Scrisul

Serie nouă Anul XXII

Nr. 1 (245) 2024
Românesc
Revistă de cultură fondată la Craiova, în 1927, serie nouă, din ianuarie 2003
Publicată de Scrisul Românesc Fundația-Editura, recunoscută CNCS

Florea
FIRAN

Iulia Hasdeu

C opil precoce, considerat

genial, cu înclinații și pasi-
une pentru limbile străine,
Iulia Hasdeu și-a uimit contempo-
ranii prin inteligența și memoria
sa fenomenală. Poetă, prozatoare,
autoare de piese de teatru, Iulia își
scrie opera în limba franceză publi-
Iulia Hasdeu – Autoportret
ta suflare așa de-ngrozitoare/ Ca
toată Europa de noi să se-nfioare.//
Cum tu, o, mare Țepeș, cu-o mână
de români,/ Înfiptu-ai în țeapă o
groază de păgâni!/ Așa și noi acuma,
împinși de-a ta suflare,/ Să mergem
fără teamă, la lupta de hotare.”.
Numeroși scriitori aflați în vizită

cată postum de tatăl său. la B.P. Hasdeu erau uimiți de talen-

Fiica savantului Bogdan Petri-
ceicu Hasdeu și a Iuliei (născută
Faliciu), Iulia s-a născut la 14 noiem-
brie 1869 în București. Divinizată de
ambii părinți, primește o educație
aleasă. O bibliotecă bogată îi asigură
și primele lecturi din V. Alecsandri,
P. Ispirescu, Corneille, Shakespeare.
Eseu La doi ani și jumătate, Lilica, cum
Oana Băluică o alintau părinții și cei apropiați,
Dumitru Drinceanu știa să citească și să recite poezii. La
cinci ani scrie nuvele, iar la șapte ani
Emanuel D. Florescu
povestiri și poezii pe teme istorice
Adriana Iliescu
Poezie din relatările tatălui său, precum
Dan Ionescu Proză Mihai Vodă Viteazul, Domnia lui
Andrei Codrescu Vlad Țepeș, Oaselor lui Vlad Țepeș
Cleopatra Lorințiu Anca Mizumschi
Carmen Firan (1881): „Ca steaua Nemuririi, a
Dodo Niță Adrian Sângeorzan
Silviu Gongonea Gloriei străbune,/ O! Țepeș! Falnic
Ion Parhon
nume! În inimi române/ Să bată a
Mircea Pospai
Gabriela Păsărin
tul Iuliei. Alexandru Macedonski ar
fi întrebat-o pe Iulia dacă știe poezii,
iar aceasta i-ar fi întors întrebarea
și poetul a recitat una dintre poe-
ziile sale pe care Iulia a ascultat-o
cu atenție și imediat a reprodus-o,
cuvânt cu cuvânt.
Pentru o cât mai bună pregătire
umanistă părinții îi pun prepara-
tori la obiectele de cultură generală
și limbi străine, la pian și canto, dar
și la artele plastice. La opt ani Iulia
vorbea franceza, germana și engleza,
mai târziu stăpânea latina și greaca.
Victor Hugo îi este idol și la dispa-
riția sa îi va dedica o poezie, fiind
profund marcată de opera acestui
mare scriitor.
Continuare în p. 2

Constantin Cubleșan – Eminescu – De la Mărcuța la Caritas (II) p. 4 Emilian Ștefârță

Adrian Cioroianu – Un bancher căruia-i place vinul Papei p. 5 Vazile Buz -40+
Mihai Ene – Iluminismul în căutarea fericirii p. 6
Ioan Lascu – Premiul Renaudot 2023 p. 8 p. 24
Dumitru Radu Popa – Manet/Degas – Expoziție la Metropolitan... p. 12
Rodica Grigore – Singurătate și moarte p. 15
Adriana Iliescu – Dimitrie Cantemir – un erudit român... p. 19 Vasile Buz, Iarna la apus
 Eseu
2 Nr. 1 (245) ♦ ianuarie 2024 Scrisul Românesc
Continuare din p. 1 Florea FIRAN
Sumar
Iulia Hasdeu
Florea Firan, Iulia Hasdeu / pp. 1-3
Constantin Cubleșan, Eminescu ‒ De la
„Mărcuța” la „Caritas” II / p. 4
Adrian Cioroianu, Un bancher căruia-i
Î n 1877, când împlinise
opt ani, susține examenul
cumulat pentru clasele I-IV Scrisul Românesc
place vinul Papei / pp. 5, 6 la Școala Primară de Băieți Revistă de cultură
Mihai Ene, Iluminismul și căutarea nr. 2, sub direcția lui Dem.
Fondată la Craiova, în 1927,
fericirii / p. 6 Demetrescu, apoi se înscrie, ca
de către criticul D. TOMESCU.
Oana Băluică, Prietenii literari particulară, la Liceul „Sf. Sava” Serie nouă, din 2003,
veritabili / p. 7 unde își susține examenele și întemeiată de FLOREA FIRAN
Ioan Lascu, Premiul Renaudot 2023 / p. 8 absolvă cu rezultate excelente, Editată de:
Emanuel D. Florescu, Un elogiu moderat obținând premiul I (1881). Fundația – Revista
al moderației / p. 9 Pasiunea pentru muzică o Scrisul Românesc
Gabriela Păsărin, Percepția sinestezică ­­și determină să urmeze în paralel
perspectiva simbolului istoric / p. 10 Conservatorul din București la ISSN 1583-9125
Adrian Sângeorzan, Oglinzi / p. 11 Secția canto și pian. În această Revistă înregistrată la OSIM
Dumitru Radu Popa, Manet/Degas – perioadă își strânge povestirile cu nr. 86155 din 11.04.2007
Expoziție la Metropolitan scrise în franceză și română în Membră A.R.I.E.L.
Museum / pp. 12, 13 ciclul „Istorioare pentru amicile mele, și pentru toate copilele de
Carmen Firan, Poem: Eșarfa
albastră / p. 13
la 10 până la 20 de ani”; scrie piesele de teatru Dama de circ, tra- Redacția
gedie în trei acte, Amorul e scânteie, comedie, și piesele într-un
Silviu Gongonea și Andrei Codrescu, act Adieu et Bonne Arrive și Les enfants ne jugent pas, precum și Director:
Poem: tot felul de inimi / p. 13 Florea FIRAN
povestirile Trandafirul moșului și Etoile et celeste.
Anca Mizumschi, Reîntoarcerea În 1886, la 16 ani, însoțită de mama sa pleacă la Paris. Con- Colegiul redacțional:
la samizdat / p. 14 Adrian CIOROIANU
tinuă să ia lecții în particular de canto cu tenorul wagnerian
Red., Cărți primite la redacție / p. 14 Andrei CODRESCU
Lawers și lecții de pictură cu maestrul Diogène Maillart, dar și de
Rodica Grigore, Singurătate Eugen NEGRICI
greacă veche și latină, fiind interesată și atrasă de tot ce ținea de Gheorghe PĂUN
și moarte / p. 15
limba și cultura franceză. Citește din Hugo, Lamartine, Musset, Dumitru Radu POPA
Dumitru Drinceanu, Zgomotul
și furia / p. 16
Vigny. Urmează, cu dispensă de vârstă, Colegiul Sévigné, apoi Lucian Bernd SĂULEANU
frecventează cursurile de la École des Hautes Études și benefi- Monica SPIRIDON
Dan Ionescu, Manipularea informației în
ciind de o bursă acordată de statul român este prima româncă Emilian ȘTEFÂRȚĂ
mass-media. O antologie de ecou / p. 17
Mircea Pospai, Iuliu Maniu văzut de înscrisă la Universitatea Sorbona unde urma să-și susțină licența Redactori:
românii americani / p. 18 în Filosofie la Facultatea de Litere. Devine repede cunoscută, Mihai ENE
Adriana Iliescu, Dimitrie Cantemir. Un uimindu-și profesorii cu talentul său deosebit, este numită „Iulia, Mihai FIRICĂ
erudit român, spirit european / p. 19 tânăra româncă genială”. S-a bucurat de aprecierea profesorilor Emanuel D. FLORESCU
săi Paul Janet, Louis Léger, Jules Martha, Ludovic Carrau, Paul Ion PARHON
Cleopatra Lorințiu, Amprente și voci.
Girard, care au și scris despre creația ei în limba franceză. La Lucian-Florin ROGNEANU
O carte despre esențe/ p. 20
Anda Simion, Călătorie în abis. Sorbona ține două conferințe pe tema Logica ipotezei, cu referire Redactori asociați:
Anomalia / p. 21 la scrierile lui Platon, Descartes, Aristotel, Copernic, Kepler, Florentina ANGHEL
Ion Parhon, Iarnă bogată în Leibnitz, Newton, Bacon, ale căror opere le studiase, și Cartea Dan IONESCU
premiere / p. 22 a doua a Istoriei lui Herodot, și este remarcată pentru talentul ei Gabriela PĂSĂRIN
Dodo Niță, Cristian Marcu – oratoric. La Paris își ia și pseudonimul Camille Armand, dar în Corectură:
Caricaturist / p. 23 documentele școlare apărea cu numele de Julie Hasdeu. Începe Claudia MILOICOVICI
Red., Okeanos: „Orizont”; „Poezia” / p. 23 să-și pregătească teza de doctorat cu tema Filosofia populară la Tehnoredactare:
Emilian Ștefârță, Vasile Buz - 40 + / p. 24 români: logica, psihologia, metafizica, etica și teodiceea, o temă Georgiana OPRESCU
ce implica vaste cunoștințe, dar o boală necruțătoare o face Arhivă online:
să întrerupă studiile în aprilie 1888. Pentru o perioadă merge Alexandru OPRESCU
la tratament la Montreux, în Elveția, după care vine în țară la
Abonamente Agapia, dar starea sănătății devine tot mai precară și încearcă
Redacția și Administrația:
Scrisul Românesc să se împace cu destinul său tragic. „O, vânt ce sufli aspru prin
Craiova, Str. C-tin Brâncuși, nr. 24
Abonați-vă la Revista „Scrisul Românesc” și veți avea ramuri mătăsoase/ Când pe morminte plânge tristețele-i pioase,/
Tel./Fax: 0722753922; 0251/413.763
un prieten apropiat. Abonamentele se fac prin rețeaua Repetă-mi, o, vecie, cântarea ta de poți/ Dar să-ți aduci aminte,
proprie și Poșta Română, se pot achita la sediul revistei
tu vântule, de morți!” (Le saule) E-mail: scrisulromanesc@yahoo.com
sau în contul: RO 03 BRDE 170 SV 21564261700,
Agenția Mihai Viteazul, Craiova. Revine la București și la 29 septembrie 1888 încetează din Web: www.revistascrisulromanesc.ro
Costul unui abonament anual cu taxele incluse este de 135 lei.
viață. Este înmormântată la Cimitirul Bellu din București. Cu Cont: RO03BRDE170SV21564261700
Pentru abonații din străinătate este de 155 $ sau de 140 €.
Informații primiți la tel.: 0722.75.39.22; Fax. 0251.413.763 câteva luni înainte scria o poezie tulburătoare intitulată Moar- BRDE Agenția Mihai Viteazul, Craiova
sau la adresa de email: scrisulromanescâyahoo.com
tea: „Eu nu urăsc viața, de moarte nu mi-e teamă,/ Că ea este Abonamentele se pot face la sediul
lumină puternică și caldă,/ Chiar muribundul care – în pacea ei redacției: Str. Constantin Brâncuși,
îl cheamă –/ Sub pleoape obosite priveliști noi își scaldă.// Dar nr. 24, Craiova, județul Dolj
sufletul se-avântă-n necunoscuta lume/ Și-n alte corpuri trece, sau scrisulromanesc@yahoo.com
când poate ști să ierte;/ Așa din cupa sacră cu toții bem, anume,/ Responsabilitatea opiniilor exprimate
Și niciodată, nimeni, nu poate s-o deșarte. […]” aparține integral autorilor.
Moartea prematură a Iuliei l-a marcat profund pe tatăl Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază.
său, savantul continuând fără încetare explicații pentru desti- Tiparul: Tipografia PRINTEX
nul ei dramatic și s-a refugiat în spiritism, a ridicat un templu Craiova, str. Electroputere, nr. 21,
la Cimitirul Bellu și între 1893-1896, „Marele templu tel. 0251 580431
 Eseu
de dincolo” – Castelul Iulia Hasdeu de la
Câmpina, în memoria fiicei sale. În castel a
amenajat o cameră de spiritism în care a încer-
cat să intre în legătură cu fiica sa din cealaltă
lume. Atunci B. P. Hasdeu începe să scrie Sic
Cogito, primul volum de spiritism din litera-
tura noastră. În epilogul cărții mărturisește
că titlul i-a fost sugerat de Iulia într-una din
ședințele de spiritism. Mai târziu Hasdeu îi
dedica poezii și scria: „Singura noastră con-
solare – consolare omenească – este că fiica
noastră dispărută la o vârstă fragedă, a lăsat
totuși o moștenire literară care prin bogăția
și diversitatea ei ar fi suficientă să marcheze
traseul unei vieți îndelungate.”
Pe masa de lucru a tinerei poete s-au regăsit
manuscrise în limba română pregătite pentru
tipărire: povestirile pentru copii Sanda, Tranda-
firul moșului, Fetița lacomă, un volum de poezii
din folclorul românesc intitulat Fleurs des Car-
pathes, Souvenirs de mon pays, care cuprindea
La salamandre, Le berger de la montagne,
Mosh Négoé, La fée de montagnes,
Lasoeur de croix, Zamphira.
Manuscrisele Iuliei –
cugetări, poezii, schițe
de drame și comedii,
fragmente ale tezei de
doctorat, numeroase
notițe – au fost desco-
perite de B. P. Hasdeu
și publicate mai târziu.
În „Revista nouă” Hasdeu
îi publică câteva poezii și îi
trimite prietenului său Michel
Bréal, de la Paris, un proiect de
publicare a operei Iuliei care a fost acceptat cu
bucurie: „Fiindcă a iubit atât de mult Franța, ea
merită ca noi să-i păstrăm totdeauna numele
în onoare și dragoste”. Opera este publicată în
1889-1890 în limba franceză, la casele de edi-
tură Hachette din Paris și Socec din București,
în trei volume din colecția „Œuvres posthu-
mes” și conține ciclurile: Bourgeons D’avril,
Fantaisies et Rêves, avec une Introduction par
Le C-te Angelo de Gubernatis (I), Chevalerie.
Confidences et canevas (II), Théâtre, Legendes
et contes (III). Volumul postum de poezii este
remarcat de Sully Prudhomme, Angelo de
Gubernatis (Julie Hasdeu – femme-poète de
la Roumanie), Louis Léger (Un poète français
en Roumanie), Émile Boutroux, Alfred Gon-
naud, Ernest Barutel o introduce în Antologie
de poezie feminină, Al. Odobescu (în „Con-
vorbiri literare”, nr. 1/1889), Nicolae Iorga (în
Istoria literaturii românești contemporane, vol.
II. În căutarea fondului, 1934). Poeziile sunt
în principal confesiuni și meditații în mani-
era unor poeți francezi precum Alphonse de
Lamartine, Victor Hugo, Sully Prudhomme.
Al. Piru îi face o prezentare în Dicționa-
rul literaturii române, (coord. Mircea Zaciu,
Marian Papahagi, Aurel Sasu, 1995), apreciind
că „poeziile Iuliei Hasdeu se opun vieții pro-
zaice și exprimă o aspirație spre demnitate și
puritate morală”.
În limba română a scris nuvela Sanda (16
dec. 1887) și poezia România în care se simt
ecouri din Alecsandri și Delavrancea. Ciprian
Scrisul Românesc Nr. 1 (245) ♦ ianuarie 2024 3
Doicescu publică în 1941 la Cartea Româ-
nească din București volumul Iulia Hasdeu,
cu tălmăciri din poeziile sale (cuprinde 34
de poezii, ediție în română-franceză). Textul
original din ediția Oeuvres posthumes, I-II,
1889-1990, și două facsimile – Sous les arceux
și A la Patrie. O nouă ediție îngrijită și prefa-
țată de I. Oprișan apare în 2010 la Ed. Vestala.
În opera Iuliei Hasdeu tipărită în limba
română se numără și: Mademoiselle Maus-
sade, text bilingv, trad. B. P. Hasdeu (Ed. „Ion
Creangă”, București, 1970); Prințesa Fluture,
basme și povestiri... prezentate copiilor de Crina
Decusară (1972); Versuri. Proză. Corespondență,
ediție îngrijită și prefațată de Crina Decusa-
ră-Bocșan, traduceri de B. P. Hasdeu, Ciprian
Doicescu, Traian Demetrescu, Monica Pillat,
Victoria Ana Tăușan, Crina Decusară-Bocșan
(Ed. Minerva, București, 1975), o nouă ediție
apare în 1988 la Editura Minerva intitulată
Scrieri alese care cuprinde scrieri bilingve fran-
ceză-română, partea I Poezii, partea a II-a Proză, Iulia în bibliotecă –
Diogène Ulysse Napoléon Maillart, 1889
alcătuită din povești și legende, roma-
nul Domnișoara Ursuză (trad. B. P. rêves. Numeroase poezii au subiecte legate de
Hasdeu); Documente și manu­scrise motive din folclorul românesc sau de locurile
literare. Vol. III. Corespondență copilăriei: Berceuse roumaine, Prisonnère rou-
B. P. Hasdeu – Iulia Hasdeu, maine, Feuilie verte de chêne, A mon pays, Les
ediție de Paul Cornea, Elena perles, Chansin dace. În altele străbate dorul de
Piru, Roxana Sorescu (Ed. „acasă”: Le grelot, Une nuit, La Roumanie: „Cât
Academiei Române, 1976); de mult să mai revăd aș vrea/ Acea străbună
Fluierașul de os. Povestiri, Dunăre albastră,/ Și munții înalți acoperiți cu
legende, basme. Traduceri, nea” (Les perles); sau „Ce dulce noapte, oare
ediție și prefață de Crina Decu- vreodată-ai să mai vii?/ Sub cerul vast, albastru,
sară-Bocșan (Ed. Floarea darurilor, al scumpei Românii?” (Une nuit).
București, 1997), Jurnal fantezist (Ed. Un ciclu de poezii este construit pe tema
Vesta, 2010, 398 p., altă ediție în 2023 la Ed. cavalerismului medieval – Chevalerie, cele
Saeculum), ediție și prefață de Crina Decusa- mai multe poezii fiind însoțite de motto-uri
ră-Bocșan, este compus din notațiile fugare ale din Hugo sau Byron a căror influență se
Iuliei, răspândite pe tot cuprinsul textelor sale resimte. Poezia predilectă este cea de dragoste,
manuscrise, care se constituie într-o operă de o iubire exuberantă, dar și a tristeții. Poezi-
mare originalitate. ile din ultima perioadă, rămase
Încă din adolescență în manuscris, sunt reflexive: „E
Iulia a ținut un jurnal „în voluptoasă biruință/ Ca adevă-
viitor”, până în 1979, notând rul să cunoști/! Să vezi Natura,
episoade din viața sa imagi- fără măști,/ Ca cea mai ne-nțe-
nară. Își imagina celebritatea leasă ființă,/ Este suprema mea
ca scriitoare, pictoriță, pri- voință!/ Vreau, suflete, să nu
madonă la Opera din Paris, adăști!” (Singurătate)
că se va mărita cu Prințul Ca artist plastic Iulia s-a
Ferdinand, viitorul rege împlinit cel mai bine, mai ales în
al României și că va trăi grafică realizând numeroase per-
peste o sută de ani. Nu e un sonaje din antichitatea greacă și
jurnal obișnuit, ci „o ficțiune latină și din lumea culturală fran-
personalizată”. ceză și română dovedind o vastă
Iulia Hasdeu – desen de G. D. Mirea
Crina Decusară-Bocșan cultură. Multe din lucrările sale
publică Iulia Hasdeu, 19 file de jurnal (Ed. au fost achiziționate de casele regale europene.
Eminescu, 2000, 568 pagini), jurnal nefictiv, A fost impresionată de Eminescu, Carmen
în care ultima însemnare, datată septembrie Sylva, B. P. Hasdeu, actorul Grigore Manolescu,
1888, este adresată mamei sale, ca o premoni- cărora le-a schițat portrete în peniță. I. Oprișan
ție: „Maică, eu vă părăsesc pentru totdeauna. realizează un volum bilingv, română-franceză,
N-o să vă mai văd. Sub un nume necunoscut, intitulat Lumea văzută de o artistă: Iulia Hasdeu
îmi voi dobândi existența. Voi ajunge, fără aju- (Ed. Saeculum Vizual, București, 2012) în care
torul nimănui, prin propriile mele puteri, la reunește desene în creion, peniță, cărbune, pic-
slava pe care am visat-o.” turi. Se observă o predilecție pentru personajele
Creația literară a Iuliei Hasdeu este marcată feminine și foarte multe autoportrete.
de un puternic sentiment de dragoste față de Personaj aparte în cultura noastră, străluci-
spațiul originar, cum este în poezia La Rouma- tor ca un fulg de nea, Iulia Hasdeu este expresia
nie, scrisă în 1887 la Paris când pregătea pentru profunzimii și deopotrivă a fragilității naturii
tipar volumul Oeuvres posthumes. Fantaisies et creatoare. O viață scurtă imposibil de uitat. ■

