. Rami Şerban; prodecani:
profesorii Cezar Bălescu şi Pavel Tabor; secretar ştiinţific: prof. Nicolae Constantin.
11. Facultatea de Chimie Industrială: decan: prof. Horia Iovu; prodecani: profesorii Alina
Bădănoiu şi Gheorghe Nechifor; secretar ştiinţific: prof. Raluca Stan.
12. Facultatea de Inginerie (cu predare) în Limbi Străine; decan: prof. Adrian Pascu;
prodecani: profesorii Cezar Flueraşu şi Adrian Volceanov; secretar ştiinţific: prof. Cristian
Dragomirescu.
13. Facultatea de Ştiinţe Aplicate: decan: prof. Constantin Udrişte; secretar ştiinţific: prof
Alexandru Lupaşcu; Facultatea de Ştiinţe Aplicate a fost înfiinţată începând cu anul universitar
2005‑2006.
14. Colegiul Tehnic Nr. 1: director: prof. Gheorghe Solomon.
15. Colegiul Tehnic Nr. 2: director: prof. Istvan Sztajanov.
Colegiul Tehnic nr. 3 a fost desfiinţat din cauza lipsei de candidaţi.
16. Departamentul de Pregătirea Personalului Didactic şi Ştiinţe Socio- Umane: director:
profesor Maria Cornelia Bârliba; secretar ştiinţific: profesor Cristian Dragomirescu.
17. Departamentul de Management: director: prof. Gheorghe Oprescu; secretar ştiinţific:
lector Elena Fleaşca.
18. Departamentul de Bioenergie şi Biotehnologie: director: prof. Alexandru Morega;
secretar ştiinţific: prof. Corneliu Bălan; În calitate de şefi de catedră au fost aleşi următorii:
Facultatea de Electrotehnică
1. Catedra de Electrotehnică – prof. Florea Hănţilă
2. Catedra de Maşini, Materiale şi Acţionări Electrice – prof. Mircea Covrig
3. Catedra de Măsurări, Aparate Electrice şi Convertoare Statice – prof. Florin Ionescu
Facultatea de Energetică
4. Catedra de Producerea şi Utilizarea Energiei – prof. George Darie
5. Catedra de Sisteme Electroenergetice – prof. Mircea Eremia
6. Catedra de Hidraulica, Masini Hidraulice şi Ingineria Mediului – prof. Eugen Isbăşanu
Facultatea de Automatică şi Calculatoare
7. Catedra deAutomatică şi Ingineria Sistemelor – prof. Ioan Dumitrache
8. Catedra de Calculatoare – prof. Nicolae Cupcea
9. Catedra de Automatică şi Informatică Industrială – prof. Traian Ionescu
Facultatea de Electronică, Telecomunicatii şi Tehnologia Informaţiei

10 Catedra de Telecomunicaţii – prof. Silviu Ciochină
11. Catedra de Electronică Aplicată şi Ingineria Informaţiei – prof. Dan Stoichescu
12. Catedra de Dispozitive, Circuite şi Aparate Electronice: – prof. Adrian Rusu
13. Catedra de Tehnologie Electronica si Fiabilitate – prof. Ovidiu Iancu
Facultatea de Inginerie Mecanică
14. Catedra de Motoare cu Ardere Internă – prof. Constantin Pană
15. Catedra de Organe de Maşini şi Tribologie – prof. Mircea Pascovici
16. Catedra de Termotehnică, Maşini Termice şi Frigorifice – prof. Mircea Marinescu
17. Catedra de Echipament Termomecanic Clasic şi Nuclear – prof. Lucian Mihăescu
18. Catedra de Echipamente de Proces – prof. Valeriu Jinescu
19. Catedra de Mecanică Fină – prof. N. Alexandrescu
Facultatea de Inginerie şi Managementul Sistemelor Tehnologice
20. Catedra de Rezistenţa Materialelor – prof Costică Atanasiu
21. Catedra de Tehnologia Materialelor şi Sudură – prof. Gheorghe Amza
22. Catedra de Teoria Mecanismelor şi a Roboţilor – prof. Iosif Tempea
23. Catedra de Tehnologia Construcţiilor de Maşini – prof Aurelian Vlase
24. Catedra de Maşini şi Sisteme de Producţie – prof. Constantin Ispas
Facultatea de Ingineria Sistemelor Biotehnice
25. Catedra de Mecanică – prof. Constantin Ion
26. Catedra de Sisteme Biotehnice – prof. Ladislau David
Facultatea de Transporturi
27. Catedra de Autovehicule Rutiere – prof. Cristian Andreescu
28. Catedra de Material Rulant de Cale Ferată – prof. Ioan Sebeşan
29. Catedra de Tehnica Transporturilor – prof. Mihaela Popa
30. Catedra de Telecomenzi şi Electronică în Transporturi – prof Decebal Farini
Facultatea de Inginerie Aerospaţială
31. Catedra de Ingineria Sistemelor Aeronautice „Nicolae Tipei” – prof. Adrian M. Stoica
32. Catedra de Ştiinţe Aerospaţiale „Elie Carafoli” – prof. Corneliu Berbente
33. Catedra de Geometrie Descriptivă şi Grafică Inginerească – prof. Ionel Simion
Facultatea de Ştiinţa şi Ingineria Materialelor
34. Catedra de Ştiinţa Materialelor şi Metalurgie Fizică – prof. Georgeta Coşmeleaţă
35. Catedra de Ingineria şi Managementul Elaborării Materialelor Metalice – prof. Petre
Moldovan
36. Catedra de Procesarea Materialelor şi Ecometalurgie – prof. Iulian Ripoşan
Facultatea de Chimie Aplicată şi Ştiinţa Materialelor
37. Catedra de Chimie Generală – prof. Ioana Demetrescu
38. Catedra de Chimie Organică – prof. Luminiţa Pârvulescu
39. Catedra de Inginerie Chimică – prof. Grigore Bogza
40. Catedra de Chimie Fizică Aplicată şi Electrochimie – prof. Dan Geană
41. Catedra de Tehnologia Substanţelor Organice şi Compuşi Macromoleculari – prof. Ion
Călinescu
42. Catedra de Ştiinţa şi Ingineria Materialelor Oxidice – prof. Dorel Radu
43. Catedra de Tehnologia Substanţelor Anorganice şi Protecţia Mediului – prof. Cristina

Costache
44. Catedra de Chimie Analitică şi Analiză Instrumentală – prof. Ana Maria Josceanu
45. Catedra de Chimie Anorganică – prof. Cornelia Goran
46. Catedra de Inginerie Economică – prof. Corneliu Victor Radu
Facultatea de Inginerie în (cu predare în ) Limbi Străine
47. Catedra de Inginerie în (cu predare în ) Limbi Străine – prof. Adrian Pascu
48. Catedra UNESCO – prof. Aurelian Leca
49. Catedra de Comunicare în Limbi Moderne – conf. Dana Urs
Facultatea de Ştiinţe Aplicate
50. Catedra de Matematici I – prof. Valeriu Prepeliţă
51. Catedra de Matematici II – prof. Gheorghe Oprişan
52. Catedra de Matematici III – prof. Mariana Craiu
Până la începutul anului universitar 2005‑2006, Catedrele de matematici I, II şi III făceau
parte din Departamentul de Matematici, al cărui director era prof. Constantin Udrişte, din aprilie
2004.
53. Catedra de Fizică I – prof. Gheorghe Căta‑Danil
54. Catedra de Fizică II – prof. Paul Sterian
Până la începutul anului universitar 2005‑2006, Catedrele de Fizică I şi Fizică II erau unite
şi formau Departamentul de Fizică, al cărui director era prof. Paul Sterian, din aprilie 2004.
Departamentul de Pregătirea Personalului Didactic şi Ştiinţe Socio‑Umane
55. Catedra de Pregătirea Personalului Didactic – prof. Mihai Mircescu
56. Catedra de Politologie şi Istorie – prof. Angela Banciu
57. Catedra de Filozofie, Logică, Psihologie şi Sociologie – prof. Cornelia Bârliba
58. Catedra de Educaţie Fizică şi sport – prof . Victor Ciucu
Departamentul de Management
59. Catedra de Management Industrial – prof. Ana Purcărea
60. Catedra de Economie – prof. Stelian Iordache
În perioada 2004‑2008, numărul studenţilor la formele de învăţământ universitar de lungă
durată – licenţă şi de scurtă durată a fost:
Anul 2004-2005 2005-2006 2006-2007 2007-2008

universitar
)ӽUӽ )ӽUӽ Cu )ӽUӽ Cu )ӽUӽ Cu
Facultatea/ &XWD[ӽ
WD[ӽ WD[ӽ WD[ӽ WD[ӽ WD[ӽ WD[ӽ WD[ӽ
Colegiul
Facultatea de
1.203 94 1.231 44 1.196 42 1.149 73
,QJLQHULH(OHFWULFӽ
Facultatea de
1.941 162 1.931 117 1.819 129 1.813 58
(QHUJHWLFӽ
Facultatea de
$XWRPDWLFӽúL 2.496 787 2.675 627 2.663 565 2.648 622
Calculatoare
Facultatea de
(OHFWURQLFӽúL
TelecomunicDĠLLúL 2.754 350 2.831 418 3.054 333 2.946 328
Tehnologia
,QIRUPDĠLHL
Facultatea de
Inginerie
1.381 26 1.425 20 1.460 7 1.480 15
0HFDQLFӽúL
0HFDWURQLFӽ
Facultatea de
,QJLQHULDúL
Managementul 2.308 457 2.207 418 2.060 18 2.012 56
Sistemelor
2004-2005 2005-2006 2006-2007 2007-2008
universitar
)ӽUӽ )ӽUӽ Cu )ӽUӽ Cu )ӽUӽ Cu
Facultatea/ &XWD[ӽ
WD[ӽ WD[ӽ WD[ӽ WD[ӽ WD[ӽ WD[ӽ WD[ӽ
Colegiul
Facultatea de
1.203 94 1.231 44 1.196 42 1.149 73
,QJLQHULH(OHFWULFӽ
Facultatea de
582 1.941Istoria162 1.931 „Politehnica”
Universităţii 117 1.819Bucureşti
129 1.813 58
(QHUJHWLFӽ
Facultatea de
$XWRPDWLFӽúL 2.496 787 2.675 627 2.663 565 2.648 622
Calculatoare continuare tabel
Facultatea de
(OHFWURQLFӽúL
TelecomunicDĠLLúL 2.754 350 2.831 418 3.054 333 2.946 328
Tehnologia
,QIRUPDĠLHL
Facultatea de
Inginerie
1.381 26 1.425 20 1.460 7 1.480 15
0HFDQLFӽúL
0HFDWURQLFӽ
Facultatea de
,QJLQHULDúL
Managementul 2.308 457 2.207 418 2.060 18 2.012 56
Sistemelor
Tehnologice
Facultatea de
Ingineria
552 86 607 58 610 89 614 21
Sistemelor
Biotehnice
Facultatea de
2.120 290 2.067 198 2.022 390 1.963 564
Transporturi
Facultatea de
Inginerie 749 25 706 17 660 22 638 31
$HURVSDĠLDOӽ
Facultatea de
ùWLLQĠDúL,QJLQHULD 904 42 899 11 917 18 907 14
Materialelor
Facultatea de
&KLPLH$SOLFDWӽúL
1.454 6 1.423 3 1.151 11 1.089 11
ùWLLQĠD
Materialelor
Facultatea de
Inginerie cu
1.186 221 1.165 194 1.159 142 1.074 172
predare în Limbi
6WUӽLQH
Facultatea de
0 0 82 2 161 5 210 3
ùWLLQĠH$SOLFDWH
Colegiul
Universitar 452 21 278 11 143 3 0 0
Tehnic Nr. 1
Colegiul
Universitar 391 22 194 24 126 9 0 0
Tehnic Nr. 2
TOTAL UPB
IӽUӽWD[ӽúL 19.891 2.589 19.721 2.162 19.201 1.783 18.543 1.950
FXWD[ӽ
TOTAL UPB 22.480 21.883 20.984 20.493
Biroul Senatului nou format se angajează într‑un amplu proces de continuare a proce
sului de transformare a universităţii şi compatibilitatea acestuia cu universităţile performante
din Europa.
Legea nr. 288/2004 stabileşte organizarea primului ciclu de licenţă pentru studiile de ingi
nerie cu o durată de 4 ani, urmat de al doilea ciclu – studiile de masterat cu o durată de 1,5-2
ani şi de al treilea ciclu – studiile doctorale cu o durată de 3-4 ani.
În perioada 2004‑2008, în UPB au funcţionat, în paralel, învăţământul de ingineri de 5 ani,
cursuri de zi şi serale, învăţământ de scurtă durată (cele două colegii) care a fost lichidat înce
pând cu anul universitar 2007-2008 (ultima serie terminând studiile în anul universitar 2006-
2007) şi primul ciclu – de licenţă – de 4 ani, organizat după recomandările Conferinţei de la
Bologna. Forma de inginerie seral (6 ani) s‑a încheiat în anul universitar 2006-2007.
În anul universitar 2007-2008, UPB a avut un număr de 25.791 de studenţi, repartizaţi pe
cele trei cicluri de învăţământ astfel:
)LQDQĠDUHúL
formă de )LQDQĠDUH Formă GHvQYӽĠӽPkQW
îQYӽĠӽPkQW
Total
Ciclurile
de la cu IӽUӽ
(programul FXWD[ӽ
buget IUHFYHQĠӽ IUHFYHQĠӽ
GHvQYӽĠӽPkQW
&LFOXO,/LFHQĠӽ 18.543 1.950 20.493 - 20.493
Ciclul II: Master 2.853 86 2.939 - 2.939
Ciclul III: Doctorat 2.243 116 .944 1.415 2.359
Total UPB 23.639 2.152 24.376 1.415 25.791
Se trece la implementarea Legii nr. 288 şi reorganizarea procesului de învăţământ pe trei
cicluri: Licenţă-Master-Doctorat.
În anul universitar 2004/2005, UPB a restructurat programele de studii, având în vedere
modificarea duratei ciclului de licenţă. Conducerile facultăţilor şi universităţii afirmă că s‑a
modificat durata ciclului de licenţă de la cinci ani la patru ani şi la toate facultăţile, pornind de
la tradiţia şi experienţa din universitate, s‑a regândit domeniul de specializări şi planurile de
învăţământ. În această acţiune se invocă şi universităţile din Uniunea Europeană şi din SUA, de
care, de fapt, nu s‑a ţinut seama cum sunt organizate.
Se afirmă că Universitatea „Politehnica” din Bucureşti a ţinut seama în reorganizare de:
– nevoia de modernizare şi de adaptare la cele mai noi tehnologii; – necesitatea de formare în
ciclul de licenţă a unor programe cu o arie de cuprindere mai largă, pentru identificarea mai
facilă a unui loc de muncă; – dispariţia învaţământului de scurtă durată şi nevoia de corelare a
programelor de studii la nivel naţional.
Modul în care a fost regândit procesul de formare profesională ca obiectiv strategic major
al UPB nu se încadrează nici pe departe cu cel existent în universităţile similare din Uniunea
Europeană şi din SUA. Astfel, schimbările făcute sunt următoarele:
• Organizarea studiilor pe ciclurile licenţă, masterat şi doctorat. Această organizare a avut
loc în toate universităţile din ţară şi este aceeaşi cu cea din ţările euroatlantice (în bună parte).
• Restructurarea programelor de studii oferite. În UPB, la fel ca în toate universităţile
tehnice din ţară, licenţă are o durată de patru ani. În restructurarea programelor de studii oferite
s‑a pornit de la ideea că ce era in cei cinci ani de studiu înainte, trebuie să încapă acum în cei
patru ani. Plecând de la considerentul că programele de studii trebuie adaptate la cele mai
noi tehnologii, în cei patru ani s‑a amplificat pregătirea tehnologică, diminuându‑se pregătirea
fundamentală şi pregătirea practică (s‑a micşorat mult numărul de ore de laborator şi practica
de la sfârşitul anului este inexistentă). Multe discipline din învaţământul superior tehnic de la
noi sunt capitole ale unor discipline existente în universităţile ţărilor euroatlantice.
Din acest punct de vedere, apreciem că întregul proces de educaţie în inginerie trebuie
regândit în concordanţă cu noile provocări ale acestui secol, cu noile tehnologii de învăţare
şi cu suportul major oferit de sistemele avansate de comunicaţie şi accesul la baze largi de
documentare.
Aceasta s‑a datorat faptului că noi, în privinţa învăţămâtului, suntem prizonierii celor petre
cute între 1948‑1989, când s‑a dezvoltat învăţământul de mase, care pornea de la premisa că
oricine poate profesa orice meserie, după cum i se dicta. Nici vorbă să se admită învăţământul
diferenţiat în acelaşi domeniu. Ca atare, noi nu ştim ce fel de ingineri pregătim într‑un anumit
domeniu, ingineri de concepţie sau ingineri de exploatare. În ţările euroatlantice, separarea se
face de la începutul studiilor. Licenţa (care durează trei ani şi nu patru ani) în ţările euroatlan
tice are programe diferenţiate pentru inginerii de concepţie şi pentru inginerii de exploatare. În
ţările respective, se insistă asupra pregătirii fundamentale şi asupra pregătirii practice, acestea
asigurând o identificare mai facilă a unui loc de muncă.
Nu este indicat să lungeşti durata studiilor, introducând cursuri tehnologice ale căror
cunoştinţe transmise se perimează până studentul işi termină studiile. Este şi mai contraindicat
să introduci cursuri tehnologice fără a fi însoţite de laboratoare. Procesele tehnologice se înţeleg
când lucrezi efectiv.
Dacă nu avem învăţământ diferenţiat, nu putem vorbi de elaborarea curricului în con
cordanţa cu portofoliul de competenţe, de regândirea conţinutului disciplinelor în funcţie de
competenţele proiectate, de elaborarea procedurilor privind asigurarea calităţii ş.a.m.d.
O analiză de fond a planurilor de învăţământ şi mai ales a conţinutului disciplinelor predate,
reprezintă o condiţie necesară pentru eficientizarea procesului de formare a viitorilor ingineri.
Senatul UPB vorbeşte de corelarea pe verticală şi orizontală a conţinuturilor disciplinelor
din curriculum, iar dacă examinezi planurile de învăţământ aceasta lipseşte cu desavârşire.
Modernizarea tehnologiilor de predare nu poate avea loc înainte de a respecta cerinţele
minime: existenţa de manuale didactice elaborate de cadre didactice de la noi şi cumpărate
din străinătate (fiind elaborate de cadre din universităţile similare ale ţărilor euroatlantice),
existenţa de laboratoare didactice şi de cercetare bine dotate, prezenţa cadrelor didactice ale
UPB în şcoală, în tot timpul unei zile de lucru ş.a.m.d.
Proiectarea şi implimentarea în fiecare facultate a sistemului de management al calităţii
şi regândirea conţinutului disciplinelor în funcţie de competenţele proiectate nu se pot face
când nu se specifică în mod clar care sunt discilplinele fundamentale pentru inginerii de toate
specializările (bine precizate în universităţile tehnice euroatlantice) şi în absenţa unei exigenţe
minime necesară (aceasta fiind dictată de necesitatea de a avea studenţi oricum ar fi din punct
de vedere al pregătirii, pentru a acoperi cheltuielile cu cadrele didactice şi pentru ca unora să li
se asigure cel puţin o normă în plus).
Credinţa existentă în UPB ca în urma regândirii nomenclatorului propriu de domenii şi

specializări, prin dezbateri largi în facultăţi (mai curând neexistente), a condus la o mai bună
adecvare a programelor de studii propuse, cu piaţa naţională a muncii, este pe deplin falsă.
Toate afirmaţiile despre elaborarea portofoliului de competenţe (de pregătire fundamentală
şi de specialitate) sunt mai mult vorbe.
Domeniile de licenţă ale facultăţilor UPB sunt următoarele:
– Facultatea de Inginerie Electrică : Inginerie Electrică (cu trei specializări), Inginerie şi
Management (cu o specializare) şi Ştiinţe Inginereşti Aplicate (cu o specializare);
– Facultatea de Energetică: Inginerie Energetică (cu cinci specializări), Inginerie şi
Management (cu o specializare), Ştiinţe Inginereşti Aplicate (cu o specializare) şi Ingineria
Mediului (cu o specializare);
– Facultatea de Automatică şi Calculatoare: Calculatoare şi Tehnologia Informaţiei (cu o
specializare) şi Ingineria Sistemelor (cu o specializare);
– Facultatea de Electronică, Telecomunicaţii şi Tehnologia Informaţiei: Inginerie Elec
tronică şi Telecomunicaţii (cu patru specializări), Calculatoare şi Tehnologia Informaţiei (cu o
specializare) şi Inginerie şi Management (cu o specializare);
– Facultatea de Inginerie Mecanică şi Mecatronică: Inginerie Mecanică (cu cinci
specializări), Ştiinţe Inginereşti Aplicate (cu o specializare), Mecatronică şi Robotică (cu o
specializare) şi Inginerie şi Mangement (cu o specializare);
– Facultatea de Inginerie şi Managementul Sistemelor Tehnologice: Inginerie Industrială
(cu cinci specializări), Inginerie şi Management (cu o specializare), Mecatronică şi Robotică
(cu o specializare);
– Faculatatea de Ingineria Sistemelor Biotehnice: Inginerie Mecanică (cu o specializare)
şi Ingineria Mediului (cu două specializări);
– Facultatea de Transporturi: Ingineria Transporturilor (cu o specializare), Ingineria
Autovehiculelor (cu o specializare), Ingineria Mecanică (cu o specializare) şi Inginerie
Electronică şi Telecomunicaţii (cu o specializare);
– Facultatea de Inginerie Aerospaţială: Inginerie Aerospaţială (cu patru specializări);
– Facultatea de Ştiinţa şi Ingineria Materialelor: Ingineria materialelor (cu trei specializări),
Ştiinţe Inginereşti Aplicate (cu o specializare), Inginerie şi Management (cu o specializare) şi
Ingineria Mediului (cu o specializare);
– Facultatea de Chimie Aplicată şi Ştiinţa Materialelor: Inginerie Chimică (cu şase
specializări) şi Inginerie şi Management (cu o specializare);
– Facultatea de Inginerie (cu predare) în Limbi Străine: Inginerie Electronică şi Teleco
municaţii (cu o specializare), Calculatoare şi Tehnologia Informaţiei (cu o specializare), Ingi
nerie Chimică (cu o specializare), Inginerie Mecanică (cu o specializare), Ingineria Materialelor
(cu o specializare) şi Inginerie şi Management (cu doua specializări);
– Facultatea de Ştiinţe Aplicate: Ştiinţe Inginereşti Aplicate (cu două specializări).
Rămâne ca UPB să găsească drumul potrivit pentru a reinstaura în învăţământul superior
tehnic o cultură a calităţii, pentru ca inginerii pregătiţi de învaţământul superior tehnic din ţara
noastră să fie la nivelul inginerilor pregătiţi de instituţiile similare din ţările euroatlantice.
În perioada 2004‑2008, numărul de studenţi la formele de învăţământ universitar de lungă
durată, licenţă şi scurtă durată a fost:
Nr. Anul universitar 2004- 2005- 2006- 2007-

crt. Facultatea/Colegiul 2005 2006 2007 2008
1. Facultatea de Inginerie ElectriFӽ 1.297 1.275 1.238 1.222
2. )DFXOWDWHDGH(QHUJHWLFӽ 2.103 2.048 1.948 1.871
3. )DFXOWDWHDGH$XWRPDWLFӽúL&DOFXODWRDUH 3.283 3.302 3.228 3.270
)DFXOWDWHDGH(OHFWURQLFӽúL7HOHFRPXQLFDĠLLúL
4. 3.104 3.249 3.387 3.274
Tehnologia InfoUPDĠLHL
5. FacultatHDGH,QJLQHULH0HFDQLFӽúL0HFDWURQLFӽ 1.407 1.445 1.467 1.495
)DFXOWDWHDGH,QJLQHULDúL0DQDJHPentul
6. 2.765 2.625 2.078 2.068
Sistemelor Tehnologice
7. Facultatea de Ingineria Sistemelor Biotehnice 638 665 699 635
8. Facultatea de Transporturi 2.410 2.165 2.412 2.509
9. )DFXOWDWHDGH,QJLQHULH$HURVSDĠLDOӽ 774 723 682 669
10. )DFXOWDWHDGHùWLLQĠDúL Ingineria Materialelor 946 910 935 921
)DFXOWDWHDGH&KLPLH$SOLFDWӽúLùWLLQĠD
11. 1.407 1.359 1.301 1.246
Materialelor
12. )DFXOWDWHDGH,QJLQHULHFXSUHGDUHvQ/LPEL6WUӽLQH 1.460 1.426 1.162 1.100
13. )DFXOWDWHDGHùWLLQĠH$SOLFDWH - 84 166 213
14. Colegiul Universitar Tehnic Nr. 1 473 289 146 -
15. Colegiul Universitar Tehnic Nr. 2 413 218 131 -
TOTAL UPB 22.480 21.883 20.984 20.493
În anul 2006, profesorul Paul Cristea (Facultatea de Electrotehnică) a fost ales membru
corespondent al Academiei Române, iar profesorul Mircea Petrescu (Facultatea de Automatică
şi Calculatoare) a fost ales membru de onoare al aceluiaşi for.
În perioada 2004‑2008, s‑a continuat acţiunea de implementare corectă a Sistemului Euro
pean de Credite de Studii Transferabile (ECTS), care să fie folosit pentru dezvoltarea unui
învăţământ centrat pe formarea de competenţe.
Între 2006 şi 2007, Senatul UPB a aprobat variante noi ale Regulamentului studiilor
universitare de licenţă şi Regulamemtului privind activitatea profesională a studenţilor.
Regulile şi principiile noi introduse sunt menite pentru a îmbuntăţi activităţile de evaluare
a studenţilor, care vor fi obligaţi să dea o atenţie mai mare pregătirii pe parcurs. S‑a insistat
mult asupra obiectivităţii, transparenţei examinării şi notării studenţilor, care sunt urmărite în
permanenţă de conducerile facultăţilor şi catedrelor.
Studiile de masterat, introduse în conformitate cu Legea nr. 288/2004, reprezintă al doilea
ciclu stabilit de Conferinţa de la Bologna. S‑a renunţat la studiile aprofundate care reprezentau
o formă postuniversitară de învăţământ superior şi s‑au introdus programele de master, numărul
acestora fiind de peste 90, în perioada 2004‑2008. Astfel, numărul formaţiilor de master pe
facultăţi este următorul:
Facultatea de Inginerie Electrică – 5 (fiecare cu durata de 1,5 ani);
Facultatea de Energetică – 11 (6 cu durata de 1,5 ani fiecare şi 5 cu durata de 2 ani fiecare);
Facultatea de Automatică şi Calculatoare – 9 (fiecare cu durata de 2 ani);
Facultatea de Electronică, Telecomunicaţii şi Tehnologia Informaţiei – 9 (fiecare cu durata
de 2 ani);
Facultatea de Inginerie Mecanică şi Mecatronică – 10 (6 cu durata de 1,5 ani fiecare şi 4
cu durata de 2 ani fiecare);
Facultatea de Ingineria şi Managementul Sistemelor Tehnologice – 13 (1 cu durata de 1
an; 8 cu durata de 1,5 ani fiecare şi 4 cu durata de 2 ani fiecare);
Facultatea de Ingineria Sistemelor Biotehnice – 3 (2 cu durata de 1,5 ani fiecare şi 1 – cu

durata de 2 ani);
Facultatea de Transporturi – 5 (3 cu durata de 1,5 ani fiecare şi 2 cu durata de 2 ani fiecare);
Facultatea de Inginerie Aerospaţială – 5 (cu durata de 1,5 ani fiecare);
Facultatea de Ştiinţa şi Ingineria Materialelor – 5 (cu durata de 1,5 ani fiecare);
Facultatea de Chimie Aplicată şi Ştiinţa Materialelor – 13 (7 cu durata de 1,5 fiecare şi 6
cu durata de 2 ani fiecare);
Facultatea de Inginerie cu predare în Limbi Străine – 6 (cu durata de 1,5 ani fiecare);
Facultatea de Ştiinţe Aplicate – 3 (1 cu durata de 1,5 ani şi 2 cu durata de 2 ani fiecare).
Situaţia centralizatoare privind numărul de participanţi la formele de învăţământ de studii
aprofundate şi de master, în perioada 2004‑2008, este următoarea:
Nr. Anul universitar 2004- 2005- 2006- 2007-
crt. Facultatea/Colegiul 2005 2006 2007 2008
1. )DFXOWDWHDGH,QJLQHULH(OHFWULFӽ 103 120 110 131
2. )DFXOWDWHDGH(QHUJHWLFӽ 234 159 219 389
3. )DFXOWDWHDGH$XWRPDWLFӽúL&DOFXODWRDUH 215 161 317 316
)DFXOWDWHDGH(OHFWURQLFӽúL7HOHFRPXQLFDĠLLúL
4. 153 183 296 301
7HKQRORJLD,QIRUPDĠLHL
5. FacuOWDWHDGH,QJLQHULH0HFDQLFӽúL0HFDWURQLFӽ 145 123 215 156
)DFXOWDWHDGH,QJLQHULDúL0DQDJHPHQWXO
6. 433 433 527 400
7. Facultatea de Ingineria Sistemelor Biotehnice 46 46 63 75
8. Facultatea de Transporturi 118 112 192 215
9. FacuOWDWHDGH,QJLQHULH$HURVSDĠLDOӽ 86 96 146 158
10. )DFXOWDWHDGHùWLLQĠDúL,QJLQHULD0DWHULDOHORU 78 155 168 180
FacultateDGH&KLPLH$SOLFDWӽúLùWLLQĠD
11. 267 237 326 331
Materialelor
Facultatea de Inginerie (cu predare) în Limbi
12. 102 103 177 175
6WUӽLQH
13. )DFXOWDWHDGHùWLLQĠH$SOLFDWH 107 84 103 112
TOTAL UPB 2.087 2.012 2.859 2.939
A treia treaptă, studiile de doctorat, sunt organizate în UPB în două domenii fundamentale:
Ştiinţe exacte şi Ştiinţe inginereşti. Domeniile de doctorat în UPB se prezintă astfel:
Domenii fundamentale de doctarat Domenii de doctorat
Chimie
ùWLLQĠHH[DFWH Fizică
Matematică
Inginerie electrică
Inginerie energetică
Ingineria sistemelor
Calculatoare ‫܈‬i ingineria informa‫܊‬iei
Inginerie electronică ‫܈‬i telecomunica‫܊‬ii
ùWLLQĠHLQJLQHUHúWL Inginerie mecanică
Inginerie industrială
Ingineria transporturilor
Inginerie aerospa‫܊‬ială
Ingineria materialelor
Inginerie chimică
Repartizarea conducătorilor de doctorat pe facultăţi şi domenii de doctorat, precum şi

numărul de doctoranzi în stagiu în primul semestru al anului 2008, se prezintă astfel:
Numărul
Numărul
de
Nr. Domenii de
Facultatea sau departamentul doctoranzi
crt. de doctorat conducători
în
de doctorat
stagiu
1. Facultatea de IngineriH(OHFWULFӽ ,QJLQHULHHOHFWULFă 37 272
2. )DFXOWDWHDGH(QHUJHWLFӽ ,QJLQHULHHOHFWULFă 21 230
Ingineria sistemelor 14
)DFXOWDWHDGH$XWRPDWLFӽúL
3. &DOFXODWRDUHúL 245
Calculatoare 9
WHKQRORJLDLQIRUPDĠLHL
)DFXOWDWHDGH(OHFWURQLFӽ,
Inginerie electronică úL
4. 7HOHFRPXQLFDĠLL úL7HKQRORJLD 38 339
WHOHFRPXQLFDĠLL
,QIRUPDĠLHL
)DFXOWDWHDGH,QJLQHULH0HFDQLFӽ
5. Inginerie 0HFDQLFă 20 131
úL0HFDWURQLFӽ
)DFXOWDWHDGH,QJLQHULDúL ,QJLQHULHLQGXVWULDOă 27
6. Managementul Sistemelor 304
IngineULHPHFDQLFă 5
Tehnologice
Facultatea de Ingineria
7. ,QJLQHULHPHFDQLFă 8 66
Sistemelor Biotehnice
8. Facultatea de Transporturi Ingineria transporturilor 6 77
Facultatea de Inginerie
9. Inginerie aHURVSDĠLDOă 7 60
$HURVSDĠLDOӽ
)DFXOWDWHDGHùWLLQĠDúL,QJLQHULD
10. Ingineria materialelor 28 191
Materialelor
Inginerie chLPLFă 28 337
)DFXOWDWHDGH&KLPLH$SOLFDWӽúL
11. ,QJLQHULHLQGXVWULDOă 1
ùWLLQĠD0DWHULDOHORU
Chimie 18
0DWHPDWLFă 4 37
12. )DFXOWDWHDGHùWLLQĠH$SOLFDWH
)L]LFă 6 53
Facultatea de Inginerie
13. ,QJLQHULHLQGXVWULDOă 1 4
(cu predare) în /LPEL6WUӽLQH
14. Departamentul de managememt IngiQHULHLQGXVWULDOă 1 13
TOTAL UPB 279 2.359
Dintre cei 2359 de doctoranzi, 944 (40%) sunt la studii cu frecvenţă. Anual, în UPB, sunt
finalizate aproximativ 200 teze de doctorat.
UPB dispune de un potenţial important în resurse umane care i‑ar permite multiplicarea
activităţilor de formare continuă, inclusiv prin cursuri oferite on‑line. În prezent se desfaşoară
următoarele activităţi mai importante: – Formarea continuă a profesorilor ingineri prin CNFP‑
MECT (program de formare continuă care cuprinde două module: – Proiectarea, organizarea
şi evaluarea activităţilor didactice şi Management şi comunicare); – Examene de definitivat,
gradul II şi gradul I pentru profesorii ingineri din învăţământul preuniversitar; – Cursuri
postuniversitare, de formare continuă, organizate de Departamentul DECIDE, în domeniile
energetică, ştiinţa şi ingineria materialelor, management etc.
Regulamentul concursurilor pentru ocuparea posturilor didactice a fost reactualizat perma

nent, în funcţie de criteriile de evaluare ale MECT, punându‑se un accent deosebit pe evaluarea
calitativă a candidaţilor. Evoluţia numărului de concursuri pentru ocuparea posturilor didactice
în perioada 2004‑2008 a fost următoarea:
Gradul didactic Preparator ùHIGH

&RQIHUHQĠLDU Profesor
úi Asistent OXFUӽULVDX Total
universitar universitar
Anul universitar Lector
2004 7 58 39 42 146
2005 142 41 29 20 232
2006 120 43 - - 163
2007 40 43 18 19 120
2008
36 21 - - 57
(primul semestru)
Total 345 206 86 81 718
În perioada 2004‑2008, au fost introduse criterii de evaluare comune pe universitate, pre

cum menţinerea calităţii de titular după vârsta de pensionare pentru profesori şi conferenţiari,
care stau la baza aprobării de către Senatul UPB a prelungirii de activitate. Numărul total de
prelungiri de activitate acordate pentru profesori şi conferenţiari, în 2004‑2008, a fost:
Gradul didactic ConferenĠiar Profesor

Total
Anul universitar universitar
2004-2005 10 71 81
2005-2006 18 82 100
2006-2007 19 97 116
2007-2008 24 116 140
În perioada 2004‑2008, s‑a îmbunătăţit indicatorul „numărul de studenţi raportat la
numărul de posturi didactice”. Evoluţia acestui indicator este:

1XPăUXOGHVWXGHQĠL
H[LVWHQĠL
9,04 9,20 10,53 10,47
1XPăUXOGHSRVWXUL
didactice
Se remarcă faptul că s‑au stabilit proceduri de evaluare periodică a calităţii corpului profe
soral, cuprinzând autoevaluarea, evaluarea colegială şi evaluarea personalului didactic de către
studenţi. În viitor, este de dorit ca în evaluarea cadrelor didactice cercetarea ştiinţifică să aibă o
pondere mult mai mare.
S‑au obţinut rezultate deosebite privind informatizarea activităţii didactice: admiterea
online, managementul online al datelor privind activitatea didactică a studenţilor şi suport
online pentru activităţi didactice. Beneficiile obţinute prin introducerea suportului electronic
pentru activităţile individuale didactice sunt numeroase.
În activitatea de cercetare ştiinţifică s‑au obţinut progrese importante. Activităţile de cerce

tare ştiinţifică au beneficiat de baza materială a celor 62 de departamente şi catedre din UPB.
Cadrele didactice din UPB au avut granturi de cercetare ştiinţifică cu CNCSIS, Academia
Română şi AMCSIT.
Resursele financiare atrase au fost următoarele:
Anul 2004 2005 2006 2007