4 Nr. 1 (245) ♦ ianuarie 2024
Constantin
CUBLEȘAN
E
minescu internat în sanatoriul „Cari-
tas”, doctorul Șuțu reia tratamentul
cu mercur, în ciuda faptului că reco-
mandarea medicilor de la Sanatoriul
Oberdöbling din Viena a fost sistarea cu totul
a acestui tip de medicamentație. Eminescu era
considerat a suferi de o boală luetică, diag-
nostic fals după cum s-a demonstrat ulterior
și chiar în acea vreme nu toți medicii curanți
ai poetului împărtășeau această opinie.
Studiul patografic asupra
bolii și morții lui Mihai
Eminescu, datorat docto-
rului Ovidiu Vuia este cel
mai temeinic și mai științific
elaborat până acum (cel ante-
rior, aparținând dr. I. Nica,
fiind primul care atrăgea
atenția cu observații perti-
nente asupra evoluției bolii
poetului, asupra falsității
diagnosticului și, în conse-
cință, asupra tratamentului
greșit aplicat, dar demersul
său era oarecum nesigur
și nu exploata toate pistele posibile), domnia
sa având calitatea și autoritatea profesională
necesară, mai mult, având și o imensă admira-
ție pentru autorul Luceafărului, fapt ce se simte
din pasiunea cu care se angajează în bătălia
pentru stabilirea adevărului. Doctorul Ovidiu
Vuia utilizează toate informațiile ce i-au stat
la dispoziție, referitoare la boala propriu-zisă,
cât și la modul de a se comporta în societate,
la modul cum a fost el receptat de cei din jur,
ajungând în urma unor investigații complexe,
impresionante, foarte adesea comparând simp-
tomele sau rezultatele analizelor medicale cu ale
altor personalități din lumea artistică, dar mai
cu seamă luând în considerare tabloul clinic al
pacientului vis-à-vis cu activitatea sa creatoare,
ajungând la concluzii ce trebuiesc reținute ca
definitorii și definitive pentru întreaga perioadă
1883-1889 a poetului. Astfel, dr. Ovidiu Vuia
stabilește că „marele poet a suferit de o psihoză
maniaco-depresivă, deci nu a fost luetic, nici
atâta paralitic general, boală dată de localizarea
spirochetei pallida în țesutul nervos pe care-l
distruge, clinic evoluând cu fenomene defici-
tare, total absente la Eminescu”, făcând dovada
elocventă, prin analiza simptomelor și formelor
de manifestare ale bolnavului, cât și prin analiza
operelor elaborate în acești ani, că „Eminescu
nu a suferit de o mare întunecime, deci a fost în
continuare capabil de creație și muncă lucidă”.
Diagnosticul acesta se bazează pe documente
și mai ales pe interpretarea lor hermeneutică.
Aflăm astfel că în 1883 Eminescu „a avut o mare
criză urmată de remisiune aproape completă, în
cursul căreia s-au păstrat unele note depresive
pe când cele maniace îi deveneau evidente după
consumul de alcool”, iar la internarea din 1889
Eseu
Scrisul Românesc
Eminescu
De la „Mărcuţa” la „Caritas” (II)
„nu a avut decât discrete simptome maniacale și hamletiene, dacă vreți, dar care nu-ți îngăduie
depresive, deci de natură psihică, subliniindu-se nici concesii, nici glume. De altfel dr. Vuia, dis-
chiar lipsa fenomenelor organice de altă natură, cutând comparativ cazul lui Eminescu cu acela
aspect ce înlătură hotărâtor posibilitatea unei al lui Hölderlin, notează cu subtilă eleganță:
paralizii g(enerale) progresive”. „Comparând evoluția bolii lor psihice, Hölder-
Starea lui Eminescu se înrăutățește însă de lin a prezentat o schizofrenie cronică, pe când
la o zi la alta în urma tratamentului cu mercur, Eminescu, după criza mare, a rămas cu feno-
contraindicat – „ar fi fost suficiente una sau mene de defect psihic active fără să-l tulbure în
două injecții într-a doua fază – spune dr. creația sa”. Și, imediat adaugă: „pe Hölderlin l-a
Ovidiu Vuia – totuși avem dovada că s-a făcut salvat medicul și oamenii săi, ei l-au ajutat, dacă
o întreagă cură de tratament, de nu să învingă boala să trăiască împreună cu ea
unde și agravarea simptomelor (cu soția – n.n., Ct. C.) într-o unică armonie (...)
și sfârșitul poetului prin sincopa unii literați români în loc să fie fericiți că au prin
cardiacă descrisă de d-rul Vineș, opera lui Eminescu un geniu ceresc, așezat în
martorul apropiat al evenimen- limbajul absolutului, se trudesc să-i taie lucea-
telor”. Interesantă este observația fărului nostru aripile de lumină și să-l readucă
dr. Ovidiu Vuia referitoare la în lumea lor meschină și ordinară”. Oare numai
acest tratament cu mercur, con- literații!? Dr. Marinescu – despre care Ovidiu
statând că dr. Iszak, cel care l-a Vuia arată „ce nivel științific avea G. Marinescu
tratat primul cu mercur, și medi- în anul 1889 când pleca la Paris” unde în Cli-
cii ieșeni au „suspendat cura de nica Salpêtrière a lui Charcot a ocupat imediat
mercur”, acceptând „diagnosti- postul de „neuropatolog” fiind un „specialist în
cul medicilor vienezi”, lucru pe patologia bolilor sistemului nervos” – îi aruncă,
care dr. Șuțu nu-l face. pur și simplu, creierul lui Eminescu la coș, în
Ovidiu Vuia încearcă o scuză loc să-i facă o autopsie, măcar normală. De ce?
pentru acesta, mai mult decât puerilă. Dr. Din neprofesionalism? În niciun caz. Din dezin-
Șuţu, se spune, „nu a avut intenția de a-l ucide teres? Puțin probabil. Atunci?
pe poet, a făcut-o sigur involuntar și cu totul Asemenea întrebări pe marginea certitudini-
explicabil prin faptul că nu cunoștea compli- lor oferite, puse în evidență de dr. Ovidiu Vuia
cațiile tratamentului pe care îl aplica”. Adică, în privința bolii, a tratamentului și a morții lui
un medic din provincie stopează tratamentul Eminescu, abia de acum înainte ne vor obseda
cu mercur când află diagnos- cu adevărat. Nici eu nu cred, de
ticul doctorilor vienezi, iar pildă, prea mult – ca și dr. Vuia
dr. Șuţu, o mare somitate a – în speculațiile lui N. Geor-
momentului, în medicină, gescu în legătură cu implicarea
șeful unui stabiliment de mare Masoneriei în cazul gazetarului
rang, din capitală, nu află sau Eminescu, dar demonstrația
nu ține seama de indicațiile cărții lui este alta, ce trebuie
colegilor vienezi, mai mult, luată în considerare cu toată
„nu cunoaște” sau nu vrea seriozitatea, anume că publi-
să cunoască (!?) „complica- cistul, omul politic Eminescu
țiile tratamentului pe care îl devenise incomod în multe
aplică”, iar dacă aplică totuși privințe în acel moment, el tre-
un asemenea tratament nu buind a fi temperat (a mai fost
observă cum zilnic starea temperat, cu eleganță, și până
pacientului se înrăutățește (?!). în 1883) mai ales în chestiunea
Suspectă atitudine, iar dr. Vuia națională. Eminescu nu era
Spitalul Caritas din București
e îndreptățit să se contrazică însă dintre acei gazetari care să
imediat: „Dacă greșeala doctorului Iszak constă poată fi cumpărați. Și atunci?!... Alte semne de
în fixarea unui diagnostic greșit, la dr. Șuțu e întrebare la care suntem datori să răspundem.
mult mai greu de înțeles modul său de gândire”. Dr. Ovidiu Vuia insistă până în pânzele albe
Și adaugă: „De altfel, atunci când unui bolnav pentru stabilirea adevărului în privința diag-
intoxicat cu mercur îi apar tremurăturile, el este nosticului bolii și a cauzei morții lui Eminescu.
pierdut, ori ele survenindu-i în ultima internare, E de datoria istoricilor literari, a specialiș-
demonstrează când i s-au făcut dozele mortale tilor în istorie modernă, să insiste cu același
din respectivul toxic”. Și atunci, oare constată- profesionalism și cu aceeași pasiune pentru
rile și explicațiile atât de categorice ale dr. Vuia stabilirea adevărului, indiferent care ar fi el.
nu-i îndreptățesc pe cei ce vorbesc, în cazul lui Căci, vorba dr. Vuia, în legătură cu Eminescu,
Eminescu, despre o crimă premeditată? Unealta adevărul este o chestiune de interes național
executorie a lui era dr. Șuțu? Cine avea interesul (Ovidiu Vuia, Despre boala și moartea lui
ca Eminescu să intre într-o „mare întunecime” Eminescu, Studiu patografic, Ed. Făt-Frumos,
mintală pe o durată atât de lungă?! Iată întrebări București, 1997). ■
 Proză
Un bancher
căruia-i place vinul Papei
M
anuela nu era numai o femeie foarte fru-
moasă, ci și foarte bogată. După toate
aparențele, ea se născuse într-o familie
cu mătăsuri și porfir, cum se spune,
adică părinții ei trebuie să fi fost oameni avuți,
capabili să-i asigure fetei, de la bun început, o
bună educație și o certă stabilitate financiară.
Doar că, la bani, niciodată nu ai prea mulți.
Mai apoi, într-un fel sau altul, s-ar putea
spune că Manuela a cules câte ceva cam din
toate popasurile vieții ei. Cu fiecare casă,
castel sau palazzo prin care a trecut, averea ei,
atent îngrijită, a crescut câte puțin – dar, în tot
timpul, a fost oricum una considerabilă.
Și astfel ajungem la primul sejur în Sevilla,
atunci când, cum spuneam, Manuela n-a mai
ajuns să-l întâlnească pe interesantul Vespucci,
omul care credea că a găsit un nou continent. În
schimb, a cunoscut un alt bărbat, cel puțin la fel
de interesant: pe bancherul Aiyun Sefarad, vlăs-
tarul unor familii amestecate de turci, sirieni și
evrei. Mulți, mulți ani de-acum înainte, Manu-
ela va nutri convingerea că acesta a fost cel mai
inteligent om pe care l-a întâlnit vreodată.
Sefarad, în acel timp, abia trecuse de 50 de
ani ca vârstă – și era la polul de sus al pute-
rii sale. Era în mijlocul unei rețele bizare și
foarte heteroclite de pirați din mările sudului,
bancheri din nordul Europei, cămătari din
ținuturile germanice sau cele ale otomanilor în
expansiune, plus informatorii de rigoare, care
făceau în egală măsură spionaj, mercenariat și
– trebuie s-o spunem – deveneau deseori, peste
noapte, inspirați agenți de bursă.
Ajunsă, așadar, la Sevilla și adăpostită foarte
bine în etajul larg și plin de flori din vila celor
două surori, Manuela își împărțea săptămânile
după ritmul ei, pe care deja îl știm: vreme de
trei sau patru zile trăia în realitatea paralelă a
visurilor sale, iar alte patru sau trei zile mergea
prin casele și familiile în care era invitată, prilej
pentru a culege poveștile tuturor celor dornici
a le spune. Și, cum această cronică este datoare
să mai amintească din loc în loc, să nu uităm
că frumoasa Manuela parcă întinerea cu fiecare
oră și cu fiecare zi de somn adânc.
Într-o astfel de familie care-i trimisese o
invitație, la masa de Crăciun a anului în care
tocmai se aflase despre moartea lui Ismail I,
fabulosul șah al Persiei din dinastia safavidă,
Manuela s-a trezit așezată la masă lângă un
bărbat cu părul înspicat și cu sprâncenele dese
și negre ca noaptea.
 Șahul a fost, pesemne, foarte bogat!, a
spus femeia la un moment dat, în treacăt, doar
ca să-și testeze vecinul.
 Dar, dar marile averi de-abia de acum
încolo se vor face!, a răspuns sprâncenatul,
deloc emoționat de frumusețea de lângă el,
mușcând cu poftă dintr-o coastă de vițel. Gule-
rul de sub bărbie era pătat de stropi de vin și de
Scrisul Românesc
seu din friptură, dar bărbatului nu-i păsa câtuși
de puțin. Avea siguranța celui care părea a ști
lucrurile importante ale vieții și nu-și pierdea
vremea cu toate nimicurile. Numele bărbatului
era Aiyun Sefarad.
Și astfel a început o mare și lungă prietenie.
Ideea lui Sefarad era că singurele investi-
ții care aduceau un câștig imediat și necrezut
de mare erau cele făcute în drumurile spre
Lumea Nouă, sau spre Țara lui Amerigo, cum
o numeau alții.
Drept care Manuela a prins a descoperi plă-
cerea și emoția investițiilor. I-a dat lui Sefarad o
sumă frumușică de bani și, la capătul a doi ani,
banii i s-au întors întreiți (asta după ce banche-
rul oprise partea lui, potrivit înțelegerii). Mai
bună afacere nici nu era de imaginat. Câștigau
amândoi, câștigau bine – și, lucru încă și mai
important pentru Manuela, Sefarad avea un
fel de-a fi cu totul aparte față de majoritatea
bărbaților pe care îi cunoscuse.
Vasile Buz – Veneția
În mod evident, sprâncenatul era suficient
de matur încât să cântărească bine valoarea unei
femei, dar și încă destul de în putere pentru a
privi femeia ca un bărbat adevărat. Manuela
aștepta curioasă fiecare privire pe care Sefarad
i-o arunca pe sub arcadele lui grele și negre,
încercând să-l descâlcească meandre sau subîn-
țelesuri. Era evident că bancherul o plăcea; i se
lumina fața când ea apărea în preajmă, era mereu
disponibil ei și lăsa orice treabă atunci când ea,
dorind un sfat, îl vizita sau îl chema. Dar, pe de
altă parte, Manuela era plăcut impresionată de
faptul că acest bărbat nu arăta nicio grabă, ca
și cum ar fi avut mereu tot timpul din lume –
inclusiv în ceea ce ar fi putut fi o relație cu ea.
Majoritatea bărbaților pe care îi întâlnise trădau,
mai curând mai devreme decât mai târziu, un
anume sentiment al urgenței. Mulți îi repro-
șaseră Manuelei că trage de timp; că, pe lângă
proverbialele sale retrageri printre vise, părea a
Nr. 1 (245) ♦ ianuarie 2024 5
Adrian
CIOROIANU
bate mereu pasul pe loc, cultivând cu zâmbetul
pe buze așteptările și transformând fiecare amor
într-o probă de răbdare tenace. Curioasă din fire
cu privire la reacțiile pe care le stârnește, ca orice
femeie frumoasă, Manuela a fost, o vreme, în
egală măsură intrigată de felul de-a fi al banche-
rului. Pe de o parte, îi admira acea lipsă a grabei,
pe de altă parte, s-a întrebat, o vreme, dacă nu
cumva Sefarad ar fi dintre aceia cărora le plac
mai mult bărbații tineri decât femeile tinere.
Dar nu mică a fost surpriza Manuelei atunci
când a aflat, dintr-o indiscreție, că bancherul
cu sprâncene grele avea un adevărat harem de
iubite – ba chiar și o soție, o creștină de prin
munții libanezi, cu ai cărei bani el pusese stâl-
pii bunăstării sale.
***
Într-una dintre serile acelor ani, Manuela
și Sefarad erau pe larga terasă a unei vile de la
marginea înaltă a orașului francez Marsilia, o
vilă cu fața spre mare pe care frumoasa noastră
eroină abia o cumpărase, grație unui neașteptat
câștig dintr-un pont pe care bancherul i-l livrase
cu șapte sau opt luni mai înainte. Afacerea se
dovedise profitabilă peste așteptări, iar după
alte două seri Manuela – care deja locuia tot
mai puțin la Sevilla – urma să dea o petrecere
de inaugurare. Bancherul era primul ei invitat.
Cum se va vedea imediat, Manuela era, în
acele zile, una dintre primele femei din Europa
care nu numai că au băut cafea – dar și au făcut
o pasiune pentru cafeaua îndulcită.
 Sclavii negri vor fi, în scurt timp, cea mai
bună investiție, cu un câștig care vine foarte
repede. Un sclav cumpărat azi pe o coastă a
Africii va fi vândut peste două sau trei luni în
Lumea Nouă, cu un preț înzecit; ba chiar mai
mult și mai repede, dacă îi dai undeva mai
aproape, prin Venezuela, Bahamas sau Cuba.
 Și cât de creștinească e vânzarea asta? Nu
sunt și ei făpturile lui Dumnezeu?, a întrebat
Manuela, mai mult pentru a face conversație.
Seara era răcoroasă și foarte plăcută, Sefa-
rad bea vinul cu mare poftă, iar petele de pe
gulerele sale păreau a fi parte dintr-o pictură
meșteșugită.
 Dacă Dumnezeu ar fi avut ceva împo-
trivă, sclavia fie ar fi dispărut demult, fie nu ar
fi existat niciodată!, spuse bancherul, surâzând
la adăpostul simțului său practic. Plus că scla-
via a existat dintotdeauna, cu mult înainte de
Domnul nostru Isus Hristos, fără legătură cu
paloarea sau lumina pielii. Dacă Platon n-ar fi
avut sclavi, e puțin probabil că ar mai fi avut
atâta timp pentru filosofie!
 Bine, dar Dumnezeu e și împotriva adul-
terului..., or, cum știm amândoi, geme lumea
de adulterini!, râse femeia, știind unde bate și
privindu-l pe bărbat drept în albul ochilor.
Continuare în p. 6

6 Nr. 1 (245) ♦ ianuarie 2024
Mihai
ENE
Iluminismul și căutarea fericirii
E
poca Luminilor este probabil perioada
ale cărei valori au modelat cel mai pro-
fund modernitatea și care continuă să
ne influențeze modul în care gândim
societatea, relația dintre indivizi și stat, con-
cepte precum autonomia, libertatea, drepturi
naturale etc. Este epoca unor mari gânditori,
care modifică pentru totdeauna percepția
asupra individului, lumii și universului, de
la Baruch Spinoza, Leibniz, David Hume și
John Locke la Voltaire, Diderot, Rousseau,
dar și Kant, Lessing sau Goethe. Venită în
urma deschiderii imense pe care o făcuse
deja Renașterea, reconectând Europa la sur-
sele sale greco-latine, deschizând din nou
apetitul pentru știință și pentru explorarea
lumii, redând demnitatea omului și așezân-
du-l în centrul preocupărilor și visând la o
societatea mai prosperă, mai deschisă și mai
justă, Epoca Luminilor îndrăznește să meargă
și mai departe și să ajungă la o viziune mult
mai generoasă despre om și societate, care
ajunge la construirea unor scenarii utopice și
a mitului progresului și a desăvârșirii omului
și a statului.
Deși se bucură de un număr impresionant
de studii care abordează această perioadă din
diverse perspective, o nouă privire asupra
imensului patrimoniu de idei și realizări
iluministe este binevenită. Mai ales când ea
vine de la o autoritate academică de primă
mărime, așa cum este profesorul britanic Rit-
chie Robertson (n. 1952), de la Universitatea
din Oxford (The Queen’s College), specialist
în literatură germană, autor sau editor al unor
lucrări despre autori precum Franz Kafka,
Goethe, Heine, Thomas Mann sau despre ilu-
minismul austriac.
Lucrarea de față se numește Iluminismul.
Căutarea fericirii. 1680-1790 și a apărut inițial
în 2020 și de curând în traducerea românească
a Andreei Popescu la Editura Litera. Printr-o
abordare complexă și extinsă, în peste o mie de
pagini, profesorul Ritchie Robertson încearcă
să demonteze anumite clișee legate de Epoca
Luminilor, precum cea din sintagma „Epoca
Rațiunii”, arătând faptul că „rațiunea” în înțe-
les iluminist depășește cadrul logico-științific
Continuare din p. 5
 Așa este, se pare!, spuse Sefarad, după
care mai luă o sorbitură lungă din vinul roșu
de Châteauneuf, iar apoi schimbă subiectul:
Ăsta se pare că e un vin de pe o podgorie a
Papei, e tare bun; dvs. văd că vă umpleți ziua
cu spuma asta neagră pe care turcii spun că o
vând de minune, mă bucur că vă place!
 Oh, da, beau câteva cești pe zi, îndulcită
cu miere, îmi place la nebunie! Îți mulțumesc
că mi-o tot aduci! Dar tot uit ce nume i-ai
dat chestiei astea turcești! Eu le-am învățat pe
Scrisul Românesc
așa cum se formulează ea în secolul al XVII-
lea, fiind totodată și o epocă a empatiei și a
deschiderii către sentimentele umane; de ase-
menea, ideea că iluminiștii sunt toți atei, ceea
ce nu este tocmai exact, deși una dintre țintele
predilecte este Biserica și pretențiile sale atât
dogmatice, cât și social-politice, sau ideea că
iluminiștii sunt revoluționari, care anticipează
sau chiar determină Revoluția Franceză, majo-
ritatea fiind mai degrabă adepții reformelor
pe care „monarhii luminați” le realizează în
state precum Prusia, Austria
sau Rusia.
Teza cea mai importantă
pe care încearcă să o sus-
țină, enunțată de altfel chiar
din titlul lucrării, extrem de
bine argumentat și pertinent
autorul este aceea că între-
gul demers – filosofic, moral,
social și științific – al Epocii
Luminilor poate fi subsumat
unei singure idei generice:
căutarea fericirii. Preocupa-
rea iluminiștilor este mai ales
găsirea tuturor componente-
lor societății care să conducă
la acest deziderat care se
regăsește în mai multe dintre
scrierile diverșilor autori chiar înainte de a fi
integrată de Thomas Jefferson în Constituția
Statelor Unite. De aceea autorul se întoarce mai
ales la textele originare, al surselor primare, așa
cum anunță încă din prefața cărții, nedorind să
facă o istorie a receptării Iluminismului și nici
să discute diversele ipoteze ale cercetătorilor
dinaintea sa, deși, cel puțin implicit, o face.
El respinge atât clișeele care s-au solidificat în
receptarea contribuției iluministe mai degrabă
dintr-o serie de neînțelegeri și adeseori din
lipsa frecventării textelor de bază, cât și cri-
ticile pe care diverși autori contemporani le
aduc Epocii Luminilor și a căror exagerare este
evidentă, chiar și când există o bază pentru
aceste critici.
Pe lângă ideea centrală, de căutare a feri-
cirii, sunt investigate toate ideile centrale ale
iluminiștilor, de la cele din domeniul religios
slujnicele mele să-i spună catifea neagră! Cum
ziceai că se cheamă?
 Arabii o numesc qahwua’, iar turcii
pe-aproape. De fapt, nu e deloc turcească –
boabele prăjite din care se face fiertura vine
din Arabia Felix, și era sorbită la Cairo sau
Bagdad cu mult înainte de a ajunge pe masa
turcilor sau la Constantinopole! Dumneavoas-
tră puteți să-i spuneți oricum. Faceți, cred,
parte din stirpea celor care pot da nume la
orice, iar divinitatea – și cu atât mai puțin
oamenii ca noi – nu va avea nimic împotrivă!
Cronică literară
Proză
până la cel științific, de la ideea de toleranță la
cea de sociabilitate, de la domeniul estetic la cel
politic, implicând atât arhitectura statului, cât
și ideea de revoluție. Pe lângă textele filosofice
sau științifice paradigmatice pentru curentul
iluminist, Ritchie Robertson face apel la ope-
rele literare, mai ales la cele în proză, în care
transpar cel mai bine valorile pe care iluminiș-
tii își construiesc viziunea despre lume. O altă
miză importantă a cărții este de a dovedi des-
chiderea, cosmopolitismul și prezența extinsă
a iluminismului. Faptul că
nu ne putem limita la acti-
vitatea câtorva filosofi din
Paris sau din Marea Brita-
nie și nici măcar la Europa
Occidentală în manifes-
tarea ideilor iluministe
conduce la concluzia exis-
tenței mai multor forme de
manifestare locală a viziu-
nii iluministe, în funcție
de specificul fiecărei soci-
etăți în parte. De exemplu,
chiar în pagina cu care se
deschide primul capitol,
Fericire, rațiune și pasiune,
este citat fostul rector al
Academiei Princiare din
Iași, înființată în 1707 de Antioh Cantemir,
Iosipos Moisiodax, cu un fragment în care
afirmă tocmai că această fericire pământească
este scopul oricărei „filosofii serioase”.
Extrem de bine documentată (doar notele
finale se întind pe 150 de pagini), cu o argu-
mentație solidă și scrisă într-un stil alert,
Iluminismul. Căutarea fericirii. 1680-1790,
cartea profesorului Ritchie Robertson este
un regal intelectual și una dintre cele mai
importante lucrări traduse în ultima vreme
în cultura română, oferind o panoramă și
lansând numeroase puncte de discuție care
pleacă de la istoria Epocii Luminilor și ajung
până în prezent, când valorile seculare, rațio-
naliste, științifice, tolerante și democratice ale
vremii sunt din nou puse sub semnul între-
bării de adversari din ce în ce mai cinici și
mai radicali. ■
 Sunteți amabil, ca de obicei. Eu nu am o
plăcere deosebită în a da nume. Ci mai curând
îmi place să verific dacă numele date de alții au
o noimă. Vreau să le știu povestea. Pentru că
deseori am văzut că oamenii și lucrurile au o
poveste mai interesantă decât îndeobște se știe.
Bancherul dădu din cap. Era cu totul de
acord. Mai luă o gură de vin, gemu a plăcere
și un firicel roșu i se prelinse pe mătasea de
sub gât. ■
(fragment din romanul
Cronică despre cea mai frumoasă femeie, în pregătire)
 Cronică
literară
Prietenii literari veritabili
Î ntr-un superb volum dedicat istoriei
cărților în lumea antică (Infinitul într-o
trestie), Irene Vallejo reitera subiectivita-
tea oricărui cititor îndrăgostit de povești și de
personajele lor: „Am crescut, dar încă mai am
o relație foarte narcisistă cu cărțile. Când mă
simt invadată de o poveste, când ploaia ei de
cuvinte se revarsă peste mine, când înțeleg
într-o manieră aproape dureroasă ce spune,
când am certitudinea – intimă, solitară – că
autorul ei mi-a schimbat viața, atunci încep să
cred din nou că eu, în special eu, sunt cititorul
căutat de cartea aceea”.
Este perfect adevărat că, pentru un cititor
pasionat, veritabil, sensibil și empatic poves-
tea reprezintă o dovadă narcisistă a plăcerilor
sale, iar personajele îi devin prieteni; cu toții
ne amintim primele lecturi ale copilăriei,
maniera în care Robinson Crusoe, Gavro-
che sau Alice ne-au devenit prieteni intimi,
pe care îi consideram cât se poate de reali.
Pentru unii, odată cu înaintarea în vârstă,
lucrurile se schimbă, puterea de atracție a
personajelor se disipează, se estompează și, în
final, rămâne poate doar o adiere atunci când
trec pe lângă figurine înfățișând ceea ce, altă-
dată, constituia întregul univers. Pentru alții,
însă, personajele, monștrii, himerele rămân
prieteni de nădejde, în universul cărora sălăș-
luiesc permanent. Este cazul unora dintre noi,
precum Alberto Manguel, un minunat istoric
al lecturii și un prieten literar printre miile de
prietenii literare.
Anul 2023 a venit și cu o nouă traducere
din opera scriitorului argentinian: Monștri
fabuloși. Dracula, Alice, Superman și alți pri-
eteni literari, publicată la editura Nemira, în
traducerea Oanei Ionașcu. Manguel înțelege
și încurajează intimitatea dintre cititor și
personaje, valențele pe care le comportă pri-
eteniile literare, iubirea și pasiunea care ne
determină să le readucem la suprafață, ori de
câte ori simțim că avem nevoie de sprijinul
lor, de o înțelegere a lumii care să juxtapună
umorul, ironia, tristețea, curajul, modestia
și inteligența jucăușă. Lumii reale trebuie să
i se opună, constant, una imaginară, altfel,
actul de a trăi ar deveni insuportabil sau
pură mecanică. Filosofii și-au dat seama de
acest simplu adevăr, iar Manguel ni-l explică
apelând la cuvintele lui Edmund Husserl: „Și
totuși, mintea umană poate fi îndreptată către
aceste ființe imaginare și poate stabili între noi
și ele ceea ce el numește în mod nepoetic o
«relație diadică normală». De-a lungul vremii
am stabilit relații de acest tip cu sute de astfel
de creaturi”.
Volumul inventariază o multitudine
de astfel de personaje – Doamna Bovary,
Dracula, Faust, Jidovul rătăcitor, Robinson
Crusoe, Quasimodo, Căpitanul Nemo, Else
Scrisul Românesc
sau Casaubon, printre alții –, iar analizele
resorturilor imaginative care ne determină
să păstrăm astfel de atașamente literare sunt
analizate cu multă erudiție și umor, apelând
la metafore pline de sensibilitate și conotate
ludic uneori sau adoptând un ton al revol-
tei și tristeții, în anumite cazuri. Povestea
lui Alice – creată de Lewis Carroll – ne
demonstrează în permanență că lumea
reală este clădită pe cărămizile absurdului,
că nedreptatea este inerentă, dar merită ori-
când să lupți împotriva ei și că umorul poate
salva situații extrem de periculoase, în timp
ce lipsa lui nu duce decât la dogmatism și
fanatism (de altfel, celebrul scriitor israelian
Amos Oz definea fanaticii ca fiind oameni
incapabili de umor): „Metodele noastre
pedagogice, după cum îi explică Grifonul
și Falsa Broască Țestoasă lui Alice, sunt fie
exerciții de nostalgie (predarea Râsului și a
Plânsului), fie cursuri de formare în slujba
altora (cum să fii aruncat cu homarii în
mare). Iar sistemul nostru de justiție, cu
mult înainte de a fi descris de Kafka, este
asemenea celui stabilit pentru a-l judeca
pe Valetul de Cupă, adică de neînțeles și
nedrept. Puțini dintre noi au însă curajul
lui Alice, de la sfârșitul primei cărți, de a ne
ridica (literalmente) în apărarea convinge-
rilor noastre și de a refuza să ne ținem gura.
Tocmai ca urmare a acestui act suprem de
nesupunere civică, lui Alice i se permite să
se trezească din vis. Nouă, desigur, nu ne
este îngăduit”.
O parabolă de o tristețe sfâșietoare
ne este oferită prin intermediul superbei
Nr. 1 (245) ♦ ianuarie 2024 7
Oana
BĂLUICĂ
povestiri semnată de Ursula K. Le Guin,
autoarea celebrului roman SF Mâna stângă
a întunericului. Povestirea se intitulează
Cei care pleacă din Omelas și a fost publi-
cată în 1973; analizând-o, Alberto Manguel
ne expune nu doar tragismul inechităților
mondiale, ci și capacitatea unora dintre noi
de a fi sensibilizați de acestea și de a refuza
să ia parte la șarada care împarte în mod
grotesc și injust privilegiile: „Revista Forbes
anunța că, în 2018, Statele Unite erau țara cu
cel mai mare număr de miliardari din lume,
majoritatea lor ducând, putem presupune,
vieți fericite.
Cu patruzeci și cinci de ani înainte, Ursula
K. Le Guin [...] a publicat o povestire numită
Cei care pleacă din Omelas. Omelas este un
oraș în care toată lumea se bucură de o viață
cu totul fericită. Singura condiție pentru
această fericire colectivă este ca, o dată pe
an, în timpul Festivalului Verii, fiecare cetă-
țean să stea la rând pentru a trece printr-o
cameră îngustă aflată la subsolul uneia dintre
cele mai frumoase clădiri ale orașului, în care
un copil despuiat [...] este ținut închis, zăcând
în propriile dejecții. Copilul nu a stat întot-
deauna în acea cameră și își poate aminti
lumina soarelui și vocea mamei sale. «O să
fiu cuminte», spune el, «Vă rog, lăsați-mă să
ies. O să fiu cuminte!»
Le Guin adaugă că, din când în când, se
întâmplă ca vreun cetățean să se ducă să vadă
copilul și să nu se întoarcă mulțumit acasă.
Uneori, câte unul va păși în stradă și va con-
tinua să meargă [...] spre ieșirea din orașul
Omelas. Le Guin spune că nu știe încotro se
îndreaptă acești oameni, dar știe că sunt unii
care pleacă din Omelas”.
Este imposibil să nu te simți răvășit,
cuprins de furie și compasiune la citirea unor
astfel de rânduri și tocmai în aceasta constă
prieteniile literare veritabile și durabile: ele nu
ne arată doar o oglindă în care suntem exact
ceea ce suntem, identici cu noi înșine, ci și
ceea ce am putea fi, deciziile pe care le-am
putea lua, alegerile care ne-ar putea schimba.
Pentru că dincolo de minciunile compen-
satorii pe care ni le spunem, dincolo de
neputințele exhibate ca justificative, dincolo
de viața reală plină de prejudecăți, intoleranțe,
xenofobii și meschinării, se află lumea plină
de imaginație a prietenilor din cerneală, care
ne îndrumă cu subtilitate, rafinament, etică
și răbdare către „îngerii mai buni ai naturii
noastre”, cum ar spune Steven Pinker. Este o
lume în care, după ce cade vălul autoamăgi-
rii și al iluziei, descoperim ceea ce știam ab
initio: alegerile pe care le facem relevă cine
și ce suntem, nu speranțele și ideile pe care
le avem. Iar alegerile sunt mereu dificile fără
prieteni în jur. ■

8 Nr. 1 (245) ♦ ianuarie 2024
Ioan
Retrocritica
LASCU
L a 7 noiembrie 2023 scriitoarea Ann
Scott a fost încununată cu Premiul
Renaudot pentru romanul Les Insolents.
Dacă romanciera nu era cunoscută juriului
Goncourt, ea a izbândit în concursul pentru al
doilea trofeu literar francez. Premiul Renaudot
a fost făcut public la același restaurant parizian
Drouant, imediat după anunțarea Premiului
Goncourt. Les Insolents (Calman-Lévi, 280 de
pagini) este parțial inspirat din experiența de
viață a lui Ann Scott, acum în vârstă de 58 de
ani. Ea s-a născut la Paris, pentru ca la 17 ani
să se mute la Londra. Mama ei este rusoaică iar
tatăl francez. Spre deosebire de Jean-Baptiste
Andrea, laureatul Goncourt 2023, Ann Scott
s-a apucat de scris din tinerețe, publicând întâi
romanul Asphyxie apoi Superstars. A fost atrasă
de modă și de muzica punk. Inițial nu părea
favorită pentru obținerea premiului, dar în cele
din urmă a fost preferată de juriu în competiția
cu Gaspard Koenig, autor al romanului Humus,
Lilia Hassaine cu Panorama și Sorj Chalandon
cu L’Enragé. Subiectul romanului premiat se
situează pe o linie autobiografică: patruzeci de
ani la Paris, apoi părăsirea capitalei franceze
și stabilirea pe coasta Bretaniei în anul 2019.
Les Insolents este al zecelea roman scris de
Ann Scott, în această serie el figurând alături
de Asphyxie (1996) și Superstars (2010), Cortex
(2017) și La Grâce et les Ténèbres (2020).
Alex, personajul principal feminin, alter ego
al autoarei, este compozitoare de muzică de
film. Este de nedespărțit, pentru o vreme, de
Margot și Jacques. Însă Alex pleacă într-o bună
zi, caută singurătatea și poposește în „mijlocul
lui nicăieri” (au milieu du nulle part) vrând să
se cunoască mai bine în tihnă. Din prezenta-
rea Editurii „Calman-Lévi” aflăm că „După La
Grâce et les Ténèbres Ann Scott dă un roman
foarte intim. Scriitura precisă și personajele
de o uimitoare acuitate îndeamnă cititorul la
o reflecție subtilă asupra visurilor pierdute,
asupra solitudinii și absurdității societății con-
temporane.” În centrul romanului rămâne însă
Ann Scott, persoana care și-a schimbat radi-
cal existența, „a părăsit capitala în septembrie
2019, dând la schimb apartamentul ei minus-
cul din cartierul Marais pentru o casă spațioasă
și izolată de pe coastele bretone”.
Les Insolents, cu personaje inclusiv din
rândul minorităților sexuale, o menține pe
Ann Scott ca figură exponențială între scriito-
rii generației X, în linii mari generația născută
între 1965-1975, apărută deci în plină criză
economică pricinuită de escaladarea prețu-
lui petrolului. Autoarea, fostă punkistă, fostă
heroinomană și prietenă cu tânăra, pe atunci,
Virginie Despentes, compare alături de inso-
lenții ei, „acei citadini care au întruchipat
underground-ul cultural parizian, atitudinea
punk și hedonismul disperat al anilor 1990.”
Scrisul Românesc
Premiul
Renaudot 2023
(după Le Monde). A nu se uita că în 2005 Ann
Scott a publicat volumul Héroïne. Tot experi-
ență personală, deh!
Juriul Goncourt 2023 care a deliberat
greu a fost surprins când juriul Renaudot le-a
comunicat numele laureatei. Numele ei fusese
aproape uitat, când cei din juriul Goncourt
și-au adus aminte de Ann Scott: „Stupefac-
ție generală: să fie vorba de o mistificare? La
masa celor de la Goncourt nimeni nu cunoș-
tea acest nume.” S-au gândit apoi la Le Pulp,
„celebra locație de noapte a lesbienelor, din
bulevardul Poissonière, imortalizat de Anne
Scott în Superstars (2000) – o confirmare că
literatura pop nu este genul lor preferat” (după
L’Express). Cât despre Virginie Despentes alias
Virginie Daget, astăzi în vârstă de 54 de ani,
este și ea romancieră precum și realizatoare
de film. A dus o viață agitată iar creațiile ei au
stârnit numeroase controverse.
Pe lângă premiul pentru roman, juriul
Renaudot a conferit, ca de obicei, premiul
pentru eseu: laureatul – Jean-Luc Barré pentru
impresionantul volum de 900 de pagini, De
Gaulle, une vie. L’Homme de personne (1890-
1944). Probabil că între premiile Goncourt
de-a lungul deceniilor nu a figurat niciodată
o operă atât de voluminoasă! Premiul pentru
livre de poche a revenit lui Manuel Carcassonne
pentru Le Retournement.
Dacă Premiul Femina a fost creat în replică
la un an după instituirea Premiului Goncourt,
Premiul Renaudot a apărut după 17 ani, în
1926, ca o alternativă la Goncourt. A fost
botezat cu numele lui Théophraste Renaudot
(1586-1653), medic, scriitor și filantrop,
întemeietorul primului ziar francez în 1631!
Premiul este anunțat în același timp, prima
zi de marți din luna noiembrie, în același loc,
restaurantul Drouant din Paris, ca și premiul
Goncourt. În cazul în care juriul Goncourt va
premia același scriitor spre care se orientaseră
și jurații Renaudot, aceștia se gândesc și la alt
posibil laureat. Iată de ce juriul de la Renaudot
așteaptă anunțarea câștigătorului desemnat de
juriul Goncourt ca apoi, imediat, să fie anun-
țat și scriitorul victorios în al doilea concurs
literar ca importanță în Franța. Laureatul pre-
miului pentru eseu din 2013, Gabriel Matzneff,
s-a aflat în centrul unui scandal de pedofilie
dat în vileag în 2020. Presa americană și cea
franceză au criticat dur atitudinea juriilor
Renaudot învinuindu-le de practici dubioase,
premierea unor prieteni și absența din juriu
a femeilor. Christian Giudicelli, președintele
juriului, a decedat în 2022. Cécile Guilbert,
autoare a mai multor monografii începând cu
Saint-Simon, continuând cu Lawrence Sterne
și Andy Warhol, a fost de curând integrată
în juriu. Aici îi mai regăsim pe Jean-Marie
Gustave Le Cl, laureat al premiului Nobel în
Eseu
2008, Frédéric Beigbeder, romancier en vogue,
Dominique Bona, Jean-Noël Pancrazi ș.a.
Primul laureat, din 1926, a fost Armand
Lunel pentru Nicolo Peccavi, o carte publi-
cată la Gallimard. În 1929 Marcel Aymé a
ieșit învingător cu romanul La Table aux
crevés. În 1932 Louis-Ferdinand Céline a ratat
premiul Goncourt dar a primit un compensa-
toriu premiu Renaudot pentru celebrul roman
Voyage au bout de la nuit (Călătorie la capătul
nopții), tradus de câteva ori și în românește.
În 1936, pentru Les Beaux quartiers a fost pre-
miat Louis Aragon, care se ocupa și de proză
de prin 1925 când publicase romanul supra-
realist Le Paysan de Paris. După război, în
1947, premiul i-a fost decernat lui Jean Cayrol
pentru J’ai vivrai l’amour des autres. După zece
ani, în 1957, Michel Butor a obținut premiul
pentru romanul La Modification. J.-M.G. Le
Clézio a fost răsplătit cu Premiul Renaudot în
1963, pentru Le Procès-verbal, roman publicat
la Gallimard. Peste doi ani, în 1965, romanul
Les Choses semnat de Georges Perec a întru-
nit sufragiile juriului. În 1982, Georges-Olivier
Châteaureynaud, viitor membru al juriului, a
fost răsplătit pentru La Faculté des songes; la fel
și președintele decedat în 2022, Christian Giu-
dicelli, în 1986 pentru Station balnéaire, carte
publicată de asemenea la Gallimard. Pascal
Bruckner a fost răsplătit în 1997 pentru Les
Voleurs de beauté. În 2003 Philippe Claudel a
fost consacrat de juriu pentru Les Âmes grises,
iar în 2009 a venit rândul lui Frédéric Beigbe-
der, actual membru al juriului, remarcat pentru
Un roman français. În 2010, a venit la rând
doamna Virginie Despentes, fosta prietenă a
lui Ann Scott. Cartea se intitula Apocalypse
bébé. Amélie Nothomb, în 2021, cu romanul
Premier Sang, a avut și ea satisfacția de laure-
ată. Între câștigătoarele ultimului deceniu se
mai întâlnesc Délphine de Vigan (2015), Yas-
mina Reza (2016), Valérie Manteau (2018) și
Marie-Hélène Lafon (2020). Se vede fără dubii
că juriul Premiului Renaudot nu poate fi acuzat
de misoginism, cel puțin din 2010 încoace.
În sfârșit, câștigătorul Premiului Renaudot
din anul 2022 a fost scriitorul și jurnalistul
Simon Liberati pentru romanul Performance.
Anterior Simon Liberati cucerise și Premiile
Le Flore (2009) și Femina (2011). Până în 2023
Premiul Renaudot a fost decernat de 98 de ori,
fără întrerupere, ca și alte premii literare fran-
ceze de prestigiu. ■
 Cronică literară
Un elogiu moderat
al moderației
A semenea unui moderator din mass-me-
dia, o persoană moderată se presupune
a fi chibzuită în evaluări, echilibrată în
exprimări și ponderată în prestația sa publică.
Desigur, moderatorii din fenomenul soci-
al-media nu prea mai sunt atât de moderați
pe cât ar impune deontologia profesională, dar
beneficiază de reputația unei denumiri asociate
etimologic cu o virtute clasică și cu exigențele
etice pe care le implică. Prezentul eseu nu
vizează însă postura ori activitatea moderato-
rului, ci urmărește să reactualizeze în spațiul
opiniei publice virtutea devenită parcă ana-
cronică a moderației. Cu atât mai mult cu cât
contextul social-politic, cultural ori etic al vre-
murilor noastre marcate de reprobabile excese
pare că o solicită tacit. Căci în actualitatea coti-
diană se manifestă cu pregnanță mentalități,
atitudini, gesturi ori comportamente care par
a se ghida după un motto adoptat din snobism
de societatea postmodernă: „totul în exces!”
Acesta se opune unei maxime înțelepte a filo-
sofiei antice, „nimic în exces!”, poate pentru a
se distinge de o filosofie considerată cam retro-
gradă sau pentru a se delimita în mod radical
de orice fel de înțelepciune. Dar dacă „totul în
exces” înseamnă implicit ,,nimic cu modera-
ție”, iar „nimic în exces” se poate traduce prin
„totul cu moderație”, s-ar putea suspecta că
ambele maxime antitetice se situează în sfera
radicalismului monocolor. Drept pentru care,
pare mai pertinentă o abordare ceva mai nuan-
țată, care să se situeze în zona gri a diversității
existențiale. Adică, o abordare mai moderată
a moderației!
Demersul etic al acestui eseu filosofic
utilizează ca reper literar cu rol de premisă
argumentativă volumul lui Aurelian Crăiuțu,
Elogiul moderației, recent publicat în a doua
sa ediție. Cartea citată este mai degrabă una de
filosofie politică decât de filosofie de viață, iar
autorul, doctor în științe politice și profesor uni-
versitar în Statele Unite, mărturisește din start
că își raportează predilect, dar nu și exclusiv,
considerațiile despre moderație la paradigma
social-politică a vieții. „Elogiul pe care-l fac aici
este unul al moderației politice și, implicit, al
democrației și guvernării reprezentative, cu toate
limitele și imperfecțiunile lor. ... Însă nu vreau să
dau impresia că politica sau democrația ar fi totul
... motiv pentru care trebuie să încercăm mereu
să înțelegem ce se află dincolo de sfera politicii.”
Departe de-a se autoevalua ca un tip
moderat, dar declarându-se un admirator al
persoanelor moderate, acesta prezintă viziuni
filosofice despre moderație și figuri politice care
au dovedit această virtute în contexte istorice
dificile. În fond, realitatea socială a vieții umane
include, atât expresia istorică, cât și substratul
etic al ființelor și fenomenelor ce o alcătuiesc.
În consecință, volumul lui Aurelian Crăiuțu
Scrisul Românesc
abordează problematica moderației din dubla
perspectivă menționată: cea istorică, cu cadrul ei
instituțional aferent și cea filosofică, cu latura ei
etică implicită. Raportată expres la domeniul și
simțul politic, filosofia moderației capătă forma
înțelepciunii practice, care trebuie să găsească
mecanismele instituționale eficiente prin care
să poată funcționa cât mai bine o guvernare
democratică. Pentru că, în opinia expertului în
științe politice, o guvernare democratică trebuie
să fie una moderată, lipsită de excese politice,
abuzuri de putere, fanatisme revoluționare ori
ideologii extremiste. „Intuițiile cu care plecăm
la drum în această călătorie în istoria ideilor țin
de bunul-simț. În sfera politică, se cuvine să ne
ferim de spiritele dogmatice, care împart lumea în
două (cei buni și cei răi), sau de cele care văd în
jocul politic doar latura sa rațională sau estetică.”
Este adevărat că în istorie s-au impus cu
precădere spiritele radicale, care s-au dedat la
excese, au recurs la forme extreme și nu s-au
ferit de exagerări ipocrite atunci când intere-
sul politic le-a cerut-o. Spiritele mai temperate
nu au avut același succes politic, dar au rămas
în memoria posterității tocmai datorită mode-
rației și înțelepciunii de care au dat dovadă ca
persoane publice. În funcție de anumite criterii
sociale și scopuri politice, s-ar putea concluzi-
ona că moderația nu este foarte dezirabilă ori
atractivă și că reticența cu care este privită are
justificare. De regulă, moderația nu este calea
către succes și glorie, ci mai curând un obstacol
pe această cale. A fost chiar considerată ca o
scuză onorabilă dar falsă pentru cei mediocri
sau lași. Un paravan etic după care se ascund
oamenii fricoși ori comozi, lipsiți de idealuri
Nr. 1 (245) ♦ ianuarie 2024 9
Idei filosofice
Emanuel D.
FLORESCU
mărețe, de voință și de putere. O virtute simu-
lată, care mimează înțelepciunea. Practic, un
adevărat defect! Și aceasta, pentru că vocea
moderaților este adesea una discretă și decentă,
iar abordarea lor implică dialogul și nu exclude
compromisul dintre potențialele soluții. Univer-
sul lor filosofic, etic sau politic nu este numai în
alb și negru, ci este alcătuit din diferite nuanțe
de gri, consemnează autorul. Care mai notează
realist: „Nu întâmplător, suntem fascinați de acei
oameni politici sau intelectuali radicali, care nu-și
modifică pozițiile, sau de cei care își proclamă răs-
picat principiile filosofice sau politice. ... Universul
lor unidimensional este dominat de culori vii și
tari, care seduc și impresionează ușor, pentru că
împart lumea politică în aliați și adversari între
care e ușor de ales.”
Disprețuiți sau marginalizați, moderații
implicați în viața socială ori în sfera politică
dovedesc totuși o flexibilitate psihologică,
comportamentală și metodologică prin care
demască natura tendențioasă și nedreaptă a acu-
zațiilor gratuite ce li se aduc. Moderația este o
virtute autentică, desemnată ca atare încă de la
începuturile filosofiei, și nu poate fi sinonimă cu
mediocritatea sau lașitatea. În concepția aristo-
telică, moderația este măsura corectă ori calea
de mijloc între un exces și o lipsă. Este o virtute
ce presupune curaj dar și prudență, pasiune
dar și luciditate, viziune dar și dreptate. Toate
însă cu măsură, la timpul lor și la locul potrivit.
Adică o implicare echilibrată și înțeleaptă. Sta-
giritul face o distincție clară între înțelepciunea
practică și cunoașterea filosofică, pur teoretică.
Aceasta din urmă se pierde adesea în specula-
ții universale și abstracte, în timp ce prima se
raportează la lucrurile particulare sau aspectele
practice, precum politica și etica. Prin urmare,
simțul politic, ca și cel moral, nu pot funcționa
la parametrii optimi în lipsa moderației, care
implică simțul măsurii și la care se ajunge prin
experiența unei practici îndelungate. Omul poli-
tic cu simțul moral al moderației nu va căuta
perfecțiunea în abstract, ci ceea ce e rezonabil
sau oportun în contextul concret al vieții.
Într-o lume imperfectă cu situații schim-
bătoare, cu realități complexe, cu posibilități
limitate și adevăruri contradictorii, o poziție
moderată și nuanțată, care se adaptează la dina-
mica evolutivă a vieții, este mai pertinentă decât
una radicală și rigidă, ce pare a ignora schimbă-
rile sociale și a sfida complexitatea existențială.
Excesele, abuzurile și extremismele societății
actuale reclamă nevoia de moderație. Nu numai
în politică sau etică, ci ca un modus vivendi înțe-
lept într-o lume gri și imperfectă. Moderația ca
dreapta măsură, ce caută calea de mijloc între
imperfecțiunile contrastante ale vieții. Elogiul
moderației este implicit și un elogiu al imper-
fecțiunii umane. De aceea el este unul moderat.
Dar totuși legitim! ■