Venituri (mil. lei) 27,3 38,2 87,2 156,3
În cadrul veniturilor nu sunt incluse cele obţinute din programele MENER şi

MATNANTECH.
Numărul de proiecte internaţioanele, pe tipuri de proiecte, în perioada 2004‑2007, a fost
următorul:
Anul 2004 2005 2006 2007
Proiecte bilaterale 14 7 1 1
Proiecte NATO 3 5 1 1
Proiecte PHARE 1 1 1 3
Proiecte PC5 5 2 2 -
Proiecte Leonardo da Vinci 2 1 1 1
Proiecte PC6 9 11 11 21
Proiecte Socrates 8 3 2 1
Proiecte cu Ter‫܊‬i 3 1 1 1
Total 45 31 20 29
În anul 2007, UPB a câştigat, în calitate de partener, şase proiecte din Proiectul Cadru 7
(PC7).
Rezultatele valorificării cercetării în această perioadă au fost următoarele:
Anul
2004 2005 2006 2007
Modul de valorificare
1XPӽUXOGHDUWLFROHSXEOLFDWHvQUHYLVWHFRWDWH
192 244 291 564
Thomson – ISI
1XPӽUXl de articole publicate în reviste necotate
Thomson – ,6,GDUFXUHIHUHQĠDúWLLQĠLILFӽúLvQ 1410 1435 1378 1608
SURFHHGLQJVXULOHXQRUFRQIHULQĠHLQWHUQDĠLRQDOH
1XPӽUXOGHFӽUĠLSXEOLFDWHvQHGLWXULURPkQHúWL
271 202 185 161
evaluate de CNCSIS
1XPӽUXOGHFӽUĠLSXEOLFDWHGHHGLWXULGLQ
8 17 15 23
VWUӽLQӽWDWH
1XPӽUXOGHWH]HGHGRFWRUDWILQDOL]DWH 171 163 171 108
Au fost depuse în străinătate şase cereri de brevete de invenţie; au fost obţinute cinci brevete
de invenţie naţionale şi au fost depuse nouă cereri pentru brevete de invenţie naţionale.
S‑au încheiat 39 de acorduri universitare bilaterale cu universităţi din 22 de ţări, 5 convenţii
tripartite şi 12 acorduri de parteneriat.
Evoluţia veniturilor UPB în această perioadă este următoarea:
Anul 2004 2005 2006 2007

Venituri curente (mil. lei) 165,844 217,764 351,215 497,490
Venituri din activitatea de cercetare
51,166 80,133 139,599 205,683
(mil. Lei)
Venituri proprii din taxe de studii
6,245 8,126 6,032 10,182
(mil. lei)
9HQLWXULGLQILQDQĠDUHD
20,389 25,002 86,986 114,512
FRPSOHPHQWDUӽ PLOlei)
3RQGHUHDYHQLWXULORUGLQILQDQĠDUHD
44 42 30 29
GHED]ӽGLQWRWDOYHQLWXUL (%)
Ponderea veniturilor din activitatea
31 37 40 41
de cercetare, din total venituri (%)
Ponderea veniturilor din finanarea
13 - - 23
FRPSOHPHQWDUӽGLQWRWDOYHQLWXUL
Evoluţia resurselor financiare totale ale UPB în perioada 2004‑2007, a fost:

Anul 2004 2005 2006 2007
Total resurse financiare (mil.lei) 190,253 242,115 415,832 589,894
Datorită creşterii veniturilor, a fost posibil ca în perioada respectivă (2004‑2008) să

aibă loc reabilitarea, modernizarea şi dezvoltarea bazei materiale şi a patrimoniului UPB. În
cei patru ani s‑au putut aloca pentru reabilitarea, modernizarea şi dezvoltarea bazei materiale
fondurile totale de 194,5 milioane lei. Astfel, Biblioteca Centrală a ajuns într‑un stadiu avan
sat de execuţie. S‑a pornit Programul de realizare a independenţei energetice (termice şi
electrice) a UPB, precum şi eficientizarea consumului de energie, care cuprinde: reparaţia şi
modernizarea Centralei termice; reabilitarea punctelor termice din clădiri; reabilitarea reţelei
termice; reabilitarea termică a clădirilor; reabilitatea iluminatului public în incinta universităţii;
reabilitarea reţelei de gaze şi reabilitarea reţelei de distribuţie în clădiri.
De asemenea, s‑a continuat consolidarea corpului A din Vechiul Local şi s‑a început conso
lidarea corpului F din Vechiul Local.
Au început lucrările pentru reabilitarea teraselor şi acoperişurilor, reabilitarea spaţiilor de
învăţământ, laboratoare şi centre de cercetare.
A existat o preocupare permanentă pentru reabilitarea complexelor studenţeşti şi securizarea
campusurilor studenţeşti.
UPB s‑a îngrijit pentru a implementa şi dezvolta un Sistem de Management al Calităţii prin
elaborarea de: – strategii şi proceduri pentru asigurarea calităţii; – proceduri privind iniţierea,
monitorizarea şi revizuirea periodică a programelor şi activităţilor desfăşurate; – modalităţi
pentru accesibilitatea resurselor adecvate învăţării; – mijloace pentru transparenţa informaţiilor
de interes public.
Studenţii UPB, prin reprezentanţii lor, au fost implicaţi în procesul de elaborare a actelor
normative ale universităţii (regulamente, metodologii, programe de studii, norme şi proceduri)
şi în procesul de evaluare instituţională a universităţii din anul 2007 de către ARACIS.
În fiecare an, au loc diferite manifestări studenţeşti; cercetarea ştiinţifică studenţească

se desfăşoară cu rezultate foarte bune la unele facultăţi; s‑au obţinut rezultate foarte bune la
Olimpiada Balcanică de Matematică, în 2006, de studenţii din anii I şi II de la Facultatea de
Automatică şi Calculatoare şi de la Facultatea de Electronică, Telecomunicaţii şi Tehnologia
Informaţiei, obţinând premiile I, II şi III; studenţii UPB au câştigat locul II la Concursul
Internaţional de Matematică după echipa Rusiei etc.
Acţiunile profesionale cele mai importante aparţin studenţilor de la Facultatea de la
Automatică şi Calculatoare şi de la Facultatea de Electronică, Telecomunicaţii şi Tehnologia
Informaţiei. Aceasta ne arată că modul de organizare al învăţământului superior tehnic de la
noi favorizează în mod substanţial anumite facultăţi care primesc tinerii cei mai bine pregătiţi
şi mai dotaţi.
În perioada 2004‑2008, fondurile pentru burse (burse sociale, de studiu, de merit,
de performanţă, de merit olimpic, precum şi ajutor social şi burse pentru studenţi) au avut
următoarea dinamică:
Anul universitar 2004-2005 2005-2006 2006-2007 2007- 2008

Fondurile pentru
7,226 10,592 10,169 19,720
burse (mil. lei)
Numărul studenţilor care au obţinut ajutoare sociale în perioada 2004‑2008 a fost:

Numărul de
507 967 739 828
VWXGHQĠL
Serviciile de sănătate, de consiliere şi de orientare în carieră au avut o evoluţie corespun

zătoare.
Se remarcă şi creşterea semnificativă a mobilităţilor cadrelor didactice şi studenţilor univer
sităţii în perioada 2004-2008.
Multe rezultate bune obţinute în învăţământ, în perioada 2004‑2008, se datorează şi
faptului că guvernul, existent în 2005‑2008, a alocat fonduri mai multe din PIB (~6%), atât
pentru activităţile didactice, cât şi pentru cele de cercetare ştiinţifică.
În lunile ianuarie‑februarie 2008, au avut loc alegerile pentru conducerile academice
(conducerile catedrelor, facultăţilor şi universităţii) ale UPB pe perioada aprilie 2008 – martie
2012. Rezultatele alegerilor au fost:
Biroul Senatului UPB: – rector: prof. Ecaterina Andronescu; – prorectori: prof.
Adrian‑Alexandru Badea (pentru activitatea didactică), prof. Mihai‑Octavian Popescu (pentru
gestiune, resurse şi calitate), prof. Marian Gheorghe (pentru relaţii de cooperare şi parteneriate),
prof. Şerban Raicu (pentru coordonarea activităţii de cercetare ştiinţifică, dezvoltare şi inovare),
prof. Corneliu Burileanu (pentru coordonarea studiilor de masterat, doctorat şi formare conti
nuă), prof. Nicolae Ţăpuţ (pentru coordonarea domeniului IT şi modernizarea tehnologiilor
didactice), prof. Iulian Ripoşan (secretar ştiinţific) şi Mihnea Costoiu (director general admi
nistrativ).
Senatul UPB are 122 membri (86 de cadre didactice, 6 reprezentanţi ai direcţiilor şi
serviciilor şi 30 de studenţi).
Conducerile alese al facultăţilor şi catedrelor sunt:
Facultatea de Inginerie Electrică: decan: prof. Claudia Popescu; prodecani: prof.
Valentin Navropescu, prof. Valentin Ioniţă, prof. Petru Notingher; secretar ştiinţific: conf.
Constantin‑Viorel Marin.
Şefi de catedră:
1. Catedra de Măsuri, Aparate Electrice şi Convertoare Statice – prof. Florin Ionescu;
2. Catedra de Electrotehnică – prof. Florea Hănţilă;
3. Catedra de Maşini, Materiale şi Acţionări Electrice – prof. Alexandru Morega.
Facultatea de Energetică: decan: prof. George Darie; prodecani: prof. Dan Robescu, prof.
Carmen Georgescu şi conf. Ion Tristiu; secretar ştiinţific: prof. Gheorghe Lazaroiu
Şefi de catedră:
4. Catedra de Producerea şi Utilizarea Energiei – conf. Horia Necula;
5. Catedra de Sisteme Electroenergetice – prof. Constantin Bulac;
6. Catedra de Hidraulică, Maşini Hidraulice şi Ingineria Mediului – prof. Constantin
Isbăşoiu.
Facultatea de Automatică şi Calculatoare: decan: prof. Dumitru Popescu; prodecani:
prof. Adina Florea, prof. Florin Rădulescu, prof. Valentin Sgarciu, prof. Florica Moldoveanu;
secretar ştiinţific: prof. Nicolae Constantin
Şefi de Catedră:
7. Catedra de Automatică şi Informatică Industrială – prof. Radu Dobrescu;
8. Catedra de Automatică şi Ingineria Sistemelor – prof. Ioan Dumitrache;
9. Catedra de Calculatoare – prof. Valentin Cristea.
Facultatea de Electronică, Telecomunicaţii şi Tehnologia Informaţiei: decan: prof.
Teodor Petrescu; prodecani: prof. Cristian Negrescu, prof. Vasile Lăzarescu, prof. Adrian
Manea, şi prof. Constantin Vertan; secretar ştiinţific: prof. Gheorghe Brezeanu
Şefi de catedră:
10. Catedra de Telecomunicaţii – prof. Silviu Ciochină;
11. Catedra de Dispozitive, Aparate şi Circuite Electronice – prof. Adrian Rusu;
12. Catedra de Tehnologie Electronică şi Fiabilitate – prof. Paul Şchiopu;
13. Catedra de Electronică Aplicată şi Ingineria Informaţiei – prof. Dan Stoicescu.
Facultatea de Inginerie Mecanică şi Mecatronică: decan: prof. Tudor Prisecaru; prode
cani: prof. Nicolae Baran, conf. Ioan‑Dan Filipoiu; secretar ştiinţific: conf. Mihai Raşeev
Şefi de catedră:
14. Catedra de Mecatronică şi Mecanică de Precizie – prof. Nicolae Alexandrescu;
15. Catedra de Termotehnică, Maşini Termice şi Instalaţii Frigorifice – prof. Alexandru
Dobrovicescu;
16. Catedra de Echipament Termomecanic, Clasic şi Nuclear – prof. Lucian Mihăilescu;
17. Catedra de Motoare cu Ardere Internă – prof. Constantin Pană;
18. Catedra de Organe de Maşini şi Tribologie – prof. Andrei Tudor;
19. Catedra de Echipamente de Proces – prof. Valeriu Jinescu.
Facultatea de Inginerie şi Managementul Sistemelor Tehnologice: decan: prof. Gheorghe

Amza; prodecani: prof. Gabriel Jiga, prof. Gheorghe Sindila, conf. Tiberiu Dobrescu; secretar
ştiinţific: prof. Adrian Nicolescu
Şefi de Catedră:
20. Catedra de Tehnologia Construcţiilor de Maşini – conf. Cristian Doicin;
21. Catedra de Maşini şi Sisteme de Producţie – prof. Eugen Străjescu;
22. Catedra de Tehnologia Materialelor şi Sudură – prof. Gabriel‑Marius Dumitru;
23. Catedra de Rezistenţa Materialelor – prof. Horia Gheorghiu;
24. Catedra de Teoria Mecanismelor şi a Roboţilor – prof. Barbu Grecu.
Facultatea de Ingineria Sistemelor Biotehnice: decan: conf. Gigel Paraschiv; prode
cani: prof. Gheorghe Voicu şi conf. Sorin‑Ştefan Biris; – secretar ştiinţific – conf. Craiţa Carp‑
Ciocârdia.
Şefi de catedră:
25. Catedra de Mecanică – prof. Ion Stroe;
26. Catedra de Sisteme Biotehnice – prof. Ladislau David.
Facultatea de Transporturi: decan: prof. Corneliu‑Mihail Alexandrescu; prodecani: conf.
Cătălin Cruceanu, conf. Daniel Iozsa şi conf. Mihaela Popa; secretar ştiinţific: prof. Grigore
Danciu.
Şefi de Catedră:
27. Catedra de Autovehicule Rutiere – prof. Cristian Andreescu;
28. Catedra de Transporturi, Trafic şi Logistică – conf. Vasile Dragu;
29. Catedra de Telecomenzi şi Electronică în Transporturi – prof. Iulian Bădescu;
30. Catedra de Material Rulant de Cale Ferată – prof. Ioan Sebeşan.
Facultatea de Inginerie Aerospaţială: decan: prof. Virgil Stanciu; prodecani: prof.
Vasile‑Nicolae Constantin şi conf. Marius Stoia‑Djeska; secretar ştiinţific: conf. Teodor‑Viorel
Chelaru.
Şefi de catedră:
31. Catedra de Geometrie Discriptivă şi Grafică Inginerească – prof. Ionel Simion;
32. Catedra de Ştiinţe Aerospaţiale „Elie Carofoli” – prof. Sterian Dănăilă;
33. Catedra de Ingineria Sistemelor Aeronautice „Nicolae Tipei” – prof. Mihail Stoica.
Facultatea de Ştiinţa şi Ingineria Materialelor: decan: prof. Rami Şaban; prodecani: prof.
Cezar Balescu şi conf. Nicolae Ghiban; secretar ştiinţific: prof. Nicolae Constantin,
Şefi de catedră:
34. Catedra de Ingineria şi Managementul Materialelor Metalice – prof. Mihai Buzatu;
35. Catedra de Ştiinţa Materialelor şi Metalurgie Fizică – prof. Marin Bane;
36. Catedra de Procesarea Materialelor şi Ecometalurgie – prof. Florin Ştefănescu;
Facultatea de Chimie Aplicata şi Ştiinţa Materialelor: decan: prof. Horia Iovu; prodecani:
prof. Liane Raluca Stan si conf. Alina Bădănoiu; secretar ştiinţific: conf. Cristian Matei.
Şefi de Catedră:
37. Catedra de Chimie Organică „Constantin Neniţescu” – prof. Luminiţa Pârvulescu;
38. Catedra de Tehnologia Substanţelor Anorganice şi Protecţia Mediului – prof. Cristina
Costache;
39. Catedra de Inginerie Chimică – prof. Grigore Bogza;
40. Catedra de Ştiinţa şi Ingineria Materialelor Oxidice – prof. Maria Georgescu;

41. Catedra de Chimie Fizică Aplicată şi Electrochimie – prof. Dan Geana;
42. Catedra de Chimie Generală – prof. Ioana Demetrescu;
43. Catedra de Tehnologia Substanţelor Organice şi Compuşilor Macromoleculari – prof.
Ioan Călinescu;
44. Catedra de Inginerie Economică – prof. Corneliu‑Victor Radu;
45. Catedra de Chimie Anorganică – prof. Cornelia Guran;
46. Catedra de Chimie Analitică şi Analiză Instrumentală – prof. Gheorghe Nichifor.
Facultatea de Inginerie (cu predare) în Limbi Străine: decan: prof. Adrian Volceanov;
prodecani: prof. Traian Cicone şi conf. Gelu Ionescu; secretar ştiinţific: conf. Cristian
Dragomirescu.
Şefi de catedră:
47. Catedra de Inginerie (cu predare) în Limbi Străine – prof. Luca Serbanati;
48. Catedra UNESCO – prof. Aurelian Leca;
49. Catedra de Comunicare în Limbi Moderne – conf. Dana Urs.
Facultatea de Ştiinţe Aplicate: decan: prof. Constantin Udrişte; prodecan: prof. Vasile
Iftode; secretar ştiinţific: prof. Alexandru I. Lupascu;
Şefi de catedră:
50. Catedra de Fizică I – prof. Gheorghe Căta‑Danil;
51. Catedra de Fizică II – prof. Paul Sterian;
52. Catedra de Matematici I – prof. Valeriu Prepelita;
53. Catedra de Matematici II – prof. Gheorghe Oprisan;
54. Catedra de Matematici III – prof. Dan Larionescu;
Specializările facultăţilor din UPB pentru ciclurile de licenţă şi de masterat, sunt urmă
toarele:
1. Facultatea de inginerie Electrică
a) Învăţământ de licenţă (4 ani): Sisteme electrice; Electronica de putere şi acţionări
electrice; Instrumentaţie şi achiziţii de date; Inginerie economică în domeniul electric, ener
getic şi electronic; Informatică aplicată în inginerie electrică.
b) Master (1,5-2,5 ani): Electronica de putere şi acţionări electrice inteligente; Informatica
în inginerie electrică; Sisteme electrice avansate; Instrumentaţie şi sisteme avansate de măs
urare; Ingineria produselor electrotehnice; Nano şi microsisteme electromagnetice.
a) Învăţământ de licenţă (4 ani): Centrale termoelectrice; Centrale nuclearoelectrice; Cen
trale hidroelectrice; Energetica industrială; Electro-energetica; Informatizarea şi conducerea
proceselor energetice; Inginerie economică în energetică şi electrotehnică; Ingineria mediului
în energetică.
b) Master (1,5-2,5 ani): Eficienţa energetică; Surse regenerabile de energie; Inginerie
nucleară; Impactul producerii şi utilizării energiei asupra mediului; Energetica avansată;
Sisteme termoenergetice; Managementul sistemelor energetice; Hidraulica tehnică şi hidro
energetica; Ingineria sistemelor electroenergetice; Informatica aplicată în energetică.
a) Învăţământ de licenţă (4 ani): Calculatoare; Automatica şi informatica industrială.
b) Master (1,5-2,5 ani): Prelucrări complexe de semnal în aplicaţii multimedia; Manage

mentul şi protecţia informaţiei; Control avansat şi sisteme în timp real; Sisteme inteligente
de conducere; Ingineria sistemelor internet; Securitatea reţelelor informatice complexe;
Sisteme informatice integrate; Arhitecturi orientate pe servicii pentru conducerea automată
şi managementul întreprinderilor; Tehnici avansate în domeniul sistemelor şi semnalelor;
Administrarea bazelor de date; Tehnici avansate de grafica de calculator, multimedia şi realitate
virtuală; Ingineria şi managementul sistemelor de afaceri; Ingineria conducerii ecosistemelor;
Managementul inovarii şi transferul tehnologic; Automatica şi informatica industrială; Service
engineering and management; Management în tehnologia informaţiei; Modelare în ştiinţa
complexităţii; Control and Systems Engineering (în limba engleză); Inteligenţa artificială;
Sisteme de calcul paralele şi distribuite; Sisteme software avansate; Arhitecturi avansate de
calculatoare.
4. Facultatea de Electronică, Telecomnicaţii şi Tehnologia Informaţiei
a) Învăţământ de licenţă (4 ani): Electronica aplicată; Tehnologii şi sisteme de telecomu
nicaţii; Reţele şi software de telecomunicaţii; Microelectrica, optoelectrica şi nanotehnologii;
Ingineria informaţiei; Inginerie economică în domeniul electric, electronic şi energetic.
b) Master (1,5-2,5 ani): Electronica şi informatica aplicată; Electronica medicală şi
tehnologia informaţiei medicale; Tehnologii avansate integrate în electronica auto; Hetero
tehnologii în industria electronică; Microsisteme; Advanced Microelectronics (în limba
engleză); Microelectronica şi nanoelectronica; Optoelectronica; Circuite şi sisteme integrate
de comunicaţii; Comunicaţii mobile; Tehnologii software avansate pentru comunicaţii;
Comunicaţii multimedia; Managementul serviciilor şi reţelelor; Prelucrarea digitală a semna
lelor în comunicaţii; Rețele integrate de telecomunicaţii; Telecomunicaţii; Ingineria calităţii şi
siguranţei în funcţionare în electronică şi telecomunicaţii; Tehnici avansate pentru imagistica
digitală; Sisteme inteligente şi vederea artificială; Ingineria informaţiei şi a sistemelor de calcul;
Tehnologia informaţiei.
5. Faculatea de Inginerie Mecanică şi Mecatronică
a) Învăţământ de licenţă (4 ani): Sisteme şi echipamente termice; Maşini şi sisteme hidrau
lice şi pneumatice; Echipamente pentru procese industriale; Mecanica fină şi nanotehnologii;
Mecatronica; Inginerie economică în domeniul mecanic.
b) Master (1,5-2,5 ani): Reabilitarea structurilor, materialelor şi mediului; Concepţia
integrată în ingineria mecanică; Termomecanica echipamentelor pentru procese industriale;
Ingineria şi managementul calităţii şi mediului; Ingineria mecanică de precizie; Mecatronica
avansată; Optometrie avansată; Sisteme hidraulice şi pneumatice avansate; Antreprenoriat
industrial; Ingineria şi managementul sistemelor şi echipamentelor termice.
6. Facultatea de Inginerie şi Managementul Sistemelor Tehnologice
a) Învăţământ de licenţă (4 ani): Tehnologia construcţiilor de maşini; Maşini-unelte;
Ingineria şi managementul sistemelor proceselor de sudare şi control; Tehnologii şi echipamente
neconvenţionale; Ingineria şi managementul calităţii; Ingineria şi managementul sistemelor de
producţie; Roboţi industriali.
b) Master (1,5-2,5 ani): Design industrial şi produse inovative; Managementul şi ingine
ria întreprinderilor industriale virtuale; Consultanţa în proiectarea sistemelor mecanice;
Ingineria proiectării în fabricarea produselor; Inginerie avansată asistată de calculator;
Ingineria monostructurilor şi proceselor neconvenţionale; Calitate în inginerie şi managementul

afacerilor; Inginerie economică şi managementul afacerilor; Maşini şi sisteme de producţie;
Robotica; Concepţie şi fabricaţie integrate cu calculatorul; Ingineria şi managementul proceselor
de sudare şi control; Ingineria calităţii; Siguranţa şi integritatea structurilor; Modelarea şi
simularea sistemelor mecanice mobile; Conception intégrée des systèmes technologiques (în
limba franceză); Evaluarea calităţii materialelor şi produselor.
a) Învăţământ de licenţă (4 ani): Maşini şi instalaţii pentru agricultura şi industria ali
mentară; Ingineria sistemelor biotehnice şi ecologice; Ingineria dezvoltării rurale durabile;
b) Master (1,5-2,5 ani): Dinamica maşinilor şi structurilor mecanice; Controlul zgomo
telor şi vibraţiilor; Inginerie şi managementul sistemelor biotehnice; Inginerie şi management
în protecţia mediului; Ingineria şi managementul procesării şi păstrării produselor agro
alimentare.
a) Învăţământ de licenţă (4 ani): Autovehicule rutiere; Transportul feroviar; Ingineria
transporturilor; Telecomenzi şi electronica în transporturi.
b) Master (1,5-2,5 ani): Cercetare şi dezvoltare în ingineria autovehiculelor; Sistemul
integrat om‑autovehicul‑mediu; Fenomene de interacțiune vehicul – care de rulare; Sisteme
inteligente pentru transporturi; Transport şi trafic urban; Sisteme şi tehnologii avansate în
domeniul autovehiculelor; Sisteme telematice pentru transporturi; Logistica transporturilor;
Management în transporturi.
a) Învăţământul de licenţă (4 ani): Construcţii aerospaţiale; Sisteme de propulsie (turbo
motoare, rachete); Inginerie şi management aeronautic; Echipamente şi Instalaţii de aviaţie.
b) Master (1,5-2,5 ani): Structuri aeronautice şi spaţiale; Propulsie aerospaţială; zgomot şi
emisii poluante; Avionică şi navigaţie aerospaţială; Inginerie şi management aerospaţial; Grafică
inginerească şi desing; Sowtare în ingineria aerospaţială; Tehnologii spaţiale; Management
aeronautic.
10. Facultatea de Ştiinţa şi Ingineria Materialelor
a) Învăţământ de licenţă (4 ani): Ştiinţa materialelor; Ingineria elaborării materialelor
metalice; Ingineria procesării materialelor; Ingineria medicală; Ingineria economică în industria
chimică şi de materiale; Ingineria şi protecţia mediului în industrie.
b) Master (1,5-2,5 ani): Tehnici avansate de obţinere şi caracterizare a materialelor;
Managementul laboratoarelor de încercări şi evaluări ale materialelor; Materiale metalice pentru
medicină; Structura fină a materialelor metalice; Procedee moderne de protecţie a mediului
în industria materialelor; Procesarea materialelor metalice prin procedee speciale; Ingineria şi
managementul producţiei materialelor metalice; Procedee de obţinere a materialelor speciale.
11. Facultatea de Chimie Aplicată şi Ştiinţa Materialelor
a) Învăţământ de licenţă (4 ani): Tehnologia substanţelor anorganice; Ştiinţa şi ingineria
materialelor oxidice; Tehnologia substanţelor organice; Tehnologia compuşilor macromoleculari;
Petrochimie şi carbochimie; Inginerie chimică; Inginerie biochimică; Chimie alimentară;
Ingineria economică în industria chimică şi de materiale; Ingineria protecţiei mediului în
industria chimică şi petrochimică.
b) Master (1,5-2,5 ani): Materiale composite avansate cu destinaţii speciale; Chimia

materialelor anorganice avansate; Combustibili pentru o dezvoltare durabilă; Ştiinţa şi ingi
neria materialelor oxidice avansate şi nanomateriale; Ştiinţa şi ingineria polimerilor; Ingineria
mediului; Chimia alimentară; Ingineria biochimică şi biotehnologii sustenabile; Ingineria
proceselor chimice; Management şi inginerie economică; Protecţia consumatorului; Controlul
calităţii produselor; Produse farmaceutice şi cosmetice; Expertizarea produselor chimice,
alimentelor şi materialelor; Micro şi macromateriale.
12. Facultatea de Inginerie (cu predare) în Limbi Străine
a) Învăţământ de licenţă (4 ani): Electronica Aplicată; Ingineria Informaţiei; Ingineria
mecanică; Ingineria Chimică; Ingineria economică în domeniul electric; Ingineria economică
în domeniul mecanic; Ştiinţa materialelor.
b) Master (1,5-2,5 ani): Master business administration (Administrarea afacerilor) în
limba engleză; Bioinformatics (Bioinformatica) – în limba engleză; Technologie de la langue
(Tehnologia traducerii automate) – în limba franceză; Geschaefts‑ und industrieverwaitung
(Administrarea şi ingineria afacerilor) – în limba germană; Inginerie des systèmes industrielles
(Ingineria sistemelor industriale) – în limba franceză; Software Engineering (Inginerie Software)
– în limba engleză; Mechatronik und Bionik. Technic und Organisation (Mecatronică şi Bionică.
Tehnică şi Organizare) – în limba germană; Energetica clădirilor. Certificare şi audit; Politici
energie mediu. Economie şi inginerie; Managementul resurselor naturale. Economia mediului.
13. Facultatea de Ştiinţe Aplicate
a) Învăţământ de licenţă (4 ani): Inginerie fizică; Matematică şi informatică aplicată în
inginerie.
b) Master (1,5-2,5 ani): Tehnologii optice; Monitorizarea şi controlul sistemelor complexe;
Teoria codării şi stocării informaţiei; Modele de decizie, risc şi prognoză; Sisteme dinamice,
geometrie şi optimizări; Modelare, simulare şi calcul numeric; Educaţie şi management şcolar;
Fotonică şi materiale avansate; Măsurarea şi utilizarea radiaţiilor ionizante; Fizica materiei
micro şi monostructurate.
Pentru a ne da seama că învăţământul superior tehnic din România continuă aceeaşi politică
(până când ?) de a pregăti cât mai mulţi ingineri, fără a şti care sunt ingineri de creaţie şi care
sunt ingineri de exploatare, este suficient să examinăm cifrele de şcolarizare pentru licenţă
repartizate Universităţii „Politehnica” din Bucureşti de către Ministerul Educaţiei, Cercetării,
Tineretului şi Sportului în ultimii doi ani universitari, care reprezintă o continuitate a anilor
anteriori.
În general, locurile repartizate (suportate de la buget) sunt ocupate în proporţie de 90‑100%
în urma concursului de admitere, care în cazul celor mai multe facultăţi constă din examinarea
dosarului (diploma de bacalaureat şi foaia matricolă din liceu).
Biblioteca din campusul Universităţii „Politehnica” din Bucureşti (noul local),

construită în perioada 1994-2010.
Vom da în continuare situaţia actuală (2010) privind clădirile şi diferitele construcţii ale
Universităţii „Politehnica” din Bucureşti.
Situaţia actuală (2010) privind clădirile şi diferitele construcţii

ale Universităţii „Politehnica” din Bucureşti
FRQVWUXFĠLHL
GHVIăúXUDWă
6XSUDIDĠD
Denumirea
FOăGLULL
Nr.
Anul
[m2]
'HVWLQDĠLD
crt.
,1RXOORFDO6SODLXO,QGHSHQGHQĠHLnr. 313, Sectorul 6