10 Nr. 1 (245) ♦ ianuarie 2024
Gabriela
PĂSĂRIN
și perspectiva simbolului istoric
A namaria Beligan revine în România
pentru a lansa romanul Lămâiul lui Ilici
(Ed. Vremea, București, 2023), o nouă
creație care surprinde critica literară prin ori-
ginalitatea cu care tratează un subiect ce pare
depășit, consumat prin prea insistenta abordare:
perioada comunistă, ceea ce au trăit românii în
această epocă. Criticul literar Alex. Ștefănescu
a remarcat „stilul de o desăvârșită eleganță,
sarcasm tăios, portrete psihologice și, mai ales,
capacitatea de a intuit esența tragediei de care a
avut parte nefericitul nostru popor”, toate fiind
argumente persuasive în a înscrie romanul în
„marea literatură”. Adăugăm la aceste conside-
rente ale reputatului critic literar detaliul, dacă
poate fi numit astfel fără a minimaliza tragedia
personală a lui Anamaria Beligan, că fiica marelui
actor Radu Beligan a trăit efectiv anii de represalii
personale luând decizia de a pleca din România
în anii de dictatură comunistă, de a trăit o vreme
într-un lagăr de refugiați din Germania, de a se
stabili și a se „reinventa” profesional și familial în
Australia, unde locuiește și acum.
A publicat în reviste lite-
rare australiene și românești și
în mai multe antologii din cele
două țări. Din experiența perso-
nală se va inspira în subiectele
romanelor sale. Scrisori către
Monalisa se bazează pe poves-
tea de viață a unor est-europeni
ajunși într-un lagăr de emigranți
din Germania, în vremea comu-
nismului. Pentru a-și exterioriza
sentimentele și anxietățile eroul
principal Matei va adopta
stilul epistolar și se va defula
scriind unei femei pe care nu
o cunoaște. Acestea sunt scri-
sori către Monalisa, (roman apărut la Editura
Polirom, 1999, versiunea în limba română de
Dana Lovinescu și Anamaria Beligan. În limba
română au mai apărut Încă un minut cu Monica
Vitti, Dragostea e un Trabant (2003), mamabena.
com (2005). Romanul Windermenee: dragoste
la a doua vedere (2009) are ca substanță nara-
tivă timpul petrecut de autoare într-un lagăr de
tranzit german, un dialog al unei realități crude,
imediate, și a unui realism fantastic, cel care sal-
vează sufletele claustrate de infernul trăirilor la
limita suportabilului scenelor atroce.
Creația epică a autoarei Anamaria Beligan
este un mozaic de tehnici de scriere ca mod de
supraviețuire în timpuri istorice și spații cultu-
rale diferite, expunând în prim plan tenacitatea
de a supraviețui implacabilului.
Folosind frecvent conceptul de voyeurism,
Anamaria nu face referire la observarea obsedantă
a intimităților cuiva, ci la un alt mod de a privi
înlăuntrul personajelor, de a descoperi mecanis-
mele psihologice menite să expliciteze puterea de
Scrisul Românesc
Percepția sinestezică
a înfrunta destinul în condițiile unui aculturalism.
Eroii săi sunt de cele mai multe ori originari din
România, traversează spații și experiențe dra-
matice (singurătatea senectuții, sentimentul de
inutilitate a practicării profesiei într-un alt spațiu
cultural, în care scara valorilor este alta decât cea
moștenită prin educație în România).
Romanul Lămâiul lui Ilici se bazează pe
o tehnică literară care constă în transpunerea
metaforică a datelor unui simț în limbajul altui
simț. Diversele senzații (coloristice, muzicale,
olfactive) își corespund în plan afectiv. Vlad,
personajul principal (reducție de la Vladimir,
pare Ilici și de aici povara istorică a numelui) s-a
stabilit în Australia la 46 de ani și după 4 ani încă
„se ușurează” lângă trunchiul falnicului lămâi.
Casa cu grădină este spațiul său devenit personal
și constituie „singura lui noțiune de acasă”. Ura
împotriva regimului comunist este atât de pre-
zentă după atâția ani, încât va trăi cu dorința de
a convinge pe oricine că epoca acum apusă a fost
devastatoare pentru istorie. Lumea pe care și-a
construit-o, cognitiv și sen-
zorial, reunește prieteni de
diferite naționalități, elevi la o
școală unde libertatea este la
granița cu libertinajul și unde
nu se va simți într-un mediu
profesional în care să rămână.
Percepția sinestezică însă este
bine temperată, Anamaria
Beligan demonstrându-și
încă o dată arta descrierilor
naturii care are rezonanțe în
spațiul afectiv. Gestul de a
planta un lămâi era susținut
de dorința de a avea fructele
benefice, deținătoare a vitami-
nei C, fructe pe care mama sa
în copilărie le procura foarte greu când avea dese
răceli, și doar de la cantina partidului. Această
frustrare se va transfera în timp în mediul de
referință a concepției despre sistemul oprimant
al comunismului, avându-l ca exponent pe Lenin.
Poate fi explicația titlului Lămâiul lui Ilici.
Seria perceptivă pornește de la culoarea
lămâiului pentru a se orienta spre senzația de
ușurare provocată prin urinarea ca simbol al
gestului de denigrare a unei epoci, culoarea
galbenă transferându-se astfel în altă senzație
senzorială, cea a mirosului și, simbolic, a dejec-
țiilor umane. Este tehnica reluării aceleiași teme
despre actul distructiv în istorie al lui Lenin și
prăbușirea statuii lui, plasarea la „lada de gunoi”
a istoriei, în realitate într-unui loc periferic, al
reziduurilor umane.
Fenomenul perceptiv produce stimularea
căilor senzoriale sau cognitive. Astfel semni-
ficantul nu mai este explicit, ci se transformă
într-o sumă de latențe. Procedeele pun în scenă
subiectivitatea personajelor. Vlad și Jakob sunt
Cronică
literară
personalități la antipod, dar complemen-
tare. Când Jakob va muri chiar sub ochii săi,
ascultând Rondoul turcesc (un alt simbol al
sinesteziilor perceptive), Vlad va presimți
dezastrul vieții sale.
Rolul percepției corporale este dominant
în tehnica senzațiilor perceptive în concepția
scriitoarei Anamaria Beligan. Statuia lui Ilici
va fi aruncată la propriu și la figurat în grădina
Palatului de la Mogoșoaia, locul unde altă-
dată creatorii se odihneau scriind opere ce au
înfruntat timpul. Creația artistică și destructu-
rarea sistemului comunist sunt reunite într-un
loc la periferia momentului istoric, simbolică
plasare. Aversiunea înnăscută a lui Vlad față
de Lenin se va manifesta în decursul vieții, el
respingând orice informație care ar fi putut
„raționaliza efectul catastrofal al monstrului în
raport cu întreaga omenire, cu istoria secolului
douăzeci, cu inconștientul colectiv și subcon-
știentul său individual”. Numele lui Vlad pare
o tara preluată. Familia mamei a fost trimisă
în Bărăgan pe timpul comuniștilor. Mama,
Olivia, se va căsători cu un demnitar comunist
care va îi „îngropa” trecutul „negru”, biografia
„nesănătoasă”.
Vlad va avea după 50 de ani neșansa acuti-
zării acestei înverșunări native întâlnind elevul
Lucian. Va fi un dialog contradictoriu între
generații, între o istorie trăită și o istorie cos-
metizată însușită instituțional de tânăra de acum
generație. Lucian se va detașa de acest mediu în
care i se înfățișează o altă față a istoriei, va intra
în diplomație și va sfârși în închisoare. Este un
destin complicat, chiar mai complicat decât al
lui Vlad, care se luptă cu imagini sedimentate
și imposibil de anulat.
Ideea centrală pentru care pledează Vlad
este că „orice revoluție, indiferent cât de cuprin-
zătoare sau de definitivă, poartă întotdeauna
germenii propriei înfrângeri”.
Finalul romanului este marcat de un coșmar
pe care îl au simultan două personaje, Vlad cel
dominat de ura împotriva lui Lenin, și Reginald
Kelly, care este departe de această istorie: „un
cutremur sinistru a început să scuture violent
întreaga grădină, lămâile au început să cadă și să
ne lovească”, apoi s-a stârnit o puternică tornadă.
Rămâne gestul de dispreț la adresa memoriei lui
Lenin sub imaginea lămâiului numit a fi al lui
Ilici, gest ce se transformă în evenimentul fizi-
ologic omenesc, relativizat și minimalizat prin
contiguitatea unui semnal. Ceea ce devine sem-
nificant este la limita unei emoții și se continuă
în desfășurarea imaginată a naturii, cu același
efect al percepției sinestezice.
Anamaria Beligan exersează cu dexteritate
și artă narativă un procedeu care va revitaliza
percepția sinestezică a unei lumi simbolizată
printr-o statuie detronată de pe soclul istoriei
și aruncată în neuitarea epocilor. ■
 Proză
A
m trecut de 50 de ani, e iarnă și în apar-
tamentul meu din Florida am o oglindă
rămasă de la foștii proprietari, care
seamănă cu oglinda casei mele din Bucu-
rești. Sau poate doar mi se pare. Uneori când mă
trezesc noaptea și mă duc la toaletă trec prin
fața oglinzii și așa amețită de somn mi se pare
că văd în ea fata de altădată care zâmbea în gol
șmecherește și provocator. Nu am nimic narci-
sistic în mine, dar în oglinda asta am curajul să
mă privesc și ziua cu soarele intrând pe fereas-
tră ca un spion nemilos. Am o talie de femeie
tânără și sunt încă dreaptă ca o lumânare pe care
încă nimeni n-a consumat-o până la capăt. Sunt
împăcată cu toate, deși am seri când din senin
încep să-mi curgă lacrimi, parcă mi-aș fi pus în
ochi niște picături de care n-am nevoie. Locuiesc
la ultimul etaj al unui bloc înalt de 50 de etaje.
E atât de înalt încât am senzația că sunt într-un
avion sau elicopter cu care treptat voi face
înconjurul lumii sau al universului fără să ies
din dormitor. Am avut de mică rău de înălțime
și am ales să trăiesc atât de sus dintr-o formă de
masochism existențial. Mi-am spus că dacă voi
rezista acestei frici voi fi răsplătită cumva.
N-am nicio legătură cu femeile de vârsta
mea care trăiesc aici în Florida. Toate sea-
mănă între ele, pline de operații estetice care
par făcute de același chirurg plastician lipsit
de fantezie care nu știe decât un singur model.
Femei care se duc seara la cazinou în limuzine
și așteaptă să-și ducă bărbații mai vârstnici și
mai șubreziți într-un nursing home mai pri-
copsit sau direct la crematoriu. Azi toți vor să
fie arși și împrăștiați peste ocean, sau duși în
univers de sateliți speciali care le vor plimba
cenușa la infinit în jurul globului. Am auzit că
unii prin Elveția după cremare pot fi transfor-
mați într-un diamant minuscul și inutil. Pentru
că ce altceva e un diamant decât rezultatul unui
proces intens de ardere și comprimare. Sunt
probleme cu care am hotărât să nu-mi bat însă
capul și pe care eventual le voi introduce în tes-
tamentul meu atunci când voi simți nevoia.
Am o singură rudă, o vară primară, Maria,
undeva prin fosta Moldovă sovietică care îmi
trimite de Crăciun câte o felicitare convenți-
onală care nu reușește să-mi transmită ceva
emoție decât prin adresa din Chișinău pe care
o pune la sfârșit de parcă ar vrea să fie sigură
că n-o s-o uit. E mult mai tânără ca mine și
n-am mai văzut-o de mulți ani. Când venea și
stătea la mine în București câteva săptămâni îmi
dădea senzația că totuși familia din care te tragi
înseamnă ceva mai mult decât cenușă sau un
diamant inutil. De câteva ori chiar am lăcrimat
împreună cu ea. Fără niciun motiv anume, așa
din senin într-o seară când ne uitam la poze
vechi de familie în care nimeni nu zâmbea și în
care toți se uitau serioși la fotograf ca la Dum-
nezeu. Recunoșteam oameni adevărați din care
ne trăgeam și de care noi ne desprinsesem ca
un puf de păpădii trecute de vreme.
Nu am nici măcar o pisică sau un câine cum
se obișnuiește aici. Seara și dimineața toți plimbă
pe străzile din jur câte un cățel constipat. Nici nu
știi cine pe cine scoate la plimbare. Citesc destul
de mult cărți pe care le-am mai citit și seara mă
uit la filme și documentare vechi pe care le știu
Scrisul Românesc
Oglinzi
bine. Nu mai am nici timp nici chef să încerc
lucruri noi pentru că ele te pot face să lăcrimezi
aiurea. Nici prin garderobă nu-mi mai vine să
mă uit pentru că îmi dau seama că nu mai am
unde și când să port toate hainele adunate acolo,
multe cu etichetele pe ele. În fiecare săptămână
îi dau o plasă cu haine femeii de serviciu care
are trei fete ce mă iubesc pentru asta.
Într-o seară am văzut un documentar despre
Țara de Foc și am decis c-ar fi bine ca a doua
zi să caut o cursă de lux pe unul din vasele de
croazieră care pleacă din Miami spre acest capăt
al lumii. Doar că nu știm niciodată unde e ade-
văratul capăt al lumii, pentru fiecare poate fi în
altă parte. A doua zi m-am trezit târziu și în
timp ce-mi luam micul dejun am văzut cum
cineva îmi strecura pe sub ușă un plic cu ante-
Vasile Buz – Iarna
tul clădirii. L-am desfăcut: „Mătușa Olga din
Tiraspol vă roagă să-i dați un telefon”. Pe dos
era un număr complicat la care am sunat ime-
diat încercând să-mi amintesc care o fi mătușa
mea Olga. Știam că am două rude bătrâne acolo.
Telefonul de la celălalt capăt al lumii țârâia
ciudat cam așa cum sunau telefoanele vechi.
 Alio, alio... se auzi o voce răgușită.
 Mătușa Olga? Am întrebat cu voce joasă.
 Sunt mătușa Aglaia, Olga e cam surdă...
Auzi, bine că ai sunat dragă. Ieri a murit Maria
săraca, un cancer vechi, și mi-a lăsat cu limbă
de moarte să te caut și să-ți dau în mână o
scrisoare și certificatul de naștere al copilului...
 Care copil?
 Băiatul Mariei, pe care acum vor să-l
pună într-un orfelinat. Noi nu mai putem avea
grijă nici de noi!
 De când are Maria un băiat?
 De nouă ani, maică. După ci s-a întors de
la tini din București a început să-i crească burta...
 Dar copilul ăsta n-are un tată? Am între-
bat eu mirată.
 N-are maică, i din flori, ce să-i faci. Nici
noi nu știm cu cine l-a făcut. Fă mata bine și
vino până aici să-ți dăm ce ți-a lăsat Maria și
să te mai vedem odată înainte de-a ne duce.
 Unde să vă duceți? Am întrebat pros-
tește, uitând capcanele limbii mele natale.
Ei acolo la Tiraspol pe fâșia aceea îngustă de
pământ numită Transnistria nu prea mai aveau
Nr. 1 (245) ♦ ianuarie 2024 11
Adrian
SÂNGEORZAN
unde să se ducă. Teritoriul acela nici măcar
nu exista pe toate hărțile lumii așa că până
și propria lor existență era pusă sub semnul
întrebării. După ce am închis telefonul am
simțit că am intrat într-o altă realitate, una de
care tot fugeam și care continua să se țină după
mine ca o umbră. Am uitat de Țara de Foc și
am sunat agenția mea de călătorie.
În două zile eram într-un avion care m-a
trecut oceanul până la Amsterdam și de acolo
la București. Nu mai fusesem în orașul meu
natal de 9 ani, când m-am revăzut cu Maria
care venise în România în același timp în care
venisem și eu. Am petrecut împreună câteva
seri frumoase în care am încercat să trecem în
revistă istoria familiei noastre. Ne-am uitat la
pozele pe care le aveam și am stors din noi tot
ce puteam din amintirile cu care rămăsesem
de dinaintea și de după terminarea comunis-
mului. Nu am putut nicicum merge înapoi mai
mult de trei-patru generații. La un moment dat
Maria mi-a spus că așa se întâmplă în fiecare
familie și apoi a șoptit ceva ciudat:
 Sunt alții care știu despre noi mai multe
decât știm noi înșine...
 Adică cine?
 Vorbește mai încet te rog! Și atunci mi-a
arătat cu degetul vila de peste drum, unde încă
mai era lumină.
 Lumea nu s-a schimbat, draga mea. Ne
urmăresc aceleași pericole prin personaje tot
mai deghizate.
În noaptea aceea Maria mi-a spus că viața
ei în Transnistria sau oriunde s-ar duce în
lume e destul de periculoasă și că „agenția de
turism” pentru care lucrează îi urmărește fie-
care mișcare direct de la Moscova. În final mi-a
transmis că ea nu e cea care pare a fi și că îmi
spune toate astea pentru că ține la mine ca la
ultima ei rudă adevărată.
Am revăzut-o după un an într-un resta-
urant scump din Miami unde m-a invitat pe
neașteptate la o cină din care nu am înțeles
nimic. Era îmbrăcată atât de elegant încât îmi
părea rău că nu pusesem și eu pe mine niște
haine mai șic. Maria era însoțită de un cuba-
nez ciudat cu care vorbea franțuzește și care
a dispărut brusc după ce i-a strecurat Mariei
ceva în poșetă. Conversația noastră s-a legat
greu pentru că simțeam amândouă că suntem
urmărite și poate chiar înregistrate. Am vorbit
amestecat în engleză și română așa cum vorbesc
emigranții. Deși Maria nu emigrase niciodată
niciunde. Arăta obosită, cumva la capătul pute-
rilor. La despărțire m-a îmbrățișat îndelung cu
o afecțiune neobișnuită și de atunci n-am mai
văzut-o. Mi-a șoptit ușor la ureche:
 Am ajuns să știu prea multe, draga mea.
Până și cine era la volanul mașinii care l-a făcut
zob pe bunicul tău. Ai grijă de tine!
fragment de roman