– Rectorat
1. Corpul R 1971 9.951 – Catedre de vQYăĠăPkQWJHQHUDO
– Servicii UPB
– ÌQYăĠăPkQWJHQHUDO
2. Corpul AN 1970 10.841
– (GLWXUDúL7LSRJUDILD83%
– ÌQYăĠăPkQWJHQHUDO
3. Corpul BN 1969 13.118 – )DFXOWDWHDGHùWLLQĠHAplicate
– &DWHGUHGHvQYăĠăPkQWJHQHUDO
– FacXOWDWHDGH,QJLQHULH0HFDQLFă
4. Corpul CA 1970 2.777 – )DFXOWDWHDGH,QJLQHULDúL0DQDJHPHQWXO
– )DFXOWDWHDGH,QJLQHULH0HFDQLFăúL
0HFDWURQLFă
5. Corpul CB 1971 7.032
– )DFXOWDWHDGH,QJLQHULDúL0DQDJHPHQWXO
– )DFXOWDWHDGH,QJLQHULH0HFDQLFăúL0HFDWURQLFă
6. Corpul CD 1971 5.027 – )DFXOWDWHDGH,QJLQHULDúL0DQDJHPHQWXO
continuare tabel
– )DFXOWDWHDGH,QJLQHULH0HFDQLFă
7. Corpul CE 1971 2.918 – )DFXOWDWHDGH,QJLQHULDúL0DQDJHPHQWXO
8. Corpul CF 1971 4.456 – )DFXOWDWHDGH,QJLQHULDúL0DQDJHPHQWXO
9. Corpul CG 1973 7.894 – )DFXOWDWHDGH,QJLQHULDúL0DQDJHPHQWul
10. Corpul CH 1976 3.233 – )DFXOWDWHDGH,QJLQHULDúi Managementul
11. Corpul CI 1976 1.285 – )DFXOWDWHDGH,QJLQHULDúL0DQDJHPHQWXO
12. Cropul CJ 1978 975 – FaculWDWHDGH,QJLQHULDúL0DQDJHPHQWXO
13. Corpul CK 1981 3.000 – )DFXOWDWHDGH,QJLQHULDúL0DQDJHPHQWXO
14. Corpul D 1973 3.800 – Facultatea de Ingineria Sistemelor Biotehnice
15. Corpul EA 1973 5.326 – )DFXOWDWHDGH,QJLQHULD(OHFWULFă
16. Corpul EB 1973 5.338 – )DFXOWDWHDGH,QJLQHULD(OHFWULFă
17. Corpul EC 1975 5.244 – )DFXOWDWHDGH,QJLQHULD(OHFWULFă
18. Corpul ED 1973 6.363 – Facultatea de $XWRPDWLFăúL&DOFXODWRDre
19. Corpul EF 1975 2.085 – )DFXOWDWHDGH$XWRPDWLFăúL&DOFXODWRDUH
20. Corpul EG 1975 9.463 – )DFXOWDWHDGH(QHUJHWLFă
21. Corpul EH 1975 2.703 – )DFXOWDWHDGH(QHUJHWLFă
22. Corpul EI 1975 2.933 – Facultatea de EnergetiFă
23. Corpul EJ 1975 1.915 – )DFXOWDWHDGH(QHUJHWLFă
24. Corpul EL 1983 5.100 – )DFXOWDWHDGH(QHUJHWLFă
25. Corpul EM 1984 1.277 – )DFXOWDWHDGH(QHUJHWLFă
26. Corpul EN 1984 2.290 – )DFXOWDWHDGH(QHUJHWLFă
– Facultatea GHùWLLQĠDúL,QJLQHULD0DWHULDOHORU
27. Corpul JA 1974 3.270 – Facultatea de Transporturi
– )DFXOWDWHDGH,QJLQHULHFXSUHGDUHvQOLPELVWUăLQH
– )DFXOWDWHDGHùWLLQĠDúL,QJLQHULD0DWHULDOHORU
28. Corpul JB 1974 2.500 – Facultatea de Transporturi
– Facultatea de Inginerie cu predaUHvQOLPELVWUăLQH
– )DFXOWDWHDGHùWLLQĠDúL,QJLQHULD0aterialelor
29. Corpul JC 1975 2.160 – Facultatea de Transporturi
30. Corpul JD 1974 1.520 – Facultatea de Transporturi
continuare tabel
31. Corpul JE 1974 2.350 – Facultatea de Transporturi
32. Corpul JF 1974 2.490 – Facultatea de Transporturi
33. Corpul JG 1974 2.310 – Facultatea de Transporturi
– FacultateDGHùWLLQĠDúL,QJLQHULD0DWHULDOHORU
34. Corpul JH 1975 2.084 – Facultatea de Transporturi
35. Corpul JI 1975 1.723 – Facultatea de Transporturi
– Facultatea de InJLQHULHFXSUHGDUHvQOLPELVWUăLQH
36. Corpul JK 1975 4.725 – Facultatea de Transporturi
– )DFXOWDWHDGHùWLLQĠDúL,QJLQHULD0DWHULalelor
37. Corpul JL 1975 3.120 – Facultatea de Transporturi
Biblioteca 1999-
38. 16.769 – %LEOLRWHFăQRXă
&HQWUDOă 2010
Corpul A –
1969-
39. &OăGLUL ad- 182 – Sere
1971
ministrative
Corpul B – 1969-
40. 202,5 – Sere
LocuLQĠe 1971
Corpul C – 1969-
41. 7,2 – Sere
Grup sanitar 1971
Corpul S –
1969-
42. Ateliere de 88 – Sere
1971
vQWUHĠLQHUH
Corpul E – 1969-
43. 351 – Sere
6HUăKRUWLF. 1971
Corpul F – 1969-
44. 550 – Sere
6HUă 1971
45. Cropul FA 1975 2.763 – CET – Centrală (OHFWURWHUPLFă
46. Corpul FB 1975 4.025 – CET – Laborator
47. Corpul FC 1974 587 – 6WDĠLHGHGHGXUL]DUH
48. Corpul GA 1969 1.463 – Ateliere
49. Corpul GB 1969 1.676 – Depozit; Garaj
50. Corpul GC 1974 102 – 6WDĠLDGe gaze
51. Sala de sport 1980 1.760 – (GXFDĠLHIL]LFă
([WLQGHUHúL
52. amenajare 2000 1.300 – (GXFDĠLHIL]LFă
sala de sport
TOTAL 186.421,7
continuare tabel
II. Vechiul local, strada Gheorghe Polizu nr. 1-7, Sectorul 1
– Facultatea de Chimie $SOLFDWăúLùWLLQĠD
1. Corpul A 1886 9.582 Materialelor
– )DFXOWDWHDGH,QJLQHULH$HURVSDĠLDOă
– )DFXOWDWHDGH&KLPLH$SOLFDWăúLùWLLQĠD
2. Corpul B 1896 877 Materialelor
– FacultatHDGH&KLPLH$SOLFDWă úLùWLLQĠD
3. Corpul C 1922 1.861 Materialelor
4. Corpul D 1920 2.153 Materialelor
– Facultatea GH,QJLQHULH$HURVSDĠLDOă
– Facultatea de Chimie AplLFDWăúLùWLLQĠD
5. Corpul E 1922 2.741 Materialelor
6. Corpul F 1927 6.267 Materialelor
– Facultatea de Inginerie AerRVSDĠLDOă
7. Corpul G 1945 747 Materialelor
– FacultaWHDGH,QJLQHULH$HURVSDĠLDOă
8. Corpul H 1921 259 Materialelor
9. Corpul I 1937 5.570 – %LEOLRWHFD&HQWUDOă
– Facultatea de ChLPLH$SOLFDWăúLùWLLQĠD
10. Corpul J 1924 311 Materialelor
11. Corpul K 1904 776 Materialelor
12. Corpul L 1850 5.230 Materialelor
13. Corpul M 1850 3.433 – Muzeul UPB
14. Corpul N 1850 820 Materialelor
– Facultatea de &KLPLH$SOLFDWăúLùWLLQĠD
15. Corpul P 1849 2.385 Materialelor
16. Corpul R 1950 1.612 Materialelor
17. Corpul S 1890 636 Materialelor
continuare tabel
17. Corpul S 1890 636 Materialelor – Facultatea de Inginerie
$HURVSDĠLDOă
18. Corpul T 1850 266 Materialelor
– Facultatea de &KLPLH$SOLFDWăúLùWLLQĠD
19. Corpul CM 1850 430 Materialelor
20. Corpul U 1965 155 Materialelor
TOTAL 46.111
III. Localul din Calea Victoriei nr. 149, Sectorul 1
1. Cropul A 1959 828
Materialelor
2. Corpul B 1920 3.148
Materialelor
3. Corpul C 1870 894
Materialelor
TOTAL 4.870
IV. LocalXOGHOkQJă3LDĠD/HX%-dul Iuliu Maniu nr. 1-3, Sectorul 6
– )DFXOWDWHDGH(OHFWURQLFă7HOHFRPXQLFDĠLLúL
1. Cropul A 1976 22.021
– )DFXOWDWHDGH(OHFWURQLFă7HlecRPXQLFDĠLLúL
2. Corpul B 1930 13.481
7HKQRORJLD,QIRUPDĠLHi
3. Corpul E 1930 1.932
4. Corpul F 1930 1.440
Ateliere; – Facultatea de (OHFWURQLFă7HOHFRPXQLFDĠLLúL
5. 1930 324
Garaje 7HKQRORJLD,QIRUPDĠLHL
6. 6SăOăWRULH 1974 449
Post de – )DFXOWDWHDGH(OHFWURQLFă7HOHFRPXQLFDĠLLúL
7. 1975 78
transformare TehnoORJLD,QIRUPDĠLHL
Rezervor – )DFXOWDWHDGH(OHFWURQLFă7HOHFRPXQLFDĠLLúL
8. 1959 74
GHDSă 7HKQRORJLD,QIRUPDĠLHL
Rezervor – )DFXOWDWHDGH(OHFWURQLFă7HOHFRPXQLFDĠLLúL
9. 1989 44
GHDSă 7HKQRORJLD,QIRUPDĠLHL
– Facultatea de EOHFWURQLFă7HOHFRPXQLFDĠLLúL
10. Hidrofor 1989 175
11. &DQWLQă 1973 3.144
&ăPLQ – )DFXOWDWHDGH(OHFWURQLFă7HOHFRPXQLFDĠLLúL
12. 1974 17.287
Hotel TehnRORJLD,QIRUPDĠLHL
continuare tabel
13. &ăPLQXO& 1958 6.453
Punctul – )DFXOWDWHDGH(OHFWURQLFă7HOHFRPXQLFDĠLLúL
14. 1930
termic 7HKQRORJLD,QIRUPDĠLHL
TOTAL 66.902
TOTAL:
304.304,7
I, II, III, IV
&ăPLQHOH VWXGHQĠHúti P1-P2 au fost construite în perioada 1980-1981, iar P13-P27 au fost
construite în perioada 1962- $FHVWH FăPLQH 3-3 VH DIOă vQ &RPSOH[XO VWXGHQĠHVF
Ä5HJLH´ 6SODLXO,QGHSHQGHQĠHLQU .
Pentru anul universitar 2010‑2011, Universitatea „Politehnica” din Bucureşti are următoa
rele domenii de licenţă:
1. Facultatea de Inginerie Electrică: – Inginerie electrică; – Inginerie şi management; –
Ştiinţe inginereşti aplicate.
2. Facultatea de Energetică: – Inginerie energetică; – Ingineria mediului; – Inginerie şi
management; – Ştiinţe inginereşti aplicate.
3. Facultatea de Automatică şi Calculatoare: – Calculatoare şi tehnologia informaţiei; –
Ingineria sistemelor.
4. Facultatea de Electronică, Telecomunicaţii şi Tehnologia Informaţiei: – Calculatoare şi
tehnologia informaţiei; – Inginerie electronică şi telecomunicaţii; – Inginerie şi management.
5. Facultatea de Inginerie Mecanică şi Mecatronică: – Inginerie mecanică; – Inginerie şi
management; – Mecatronică şi robotică; – Ştiinţe inginereşti aplicate.
6. Facultatea de Ingineria şi Managementul Sistemelor Tehnologice: – Inginerie industrială;
– Inginerie şi management; – Mecatronică şi robotică.
7. Facultatea de Ingineria Sistemelor Biotehnice: – Inginerie mecanică; – Ingineria mediului.
8. Facultatea de Transporturi: – Inginerie electronică şi telecomunicaţii – Ingineria auto
vehiculelor; – Ingineria mecanică; – Ingineria transporturilor.
9. Facultatea de Inginerie Aerospaţială: – Inginerie aerospaţială.
10. Facultatea de Ştiinţe şi Ingineria Materialelor: – Ingineria materialelor; – Ingineria
mediului; – Inginerie şi management; – Ştiinţe inginereşti aplicate.
11. Facultatea de Chimie Aplicată şi Ştiinţa Materialelor: – Inginerie chimică; – Ingineria
mediului; – Inginerie şi management.
12. Facultatea de Inginerie (cu predare) în Limbi Străine: – Calculatoare şi tehnologia
informaţiei; – Inginerie chimică; – Inginerie electronică şi telecomunicaţii; – Ingineria mate
rialelor; – Inginerie mecanică; – Inginerie şi management; – Inginerie economică în domeniul
electric, electronic şi energetic.
13. Facultatea de Ştiinţe Aplicate: – Ştiinţe inginereşti aplicate.
14. Facultatea de Inginerie Medicală: – Ştiinţe inginereşti aplicate.
15. Facultatea de Antreprenoriat, Ingineria şi Managementul Afacerilor: – Ingineria şi
managementul afacerilor.
Facultatea de inginerie Medicală şi Facultatea de Antreprenoriat, Ingineria şi Managemen
tul Afacerilor şi‑au început activitatea în anul universitar 2010‑2011.
La sfârşitul anului 2010 Universitatea „Politehnica“ din Bucureşti avea 303 conducători
ştiinţifici de doctorat a căror repartizare pe facultăţi şi domenii era următoarea:
Domeniul 1XPăUXO
Nr. Domeniul
Facultatea fundamental FRQGXFă-
crt. de doctorat
de doctorat torilor
1. Inginerie ElecWULFă ùWLLQĠHWHKQLFH ,QJLQHULHHOHFWULFă 37
2. (QHUJHWLFă ùWLLQĠHWHKQLFH Inginerie energetică 23
3. $XWRPDWLFăúL&DOFXODWRDUH ùWLLQĠHWHhnice &DOFXODWRDUHúL
8
Tehnologia ,QIRUPDĠLHL
(OHFWURQLFă7HOHFRPXQLFDĠLL Inginerie electronică
4. ùWLLQĠHWHKQLFH 36
úL7HKQRORJLD,QIRUPDĠLHL úLWHOHFRPXQLFDĠLL
,QJLQHULD0HFDQLFăúL
5. ùWLLQĠHWHKQLFH IQJLQHULHPHFDQLFă 23
0HFDWURQLFă
,QJLQHULDúL0DQDJHPHQWXO
6. ùWLLQĠHWHKQLFH Inginerie industrial 37
7. ùWLLQĠHWHKQLFH ,QJLQHULHPHFDQLFă 8
Biotehnice
Ingineria
8. Transporturi ùWLLQĠHWHKQLFH 6
transpoturilor
9. ,QJLQHULH$HURVSDĠLDOă ùWLLQĠHWHKQLFH ,QJLQHULDDHURVSDĠLDOă 6
10. ùWLLQĠHWHKQLFH Ingineria materialelor 30
Materialelor
,QJLQHULHFKLPLFă 35
&KLPLH$SOLFDWăúLùWLLQĠD ùWLLQĠHWHKQLFH
11. ,QJLQHULHLQGXVWULDOă 1
Materialelor
ùWLLQĠHH[DFWH Chimie 16
Inginerie (cu predare) în ùWLLQĠH &DOFXODWRDUHúL
12. 1
Limbi 6WUăLQH LQJLQHUHúWL tehnologia informaĠLHL
FizLFă 10
13. ùWLLQĠH$SOLFDWH ùWLLQĠHH[DFWH
0DWHPDWLFă 6
Antreprenoriat,QJLQHULDúL ùWLLQĠH
14. Inginerie industrială 1
Managementul Afacerilor LQJLQHUHúWL
Universitatea Ä3ROLWHKQLFD´GLQ%XFXUHúWL 7RWDO 303
La sfârşitul lui octombrie 2010, Biblioteca Cetrală a Universităţii „Politehnica” din

Bucureşti a împlinit 142 de ani de atestare documentară.
Biblioteca are 4103 de utilizatori înscrişi, frecvenţa utilizatorilor este de 118.704 şi numă
rul tranzacţiilor de împrumut individual este de 175.674.
Are 130 de parteneri de schimb internaţional din 30 de ţări.
Numărul filialelor bibliotecii este de 20.
Începând cu anul universitar 2010-2011, Universitatea „Politehnica” din Bucureşti are
activităţi în cele 15 facultăţi: – studii universitare de Licenţă (care cuprind 17 domenii ştiinţifice
în 94 programe de studii de licenţă) – studii universitare de Masterat (cuprinzând 19 domenii
ştiinţifice în 158 de programe de studii de masterat); – studii universitare de Doctorat în 14
domenii ştiinţifice.
Numărul studenţilor înmatriculaţi a fost de circa 24.000 în programele de studii de licenţă,

master sau doctorat. Aceştia au fost îndrumaţi de aproximativ 1400 de cadre didactice, care îşi
desfăşoară activitatea în 53 de departamente şi 48 centre de cercetare ştiinţifică ale universităţii.
Personalul didactic auxiliar şi administrativ a fost în jur de 1300 de persoane.
Recunoaşterea realizărilor întregii comunităţi academice este atestată de faptul că Univer
sitatea „Politehnica” din Bucureşti s-a clasificat în categoria universităţilor de cercetare
avansată şi educaţie, aflându-se în toate domeniile de ierarhizare, în prima categorie.
O clasificare recentă internaţională, sub numele SCIMAGO INSTITUTIONS RANKINGS
– SIR WORLD REPORT 2010, cuprinzând 2833 de instituţii din întreaga lume (majoritatea
universităţi), analizând datele referitoare la perioada 2004-2008 (număr de publicaţii, număr
de citări, număr de colaborări internaţionale), cuprinde 18 instituţii din România clasificate
astfel:
1XPăUXO
Locul Locul în
,QVWLWXĠLD de
în lume România
SXEOLFDĠLL
762 1 Universitatea „3ROLWHKQLFD´GLQ%XFXUHúWL 3.303
915 2 ,QVWLWXWXOGH)L]LFă$WRPLFăGLQ0ăJXUHOH 2.653
1114 3 $FDGHPLD5RPkQă 2.069
1121 4 Universitatea „%DEHú-Bolyai” din Cluj-Napoca 2.058
1218 5 UniYHUVLWDWHDGLQ%XFXUHúWL 1.854
1502 6 Universitatea „Alexandru ,RDQ&X]D´GLQ,DúL 1.345
1646 7 8QLYHUVLWDWHD7HKQLFă „*KHRUJKH$VDFKL´GLQ,DúL 1.164
1760 8 8QLYHUVLWDWHD7HKQLFăGLQ&OXM-Napoca 1.045
1813 9 Universitatea „3ROLWHKQLFD´GLQ7LPLúRDUD 982
2293 10 Universitatea din Craiova 642
2455 11 8QLYHUVLWDWHDGH9HVWGLQ7LPLúRDUD 548
2504 12 8QLYHUVLWDWHDGH0HGLFLQăúL)DUPDFLH „Carol 525
Davila” GLQ%XFXUHúWL
2579 13 8QLYHUVLWDWHDGH0HGLFLQăúL)DUPDFLH „Iuliu 483
+DĠHJDQ´GLQ&OXM-Napoca
2716 14 Universitatea „Ovidius” din ConsWDQĠD 407
2753 15 Universitatea „7UDQVLOYDQLD´GLQ%UDúRY 371
2775 16 8QLYHUVLWDWHDGH0HGLFLQăúL)DUPDFLH „Victor 340
%DEHú´din Cluj-Napoca
2796 17 Universitatea „'XQăUHDGH-RV´GLQ*DODĠL 299
2827 18 $FDGHPLDGH6WXGLL(FRQRPLFHGLQ%XFXUHúWL 193
Ca atare, în România, Universitatea „Politehnica” din Bucureşti se situează pe primul loc

ca producător de literatură ştiinţifică monitorizată de SCIMAGO.
Numărul de programe de studii pe domenii şi facultăţi este următorul:
Nr.
Nr.
Facultatea Domenii Programe
crt.
de Studii
,QJLQHULHHOHFWULFă
1. ,QJLQHULH(OHFWULFă ,QJLQHULHúLPDQDJHPHQW 5
ùWLLQĠHLQJLQHUHúWLDSOLFDWH
,QJLQHULHHQHUJHWLFă
2. (QHUJHWLFă 8
,QJLQHULHúLPDQDJHPHQW
Ingineria mediului
&DOFXODWRDUHúLWHKQRORJLDLQIRUPDĠLHL
3. $XWRPDWLFăúL&DOFXODWRDUH 3
Ingineria sistemelor
,QJLQHULHHOHFWURQLFăúLWHOHFRPXQLFDĠLL
(OHFWURQLFă7HOHFRPXQLFDĠLL
4. &DOFXODWRDUHúLWHKQRORJLDLQIRUPDĠLHL 10
úL7HKQRORJLD,QIRUPDĠLHL
,QJLQHULHúLPanagement
,QJLQHULHPHFDQLFă
,QJLQHULHLQGXVWULDOă
,QJLQHULH0HFDQLFăúL
5. ùWLLQĠHLQJLQHUHúWLDSOLFDWH 9
0HFDWURQLFă
0HFDWURQLFăúL5RERWLFă
,QJLQHULHúLPanagement
Inginerie industriDOă
,QJLQHULDúL0DQDJHPHQWXO
6. ,QJLQHULHúLPDQDJHPHQW 9
0HFDWURQLFăúL5RERWLFă
,QJLQHULHPHFDQLFă
7. Ingineria mediului 4
Biotehnice
Ingineria produselor alimentare
Ingineria autovehiculelor
,QJLQHULHPHFDQLFă
8. Transporturi 5
Ingineria transporturilor
,QJLQHULDHOHFWURQLFăúLWHOHFRPXQLFDĠLL
9. ,QJLQHULD$HURVSDĠLDOă ,QJLQHULHDHURVSDĠLDOă 5
ùWLLQĠDúL,QJLQHULD ùWLLQĠHLQJLQHUHúWLDSOLFDWH
10. 6
Materialelor Inginerie úLPDQDJHPHQW
Ingineria mediului
Ingineria mediului
,QJLQHULHFKLPLFă
&KLPLD$SOLFDWăúLùWLLQĠD
Materialelor
Ingineria produselor alimentare
continuare tabel
,QJLQHULHHOHFWURQLFăúLWHOHFRPXQLFDĠLL
&DOFXODWRDUHúLWHKQRORJLDLQIRUPDĠLHL
,QJLQHULHFKLPLFă
12. ,QJLQHULHvQ/LPEL6WUăLQH 14
,QJLQHULHPHFDQLFă
,QJLQHULHúLPDQDJHPHQW
13. ùWLLQĠH$SOicate ùWLLQĠHLQJLQHUHúWLDSOLFDWH 2
14. Inginerie 0HGLFDOă ùWLLQĠHLQJLQHUHúWLDplicate 3
$QWUHSUHQRULDW,QJLQHULDúL
Managementul Afacerilor
TOTAL 94
Se remarcă faptul că în această perioadă au apărut noi programe de studii care au condus
la îmbunătăţirea activităţilor didactice. S-a hotărât să se treacă la o practică comasată cu durata
de 12 săptămâni la sfârşitul anului III de studii, aceasta fiind în concordanţă cu cea organizată
de şcolile de ingineri din Europa, unde durează patru luni sau un semestru, în perioada de
licenţă şi minimum două luni în perioada de master.
Evoluţia numărului de studenţi ai Universităţii Politehnica din Bucureşti perioada 2008-
2012 a fost următoarea:
Anul 2008-2009 2009-2010 2010-2011 2011-2012
XQLYHUVLWDUúL
tipul de
studii )ӽUӽ Cu )ӽUӽ Cu )ӽUӽ Cu )ӽUӽ Cu
Facultatea/ WD[ӽ ta[ӽ WD[ӽ WD[ӽ WD[ӽ WD[ӽ WD[ӽ WD[ӽ
Colegiul
Inginerie
1.115 54 805 157 836 126 856 112
(OHFWULFӽ
(QHUJHWLFӽ 1.682 55 1.448 128 1.289 130 1.385 71
$XWRPDWLFӽúL
2.737 427 2.042 465 1.927 384 1.895 652
Calculatoare
ElectroQLFӽúL
7HOHFRPXQLFDĠLL
2.859 320 2.148 638 2.111 545 2.153 377
úL7HKQRORJLD
,QIRUPDĠLHL
Inginerie
0HFDQLFӽúL 1.351 11 923 18 926 27 1.090 2
0HFDWURQLFӽ
,QJLQHULDúL
Managementul
1.992 77 1.605 140 1.584 67 1.674 238
Sistemelor
Tehnologice
Ingineria
Sistemelor 597 19 491 47 527 44 581 23
Biotehnice
Transporturi 1.865 541 1.499 562 1.544 417 1.598 445
Inginerie
609 47 471 122 587 66 735 83
$HURVSDĠLDOӽ
ùWLLQĠDúL
Ingineria 853 25 675 23 637 24 653 32
Materialelor
Chimie Apli-
FDWӽúLùWLLQĠD 1.009 22 703 146 621 53 643 69
Materialelor
Ingineria în
969 294 634 288 580 262 605 238
/LPEL6WUӽLQH
ùWLLQĠH$SOLFDte 262 4 250 6 232 10 234 13
Inginerie
0 0 0 0 50 4 117 25
0HGLFDOă
Antreprenoriat,
,QJLQHULHúL
0 0 0 0 50 23 152 93
Managementul
Afacerilor
TOTAL UPB 17.900 1.896 13.694 2.730 13.501 2.182 14.371 2.493
19.796 16.424 15.683 16.864
Studiile de masterat în Universitatea „Politehnica” din Bucureşti sunt clasificate pe patru

tipuri de programe (toate având durata de patru semestre, 120 credite de studiu transferabile
– CST): programe de masterat de aprofundare în domeniile studiilor universitare de licenţă
sau într-un domeniu apropiat; programe de masterat interdisciplinar menite să încurajeze
colaborarea între domeniile formative din Universitatea „Politehnica” din Bucureşti sau din
universităţi tehnice similare; programe de masterat complementar, care asigură competenţe
complementare celor obţinute în ciclul I de licenţă cuprinzând şi alte domenii (medicină,
biologie, economie ş.a.); programe de masterat de cercetare avansată, care au ca scop formarea
competenţelor de cercetare ştiinţifică specifice anumitor domenii. În Universitatea Politehnica
din Bucureşti au existat, în această perioadă, de 20 de domenii de master, numărul de specia
lizări de master fiind de 158.
Evoluţia numărului de studenţi la studiile de master, fără taxă şi cu taxă, în perioada 2008-
2012, a fost următoarea:
Anul 2008-2009 2009-2010 2010-2011 2011-2012
XQLYHUVLWDUúL
tipul de )ӽUӽ Cu )ӽUӽ Cu )ӽUӽ Cu )ӽUӽ Cu
studii WD[ӽ WD[ӽ WD[ӽ WD[ӽ WD[ӽ WD[ӽ WD[ӽ WD[ӽ
Facultatea
Inginerie EOHFWULFӽ 189 1 359 0 350 1 293 0
EnergHWLFӽ 407 3 660 14 587 12 518 12
$XWRPDWLFӽúL
325 21 661 20 840 19 766 197
Calculatoare
(OHFWURQLFӽ,
TelecomuQLFDĠLLúL 290 2 747 5 925 12 782 57
,QJLQHULH0HFDQLFӽúL
254 3 447 2 478 1 400 2
0HFDWURQLFӽ
,QJLQHULDúL0DQDJH-
mentul Sistemelor 440 8 884 13 1.125 17 1.012 181
Tehnologice
103 0 212 0 222 0 184 1
Biotehnice
Transporturi 256 2 496 4 593 11 553 16
,QJLQHULH$HURVSDĠLDOӽ 165 0 292 4 269 23 323 23
tipul de )ӽUӽ Cu )ӽUӽ Cu )ӽUӽ Cu )ӽUӽ Cu
studii WD[ӽ WD[ӽ WD[ӽ WD[ӽ WD[ӽ WD[ӽ WD[ӽ WD[ӽ
Facultatea
Inginerie EOHFWULFӽ 189 1 359 0 350 1 293 0
EnergHWLFӽ 407 3 660 14 587 12 518 12
$XWRPDWLFӽúL
610 325 21 661 „Politehnica”
Istoria Universităţii 20 840 Bucureşti
19 766 197
Calculatoare
(OHFWURQLFӽ,
TelecomuQLFDĠLLúL 290 2 747 5 925 12 782 57
7HKQRORJLD,QIRUPDĠLHL continuare tabel
,QJLQHULH0HFDQLFӽúL
254 3 447 2 478 1 400 2
0HFDWURQLFӽ
,QJLQHULDúL0DQDJH-
mentul Sistemelor 440 8 884 13 1.125 17 1.012 181
Tehnologice
103 0 212 0 222 0 184 1
Biotehnice
Transporturi 256 2 496 4 593 11 553 16
,QJLQHULH$HURVSDĠLDOӽ 165 0 292 4 269 23 323 23
ùWLLQĠDúL,ngineria
187 0 334 1 375 1 202 1
Materialelor
&KLPLH$SOLFDWӽúL
363 0 610 0 600 0 519 0
ùWLLQĠD0DWHULDOHORU
Ingineria în Limbi
185 13 251 14 244 27 174 40
6WUӽLQH
ùWLLQĠH$SOLFDWH 135 6 168 5 205 1 174 0
,QJLQHULH0HGLFDOă 0 0 0 0 88 1 41 0
Antreprenoriat, Ingine-
ULHúL0DQDJHPHQWXO 0 0 0 0 227 0 371 0
Afacerilor
3.299 59 6.121 82 7.128 126 6.312 533
TOTAL UPB
3.358 6.203 7.254 6.845
Este de remarcat faptul că programele de master oferite de Universitatea „Politehnica”

din Bucureşti sunt susţinute de activitatea de cercetare a cadrelor didactice, masteratul fiind
considerat un prim pas spre o activitate profesională în cercetarea ştiinţifică.
Începând cu data de 1 ianuarie 2012, se află în curs de implementare un număr de opt
proiecte POSDRU, care urmăresc îmbunătăţirea practicii studenţilor la învăţământul de master
din diferite facultăţi ale universităţii. Se urmăreşte optimizarea stagiilor de pregătire practică a
studenţilor de la învăţământul de master pentru a le uşura acestora pătrunderea pe piaţa muncii.
Programele de studii universitare de doctorat din Universitatea „Politehnica” din Bucureşti
sunt organizate prin Şcoli doctorale al căror regulament stabileşte modul de organizare şi
desfăşurarea programelor de studii în cadrul acestor şcoli. Şcolile doctorale din Universitatea
„Politehnica” din Bucureşti sunt coordonate de Consiliul pentru Studii Universitare de Doctorat
(CSUD). Ciclul de studii universitare de doctorat cuprinde programul de pregătire bazat pe
studii universitare avansate (durata de trei luni) şi programul individual de cercetare ştiinţifică
(durata de 33 de luni). Studiile universitare de doctorat sunt organizate la forma de învăţământ
cu frecvenţă (fără taxă şi cu taxă).
Universitatea „Politehnica” din Bucureşti organizează programe de doctorat în două dome
nii fundamentale „Ştiinţe exacte” (cu trei domenii de doctorat: Chimie, Fizică şi Matema
tică) şi „Ştiinţe inginereşti” (cu 11 domenii de doctorat: Inginerie electrică, Inginerie ener
getică, Ingineria sistemelor, calculatoare şi tehnologia informaţiei, Inginerie electronică şi
telecomunicaţii, Inginerie mecanică, Inginerie industrială, Ingineria transporturilor, Inginerie
aerospaţială, Inginerie chimică şi Ingineria materialelor). În perioada 2008-2012, numărul de

studenţi înscrişi la doctorat a fost:
1XPăUXOGHGRFWRUDQ]L
Anul universitar
)ăUăWD[ă &XWD[ă
2008-2009 310 84
2009-2010 472 25
2010-2011 450 90
2011-2012 272 14
Tezele de doctorat susţinute în perioada 2008-2012 (primul trimestru al anului) se pre

zintă astfel:
Anul calendaristic 2008 2009 2010 2011 2012

1XPăUXOWH]HORUGHGRFWRUDW
147 191 185 375 51
VXVĠLQXWH
Se remarcă faptul că, în perioada 2008-2012, au susţinut teza de doctorat 27 de doctoranzi

străini în cadrul Universităţii „Politehnica” din Bucureşti. Numărul conducătorilor de doctorat
pe domeniile de doctorat este dat în tabelul care urmează:
1XPăUXO
Domeniul
Domeniul de doctorat GHFRQGXFăWRUL
fundamental
de doctorat
Chimie 15
ùWLLQĠHH[DFWH )L]LFă 12
0DWHPDWLFă 6
Inginerie HOHFWULFă 37
,QJLQHULHHQHUJHWLFă 24
&DOFXODWRDUHúLWHKQRORJLDLQIRUPDĠLHL 9
,QJLQHULHHOHFWURQLFăúLWHOHFRPXQLFDĠLL 37
ùWLLQĠHLQJLQHUHúWL ,QJLQHULHPHFDQLFă 38
,QJLQHULHLQGXVWULDOă 33
Ingineria transporturilor 6
,QJLQHULHDHURVSDĠLDOă 8
Ingineria materialelor 31
,QJLQHULHFKLPLFă 36
TOTAL – Universitatea „Politehnica” GLQ%XFXUHúWL 312
În perioada 2008-2011, au obţinut conducerea de doctorat 35 de cadre didactice.

În aceeaşi perioadă (2008-2012), în Universitatea „Politehnica” din Bucureşti au luat fiinţă
şapte proiecte finanţate din fondurile structurale de post-aderare, care au suplinit reducerile
resurselor financiare alocate cercetării ştiinţifice. Rezultatele proiectelor de studii doctorale,
utilizând fondurile structurale se pot rezuma astfel:
Nr.
Nr. Nr. Nr. de articole Nr. de stagii
Nr. GHGHSODVăUL
Anul de teze de articole prezentate la de cercetare
de drd. la evenimente
VXVĠLQXWH publicate FRQIHULQĠH úWLLQĠLILFă
úWLLQĠLILFH
2008 242 194 1168 347 228 169
2009 279 0 927 359 163 171
2010 346 0 218 94 40 26
TOTAL 867 194 2313 800 431 366
Universitatea „Politehnica” din Bucureşti, în afara misiunii fundamentale de formare

iniţială, a devenit încă de la începuturi şi furnizoare de formare continuă. Este vorba de formarea
de noi competenţe pe domeniile ştiinţifice şi tehnice de vârf şi reactualizarea permanentă a
competenţelor dobândite în procesul formării iniţiale.
În Universitatea „Politehnica” din Bucureşti formarea continuă se derulează în depar
tamente.
Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic şi Ştiinţe Socio-Umane (DPPD-
SSU) a implementat următoarele programe de formare continuă acreditate CNFP: – „Formarea
continuă a profesorilor ingineri” (DPPD – program mediu de 196 ore) pentru profesorii
ingineri din învăţământul preuniversitar (Decizia nr. 220/19.12.2007); – Tehnici informaţionale
şi comunicare computerizare (Decizia nr. 65/28.05.2008); – Programul de formare continuă
„Tehnici informaţionale şi comunicare computerizată” (Decizia nr. 72/28.05.2008); – Programul
de formare continuă „MENTORAT”.
În acelaşi departament, profesorii ingineri susţin examenele pentru definitivat, gradul II
şi gradul I. De asemenea, se organizează în cadrul DPPD-SSU cursuri postuniversitare de abi
litare pentru cariera didactică.
În perioada 2008-2012, Centrul pentru Pregătirea Resurselor Umane (CPRU) a organizat
şase cursuri postuniversitare cu tematici în domeniul Managementului Resurselor Umane şi
Managementul Proiectelor. Durata cursurilor este de şase luni şi au participat 150 cursanţi.
S-au făcut paşi importanţi în evaluarea cadrelor didactice şi în informatizarea activităţii
didactice.
Cercetarea ştiinţifică universitară în Universitatea „Politehnica” din Bucureşti (UPB), în
perioada 2008-2012, a avut ca obiective strategice:
• Dezvoltarea cercetării ştiinţifice fundamentale şi aplicaţii;
• Valorificarea rezultatelor cercetării;
• Diseminarea cunoştinţelor ştiinţifice;
• Formarea „prin” şi „pentru” cercetare.
În activitatea de cercetare ştiinţifică, lucrează comunitatea academică din UPB formată din
1379 de cadre didactice (382 profesori, 293 conferenţiari, 379 şefi de lucrări şi 325 asistenţi)
şi doctoranzii existenţi. Activitatea de cercetare ştiinţifică din UPB a beneficiat de baza
materială a celor 48 de centre de cercetare, aceasta regăsindu-se în resursele materiale ale
departamentelor/catedrelor UPB.
Se remarcă faptul că, începând cu anul 2008, resursele financiare atrase din activitatea de
cercetare pentru cheltuielile de capital, precum şi a resursele financiare pentru achiziţii de bunuri
şi servicii (inclusiv pentru mentenanţa profilactică şi accidentală a echipamentelor existente) au
scăzut substanţial:
Anul
Resursele financiare 2008 2009 2010 2011
- atrase din activitatea de cercetare pentru cheltuielile de

33,4 9,3 2,9 5,3
capital [x106 lei]
- SHQWUX DFKL]LĠLL GH EXQXUL úL VHUYLFLL LQFOXVLY SHQWUX
PHQWHQDQĠD SURILODFWLFă úL DFFLGHQWDOă D HFKLpamentelor 225,2 37,6 24,5 38,5
existente [x106 lei]
Acestea au condus la scăderea resurselor financiare atrase în UPB faţă de anul 2008, după
cum urmează:
Anul 2008 2009 2010 2011
Resursele financiare atrase în UPB din activitatea de