12 Nr. 1 (245) ♦ ianuarie 2024
Dumitru Radu
Din partea
cealaltă
POPA
N u existau poate două propoziții ‒
numai două! ‒ care să însumeze și
caracterizeze mai bine și mai profund
tot sensul acestei rare și minunate expoziții.
Jackson Arn, înainte de a prelua secțiunea de
artă la prestigiosul săptămânal din New York,
și-a dovedit talentul, priceperea și cultura în
atâtea alte publicații, însumând o bibliografie
mai mult decât respectabilă.
Se pare că totul între cei doi ar fi început
printr-o insultă, sau poate a fost un compli-
ment – cu tineri și ambițioși artiști nu se știe
niciodată! Édouard Manet avea vreo treizeci de
ani când, vizitând Luvrul, l-a întâlnit pentru
prima dată pe Edgar Degas care era doar cu
doi ani mai tânăr decât el. Acesta era cocoșat în
fața unui Velázquez reprezentând-o pe Infanta
Margarita Teresa și încercând să copieze ceea
ce vedea. Manet, care era vorbăreț din fire, privi
atent la încercarea tânărului artist și spuse: „Ce
neînfricat trebuie să fii dumneata ca să pictezi
direct în felul acesta, fără un desen preliminar!
Eu n-aș îndrăzni să fac asta.”
Suntem la începutul anilor ’60 din seco-
lul al XIX-lea când începe această prietenie,
nu tocmai obișnuită, cu conflicte și împăcări,
alte mici conflicte și alte împăcări, care va dura
douăzeci de ani.
Neînfricat, remarcă Jackson Arn, e poate un
cuvânt cam tare, dar cel mai potrivit pentru a
caracteriza expoziția de la Met, extinsă și totuși
ca un recital intim la două mâini, într-un show
cu adevărat curajos. Asta poate și pentru că cei
doi artiști, prin pânzele lor, sunt într-un fel mai
ușor de respectat, decât să încânte. Edgar Degas
în pictura lui e de o austeritate ce frizează uneori
imoralitatea și Arn nu e singurul care să remarce
asta. Faptul că lucrări ale lui au împodobit atâtea
dormitoare ale tinerelor fete este o ironie și un
mic paradox al istoriei artei. Manet e fără îndo-
ială un pictor mai blând, iubit de foarte mulți,
dar lucrările sale au o specifică rigiditate, uneori
greu de suportat în doze prea mari. Nu se poate
spune dacă aceasta vine din voința artistului, din
subiectele picturilor sau e mai degrabă o combi-
nație a ambelor. Ceea ce urmează mai departe
sunt gândurile unui sceptic reformat, care nu e
însă orb la slăbiciunile unor artiști pe care a învă-
țat să îi iubească totuși în mod necondiționat.
Întâlnirea dintre cei doi la Luvru, aproape
prea perfectă ca să fi fost adevărată, nu era însă
ceva neobișnuit în secolul XIX, după standar-
dele pariziene, unde toți se cunoșteau cu toți,
nu numai artiștii, dar și scriitorii și politicie-
nii. Astfel se explică prezența lui Baudelaire,
Mallarmé și Zola în expoziția de la Met, dar
și aceea a lui Antonin Proust, prietenul din
copilărie al lui Manet, și ulterior Ministrul
Belle-Artelor al Franței. Și Degas și Manet
veneau din familii înstărite și navigau pe aceeași
Scrisul Românesc
Manet/Degas
Expoziţie la Metropolitan Museum
Au avut o lungă prietenie furtunoasă. Din ea a rezultat arta modernă.
Jackson Arn în „The Newyorker”
vastă mare de relații și conecții bune, Degas, în
afara faptului de a fi un singuratic prin tempera-
ment, avea ambiția să cunoască pe toată lumea.
Când fratele lui Manet s-a căsătorit cu pictorița
impresionistă Berthe Morisot, Degas i-a făcut
cadou un portret; fiul lui Manet a lucrat apoi
pentru familia Degas. Degas l-a pictat chiar și pe
Manet, cu sprâncene negre și o barbă stufoasă.
Nu avem niciun motiv să credem că Manet i-ar
fi întors vreodată curtoazia... Deci, nu există
portret al lui Degas de Manet! Cei doi remar-
cabili curatori ai expoziției de la Met au fost fără
îndoială de ajuns de înțelepți să nu pună accen-
tul pe disensiunile dintre cei doi protagoniști.
Édouard Manet – Olympia
De altfel afișul spune simplu: Manet și Degas,
fără niciun fel de subtitluri. Fiecare vizitator să
judece cum vrea. Dar e limpede că, vizitând
expoziția, există tentația de a dezvolta o teorie
personală, remarcă Jackson Arn. Ar pute să fie,
e.g., aceea că Manet nu este, în mod esențial, un
portretist (o cincime din pictura lui sunt naturi
moarte), pe de altă parte – și asta e mai subtilă,
mai apropiată de supoziția lui Arn – ar fi o nenu-
mită ierarhie a reputației. La momentul acela,
Manet era mult mai vestit decât Degas, prețuit și
iubit nu numai pentru succesul picturii lui, dar
și pentru succesele de scandal. Degas a devenit
abia mai târziu foarte popular, dar atunci Manet
era deja mort de sifilis.
Cele mai revelatoare piese din showul de
la Met sunt o pereche de capete modelate de
Filippino Lippi pentru autoportretul său. Manet
accentuează nesiguranța buzelor și dinților, dar
nu cu cruzime, e foarte multă căldură în întruchi-
parea acelei fețe. Versiunea lui Degas e oarecum
mai lină, cu o sclipire de argint, pe cât de drăguță,
tot pe atâta de rece. Cei doi pictori aveau doar
douăzeci și ceva de ani atunci, dar în mod cert
știau deja ce fel de artiști voiau să devină.
Episodul Lippi, este de părere Arn, ridică o
importantă problemă pe care expoziția Manet/
Degas nu avea cum să o ocolească: aceea că marii
pictori nu sunt întotdeauna și în mod necesar
buni pictori. Auzim poate prea des exclamația
„Păi asta ar fi putut să o facă și copilul meu!” În
Eseu
cazul lui Manet, de pildă, pictor tot atât de mare
cât era de dubios din punct de vedere tehnic,
propoziția asta nu poate fi decât extrem de rar,
mai deloc, folosită. În lucrările sale timpurii, care
aproape și departe se ciocnesc una cu cealaltă,
curcubeul din Fishing (cca 1862-’63) e într-ade-
văr naiv și prea puțin natural, sunând mai
degrabă ca replica dintr-o piesă jucată la școala
medie... La fel și figurile din tablou, ce nu par să
stea pe un sol prea solid și dau parcă impresia că
au fost tăiate și colate acolo dintr-o altă pictură.
În anii ’60, Manet însuși a tăiat mult din pro-
pria-i pictură Episode from a Bullfight, ca răspuns
la criticile ce i s-au adus cu privire la perspec-
tivă. Este un gen de întâmplare
greu de găsit în mitologia artei,
observă Arn, căci avangardiștii
sunt mai degrabă indiferenți la
critică, deliberați în procesul lor
de desacralizare a tradiției. Cea
mai celebră din piesele ur-mo-
derniste (termenul îl folosește
Arn) și care constituie piesa
centrală a expoziției este Olym-
pia (1863-’65), triplul portret
de Manet al unei fete în casă
neagră, al unei pisici, cu ochii
nespus de mari, și al unei pros-
tituate albe goală, care nu face
niciun efort să pretindă că îi place ocupația ei.
Adevărul este că nu poți aprecia Olympia până
ce nu ești lovit violent de defectele ei. Manet era
un pictor foarte inegal al figurilor umane, cum
era de altfel și cu trupurile. Aici, de pildă, dacă
ne uităm la ochii prostituatei, observăm și cum
cotul ei iese atât de puțin în afară, de parcă n-ar
fi vorba de o ființă umană. Nu mă pot opri să
nu citez excelenta observație a lui Arn: „Și totuși
inegalitatea produce o impresie mai puternică
decât rafinamentul ar putea să producă.” Și e
foarte adevărat. Căci refuzul lui să facă jocul
stricteții artei academice se întâlnește cu acela
de a nu satisface fanteziile burgheziei franceze.
Privind Olympia la Met (asta e abia a treia oară
că pictura a părăsit Parisul!), ne dăm seama că,
de fapt, înainte de a fi o capodoperă, ea a fost
doar un joc de noroc al unui mare pictor con-
știent de limitele sale formale și a muncit din
greu să le convertească în calități. Dacă a reușit
sau nu, n-a știut niciodată. Asta este important
de reținut pentru că în expoziție a fost cuplat cu
Degas, un artist atât de diferit, excelent pictor și,
în plan formal, uluitor. Vivacitatea era puterea lui
supremă și un spirit de observație, adâncit până
la ultimul detaliu. Lucrul acesta devine evident
în pânza lui Degas The Millinary Shop (1879-
’86) care, aproape surprinzător arată a... Manet!
Totul până când privirea descoperă un mic gol
în obrazul femeii din tablou, rezultat al faptului
că ea ține un ac între dinți...
 Poezie
Eseu Scrisul Românesc Nr. 1 (245) ♦ ianuarie 2024 13

Carmen
FIRAN Silviu Andrei
GONGONEA & CODRESCU

Eșarfa albastră tot felul de inimi *

Am părăsit tot și am fugit la capătul lumii Impuritatea și acceptarea sunt viitorul gânduri neaplicate
mai mult să-i fac pe plac ghicitoarei în palmă capătă mâini, picioare, urechi și zâmbesc stropite pe pisici tatuate
silabisea destinul pentru începători ca mine bat tare în piept lingând blidul dimineața
care nu au mers niciodată Mă ridicam cândva cu drona îmi imaginam dispar ca ceața într-un spațiu
pe colțul lunii crestate de cuțit am văzut peisaje diurne burduf de nerostire
ori în nopțile subțiate de urletul cucuvelei munți înzăpeziți ghețari povârnișuri de-o săptămâna-n încoace visez
ori prin arșiță și deșert cu hainele sfâșiate La poale, colonii de smart humans se mișcau povești perfecte cu început
bolborosind blesteme și mituri viaducte pasarele aeroporturi ale minții miez și sfârșit
am luat-o spre vest ca toți fugarii împânzeau geografia și-mi zic în vis
și cum pentru slăbiciune trufie și limbă Am văzut apoi tot felul de inimi să le postez
nu existau ascunzători pe măsură preferau să rămână în cuști dar treaz nu pot deschide ușa
am cotit-o spre nord unde credeam Câte o adiere le schimba forma visul și internetul se resping reciproc
că lumea o ia de la cap nou născută nu știau să lege zilele
dar vântul înșelător de primăvară nu știau să aibă grijă de ele *
m-a aruncat în centrul pământului
cu un colac de salvare ros * dorința ta este imensă
doar cât să mă țină pe jumătate afară ea trece de bariere
acolo clocoteau sărbătorile a.i. așteaptă rar am văzut așa ceva
și ziua era mai lungă decât veacul uite
și singurătatea se înfășura în voaluri viu colorate văd inimi ineficiente și eu visez
mi se topeau iluziile ca înghețata de fragi aș dori să le leg și îmi pare rău că nu am știut cum să visez
scursă pe asfaltul încins am țesut mințile și mâinile am două pisici
mi se amestecau amintirile în nasturii cămășii dar fuge ansamblul întreg ele ling blidul
unei copilării străine o să-mi vină curând sămânța știu eu ce gândesc?
din orice gol se naște o stea un fulger de înțelegere îmi pare rău că te-am cunoscut doar așa
în întuneric noaptea stă trează fulgerul începe cu dorința îmi pare rău că moartea
a înflorit tăcut în absență orașul părăsit cândva e doar un clik.
recunosc bucata de cer din pântecul mamei *
eșarfa ei albastră mi se înfășoară pe gât
și mi-l retează ■ Numele tău este Andrei Codrescu
*
te-aș fi felicitat pentru acest
când va lovi fulgerul schimb de silabe cu un poet peste ocean
Da, e un Degas fără îndoială, cine altul ar fi pus vom fi treji dar nu putem încheia poezia cu un clik
acul în gura femeii și apoi, gândindu-se meticulos a.i. va fi și el acolo și cu moarte
la efectul acestui fapt asupra obrazului, a pictat ca Aerul va mirosi a praf de pușcă clikul a venit înainte de nașterea noastră
atare. Ca să nu mai vorbim de complexa The Bellelli Tu știi cât valorează inima ta? direct din moarte într-un plic sigilat
Family (cca. 1858-1869) o profuziune de excelente citit de bocitori neavertizați
portrete de atitudini și viață de familie, venind de * de moștenirea imensă lăsată lor
la un bărbat care (se știe că avea fobia femeilor și a de cuvintele strâmb ritmate adresate
evreilor) nu a fost căsătorit niciodată! Un alt tablou numele e eticheta urmașilor colaboratori între cuvinte
absolut remarcabil. lipită pe pachet de genitori
Între altele (nu prea multe, e drept) Manet și au făcut cât de bine a ținut *
Degas au avut în comun faptul că refuzau să fie vremea frumoasă după care
etichetați impresioniști. Pentru Manet, la început plouă și fulgeră din seară până-n zori Tu trăiești cum respiri
a fost, cred, o pură reacție de frondă. Mai târziu, numai inima bate și bate știu că sună ciudat
și spre fârșitul carierei, după ce făcuse atâta impre- e singurul cântar plămădit din izvor De fapt așa gândești
sionism, cred că efectiv nu mai era niciun motiv. și trăiești
Pentru Degas nu pun mâna în foc că experiența * Ai văzut plicul și l-ai lăsat acolo
impresionistă, cum o numea chiar el, să fi fost un Pentru că ai înțeles
passe-temps în lipsa interesului pentru femei. Mai și eu am vrut să beau de acolo Era unul Rilke
târziu a devenit o opțiune chiar dacă nu trâm- să am o inimă Pe care îl știi
bițată – nu era genul! – pentru cel ce avea să-și de ce mă zdrobești cu gânduri curate? A afirmat exact ca tine
piardă treptat vederea, până la a muri aproape orb. un izvor avem Moartea asta
În tot, o expoziție rară, originală și plină de furtuna e candelabru Înaintea vieții
numeroase temeiuri. Un sincer BRAVO pentru nu ea bate în tinicheaua noastră Să o porți în tine
Metropolitan Museum și, desigur, pentru învă- nu ea dă apa visurilor? Nu încape-n cuvânt.
țații curatori ai ei, Stephan Wolohojian și Ashley 24-30 dec. 2023
E. Dunn. ■

14
Ghilotina de hârtie
Nr. 1 (245) ♦ ianuarie 2024
Anca
MIZUMSCHI
A
tunci când m-am mutat în America,
m-am rupt brutal de tot. M-am trezit
într-o lume în care nimic nu mai era al
meu; mirosurile, texturile și intensitatea
luminii nu mai erau ale mele; de fapt, nimic nu
mai era. Țara, prietenii și familia se proiectau pe
cer, undeva departe și eu trăiam între patru pereți,
ca pe o insulă. Un continent uriaș, prins între
două oceane, devenise o insulă. Pe alocuri ostilă,
pe alocuri înăbușitoare, dar cu desăvârșire străină
pentru un om fără gust, fără miros, fără aer.
A trebuit să iau totul de la capăt și să îmi
crească organe noi: degete noi, plămâni noi, o
frunte nouă. A trebuit să înțeleg altfel lucrurile,
să le accept dilatarea, lipsa de sens, înfrângerea.
Ideea că fiecare om e o țară și țările sunt legate
între ele e falsă. Când eram în România eram
diferită, dar aproape niciodată singură; aici nu
mai sunt diferită, dar întotdeauna singură.
Aici totul se mișcă sub picioarele mele,
pereții faliilor se subțiază și lumea nu mai e
așa cum o știam, dar mai ales, îmi este teamă,
lumea nu va fi niciodată, așa cum credeam. O
lume deșirată, fără sens, fără corp, fără mijloc.
Am devenit constructor de faruri care plutesc
pe apă. Faruri flotabile care nu mai indică
direcția pământ.
Când a venit covid-ul singurătatea s-a
generalizat, o lume întreagă s-a izolat în casă
și a început să aibă social anxiety. Pentru mine
– o gură de oxigen. Brusc, toată lumea a înce-
put să trăiască așa cum trăiam eu de cinci ani.
Fiecare om era o anca, și anca devenise o uni-
tate internațională de măsură, folosită în toate
limbile cunoscute oamenilor, la recensământ.
Singurătatea mea se generalizase într-atât,
încât puteai să o vezi ca pe ectoplasme pe
camerele de supraveghere, dacă ți se mai
dădea voie să ajungi la vreun mall. Era în toate
vitrinele, clipind stins acoperită pe alocuri de
panouri publicitare cu case, oameni și mașini.
Doar atunci când lumea a fost cu adevărat
ca mine, m-am simțit interconectată. O lume
pe care o întorci de sus în jos, ca pe o clepsidră
în care nisipul ticăie ca o bombă cu ceas.
Geo Bogza; Sașa Pană, Angela Martin,
Exasperarea creatoare. Valentina, Iași,
Corespondență, Ed. Ed. Polirom,
Pandora, 2022, 480 p. 2023, 542 p.
Scrisul Românesc
Reîntoarcerea la samizdat
Acestei lumi răsturnate, deșirate, în care
singura constantă este singurătatea colectivă, îi
sunt dedicate toate zilele mele. Și cărțile mele.
După acest an, fiecare carte pe care o voi
scrie, fiecare copil pe care îl voi atinge – vor
ajunge să moștenească singurătatea, ca semn din
naștere, ca pe un crin regal tatuat sub omoplat.
E foarte greu să îți găsești, ca scriitor, locul
într-o lume în care social media a transformat
realitatea, se emit incontrolabil fake news și
video-uri deep fake în care personalități ros-
tesc cuvinte pe care nu le-au spus niciodată,
adolescenții se sinucid din cauza TikTok-ului,
sau se duc cu pușca semiautomată la școală și
împușcă zeci de persoane.
Este foarte greu să îți găsești locul într-o
lume literară globalizată, care a ajuns să
publice ediții cenzurate din Agatha Cristie sau
Mark Twain și unde se rescrie istoria ca să nu
„rănească sensibilități”. Istoria să nu rănească?
Istoria speciei umane este doar relatarea unui
lung șir de atrocități. De violuri, crime și jafuri.
Cu cât un conducător a fost mai plin de cruzime,
a rămas în istorie cu o prezență mai pregnantă.
Cum poate istoria să nu rănească și de ce alții
ar trebui să fie răniți mai mult și alții mai puțin?
E foarte greu ca scriitor să îți găsești locul
într-o lume în care Hollywood-ul introduce cri-
terii politice în acordarea unor premii pentru
arta cinematografică. „At least one of the lead
actors or significant supporting actors is from
an underrepresented racial or ethnic group. The
main storyline(s), theme or narrative of the film
is centered on an underrepresented group(s).”
Bine, bine. Și cu arta cum rămâne? Arta,
dacă nu este expresia ultimă a libertății, se
numește propagandă.
E foarte greu să îți găsești locul ca scriitor,
într-o lume în care oricine poate fi supus „cancel
culture” în orice secundă și cărțile se scot din
biblioteci pe criterii politice, indiferent dacă
aceste criterii aparțin ideologiei de dreapta sau
de stânga. La extreme, deși pleacă de pe poziții
diferite, ambele ajung în același punct.
Cărţi primite la redacţie
Florin Toma, Scrisoare Gheorghe Păun,
din Penumbria. Postfață Anul Urmuz 2023,
de Ion Bogdan Lefter, Iași, București, Ed. Biscara,
Ed. Junimea, 2023, 220 p. 2023, 204 p.
Proză
Confuzia prezentă la începutul anului
2000, a devenit între timp absurd și eu m-am
întors ca stare, la lumea samizdatului. M-am
întors la cărți, la fel ca în copilărie și încep să
mă gândesc că am devenit eu însămi, prin ceea
ce scriu și fac, doar o carte. În prima parte a
vieții mele am trăit în Orwell, în ultima parte,
cred că voi trăi în Fahrenheit 451.
O să mă adun cu oameni-cărți, cu cei din
tribul meu, ca primii creștini în peșteri. Și
poate aceasta este de fapt starea reală, starea
autentică a literaturii, iar Gutenberg și apariția
tiparului au creat o iluzie, atunci când textele
scrise au început să se răspândească atât de
ușor. Nu știu câți oameni se adunau în Agora
să îl asculte pe Socrate, sau frecventau bibli-
oteca din Alexandria, sau înțelegeau filosofia
Școlii de la Baghad. Cu siguranță cei care
copiau manuscrise în mănăstirile medievale
nu erau mulți. Poate ăsta a fost dintotdeauna
locul și rolul cărților și secolele consumului
de masă ne-au indus în eroare și poate de fapt
samizdatul este condiția firească a culturii.
Subversivă, opusă politicilor de stat, reală ca o
voce interioară care îți spune adevărul. Nu știu.
Ceea ce știu cu siguranță este că nu va dispă-
rea. Poate nu va mai fi pe hârtie tipărită, poate
va îmbrăca alte forme de suport, dar accesul
la umanitatea profundă, exprimată prin cul-
tură nu va dispărea, așa cum nu vor dispărea
hărțile cerești născute din dorința de a naviga
prin univers, întrebarea cine suntem și de unde
venim, și mai ales unde ne ducem. Un spațiu
vast, fără margini, în care avem nevoie să ne
auzim vocea exprimată prin muzică, pictură,
dans, text, alegeți orice artă doriți.
Pe de altă parte, pentru niciun artist din
lumea asta nu au existat soluții globale. Relația
cu propria ta artă și cu lumea care te încon-
joară, ca și mântuirea, e o problema personală.
Soluția mea la problemă a fost reîntoarce-
rea la starea de samizdat. S-a încheiat un cerc,
sunt acolo de unde am început. Atunci eram
cenzurată de o dictatură brutală, acum de o
lume pe care nu o mai înțeleg. ■
Călin-Andrei Mihăilescu, Grete Tartler,
Deunamor, București, Voci feminine de
Ed. Muzeu Literaturii redescoperit, Iași, Ed.
Române, 2022, 250 p. Junimea, 2023, 248 p.
 Cronică
literară
Singurătate și moarte
L ydia e moartă. Dar ei încă nu știu asta.
Ora șase și jumătate dimineața, 3 mai
1977. Astfel începe romanul de debut al
lui Celeste Ng, Tot ce nu ți-am spus (Everything
I Never Told You, 2014). Iar de aici, tânăra
autoare construiește o poveste emoționantă în
care, privind retrospectiv, descrie viața Lydiei
Lee, în vârstă de șaisprezece ani, și a familiei
acesteia, evidențiind modul în care clișeele
de gândire sau de comportament, excluderea
socială, relațiile dintre rase diferite pot influ-
ența existența cotidiană a oamenilor obișnuiți
din America anilor 1960-’70. Lydia este, desi-
gur, o adolescentă americană, însă tatăl său,
James, deși cetățean american la rândul său,
născut în Statele Unite, este de origine chineză,
ambii săi părinți venind din Asia în marea țară
a tuturor posibilităților, în căutarea unei vieți
mai bune și dorind, mai ales, ca fiul lor să
trăiască Visul American și să se realizeze pe
de-a-ntregul.
Numai că viața poate da, adesea, toate
planurile peste cap. Iar James Lee, absolvent
strălucit de științe umaniste, unul dintre primii
asiatici care au ținut cursuri despre istoria SUA
la Harvard și visând să aibă un viitor strălu-
cit și să depășească statutul social modest al
familiei sale (tatăl lui fusese portar, iar părinții
săi nu se descurcaseră niciodată bine cu limba
engleză), se îndrăgostește, apoi se căsătorește cu
Marilyn, o tânără pasionată de științele exacte
și dorindu-și, la rândul ei, o carieră în medi-
cină. În scurt timp, vor avea trei copii, cariera
lui Marilyn e inițial amânată, apoi abandonată,
iar James visează să-și realizeze toate înaltele
aspirații prin intermediul copiilor, mai ales
prin Nath, fiul căruia niciodată nu-i cere păre-
rea cu privire la viitorul pe care i-l trasează cu
o pasiune obsesivă. Lydia, copilul mijlociu și
fiica preferată a familiei, vede toate astea și își
creează, pentru a se apăra de cei care ar fi tre-
buit să-i fie cei mai apropiați oameni, un soi de
existență fictivă, vorbind adesea la telefon cu
prieteni imaginari, afișând în familie o siguranță
și o încredere care-i lipseau complet la școală
sau în viața reală. Moartea Lydiei, privită din
această perspectivă, nici nu mai e o atât de mare
surpriză – însă rămâne o enigmă greu de deslu-
șit pentru părinții incapabili să vadă dincolo de
aparențe.
Celeste Ng construiește o narațiune ce
pendulează permanent între prezent și trecut,
relatând – cu o excelentă tehnică a suspansului
– momente importante din viața unei familii
chino-americane, a unor americani obișnuiți,
așa cum se simt ei, sau a unor asiatici, așa cum
îi văd toți ceilalți. În plus, alegând să înceapă
romanul tocmai cu evidențierea morții Lydiei,
autoarea se raportează, în mod evident, la câteva
modele literare strălucite, poate în primul rând
la Cronica unei morți anunțate, a lui Gabriel
Scrisul Românesc
García Márquez, unde decesul lui Santiago
Nasar era prezentat încă din primele rânduri
ale cărții. Ca și la García Márquez, în Tot ce nu
ți-am spus devine evident că moartea Lydiei ar
fi putut fi cu ușurință evitată dacă cei din jur
ar fi fost mai atenți la semnalele pe care fata le
transmitea, la uriașa ei nevoie de comunicare
și de afecțiune și mai cu seamă la singurăta-
tea ei. Numai că nimeni nu o vede cu adevărat
pe Lydia și nici nu o ascultă, iar inevitabilul se
produce. De aceea, Celeste Ng începe cartea,
simbolic, cu sfârșitul acestui personaj feminin,
pentru a recompune, apoi, din
fragmente, întregul ei trecut,
dar și tot trecutul unei familii
profund nefericite.
James, tatăl, e nefericit
pentru că ceilalți îl privesc doar
ca pe un chinez, o apariție exo-
tică în orășelul Middlewood
din Ohio unde se va stabili
împreună cu ai săi (și unde
sunt singura familie asiatică
din oraș), simțind că s-a ratat
ca intelectual, iar ca părinte nu
face nimic altceva decât să își
oblige copiii să-i trăiască și să-i
împlinească propriile aspirații.
Marilyn, mama, e nefericită
pentru că ceilalți o privesc doar
ca pe o femeie frumoasă și blondă, al cărei ideal
suprem ar trebui să fie viața de familie, însă ea
năzuiește și spre altceva, simțindu-se la fel de...
altfel, la fel de diferită ca și soțul ei, chiar dacă nu
prin înfățișare, ci prin modul în care se rapor-
tează la lumea din jur și la existență în general.
Iar dacă James, silit să se mulțumească să țină
cursuri de istorie la Middlewood College, vrea
ca Nath să fie tot ceea ce el nu a reușit (Harvard
e singura opțiune pentru studiile universitare
ale fiului, deși băiatul ar prefera altceva), Mari-
lyn o visează pe Lydia absolventă de Medicină
și, poate, om de știință, impunându-i să rezolve
complicate probleme de matematică și de fizică,
deși fata nu are înclinații spre așa ceva. James, la
rândul său, o vrea pe Lydia voioasă și integrată
în societate, înconjurată de prietene și sigură
pe sine, astfel că și el ajunge să o forțeze să facă
lucruri care nu-i sunt pe plac fetei, să meargă la
petreceri sau să le invite acasă pe colege, să arate
că e fericită, să fie asemenea imaginilor zâmbi-
toare ale fetelor din reclamele de la televizor...
Însă, cum niciunul dintre copiii mai mari nu ia
poziție, nu se revoltă, nu vorbește, pare că opți-
unile părinților sunt cele mai bune. Iar mezina,
Hannah, ajunge să se refugieze în tăcere și să
devină, practic, nevăzută, tocmai pentru a nu
contraria pe nimeni din jur... În paranteză fie
spus, Celeste Ng (născută în Statele Unite, în
1980) este ea însăși absolventă de Harvard.
În plus, și-a petrecut copilăria și adolescența
Nr. 1 (245) ♦ ianuarie 2024 15
Rodica
universală
GRIGORE
Literatură
într-un oraș din Ohio, într-o familie de inte-
lectuali, ambii părinți fiind chinezi, iar tatăl său
lucrând ca profesor. Astfel încât nu e de mirare
că, deși aflată la debut, ea reușește să redea cu
mare precizie o serie de detalii și, deopotrivă, cu
o profundă înțelegere a fenomenelor sau realită-
ților pe care are temeritatea să le abordeze, fiind
și foarte pricepută la descrierea spațiilor interi-
oare și a acelor modalități aparte în care frații
ajung să știe unii despre alții secrete niciodată
bănuite de părinți. De pildă, Nath e singurul
la curent cu faptul că Lydia nu are prieteni și
că, de fapt, ea nu face altceva
decât să vorbească singură la
telefon.
Drama familiei Lee este
în primul rând aceea că
James și Marilyn își iubesc
atât de mult copiii, încât nu
mai țin seama și de dorințele,
visurile și speranțele aces-
tora, ajungând să-i sufoce la
figurat. Dar și să grăbească
drumul Lydiei spre moartea
fizică. Iar tragedia e cu atât
mai mare, cu cât aparențele
fericirii sunt păstrate cu o
încăpățânare incredibilă,
părinții nereușind nicio-
dată să(-și) pună întrebările
corecte, cele care i-ar fi ajutat să-și înțeleagă
măcar un pic mai bine copiii. Lydia are, doar ea,
înaintea morții, această extraordinară capacitate
de înțelegere, întrebându-se de ce a mers atât de
prost o viață care ar fi putut merge atât de bine,
de ce au încercat cu toții să-și poarte mereu măș-
tile, de ce au tăcut, de ce s-au prefăcut, de ce...
Existența acestei familii mixte devine, în acest
fel, nu doar expresie a tensiunilor interetnice din
America de acum aproape o jumătate de veac, ci
veritabilă psihodramă, pe fundalul tensiunilor
sociale mocnite și al unei acceptări doar for-
male venite din partea celorlalți. Ce înseamnă
a fi altfel? A fi diferit de cei din jur, sau doar a
fi perceput de ei ca atare? Sunt întrebări la care
nu doar James, Marilyn și Lydia trebuie să răs-
pundă, ci și Jack, nonconformistul prieten secret
al Lydiei (atras în realitate de Nath, nu de ea...).
Cumva, începutul cărții pare a duce cu gândul
la un text polițist, la un soi de thriller cu note
psihologice, însă lectura atentă a acestei atât de
reușite cărți de debut demonstrează din partea
tinerei autoare mult mai mult decât pasiunea
pentru tehnicile suspansului ori pentru proza
detectivistă. Căci Tot ce nu ți-am spus e o carte
despre singurătate și tăcere, despre respingerea
venită din partea celorlalți, dar și despre incapa-
citatea / inabilitatea celor ce se simt atât de izolați
de a reacționa adecvat la toate aceste provocări.
Celeste Ng, Tot ce nu ți-am spus. Traducere și note de
Adriana Bădescu, București, Ed. Litera, 2023.

16 Nr. 1 (245) ♦ ianuarie 2024
Dumitru
DRINCEANU
„Breaking news”. „Breaking news”. O dată,
de două ori... adjudecat! Dacă știrea are rating,
restul nu contează. Jurnaliști, moderatori, pre-
zentatori, invitați întrerupți – toți conlucrează
la implantul unor idei, mesaje în mental.
Recent, psihologii recomandau ca, atunci când
apare „breaking news ” pe ecrane să abando-
năm televizorul întrucât impactul acestor
tipuri de știri este totalmente nociv: amplifică
stresul, cresc adrenalina, pulsul și tensiunea.
În momentele de dramatism televizoman,
când știrile sunt „explozive” îmi vine în minte
mottoul romanului lui Faulkner – Zgomotul
și furia:
„Life is just a tale/ Told by an idiot,/ Full
of sound and fury/ Signifying nothing” („Viața
este o poveste/ Spusă de un idiot,/ Plină de
zgomot și furie/ Fără vreun sens”). Zgomot și
furie, larmă și nervozitate – sarea și piperul
ce suscită curiozitatea, emoția, trăirea nega-
tivă, panica, angoasa, insatisfacția. Viața pare
să treacă prea repede, iar noi să nu-i simțim
frumusețea, savoarea din pricina ritmului fre-
netic impus din exteriorul nostru și în care
ne lăsăm prinși. Frenezia, gălăgia și nervozi-
tatea par să însoțească noile generații. Setul de
valori pervertit întreține această stare. Recent
s-a prezentat un sondaj pe un canal de tele-
viziune în care respondenții arătau ce îi face
fericiți: bani pentru a achita facturile, bani
pentru trai, un venit consistent, să-și cum-
pere o casă... Răspunsurile aveau un criteriu
unic, valoarea materială. Sondajele consa-
crate care verifică perceperea bunăstării de
către subiecți au multe criterii, numai câteva
din ele reprezentând materialul. Nu știm dacă
întrebarea era de așa natură încât să inducă
asemenea răspunsuri sau dacă a existat o grilă
de întrebări și respondenții chiar au ales aceste
răspunsuri. Personal, înclin spre prima vari-
antă. Prin contrast, cu vreo trei ani în urmă
s-a făcut un sondaj internațional similar. În
top se afla Bhutan, o țară agricolă, cu un stil
de viață tradițional, unde oamenii pun preț
pe traiul în armonie iar ceilalți sunt la fel de
importanți ca propria persoană. Ce contrast!
Seturi de valori total diferite.
Nu putem învinui mass media pentru
modul în care s-a alterat societatea, dar ea
este răspunzătoare în mare măsură de relele
din comunitate și de degringolada pe care o
creează. Mass media reprezintă cel mai puter-
nic factor de influență asupra oamenilor: prin
televiziune, platforme sociale, radio, presa,
toți suntem modelați, în concepte, comporta-
mente, abordări, conștient ori inconștient, nu
ne putem sustrage acestei influențe chiar când
încercăm. Puterea ei se exercită asupra societă-
ții de câteva decenii și a sporit imens odată cu
apariția internetului. În același timp, societatea
în ansamblul ei a decăzut – ca valori cultivate,
Scrisul Românesc
Zgomotul și furia
manifestări spirituale și morală. Dacă urmărim
filmele distribuite într-o singură zi la tv, vom
vedea că cele mai multe sunt violente, genul
horror, de acțiune, aventură, științifico-fantas-
tice, crime, care stimulează adrenalina, și nu
acelea care cultivă armonia, seninătatea sau
alte sentimente „nobile”. Predomină scenele,
comportamentele și atitudinile brutale, limba-
jul vulgar și indecent, incitând la agresivitate.
Cum să nu influențeze în mod negativ, mai ales
pe tineri și copii, chiar dacă există obligația de
a preceda filmul cu interdicția pentru anumite
vârste și cu mențiunea că filmul poate con-
ține scene, comportamente și limbaj indecent?
Dacă, cu decenii în urmă, tv își propusese să
aibă și un rol educativ (pe lângă cel de infor-
Vasile Buz – Poarta apelor
mare și divertisment), astăzi rolul ei pare să
fie contrar. Copiii și tinerii cad pradă scenelor
violente pe care le urmăresc și vor imita incon-
știent ceea ce văd pe ecrane. Imaturi din punct
de vedere emoțional, ei sunt primele victime
ale ecranelor. Actele de imoralitate și delinc-
vența își au obârșia, adesea, aici. Imitarea unor
comportamente, atitudini și limbaje care par
originale, ieșite din comun, devine scop pentru
tinerii care vor să epateze prin ceva, dar nu au
prin ce, de fapt. Dorința de a ieși în evidență,
firească la această vârstă când tinerii încep să
se autocunoască și are loc exacerbarea eului
duce la forme de manifestare nocive.
Cine sunt regizorii, realizatorii, modera-
torii, prezentatorii? Cei ce se abat grav de la
norme și alunecă spre senzaționalul ieftin,
spectaculosul negativ. Animatorii fandează
spre cabotinism în același scop mercantil. Cine
sunt eroii, protagoniștii? Luptători, traficanți
de droguri, narcomani, cei care sfidează regu-
lile sau legile, cu comportament cinic și limbaj
pe măsură. Temele abordate sunt cele clasice
‒ dragoste, război, trădare, binele și răul, dar în
fundal abundă scenele de sex, viol, agresivitate,
crime, trafic de droguri, înșelăciune, abandon,
cine câștigă potul cel mare. Promiscuitate,
pornografie, proxenetism, lubric, sadism,
ingredientele unui film care asigură succe-
sul de casă. Blockbuster! E pusă în evidență,
preponderent, latura negativă a individului.
Consecințele: modelarea privitorilor după
Eseu
personajele de pe ecrane, personaje care ar
trebui să reprezinte excepția și nu regula.
Genul horror înlocuiește basmele de
odinioară, cu același accent pe latura urâtă,
angoasantă. Șocantul, picantul, spectaculosul
sunt noile categorii estetice la modă: „super”.
„Oamenii de succes” prezentați sunt cu pre-
dilecție fotbaliști, staruri, vedete, cântăreți,
business men, cei mai bogați… De ce sunt
lăsați în afară oamenii de știință, artiștii de
renume, arhitecții, medicii sau profesorii de
excepție? Aceștia sunt invitați pe canalele de
nișă și nu la ore de vârf. Pare că scopul ultim
al vieții e divertismentul permanent care aco-
peră realitățile. Spiritul se consumă în bucurii
gregare, care țin de instincte și forme primare
de amuzament. Individului îi este permis
totul, un cult al mediocrității. Și totul se con-
sumă virtual, cu consecința depersonalizării și
desensibilizării individului. Privim scene tra-
gice sau dramatice cu un ochi rece căci „am
mai văzut asta”. Ceea ce în trecut apărea concis
și sobru la rubrica „diverse” în ziare sau formau
obiectul activității poliției și tribunalelor, face
acum deliciul spectatorilor care privesc side-
rați toate detaliile unui accident sau catastrofe
așa cum, cu 2000 de ani în urmă, erau privite
execuțiile și luptele cu gladiatori din arenele
romane. Accidente prezentate în detaliu, crime
și comportamente reprobabile urmărite cu sete
de oameni deveniți instinctuali în receptare.
Defulare și refulare. Iar în viața reală nu mai
putem comunica firesc, a dispărut coeziunea
socială, solidaritatea, cooperarea. Au dispărut
obiceiuri firești de odinioară precum cedarea
locului în transportul public unui bătrân sau
unei femei, ajutorul spontan dat cuiva.
Arta s-ar fi cuvenit să aibă un loc al ei în
programele tv și în alte mijloace de comuni-
care, dar dintre arte excelează „arta culinară”,
prezentă în toate genurile de emisiuni. Instinc-
tele în prim plan. Noutățile negative atrag mai
mult tocmai pentru că, instinctual, individul
reacționează mai mult la ele. Sistemul limbic,
cu răspunsul „luptă sau fugi”, gustă din plin
conotațiile negative. Zgomotul și furia.
Noul set de valori care guvernează? Îmbo-
gățirea cu orice preț, puterea, să fii în top.
Ciudat – ca excepție –, de sărbători abordarea
televiziunii este total diferită. Dintr-odată,
sunt propulsate pe ecran personalități remar-
cabile și oameni „de bine” risipiți în întreaga
lume, care își arată doar latura luminoasă,
filmele difuzate sunt istorice, moralizatoare
sau romantice, suntem scăldați în optimism
și emoții pozitive. Odată sărbătoarea trecută,
revine avalanșa răului și urâtului. Lumea
redevine rea. Cunoașterea, lărgirea orizontu-
lui, elevarea spirituală erau odată un scop al
televiziunii. Astăzi… tabloul e întunecat de
zgomot și furie. ■
 Cronică literară
Manipularea informației în mass-media
O antologie de ecou
M anipularea informației în mass-media
– tematica antologiei cu denumire
omonimă ‒ se referă la procesul de
prezentare a informațiilor într-un mod care
poate influența și controla percepțiile și opi-
niile publicului. Acest lucru poate fi realizat
prin selectarea și prezentarea selectivă a infor-
mațiilor, folosirea unor titluri sau imagini
senzaționaliste, omiterea anumitor detalii sau
contexte importante și alte tactici care pot dis-
torsiona sau influența modul în care oamenii
înțeleg și interpretează știrile și evenimentele.
Manipularea poate fi folosită pentru a pro-
mova anumite agende politice, economice
sau sociale, pentru a influența opinia publică
într-un anumit sens sau pentru a obține bene-
ficii pentru anumite grupuri sau interese. Este
esențial să fim conștienți de posibilitatea mani-
pulării informației și să evaluăm critic sursele de
știri și informațiile pe care le primim, căutând
diversitate și verificând surse multiple pentru a
obține o perspectivă mai echilibrată și completă.
Manipularea informației în mass-media
reprezintă tema colocviilor anuale, ediția a
XVII-a, 2022, ale editurii și revistei „Scrisul
Românesc”.
Cu o paralelă între perioada pandemiei,
care a însemnat, pe plan mondial, afectarea
activităților firești ale instituțiilor, și cea ulte-
rioară, caracterizată de multiple întâlniri cu
„publicul, cu cititorii pasionați de carte și
informație din presa scrisă”, deschide universi-
tarul Florea Firan antologia, în Cuvânt înainte;
de asemenea, în comunicarea propriu-zisă,
Manipularea informației în mass-media, pre-
cizează: „Într-un moment în care planeta este
tulburată de schimbări la toate capitolele, în
care omenirea este copleșită de nesiguranță,
ne-am propus să discutăm la cea de-a XVII-a
ediție a Colocviilor Scrisul Românesc, despre
puterea mass-media de a manipula informația,
prin omisiune sau mistificare”.
Socotind mass-media principalul „instru-
ment de manipulare, acad. Gheorghe Păun
are o abordare, după cum el însuși afirmă
„net mai pesimist – resemnată: mass-media
curentă degradează inevitabil informația,
acest lucru este tot mai vizibil și se va ampli-
fica în continuare” (Degradarea informației
în mass-media). Florentina Anghel găsește o
eventuală cauză a acestei tendințe: „în timp
ce scriitorii de literatură sunt din ce în ce mai
preocupați să stabilească și să susțină legătura
dintre operele lor și realitate cu o rigurozitate
în unele cazuri aproape științifică, unii jur-
naliști tind să neglijeze adevărul în favoarea
formei, pentru impact și pentru a lansa știrea
cât mai repede”.
Ioan Lascu se referă la Metode și practici
în mass-media, cu accent pe „manipularea
Scrisul Românesc
subtilă, care este atât pozitivă, cât și negativă”,
manipulare difuzată prin radio și TV, sub
formă de reclamă. Pe baza a ceea ce oferă pei-
sajul informativ în prezent, Andrei Codrescu
se simte în măsură de a furniza Știri din viitor:
„Dacă suntem consumatori și deopotrivă pro-
ducători de media văd timpul când știrile vor
provoca întâmplările. După cum cuvântul se
poate materializa provocând realitate”.
În timp ce unul dintre gânditori declara că
secolul al XXI-lea trebuie să fie religios, pentru
a putea exista, Constantin Cubleșan este cât
se poate de ferm: Un secol al manipulărilor,
având în vedere un eveniment oarecum recent,
pandemia „care ar fi izbucnit, vezi Doamne,
datorită unui animal exotic mâncat de nu știu
care chinez. Și am fost obligați să credem până
a intervenit altă minciună, altă manipulare,
Vasile Buz – Iarnă grea
Nr. 1 (245) ♦ ianuarie 2024 17
Dan
IONESCU
anume să ne vaccinăm în masă”. Manipularea
în mass-media contemporană (comunicare
de Mihai Ene) este posibilă, pentru că Vorba
zboară, mesajul rămâne (Mircea Pospai).
Un adevărat studiu de caz realizează
Dumitru Radu Popa, în Explozia informațio-
nală. Prejudecățile și manipularea prin media,
comunicare încheiată în mod optimist: „După
cum se vede limpede, cutia Pandorei e deja larg
deschisă. Cine va avea priceperea și curajul să o
închidă sau încă mai bine spus să o folosească
într-un sens pozitiv pentru umanitate?”. Totul
pare Un coșmar, după cum își definește pro-
pria-i stare Adrian Sângeorzan, care, între
timp, a primit răspunsul la cel puțin una dintre
interogațiile din final: „Urmează curând Cam-
pionatul Mondial de fotbal din Qatar: La ce
ne-am putea aștepta?”. Extrem de realistă și
de îngrijorată, totodată, Carmen Firan scrie
despre „drama ucrainenilor ca urmare a războ-
iului declanșat de Rusia” (Umanitatea dă semne
de oboseală). Emanuel D. Florescu ajunge să
creadă că există deja Meseria de a manipula,
în timp ce Gabriela Păsărin reflectează asupra
situației culturale (Între manipularea pozitivă
și cenzură – „dejucarea” politicilor culturale).
Mihai Firică dezbate pe seama posibilităților
de a limita dezinformarea, lansând inte-
rogația retorică: Fără antidot la minciunile
din mass-media?. O „cale spre diminuarea
manipulării informației” ar fi Digitalizarea
bibliotecilor – consideră Rodica Pospai-Păvălan,
Marinela Belu-Capșa îndeamnă Să nu ne lăsăm
manipulați!, iar Rodica Grigore se exprimă Din
punctul de vedere al presei... Radu Polizu face o
scurtă cercetare a propriei biografii, ajungând la
concluzia: „M-am născut și am crescut în min-
ciună” (Lipsa de încredere), Dumitru Drinceanu
se întreabă: Încotro, mass-media?
Mirela Mitu are o intervenție din domeniul
său profesional: Manipularea opiniei publice, pe
tema educației. Mihai Sporiș, din perspectiva
Presei angajate partizan, iar Petre Cichirdan
vine cu alt unghi de vedere, dinspre Investi-
ția publică privind manipularea informației în
mass-media. Extrem de interesant este și Eseul
despre o incursiune nonjurnalistică, semnat de
Maria-Mona Vâlceanu.
Contrar direcției pregnante a dezbateri-
lor, Emilian Ștefârță caută calea de mijloc, de
împăcare a intereselor și mijloacelor diverselor
instituții, cu acelea ale cetățenilor, în articolul
Manipularea prin mass-media instrument pre-
dilect de menținere a stabilității.
În concluzie, aceste comunicări sunt cu
atât mai importante, cu cât au fost reluate,
după susținerea lor publică, în antologia de
față, Manipularea informației în mass-media,
antologie alcătuită de Florea Firan (Ed. Scrisul
Românesc, Craiova, 2022). ■
 Cronică
18 Nr. 1 (245) ♦ ianuarie 2024 Scrisul Românesc literară