295,6 81,6 68 63,8
cercetare úWLLQĠLILFă [x106 lei]
Producţia ştiinţifică este mulţumitoare, în perioada 2008-2011 fiind publicate 1754 articole
ştiinţifice (adică 1272 articole ştiinţifice/cadru didactic) în reviste cotate ISI.
Alte publicaţii care întregesc preocupările în domeniul cercetării ştiinţifice ale cadrelor
didactice din UPB sunt date în următorul tabel:
Anii
7LSXOGHSXEOLFDĠLL Total
2008 2009 2010
/XFUăULúWLLQĠLILFHSXEOLFDWHvQUHYLVWHVWUăLQHGLQIOX[XO
110 53 111 274
principal de reviste indexate BDI
Articole publicate în reviste B+FRWDĠLH&1&6,6 222 233 307 762
/XFUăULúWLLQĠLILFHSXEOLFDWHîn procedings-urile unor
1249 1422 1110 3781
conferinĠHLQWHUQDĠLRQDOH
&ăUĠLSXEOLFDWHvQHGLWXULLQWHUQDĠLRQDOH 22 36 35 93
Tipul şi numărul de contracte de cercetare ştiinţifică derulate în această perioadă sunt date
mai departe:
1XPăUXOde contracte
Tipul de contracte GHFHUFHWDUHúWLLQĠLILFă pe an Total
2008 2009 2010
1XPăUXOGHFRQWUDFWHREĠLQXWHGHUXODWHODQLYHO
1152 522 556 2230
QDĠLRQDO
1XPăUXOGHFRQWUDFWHREĠLQXWHGHUXODWHODQLYHO
46 36 40 122
LQWHUQDĠLRQDO
1XPăUXOGHFRQWUDFWHvQFKHLDWHFXUHSUH]HQWDQĠi
63 54 70 187
ai mediului socio-economic (contracte cu „WHUĠL”)
În perioada 2008-2011, au fost finalizate şi susţinute public un număr de 958 de teze de

doctorat (181 în 2008; 211 în 2009; 191 în 2010 şi 375 în 2011).
Cadrele didactice din UPB au elaborat 129 de brevete de invenţii în perioada 2007-2010
(18 în 2007; 34 în 2008; 35 în 2009 şi 42 în 2010).
În Universitatea „Politehnica” din Bucureşti, în perioada 2008-2012, au existat programe
de cercetare postdoctorale pentru cercetarea ştiinţifică de înalt nivel la care au luat parte cu burse
postdoctorale un număr de 115 cadre didactice cu titlul de doctor. Aceste programe de cercetare
postdoctorale urmăresc creşterea numărului de cercetători absolvenţi ai programelor de
studii doctorale, creşterea capacităţii UPB de a furniza cercetători cu înaltă calificare, creşterea
şanselor de integrare a absolvenţilor de programe postdoctorale în colective de cercetare inter
regionale şi transnaţionale, crearea de oportunităţi de dezvoltare profesională în domenii cola
terale domeniului de cercetare ales şi promovarea inovării şi calităţii în învăţământul superior.
În cadrul acestor proiecte, au fost publicate 510 articole ştiinţifice, iar prezentate la conferinţe
ştiinţifice internaţionale – 258 de articole. De asemenea, au avut loc 48 de deplasări la confe
rinţe internaţionale şi 19 stagii de cercetare la universităţi partenere.
Managementul activităţilor de cercetare ştiinţifică în UPB a fost asigurat de Senatul
UPB şi de Biroul Senatului pentru activităţile încadrate în managementul strategic, iar pentru
activităţile corespunzătoare managementului operativ de Direcţia de Management a Activită
ţilor de Cercetare ştiinţifică (DMACS) şi de prorectorul desemnat cu coordonarea activităţii de
cercetare ştiinţifică.
UPB a asigurat calitatea procesului de învăţământ, în această perioadă, printr-un manage
ment adecvat, urmărindu-se misiunea precizată în Cartea Universitară a universităţii. Evaluarea
instituţională făcută de ARACIS a acordat calificativul „grad de încredere limitat” UPB în ceea
ce priveşte managementul instituţiei în materie de asigurare a calităţii programelor de studii şi
de respectare a standardelor academice de acordare a diplomelor de absolvire.
UPB, făcând parte integrantă a comunităţii academice internaţionale, a promovat şi în
această perioadă, 2008-2012, relaţiile internaţionale şi parteneriatele ţinând seama de regle
mentările naţionale şi internaţionale în vigoare. Astfel, s-au dezvoltat şi s-au încheiat partene
riate cu Renault, Dacia Group Renault, INTEL, Bosh, Orange, Infineon Technologies, Inter
Systems Corporation, Giga Beam Corporation, Anity University Uttar Pradesh, Gildemeister
AG-DMG/Mori Seiki Romania etc. Acestea au condus la dezvoltare unor centre/laboratoare
didactice şi de cercetare performante. Programul de mobilităţi academice CEEPUS – Central
European Exchange Program for University Studies – a asigurat desfăşurarea de activităţi
didactice, de documentare etc. pentru studenţi şi cadre didactice din UPB cu alte universităţi
din România, Austria, Polonia, Slovenia, Ungaria şi alte ţări ale Europei Centrale. Acordul
interinstituţional de cooperare cu Comisia Fulbright Româno-Americană a facilitat unor cadre
didactice de la universităţi americane să efectueze stagii de bursier Fulbright la Facultăţile de
Electronică, Telecomunicaţii şi Tehnologia Informaţiei şi Chimie Aplicată şi Ştiinţa Materialelor
ale UPB. Acordul de cooperare cu École Nationale Supérieure de Chimie de Clermont-Fernaud
al Facultăţii de Chimie Aplicată şi Ştiinţa Materialelor a UPB a condus la realizarea unei
Convenţii de dublă-diplomă pentru două programe de masterat: Inginerie chimică şi Produse
farmaceutice şi cosmetice.
S-a reuşit ca participarea cadrelor didactice, cercetătorilor şi studenţilor de la cursurile

de masterat şi de doctorat să ajungă la 1200 mobilităţi anual la manifestări ştiinţifice internaţio
nale, reuniuni tehnice pe proiecte, doctorate în cotutelă, concursuri internaţionale etc.
UPB face parte din organizaţiile internaţionale: The European University Association
(EUA) şi L’Agence Universitaire de la Francophonie (AUF), începând cu anul 1992, şi din The
Conference of European School for Advanced Engineering Education and Research (CESAER),
începând din anul 2002. De asemenea, UPB face parte din următoarele organizaţii internaţionale:
International Commission on Glass (ICG), Heads of Management and Administration Network
in Europe (HUMANE), European Distance and eLearning Network (EDEN), Conference
Internationale des Formations d’Ingénieurs et Techniciens q’Expression Française (CITEF).
Participarea la Programul Erasmus a UPB asigură pentru studenţii şi cadrele didactice:
mobilităţi studenţi; plasamente studenţi; mobilităţi personal didactic pentru predarea în instituţii
de învăţământ superior şi formarea personalului didactic şi nedidactic în instituţii de învăţământ
superior şi intreprinderi.
În UPB a fost înfiinţată Direcţia Studenţi Internaţionali (DSI), care a devenit operativă,
începând cu data de 1.03.2010, deoarece în perioada 2008-2012 s-au înregistrat creşteri
semnificative ale numărului de studenţi străini înscrişi la universitatea noastră, astfel:
Anul universitar 1XPăUXOGHVWXGHQĠLVWUăLQLvQVFULúi
2008-2009 348
2009-2010 418
2010-2011 504
2011-2012 533
DSI se ocupă de promovarea universităţii, premierea studenţilor străini cu cele mai bune
rezultate, participarea la târguri internaţionale etc. Studenţii străini merituoşi au primit burse de
merit atât din partea UPB, cât şi din partea MECTS. Astfel, au primit burse de merit studenţi
din: Albania, Iran, Nigeria, Tunisia, Irak, Senegal, Camerun. Studenţii străini existenţi participă
la toate cele trei forme de învăţământ: licenţă, masterat şi doctorat.
În perioada 2008-2012, UPB a acordat titlul de Doctor Honoris Causa la 18 personalităţi
recunoscute ale vieţii ştiinţifice sau politice internaţionale.
Parteneriatul cu studenţii s-a bucurat de o atenţie deosebită din partea conducerii UPB,
studenţii având reprezentanţi în toate structurile universităţii. Astfel, s-a asigurat un dialog
permanent între conducerea UPB şi reprezentanţii studenţilor din organizaţiiler studenţeşti.
Manifestările studenţeşti „Dăruieşte din inimă” (organizată de Uniunea Naţională a tuturor
studenţilor din România, în lunile martie şi octombrie ale fiecărui an, pentru recoltare de sânge),
Târgul anual de Burse şi Joburi pentru studenţi, Studenţiada, Săptămâna Voluntarului UNSR
(Uniunea Naţională a Studenţilor din România), Gala Absolvenţilor, Sesiunea Cercurilor
Ştiinţifice Studenţeşti, diferite cursuri internaţionale şi naţionale studenţeşti etc.), au primit
ajutor în desfăşurare din partea conducerii UPB. Bursele studenţeşti acordate atât de MEN cât şi
de UPB au ţinut seama de rezultatele profesionale şi de factorii sociali. În UPB, există Centrul
de Orientare şi Consiliere în Carieră (COCC) care îndrumă studenţii şi absolvenţii să îşi poată
cunoaşte propriile abilităţi şi interese profesionale.
Politica bugetară a UPB a fost o politică prudentă, care a urmărit stabilizarea şi consoli
darea situaţiei financiare, precum şi îndeplinirea obiectivelor stabilite prin planul managerial.
În perioada 2008-2011, finanţarea din activitatea de cercetare ştiinţifică a fost afectată de redu
cerile bugetare din partea MEM. Evoluţia încasărilor din activitatea de cercetare ştiinţifică este
următoarea:
Anul 2008 2009 2010 2011
ÌQFDVăULOH>OHL@ 295.716.016 81.597.537 68.038.025 63.797.892
În perioada 2009-2012, pentru investiţiile derulate (reabilitări, reparaţii capitale etc.) au

fost prevăzute fonduri din veniturile proprii ale universităţii, valoarea totală decontată fiind
de 34.716.800 lei. S-a finalizat clădirea bibliotecii centrale, având trei tronsoane cu funcţiuni
specifice: Biblioteca Centrală, Centrul de Conferinţe, Editura şi Tipografia. S-a întocmit
studiul de fezabilitate, proiectarea fiind finalizată, pentru clădirile corespunzătoare spaţiilor de
învăţământ şi cercetare ale Facultăţii de Inginerie Aerospaţială şi Facultăţii de Chimie Aplicată
şi Ştiinţa Materialelor. De asemenea, s-au mai reabilitat unele spaţii de învăţământ, a continuat
reabilitarea termică a clădirilor, a continuat refacerea infrastructurii rutiere ş.a.m.d.
Activitatea Tipografiei şi Editurii UPB este evidenţiată în tabelul următor:
Nr. de Nr. de pagini

Nr. de pagini 9DORDUHDSURGXFĠLHL
Anul FăUĠL alb-negru
FRORUWLSăULWH [lei]
ĠLSăULWH WLSăULte
2008 45 431.798 2.219.769 392.360
2009 55 521.380 3.490.938 454.338
2010 58 574.863 2.943.154 503.515
2011 40 531.199 3.027.809 550.390
Una dintre preocupările importante ale unei universităţi este aceea de a-şi asigura un corp
profesoral bine pregătit şi experimentat, menţinând piramida acestuia normală (vârful piramidei
fiind reprezentat de profesorii universitari şi conferenţiarii universitari, iar baza acesteia de asis
tenţii universitari şi şefii de lucrări universitari).
Evoluţia numărului de cadre didactice ale UPB, între anii 2008-2011, este următoarea:
Nr. cadre didactice

Asist.
pe ani Prof. univ. Conf. univ ùOXQLY
univ.
Ani
2008 510 326 378 355
2009 493 331 376 345
2010 465 325 390 348
2011 382 293 379 325
Se observă că salariile neatractive ale cadrelor didactice din treptele inferioare (şefi de
lucrări şi asistenţi) conduc la o meserie de cadru didactic neatractivă în învăţământul superior,
mai ales pentru tineri. Rezultă că în timp, vrem nu vrem, se vor recruta cadre didactice dintre
tinerii mai puţin pregătiţi. Această situaţie nu a existat nici în majoritatea anilor din perioada
comunistă, politicienii de atunci înţelegând că pentru a da o pregătire bună tinerilor într-o
anumită meserie este impetios necesar ca să se recruteze cadre didactice dintre tinerii care au
cea mai bună pregătire. În general, șefii de promoții erau repartizați în învățământul superior.
Această situaţie, care nu este deloc bună, a fost asigurată de universitate prin acordarea de
tichete de masă pentru şefii de lucrări şi asistenţi. S-a sprijinit cazarea tinerilor, prin reabilitarea
căminelor studenţeşti pentru un număr de 153 cadre didactice. S-a pus la dispoziţia facultăţilor
un număr de 89 garsoniere pentru cadrele didactice tinere, în special pentru familii.
Evoluţia numărului de personal didactic auxiliar şi a personalului didactic contractual
(nedidactic) a fost următoarea:
Anul 2010 2011

2008 2009
Tipul de personal didactic
Auxiliar 770 758 721 696
Contractual (Nedidactic) 340 472 456 394
Analiza fondului total de salarii în perioada 2008-2011, a condus la faptul că fondul de

salarii pentru cadrele didactice reprezintă 90% din fondul total de salarii al universităţii, iar
cheltuielile de personal didactic auxiliar şi personal nedidactic reprezintă restul de 10% din
totalul cheltuielilor salariale:
Anul
Cheltuieli 2010 2011
2008 2009
salariale pe Tipuri de
personal didactic [%]
Cadre didactice 78 78 79 78
Cadre didactice auxiliare 17 17 17 18
Cadre nedidactice 4 4 3 3
Trebuie remarcat că prin personal didactic auxiliar înţelegem personalul din laboratoare
(ingineri, tehnicieni, laboranţi), secretariate, biblioteci etc.
Evoluţia componenţei cheltuielilor de personal pe categorii de personal didactic este
următoarea:
Tipul de personal
didactic Prof. Asist. Alte
Conf. univ ùOXQLY
univ. univ. categorii
Anul
2008 43 15 12 6 2
2009 42 16 12 6 2
2010 42 15 12 7 3
2011 37 15 12 7 5
Se observă o scădere a ponderii cheltuielilor de personal pentru profesorii universitari cu

6% în anul 2011, faţă de 2008.
Evoluţia fondului de salarii între anii 2008-2011, pe categorii de personal, a fost urmă
toarea:
Anul
2008 2009 2010 2011

Fondul de salarii
pentru personalul UPB [lei]
Cadre didactice 100.010.195 108.174.451 91.145.611 80.235.175
Personal didactic auxiliar 21.324.691 23.892.785 20.239.137 18.098.827
Personal nedidactic 5.272.514 6.048.377 3.456.073 2.837.735
Astfel, s-a înregistrat o scădere a fondului de salarii cu 25% pentru cadrele didactice şi
personalul didactic auxiliar cu 53% pentru personalul nedidactic, în urma măsurilor luate de
guvern pentru reducerea cheltuielilor.
Începând cu data de 1 ianuarie 2012, UPB a decis majorarea salariilor, astfel: cu 12%
pentru asistenţi universitari, 10% pentru şefi de lucrări, 7% pentru conferenţiari universitari şi
5% pentru profesori universitari.
Aceasta s-a datorat faptului că veniturile din contractele de cercetare ştiinţifică şi din proiec
tele POSDRU au constituit o importantă sursă de venit pentru UPB, evoluţia fiind următoarea:
Anul 2010 2011

2008 2009
Veniturile în lei din:
&HUFHWDUHúWLLQĠLILFă 48.101.072 34.605.288 25.195.668 32.256.885
Proiecte POSDRU - 1.960.674 14.234.161 38.928.831
UPB a reuşit ca, în perioada 2008-2011, în conformitate cu prevederile legale, să evalueze

performanţele profesionale individuale şi să acorde salariile de bază corespunzătoare evaluării
până la sfârşitul lunii mai în fiecare an. Astfel, personalul didactic, auxiliar şi nedidactic a
beneficiat de o creştere salarială conform evaluării performanţelor profesionale individuale,
încadrarea fiind la nivelul alocaţiilor bugetare pentru cheltuielile cu salariile.
De asemenea, este de remarcat că în această perioadă în UPB s-a îmbunătăţit mult manage
mentul sistemului informatic.
În perioada 2008-2011, caracterizată printr-o austeritate bugetară şi reducerea drastică a
cheltuielilor pentru dotări şi investiţii, evoluţia patrimoniului universităţii a făcut ca scăderea
capitalurilor proprii să fie de –21,39%, situându-se sensibil sub rata de scădere a încasărilor, de
–42,10%. Datele economice şi financiare atestă faptul că UPB este o instituţie de învăţământ
superior şi de cercetare ştiinţifică de prestigiu. Patrimoniul UPB este modern şi are un management
performant. UPB are în administrare spaţii de învăţământ, cămine şi cantine, distribuite în cinci
imobile: – Imobilul noul local (Splaiul Independenţei nr. 313) cu o suprafaţă de aproximativ 60 ha,
pe care există 46 clădiri destinate facultăţilor cu profil electric, mecanic, ştiinţa materialelor,
transporturi, ingineria sistemelor biotehnice şi învăţământ general; – Imobilul Polizu (strada
Gheorghe Polizu nr. 1-7) cu o suprafaţă de 3,7 ha, pe care există 17 clădiri destinate facultăţilor
de profil chimic şi inginerie aerospaţială; – Imobilul Calea Victoriei (Calea Victoriei nr. 149)
cu o suprafaţă de 0,4 ha, pe care există patru clădiri destinate facultăţilor de profil chimic
şi ştiinţa materialelor; – Imobilul Leu (b-dul Iuliu Maniu nr. 1-3) cu o suprafaţă de 8 ha, pe
care există 12 clădiri, dintre care patru sunt destinate Facultăţii de Electronică, Telecomunicaţii
şi Tehnologia Informaţiei şi parţial, Universităţii din Bucureşti şi Academiei Române. Două
clădiri sunt pentru cazarea studenţilor, restul fiind clădiri auxiliar-gospodăreşti; – Complexul
Studenţesc Regie (Splaiul Independenţei nr. 290) cu o suprafaţă de 13 ha, pe care există 26
cămine studenţeşti şi trei cantine, una dintre acestea fiind în reparaţii capitale.
În afara spaţiilor de învăţământ şi de cazare a studenţilor, UPB mai deţine şi spaţii gospo
dăreşti, terenuri şi săli de sport, precum şi alte terenuri obţinute recent prin transfer după cum
urmează: – Complexul de sere (strada Fabricii nr. 55) cu o suprafaţă de circa 3,65 ha; – Baza
sportivă (strada Alexandru Ivasiuc nr. 7) cu o suprafaţă de 2,15 ha; – Teren pentru care nu
exista o destinaţie la începutul anului 2012 (situat în b-dul Geniului nr. 42A), cu o suprafaţă de
1.717 mp, obţinut prin transfer de la Ministerul Apărării Naţionale.
Astfel, la începutul anului 2012, UPB deţinea terenuri cu o suprafaţă de aproximativ
91,0717 ha şi construcţiile existente specificate, înscrise în Cartea Funciară.
În această perioadă, au avut loc şi investiţii pentru Biblioteca Centrală a UPB, consolidarea
corpului F din Polizu, reabilitarea unor spaţii de învăţământ, reabilitarea termică a unor clădiri
ş.a.m.d.
Din cele prezentate, se poate intui că Universitatea „Politehnica” din Bucureşti s-a stabi
lizat de mai mult timp pe următoarele 15 facultăţi.
1. Facultatea de Inginerie Electrică a cărei activitate a început în anul 1912 la Universi
tatea Bucureşti, unde, în cadrul Facultăţii de Ştiinţe, se înfiinţează Şcoala de electricieni care
în acelaşi an, 1912/1913, se transformă în Institutul Electrotehnic, înfiinţat de profesorul
Dragomir Hurmuzescu. Acest institut a dăinuit în cadrul Universităţii Bucureşti, Facultatea de
Ştiinţe, până în anul 1938 şi elibera diplome de „inginer electrotehnist universitar”. Începând
cu anul 1905, în cadrul Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele, la iniţiativa directorului şcolii
Constantin Mironescu, este numit profesor Nicolae Vasilescu-Karpen (1870-1964) pentru
disciplina Electrotehnică, care se predă la această şcoală până în anul 1920, când şcoala se
transformă în Şcoala Politehnică din Bucureşti (prin Decretul-Lege nr. 2521 din 10 iunie 1920,
rectificat la 15 septembrie 1923, dat de regele Ferdinand I). Şcoala Politehnică din Bucureşti
are patru secţiuni, a doua secţiune fiind Secţiunea de electromecanică. Pe timpul Şcolii
Politehnice din Bucureşti (1920-1938), se predau disciplinele: Electricitate şi Electrotehnică
(în Ciclul I); Electrocomunicaţii; Distribuţii electrice; Măsuri electrice; Calculul, construcţia
şi încercarea maşinilor electrice; Centrale electrice; Tracţiune electrică (Ciclul II). Existau
şi următoarele laboratoare: Laborator de electricitate (Ciclul I); Laborator de încercări de
maşini electrice; Laborator de maşini electrice (Ciclul II). De asemenea, existau seminariile:
Seminar de electricitate (Ciclul I) şi proiectele: Proiect de maşini electrice, înfăşurări;
Proiect de centrale electrice; Proiect de tracţiune electrică (Ciclul II). Pe lângă secţiunea de
electromecanică exista, din anul 1924, Subsecţiunea de telegrafie şi telefonie (Subsecţiunea de
electrocomunicaţii), care avea în plus cursurile: Complemente de electrotehnică; Transmisii
telegrafice şi telefonice. Construcţii de linii; Radiocomunicaţii şi laboratoarele: Laborator de
electro-comunicaţii (Ciclul II atât cursurile, cât şi laboratorul).
În anul 1938, se înfiinţează Politehnica din Bucureşti (prin Decretul nr. 3799 din 4 noiem
brie 1938), care, printre cele şapte facultăţi are şi Facultatea de Mecanică şi Electricitate,
care provine din unificarea Facultăţii de Electromecanică a Şcolii Politehnice din Bucureşti
cu Institutul Electrotehnic al Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti. Facultatea de
Mecanică şi Electricitate a Politehnicii din Bucureşti cuprinde în domeniul electric o catedră
generală, Electricitate şi electrotehnică, trei conferinţe generale: Radiocomunicaţii, Telefonie
şi telegrafie, Electrotehnică, trei catedre de specialitate: Măsuri şi tracţiune electrică; Calculul,
construcţia şi încercările maşinilor electrice; Centrale electrice, transportul, distribuţia şi
utilizarea energiei electrice, o conferinţă de specialitate: Electrotehnică generală şi aplicată.
Politehnica din Bucureşti a funcţionat în perioada 1938-1948. Reforma învăţământului din
1948 (Decretul nr. 175 publicat în Monitorul Oficial din 3 august 1948) a condus la divizarea
Politehnicii din Bucureşti în mai multe unităţi de învăţământ. Continuatorul direct al Politehnicii
din Bucureşti este considerat Institutul Politehnic din Bucureşti (care a funcţionat în perioada
1948-1992). Una dintre facultăţile Institutului Politehnic din Bucureşti este Facultatea de
Electrotehnică. În cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti, Facultatea de Electrotehnică
a fost de sine stătătoare în perioadele 1948-1956, 1960-1986 şi 1987-1992, iar în perioadele
1956-1960 şi 1986-1987 a fost unită cu Facultatea de Energetică sub denumirea de Facultatea
de Electrotehnică şi Energetică. După transformarea Institutului Politehnic din Bucureşti în
Universitatea Politehnica din Bucureşti, în perioada 1992-2005, a funcţionat sub numele de
Facultatea de Electrotehnică, iar începând cu anul universitar 2005/2006 şi-a schimbat numele
în Facultatea de Inginerie Electrică.
Facultatea de Inginerie Electrică are misiunea de a forma specialişti cu competenţe
şi abilităţi superioare în domeniul ingineriei electrice şi în domenii conexe privind cele trei
niveluri: licenţă, masterat şi doctorat. Aceasta implică şi formarea de abilităţi tehnice şi
informatice pentru cercetare, proiectare şi crearea de software dedicat. Prin programele sale de
studiu, Facultatea de Inginerie Electrică trebuie să răspundă necesităţilor pieţei muncii de la
noi din ţară şi evoluţiei generale a acestei pieţi.
Facultatea de Inginerie Electrică are trei departamente (Măsurări, Aparate Electrice şi
Convertoare statice; Electrotehnică; Maşini, Materiale şi Acţionări Electrice) în cadrul cărora se
desfăşoară activităţi didactice şi experimentale. Laboratoarele Facultăţii de Inginerie Electrică
sunt: Electrotehnică, Metode numerice, Măsuri electrice, Materiale Electrotehnice, Convertoare
statice de putere, Maşini electrice, Acţionări electrice, Inginerie Electrică pentru Medicină,
Informatică Aplicată, Compatibilitate electromagnetică, Aparate şi echipamente electrice.
Facultatea are biblioteci proprii în cadrul departamentelor cu un fond de carte valoros de
7000 de volume şi reviste de specialitate de referinţă.
2. Facultatea de Energetică a fost înfiinţată în anul 1950 în cadrul Institutului Politehnic
din Bucureşti. Această facultate a fost de sine stătătoare în perioadele 1950-1956, 1960-
1986, 1987 – prezent, iar în perioadele 1956-1960 şi 1986-1987 a fost unită cu Facultatea
de Electrotehnică sub numele de Facultatea de Electrotehnică şi Energetică. Facultatea de
Energetică are trei departamente: Producerea şi Utilizarea Energiei; Sisteme Electromagnetice;
Hidraulică, Maşini Hidraulice şi Ingineria Mediului.
Studenţii Facultăţii de Energetică sunt pregătiţi în domeniile Ingineriei Energetice, dobân
dind competenţe în domeniul proiectării în domeniul proiectării, construcţiei, exploatării,
mentenanţei, conducerii şi planificării activităţii din centralele electrice clasice (termoelectrice,
hidroelectrice şi nuclearo-electrice) şi din centralele bazate pe surse regenerabile de energie
(fotoelectrice, eoliene, microhidrocentrale, ferme marine), respectiv din sistemele de transport

şi distribuţie a energiei.
Facultatea de Energetică dispune de laboratoare modernizate cu echipamente de ultimă
generaţie în mare parte, tehnică de calcul, multimedia şi acces la internet. Exemple de facilităţi
remarcăm Centrala termică de co-generare, Modelul de sistem electromagnetic cu instalaţii la
scară industrială aceasta făcând parte din Laboratorul Partea electrică a centralelor şi staţiilor.
De asemenea, se remarcă Laboratorul de tehnica tensiunilor înalte cu platforma exterioară
de experimentare, Laboratorul de echipamente electrice”, Laboratorul de maşini hidraulice,
Laboratorul de acţionări hidro-pneumatice etc.
Cele peste 100 de cadre didactice sunt pregătite în cadrul licenţei şi masteratului în ţară, o
parte făcând studii de doctorat în universităţi de prestigiu din străinătate.
Locurile de muncă ale absolvenţilor Facultăţii de Energetică sunt asigurate în societăţi
producătoare de energie electrică şi termică, societatea de transport a energiei electrice
Transelectrica, Dispeceratul Energetic Naţional, societăţi de distribuţie a energiei electrice
şi termice, firme de consultanţi în domeniul energetic şi al protecţiei mediului, companii
multinaţionale etc.
3. Facultatea de Automatică şi Calculatoare a Universităţii Politehnica din Bucureşti este
urmaşa Facultăţii de Automatică a Institutului Politehnic din Bucureşti înfiinţată începând cu
anul universitar 1966/1967, având două secţii: Secţia de automatizări şi secţia de calculatoare. Prin
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 770/1962, Specializarea Electronică şi Automatică de la
Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii se schimbă în Specializarea de Electronică (aceasta
rămânând la facultatea respectivă) şi Specializarea de Automatică, aceasta funcţionând ca Secţie
a Facultăţii de Energetică. În anul universitar 1966/1967, prin unirea Secţiei de Automatică
de la Facultatea de Energetică şi a Secţiei de Calculatoare de la Facultatea de Electronică şi
Telecomunicaţii se formează Facultatea de Automatică. A funcţionat pe toată durata Institutului
Politehnic din Bucureşti sub denumirea de Facultatea de Automatică. În anul 1992, când a fost
înfiinţată Universitatea Politehnica din Bucureşti a continuat să funcţioneze sub denumirea de
Facultatea de Automatică şi Calculatoare, începând cu anul universitar 1992/1993. Facultatea
de Automatică şi Calculatoare pregăteşte ingineri specialişti în domeniile Ingineria Sistemelor,
Calculatoare şi Tehnologia Informaţiei. Studenţii acestei facultăţi beneficiază de un mediu de
învăţământ competitiv care stimulează creativitatea, iniţiativa ştiinţifică şi tehnică, pregătirea
personală şi implicarea activă în construirea societăţii cunoaşterii.
Inginerii produşi în domeniul calculatoarelor sunt pregătiţi în structura şi arhitectura
sistemelor de calcul, sistemelor bazate pe micro-procesor, limbaje de programare, sisteme de
aplicaţii software, inteligenţă artificială şi sisteme expert.
Inginerii din domeniul Automatică şi Informatică Industrială sunt pregătiţi în sisteme
evoluate de conducere, roboţi şi sisteme automatizate de producţie, bioinginerie şi sisteme
inteligente, automatizări industriale.
În Facultatea de Automatică şi Calculatoare există trei departamente: Automatică şi
Ingineria Sistemelor, Automatică şi Informatică Industrială, Calculatoare.
4. Facultatea de Electronică, Telecomunicaţii şi Tehnologia Informaţiei este rezultatul
unui învăţământ al Şcolii Politehnice din Bucureşti care a funcţionat între anii 1920-1938.
Astfel, în cadrul Şcolii Politehnice din Bucureşti, Secţiunea electromecanică, exista subsec
ţiunea de telegrafie şi telefonie, înfiinţată în anul 1924. În Ciclul II al Secţiunii electromecanică

existau disciplinele Electrocomunicaţii (curs general) şi în cadrul Grupei de electrocomunicaţii:
– Complemente de electrotehnică; – Transmisii telegrafice şi telefonice. Construcţii de linii;
Radiocomunicaţii. Pe durata existenţei Politehnicii din Bucureşti, în Facultatea de Mecanică şi
Electricitate se menţine subsecţiunea respectivă.
După înfiinţarea Institutului Politehnic din Bucureşti, în 1948, în cadrul Facultăţii de
Electrotehnică a existat Catedra de înaltă frecvenţă şi electronică, iar din anul universitar
1952/1953 s-a înfiinţat Secţiunea de Electronică. În anul universitar 1953/1954 este transfor
mată Secţiunea de Electronică din cadrul Facultăţii de Electrotehnică în Facultatea de Elec
tronică şi Telecomunicaţii (la început având trei secţiuni: Electronică şi radiotehnică industrială,
Radiocomunicaţii şi Comunicaţii telefono-telegrafice), care funcţionează sub această denumire
până în anul universitar 2003/2004, când devine Facultatea de Electronică, Telecomunicaţii şi
Tehnologia Informaţiei.
Facultatea de Electronică, Telecomunicaţii şi Tehnologia Informaţiei pregăteşte ingineri
în toate domeniile electronicii industriale, radio-comunicaţiilor etc. Încă de la începuturi
(1953/1954) facultatea avea secţiunile de Electronică Industrială şi Radiocomunicaţii,
Radiotehnică, Audiotehnică. Pe parcurs a ţinut pasul cu dezvoltările care au avut loc pe tărâm
internaţional.
5. Facultatea de Inginerie Mecanică şi Mecatronică. În anul universitar 1920/1921, în
cadrul Şcolii Politehnice din Bucureşti s-a înfiinţat Secţiunea electromecanică, aceasta for
mând ingineri electromecanici, destinaţi a construi şi exploata instalaţii mecanice şi electrice.
Aceasta a funcţionat tot timpul existenţei Şcolii Politehnica din Bucureşti (1920-1938). Între
1938-1948, Şcoala Politehnica din Bucureşti a fost urmată de Politehnica din Bucureşti în
cadrul căreia a existat Facultatea de Mecanică şi Electricitate. În 1948, s-a înfiinţat Institutul
Politehnic din Bucureşti în cadrul căruia Facultatea de Mecanică a fost de sine stătătoare. La
începutul Universităţii Politehnica din Bucureşti, Facultatea de Mecanică îşi schimbă denu
mirea în Facultatea de Inginerie Mecanică (din 1992/1993 până în anul universitar 2003/2004).
În anul universitar 2004/2005, aceasta devine Facultatea de Inginerie Mecanică şi Mecatronică.
Această facultate pregăteşte ingineri în domeniile: Inginerie Mecanică, Mecatronică şi Robo
tică, Inginerie şi Management Industrial şi Ştiinţe Inginereşti Aplicate. Domeniul Inginerie
Mecanică se subdivide în al treilea an de studii în specializările: Sisteme şi Echipamente
Termice, Maşini şi Sisteme Hidraulice şi Pneumatice, Echipamente pentru Procese Industriale,
Mecanică Fină şi Nanotehnologii.
Pentru absolvenţii de licenţă, Facultatea de Inginerie Mecanică şi Mecatronică organizează
anual studii universitare de master în anumite domenii de interes: echipamente termice, proiec
tarea componentelor mecanice durabile, mecanică fină, mecatronică, echipamente de proces,
instalaţii hidropneumatice, antreprenoriat industrial, tehnica frigului şi climatizare, optometrie,
ingineria calităţii şi mediului în industriile de proces, inginerie de mentenanţă pentru ELI-NP.
De asemenea, în cadrul facultăţii există o şcoală doctorală.
6. Facultatea de Inginerie Industrială şi Robotică. Această facultate îşi are începuturile
în anul universitar 1953/1954, când în cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti se înfiinţa
Facultatea de Construcţii de Utilaje, care, în anul universitar 1954/1955, devine Facultatea de
Maşini şi Utilaje, iar în anul universitar 1955/1956 devine Facultatea de Tehnologie Mecanică.
Această facultate în anul următor devine o secţiune a Facultăţii de Mecanică a Institutului

Politehnic din Bucureşti. După cinci ani, în anul universitar 1961/1962 se înfiinţează Facultatea
de Tehnologia Construcţiilor de Maşini, care îşi menţine acest nume pe toată durata de existenţă
a Institutului Politehnic din Bucureşti. În anul universitar 1992/1993, în cadrul Universităţii
Politehnica din Bucureşti, Facultatea de Tehnologia Construcţiilor de Maşini se transformă
în Facultatea de Inginerie şi Managementul Sistemelor Tehnologice. Între 2019/2020, aceasta
devine Facultatea de Inginerie Industrială şi Robotică.
Facultatea de Inginerie Industrială şi Robotică a Universităţii Politehnica din Bucureşti are
acorduri de cooperare pe plan didactic şi ştiinţific cu universităţi de prestigiu ca: École Centrale
de Paris, École Centrale de Lyon (Franţa), South Bank University din Londra (Marea Britanie),
Universităţile Tehnice din Darmstadt (Germania), Universitatea Tehnică din Torino (Italia),
Universitatea Patras (Grecia), Universitatea Louvaine (Belgia) etc.
7. Facultatea de Ingineria Sistemelor Biotehnice vine în întâmpinarea cerinţelor pentru
a avea ingineri care să contribuie la asigurarea unei industrii alimentare moderne, protecţia
mediului şi dezvoltarea agriculturii.
În anul universitar 1953/1954, în cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti, la Facultatea
de Mecanică s-a înfiinţat Secţiunea de Construcţii de Maşini Agricole. În anul universitar
1954/1955, când s-a înfiinţat Facultatea de Maşini şi Utilaje, aceasta avea Subsecţia Maşini şi
Utilaj Agricol. În anul următor, 1955/1956, Facultatea de Maşini şi Utilaje s-a transformat în
Facultatea de Tehnologie Mecanică de care depindea Secţia de Maşini şi Utilaj Agricol. Între
1956/1957, se desfiinţează şi această facultate, secţiile respective depinzând de Facultatea de
Mecanică. Astfel, Secţia de Maşini Agricole depinde de Facultatea de Mecanică până în anul
universitar 1961/1962. În anul universitar 1962/1963, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr.
778/1962, ia fiinţă Facultatea de Mecanică Agricolă prin transferarea Secţiei de Maşini Agricole
a Facultăţii de Mecanică a Institutului Politehnic din Bucureşti, la care vor fi transferaţi la
cerere, studenţii Facultăţii de Mecanizare a Agriculturii de la Institutul Agronomic din Craiova,
originari din Câmpia Munteniei, Dobrogea şi Moldova. Facultatea de Mecanică Agricolă face
parte din Institutul Politehnic din Bucureşti şi funcţionează sub acest nume până la începuturile
Universităţii Politehnica din Bucureşti, în anul universitar 1992/1993, când devine Facultatea
de Ingineria Sistemelor Biotehnice. Atât înainte de 2005/2006, cât şi după (când s-a trecut la
ingineri cu studii pe patru ani), această facultate are următoarele specializări: Maşini şi Instalaţii
pentru Agricultură şi Industria Alimentară, Ingineria Sistemelor Biotehnice şi Ecologice,
Ingineria Dezvoltării Rurale Durabile.
8. Facultatea de Transporturi ia naştere în anul 1959, în cadrul Institutului Politehnic
din Bucureşti, în urma desfiinţării Institutului de Căi Ferate „Gheorghe Gheorghiu-Dej”
din Bucureşti, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1459 din 3 octombrie 1959. Astfel,
Facultatea de Transporturi a Institutului Politehnic din Bucureşti este înfiinţată prin contopirea
Facultăţii de Mecanică şi a Facultăţii de Exploatări Feroviare ale Institutului de Căi Ferate
„Gheorghe Gheorghiu-Dej. La început, Facultatea de Transporturi are trei secţii: Exploatarea
materialului rulant; Organizarea transporturilor feroviare şi Organizarea şi exploatarea trans
porturilor rutiere.
În anul 1972, Specializarea Telecomenzi Feroviare este transferată la Facultatea de Trans
porturi, care funcţionează în continuare cu patru specializări: Autovehicule Rutiere (înfiinţată în
anul universitar 1959/1960); Material Rulant de Cale Ferată; Ingineria Transporturilor (înfiin
ţată în anul 1948 sub denumirea de Circulaţie şi Exploatare) şi Telecomenzi Feroviare.
În prezent, Facultatea de Transporturi are cinci specializări: Autovehicule rutiere şi
ingineria sistemelor de propulsie pentru autovehicule; Vehicule pentru transportul feroviar;
Ingineria transporturilor şi traficului şi Telecomenzi şi electronică în transporturi.
Inginerii pregătiţi de Facultatea de Transporturi a Universităţii Politehnica din Bucureşti
au competenţe în construcţia şi exploatarea vehiculelor rutiere şi feroviare, trafic şi siguranţa
circulaţiei, managementul transporturilor, legislaţie în transporturi, electronică şi telecomenzi
în transporturi, sisteme inteligente de transport etc.
9. Facultatea de Inginerie Aerospaţială. Primul învăţământ organizat de aviaţie s-a înfiin
ţat în anul 1929, când s-a înfiinţat Subsecţiunea de aviaţie pe lângă Secţiunea electromecanică
a Şcolii Politehnice din Bucureşti, ţinându-se seama de importanţa crescândă a rolului aviaţiei
ca mijloc de comunicaţie rapidă, ca mijloc de luptă etc. Şcoala Politehnică din Bucureşti s-a
transformat, în 1938, în Politehnica din Bucureşti, Subsecţiunea de aviaţie devenind în cadrul
Facultăţii de Mecanică şi Electricitate, Secţiunea de Aviaţie şi Armament. După reorganizarea
învăţământului, din anul 1948, şi înfiinţarea Institutului Politehnic din Bucureşti, în perioada
1948-1951 se predau cursuri de aviaţie în cadrul Facultăţii de Mecanică, iar în perioada 1951-
1972 a funcţionat Secţia de Construcţii de Aviaţie la aceeaşi facultate. În anul universitar
1972/1973, s-a înfiinţat Facultatea de Construcţii Aerospaţiale în cadrul Institutul Politehnic
din Bucureşti. Din anul universitar 1974/1975, aceasta îşi schimbă numele în Facultatea de
Aeronave. Această denumire se menţine pe toată durata existenţei Institutului Politehnic din
Bucureşti. Între 1996/1997 Facultatea de Aeronave devine Facultatea de Inginerie Aerospaţială
în cadrul Universităţii Politehnica din Bucureşti.
Contribuţia românească la dezvoltarea aviaţiei este de remarcat, având recunoaştere
internaţională: Traian Vuia (1872-1950), inginer şi inventator român, a fost primul aeronaut din
lume care a reuşit să se desprindă cu forţe proprii de la pământ şi să zboare cu un aparat
mai greu decât aerul (18 martie 1906), un aparat cu motor, dotat cu un tren de aterizare cu roţi
de cauciuc. Aparatul respectiv nu a fost susţinut şi controlat. A construit şi experimentat două
tipuri de elicoptere, în 1918 şi 1920; Aurel Vlaicu (1882-1913) a fost inventator cu performanţe
în aviaţie. La 17 iunie 1910, a zburat cu un avion construit de el; Henri Coandă (1886-
1972) a conceput şi a construit primul avion cu reacţie din lume, introducând şi conceptul
de turbopropulsor. Avionul inventat de el a fost expus la cel de al doilea Salon Internaţional
de Aeronautică din Paris, în anul 1910, şi a fost experimentat în acelaşi an, lângă Paris. În
1911, a construit primul avion bimotor din lume. Apoi, a realizat în Anglia, la Uzinele Bristol,
originalul avion Bristol-Coandă.
10. Facultatea de Ştiinţa şi Ingineria Materialelor. Învăţământul de ştiinţa şi ingineria
materialelor este strâns legat de dezvoltarea metalurgiei în ţara noastră. În Şcoala Politehnică
din Bucureşti (1920-1938), în cadrul Secţiunii de Mine, în Ciclul II exista un curs de Metalurgie
şi Siderurgie. Acest curs exista şi la Secţiunea Industrială în cadrul Ciclului II. După Şcoala
Politehnică din Bucureşti urmează Politehnica din Bucureşti (1938-1948) în cadrul căreia
exista Facultatea de Mine şi Metalurgie. După anul 1948, în cadrul Institutului Politehnic din
Bucureşti existau anumite cursuri de metalurgie la Facultatea de Chimie Industrială în anii
universitari 1948/1949 şi în 1949/1950. În anul universitar 1950/1951 se înfiinţează Facultatea
de Metalurgie, care s-a desprins, de fapt, din Facultatea de Chimie Industrială. Facultatea de
Metalurgie a funcţionat în cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti pe toată existenţa aces
tuia. În anul 1992/1993, Institutul Politehnic din Bucureşti a devenit Universitatea Politehnica
din Bucureşti. Cerinţele moderne ale pregătirii inginereşti în domeniul producerii de noi
materiale cu caracteristici deosebite au impus transformarea atât în fond, cât şi în formă, a
Facultăţii de Metalurgie în Facultatea de Ştiinţă şi Ingineria Materialelor, în anul universitar
1992/1993. Astfel, s-a introdus studiul şi proiectarea materialelor avansate, cum ar fi: materiale
compozite, materiale polifazice, sticle metalice, pulberi metalice şi ceramice, materiale cu
efect de memorie a formei, materiale ultra uşoare, materiale magnetice, materiale antifricţiune,
materiale superplastice etc. Facultatea de Ştiinţa şi Ingineria Materialelor oferă atât studii de
licenţă (de 4 ani), cât şi studii de master (de 2 ani) şi de doctorat (de 3 ani).
11. Facultatea de Chimie Aplicată şi Ştiinţa Materialelor. Învăţământul de ingineri în
domeniul chimiei în Bucureşti îşi are începuturile la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de
Ştiinţe, în cadrul căreia s-a înfiinţat, în anul 1920, de către profesorul Negoiţă Dănăilă (1878-
1953) Institutul de Chimie Industrială, care avea sediul pe Calea Moşilor nr. 132, Bucureşti.
Absolvenţii acestui institut primeau diplome de „ingineri chimişti universitari”. În 1938,
când a luat fiinţă Politehnica din Bucureşti (1938-1948), în cadrul acesteia a funcţionat facul
tatea de Chimie Industrială formată din Institutul de Chimie Industrială de pe lângă Facultatea
de Ştiinţă a Universităţii din Bucureşti şi o parte din Secţiunea Industrială a Şcolii Politehnice
din Bucureşti, care din anul 1937 începuse să elibereze diplome de „ingineri chimişti indus
triali”, în locul diplomelor de „ingineri industriali”, până în anul 1936, inclusiv. Facultatea
de Chimie Industrială şi-a păstrat denumirea pe toată durata Politehnicii din Bucureşti (1938-
1948) şi pe durata 1948-1974 în cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti.
Prin Decretul nr. 147/1974, Facultatea de Chimie de la Universitatea din Bucureşti a trecut
la Institutul Politehnic din Bucureşti, formând împreună cu Facultatea de Chimie Industrială
a acestui institut, „Institutul Naţional de Chimie”, acesta funcţionând în cadrul Institutului
Politehnic din Bucureşti. Institutul Naţional de Chimie a avut, în perioada 1974-1978, urmă
toarele facultăţi: Facultatea de Chimie şi Facultatea de Inginerie Chimică; în perioada 1978-
1986, Facultatea de Tehnologie Chimică (ingineri şi universitari) şi Facultatea de Utilaje şi
Ingineria Proceselor Chimice; în perioada 1986-1990, Facultatea de Tehnologie Chimică
(ingineri şi universitari) şi Facultatea de Utilaje şi Ingineria Proceselor Chimice (fără cifră de
şcolarizare).
La începutul anului 1990 (în cadrul anului universitar 1990/1991), Facultatea de Chimie a
revenit în cadrul Universităţii Bucureşti.
La Institutul Politehnic din Bucureşti a rămas Facultatea de Tehnologie Chimică, în
perioada 1990-1992, iar din 1992 s-a revenit la denumirea de Facultatea de Chimie Industrială,
în cadrul Universităţii Politehnica din Bucureşti. Această denumire s-a păstrat până în anul
universitar 2004/2005, când şi-a schimbat numele în Facultatea de Chimie Aplicată şi Ştiinţa
Materialelor.
12. Facultatea de Inginerie (cu predare) în Limbi Străine este o şcoală de ingineri în
cadrul căreia învăţământul se desfăşoară integral în trei limbi de circulaţie internaţională:
engleză, franceză şi germană.
În anul universitar 1994/1995, a luat fiinţă Departamentul de Ştiinţe Inginereşti în cadrul
căruia se preda studenţilor care deveneau ingineri în diferite specializări, în cele trei limbi
străine. În anul universitar 2000/2001, Departamentul de Ştiinţe Inginereşti devine Facultatea
de Inginerie (cu predare) în Limbi Străine. În cadrul acestei facultăţi, se urmăreşte formarea
de specialişti bilingvi cu un spectru larg de pregătire, promovarea mobilităţii studenţilor prin
trimiterea lor în străinătate pentru anumite perioade din învăţământ, dezvoltarea legăturilor
bilaterale şi multilaterale cu şcoli de inginerie din ţările avansate tehnologic, crearea – pentru
studenţii străini – de candidaţi pentru începerea directă a studiilor ş.a.
13. Facultatea de Ştiinţe Aplicate a fost înfiinţată în anul 2005, la propunerea Departa
mentului de Matematică şi a Departamentului de Fizică ale Universităţii Politehnica din
Bucureşti. Această facultate pregăteşte ingineri în specializările: Matematică şi Informatică
Aplicată în Inginerie şi Inginerie Fizică, pentru licenţă (patru ani). De asemenea, se oferă
programe de master (ciclul II, doi ani). La facultate există o şcoală doctorală.
Facultatea are trei centre de cercetare ştiinţifică şi 19 laboratoare: Lasere, Optoelectro
nică, Microscopie, Holografie, Prelucrarea Optică a informaţiei, Cristale lichide, Materiale,
Haos şi Dinamică Neliniară, Plasmă, Fizică Computaţională, Fizică Nucleară, Arhitectura
Calculatoarelor şi Baze de Date, Programarea Calculatoarelor şi Sisteme de Operare, Reţele
de Calculatoare, Inteligenţă Artificială, Analiză Numerică, Proiectare Asistată de calculator,
Procesarea imaginilor ş.a.
14. Facultatea de Inginerie Medicală a Universităţii Politehnica din Bucureşti a fost
înfiinţată în anul 2010, prin integrarea Departamentului de Bioinginerie şi Biotehnologie şi a
Departamentului de Educaţie Fizică şi Sport-Kinetoterapie care au funcţionat anterior ca struc
turi independente ale universităţii.
Pregătirea studenţilor este interdisciplinară, orientată spre dezvoltarea şi promovarea
echipamentelor, dispozitivelor, materialelor şi tehnologiilor biomedicale moderne.
Facultatea de Inginerie Medicală asigură absolvenţilor competenţe teoretice şi practice în
domeniul ingineriei medicale, prin formarea de abilităţi pentru asistenţă tehnică şi informatică,
pentru cercetare inginerească, inovare şi proiectare în domeniul echipamentelor medicale, al
dispozitivelor şi al materialelor cu proprietăţi specifice aplicaţiilor medicale, pentru crearea de
software dedicat aplicaţiilor din domeniul medical.
Pregătirea medicală necesară studenţilor le este oferită prin discipline predate de cadre
didactice de la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila”. Stagii educaţionale
sau de cercetare în domeniul ingineriei medicale oferite studenţilor se desfăşoară cu succes în
programul cadru Erasmus, prin schimburi organizate cu alte universităţi europene.
15. Facultatea de Antreprenoriat, Ingineria şi Managementul Afacerilor şi-a început
activitatea în anul universitar 2010/2011. Facultatea se adresează tinerilor care urmăresc să-şi
construiască o carieră în mediul afacerilor (atât în domeniul industrial, cât şi alte domenii),
precum şi a celor ce doresc să-şi dezvolte propriul business.
Facultatea oferă studenţior o bază materială consistentă constând dintr-o bibliotecă
modernă dotată cu cărţi în domeniile de interes. Majoritatea cărţilor aparţin unor edituri de mare
prestigiu (Prentice Hall, McGraw Hill, Pearson, Teora, Niculescu ş.a.). În dotarea facultăţii se
află laboratoare didactice moderne în care se practică simulări software utile în dezvoltarea
abilităţilor manageriale ale studenţilor, absolvenţii putând îndeplini cu succes criteriile de
selecţie impuse de rigorile grilei de angajare.
Înființarea acestor trei facultăți (13, 14, 15) a fost aprobată de Senatul UPB încă din anul
2003.
Acum, în cele ce urmează, dăm un tabel care recapitulează etapele importante ale învăţă
mântului politehnic în perioadele comunistă şi postcomunistă (1948 – prezent).
ÎNVĂȚĂMÂNTUL POLITEHNIC ÎN BUCUREȘTI, PERIOADA: 1948 – PREZENT
Intervalul de timp
Denumirea Rectorul ,QL‫܊‬LDWRULL
în care a IXQF‫܊‬LRQDW Unele date semnificative în legăWXUăFX‫&܇‬2$/$
‫&܇‬2/II ‫&܇‬2/II ‫&܇‬2/II
‫&܇‬2$/$
11.XII.1948- Institutul /D]ăU6WRLFHVFX Decretul nr. 175 din 2 august • /D vQILLQĠDUH ,nstitutul PolLWHKQLF GLQ %XFXUHúWL FRQWLQXDWRU DO
3.X.1959 Politehnic din (31.XII.1948- 1948 al Prezidiului Marii Politehnicii din BucureúWL DYHD patru IDFXOWăĠL 0HFDQLFă
%XFXUHúWL ,PB) 1.X.1950) $GXQăUL1DĠLRQDOHD5HSXEOLFLL (OHFWURWHKQLFă &KLPLH,QGXVWULDOă Textile.
Populare Române, publicat în • /D vQFHSXWXO DFWLYLWăĠLL WLPS GH ]LOH 3-21.XII.1948), proble-
Monitorul Oficial al RPR nr. mele curente ale IPB au fost rezolvate de fostul rector al Politeh-
177 din 3 august 1948 QLFLLGLQ%XFXUHúWLSURIHVRUXO1LFRODH3etrulian.
- ÌQDQXODIRVWGDWvQIRORVLQĠă&RUSXO3GHODORFDOXOIPB din
strada Polizu nr. 1.
• În anul 1950 (Decretul nU DO 3UH]LGLXOXL 0DULL $GXQăUL
1DĠLRQDOH GLQ 14 ianuarie 1950) sH vQILLQĠHD]ă DVSLUDQWXUD GXSă
modelul sovietic (URSS). Cei cDUHXUPDXDVSLUDQWXUDREĠLQHDXWLWOXO
úWLLQĠLILFGHFDQGLGDWvQúWLLQĠHWHKQLFH$FHVWWLWOXHUDQHFHVDUSHQWUX
DSXWHDDYDQVDvQIXQFĠLLOHGHFRQIHUHQĠLDUúLSURIHVRUuniversitar.
Constantin • &RQVWDQWLQ &kUFLXPăUHscu a fost muncitor sau maistru. A fost
&kUFLXPăUHVFX numit rector al IPB GHFăWUHRILFLDOLWăĠLOHFRPXQLVWHFDUHJkQGHDX –
(X.1950-12.III.1951) în acel timp – FăWRDWHFRPSDUWLPHQWHOHsocial-economice úLFXOWXUDOH
trebuie conduse de clasa muncitoare prin reSUH]HQWDQĠLHL
• Începând cu anul universitar 1950/1951, IPB DUH úDSWH IDFXOWăĠL
(OHFWURWHKQLFă (QHUJHWLFă 0HFDQLFă &KLPLH ,QGXVWULDOă Textile;
Metalurgie; ,QJLQHUL(FRQRPLúWL
• Începând cu anul universitar 1950/1951, facXOWăĠLOH 8PB au
cursuri normale úLcursuri paralele vQILLQĠDte pentru PXQFLWRULLúL
WHKQLFLHQLLYHQLĠLGLQIDEULFLúLX]LQHPXOĠLGLQWUHHLIăFkQGFXUVXUL
de liceu.reduse la doi ani în loc de patru ani).
ùWHIDQVencov • În anul 1951 sunt preluate de la Institutul de Exploatare a
(12.III.1951- LemnulXL FRUSXULOH GH FOăGLUL GH OD ORFDOXO IPB din strada Polizu
VIII.1952) nU/012356úL4
• Din 2.X.1951 (DM 1956 din 2.X.1951), Facultatea de Textile
GHYLQH ,QVWLWXWXO GH ,QGXVWULH 8úRDUă úL HVWH WUDQVIHUDW OD ,QVWLWXWXO
PROLWHKQLFGLQ,DúL
• În anul universitar 1951/1952 IPB UăPkQH FX ‫܈‬DVH IDFXOWăĠL
Acestea sunt: (OHFWURWHKQLFă (QHUJHWLFă 0HFDQLFă Chimie

,QGXVWULDOă Metalurgie; Ingineri (FRQRPLúWL
627
continuare tabel
628
Traian Negrescu • Începând cu anul universitar 1953/1954, IPB IXQFĠLRQHD]ă cu
(VIII.1952-VIII.1954) QRXă IDFXOWăĠL (OHFWURWHKQLFă (QHUJHWLFă (OHFWURQLFă úL
7HOHFRPXQLFDĠLL 0HFDQLFă &RQVWUXFĠLL GH 8WLODMH Chimie
,QGXVWULDOă Metalurgie; ,QJLQHUL(FRQRPLúWL MunFLWRUHDVFăWLS$.
Constantin Dinculescu • Începând cu anul universitar 1954/1955, IPB IXQFĠLRQHD]ă FX
(VIII.1954-I.1956) XUPăWRDUHOH QRXă IDFXOWăĠL (OHFWURWHKQLFă (QHUJHWLFă (OHFWURQLFă
úL 7HOHFRPXQLFDĠLL Mecanică 0DúLQL úL Utilaje; Chimie
,QGXVWULDOă Metalurgie; ,QJLQHUL(FRQRPLúWL MuncitoUHDVFăWLS$
• Din anul universitar 1955/1956, IPB are opt IDFXOWăĠL Elec-
WURWHKQLFă (QHUJHWLFă (OHFWURQLFă úL 7HOHFRPXQLFDĠLL MecaQLFă
7HKQRORJLH 0HFDQLFă Chimie InGXVWULDOă Metalurgie; Ingineri
(FRQRPLúWL.
Cezar Parteni-Antoni • Începând cu anul universitar 1956/1957, IPB IXQFĠLRQHD]ăFX‫܈‬DVH
(I.1956-XII.1956) IDFXOWăĠL (OHFWURWHKQLFă úL (QHUJHWLFă (OHFWURQLFă úL 7HOHFR-
PXQLFDĠLL 0HFDQLFă Chimie IndusWULDOă Metalurgie; Ingineri
(FRQRPLúWL
Constantin Dinculescu • Din anul universitar 1957/1958, IPB are cinci IDFXOWăĠL Elec-
(XII.1956-3.X.1959) WURWHKQLFăúL(QHUJHWLFă (OHFWURQLFăúL7HOHFRPXQLFDĠLL 0HFDQLFă
&KLPLH,QGXVWULDOă Metalurgie.
• La 3 octombrie 1959, prin HCM nr. 1459 din 3.X.1959, Institutul
3ROLWHKQLF GLQ %XFXUHúWL GHYLQH ,QVWLWXWXO 3ROLWHKQLF „Gheorghe
Gheorghiu-Dej” din BucuUHúWL$FHDVWăKRWăUkUHDIRVWGHWHUPLQDWă
GHWUDQVIHUDUHD)DFXOWăĠLL7UDQVSRUWXULGHOD,QVWLWXWXOGH&ăL)HUDWH
„Gheorghe Gheorghiu-Dej” la Institutul Politehnic diQ%XFXUHúWL
• Facultatea de Transporturi provine din contopirea FaFXOWăĠLL de
0HFDQLFăúL D)DFXOWăĠLLGH([SORDWăUL)HURYLDUHDPEHOHDOH,QVWL-
WXWXOXLGH&ăL)HUDWHGLQ%XFXUHúWL FDUHúL-a încheiat activitatea la
3.X.1959.
3.X.1959-XII.1981) Institutul Constantin Dinculescu +RWăUkUHD&RQVLOLXOXLGH0LQLúWUL • Începând cu anul universitar 1959/1960, IPB IXQFĠLRQHD]ă FX ‫܈‬DVH
Politehnic (3.X.1959-IV.1968) HCM nr. 1459 din 3.X.1959 IDFXOWăĠL (OHFWURWHKQLFă úL (QHUJHWLFă (OHFWURQLFă úL 7HOHFoPXQLFDĠLL
„Gheorghe 0HFDQLFă &KLPLH,QGXVWULDOă Metalurgie; Transporturi.
Gheorghiu-Dej” • ÌQDQXOVHDFRUGăWLWOXOúWLLQĠLILF „Doctor Honoris Cauza” ingine-
GLQ%XFXUHúWL ruOXL HQJOH] GH RULJLQH URPkQă *HRUJH *RJX &RQVWDQtinescu

DEVROYHQWDOùFROLL1DĠLRQDOHGH3RGXULúLùRVHOHGLQ%XFXUHúWL
• Din anul universitar 1960/1961, IPB IXQFĠLRQHD]ăFX‫܈‬DSWH IDFXOWăĠL
(OHFWURWHKQLFă; (QHUJHWLFă (OHFWURQLFă úL 7HOHFRPXQLFDĠLL 0HFDQLFă
&KLPLH,QGXVWULDOă Metalurgie; Transporturi.
• Începând cu anul universitar 1961/1962, IPB IXQFĠLRQHD]ă FX opt
IDFXOWăĠL (OHFWURWHKQLFă; EnergetiFă (OHFWURQLFă úL 7HOHFRPXQLFDĠLL
0HFDQLFă 7HKQRORJLD &RQVWUXFĠLLORU GH 0DúLQL Chimie IndusWULDOă
Metalurgie; Transporturi.
• Din anul universitar 1962/1963, IPB are QRXă IDFXOWăĠL ElHFWURWHKQLFă;
(QHUJHWLFă (OHFWURQLFă úL 7HOHFRPXQLFDĠLL 0HFDQLFă 0HFDQLFă
$JULFROă Tehnologia CRQVWUXFĠLLORU GH 0DúLQL &KLPLH ,QGXVWULDOă
• )DFXOWDWHDGH0HFDQLFă$JULFROăV-DvQILLQĠDWSULQ+&0nr. 778/1962.
• În anul 1963, D vQFHSXW SURLHFWDUHD LQYHVWLĠLHL noului local al
Institutului PolitHKQLF GLQ %XFXUHúWL, situat pe Splaiul Inde-
SHQGHQĠHLnr. 313, Sector 6, având ca: Proiectant principal: Institutul
GH 3URLHFWăUL PROIECT %XFXUHúWL ‫܈‬ef de proiect: arhitect Octav
continuare tabel
• Din anul universitar 1962/1963, IPB are QRXă IDFXOWăĠL ElHFWURWHKQLFă;
(QHUJHWLFă (OHFWURQLFă úL 7HOHFRPXQLFDĠLL 0HFDQLFă 0HFDQLFă
$JULFROă Tehnologia CRQVWUXFĠLLORU GH 0DúLQL &KLPLH ,QGXVWULDOă
• )DFXOWDWHDGH0HFDQLFă$JULFROăV-DvQILLQĠDWSULQ+&0nr. 778/1962.
• În anul 1963, D vQFHSXW SURLHFWDUHD LQYHVWLĠLHL noului local al
Institutului PolitHKQLF GLQ %XFXUHúWL, situat pe Splaiul Inde-
penGHQĠHLnr. 313, Sector 6, având ca: Proiectant principal: Institutul
GH 3URLHFWăUL PROIECT %XFXUHúWL ‫܈‬ef de proiect: arhitect Octav
Doicescu, UHFWRU úLSURIHVRU OD ,QVWLWXWXO GH $UKLWHFWXUă GLQ %XFXUHúWL
ValRDUHDLQYHVWLĠLHLSUHYă]XWăLQLĠLDOOHL
• În 19 martie 1965, a decedat Gheorghe Gheorghiu-Dej. Plenara
FRPXQă D &RPLWHWXOXL &HQWUDO DO 3DUWLGXOXL 0XQFLWRUHVF 5RPkQ D
ConsiliuOXL GH 6WDW úL D &RQVLOLXOXL GH 0LQLúWUL DO 5HSXEOLFLL Populare
Române, din 22 martie 1965, a adoptat o +RWăUkUHSHQWUXHWHUQL]DUHD
PHPRULHLWRYDUăúXOXL*KHorghe GheorghiuDej, FRQIRUPFăUHLDSULQWUH
altele: – VH PHQĠLQH EXUVD UHSXEOLFDQă „Gheorghe GheorghiuDej” úL
,QVWLWXWXO 3ROLWHKQLF GLQ %XFXUHúWL devine Institutul Politehnic
„Gheorghe GheorghiuDej” GLQ%XFXUHúWL.
• La 28 iunie 1965, se deschiGHúDQWLHUXOSHQWUXFRQVWUXLUHDFHOXLPDL
PDUHHGLILFLXGHvQYăĠăPkQWVXSHULRUGLQĠDUăvQ6SODLXO,QGHSHQGHQĠHL
nU ,QVWLWXWXO 3ROLWHKQLF GLQ %XFXUHúWL FX R VXSUDIDĠă XWLOă GH
120.000 mp, respectiv 214.000 mp VXSUDIDĠă GHVIăúXUDWă SHQWUX R
capaciWDWH GH GH VWXGHQĠL SH XQ WHUHQ GH KD ÌQ Etapa I,
SUHYă]XWă FX R VXSUDIDĠă GHVIăúXUDWă GH .000 mp, s-au realizat
profilurile ÌQYăĠăPkQW JHQHUDO 0HFanica, CHQWUDOD 7HUPRHOHFWULFă
(CET), Electrotehnica, Metalurgie – 7UDQVSRUWXUL úL *UXSXl Gospo-
GăUHVF Etapa a II‑a a cuprins: (OHFWURQLFD &KLPLD ,QGXVWULDOă úL
Biblioteca. Din etapa a II-a s-a reDOL]DW QXPDL %LEOLRWHFD GXSă DQXO
ÌQ VFKLPE SkQă vn anul 1980, s-D vQăOĠDW JUXSXO GH FăPLQH
VWXGHQĠHúWL„Regie”.
• În perioada de început (iunie-LXOLH DOXFUăULORUGHFRQVWUXFĠLHD
QRXOXL FRPSOH[ ,QVWLWXWXO 3ROLWHKQLF GLQ %XFXUHúWL D SULPLW Hfectiv
numele lui Gheorghe Gheorghiu-'HM /D ORFXO OXFUăUilor se putea
FRQVWDWD Fă HUD VFULV ùDQWierul Institutului Politehnic „Gheorghe
Gheorghiu-Dej” GLQ%XFXUHúWL
• În anul 1966, s-a încheiat o ÌQĠHOHJHUHGHFRODERUDUHvQWUH,QVWLWXWXO
Politehnic din %XFXUHúWL úL 8QLYHUVLWDWHD GLQ *DQG %HOJLD , care

prevedea schimburi de cadre didactice pe un anuPLWLQWHUYDOGHWLPSúL
colaborarea în doPHQLLOHPHWDOXUJLHPDúLQLKLGUDXOLFHPDúLQL-unelte,
629
PRWRDUHFXDUGHUHLQWHUQăWHUPRWHKQLFăúD
• Din anul universitar 1966/1967, IPB IXQFĠLRQHD]ă FX zece IDFXOWăĠL
ElecWURWHKQLFă (QHUJHWLFă (OHFWURQLFăúL7HOHFRPXQLFDĠLL $XWRPDWLFă
0HFDQLFă MecDQLFă $JULFROă 7HKQRORJLD &RQVWUXFĠLLORU GH 0DúLQL
• Facultatea de AutoPDWLFăDIRVWvQILLQĠDWăvQDQXO
• La 22 iunie 1967, s-a decernDWWLWOXOúWLLQĠLILF „Doctor Honoris Cauza”,
inginerului român Henri &RDQGă, SLRQLHU DO DYLDĠLHL PRQdiale,
FRQVWUXFWRUXOSULPXOXLDYLRQFXUHDFĠLHdin lume (în 1910).
VWXGHQĠHúWL„Regie”.
• În perioada de început (iunie-LXOLH DOXFUăULORUGHFRQVWUXFĠLHD
QRXOXL FRPSOH[ ,QVWLWXWXO 3ROLWHKQLF GLQ %XFXUHúWL D SULPLW Hfectiv
numele lui Gheorghe Gheorghiu-'HM /D ORFXO OXFUăUilor se putea
FRQVWDWD Fă HUD VFULV ùDQWierul Institutului Politehnic „Gheorghe
Gheorghiu-Dej” GLQ%XFXUHúWL
• În anul 1966, s-a încheiat o ÌQĠHOHJHUHGHFRODERUDUHvQWUH,QVWLWXWXO
Politehnic din %XFXUHúWL úL 8QLYHUVLWDWHD GLQ *DQG %HOJLD , care
prevedea schimburi de cadre didactice pe un anuPLWLQWHUYDOGHWLPSúL
colaborarea în doPHQLLOHPHWDOXUJLHPDúLQLKLGUDXOLFHPDúLQL-unelte,
PRWRDUHFXDUGHUHLQWHUQăWHUPRWHKQLFăúD continuare tabel
630
• Din anul universitar 1966/1967, IPB IXQFĠLRQHD]ă FX zece IDFXOWăĠL
ElecWURWHKQLFă (QHUJHWLFă (OHFWURQLFăúL7HOHFRPXQLFDĠLL $XWRPDWLFă
0HFDQLFă MecDQLFă $JULFROă 7HKQRORJLD &RQVWUXFĠLLORU GH 0DúLQL
• Facultatea de AutoPDWLFăDIRVWvQILLQĠDWăvQDQXO
• La 22 iunie 1967, s-a decernDWWLWOXOúWLLQĠLILF „Doctor Honoris Cauza”,
inginerului român Henri &RDQGă, SLRQLHU DO DYLDĠLHL PRQdiale,
FRQVWUXFWRUXOSULPXOXLDYLRQFXUHDFĠLHdin lume (în 1910).
*HRUJH6%ăUănescu • Începând cu anul universitar 1968/1969, s-DX vQILLQĠDW vQ IPB
(IV.1968-III.1972) cursurile dH VXELQJLQHUL SHQWUX IDFXOWăĠLOH: (QHUJHWLFă Tehnologia
&RQVWUXFĠLLORUGH0DúLQL &KLPLH,QGXVWULDOă Metalurgie; Transporturi.
• În anul 1968, s-a încheiat o ÌQĠHOHJHUH vQWUH ,QVWLWXWXO 3ROLWHKQLF
GLQ %XFXUHúWL úL UniversLWDWHD 7HKQLFă GLQ %XGDSHVWD, care pre-
vedea schimburi de cadre GLGDFWLFHúLFRODERUăULSHWHPHGHLQWHUHV
FRPXQ WHRULD LQIRUPDĠLHL úL SUHOXFUăUL GH GDWH SURLHFWDUH DVLVWDWă
de calculatoU PLFURXQGH FLUFXLWH FX VWUDWXUL VXEĠLUL PDúLQL HOHF-
trice etc.).
• La 21 iulie 1969, s-a dat în folRVLQĠă SULPXO FRUS GH FOăGLUH din
noul local al IPB ÌQYăĠăPkQW JHQHUDO &RUSXO %1 FX R VXSUDIDĠă
de 11.500 mp.
• În anul 1969, are loc inaugurarea noului local al Institutului
3ROLWHKQLFGLQ%XFXUHúWL.
• În anul 1969 s-a încheiat o ÌQĠHOHJHUHvQWUH,QVWitutul Politehnic
din BuFXUHúWL úL 8QLYHUVLWDWHD 7HKQLFă GLQ 'UHVGD 5HSXEOLFD
'HPRFUDWă*HUPDQă , FDUHSUHYHGHDVFKLPEXULGHVWXGHQĠLODSUDF-
WLFăúLFRODERUăULDOHFDGUHORUGLGDFWLFHvQGRPHQLLOHPHFDQLFăfină
RSWLFăHOHFWURWHKQLFă úLPHWDOXUJLH
• Începând cu anul universitar 1969/1970, s-DvQILLQĠDW,QVWLWXWXOGH
6XELQJLQHULGLQ3LWHúWLFDUHHVWHVXERUGRQDW,nstitutului Politehnic
GLQ%XFXUHúWL
• Din anul universitar 1969/1970, IPB IXQFĠLRQHD]ăFXunsprezece
IDFXOWăĠL EleFWURWHKQLFă (QHUJHWLFă Electronică úL 7HOHFRPXni-
FDĠLi; $XWRPDWLFă 0HFDQLFă 0HFDQLFă$JULFROă Tehnologia Con-

struFĠLLORUGH0DúLQL &KLPLH,QGXVWULDOă Metalurgie; Transporturi;
InstiWXWXOGH6XELQJLQHULGLQ3LWHúWL
• În anul universitar 1969/1970, se îQILLQĠHD]ă vQYăĠăPkQWXO VHUDO
pentru ingineri, cu duraWDGHúDVHDQL
• ÌQ DQXO 6HQDWXO ,QVWLWXWXOXL 3ROLWHKQLF GLQ %XFXUHúWL D
DFRUGDW WLWOXO úWLLQĠLILF „Doctor Honoris Cauza” profesorului
Serghei Dimitrievici Pnomariov ùHIXl CateGUHL GH 5H]LVWHQĠD
Materialelor de la Institutul Bauman din Moscova.
• În anul 1970, s-DX GDW vQ IRORVLQĠă FOăGLULOH $1 úL &$ GLQ noul
local al IPB.
• În anul 1971 s-DXGDWvQIRORVLQĠăFOăGLULOH5&%&D&(&)úL
Centrul de Calcul din noul local al IPB.
• Din anul universitar 1969/1970, IPB IXQFĠLRQHD]ăFXunsprezece
IDFXOWăĠL EleFWURWHKQLFă (QHUJHWLFă Electronică úL 7HOHFRPXni-
FDĠLi; $XWRPDWLFă 0HFDQLFă 0HFDQLFă$JULFROă Tehnologia Con-
struFĠLLORUGH0DúLQL &KLPLH,QGXVWULDOă Metalurgie; Transporturi;
InstiWXWXOGH6XELQJLQHULGLQ3LWHúWL
• În anul universitar 1969/1970, se îQILLQĠHD]ă vQYăĠăPkQWXO VHUDO
pentru ingineri, cu duraWDGHúDVHDQL
• ÌQ DQXO 6HQDWXO ,QVWLWXWXOXL 3ROLWHKQLF GLQ %XFXUHúWL D
DFRUGDW WLWOXO úWLLQĠLILF „Doctor Honoris Cauza” profesorului
Serghei Dimitrievici Pnomariov ùHIXl CateGUHL GH 5H]LVWHQĠD
Materialelor de la Institutul Bauman din Moscova.
continuare tabel
• În anul 1970, s-DX GDW vQ IRORVLQĠă FOăGLULOH $1 úL &$ GLQ noul
local al IPB.
• În anul 1971 s-DXGDWvQIRORVLQĠăFOăGLULOH5&%&D&(&)úL
Centrul de Calcul din noul local al IPB.
Radu P. Voinea • În anul 1972, Institutul 3ROLWHKQLF GLQ %XFXUHúWL D încheiat o
(IV.1972-IV.1981) colaborare FX ùFRDOD 6XSHULRDUă 7HKQLFă GH 7UDQVSRUWXUL GLQ
=LOLQD 5HSXEOLFD 6RFLDOLVWă &HKRVORYDFLD), care prevedea schim-
buri de cadre didactLFH úL FRODERUăUL úWLLQĠLILce în domeniul trans-
porturilor.
• Începând cu anul universitar 1972/1973, IPB IXQFĠLRQHD]ă FX
GRXăVSUH]HFH IDFXOWăĠL (OHFWURWHKQLFă (QHUJHWLFă $XWRPDWLFă
(OHFWURQLFă úL 7HOHFRPXQLFDĠLL Mecanică 0HFDQLFă $JULFROă
TehnologLD &RQVWUXFĠLLORU GH 0DúLQL Chimie IndXVWULDOă Meta-
lurgie; ConstruFĠLL $HURVSDĠLale; Transporturi; Institutul de Subin-
JLQHULGLQ3LWHúWL
• )DFXOWDWHDGH&RQVWUXFĠLL$HURVSDĠLDOHV-DvQILLQĠDWSULQ+&0nr.
1244 din 7.X.1971.
• În anul 1973, s-a încheiat o ÌQĠHOHJHUH GH FRODERUDUH vQWUH
InstitXWXO 3ROLWHKQLF GLQ %XFXUHúWL úL ùFRDOD 6XSHULRDUă &HKă GLQ
Praga, care prevedea schimburi de cadre didactice úLFRODERUăULvQ
domeniile HOHFWURWHKQLFă HOHFWURQLFă FRQVWUXFĠLL GH PDúLQL úL
modeODUHDDUGHULLFăUEunilor.
• În anul 1973, s-au dat în folosiQĠăODnoul local al IPB, corpurile
GHFOăGLUL($(%úL-'
• În anul 1974, s-DXGDWvQIRORVLQĠăODnoul local al IPB, corpurile
GHFOăGLUL-$-%-&-(-)-*&*úL)$
• În anul 1974, VH vQILLQĠHD]ă ,QVWLWXWXO 1DĠLRQDO GH &KLPLH care
DSDUĠLQH GH IPB, úL FDUH DUH vQ FRPSRQHQĠa sa două IDFXOWăĠL
)DFXOWDWHDGH&KLPLHúL)DFXOWDWHDGH,QJLQHULH&KLPLFă
• Din anul universitar 1974/1975, IPB IXQFĠLRQHD]ă FX GRXăVSUH-
zece IDFXOWăĠL: (OHFWURWHKQLFă (QHUJHWLFă $XWRPDWLFă (OHFWURQLFă
úL 7HOHFRPXQLFDĠLL 0HFDQLFă 0HFDQLFă $JULFROă Tehnologia
&RQVWUXFĠLLORU GH 0DúLQL Aeronave; Transporturi; Metalurgie;
Chimie; ,QJLQHULH&KLPLFă
• ,QVWLWXWXO GH 6XELQJLQHUL GLQ 3LWHúWL GHYLQH ,QVWLWutXO GH ÌQYăĠă-
mânt Superior dLQ3LWHúWLFDXQLWDWHLQGHSHQGHQWă
• În anul 1975, s-au GDWvQIRORVLQĠă la noul local al IPB, corpurile
GHFOăGLUL(&('(*(+(,úL)%
GLQ %XFXUHúWi úL 8QLYHUVLWDWHD 1DĠLRQDOă GH Inginerie din Lima
631
(Peru), care prevedea schimburi de FDGUHGLGDFWLFHúL acordarea de