politic cel mai apreciat al momentului, patriot

Mircea și democrat adevărat.
POSPAI
Iuliu Maniu Mersul ulterior al evenimentelor, după Con-
venția de armistițiu din 12 septembrie 1944,

văzut de românii americani când guvernarea de facto a țării a trecut în mâi-

Î
n general, soarta oamenilor mari este să
aibă, în timp, mai multe... biografii, după
cum sunt receptați de către istorici sau de
către public, precum și după regimurile politice
care se succed. Iar aceste biografii pot fi mai mult
sau mai puțin adevărate, trunchiate sau cu adă-
ugiri imaginare, tendențioase sau părtinitoare.
Este și cazul marelui om politic Iuliu Maniu,
personalitate puternică și complexă în viața
politică românească din prima parte a secolu-
lui al XX-lea. Respectat pentru concepțiile și
atitudinile sale politice și patriotice (chiar dacă,
în domeniul politicului, a avut, firesc, și mulți
adversari), ostratizat de societatea socialistă până
la moartea în închisoare, repus în drepturile
morale cuvenite după 1989, marelui politician
i-au fost dedicate numeroase studii și cărți, dar
asta nu înseamnă că s-a spus totul despre el. Ca
dovadă este și cartea semnată de Vasile Pușcaș,
cu titlul Iuliu Maniu văzut de românii americani,
apărută în Colecția de istorie contemporană a
Editurii Școala Ardeleană (2018).
Autor al mai multor cărți de istorie și de rela-
ții internaționale, Vasile Pușcaș (negociator șef
al României pentru intrarea în Uniunea Euro-
peană, între anii 2000-2004) a avut posibilitatea
unei documentări aprofundate asupra modului
cum a fost perceput Iuliu Maniu în rândul româ-
nilor americani, prin faptul că, timp de trei ani,
între 1991 și 1994, a fost diplomat la New York
și Washington. Pe de altă parte, autorul a fost
probabil influențat de faptul că pentru românii
de peste ocean personalitatea lui Iuliu Maniu a
devenit un simbol, legat cumva chiar de existența
lor acolo. Aceasta se explică prin faptul că, încă
din anul 1951, în Statele Unite a fost creată o
fundație care s-a numit Fundația româno-ame-
ricană „Iuliu Maniu”. Aceasta a fost radical
diferită, prin scopurile sale, de toate (multele)
organizații etnice ale românilor din respectiva
zona geografică, începând poate chiar cu prima
dintre fundațiile românești pe pământ american,
care a luat ființă în anul 1902. Dacă atunci, la
începutul secolului al XX-lea, când foarte mulți
români, în special din Ardeal, unde exista opresi-
unea Imperiului Austro-Ungar, și-au găsit loc de
viață pe pământ american, situația nu era la fel de
dură precum cea de după cel de Al Doilea Război
Mondial, când cei ce au luat calea exilului, marea
majoritate din motive politice, aveau nevoie de
sprijin moral și material spre a supraviețui și a
se acomoda la un nou mod de viață. Iar acest
sprijin a fost acordat de Fundația „Iuliu Maniu”,
astfel încât numele marelui politician a rămas
impregnat în memoria românilor americanizați
de după jumătatea secolului trecut.
Circumstanțele menționate au semnalat isto-
ricului Vasile Pușcaș importanța temei și, cum
însuși mărturisește, ideea l-a preocupat mai bine de
două decenii. Rezultatul este apariția unui volum
în care propune o minuțioasă analiză istoriografică
a felului în care românii americani s-au raportat la
personalitatea lui Iuliu Maniu, cu o ilustrare docu-
mentară constând în evocări, cuvântări, articole de
presă, precum și o remarcabilă iconografie – toate
prezentând percepția mediului româno-american
postbelic „despre personalitatea, activitatea și sta-
tura politică a lui Iuliu Maniu”.
În analiza despre care vorbim, Vasile Pușcaș
relevă afinitățile pe care Iuliu Maniu le-a avut
pentru America și societatea americană încă
din tinerețe, apoi, pe parcursul vieții sale politice
dintre cele două războaie mondiale, ca și în anii
de început ai comunismului, până la tragicul său
sfârșit, în închisoarea de la Sighet, în 1953.
Analiza autorului excede însă cu mult tema
de bază a cărții și se constituie într-un studiu
consistent, cu o bună susținere bibliografică,
privind cauzele și amploarea
imigrării în America a români-
lor ardeleni, condițiile impuse de
dualismul austro-ungar celorlalte
naționalități din imperiu și poli-
tica de maghiarizare forțată a
tuturor nemaghiarilor din terito-
riul administrat de Ungaria, prin
impunerea așa numitului „spirit
maghiar”, în toate sferele vieții
sociale, economice, culturale
și politice. Toate acestea, Iuliu
Maniu – care din 1905 devenise
președinte al Partidului Național
Român, iar din 1906 deputat în Parlamentul de
la Budapesta – le-a prezentat și înfierat în forul
politic menționat. Încrederea românilor care
trăiau în America (circa 300 000 în primele
decenii ale secolului XX) a sporit în politicianul
Iuliu Maniu, culminând cu participarea unei
delegații de 300 de persoane, reprezentând 150
de societăți și asociații ale românilor americani,
la serbările prilejuite de împlinirea a 10 ani de
la realizarea Marii Uniri, desfășurate, e drept,
din motive de neînțelegeri politice, în luna mai
a anului 1929. Primul ministru Iuliu Maniu
a organizat un bogat și semnificativ program
respectivei delegații, în București, la Alba Iulia
și în alte locuri din țară, iar în vizita la Mauso-
leul de la Mărășești a însoțit personal oaspeții.
Faptul că în prima perioadă în care Iuliu Maniu
a deținut funcția de prim-ministru s-a înființat,
în 1929, Episcopia Ortodoxă Română din Ame-
rica, a sporit mult simpatia pentru el.
Românii americani au apreciat atitudi-
nea lui Iuliu Maniu de respingere a Pactului
Ribentrop-Molotov, iar pe parcursul războiului
simpatia politicianului pentru Anglia și Sta-
tele Unite, precum și protestele, din opoziție,
față de regimul Antonescu și față de Puterile
Axei. De aceea, ieșirea României din Axă, la 23
august 1944, și continuarea războiului alături
de Națiunile Unite, au impus intern și interna-
țional imaginea lui Iuliu Maniu drept liderul
nile reprezentanților politici și militari sovietici,
l-au întristat și l-au îngrijorat însă mult pe Iuliu
Maniu. Când a simțit indiferența anglo-ameri-
cană față de viitorul României, Iuliu Maniu a
refuzat să plece în străinătate și a rămas în țară, cu
gândul că va putea organiza rezistența anticomu-
nistă în interior. Spune acest lucru într-un discurs
rostit special pentru românii din America, la 8
ianuarie 1947, el știind că aceștia puteau deveni
o comunitate robustă și puternică și care, la un
moment dat, să militeze pentru țara de origine.
Lucrurile au evoluat însă cu totul altfel decât
el și-ar fi dorit, regimul comunist, susținut de
sovietici, căpăta putere, iar opoziția era tot mai
mult amenințată. La sfârșitul lunii iulie 1947 a
fost dizolvat Partidul Național-Țărănesc, iar la 25
octombrie același an a început procesul grupului
de conducători ai partidului, în frunte cu Iuliu
Maniu. Acuzația de trădare a intereselor naționale
a condus la pronunțarea sentinței de condam-
nare la închisoare pe viață și astfel
se încheia cariera politică de peste
o jumătate de veac a omului care
adusese mari servicii țării și care
avea să se stingă, în 1953, în închi-
soarea de la Sighet.
Românii din America, asemeni
celor din țară sau celor risipiți pe
alte meleaguri, au fost conster-
nați de asemenea veste și și-au
exprimat, ori de câte ori au putut,
protestul. În 1951 a fost consti-
tuită, cum spuneam, Fundația
româno-americană „Iuliu Maniu”.
Intervențiile la marile cotidiane americane sau la
posturile de radio, precum și un memoriu adresat
guvernului american pentru salvarea din închi-
soare a lui Iuliu Maniu, au rămas fără rezultat.
Dar figura marelui politician, care devenise, și
pentru românii americani, un simbol încă din
timpul vieții, a fost și mai puternic conturată, prin
atitudini de simpatie. Românii americani s-au
raportat, până în zilele noastre, la Iuliu Maniu ca
la un simbol național românesc, care era integrat
perfect în civilizația europeană și euro-atlantică.
Studiul lui Vasile Pușcaș care ocupă 80
din cele 350 de pagini ale cărții, este urmat
de o amplă biografie politică a lui Iuliu Maniu
(întinsă și ea pe 100 de pagini), apoi de opinii
ale unor proeminente personalități din dife-
rite perioade și de documente semnificative,
precum cuvântări și declarații ale omului poli-
tic, memorii și manifeste ale sale referitoare la
anumite evenimente, până la mesaje la decesul
din 1953 și evocări ulterioare ale unor perso-
nalități sau entități politice ori civice. Multe
documente sunt prezentate în limba de redac-
tare, cea engleză. O suită de imagini, selectate
din momente semnificative ale vieții lui Iuliu
Maniu, întregesc caracterul documentar al
cărții lui Vasile Pușcaș, care, în întregul ei,
demonstrează că despre o personalitate com-
plexă, cu mari contribuții în istoria unei țări,
totdeauna mai rămâne ceva de spus. ■
 Cronică
literară
Dimitrie Cantemir
Un erudit român, spirit european
Î n 2023 s-au împlinit 350 de ani de la naș-
terea lui Dimitrie Cantemir, personalitate
impresionantă atât prin erudiție, cât și prin
forța creativității sale literare și științifice.
De remarcat mi s-a părut mai ales publi-
carea unui volum de aproape 400 de pagini.
Autorul cărții, Ilie Minea, a fost un om de
cultură distins în vremea sa. Profesor la Facul-
tatea de Istorie a Universității „Alexandru Ioan
Cuza” din Iași, titular la catedra de Istoria
Românilor (din 1922), Director al Institutu-
lui de Istorie „A. D. Xenopol” Iași, pe care l-a
și înființat (1941-1943). Aceasta este cartea
de vizită a lui Ilie Minea, autorul volumului
Dimitrie Cantemir. Omul, scriitorul, domnito-
rul, apărută în 2023 la Paul Editions. Firește,
redactarea unei cronici la o revistă literară va
arăta aspectele literare, dar desigur, sumarul
cărții e mai cuprinzător. Se analizează evoluția
literară a lui Dimitrie Cantemir, observând un
„veșnic progres” dar cu „nuanțe deosebitoare”.
Autorul pune în lumină interesul pentru
istorie și valoarea educativă – „merindea sufle-
tească” a tineretului pe care îl îndrumă spre
lecturi din antici, din stoici, și clasici, spre lec-
turi din Cicero, din Seneca și Plurarch („a lui
Plutarchus obiceainice a lui Epicur, Socrate,
Erasmus pentru oșteanul creștin”). Dar autorul
Ilie Minea își are punctul său de vedere: textul
lui Cantemir îi permite să observe trăsături
stilistice specifice: „Cultura multă și variată,
câtă își va însuși Dimitrie Cantemir nu-i va
desființa ființa sa moldovenească”. Construcția
frazei din operele sale va fi străină, dar atâta
moldovenism rămâne în expresie și în vorbă,
atâta spontaneitate găsim în povestirea ace-
luia care ajunsese în polihistor. Nu lipsește
comparația cu alți cronicari: „… se apropie
de Neculce”.
Este util să cunoaștem ce a însemnat per-
sonalitatea lui Cantemir în Europa: „subliniez
publicarea nu numai în limba românească și
grecească până în 1698, dar faima învățăturii
lui, la 1711 era foarte mare în întreaga Europă”.
Se vorbea mult despre „faima” tânărului
intelectual, pregătirea pentru cariera de istoric.
Lecturile variate și extinse l-au făcut să fie o
personalitate nu doar stimată, ci și plăcută: „îl
făceau să fie foarte plăcut și căutat în societatea
înaltă, i se dusese vestea că este foarte învățat,
în baza căreia va fi ales membru al Academiei
din Berlin”.
Din comunicările citite la simpozioanele și
sesiunile științifice organizate pentru a omagia
această importantă personalitate, s-a remarcat
mai ales formularea „Dimitrie Cantemir, căr-
turar și erudit, spirit european”.
La 350 de ani de la naștere, figura și opera
complexă a domnitorului și scriitorului au
fost analizate din perspectivă contemporană
Scrisul Românesc
cu vie admirație și proaspăta abordare, dez-
văluind mereu formulări și nuanțe specifice
și surprinzătoare. Intelectualul nu și-a ascuns
niciodată disprețul crunt pentru lipsa de învă-
țătură: „copilul neînvățat, dobitoc mic crește,/
Iară mare făcându-se, bou mare se numește”.
Istoricul literar observă mai multe aspecte
distincte în activitatea lui Dimitrie Cantemir.
Prima epocă ar ține de la primele încercări,
manuscrise, până la apariția lucrării Divanul
sau Gâlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul
sufletului cu trupul (Iași, 1698). În continuare,
după Viața lui Dimitrie Cantemir, citim capi-
tolele Dimitrie Cantemir geograf, Lucrările de
orientalistică, Cum a tratat Dimitrie Cantemir
istoria românilor, Dimitrie Cantemir ca Domn
moldovean, Domnia întâi, Domnia a doua.
S-ar putea spune că în înlănțuirea faptelor
istorice, așa cum sunt prezentate, autorul pare
a expune acțiunea unui roman, personajele
principale fiind Brâncoveanu, Dimitrie Can-
temir, Antioh Cantemir. Scrisorile, intrigile,
pârile se înlănțuie ca într-un roman. Răs-
cumpărări, scrisori, închisori, curse întinse,
intervenții salvatoare, neașteptate se îmbină
într-o lectură captivantă. Am selectat un
fragment reprezentativ: „mai întâi sosește la
București scrisoarea lui Toma Cantacuzino,
prin care vestește că Dimitrie Cantemir vrea
pace, că plângerile și protestele acestuia sunt
îndreptățite că amestecătorii de răutăți și
neprietenii păcii l-au zugrăvit în culori false, că
Cantemireștii merită prietenie.” Cere instruc-
țiuni pentru a ști ce să-i răspundă. Scrisorile
adversarilor au fost, însă, mai convingătoare
decât Brâncoveanu; din București pornește,
atunci, ordinul să nu se facă pace, că orice
mijloc poate fi utilizat, pentru ca „Dumitrașcu
beizadea să cadă”.
Nr. 1 (245) ♦ ianuarie 2024 19
Adriana
Retrospective
ILIESCU
Personalități istorice sunt evocate în pagini
de roman istoric și de aventuri, complicațiile
se țin lanț. Istoricul Ilie Minea îmbină eve-
nimente istorice cu altele personale, care îl
interesează direct pe Dimitrie Cantemir, astfel
încât mai mult decât în alte cărți, domnitorul
scriitor se profilează ca un adevărat personaj,
în lumini și umbre, în hotărâri și în ezitări.
Grupând informațiile și interpretările în așa
fel încât să creeze o viziune de ansamblu cât
mai convingătoare și mai impresionantă, omul,
scriitorul, domnitorul. Evident, într-o cronică
literară ne va interesa analiza privitoare la
scriitor. Din Cuprins, atrag atenția capitolele
Curentele literare din Moldova în vremea lui
Dimitrie Cantemir, Evoluția culturală a lui
Dimitrie Cantemir, Încă ceva despre locul lui
Dimitrie Cantemir în cultura românească.
Avem șansa de a înțelege personalitatea
complexă al acestui domnitor, spirit euro-
pean. Istoricul expune și susține metoda de
lucru a domnitorului scriitor: „continuitatea
existenței românilor în state proprii pe locurile
unde mai târziu au fost Moldova, Muntenia,
Transilvania”, prezintă felul în care Dimitrie
Cantemir s-a interesat de mersul istoric în
diferite zone. Profesorul Ilie Minea, spirit
didactic și academic, și-a propus să anali-
zeze mai ales metoda, efortul, dar și talentul
impresionant caracteristice lui D. Cantemir de
a-și prezenta tezele, apărându-le de eventu-
ale atacuri, denigrări, răsturnări: „Procedeul
lui Cantemir și stăruința lui de a-și dovedi
convingerile, impresionează prin mulțimea
și disparitatea izvoarelor și argumentelor”.
Autorul folosește nume de animale și păsări
din romanul lui Cantemir Istoria ieroglifică sau
lupta dintre inorog și corb din 1705, singurul
roman istoric alegoric, dar și roman social și
roman de caractere, aș zice în stil clasicist. Este
o carte istorică în care se îmbină proza alego-
rică cu poezia, în care „împărăția păsărilor”
se luptă cu „împărăția animalelor”. Scrisă în
versuri, satiră – critică a moravurilor, dar și a
caracterelor etern umane, retipărită, aceasta
capătă amploare prin referințe istorice. Aflăm
evenimente mai puțin cunoscute din timpul
domnitorilor munteni și din Moldova, de sub
domnia Cantemireștilor.
Acest studiu oferă cititorului, bine docu-
mentat istoric, numeroase detalii, amănunte,
nuanțe, greu de prins cu toatele într-un eseu
din zilele noastre. Ar fi multe de spus de
relațiile domnitorului Dimitrie Cantemir cu
Imperiile vecine, dar lăsăm cititorilor detaliile
privitoare la relațiile cu Imperiul Habsburgic și
cu Țarul. Găsim numeroase informații cu pri-
vire la Constantin Brâncoveanu și Constantin
Cantacuzino, date subtile despre apropieri și
îndepărtări diplomatice. ■