burse de specializare.
GHFOăGLUL-+-,-.-/&+úL&,
XUPăWRDUHOH GRXăVSUH]HFH faculWăĠL ElectURWHKQLFă EnergeWLFă
$XWRPDWLFă (OHFWURQLFă úL 7HOHFRPXQLFDĠLL 0HFDQLFă 0HFDQLFă
$JULFROă 7HKQRORJLD &RQVWUXFĠLLORU GH 0DúLQL Aeronave; Trans-
porturi; Metalurgie; Tehnologie ChimiFă; 8WLODMH úL 7HKQRORJLD
Proceselor Chimice.
• În anul 1977, s-au încheLDW XUPăWRDUHOH vQĠHOHJHUL – ÌQĠHOHJHUH
úL 7HOHFRPXQLFDĠLL 0HFDQLFă 0HFDQLFă $JULFROă Tehnologia
Chimie; ,QJLQHULH&KLPLFă
• ,QVWLWXWXO GH 6XELQJLQHUL GLQ 3LWHúWL GHYLQH ,QVWLWutXO GH ÌQYăĠă-
mânt Superior dLQ3LWHúWLFDXQLWDWHLQGHSHQGHQWă
• În anul 1975, s-au GDWvQIRORVLQĠă la noul local al IPB, corpurile
GHFOăGLUL(&('(*(+(,úL)%
GLQ %XFXUHúWi úL 8QLYHUVLWDWHD 1DĠLRQDOă GH Inginerie din Lima
(Peru), care prevedea schimburi de FDGUHGLGDFWLFHúL acordarea de
continuare tabel
burse de specializare.
632
GHFOăGLUL-+-,-.-/&+úL&,
XUPăWRDUHOH GRXăVSUH]HFH faculWăĠL ElectURWHKQLFă EnergeWLFă
$XWRPDWLFă (OHFWURQLFă úL 7HOHFRPXQLFDĠLL 0HFDQLFă 0HFDQLFă
$JULFROă 7HKQRORJLD &RQVWUXFĠLLORU GH 0DúLQL Aeronave; Trans-
porturi; Metalurgie; Tehnologie ChimiFă; 8WLODMH úL 7HKQRORJLD
Proceselor Chimice.
• În anul 1977, s-au încheLDW XUPăWRDUHOH vQĠHOHJHUL – ÌQĠHOHJHUH
vQWUH ,QVWLWXWXO 3ROLWHKQLF GLQ %XFXUHúWL úL Institutul Superior de
0DúLQL(OHFWURWHKQLFHGLQ6RILD %XOJDULD , care prevede schimburi
de cadre didDFWLFHúLFHUFHWăULFRPXQHvQHOHFWURWHKQLFăFRQVWUXFĠLL
GH PDúLQL úL PHWDOXUJLH úi – ÌQĠHOHJHUH vQWUH ,QVWLWXWXO 3ROLWHKQLF
GLQ %XFXUHúWL úL 3ROLWHKQLFD GLQ /RQGUD &HQWUDOă, care prevedea
VFKLPEXULGHFDGUHGLGDFWLFHúLFRODERUăULvQFHUFHWDUHDúWLLQĠLILFăvQ
GRPHQLLOHWHKQLFLLGHFDOFXOúLDXWRPDWL]ăULORU
• În anul 1978, s-au încheiaWXUPăWRDUHle vQĠHOHJHUi de colaborare: –
ÌQĠHOHJHUHGHFRODERUDUHvQWUH,QVWLWXWXO3ROLWHKQLFGLQ%XFXUHúWLúL
,QVWLWXWXO 3ROLWHKQLF GLQ 9DUúRYLa (Polonia), care prevede schim-
buri de cadre didactice; – ÌQĠHOHJHUHGH FRODERUDUHvQWUH,nstitutul
Politehnic GLQ %XFXUHúWL úL Universitatea de Stat «M.V. Lomono
sov» din Moscova (URSS), care prevede schimburi de cadre
didactice; – ÌQĠHOHJHUHGHFROaborare între Institutul Politehnic din
%XFXUHúWL úL Universitatea «Louis Pasterur» din Strasburg
)UDQĠD , care preveGHFHUFHWăULFRPXQHDVXSUDVLVWHPHORUHOHFWUR-
chimice de conversie a energiei; – ÌQĠHOHJHUH GH FRODERUDUH vQWUH
Institutul Politehnic diQ %XFXUHúWL úL Universitatea «Aix» Marsilia
)UDQĠD , care prevede efectuarea de FHUFHWăUL FRPXne de chimie
IL]LFă
• În anul 1978, s-DGDWvQIXQFĠLXQHXQQRXFRUSGHFOăGLUHODlocalul
nou al IPB FX R VXSUDIDĠă GHVIăúXUDWă GH PS, care cuprinde
laboratoare de încerFăUL GH PDWHULDOH DOH &DWHGUHL GH 5H]LVWHQĠD
Materialelor.
continuare tabel
Voicu Tache • În perioada 19-29 iulie 1981, DDYXWORFOD%XFXUHúWL a XIa Mani
(IV.1981-XII.1981) IHVWDUH 6SRUWLYă ,QWHUQDĠLRQDOă «Universiada 1981», cu participarea a
6000 de sportivi din 69 dHĠăUL&RPSOH[XOVWXGHQĠHVF5HJLHDOIPB
a fost amenajat pentru a deveni „Satul Universiadei”.
• În anul 1981, în perioada septembrie-octombrie, circa 2000 de
VWXGHQĠL DX SDUWLFLSDW OD „ùDQWLHUXO 1DĠLRQDO DO 7LQHUHWXOXL &DQal
'XQăUH-0DUHD1HDJUă” úLODPXncile agricole de WRDPQă
• În anul 1981, DIRVWGDWvQIXQFĠLXQH Atelierul pentru prototipuri
GHPDúLQLunelte, FXRVXSUDIDĠăXWLOăGHPS
• În zilele de 11-12 decembrie 1981, a avut loc SHVLXQHDMXELOLDUă
de comXQLFăULúWLLQĠLILFHFRQVDFUDWăDQLYHUVăULLDGHDQL de la
UHRUJDQL]DUHD ùFROLL 1DĠLRQDOH GH 3RGXUL úL ùRVHOH, RUJDQL]DWă GH
IPB úL,QVWLWXWXOGH&RQVWUXFĠLLGLQ%XFXUHúWL
XII.1981-XI.1992 Institutul Voicu Tache • Din anul universitar 1986/1987, IPB DIXQFĠLRQDW FXXUPăWRDUHOH
Politehnic din (XII.1981-X.1989) zece IDFXOWăĠL (OHFWURWHKQLFă – (QHUJHWLFă $XWRPDWLFă (OHFWURQLFă
%XFXUHúWL úL 7HOHFRPXQLFDĠLL 0HFDQLFă 0HFDQLFă $JULFROă Tehnologia
7HKQRORJLH&KLPLFă.
XUPăWRDUHOH GRXăVSUH]HFH IDFXOWăĠL ElHFWURWHKQLFă (QHUJHWLFă
AXWRPDWLFă (OHFWURQLFăúL7HOHFRPXQLFDĠLL 0HFDQLFă Tehnologia
&RQVWUXFĠLLORU GH 0DúLQL 0HFDQLFă $JULFROă Transporturi;
Aeronave; Metalurgie; Tehnologie ChLPLFă 8WLODMH úL 7HKQRORJLD
Proceselor Chimice.
Rodica Vâlcu • Din anul universitar 1989/1990, IPB IXQFĠLRQHD]ăFXXUPăWRDUHOH
(X.1989-I.1990) unsprezece IDFXOWăĠL (OHFWURWHKQLFă; (QHUJHWLFă AutRPDWLFă Elec-
troQLFăúL7HOHFRPXQLFDĠLL 0HFDQLFă THKQRORJLD&RQVWUXFĠLLORUGH
0DúLQL 0HFDQLFă $JULFROă Transporturi; Aeronave; Metalurgie;
Tehnologie Chimică.
• În anul 1989 este ales primul rector al IPB de sex feminin.
• În decembrie 1989, are loc 5HYROXĠLD5RPkQăGXEODWăGHRORYL-
WXUăGHstat. În urma DFHVWRUDFĠLXQL, HVWHvQOăWXUDWUHJLPXOFRPXQLVW
GLQ5RPkQLDLPSXVGH8566GXSăaO'RLOHD5ă]ERL0RQGLDO
633
continuare tabel
634
Virgiliu-Nicolae • În ianuarie-februarie 1990 au loFSULPHOHDOHJHULOLEHUHGHúHILGH
Constantinescu catedre, consilii profesLRQDOHDOHIDFXOWăĠLORU ELURXULDOHFRQVLOLLORU
(II.1990-III.1992) profesionale, decani, prodecani etc.), Senatul IPB (Biroul Senatu-
lui, rector, prorectori etc.).
XUPătoarele unsprezece IDFXOWăĠL ElectroteKQLFă EnergetLFă Auto-
PDWLFă (OHFWURQLFă úL 7HOHFRPXQLFDĠLL 0HFDQLFă Tehnologia
&RQVWUXFĠLLORU GH 0DúLQL 0HFDQLFă $JULFROă Transporturi; Aero-
nave; ChimiH,QGXVWULDOă; Metalurgie.
*KHRUJKH=JXUă • Între anii 1990-1992, unele cadre didactice din IPB au fost primite
(IV.1992-XI.1992) vQ $FDGHPLD 5RPkQă 'H DVHPHQHD DX IRVW SXúL vQ GUHSWXUL IRúWL
membri ai Academiei Române ce IXVHVHUă vQOăWXUDĠL GH UHJLPXO
comunist din diverse motive politice.
XI.1992 – prezent Universitatea GheRUJKH=JXUă 'HFL]LD6HQDWXOXLùFROLL IPB) • În 1992, s-a fixat amplasamentul peQWUXQRXDELEOLRWHFăDúFROLL
„Politehnica” (XI.1992-III.2000) vQúHGLQĠDRUGLQDUă din FDUHVăFRUHVSXQGăFHULQĠHORUH[LVWHnte, biblioteca din localul vechi
din BucXUHúWL noiembrie 1992 de a schimba DOúFROLL – Polizu – ILLQGQHvQFăSăWRDUH%LEOLRWHFDDIRVWFRQVWUXLWă
(UPB) denumirea IPB în UPB. în perioada 1994-2010.
• În incinta noului local al UPB s-a construit Biserica „Sfântul
Grigore Palama”, SHQWUX VWXGHQĠL úL SHQWUX SXEOLF %LVHULFD DUH
DVSHFWúLSURSRUĠLLLQVSLUDWHGLQDUKLWHFWXUDWUDGLĠLRQDOăURPkQHDVFă
GH REkUúLH EL]DQWLQă 'HPHUsurile necesare pentru aprobarea con-
VWUXFĠLHL ELVHULFLL DX IRVW IăFXWH GH $VRFLDĠLLOH Sfântului Grigore
3DODPDúL$6&25conduse de preotul Constantin Coman. Condu-
cerea UniverVLWăĠLL D RIHULW WHUHQXO PHFHVDU PS. Proiectul a
fost finalizat în anul 1995, de arhitecta Liliana Elisabeta Chiaburu
úL DUKLWHFWXO 3DXO /XSX GH OD 6& „Romcompall” 65/ GXSă
SODQXULOHLQLĠLDOHDOHDUKLWHFWXOXL1LFRODH*RJD/XFUăULOHGHH[HFX-
ĠLH au început în anul 1996, prin „$HGLILFLD &DUSDĠL” – director
Petre Badea –, care a foVW úL VSRQVRUXO OXFUăULL VXE FRQGXFHUHD
LQJLQHULORU &ăWăOLQ úL $OELQD 1HJXOLFL /XFUările s-DX VIkUúLW vQ
noiembrie 1998. Biserica a fost VILQĠLWă în ziua de 26 noiembrie
1998, de Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic al Constantinopulului,
vPSUHXQă FX 9LQFHQĠLX 3ORLHúWHDQu, Episcop Vicar Patriarhal, în

SUH]HQĠD3)7HRFWLVW – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.
• Din anul universitar 1993/1994, UPB fuQFĠLRQHD]ăFX unsprezece
IDFXOWăĠiRFDWHGUă81(6&2úL trei colegii universitare tehnice.
)DFXOWăĠi: (OHFWURWHKQLFă; (QHUJHWLFă AXWRPDWLFă úL &DOFXODWRDUH;
(OHFWURQLFă úL 7HOHFRPXQLFDĠLL Inginerie 0HFDQLFă ,QJLQHULD úL
Managementul Sistemelor Tehnologice; Ingineria Sistemelor Bio-
tehnice; Transporturi; Aeronave; ùWLLQĠD úL ,QJLQHULD 0DWHULDOHORU
&KLPLH,QGXVWULDOă Catedra UNESCO.
Colegii: Tehnic de Profil Electric; Tehnic de Profil Mecanic;
Tehnic de Profil Chimie – Metalurgie.
• Începând cu anul universitar 1994/1995, UPB are GRXăVSUH]HFH
IDFXOWăĠLRFDWHGUă81(6&2úL GRXă colegii universitare tehnice.
)DFXOWăĠL: ElectrotehniFă (QHUJHWLFă $XWRPDWLFă úL &DOFXODWRDUH
(OHFWURQLFă úL 7HOHFRPXQLFDĠLL IngiQHULH 0HFDQLFă ,QJLQHULD úL
&KLPLH,QGXVWULDOă; Departamentul GHùWLLQĠH,QJLQHUHúWL ingineria
FXSUHGDUHvQOLPELVWUăLQH Catedra UNESCO.
noiembrie 1998. Biserica a fost VILQĠLWă în ziua de 26 noiembrie
1998, de Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic al Constantinopulului,
vPSUHXQă FX 9LQFHQĠLX 3ORLHúWHDQu, Episcop Vicar Patriarhal, în
SUH]HQĠD3)7HRFWLVW – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.
• Din anul universitar 1993/1994, UPB fuQFĠLRQHD]ăFX unsprezece
IDFXOWăĠiRFDWHGUă81(6&2úL trei colegii universitare tehnice.
)DFXOWăĠi: (OHFWURWHKQLFă; (QHUJHWLFă AXWRPDWLFă úL &DOFXODWRDUH;
(OHFWURQLFă úL 7HOHFRPXQLFDĠLL Inginerie 0HFDQLFă ,QJLQHULD úL
continuare tabel
&KLPLH,QGXVWULDOă Catedra UNESCO.
Colegii: Tehnic de Profil Electric; Tehnic de Profil Mecanic;
Tehnic de Profil Chimie – Metalurgie.
• Începând cu anul universitar 1994/1995, UPB are GRXăVSUH]HFH
IDFXOWăĠLRFDWHGUă81(6&2úL GRXă colegii universitare tehnice.
)DFXOWăĠL: ElectrotehniFă (QHUJHWLFă $XWRPDWLFă úL &DOFXODWRDUH
(OHFWURQLFă úL 7HOHFRPXQLFDĠLL IngiQHULH 0HFDQLFă ,QJLQHULD úL
&KLPLH,QGXVWULDOă; Departamentul GHùWLLQĠH,QJLQHUHúWL ingineria
FXSUHGDUHvQOLPELVWUăLQH Catedra UNESCO.
Colegii: Tehnic de Profil Electric; Tehnic de Profil Mecanic.
Ioan Dumitrache - În anul universitar 2000/2001, UPB are GRXăVSUH]HFH IDFXOWăĠLR
(IV.2000-III.2004) catHGUă81(6&2úLGRXă colegii universitare tehnice.
)DFXOWăĠL: (OHFWURWHKQLFă (QHUJHWLFă $XWRPDWLFă úL &DOFXOatoare;
(OHFWURQLFă úL 7HOHFRPXQLFDĠLL ,QJLQHULH 0HFDQLFă IngineriD úL
Managementul Sistemelor Tehnologice; Ingineria Sistemelor
Biotehnice; Transporturi; Aeronave; ùWLLQĠD úL ,QJLQHULD
Materialelor; &KLPLH ,QGXVWULDOă Ingineria cu predare în Limbi
SWUăine; Catedra UNESCO.
Colegii: Universitar Tehnic de Profil Electric; Universitar Tehnic
de Profil Mecanic.
• În anul universitar 2001/2002, UPB are GRXăVSUH]HFH IDFXOWăĠL
Facultatea de Aeronave devenind Facultatea de Inginerie Aero-
VSDĠLDOă &DWHGUD 81(6&2 úL GRXă colegii universitare tehnice
(OHFWULFúL0HFDQLF .
• La 3.XII.2003, pULQ VWUăGDQLD rectorului Ioan Dumitrache, s-a
UHGHVFKLV 0X]HXO 8QLYHUVLWăĠLL „Politehnica” din BXFXUHúWL FDUH
HVWH FRQWLQXDWRUXO 0X]HXOXL ùFROLL 1DĠLRQDOH GH 3RGXUL úL ùRVele
vQILLQĠDWvQúLDO0X]HXOXL,QGXVWULDODOùFROLL3ROLWHKQLFDGLQ
%XFXUHúWLsituat în Parcul „Carol I”.
- La 28 februarie 2002, s-au vQILLQĠDW XUPăWRDUHOH GHSartamente,
indHSHQGHQWH GH IDFXOWăĠL FDUH GHSLQG GLUHFW GH UPB: Depar-
WDPHQWXO GH )L]LFă 'HSDUWDPHQWXO SHQWUX 3UHJăWLUHD 3HUVRQDOXOXL
Didactic; 'HSDUWDPHQWXO GH (GXFDĠLH )L]LFă úL 6SRUW Departa-
mentul de Management; Departamentul de Limbi Moderne; Depar-
taPHQWXO GH ùWLLQĠH 6RFLR-Umane; Departamentul de Matematici;
Departamentul de BioingineULHúL%LRWHKQRORJLL.
• În perioada 2000-2004, DOXDWILLQĠă(GLWXUD3ROLWHKQLFD3UHss a UPB.

• În perioada 2004-2008, în UPB DX IXQFĠLRQDW vQ SDUDOHO
vQYăĠăPkQWXO GH LQgineri de cincL DQL H[LVWHQW FXUVXUL GH ]L úL
635
cursuri seralH vQYăĠăPkQWXO GH VFXUWă GXUDWă (colegiile univer-

sitare), lichidat începând cu anul universitar 2007/2008, úL primul
FLFOX GH OLFHQĠă GH SDWUX DQL RUJDQL]DW GXSă UHFRPDQGăULOH
&RQIHULQĠHL de la Bologna, RomâQLD IăFkQG SDUWH GLQ 8QLXQHD
EuroSHDQă $FHDVWă organizare a fost reglHPHQWDWă GH /HJHD nr.
FDUHVWDELOHúWHRUJDQL]DUHDSULPXOXLFLFOXGHOLFHQĠăSHQ-
tru VWXGLLOHGHLQJLQHULHFXRGXUDWăde patru ani, urmat de al doilea
ciclu – studii de masteraW FX R GXUDWă GH - DQL úL GH DO WUHLOHD
ciclu – studii doctorale cXRGXUDWăGH-4 ani.
HVWH FRQWLQXDWRUXO 0X]HXOXL ùFROLL 1DĠLRQDOH GH 3RGXUL úL ùRVele
vQILLQĠDWvQúLDO0X]HXOXL,QGXVWULDODOùFROLL3ROLWHKQLFDGLQ
%XFXUHúWLsituat în Parcul „Carol I”.
- La 28 februarie 2002, s-au vQILLQĠDW XUPăWRDUHOH GHSartamente,
indHSHQGHQWH GH IDFXOWăĠL FDUH GHSLQG GLUHFW GH UPB: Depar-
WDPHQWXO GH )L]LFă 'HSDUWDPHQWXO SHQWUX 3UHJăWLUHD 3HUVRQDOXOXL
Didactic; 'HSDUWDPHQWXO GH (GXFDĠLH )L]LFă úL 6SRUW Departa-
mentul de Management; Departamentul de Limbi Moderne; Depar-
taPHQWXO GH ùWLLQĠH 6RFLR-Umane; Departamentul de Matematici;
Departamentul de BioingineULHúL%LRWHKQRORJLL.
continuare tabel
• În perioada 2000-2004, DOXDWILLQĠă(GLWXUD3ROLWHKQLFD3UHss a UPB.
636
• În perioada 2004-2008, în UPB DX IXQFĠLRQDW vQ SDUDOHO
vQYăĠăPkQWXO GH LQgineri de cincL DQL H[LVWHQW FXUVXUL GH ]L úL
cursuri seralH vQYăĠăPkQWXO GH VFXUWă GXUDWă (colegiile univer-
sitare), lichidat începând cu anul universitar 2007/2008, úL primul
FLFOX GH OLFHQĠă GH SDWUX DQL RUJDQL]DW GXSă UHFRPDQGăULOH
&RQIHULQĠHL de la Bologna, RomâQLD IăFkQG SDUWH GLQ 8QLXQHD
EuroSHDQă $FHDVWă organizare a fost reglHPHQWDWă GH /HJHD nr.
FDUHVWDELOHúWHRUJDQL]DUHDSULPXOXLFLFOXGHOLFHQĠăSHQ-
tru VWXGLLOHGHLQJLQHULHFXRGXUDWăde patru ani, urmat de al doilea
ciclu – studii de masteraW FX R GXUDWă GH - DQL úL GH DO WUHLOHD
ciclu – studii doctorale cXRGXUDWăGH-4 ani.
Ecaterina Andronescu • Din anul universitar 2005/2006, UPB IXQFĠLRQHD]ă cu treisprezece
(IV.2004-IV.2012) IDFXOWăĠL úLGRXă colegii universitare tehnice.
FacultăĠL: ElectrRWHKQLFă (QHUJHWLFă $XWRPDWLFă úL &DOFXODWoare;
ElectURQLFă, 7HOHFRPXQLFDĠLL úL 7HKQRORJLD ,QIRUPDĠLHL; Inginerie
0HFDQLFă úL 0HFDWURQLFă; ,QJLQHULD úL 0DQDJHPHQWul Sistemelor
Tehnologice; Ingineria Sistemelor Biotehnice; Transporturi; Ingi-
nerie AeroVSDĠLDOă; &KLPLH$SOLFDWăúLùWLLQĠD0DWHULDOHORr; Ingine-
rie FX SUHGDUH vQ /LPEL 6WUăLQH ùWLLQĠD úL ,QJLQHULD 0DWHULDOHORU
ùWLLQĠH$SOLFDWH.
Colegii: Universitar Tehnic Nr. 1 (Profil Electric); Universitar Teh-
nic Nr. 2 (Profil Mecanic).
• Începând cu anul universitar 2010/2011, UPB IXQFĠLRQHD]ăFX
cincisprezece faculWăĠL Inginerie (OHFWULFă (QHUJHWLFă $XWRPDWLFă
úL &DOFXODWRDUH (OHFWURQLFă 7HOHFRPXQLFDĠLL úL 7HKQRORJLD ,QIRr-
PDĠLHL ,QJLQHULH 0HFDQLFă úL 0HFDWURQLFă ,QJLQHULD úL 0DQDJH-
mentul Sistemelor Tehnologice; Ingineria Sistemelor Biotehnice;
Transporturi; ,QJLQHULH $HURVSDĠLDOă ùWLLQĠD úL ,QJLQHULD 0DWH-
rialelor; &KLPLH $SOLFDWă úL ùWLLQĠD 0DWHULDOHORU Inginerie (cu
predare) vQ /LPEL 6WUăLQH ùWLLQĠH $SOLFDWH; ,QJLQHULH 0HGLFDOă
Antreprenoriat, IQJLQHULDúi Managementul Afacerilor.
CONCLUZII ASUPRA ÎNVĂŢĂMȂNTULUI SUPERIOR
POLITEHNIC DIN BUCUREŞTI, ÎN PERIOADA
1948 – PREZENT, CARE A CONDUS
LA UNIVERSITATEA „POLITEHNICA” DIN BUCUREŞTI
Perioada învăţământului superior politehnic din Bucureşti, 1948 – prezent, este complet
diferită de cea a învăţământului superior de la începuturi (1818, odată cu Şcoala lui Gheorghe
Lazăr) – 1948.
Politehnica din Bucureşti, în ultimii patru ani de existenţă (1944-1948) şi, mai ales, Insti
tutul Politehnic din Bucureşti, în perioada 1948-1950, ca şi întregul învăţământ din România, au
suportat din plin şocul instaurării unei societăţi comuniste în ţara noastră, impusă de URSS.
Corespunzător etapelor generale ale perioadei comunismului în Republica Populară
Română şi Republica Socialistă România, învăţământul românesc are trei faze de evoluţie:
învăţământul sub dictatul modelului sovietic şi al luptei de clasă (instalat prin dictat începând
din anul 1948 şi care a durat până la începutul deceniului al şaptelea al secolului al XX-lea; –
revenirea spre o relativă normalitate şi spre unele tradiţii româneşti (care a durat din anii 1962-
1964 până spre anii 1978-1979) şi – intrarea din nou sub dictatul crescând al politicului, al
ideologiei şi al unei aşa-zise revoluţii culturale (din anii 1978-1979 până în decembrie 1989).
Înainte de începutul primei faze de evoluţie a învăţământului, din anul 1944, a avut
loc prima epurare a cadrelor didactice. Astfel, în toamna anului 1944, au fost îndepărtate din
învăţământ cadre didactice considerate colaboratori ai statului naţional-legionar şi ai regimului
mareşalul Ion Antonescu. Ceea ce s-a întâmplat cu Politehnica din Bucureşti s-a relatat în pri
ma parte a Istoriei Universităţii „Politehnica” din Bucureşti. A doua fază a epurărilor cadrelor
didactice a început în 4 octombrie 1947, când, sub motivarea falsă a economiilor bugetare, au
avut loc pensionări din oficiu, fiind suprimate pe ţară 229 de catedre şi conferinţe cu peste 500
de posturi didactice. De asemenea, între 1949-1950, au avut loc noi epurări. În ultimele două
etape de epurări, Politehnica din Bucureşti a suferit foarte puţin, având foarte puţine cadre
didactice care erau considerate ca simpatizante active ale partidelor istorice (Partidul Naţional
Liberal, Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Social Democrat).
Din anul 1948 până în anul 1957, au fost îndepărtate din învăţământ unele cadre didactice
încadrate anterior anului 1944. De exemplu, în anul 1957, a apărut Hotărârea nr. 1003 din 10
iulie 1957 care recomanda îndepărtarea din funcţii a cadrelor didactice care nu corespundeau
din punct de vedere politic şi al originii sociale. Ca atare, în anul 1957, a venit şi rândul celor
mai tineri să fie epuraţi, adică, a celor încadraţi după anul 1948. Ministerul Învăţământului
şi Culturii, ţinând seama de hotărârea amintită, era obligat să ia măsuri „pentru promovarea
cadrelor valoroase şi pentru înlocuirea treptată a celor rămase în urmă faţă de progresele
ştiinţei şi tehnicii contemporane”. De fapt, au avut loc epurări pentru apartenenţa la categorii
„necorespunzătoare” (familii de chiaburi, preoţi, intelectuali şi funcţionari epuraţi condamnaţi
politic, foşti ofiţeri în armata regală etc.) Între anii 1957-1958, au avut loc şi exmatriculări
de studenţi pentru aceleaşi motive. Institutul Politehnic din Bucureşti nu a făcut excepţie.
Majoritatea dintre cei cărora le erau desfăcute contractele de muncă aparţineau categoriilor
„necorespunzătoare”, cu toate că motivele invocate erau cu totul altele. Recrutarea noilor
cadre era dominată, cel puţin într-o primă perioadă, de criterii politice şi sociale. Studenţii
erau îndoctrinaţi prin trecerea unui regim obligatoriu a unor materii de studii, precum bazele
marxism-leninismului, materialismul dialectic şi istoric ş.a. Au dispărut sau au fost diminuate
unele domenii de cunoaştere. A avut loc sovietizarea conţinuturilor şi preluarea necritică a unor
programe şi manuale, prin izolarea completă – în primii ani ai acestei faze – de ştiinţa şi cultura
din Occident. Se încerca să se acrediteze ideea că „singura ştiinţă adevărată” nu era decât cea
sovietică. S-a procedat la fragmentarea excesivă a specializărilor, centralizarea excesivă a deci
ziei şi reducerea până la dispariţie a oricărei forme de autonomie universitară. Este de remarcat
că multe cadre foarte bine pregătite s-au adaptat, din diferite motive, cum ar fi oportunismul,
veleitarismul, luciditatea în fața situaţiei politice existente, reflexe de supravieţuire (impuse,
la unii, de situaţia familială), convingerea existenţei unei unice opţiuni şi, nu în ultimul rând,
optimismul sau prevalenţa spiritului datoriei profesionale. Pentru învăţământ această atitudine
a favorizat tinerii pentru a avea dascăli foarte bine pregătiţi. Să nu uităm, ţarA era ocupată şi
calea de evoluţie a acesteia era impusă de ocupant. Această raliere a universitarilor a conferit
legitimitate noilor politicieni, care, din nefericire pentru România, a condus la anihilarea rapidă
a vechii elite politice. Evoluţia politico-economică a unei ţări nu este niciodată optimă, dacă nu
este asigurată în permanenţă o discuţie constructivă între putere şi opoziţie.
A doua fază de evoluţie a învăţământului românesc în epoca comunistă de la noi se
remarcă printr-o revenire spre o relativă normalitate şi spre unele tradiţii româneşti, aceasta
durând din anii 1962-1963 până spre anii 1978-1979. Instaurarea acestei faze a avut loc după
retragerea trupelor sovietice din România, în anul 1958, şi mai ales după „Declaraţia Partidului
Muncitoresc Român din aprilie 1964”. Astfel, presiunea pentru sovietizarea învăţământului
românesc a mai scăzut şi s-au făcut primii paşi spre reluarea contractelor cu centrele de cultură
din Europa Occidentală. Anii 1962-1963 sunt cei în care conducerea Partidului Muncitoresc
Român îşi dădea seama ca „selecţia” prin care ajungeau în învăţământul superior în mare
parte „bursierii sfaturilor populare şi ai întreprinderilor” nu conducea la rezultatele dorite
pentru a continua campania de industrializare care cerea mulţi absolvenţi ai învăţământului
superior cu o pregătire adecvată. La început, s-a renunţat la selecţia amintită pentru institutele
tehnice, iar apoi pentru celelalte instituţii de învăţământ superior. În această perioadă, cele 10
clase de învăţământ preuniversitar s-au extins la 11, apoi la 12 (durată stabilită de Reforma
Învăţământului făcută de Spiru Haret).
La 13 mai 1968, Marea Adunare Naţională a votat – cu 430 de voturi pentru şi 2 contra
–, Legea nr. 11 privind „Învăţământul în Republica Socialistă România”. În expunerea de
motive se arată că în elaborarea legii s-a ţinut seama de „valoroasele tradiţii ale învăţământului
românesc şi experienţa înaintată a pedagogiei universale”. Se stabilesc şase trepte de instruire:

– învăţământul preşcolar (cu grădiniţe de la trei la şase ani); – învăţământul obligatoriu de
cultură generală cu durata de 10 ani; – învăţământul liceal cu durata de 4 ani (clasele a IX-a
şi a X-a fiind în acelaşi timp şi anii I şi II de liceu), liceele fiind de două tipuri (de cultură
generală cu durata de patru ani, având secţii real şi umanist şi de specialitate, cu durata de
4-5 ani cu diferite profiluri); – învăţământul profesional şi tehnic, şcolile de maiştri şi cele de
specializare postliceală; – învăţământul superior cu durata de la 3 la 6 ani, care se desfăşoară
în universităţi şi institute (tehnice, pedagogice ş.a.); – învăţământul de doctorat. Nu se plătesc
taxe de şcolarizare, şcoala este separată de biserică, învăţământul este de stat, sunt elaborate
de către minister manuale unice până la învăţământul superior (autorii manualelor sunt cetăţeni
români). Se acceptă ca, în unele unităţi, instruirea să se desfăşoare şi într-una din limbile
moderne de largă circulaţie.
Pentru învăţământul superior se precizează organizarea catedrelor, componenţa consiliilor
profesorale ale facultăţilor şi a Senatului condus de rector. Rectorul este numit de Ministerul
Învăţământului pe termen de patru ani din rândul a trei membri ai Senatului, propuşi de acesta
prin vot uninominal.
Politicul se regăseşte în lege prin: – referiri la congresele şi plenarele Partidului Comunist
Român; – recomandarea de formare a concepţiei materialist-dialectice; – specificarea faptului
că Ministerul Învăţământului conduce, îndrumă şi controlează întregul învăţământ, „realizând
politica partidului şi statului”; – prezenţa în consiliile profesorale şi în senatele universitare a
reprezentantului organizaţiei Partidului Comunist Român.
Această lege a condus la punerea accentului pe pregătirea profesională şi a creat o oarecare
deschidere spre ţările din Vest. Astfel, s-au început legături cu instituţiile de învăţământ din
Europa Occidentală şi Statele Unite ale Americii, s-a intensificat schimbul de cărţi şi reviste şi
au fost reîncadraţi câţiva profesori care, cu circa zece ani înainte, erau consideraţi „reacţionari”
sau trecuseră prin mulţi ani de detenţie.
A treia etapă a învăţământului în perioada comunismului este situată în intervalul de timp
1978/1979-1989, în care ponderea învăţământului superior aparţine facultăţilor tehnice ( ≈ 65%),
urmată de medicină şi farmacie ( ≈ 11,2%), cele economice ( ≈ 11,3%), universitar-pedagogice
( ≈ 10,3%) şi cele juridice şi artistice ( ≈ 2,2%). Activitatea învăţământului în această perioadă
este coordonată prin Legea educaţiei şi învăţământului nr. 28 din 21 decembrie 1978 (publicată
în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, partea I, anul XIX, nr. 113, marţi 26 de
cembrie 1978, pp. 1-20). Aceasta cuprinde în bună parte ideile şi directivele liderului Partidului
Comunist Român. Se reiau unele idei din Legea nr. 11 din 1968. În plus, în noua lege apare o
politizare foarte accentuată, stipulându-se: „misiunea şcolii de a forma tineretul şi în spiritul
concepţiei materialismului dialectic şi istoric... al ideologiei şi politicii Partidului Comunist
Român... însuşirea de către elevi şi studenţi a politicii şi ideologiei Partidului Comunist Român,
a socialismului ştiinţific...”. Se repetă aceleaşi idei în mod obsesiv. În această lege, se face o
ierarhizare a disciplinelor şi nu lipseşte principiul integrării învăţământului cu cercetarea şi
producţia.
Multe idei au rămas doar enunţate. Ponderea de 2-2,5% din PIB repartizată învăţământului
acoperea aproape numai salariile cadrelor didactice, bursele studenţilor şi cheltuielile pentru
funcţionarea şcolilor. Laboratoarele nu erau dotate, abonamentele la revistele ştiinţifice erau
extrem de reduse şi importul de cărţi existente în învăţământul din ţările dezvoltate tehnologic
aproape inexistent. De exemplu, în anul 1989, Republica Socialistă România cu 2,1% din PIB
alocat învăţământului, ocupa ultimul loc în Europa.
La toate cele relatate se adaugă munca voluntară (obligatorie) a elevilor şi studenţilor la
strângerea recoltelor, pe şantiere sau alte lucrări. Aceste activităţi erau mai importante, scur
tând din durata învăţământului. Începând cu anii 1983-1984, în aproape o treime din sălile de
curs, de seminar şi laboratoare temperatura era, în cel mai bun caz, de 12-14°C. De la an la an,
începând cu anii 1983-1984, situaţia alimentară s-a deteriorat în permanenţă. S-au întrerupt
legăturile şi schimburile cu alte ţări, s-a întrerupt primirea de cărţi şi reviste din cauza reducerii
fondurilor an de an.
Este de remarcat faptul că în aceşti ani ai comunismului în România, elevii şi studenţii
au învăţat şi s-au remarcat, în general. Profesorii rămaşi din şcoala tradiţională românească au
fost aproape majoritari în prima fază de evoluţie a învăţământului în comunism (1948-1962-
1963). Aceştia, fiind obişnuiţi cu exigenţa, au recrutat noi cadre didactice astfel încât proporţia
cadrelor didactice cu vocaţie şi pregătire solidă din totalul acestora se menţine importantă.
Scăderea ponderii cadrelor didactice foarte bine pregătite începe să se resimtă începând cu
1977 de când orice promovare în învăţământul superior era avizată, obligatoriu, de organele
Partidului Comunist Român.
Din nefericire, ponderea cadrelor didactice mai slab pregătite a crescut şi mai mult
după evenimentele din anul 1989, când vreme de câţiva ani buni au fost promovaţi mulţi
necorespunzători, care s-au considerat ca neîndreptăţiţi în ultima parte a învăţământului în
perioada comunismului. Într-adevăr, înainte de anul 1989, au existat cadre didactice care nu
au fost promovate deşi meritau, dar nu în număr atât de mare care a fost constatat, mai ales, în
ultimul deceniu al secolului al XX-lea în învăţământul superior din România.
Este de remarcat preocuparea şcolii pentru repartizarea în învăţământ a şefilor de promoţie
în deceniile al optulea şi al nouălea ale secolului al XX-lea, care doi ani lucrau în producţie la
începutul activităţii.
În ansamblu, în cei 45 de ani de comunism, puterea politică instalată la 6 martie 1945 prin
dictat sovietic şi consolidată până în 1948, când a fost declarată Republica Populară Română,
a reuşit să controleze toate funcţiile învăţământului: crearea de cadre specializate, formarea
şi recrutarea elitelor, instituţionalizarea cercetării ştiinţifice etc. ... Impunându-se o activitate
pentru aceste acţiuni în spiritul „luptei de clasă”, an de an a avut loc, începând cu prima etapă
a învăţământului în perioada comunismului, o deteriorare a acestuia. Astfel, ceea ce au realizat
înaintaşii noştri care au dus România în rândul ţărilor civilizate ale lumii, începând cu a doua
parte a secolului al XIX-lea şi continuând cu prima parte a secolului al XX-lea până în 1944,
s-a năruit o bună parte, încetul cu încetul, în cei 45 de ani de comunism.
După evenimentele din decembrie 1989, în ultimii ani de existenţă a Institutului Politehnic
din Bucureşti, 1990-1992, nu s-a îmbunătăţit situaţia învăţământului în privinţa calităţii.
Studenţii au contestat multe cadre didactice. Aproape că nu avem situaţii în care cadrele
didactice să fi fost contestate pentru că nu corespundeau profesional. Contestaţiile făcute asupra
unor cadre didactice care înainte de 1989 au o comportare necorespunzătoare, dictatorială, erau
adevărate.
Între 1990 şi 1991, experţi din ţările Europei Occidentale au analizat învăţământul superior
tehnic din România şi i-au găsit două lipsuri esenţiale: – o pregătire fundamentală precară
şi o pregătire practică aproape inexistentă. După transformarea Institutului Politehnic din

Bucureşti în Universitatea Politehnica din Bucureşti (în noiembrie 1992) s-a acţionat contrar,
adică, pregătirea fundamentală a scăzut şi mai mult, iar pregătirea practică aproape a dispărut.
După anul 1990, numărul cadrelor didactice care au devenit profesori universitari a crescut
foarte mult. În cadrul tuturor departamentelor s-a constatat o răsturnare a piramidelor cadrelor
didactice, numărul asistenţilor universitari scăzând drastic.
De fapt, scăderea nivelului învăţământului superior tehnic după perioada comunistă din
România se datorează unor măsuri arbitrare: finanţarea învăţământului superior ţinând seama
de numărul de studenţi, fără a se explica cum se calculează costul unui student care urmează
diferite facultăţi şi trecerea de la învăţământul de cinci ani la învăţământul de patru ani (studii
de licenţă), hotărându-se ca cei care sunt absolvenţi ai studiilor de licenţă să primească diploma
de inginer. Astfel, s-a căutat ca absolvenţii respectivi să primească cunoştinţele care li se
transmiteau în cinci ani pe o durată de patru ani. Vrând-nevrând, trebuie să admitem că măcar
unele din cunoştinţe li se transmit superficial.
Comparând învăţământul superior tehnic din România cu învăţământul superior tehnic
din ţările euroatlantice în perioada de după anul 1948, constatăm că învăţământul superior teh
nic de la noi nu a menţinut pasul cu cel din ţările respective. În prima etapă a comunismului
în România (1948-1962-1964), s-a pierdut mult timp cu încercările făcute pentru a transforma
într‑un timp scurt muncitori în ingineri. Credem că în această perioadă a menţinut ideea ce
înseamnă să fi inginer şi cartea cu titlul Hütte – Manualul inginerului, vol. I, care cuprindea
bazele teoretice ale profesiei de inginer. Această versiune în limba română, după a 27-a ediţie
în limba germană, a apărut în 1947 şi a fost retipărită în anii 1948 şi 1951. Această traducere a
fost realizată de un colectiv de ingineri-profesori de la Politehnica din Timişoara sub îngrijirea
şi cu contribuţia directă a acad. prof. dr. docent ing. Remus Răduleţ şi se afla la toate bibliotecile
instituţiilor de învăţământ superior de ingineri din ţară. De asemenea, majoritatea corpului
profesoral în şcolile de ingineri provenea din cele trei politehnici existente în ţară până în 1948:
Politehnica din Bucureşti, Politehnica din Timişoara şi Politehnica „Gheorghe Asachi” din Iaşi.
De fapt, este de remarcat că aceste cadre didactice care îşi iubeau meseria, au ştiut să acţioneze
pentru a păstra în bună parte activităţile necesare pentru a o transmite ucenicilor lor.
România, în timpul Institutului Politehnic din Bucureşti, nu a făcut o schimbare impor
tantă în învăţământul de ingineri, schimbare ai cărei iniţiatori au fost ţările avansate din punct
de vedere tehnologic. Încă din ultima parte (1946-1973) a celei de-a doua revoluţii industriale
(situată în perioada 1873-1973), către sfârşitul acesteia, se constatase că dezvoltarea ştiinţei şi
tehnicii au condus la o creştere exponenţială a descoperirilor în toate domeniile, iar activitatea
din inginerie s-a concentrat ca o activitate pe proiecte la care participă ingineri din mai multe
specializări. În plus, invenţiile care conduc la noi tehnologii sunt strâns legate de descoperirile
ştiinţifice, noii inventatori având atât o pregătire ştiinţifică de vârf, cât şi o pregătire tehnică
şi tehnologică avansată. Pentru a avea astfel de cadre, elite, ţările avansate tehnologic şi nu
numai şi-au reorganizat învăţământul superior tehnic. Astfel, în momentul de faţă există în
ţările lumii învăţământ superior de ingineri de concepţie şi învăţământ superior de ingineri
de exploatare. Această organizare dăinuie în Europa Occidentală, Statele Unite ale Americii,
Japonia şi Canada din anii 1955-1965, în Federaţia Rusă din anii 1970-1980, în ţările de la
Vişegrad (Cehia, Polonia, Slovacia şi Ungaria) din anii 1980-1982 şi în China şi India din
ultimul deceniu al secolului al XX-lea. De la începutul secolului XXI, acest învăţământ s-a
generalizat. În România, şi în momentul de faţă (2019), învăţământul superior tehnic este tot
un învăţământ de mase (mai bine zis, un învăţământ unitar în uniformitate), aşa cum a fost croit
de societatea comunistă instaurată între 1945-1948 şi menţinută prin dictatura proletariatului
până în anul 1989. Nu trebuie să ne mire faptul că în România ultimilor aproape 30 de ani nu
s-au prea întâlnit întreprinzători autohtoni. Dacă vom compara evoluţia economico-socială a
României în cei aproape 20 de ani dintre cele două războaie mondiale cu evoluţia economico-
socială dintre anii 1990 şi 2019, ne dăm seama de rolul elitelor. Este necesar să înţelegem pe
deplin faptul că o ţară înaintează (se dezvoltă armonios) numai dacă îşi formează, îşi foloseşte
şi îşi respectă elitele. Până nu vom avea politicieni care conduc ţara cu voinţă politică ne vom
rezuma să afirmăm demagogic, ca în comunism, că învăţământul bine organizat şi intens susţinut
este motorul progresului unei ţări, fără a-l susţine din punct de vedere material. Nu vom ajunge
la niciun progres dacă vom continua cu obiceiul care s-a instaurat în timpul comunismului ca
valorile să fie declarate ţinând seama de interese de partid, în loc de a fi evaluate ţinând seama
de performanţele acestora.
În perioada 1948-1989, economia românească a fost o economie de comandă-control în
care dominaţia proprietăţii socialiste de stat şi a proprietăţii cooperatiste au condus la mono
polul acestora în toate ramurile economiei naţionale. Astfel, s-a impus conducerea unitară
centralizată şi planificarea centralizată cu ajutorul planului naţional unic. Macroeconomia se
desfăşura potrivit normelor şi reglementărilor stabilite de sus în jos. Piaţa era considerată o
componentă paşnică a sistemului economic existent. Preţurile, dobânda, creditul, salariile,
impozitele şi taxele erau dictate de undeva de la centru, prin planul naţional unic.
Concurenţa nu mai avea rolul de a regla piaţa, ajungându-se ca eficienţa şi rentabilitatea
activităţii agenţilor economici să nu mai reflecteze realităţile interne şi internaţionale.
În societatea socialistă din România deceniilor şase-nouă ale secolului al XX-lea aproape
totul era dirijat centralizat: – creşterea forţată a exporturilor şi reducerea drastică a importurilor
şi – veniturile salariaţilor şi ţăranilor reprezentau o eficienţă globală, în locul eficienţei reale
a activităţii depuse de fiecare lucrător. Aceasta a condus ca oamenii angajaţi să manifeste
un comportament individual şi colectiv bazat pe nepăsare şi lipsă de răspundere care aveau
consecinţe directe asupra motivaţiei muncii.
În decembrie 1989, PIB-ul României era de 800 miliarde de lei (adică 53,6 miliarde de
dolari SUA, cursul mediu fiind 15 lei/dolar SUA). Aproximativ 73-74% din populaţia ţării
era salariată. Salariul minim era 2000 lei (circa 135 dolari SUA). România avea 8 milioane de
salariaţi şi 3,6 milioane pensionari.
Peisajul bancar al României era reprezentat de: Banca Naţională a României, Banca
Română de Comerţ Exterior, Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară, Banca de
Investiţii şi Casa de Economii şi Consemnaţiuni.
Principalele industrii erau: textilă şi de încălţăminte, metalurgică, de maşini uşoare şi
de asamblare de maşini, minieră, de prelucrare a lemnului, pentru materiale de construcţii,
chimică, alimentară, de rafinare a petrolului. Multe tehnologii erau cumpărate prin licenţă de la
ţările dezvoltate tehnologic, fără a fi asiguraţi în privinţa dezvoltărilor viitoare.
Exporturile României erau de 5,9 miliarde de dolari americani (USD). Venitul naţional era
realizat în proporţie de 58% de către industrii şi de 15% de către agricultură.
În perioada comunismului în România (1948-1989), inginerii români au realizat două

lucrări de anvergură (în activitatea pe proiecte): Canalul Dunăre-Marea Neagră şi Metroul din
Bucureşti.
Procesul de industrializare a României în această perioadă a fost însoţit de multe greşeli.
Astfel, industria românească nu a fost restructurată la timp în anii 1970 pentru a promova
o dezvoltare selectivă care să ţină seama necesităţile reale ale României, produsele neavând
desfacere. Laboratoarele de cercetare, de dezvoltare în fabrici erau aproape inexistente. S-a
căutat ca ţăranii să fie transformaţi în muncitori. Existau legi care favorizau clasa muncitoare
(un exemplu flagrant era legea care stipula ca într-o fabrică să existe numai 4% ingineri faţă de
numărul total de muncitori, aceasta în etapa în care în ţările dezvoltate tehnologic numărul de
salariaţi care nu erau muncitori într-o fabrică depăşise 50%; această lege a fost o stavilă pentru
laboratoarele de cercetare de dezvoltare în fabrici) etc.
După schimbările din 1989 ,pentru România se pune problema de a schimba din nou struc
tura industriei după 41 de ani, adică, de a trece de la o economie comandă-control la o economie
de piaţă în care concurenţa reglează piaţa. Industria românească îşi are începuturile în secolul
al XIX-lea, s-a dezvoltat între anii 1918-1948 (interval de timp care cuprinde – în principal –
perioada dintre cele două războaie mondiale), a fost forţată să crească cantitativ în comunism
(1948-1989) şi a fost privatizată în mare parte sau a intrat în faliment după evenimentele din
1989 care au condus la căderea comunismului. Evaluările Forumului Economic Mondial afirmă
că România a rămas una dintre ţările cele mai industrializate din Uniunea Europeană, cu o
pondere a industriei de peste 23% din PIB şi este pe locul 42 în lume după dezvoltarea capitalului
uman. Acest clasament după dezvoltarea capitalului uman este destinat să reprezinte capacitatea
ţărilor de a realiza potenţialul economic al populaţiei lor. La nivel mondial, capacitatea ţărilor
de a realiza potenţialul economic al populaţiei lor (adică, dezvoltarea capitalului uman) este de
62% din capitalul uman, iar restul de 38% din capitalul uman este pierdut. În privinţa dezvoltării
capitalului uman, lider mondial este Norvegia care are un scor de 77,12%. Primele 10 ţări sunt:
Norvegia, Finlanda, Elveţia, SUA, Danemarca, Germania, Noua Zeelandă, Suedia, Slovenia
şi Austria. Totuşi, România, care este peste media mondială în privinţa dezvoltării capitalului
uman, se află în urma unor ţări din regiune (de exemplu, Slovenia este pe locul 9, Estonia pe
locul 12, Federaţia Rusă pe locul 16, Cehia pe locul 22, Ucraina pe locul 24 sau Lituania pe
locul 25). În urma României sunt ţări ca: Portugalia, Spania, Grecia, Serbia şi Turcia.
Analiza făcută de Forumul Economic Mondial în privinţa industriei României a ajuns la
concluziile că: – România este obligată să aibă o politică industrială susţinută de clasa politică,
pentru a recupera decalajele faţă de ţările industrializate din ţările euroatlantice; – România
trebuie să aibă în vedere că politicile industriale necesită cooperare interinstituţională şi auto
nomie din partea instituţiilor (există excepţii, de exemplu, Uzinele Dacia şi Centrul său de
cercetare sau stimulentele fiscale pentru domeniul IT); – România trebuie să ţină seama de
faptul că IT-ul românesc nu a trecut la domeniile de viitor, de exemplu inteligenţa artificială,
robotica, nano-tehnologia sau biotehnologia.
Datele existente ne arată că România este una dintre cele mai industrializate ţări din UE.
Astfel, ea are o pondere de peste 23% a industriei în economie, care se compară cu ponderea
industriei în economie în ţări ca Germania (25,5%), Franţa (17,36%), Marea Britanie (18,57%),
Cehia (46%), Slovacia (30,97%), Polonia (27,88%), Ungaria (26,44%). Aceste date sunt
prezentate pe Statistica.com. În privinţa populaţiei angajate în industria manufacturieră din

ţările UE ne depăşesc Slovenia şi Cehia. În termeni de valoare adăugată, România se află alături
de Austria şi Finlanda.
În România, Microîntreprinderile (cu maxim 9 salariaţi şi o cifră de afaceri până la 2 milioane
de euro), Întreprinderile mici (cu un număr de salariaţi cuprins între 10-49 salariaţi şi o cifră de
afaceri până la 10 milioane de euro) şi Întreprinderi mijlocii (cu un număr de salariaţi cuprins
între 50-249 salariaţi şi o cifră de afaceri de 50 milioane de euro) s-au dezvoltat mulţumitor,
afirmându-se că dacă ar fi existat o coordonare între stat şi companii, numărul IMMM-urilor ar
fi cel puţin dublu.
Pentru a exemplifica evoluţia structurii economiei României spre calitate, luăm mersul
acesteia din 1989 până în 2009 (timp de 20 de ani). Structura economiei României în anul
1989 era următoarea: agricultură 14,5%; industrie 46,0%; construcţia 5,5%; comerţ şi servicii
34%; exporturi 10,5 miliarde de dolari SUA şi importuri 8,5 miliarde de dolari SUA. Existau
8,3 milioane de salariaţi cu leafa medie de 3500 de lei brut (3000 lei net, adică, 200 USD). În
anul 2009 (după 20 de ani), structura economică a României era: agricultura 6,5%; industrie
23,5%; construcţii 10,0%; comerţ, IT şi servicii 60,0%; exporturi 28 miliarde de dolari SUA şi
importuri 39 miliarde de dolari SUA. Existau 4,4, milioane de salariaţi cu salariul mediu net de
460 dolari USD.
Este de remarcat că IT-ul românesc nu a trecut încă la epoca modernă. Astfel, acesta
operează ca o platformă de asamblare, fără a trece la „a patra revoluţie industrială”, adică,
inteligenţă artificială, robotică, nanotehnologie sau biotehnologie. Aceasta se datorează faptului
că nu pregătim ingineri intens pentru a patra revoluţie industrială şi politicienii noştri nu au
voinţă politică pentru a asigura o coordonare între stat şi companii. Irlanda constituie un
exemplu de urmat în acest sens, reuşind să fie sediul european al unor giganţi ca Facebook,
Google şi Apple. În plus, României îi lipseşte o bancă de dezvoltare pentru a înlocui implicarea
sistemului financiar în industria manufacturieră, o astfel de bancă existând în Polonia sau
în Croaţia. Politicienii români au adoptat o lege privind înfiinţarea unei bănci de dezvoltare
în România, care nu a devenit încă funcţională. Este imperios necesar să existe un singur
gestionar al industriei româneşti şi nu cinci sau şase ministere care să guverneze diverse aspecte
(Ministerul Economiei, Agenţia Română pentru Investiţii Străine, Ministerul Cercetării şi
Inovării, Ministerul Dezvoltării Regionale, Ministerul Finanţelor etc.).
Un exemplu de sector industrial care evoluează în apropierea nivelului mondial este
industria auto din România. Evoluţiile tehnologice în industria auto din România ţin seama de
reperele industriei auto internaţionale.
Rămâne de văzut care vor fi rezultatele în urma propunerilor făcute de Strategia naţională de
competitivitate ca zece sectoare prioritare (turism şi ecoturism, textile şi industria farmaceutică,
industria auto şi componente auto, tehnologia informaţiilor şi comunicaţiilor, procesarea
alimentelor şi a băuturilor etc.) să constituie o preocupare deosebită a României pentru a crea
până în 2020 condiţiile propice pentru a concura eficace cu restul ţărilor din Europa. Astfel,
politica de urmat în privinţa industrializării o constituie ajungerea din urmă a statelor dezvoltate
din punct de vedere calitativ.
CONCLUZII ASUPRA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI SUPERIOR
TEHNIC ŞI POLITEHNIC DIN BUCUREŞTI,
ÎN PERIOADA 1818 (CÂND AU AVUT LOC ÎNCEPUTURILE
PRIN ŞCOALA LUI GHEORGHE LAZĂR) – PREZENT,
CARE A CONDUS LA UNIVERSITATEA „POLITEHNICA”
DIN BUCUREŞTI
În analiza învăţământului superior tehnic din România, în general, şi asupra învăţământului

superior tehnic din Universitatea „Politehnica” din Bucureşti, în special, de-a lungul timpului,
vom ţine seama de cerinţele întregului sistem de educaţie publică din care face parte şi
învăţământul superior tehnic.
O primă cerinţă este aceea că sistemul de educaţie publică trebuie să fie propriu fiecărui
stat, reprezentând caracteristicile poporului în rândurile căruia s-a organizat. Astfel, sistemul
respectiv nu se poate împrumuta, este un produs natural (cu caracter naţional), este o faţetă clivaj
a societăţii (prin a cărei transparenţă se reflectă caracteristicile naţionale şi gradul de civilizaţie
ale unui popor, este un mijloc de realizare a concepţiei de cel mai bun cetăţean, este bine adaptat
la nevoile ţării căreia îi aparţine şi este rezultatul unei intensive intervenţii de stat).
A doua cerinţă a unui sistem de educaţie publică constă în aceea că trebuie să poată fi
corectat în permanenţă, împrumutând anumite părţi ale sistemelor de educaţie din alte ţări.
Trebuie să admitem că în dezvoltarea ţărilor avansate economico-social, învăţământul a avut o
însemnătate de multe ori determinantă.
A treia cerinţă este aceea ca sistemul de educaţie să ţintească să dea oameni care să fie
în stare să se formeze singuri, ci nu oameni complet formaţi. Această caracteristică ar face ca
subiecţii pregătiţi de sistemul de educaţie publică să aibă o durată de creaţie mare şi nivelul lor
profesional să crească în permanenţă.
A patra cerinţă a unui sistem de educaţie publică se referă la condiţiile puse şcolii. Oricare
sistem de educaţie publică trebuie să dispună de o şcoală care pregăteşte subiecţii (elevi/
studenţi) pentru viaţă (nu numai pentru o parte a vieţii), să dezvolte pentru subiecţi o mare
putere de a învăţa (nu să le îngrămădească o mare cantitate de învăţătură) şi subiecţii trebuie
să fie însetaţi de ştiinţă şi entuziaşti pentru lupta vieţii, ci nu oameni săturaţi de ştiinţă.
În general, fiecare stat îşi dezvoltă sistemul de educaţie publică în care şcoala este centrată
pe subiect (de exemplu, universitatea centrată pe studenţi ş.a.m.d.), deoarece în acest mod se
produc membrii calificaţi ai statului. Odată cu dezvoltarea cooperării internaţionale se dezvoltă
şi sisteme în care subiectul (elev/student) este pentru şcoală, producându-se cetăţeni indepen
denţi ai lumii.
Cele relatate anterior se pot rezuma astfel: „şcoala trebuie să conducă la dezvoltarea
personalităţii subiectului, ci nu la tocirea personalităţii acestuia”.
Având de analizat o şcoală de ingineri, amintim că în etapa actuală de dezvoltare a ştiinţei şi
tehnologiei, definiţia meseriei inginerului, adoptată de ţările dezvoltate tehnologic, este aproape
identică definiţiei date de Comisia de Titluri pentru Ingineri din Franţa: „Meseria de bază a
inginerului consistă în a rezolva probleme de natură tehnologică concrete şi, adesea, com
plexe, legate de punerea în lucru a produselor, a sistemelor sau a serviciilor. Această aptitudine
rezultă dintr-un ansamblu de cunoştinţe tehnice, pe de o parte, economice, sociale şi umane, pe
de altă parte, bazate pe o solidă cultură ştiinţifică”.
De-a lungul istoriei umanităţii, ingineria a constituit motorul dezvoltării civilizaţiei. Ast
fel, în toate ţările avansate tehnologic, şi nu numai, şcolile de ingineri se disting prin şcoli
de ingineri deosebite. În rândul ţărilor respective ajunsese şi România în privinţa şcolilor de
ingineri în perioada anilor 1881-1948.
Un astfel de învăţământ de ingineri este posibil într-o ţară dacă în ţara respectivă s-a
încetăţenit un învăţământ unitar în diversitate, adică, un învăţământ în care repartizarea
subiecţilor (elevi/studenţi) în diferite şcoli (cunoscând dificultatea fiecăreia pentru a putea fi
absolvită) se face ţinând seama de măsura pregătirii pe care o are fiecare subiect. Adică, se ţine
seama de experienţa de veacuri a omenirii în domeniul educaţiei, din care au tras învăţăminte
mai mulţi învăţaţi ai lumii, începând cu Socrate (469-399 î.Hr.), care a fost sintetizată în mod
remarcabil de marele nostru poet Mihai Eminescu (1850-1889): „Fiecăruia-i dată de natură
măsura de minte, pe care a fost să o aibă. Educaţia poate să dezvolte puterea minţii existente,
nu poate pune însă ceea ce nu-i”.
Rezultă anumite cerinţe pentru admiterea în şcolile de ingineri. Se pune problema unei
selecţii drastice la intrare, aceasta conducând la un efectiv redus. După cum am relatat în
Concluzii asupra învăţământului superior politehnic din Bucureşti, în perioada 1948 – prezent,
care a condus la Universitatea „Politehnica” din Bucureşti, selecţia a devenit drastică la
intrarea în şcolile de ingineri mai ales după reforma acestui învăţământ dintre 1955-1995,
când s-a ajuns la concluzia că acest învăţământ trebuie să fie divizat în învăţământ superior de
ingineri de concepţie (ingineri propriu-zişi) şi învăţământ de ingineri de exploatare (care sunt
mult mai numeroşi decât cei din prima categorie). Pentru admitere, sunt necesari cel puţin doi
ani de pregătire în matematici şi ştiinţele naturii. De exemplu, în cele mai multe ţări din Europa
de Vest, studiile pentru ingineri durează cinci ani în total, din care primii doi ani îl constituie
pregătirea fundamentală. Cei cinci ani de studiu sunt divizaţi într-un ciclu preparator de doi ani
şi apoi ciclul de inginerie propriu-zisă de trei ani sau şcoli de ingineri pe timp de cinci ani „intra
muros”. În ambele cazuri, şcolile de ingineri au un ciclu preparator de doi ani, urmat de un ciclu
de trei ani în care se aprofundează ingineria în domeniul ales de subiect. De fapt, şi înainte de
reformarea şcolilor de inginerie din a doua jumătate a secolului al XX-lea, pentru a se intra
la şcolile de ingineri, subiecţilor le era recomandat să urmeze cel puţin un an de pregătire în
aşa-numitul ciclu preparator. Acest ciclu preparator exista şi în şcolile de ingineri din România
existente în perioada 1881-1948.
Universitatea „Politehnica” are organizat un concurs de admitere la un nivel destul de
scăzut pentru a completa locurile repartizate de către Ministerul Educaţiei Naţionale în primul
an de studii. De când există această universitate (1992) şi până acum (2019) nu s-a pus problema
organizării unui an preparator pentru a fi pregătiţi viitorii candidaţi. S-a ales calea cea mai
proastă, scăderea nivelului concursului de admitere.
Evoluția învățământului tehnic în perioada 1990-2019 este marcată de confuzie, incertitu-
dine și nesiguranță în contextul dispariției treptate a majorității întreprinderilor industriale, în
contextul inexistenței unui program strategic de dezvoltare durabilă a țării pe termen mediu și
lung. Privatizările eșuate, falimentarea cu bună știință a multor entități industriale, acapararea
unor bunuri naționale de către așa zișii investitori strategici au condus la creșterea neîncrederii
în profesia de inginer, iar atractivitatea acestei profesii a început să revină la normal abia în
ultimii ani când s-a înțeles că fără ingineri nu se poate asigura dezvoltarea țării.
Desigur, sunt multe lucruri care trebuie și pot fi schimbate în sistemul de educație și for-
mare a inginerilor. Experimentele nereușite pe parcursul celor peste 50 de ani de învățământ
tehnic „modern” vor trebui eliminate impunându-se o regândire completă a organizării proce-
sului instructiv-educativ pentru viitorii ingineri.
Încă din timpul educației gimnaziale și liceale vor trebui selectați elevii cu aptitudini pen-
tru profesia de inginer, prin organizarea unor programe de formare STEM (Știință, Tehnolo-
gie, Inginerie și Matematică). Selectarea viitorilor studenți pentru Universitatea Politehnica
din București va trebui făcută riguros prin examen de admitere la disciplinele: matematică,
fizică/chimie, informatică (biologie) care poate fi organizat la intrarea în anul I sau după un an
preparator.
Pentru obținerea titlului de inginer cu diplomă se impune parcurgerea unui program de
învățământ de 5 ani incluzând și anul preparator.
Programa de învățământ va cuprinde discipline fundamentale (matematică, fizică, chimie,
informatică, mecanică, electrotehnică, teoria generală a sistemelor etc.) și discipline de spe-
cialitate legate de profilul și domeniul de specializare. Practica va fi asigurată în cadrul unor
întreprinderi de profil și în cadrul unor laboratoare specifice fiecărui profil.
O atenție deosebită va trebui acordată pregătirii pentru noua societate cognitivă și în corelație
cu cerințele noii revoluții industriale bazată pe integrarea calculatoarelor, comunicațiilor și con-
trolul obiectelor în timp real.
Se impune reorganizarea laboratoarelor și a sistemului de transmitere a cunoștințelor în
contextul evoluției sistemelor de calcul și de comunicații.
O atenție deosebită va trebui acordată formării continue și adaptării competențelor la
schimbările rapide ale tehnologiei.
Apreciem că o selecție după primii doi ani a tinerilor cu reale capabilități creative și orien
tarea pregătirii lor pentru a deveni viitori ingineri de concepție, se impune. Astfel, se poate
forma acel corp de elită al inginerilor creativi și inovativi capabil să genereze soluții și produse
noi competitive.
Sunt doar câteva dintre ideile pe care Coaliția Română pentru Educație Inginerească le
propune spre dezbatere universităților tehnice din România.
La Universitatea Politehnica din București asemenea idei pot deveni operaționale printr‑un
efort de înțelegere a misiunii reale pe care o are o școală de elită. Există resursele umane și
materiale, cultura organizațională și capacitatea managerială pentru a implementa un sistem
performant de educație și formare a inginerilor.
România poate deveni o țară competitivă economic și industrial prin regândirea și adapta
rea continuă a învățământului tehnic la cerințele evoluției științei și tehnologiei. Ingineria pre-
supune știință, tehnologie și industrie, fiind din acest punct de vedere un domeniu cu reale
particularități în ceea ce privește educația, cercetarea și dezvoltarea.
Învăţământul de ingineri constă din pregătirea fundamentală (care cuprinde matematici şi
statistică, ştiinţele naturii şi ştiinţele inginereşti comune tuturor celor din învăţământul de ingineri
indiferent de specializare) şi pregătirea propriu-zisă în domeniul în care devine inginer.
Pregătirea fundamentală în inginerie după reforma acestui învăţământ din a doua parte a
secolului al XX-lea constă din următoarele discipline: Matematică şi Statistică, Fizică, Chimie,
Materiale, Mecanică Tehnică, Termodinamică Tehnică, Electrotehnică şi Electronică, Tehnica
Măsurării, Comanda şi Reglarea Automată, Informatică Tehnică, Dezvoltare şi Proiectare,
precum şi unele discipline cu caracter economic şi administrativ (Standardizare, Drept şi
Legislaţie în ţara în care se află învăţământul de ingineri, Sistemul Brevetelor de Invenţie în
ţara în care se află învăţământul de ingineri şi Economia Întreprinderii). Programele analitice
ale acestor discipline sunt date în Hütte – Manualul Inginerului – Fundamente (apărut în limba
română, tradus din limba germană, la Editura Tehnică, Bucureşti, anul 1995), care trebuie adap
tate la specializările existente.
Analizând planurile de învăţământ ale facultăţilor Universităţii „Politehnica” din Bucureşti
se constată că multe dintre aceste discipline fundamentale nu există, iar cele care există au un
număr de ore alocat extrem de mic. Ca atare, chiar disciplinele fundamentale existente dau
studenţilor cunoştinţe superficiale. În Universitatea „Politehnica” din Bucureşti se întâmplă
ceea ce remarca profesorul Gheorghe I. Duca, directorul Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele
din Bucureşti: „Şcoala nu trebuie să predea subiecţilor cunoştinţe superficiale, deoarece este
mult mai greu de a rectifica cunoştinţele greşite decât de a dobândi cunoştinţe noi”.
Pentru o şcoală de ingineri, pregătirea fundamentală care este baza disciplinelor de ingi
nerie propriu-zisă şi pregătirea practică sunt esenţiale. Pregătirea practică se face în laboratoarele
didactice corespunzătoare disciplinelor didactice predate şi în perioadele anuale de practică
având o durată de două-trei luni. Experienţele de laborator în cadrul laboratoarelor didactice
sunt efectuate de un singur subiect (student) fără a fi dădăcit de un cadru didactic. La o şedinţă
de laborator există un singur cadru didactic a cărui sarcină este de a da informaţii generale
asupra aparaturii folosite şi de a controla rezultatele obţinute de subiecţi. Studenţii sunt obligaţi
să posede cunoştinţele necesare efectuării unei experienţe, iar cei care nu obţin rezultatele
corespunzătoare în urma efectuării experienţei sunt obligaţi să o repete.
În Universitatea „Politehnica” din Bucureşti, în cadrul experienţelor de laborator, sunt
repartizaţi cel puţin doi studenţi (de regulă) pentru a efectua o experienţă, iar la orele respective
sunt supravegheaţi de două cadre didactice care – de multe ori – intervin în mod decisiv pentru
efectuarea experienţei. Practica anuală a studenţilor are o durată foarte mică. Astfel, nu este
îndeplinită cerinţa ca să existe o pregătire practică foarte bună.
O şcoală de ingineri bună cere o exigenţă profesională atât la recrutarea subiecţilor cât şi
pe parcursul studiilor acestora.
Ţinând seama de promovabilitatea existentă în Universitatea „Politehnica” din Bucureşti
există îndoieli asupra exigenţei existente.
Corpul profesoral al unei şcoli trebuie să fie de elită şi să fie exemplu pentru subiecţii
pe care îi pregătesc. De asemenea, dotarea unei şcoli de ingineri cu laboratoare de cercetare
ştiinţifică, laboratoare didactice, biblioteci etc. este o condiţie esenţială pentru a-i asigura
bunul mers.
Ţinând seama de fondurile de care dispune Universitatea „Politehnica” din Bucureşti
ultimele două condiţii nu sunt realizate nici pe departe. De exemplu, recrutarea de asistenţi
universitari este dificil de realizat datorită salarizării care există în învăţământ.
Conducătorul unei şcoli superioare de ingineri trebuie să fie bine pregătit profesional şi să
posede ideile cele mai bune în privinţa funcţionării unei şcoli. Este necesar să aibă viziune şi
capacitate de adaptare continuă la nou. De asemenea, clasa politică existentă trebuie să mani
feste voinţă politică pentru a realiza lucruri bune pentru ţară, elaborând legi corespunzătoare
pe care să le respecte întocmai. Este de amintit că Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din
Bucureşti a făcut saltul calitativ esenţial unei şcoli de ingineri la nivelul şcolilor respective
din ţările dezvoltate tehnologic datorită climatului politic consistent din Principatele Unite.
Recrutarea de cadre didactice foarte bine pregătite care erau renumerate în mod corespunzător,
construcţia unei clădiri noi pentru şcoală şi dotarea acesteia cu cele necesare se datorează înţele
gerii primului ministru de atunci, Ion C. Brătianu, privind necesitatea pentru ţară a unei şcoli
de ingineri de prestigiu. În plus, să nu uităm, România avea atunci un rege devotat, regele
Carol I, în timpul domniei sale ţara obţinând independenţa deplină a statului faţă de Imperiul
Otoman, iar prin dezvoltarea căpătată economic şi cultural statul român ajungând în rândul
ţărilor moderne. Este remarcat că exemplul bun dat de profesorul Gheorghe I. Duca, directorul
Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele din Bucureşti, s-a perpetuat şi la ceilalţi directori ai acestei
şcoli, precum şi la directorii şi rectorii şcolilor continuatoare ale acesteia, Şcoala Politehnice
din Bucureşti şi Politehnica din Bucureşti.
Istoria Universităţii „Politehnica” din Bucureşti este scrisă în două părți. Împărţirea pe
cele două părți nu s-a făcut în mod întâmplător. Prima parte cuprinde dezvoltarea învăţămân
tului superior de ingineri din Ţara Românească de la începuturile acestuia (din anul 1818, când
s-a înfiinţat Şcoala Academicească pentru Ştiinţele Filosoficeşti şi Matematiceşti, în cadrul
Academiei Domneşti a Ţării Româneşti, al cărei sediu era la Mânăstirea „Sfântul Sava” din
Bucureşti, care în afară de misiunea de bază de a avea o şcoală superioară în limba română
o va avea şi pe aceea de a pregăti ingineri hotarnici) până în anul 1948 (când continuatoarea
şcolii lui Gheorghe Lazăr, Politehnica din Bucureşti, a fost divizată în mai multe unităţi de
învăţământ superior de ingineri, ţinând seama – în mare parte – de domeniile economiei naţio
nale). În această perioadă de timp, evoluţia învăţământului superior de ingineri a trecut prin mai
multe etape până a ajunge la a fi un învăţământ de ingineri la nivel european. A început cu Şcoala
Academicească pentru Ştiinţele Filosoficeşti şi Matematiceşti (care pregătea profesori pentru
şcolile medii în limba română care luau fiinţă atunci pe teritoriul Ţării Româneşti şi ingineri
hotarnici), trecând printr-o etapă de căutări multiple (aşa-numitele perioade de facere, prefacere,
desfacere şi refacere, unde întâlnim Şcoala de Poduri şi Şosele, materializată prin Facultatea de
Inginerie Civilă; Şcoala de Conductori de Lucrări Publice, în timpul Ţării Româneşti; Şcoala de
Punţi şi Şosele, Mine şi Arhitectură; Şcoală de Conductori de Poduri şi Şosele; Şcoala de Poduri
şi Şosele – pentru ingineri, în timpul Principatelor Unite), ajungându-se după 63 de ani (în
1881) la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti (care pregătea, în special, ingineri
constructori şi în mai mică măsură ingineri capabili să lucreze şi alte specializări), aceasta
ajungând după 11 ani de activitate (în anul 1892) să fie pusă pe picior de egalitate cu marile şcoli
de ingineri din străinătate. După aproximativ 40 de ani de existenţă a Şcolii Naţionale de Poduri
şi Şosele (38 de ani în cadrul Principatelor Unite, care formau România şi doi ani, 1918-1920,
în cadrul României Mari), aceasta este continuată în 1920 de Şcoala Politehnică din Bucureşti
(1920-1938) şi de Politehnica din Bucureşti (1938-1948). În acest interval de timp de 67 de ani
(1881-1948), învăţământul superior de ingineri din România a ajuns să fie pe picior de egalitate
cu marile şcoli de ingineri din străinătate şi să devină un învăţământ politehnic. Parcurgând
prima parte, care prezintă istoria învăţământului de ingineri din Bucureşti timp de 130 de ani
(1818-1948), constatăm că acest lucru a fost posibil şi datorită voinţei politice a celor care au
condus Ţara Românească, Principatele Unite (România) şi România Mare în acest interval de
timp. Îi amintim în mod deosebit pe boierii efori ai şcolilor din Ţara Românească (Constantin
Bălăceanu, Grigore Dimitrie Ghica şi Iordache Golescu) care l-au convins pe domnul fanariot
de atunci (Ioan Gheorghe Caragea) să aprobe înfiinţarea şcolii lui Gheorghe Lazăr, Şcoala
Academicească pentru Ştiinţele Filosoficeşti şi Matematiceşti, în cadrul Academiei Domneşti
din Bucureşti, al cărei sediu era la Mânăstirea „Sfântul Sava” din Bucureşti; domnitorul Ţării
Româneşti, Barbu Ştirbei (octombrie 1849 – septembrie 1853, 1854-1856), care a insistat pentru
a avea un învăţământ de ingineri corespunzător, aducându-l din Franţa pe Louis Chrétien Léon
Lalanne (1811-1892), considerat adevăratul întemeietor al învăţământului de „ingineri” (de
fapt, conductori) de poduri şi şosele în Ţara Românească; regele Carol I şi primul său sfetnic,
Ion C. Brătianu, prim-ministru, care au sprijinit substanţial şi din punct de vedere material
înfiinţarea Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele din Bucureşti, aceasta ajungând să fie pusă pe
picior de egalitate cu marile şcoli de ingineri din străinătate; regele Ferdinand I care a sprijinit
înfiinţarea Şcolii Politehnice din Bucureşti şi a Şcolii Politehnice din Timişoara în România
Mare ş.a.
A doua parte a Istoriei Universităţii „Politehnice” din Bucureşti cuprinde etapa Institutului
Politehnic din Bucureşti (care se suprapune în cea mai mare parte cu perioada comunismului
în România, 1948-1989 şi doi ani după evenimentele din 1989, 1989-1992) şi începuturile
Universităţii „Politehnica” din Bucureşti (1992 – prezent), care corespunde tranziţiei României
de la economia planificată la economia de piaţă şi începuturile de consolidare a acestei din
urmă.
Am constatat că, în perioada comunismului din România, învăţământul de ingineri din
Institutul Politehnic din Bucureşti a suportat anumite experienţe la îndemnul consilierilor trimişi
de URSS un timp, a revenit treptat în bună parte la unele tradiţii româneşti fără a se renunţa
tot timpul la implicarea ideologicului în desfăşurarea sa. Cu toate acestea, deoarece s-a men
ţinut o exigenţă ponderată la admitere, o durată de cinci ani a acestuia cu unele excepţii şi o
exigenţă pe care o putem considera „pe linia de plutire”, învăţământul de ingineri din perioada
comunismului a fost la un nivel mult mai ridicat decât cel corespunzător din Universitatea
„Politehnica” din Bucureşti.
După evenimentele din decembrie 1989 (când a avut loc căderea comunismului din
România), între anii 1990 şi 1991, experţi din ţările Europei Occidentale au analizat învăţământul
superior tehnic din România, căruia i-au găsit două lipsuri esenţiale: – o pregătire fundamentală
precară şi – o pregătire practică aproape inexistentă. După transformarea Institutului Politehnic
din Bucureşti în Universitatea „Politehnica” din Bucureşti (noiembrie 1992) s-a acţionat contrar,
adică, pregătirea fundamentală a scăzut şi mai mult, iar pregătirea practică aproape a dispărut.
Credem că aceasta s-a datorat faptului că, după anul 1989, timp de doi-trei ani numărul cadrelor
didactice cu titlul de profesor universitar sau conferenţiar universitar a crescut foarte mult,
majoritatea neîndeplinind în mod strict condiţiile de promovare. De asemenea, nimeni nu şi-a
amintit că învăţământul superior de ingineri de la noi, în timpul comunismului, nu a aderat la
reforma făcută de toate ţările euroatlantice şi de majoritatea ţărilor comuniste, reformă care
împărţea învăţământul superior de ingineri în învăţământ superior de ingineri de creaţie şi
învăţământ superior de ingineri de exploatare. Politicienii comunişti n-au vrut sau n-au înţeles
rolul elitelor (ingineri de creaţie sau inginerii propriu-zişi), iar urmaşii politicienilor comunişti
au procedat la fel. Nu vom face niciun progres în dezvoltarea învăţământului de ingineri din
România dacă nu vom renunţa la mentalitatea clasei politice comuniste în conformitate cu care
valorile trebuie declarate după interesele de partid şi nu evaluate profesional.
În concluzie, la 30 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, învăţământul superior de
ingineri din România a devenit mai slab decât învăţământul superior din timpul comunismului.
România, care înainte de anul 1948 se situa printre ţările cu un învăţământ apreciat de ţările
dezvoltate tehnologic, în prezent a ajuns să nu poată afirma decât că are un învăţământ superior
de ingineri de patru ani. Aceasta se datorează faptului că după decembrie 1989 am avut şi avem
o clasă politică fără voinţă politică de a analiza în mod obiectiv acest învăţământ superior de
ingineri, ţinând seama de istoricul acestuia în ţara noastră şi de nivelul profesional din ţările
dezvoltate tehnologic.
În ţările dezvoltate din punct de vedere tehnologic planurile de învăţământ pentru învăţă
mântul superior de ingineri au o structură dictată de: – dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii care a
condus la creşterea exponenţială a descoperirilor în toate domeniile; se ţine seama de faptul
că ne aflăm în partea a doua a celei de-a treia revoluţii industriale, unele ţări ajungând în
prima parte a celei de-a patra revoluţii industriale; – faptul că activitatea modernă în inginerie
a devenit de mult timp o activitate, în principal, pe proiecte, aceasta conducând la schimbări
substanţiale în pregătirea fundamentală a inginerului şi în pregătirea practică. Pregătirea practică
a studenţilor care devin ingineri are loc în laboratoare didactice şi de cercetare ştiinţifică ale
instituţiilor de învăţământ superior tehnic pe care le urmează, iar practica de vară de cel puţin
două luni pe an este efectuată cu prioritate în institute de cercetare în domeniile inginereşti şi
în laboratoarele uzinale.
Schimbările care trebuiau făcute cereau implicarea clasei politice care conduce România.
Se pune problema ca mai întâi să se facă reforma pentru învăţământul superior tehnic care să
stabilească existenţa a două filiere de învăţământ pentru ingineri: – ingineri de creaţie (ingineri
propriu-zişi) şi ingineri de exploatare.
O propunere de nouă paradigmă în educaţia inginerească poate fi condensată în „concepte
+ raţionamente = aplicaţii”. În acest sens, inginerul se formează punând accent pe trei piloni:
1. Însuşirea conceptelor de bază ale ştiinţelor inginereşti fundamentale, a semnificaţiei
noţiunilor utilizate şi identificarea corectă a principiilor fundamentale în orice categorie de
probleme. Educaţia personalizată, adaptată la specificul fiecărui student, devine posibilă prin
utilizarea platformelor informatice cu prezentarea/explicarea/aprofundarea conceptelor pe
diverse niveluri de complexitate/generalitate ca suport de curs.
2. Creşterea capacităţii de a dezvolta raţionamente corecte şi complete, care să combine
inovativ conceptele pentru soluţionarea problemelor concrete. Este esenţial pe termen lung ca
inginerul să fie antrenat pentru a dezvolta raţionamente proprii ca alternativă la căutarea unor
reţete fabricate pentru probleme deja soluţionate. Acest proces nu exclude studierea soluţiilor
considerate clasice, dar această etapă trebuie însoţită de analiza critică în vederea identificării
modalităţilor de construire a unui raţionament. Gândirea inginerească a fost de-a lungul timpului,
probabil, atributul cel mai valoros care a atras respectul şi preţuirea pentru profesia de inginer.
3. Soluţionarea unor aplicaţii complexe atât prin lucrul individual, cât şi în echipă, trebuie
să valorifice înţelegerea profundă a conceptelor şi utilizarea lor în raţionamente. Înţelegerea
soluţiilor la probleme practice este intrinsec legată atât de aplicaţiile de laborator (care oferă
perspectiva inegalabilă asupra fenomenelor fizice), cât şi de practica în cadrul unor agenţi
economici (care oferă legătura directă cu realitatea inginerească şi motivează reluarea ciclului
de însuşire a conceptelor şi de exersare a raţionamentelor).
La noi, profesia de inginer a fost redusă substanţial în conţinut, învăţământul unitar în
uniformitate (învăţământul de masă), moştenit de la societatea comunistă, a eliminat indivi
dualizarea pregătirii superioare a inginerului, care nu poate avea loc decât într-un învăţământ
unitar în diversitate (adică, într-un învăţământ diferenţiat care să ţină seama de aptitudinile
spirituale înnăscute ale subiecţilor). Astfel, şi în momentul de faţă (anul 2019), Universitatea
„Politehnica” din Bucureşti se află în situaţia în care cei care puteau deveni elite inginereşti sunt
înecaţi în grămada de mediocri, deoarece învăţământul de inginerie actual din România este un
învăţământ pentru un singur tip de minte.
Nu s-a înţeles că ingineria reprezintă un domeniu care se adaptează rapid la cunoştinţe
noi, tehnologii noi şi la cerinţele mereu crescânde ale societăţii, având un aport decisiv la
dezvoltarea civilizaţiei umane.
Noua economie bazată în esenţă pe creativitate şi inovare impune noi modalităţi de selecţie
şi transmitere a cunoştinţelor, de transpunere a acestora în abilităţi şi capacităţi de rezolvare de
probleme noi.
Diferenţierea prin aptitudini şi abilităţi de a concepe şi realiza produse inovative impune, în
contextul evoluţiei ICT (învăţământ, cercetare, tehnologie) şi a mijloacelor de învăţare, forma
rea personalităţii şi dezvoltarea spiritului inovativ, gestionând eficient cunoştinţele şi abilităţile
individuale.
În contextul evoluţiei rapide a ştiinţei şi tehnologiei, adaptarea rapidă la cerinţele unor
noi provocări impune o pregătire profesională continuă coordonată intens cu înşiruirea unor
cunoştinţe din domenii ca: psihologie, sociologie, economie, management şi legislaţie. Astfel,
inginerul devine o personalitate complexă, uşor adaptabilă la cerinţele societăţii, cu un pro
nunţat caracter antreprenorial, cu o reală capacitate inovativă, flexibil în gândire şi acţiune.
În secolul XXI, mai mult ca oricând, se impune o regândire a educaţiei inginereşti şi o
reconsiderare a profesiei de inginer, o recunoaştere a rolului acestuia în asigurarea cadrului
societăţii bazată pe cunoaştere şi inovare.
Într-o societate şi economie în bună parte digitală, în care paradigma „Cyber-Physical-
Systems” joacă un rol esenţial pentru evoluţia umanităţii, inginerului îi revin misiuni specifice
de concepţie, dezvoltare, implementare şi înţelegere a unor sisteme complexe în care procesele
sunt parte integrantă a lumii „Cyber”, în care calculatoarele, comunicaţiile, controlul fac parte
din activitatea cotidiană, revoluţia postindustrială (informatică) având un rol esenţial.
Este momentul regândirii formării viitoarelor generaţii de ingineri chemaţi să înţeleagă şi

să contribuie la rezolvarea marilor provocări ale secolului XXI.
Este momentul să se înţeleagă rolul şi importanţa profesiei de inginer într-o economie
bazată pe creativitate şi inovare, rolul ingineriei pentru dezvoltarea economiei şi a societăţii în
ansamblul ei.
O ţară fără ingineri capabili, fără o industrie proprie este sortită să fie transformată în piaţă
de desfacere fără a se dezvolta, fără a asigura creşterea nivelului de trai al populaţiei, fără a
asigura o participare activă a ţării respective la crearea de produse şi procese competitive.
Inginerii sunt în bună parte creatorii civilizaţiei, iar omenirea trebuie să fie recunoscătoare
pentru contribuţiile aduse la evoluţia societăţii. Viitorul omenirii presupune o conlucrare efici
entă a tuturor profesiilor, iar inginerii sunt chemaţi atât în faza de concepţie, cât şi mai ales în
faza aplicativă.
Conducerile colective ale Universității Politehnica din București în ultimi 30 de ani au încer-
cat să gestioneze cât mai bine problemele specifice învățământului tehnic în condițiile în care
n-a existat un program strategic de dezvoltare economică a țării, fără un suport corespunzător
pentru dotarea laboratoarelor, fără a exista un sistem predictibil pentru necesarul de ingineri, și
în condițiile în care atractivitatea profesiei de dascăl în învățământul superior a fost și este în
continuare foarte scăzută.
Fiecare etapă a evoluției universității este prezentată în contextul fragil al democrației și
al perspectivei fiecărei conduceri colective cu realizările și neîmplinirile proprii deși suntem
convinși că toate conducerile au avut cele mai bune intenții.
Analiza prezentată are la bază rapoartele de sinteză prezentată de birourile de conducere
colectivă la finalizarea mandatelor, cu observația că au fost selectate numai rezultatele semnifi-
cative care au asigurat o evoluție pozitivă/negativă a universității.
În materialul prezentat nu este inclusă etapa 2012-2019 întrucât rectorul își continuă activi-
tatea, iar rezultatele activității vor fi prezentate într-o ediție viitoare a acestei lucrări.
Se cuvine să mulțumim tuturor rectorilor din perioada 1990-2012 care, cu generozitate,

ne-au pus la dispoziție materialele de sinteză.
BIBLIOGRAFIE
Academia Republicii Populare Române, Dicţionar Enciclopedic Român, vol. I (1962), vol. II
(1964), vol. III (1965) şi vol. IV (1966), Editura Politica, Bucureşti (1962‑1966)
Academia Republicii Socialiste România (Institutul de Lingvistică din Bucureşti), Dicţionar
explicativ al limbii române (coordonatori: Ion Coteanu, Luiza Seche, Mircea Seche),
Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti (1975)
Academia Română, Secţia Ştiinţe Istorice şi Arheologice (coordonator: Virgil Cândea), Istoria
Românilor, vol. V (O epocă de înnoiri în spirit European, 1601-1711/1716), Editura Enci
clopedică, Bucureşti (2003)
Academia Română, Secţia Ştiinţe Istorice şi Arheologice (coordonatori: Paul Cernovodeanu
şi Nicolae Edroiu), Istoria Românilor, vol. VI (Români între Europa Clasică şi Europa
Luminilor, 1711-1821), Editura Enciclopedică, Bucureşti (2002)
Academia Română, Secţia Ştiinţe Istorice şi Arheologice (coordonator: Dan Berindei),
Istoria Românilor, vol. VII, tom I (Construirea României Moderne, 1821-1878), Editura
Enciclopedică, Bucureşti (2003)
Academia Română, Secţia Ştiinţe Istorice şi Arheologice (coordonator: Gheorghe Platon),
Istoria Românilor, vol. VII, tom II (De la Independenţă la Marea Unire, 1878-1918),
Editura Enciclopedică, Bucureşti (2003)
Academia Română, Secţia Ştiinţe Istorice şi Arheologice (coordonator: Ioan Scurtu), Istoria
Românilor, vol. VIII (România întregită, 1918-1940), Editura Enciclopedică, Bucureşti
(2003)
Academia Română, Secţia Ştiinţe Istorice şi Arheologice (coordonator: Dinu C. Giurăscu),
Istoria Românilor, vol. IX (România între anii 1940-1947), Editura Enciclopedică,
Bucureşti (2008)
Academia Română, Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologice, Istoria Românilor, vol. X, Editura
Enciclopedică, Bucureşti (2013)
Andrei, Nicolae şi Gheorghe Pârnuţă, Istoria învăţământului din Oltenia, vol. I şi vol. II,
Editura Scrisul Românesc, Craiova (1981)
Axenciuc, Victor, Introducere în istoria economiei a României, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti (1997)
Arhivele Universităţii „Politehnica” din Bucureşti

Arie, A., Hary Kuller, Şcoli în Europa bântuită de fascişti, vol. Contribuţia evreilor din România
la cultură şi civilizaţie (coordonare generală: Nicolae Cajal, Hary Kuller), ediţia a II-a
revăzută, Bucureşti (2004), pp. 633-642
Banque Mondiale, Raport sur le developpement dans le monde (1990)
Baudet, Jean, De l’outil à la machine. Histoire des techniques jusqu’en 1802, Ed. Vuibert, Paris
(2004)
Blaga, I., Industrializarea, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti (1983)
Bordeianu, Mihai şi Petru Vladcovschi, Învăţământul românesc în date, Editura Junimea, Iaşi
(1979)
Buşilă, C.D., Concentrarea învăţământului superior tehnic, M.O. Imprimeria Statului, Bucu
reşti (1937); Buletinul Societăţii Politehnica din Bucureşti, Anul I, nr. 1, ianuarie (1937)
Buşilă, C.D., Învăţământul superior tehnic, vol. I (1919)
Buşilă, C.D., Învăţământul superior tehnic, vol. II (1939)
CEE/ONU, Étude sur la situation économique de l’Europe en 1988‑1989, New York (1990)
Cioran-Camarino, Adriana, Academiile domneşti din Bucureşti şi Iaşi, Bucureşti (1971)
Cojocaru, Ion, Începuturile învăţământului tehnic şi profesional în Moldova şi Ţara Româ
nească, Bucureşti (1976)
Colan, Horia, Dezvoltarea ştiinţelor tehnice după Marea Unire (1918-1940) Noema, vol. II,
nr. 1, 101-116 (2003)
Costinaş Sorina, Dezvoltarea electroenergeticii româneşti la mijlocul secolului al XX-lea,
Noema, vol. III, nr. 1, 134-148 (2004)
Cuvântarea domnului rector Nicolae Vasilescu-Karpen, rostită la deschiderea cursurilor
Şcoalei Politehnice din Bucureşti, Buletinul AGIR, Anul XVII, nr. 10, 353-355 (1935)
Decretul-Lege relativ la înfiinţarea şi organizarea şcoalelor politehnice din România, publicat
în „Monitorul Oficial” nr. 61 din 19 iunie 1920 şi ratificat prin Legea de organizare a
învăţământului silvic, pp. 3-22 (1920)
Djuvara, Neagu, Între Orient şi Occident – Ţările Române la începutul epocii moderne (1800-
1848), Editura Humanitas, Bucureşti (1955), traducere de Maria Carpov, după Neagu
Djuvara „Les pays roumain entre Orient et Occident. Les principatés danubiennes au
début du XIX siécle”, Publications Orientalistes de France, ALC-Djuvara, iunie 1989
Djuvara, Neagu, O scurtă istorie a Românilor povestită celor tineri, Editura Humanitas,
Bucureşti (2000 şi 2010)
Dobrescu, E., Ritmul creşterii economice, Editura Politică, Bucureşti (1968)
Dumitrache, I.G., Popescu I.M., (coordonatori), File de istorie. 195 de ani în Universitatea
Politehnica din Bucureşti, Editura Politehnica Press, Bucureşti (2014)
Enescu, C.N., Gh. Asachi, organizatorul şcolilor naţionale din Moldova, Bucureşti (1962)
Fătu, Mihai, Istoria Universităţii Tehnice de Construcţii Bucureşti, 1818-1998, Editată de
Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti (1998)
File de istorie. 195 de ani în Universitatea Politehnica din Bucureşti (coordonatori: Ioan
Dumitrache şi Ion M. Popescu), Editura Politehnica Press, Bucureşti (2014)
Georgescu, George Tutu, Inginerul Constantin Buşilă, Memoria nr. 9, pp. 58-65 (1999)
Georgescu, Vlad, Istoria românilor (de la origini până în zilele noastre), Editura Humanitas,
Bucureşti (1992)
Bibliografie 657
Giurăscu, Dinu C., Învăţământul în România între anii 1948 şi 1989, Disertaţie susţinută cu
ocazia ceremoniei de acordare a titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii din
Craiova, 22 noiembrie 2001
Grigorescu, C. (coord.), Nivelul dezvoltării economico‑sociale a României în context european,
Editura Expert, Bucureşti (1993)
Grigorescu, C. (coord.), Dezvoltarea agriculturii în corelaţie cu industria, Editura Politică,
Bucureşti (1984)
Hütte – Manualul Inginerului – Fundamente, Editura Tehnică, Bucureşti (1995), traducere din
limba germană după ediţia a 22-a (Die Grundlngen der Ingeniurwissenschaften (1989)
Iancu, Ştefan, Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii în perioada interbelică, Noema, vol. II, nr. 2, 117-
154 (2003)
Ignat, Mircea, Ingineria electrică românească în perioada 1940-1947. Începutul distrugerii
instituţiilor şi a elitelor, Noema, vol. III, nr. 1, 149-163 (2004)
Ilie, Mircea, Figuri de geologi români, II (Gregoriu Ştefănescu, Grigore Cobălcescu, Mathei
Drăghicescu), Editura Ştiinţifică, Bucureşti (1958)
Ionescu (Bizeţ), Ion, Istoricul învăţământului tehnic în România până la înfiinţarea şcoalelor
politehnice, pp. 105-296, Aniversarea a 75 de ani de învăţământ tehnic în România, 50
de ani de la reorganizarea Şcoalei Naţionale de Poduri şi Şosele, 10 ani de la înfiinţarea
Şcoalei Politehnice, Editura Cartea Românească, Bucureşti (1932)
Ionete, C., Criza de sistem a economiei de comandă în etapa sa explozivă, Editura Expert,
Bucureşti (1993)
Iorga, Nicolae, Contribuţii la istoria învăţământului din ţară şi din străinătate de la 1780 la
1830, Editura Cartea Românească, Bucureşti (1906)
Iorga, Nicolae, Istoria învăţământului românesc, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
(1971)
Iorga, Nicolae, Istoria Poporului Românesc, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
(1985)
Iorga, Nicolae, Locul românilor în istoria universală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti (1985)
Iorga, Nicolae, Istoria Românilor, vol. VIII – Revoluţionarii, Editura Enciclopedică, Bucureşti
(2015)
Lambre, S., Histoire de l’enseignement technique, La Decouverte, Paris (2016)
* * * Mic dicţionar enciclopedic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti (1978)
Neacşu, Ioana, Rodica Ştefan, Filip Stanciu şi Oana Mirila, Şcoala românească în pragul
mileniului III (o „provocare” statistică), Editura Paideia, Bucureşti (1997)
Neagoe, Stelian, Viaţa universitară clujeană interbelică, vol. I şi vol. II, Editura Dacia, Cluj-
Napoca (1980)
Nicolau, Edmond şi I.M. Ştefan, 100 de oameni de ştiinţă şi inventatori români, Editura Ion
Creanga, Bucureşti (1987)
Noica, Nicolae Şt., Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele. 125 de ani, Editura Vremea, Bucureşti
(2010)
Orăscu, Şerban, Spiru Haret, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti (1976)
Pârnuţă, Gheorghe, Gheorghe Lazăr. Contribuţii la dezvoltarea învăţământului, Bucureşti
(1973), 218 pagini
Petrescu, Al., Aspectul economiei electrice româneşti, Buletinul Societăţii Politehnice din
România, anul LVI, nr. 1, pp. 424-438 (1942)
Popescu, Ioan M. şi Ioan Gr. Dumitrache, Istoria Universităţii POLITEHNICA din Bucureşti,
vol. 1 și vol. 2, Editura Paideia, Bucureşti (2013)
Purcaru, Ion şi Octavian Bâsca, Oameni, idei, fapte din istoria matematicii, Editura Economică,
Bucureşti (1996)
Rădulescu, Dan-Constantin, Învăţământul public din România în secolul al XIX-lea – evoluţie
şi consecinţe sociale, Calitatea vieţii, vol. XIV, nr. 2, 1-11 (2003)
Rădulescu Dan-Constantin, Învăţământul românesc 1948-1989 – între derivă şi recuperarea
instituţional-funcţională, Calitatea vieţii, XVII, nr. 3-4, pp. 307-318 (2006)
Răduleţ, Remus, Istoria cunoştinţelor şi a ştiinţelor tehnice pe pământul României, Editura
Academiei Române, Bucureşti (2000)
Richonnier, Michel, Les métamorphoses de l’Europe de 1769 à 2001, Flamarion, Paris (1985)
Rousteau-Chambon, Hèlène, L’Enseignement à l’Académia Royale d’Architecture, Presses
universitaires de Rennes (2016)
Scurtu, Ioan, Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică, Editura RAO, Bucureşti
(2001)
Secaşiu, Claudiu, Noaptea demnitarilor, 5/6 mai 1950, http://calincis.go.ro/Istorie/Arestari50.
htm, 13 pp. (articol preluat din „Revista 22” din 18-24 august 1998)
Sporn, Philip, Foundation of Engineering, Pergamon Press, Oxford, London, Edingurg, New
York, Paris, Frankfurt (1964)
Stanciu, Valerius‑Mihail, Aspecte privind evoluţia industriei electrotehnice (electrotehnica
curenţilor tari, electronica, automatica şi tehnica de calcul) româneşti, 23 pagini (2006),
Comunicare particulară
Ştefan, I.M., Procesul formării şcolilor ştiinţifice şi tehnice româneşti, „Revista de Istorie”,
nr. 6 (1981)
Tănăsescu, Florin Teodor, Comitetul Electrotehnic Român (CER) – 80 de ani de activitate în
slujba electrotehnicii, decembrie 2007, Comunicare particulară
Trifon, Mircea, Istoricul „Gazetei Matematice” (Fenomenul „Gazeta Matematică” la 110 ani),
11 pag. (2005), http://www.gazetamatematica.net/
Universitatea „Politehnica” din Bucureşti, 1992‑1996, Raport asupra activităţii, întocmit de
Biroul Senatului UPB
Universitatea „Politehnica” din Bucureşti, 2008‑2012, Raport de activitate, întocmit de Biroul
Senatului UPB
Universitatea „Politehnica” din Bucureşti, Facultatea de Chimie Industrială, 60 de ani (1938-
1998)
University „Politehnica” of Bucharest – Presentation – 1998, Tipografia FAST (2000),
Bucureşti
Bibliografie 659
University „Politehnica” of Bucharest – presentation – 1998; 1818‑1998, La împlinirea a 180

de ani de la primele cursuri de inginerie în Ţara Românească
Vasilescu-Karpen, Nicolae, Dare de seamă asupra învăţământului în Şcoala Politehnică din
Bucureşti, pp. 1-104, în Aniversarea a 75 de ani de învăţământ tehnic în România, 50 de
ani de la reorganizarea Şcoalei Naţionale de Poduri şi Şosele, 10 ani de la înfiinţarea
Şcoalei Politehnice, Editura Cartea Românească, Bucureşti (1932)
Voinea, Radu, Dumitru Voiculescu şi Liviu Voronca, Date cronologice privind istoricul
Institutului Politehnic din Bucureşti, 1818‑1981, strânse din Arhiva Universităţii
„Politehnica” din Bucureşti

Istoria Universităţii Politehnica" Din Bucureşti - Ioan M. Popescu, Ioan Gr. Dumitrache

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Istoria Universităţii Politehnica" Din Bucureşti - Ioan M. Popescu, Ioan Gr. Dumitrache

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

IOAN M. POPESCU IOAN Gr.

Istoria Universităţii „Politehnica” Bucureşti

Clădirea în care s-au ţinut Clădirea construită pe timpul Clădirea Rectoratului

© 2021 Editura Paideia

Istoria Universităţii „Politehnica”

Lucrarea Istoria Universităţii „Politehnica” din Bucureşti constituie o

• Concluzii asupra învăţămantului superior tehnic şi politehnic din Bucureşti,

8. Institutul Politehnic din Bucureşti. Începutul declinului....................................... 285

• Concluzii asupra învăţământului superior tehnic şi politehnic din Bucureşti,

Lucrarea de faţă este o reluare şi o aducere la zi a bibliografiei existente, în legătură cu

nouă organizare. Programele cursurilor devin deosebit de elevate şi accesibile, cuprinzând o

„Ţara nu se poate ridica decât prin ingineri!”

Ion C. Brătianu, 1821-1891

Accepţiunea actuală de inginer este cea de specialist cu o pregătire tehnică şi teoretică

Constantinopol şi în Italia, pregătindu‑se în ştiinţele fizico‑matematice, el fiind şi dascăl al lui

Această paradigmă a societăţii bazate pe cunoaştere presupune creşterea nivelului de

2. ÎNCEPUTURILE ÎNVĂŢĂMÂNTULUI DE INGINERIE

Începuturile învăţământului de inginerie în limba română, la Academia Domnească de la

Academia Domnească de la Bucureşti, în Ţara Românească, ale cărei începuturi au

Astfel, Gheorghe Asachi – fiind însuflețit de idealurile naționale și justificând cu nevoile

Domnitorul Şerban Cantacuzino Domnitorul Constantin Brâncoveanu

– Reorganizarea învăţământului superior din Bucureşti de către domnitorul Şerban Canta­

Faţada şi planul clădirii Academiei Domneşti de la „Sfântul Sava” – Bucureşti

Trebuie remarcat că Academia Domnească din Bucureşti a fost o instituţie de învăţământ

„Aşa precum Hristos pe Lazăr din morţi a înviat

În perioada 1815-1818, frecventează Școala grecească de la Schitu Măgureanu. Cunoaște

N. Hodos (1910), p XLI-XLII.

de către anumiţi oameni aparte. Aşa s‑a întâmplat şi cu începu­

În Ţara Românească, odată cu începuturile Revoluţiei de la 1848, se „stinge” tot învăţă­

Românesc, Vălenii de Munte (1910).

Văcărescu. A fost adoptat de bogatul său unchi, Barbu Ştir­

Eforia Şcoalelor (compusă din: P. Poenaru, S. Marcovici, A. Filipescu, I. Florescu şi Dr.

Inginerul superior Lalanne avea printre alte îndatoriri şi

„care va deprinde pe aceşti elevi la desenul topografic, la prezentarea graficală a profilelor

Administraţia şcolii se compunea din: un director onorific, profesori, un secretar şi un

predat mai multe cursuri şi a activat pentru a pune bazele unui

5. CONSOLIDAREA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI TEHNIC

În România (vechiul regat) se continuă activităţile de reabilitare a drumurilor, iniţiate pe

Constantin Olănescu (1845‑1928) a urmat liceul la Paris

Gheorghe Kirillov Grigore Cerchez Ion G. Cantacuzino

A fost ales membru titular al Academiei Române (1881), vicepreşedinte al acesteia

Ion C. Brătianu (1821-1891; prim- Gheorghe I. Duca

de încă un an de matematici speciale, pe când în România se admiteau candidaţi cu patru clase

Se remarcă faptul că amfiteatrul a fost proiectat şi executat pe baza rezultatelor ulti­melor

Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din

Scarlat Vârnav a continuat şi a completat opera de înălţare a Şcolii,

funcţionar al statului. De aceea, la 1 ianuarie 1892, a demisionat promiţând elevilor că va lupta

adevărat o nouă organizare, deoarece ar fi şi temerar, şi imprudent, şi inutil. Ca atare, se pune

disciplina Mecanică; Emanoil Protopopescu‑Pake (asistent suplinitor) la disciplina Mineralogie

statului, cu doi ani de cursuri şi o jumătate de an de stagiu pentru aplicaţii sistematice de

w Constantin Buşilă – profesor de lucrări grafice (din 16 ianuarie 1910) şi de tehnologie

stereotomie – ramură a tehnicii care se ocupă cu metodele de tăiere, de fasonare și de îmbinare a

elementelor unei construcții.

w N. Daniilescu – profesor de ştiinţe silvice la Şcoala de la Herăstrău; – profesor de drept şi

w Ion Ionescu – profesor de rezistenţa materialelor (18 martie 1902); – însărcinat cu

w I. Martian – repetitor de cursuri (10 aprilie 1886 – 28 iunie 1886).

de trigonometrie, geometrie analitică şi cunoaşterea materialelor (1869‑1870). Absolvent al

w Mihail M. Romniceanu – profesor de căi ferate (1 octombrie 1899 – 1 octombrie 1914).

absolvirea liceului, a frecventat cursurile Universităţii din Berlin,

Podul de la Cernavodă – regele Carol I

Superioară din Paris. Îşi ia din nou licenţa în matematici şi în 30 iu­nie

independent de turaţia acesteia şi primul schimbător de viteze

Pionierii pe calea progresului.

– Reorganizarea învăţământului superior din Bucureşti de către domnitorul Şerban Canta

de către anumiţi oameni aparte. Aşa s‑a întâmplat şi cu începu

În Ţara Românească, odată cu începuturile Revoluţiei de la 1848, se „stinge” tot învăţă

Văcărescu. A fost adoptat de bogatul său unchi, Barbu Ştir

Se remarcă faptul că amfiteatrul a fost proiectat şi executat pe baza rezultatelor ultimelor

Superioară din Paris. Îşi ia din nou licenţa în matematici şi în 30 iunie

8. Alexandru Guţu, inginer. Asistent pe lângă cursul de Geometrie descriptivă şi apli