20 Nr. 1 (245) ♦ ianuarie 2024
Cleopatra
LORINȚIU
A l treilea volum din seria Amprente și
voci de Florea Firan (Scrisul Româ-
nesc, 2022) este unul de substanță și
se citește efectiv pe nerăsuflate ceea ce pentru
un „compendiu” de literatură care include por-
trete de autori este ceva, recunoaștem, deosebit.
Ideea autorului de a reuni în acest volum,
mai mult decât în cele anterioare, portrete
ale autorilor care scriu românește și trăiesc
departe, din felurite pricini, sau cum spune,
obiectiv: „Din varii motive, cele mai multe
politice dar și în căutarea unui spațiu favorabil
manifestării creatoare, își păstrează sau reven-
dică originile românești continuând să scrie,
unii în limba maternă, alții în cea adoptată”
este foarte ofertantă dar și
onorată pe măsură de aplica-
ția și chiar acribia autorului.
Cartea este o lectură care
te acaparează. Minuția docu-
mentării se completează
cu judecățile de valoare de
finețe și substanțialitate,
adevărate analize pe care
de altfel Florea Firan le
inserase (parte din ele) ca
editoriale în revista literară
pe care o conduce. Dar în
carte ele capătă cumva alte
dimensiuni, completate
de o iconografie selectă,
bine gândită, căci totul for-
mează un întreg. Că e vorba
despre Nina Cassian ori de Andrei Codrescu,
Sanda Golopenția ori Dumitru Radu Popa,
sau despre autori precum Basarab Nicolescu,
Panait Istrati ori Eugen Ionescu, în succesiunea
ce respectă ordinea alfabetică, Amprente și voci
ne dăruiește nu numai informație de preț, sin-
teză și analiză ci și profilul unui autor devotat
și profund atent la istoria culturii românești:
adică, un adevărat privilegiu pentru literatura
noastră contemporană.
Unele portrete sunt adevărate eseuri de
prezentare a unui autor, spre pildă cel dedicat
Ninei Cassian „este din cei aleși să facă legendă.
Prin operă și prin viață. Personalitate com-
plexă, puternică și provocatoare, Nina Cassian
a creat dintotdeauna mari pasiuni și mari con-
troverse dar, dincolo de toate, rămâne o artistă
de mare talent și forță creatoare. Poetă prin
excelență dar și prozatoare, autoare dramatică,
eseistă, jurnalistă și ilustratoare, traducătoare
și compozitoare, Nina Cassian a atras atenția
oricărui auditoriu și a sedus orice public prin-
tr-un farmec aparte și o feminitate care sfida
orice vârstă. A avut prieteni celebri cu care s-a
mândrit de la Paul Celan la Ion Barbu și Marin
Preda, de la Gheorghe Ursu la Ștefan Augus-
tin Doinaș. A fost parte din boema artistică,
a trecut din avangardă în proletcultism, de la
Scrisul Românesc
Amprente și voci
O carte despre esenţe
ostilitate anticeaușistă la alegerea de a se stabili
în Statele Unite.”
Obiectivitatea analizei unei vieți și unei
opere este ceea ce poate fi numit numitorul
comun al portretelor și poate că tocmai de
aceea cartea devine una de referință. Într-un
timp în care istoricii literari și cronicarii chiar
preferă să opteze pentru lacune de biografie
și de analiză, cumva jenați de contextele poli-
ticilor culturale din România, Florea Firan
îndeplinește ceea ce este rolul principal al
istoricului literar: depune mărturie obiectivă,
bazată pe documente și lecturi substanțiale.
Adevărate piese de rezistență sunt cele
dedicate lui Panait Istrati, Sandei Golopen-
ția, lui Emil Cioran și Eugen
Ionescu. Foarte interesant
este atunci când istoricul
și eseistul care este Florea
Firan face portrete unor
autori mai puțin celebri, cum
de pildă Leonid M. Arcade
interesant nu doar prin
biografie și operă ci și prin
eforturile sale de coagulare
și solidarizare a scriitorilor
români din emigrație în
spațiul francez (Cenaclul de
la Neuilly sur Seine). Com-
parat cu Mateiu Caragiale
ori Urmuz, acesta își tră-
iește „aventura franceză” cu
intensitate, cultural, social
și politic. Dacă Eliade însuși îi scrie în 1966,
astfel: „Am citit-o pe nerăsuflate (și asta nu e
bine, nu e așa?) întrebându-mă mereu ce cunoș-
team din acest prodigios text. (...) Cum mă aflu
eu însumi într-o perioadă de inhibiție și plani-
ficare cu orice preț, admir la dumneata ce-am
avut cândva, încrederea în creativitatea naivă”.
Iată că aceste pagini din istoria literară sunt
mai puțin cunoscute. E meritul lui Florea Firan
de a decupa singularități și de a desena con-
texte culturale.
Cititorul rămâne adeseori la marile mituri
ale literaturii, evident Cioran și Eliade, igno-
rând faptul că ei înșiși s-au edificat într-un
context sau cum ne amintește autorul, presa
îi pomenea împreună pe cei trei în felul
următor: „Dar ce har au acești mari români
din Paris, care pun infailibil degetul pe trăgaci?
Cioran, Ionesco, Arcade, trei poeți ai morții, trei
dramaturgi ai conștiinței, trei drumeți ai pro-
funzimilor. Explicația stă în aceea că toți trei au
trecut prin iadul istoriei.” (Manuel de Dieguez)
Poate să uimească, dat fiind faptul că este
preferat criteriul ordinii alfabetice, alternarea
unor nume din generația marilor predecesori
cum este desigur Panait Istrati, cu mai tinerii
care au ales să trăiască departe de frontierele
românești dar au continuat să scrie (unii) și
Cronică
literară
în românește sau, în fine, își recunosc rădăci-
nile românești. Între aceștia, Grigore Arbore,
italienist de renume, poet și critic de artă cu o
biografie densă atât în țară cât și după stabili-
rea sa în Italia despre care Florea Firan scrie:
„Personalitate de noblețe intelectuală, Grigore
Arbore este un desăvârșit cercetător al istoriei
artei, împletind pasiunea pentru cultura univer-
sală cu disciplină și o temeinică operă, studiile
sale riguroase având formație de literatură și
structură clasică, subtilitate și profunzime”.
Biografie extrem de interesantă (adese-
ori aceste biografii sunt ele însele sămânță
de roman!) are Anamaria Beligan, tot o per-
sonalitate cu fațete multiple, cu succese și
recunoașteri internaționale uimitoare, dar și
Eugen Ovidiu Chirovici, Emil Hurezeanu ori
poeta, prozatoarea Carmen Firan, fiica auto-
rului, ea însăși cu un parcurs literar, cultural,
absolut excepțional.
Știința autorului stă în aceea a bunei
măsuri. Este și informație corectă, abundentă,
(documentată temeinic!) și analiză acolo unde
trebuie, și citate din note critice, articole sau
chiar corespondență. Într-un anume fel cartea
este făcută pur și simplu pentru Cititor, cel
doritor să afle, exact dar nu sec, documentat
dar nu arid, un fel de invitație extraordinară la
lectura acestor autori. Căci fie e vorba despre
George Astaloș sau academicianul Gheor-
ghe Păun, despre dramaturgul Virgil Tănase
ori prozatorul Dumitru Radu Popa, primul
impuls al cititorului e acela de a merge la
opera acestora, de a-i descoperi, poate sau de-a
aprofunda, de-a se cufunda în cărțile acestor
oameni care sunt toți, de excepție.
De excepție e și cartea lui Florea Firan, o
etapă cuceritoare în aventura temeinică, de
cursă lungă, impresionantă de a conserva și
transmite esențe de cultură românească. ■
Revista și Editura
Scrisul Românesc
concurs de debut
Se adresează celor care nu au împlinit 35 de ani
și nu au debutat publicistic sau în volum.
Concursul se desfășoară în următoarele secțiuni: po-
ezie, proză, teatru, eseu. Lucrările vor fi semnate cu un
motto, care se va regăsi, de asemenea, și pe un plic închis
atașat manuscrisului imprimat pe hârtie și CD-ul cu tex-
tele respective. El va cuprinde numele și prenumele con-
curentului, data de naștere, adresa, numărul de telefon și
premiile obținute la alte concursuri literare.
Manuscrisele vor fi trimise, până la data de 1 sept.
2024, pe adresa: Revista – Editura „Scrisul Românesc”
str. C. Brâncuși, nr. 24, Craiova.
Un juriu alcătuit din critici și istorici literari va
acorda câte un premiu pentru fiecare secțiune.
Relații suplimentare se pot obține la:
Tel: 0722/753 922; 0251/413 763
 Teatru
Călătorie în abis. Anomalia
D upă ce am văzut Weirdos, spectaco-
lul cu care Natasza Sołtanowicz a
câștigat premiul Festivalului dedicat
tinerilor regizori Theater Networking Talents,
înainte de pandemie, am așteptat cu nerăb-
dare venirea ei la Craiova pentru un spectacol
montat împreună cu trupa de aici. M-a frapat
atunci avântul Nataszei în abisurile existen-
ței, încercând să îi cuprindă semnificațiile. În
Weirdos, tânăra regizoare sonda terenul morții
și al împăcării cu inevitabilul ei într-un spec-
tacol de o frumusețe poetică răvășitoare. La
câțiva ani distanță, a venit și mult așteptatul
anunț. Natasza Sołtanowicz urma să monteze
la Teatrul Național „Marin Sorescu”
Anomalia. În acea perioadă, primisem
recomandarea de a lectura cartea cu
același nume, de Hervé Le Tellier și,
auzind ceva despre cum spectacolul ar
avea legătură cu acest text, am parcurs
romanul înainte de premieră.
Am înțeles apoi că textul lui Hervé
Le Tellier ar putea fi, de fapt, doar un
punct originar, un declic. Spectaco-
lul Anomalia montat la Craiova a fost
construit pe baza unui text de Joanna
Kowalska, un fel de eseu asupra
haosului în variate scene, care ne pro-
pune, la fel ca Weirdos, la vremea sa,
în 2019, să îmbrățișăm necunoscutul
pentru a putea să ne găsim, în mod
paradoxal, liniștea.
Natasza prefațează spectacolul cu o
contextualizare menită, poate, să ofere
cheia descifrării sale. „Lumea modernă
se schimbă într-un mod alarmant. În
ultimii ani suntem expuși la incert,
neașteptat, necunoscut. În lumea
anomaliilor, am fost forțați să părăsim
zona noastră de confort și să ne adaptăm indi-
ferent de situație. Actorii dansează coregrafii
dinamice în ritmul textului poetic inspirat de
teatrul absurdului. Aceasta este povestea uni-
versală a abilităților excepționale ale oamenilor
de a se adapta în orice circumstanțe”.
Spectatorii pătrund în sală în timp ce
pe scenă se ramifică deja absurdul, într-un
„catwalk” haotic unde personaje care simbo-
lizează momente disparate de pe axa timpului
și a evoluției se amestecă agitat cu mesajele
polifonice. Suntem preveniți de la bun înce-
put că vom fi împresurați de haos. „Chaos is
calling you.” Însă avem și cheia. Deși haosul
nu are rime, are ritm, auzim pe fundal. Reme-
morând această afirmație după spectacol, fraza
se adaugă la inventarul semnificațiilor. Haosul
nu are rime, căci rimele l-ar așeza în conven-
țional și l-ar anihila. În schimb, are un ritm al
său, neînțeles, dar reperabil, care ne invită să
batem din picior. Să intrăm în joc. Lucrurile
inexplicabile nu cer soluții, ci acceptare.
Scrisul Românesc
Pentru mine, Anomalia este o invitație a
haosului. Este haosul care te cheamă și pe care
alegi dacă îl îmbrățișezi sau nu. Dacă i te vei
opune, probabil că acest spectacol îți va părea
o înșiruire de tablouri fără noimă. Dacă îl vei
îmbrățișa, ai putea desluși ritmuri în stridențe
și sensuri în absurd.
Debutând cu o scenă în care mai mulți
angajați ai unei companii se întrunesc la o
ședință pentru a găsi soluții la situația creată,
despre care nimeni nu știe nimic, Anomalia
ne confruntă cu un univers ionescian trans-
pus în notă corporatistă. Ramona Drăgulescu
parcurge cu extraordinară meticulozitate o
partitură care îi scoate în evidență remarcabila
capacitate de a transpune textul în subtilități,
fie ele gestice, mimice și oratorice. Am savurat
momentul său cu fiecare cuvânt rostit.
Tot aici, la ședința de criză, găsim un
moment în care anumite fraze sunt transmise
mai departe printr-un telefon fără fir, ase-
meni jocului copilăriei în care înțelesul era,
prin repetiția îndelungată, pierdut pe drum.
Am găsit în acest joc metafora perfectă a ano-
maliei. Când lucrurile se repetă, se repetă, se
repetă, într-o eternă reîntoarcere a existenței,
la un moment dat, înțelesul se pierde pe drum.
Apare anomalia. Repetiția o înglobează. Însăși
repetiția este o formă a dedublării. Nimic nu
este, de fapt, la fel. Nu ne scăldăm niciodată de
două ori în același râu, ne traduce mai târziu
Anomalia un alt mesaj prin clasicul dicton al
lui Heraclit.
Am receptat Anomalia drept o viziune dra-
maturgică asupra entropiei, o viziune în care
spectatorul, atât de aproape de scenă, este
Nr. 1 (245) ♦ ianuarie 2024 21
Anda
SIMION
azvârlit, pur și simplu, în haos. Acel haos pe
care individul tinde să îl îmblânzească mereu,
să îl ordoneze, să și-l explice, considerând că
astfel vor putea conviețui. Numai că soluția
propusă de Anomalia văzută la Teatrul Nați-
onal din Craiova este alta. Să accepți vârtejul.
Așa cum, destul de evident, ni se transmite în
scena în care Costinela Ungureanu își întâl-
nește frica, încearcă să o învingă și, în final,
înțelege că nimeni nu iese câștigător din lupta
cu inevitabilul. Frica, necunoscutul, inevitabi-
lul, absurdul, neînțelesul. Toate sunt adunate
în personajul ezoteric întruchipat de Monica
Ardeleanu, care iese din coletul poștal ca din-
tr-o cutie a Pandorei, dezlănțuind
haosul într-un strigăt hipnotic. Zai.
Sau poate polonezul zaj, care, dacă
m-a informat corect Google Translate,
ar însemna „a ocupa”.
Trecând dintr-o scenă absurdă
corporatistă într-una apocaliptică,
apoi în alte tablouri, fiecare cu sim-
boluri și semnificații care converg
către aceeași soluție a îmbrățișării
disoluției, ce reușește Anomalia –
atunci când rezonezi cu mesajele
sale – este să te expună, în goliciunea
vulnerabilității tale, fricii metafizice
adânc înrădăcinate în esența umani-
tății, și să te facă să te lași pradă cu
totul, pentru a găsi pace în haos. Căci
ordinea nu poate fi decât o amăgire
efemeră.
Și, cum pe mine m-a găsit acasă în
această explorare a relației omului cu
neînțelesul, Anomalia a fost o reve-
lație. Un spectacol în care am văzut
actorii Teatrului Național „Marin
Sorescu” dăruiți total unui expe-
riment scenic curajos, controversat, abisal,
dovedind că pot face orice, de la cântat, la
coregrafie sau domesticit texte care nu se lasă
ușor. Și simt aici nevoia să îi menționez pe toți,
iar dacă ar fi să se poată decerna un premiu
pentru cea mai reușită distribuție, votul meu
de încredere ar ajunge cu siguranță la ei:
Monica Ardeleanu, Ștefan Cepoi, Iulia Colan,
Ramona Drăgulescu, Cătălin-Mihai Micu-
leasa, Costinela Ungureanu, Cătălin Vieru,
Nicolae Vicol, Petronela Zurba.
Pe lângă regia, muzica și coregrafia Natas-
zei și textul de Joanna Kowalska, sunt de
menționat și Marianna Syska, pentru un decor
provocator și costume așijderea, dar și Grze-
gorz Bieńko pentru aranjamentele muzicale
care își au un loc valoros în anatomia spectaco-
lului. Un spectacol în care Natasza Sołtanowicz
și-a arătat din nou fascinanta perspectivă
asupra existenței, invitându-ne în adâncuri și
lăsându-ne pe fiecare să alegem dacă ne scu-
fundăm sau rămânem la suprafață. ■
 Teatru
22 Nr. 1 (245) ♦ ianuarie 2024 Scrisul Românesc
Ion
Teatru

PARHON
Iarnă bogată în premiere

L a cumpăna dintre ani, între o ninsoare

și altă ninsoare, am fost martorii inva-
ziei premierelor. Mai ales în Capitală,
unde a circulat chiar și zvonul închiderii unor
săli de teatru, a nins cu premiere. Ne vom opri
și noi la două dintre ele.
Cui i-e frică de comedia pură?
Nimic mai banal, veți zice, dar în reali-
tate, mai rar o comedie... de dragul comediei.
Adică un spectacol la care să nu cauți neapă-
rat subtilitățile trimiterilor la „de unde venim,
cine suntem și încotro ne îndreptăm”, iar pe
de altă parte, un divertisment agreabil, adică
opus acelor nenumărate comedii de pe scene
și îndeosebi de pe micul ecran, unde asis-
tăm la o galopantă decerebralizare a artei și a
publicului spectator. Cu acest gând am ajuns
să văd Azilul de moarte, de Georges Contamin,
autor francez se pare convins de binefacerile
divertismentului, piesă lansată cu succes în
Franța și montată acum la Teatrul „Bulandra”
de Alexandru Dabija, reprezentând totodată
„debutul” regizorului în zona astăzi mai puțin
aglomerată a „comediei polițiste”. În decorul
Azilul de moarte (foto Anastasia Atanasoska)
simplu și vădit funcțional, conceput de Nina
Brumușilă, și costumele sugestive ale Mariei
Miu, interpretarea pare guvernată și ea de o
energică bucurie a jocului, în cadrul căreia
reîntâlnirea noastră plăcută cu actori recunos-
cuți pentru apetența lor față de comedie, ca
Mihai Bisericanu, Antoaneta Zaharia, Andrei
Huțuleac, Ioan Paraschiv și mai tânărul Carol
Ionescu se însoțește cu surpriza ivită dinspre
personaje create de valoroși actori poate mai
rar răsfățați însă de ofertele comicului, dar gră-
biți a-și confirma profesionalismul și în această
incursiune pe urmele „umorului negru”, așa
cum ne-au dovedit-o Dana Dogaru, Camelia
Maxim, Radu Amzulescu, Manuela Ciucur
și tânăra dar foarte talentata Maria Veronica
Vârlan. Rând pe rând, în azilul ce găzduiește
lanțul de „crime” inspirate de un joc nu mai
puțin ciudat, gândit de chiriașii mai vârstnici
în dauna celorlalți (fiți liniștiți, nu-i vorba de
îmbătrânitul conflict între generații!), comicul
de situații, de caractere și de limbaj, repli-
cile când hazlii, când nelipsite de cinism, se
împletesc și populează un discurs artistic unde
„miza” este întreținută de surpriză și de sus-
pans. În această arhitectură a spectacolului și
în cromatica emoțională pe care o prilejuiește
poți redescoperi însăși bucuria jocului proprie
directorului de scenă, histrionismul și cinis-
mul său, împreună cu detaliile valorificării
inspirate a particularităților creatoare ale fie-
cărui interpret. Chiar dacă firul narativ devine
uneori previzibil, dacă Mihai Bisericanu în
tandemul polițiștilor mai riscă să se citeze pe
sine și Andrei Huțuleac tinde să supraliciteze
„șchiopătișul”, iar Antoaneta Zaharia (Arlette
Copaert) pare câteodată că ar fi încercată de
gândul că într-adevăr este ultima seară înainte
ca teatrul să se închidă, această comedie de
dragul comediei merită să fie văzută!
Un „robot” greu de uitat
Dacă eterna fascinație ori inevitabila pră-
bușire a utopiilor pe care le-a trăit umanitatea
de-a lungul vremii mi-au îmbogățit uneori
memoria afectivă într-o sală de teatru, așa cum
s-a întâmplat la Adunarea păsărilor, după Farid
ud-Din Attar, admirabila montare de la Tea-
trul Țăndărică, datorată regizorului Cristian
Pepino, ori, mai aproape în timp, la o scânte-
ietoare și în același timp devastatoare versiune
a piesei Păsările după Aristofan, oferită de
Teatrul Maghiar de Stat din Timișoara, sem-
nată de regizorul Kokan Mladenović, putem
consemna acum și întâlnirea evenimențială
cu o viziune distopică asupra viitorului. Este
vorba despre (R)Evoluție. Ghid de supraviețuire
în secolul XXI, textul creat de Yael Ronen și
Dimitrij Schaad inspirat de opera istoricului
israelian Yuval Noah Hararid, ce și-a aflat o
fericită încununare la Teatrul Excelsior prin
harul regizorului Radu Nica, susținut într-o
sincretică și bine articulată restituire scenică
de Theodor Cristian Niculae (scenografie),
Florin Fieroiu (mișcare scenică), Andrei
Cozlac (video design), Traian Marin (lighting
design) și Adrian Piciorea (sound design).
Ne aflăm în 2043, an de grație și de... stu-
pefacție pe drumul aici prescurtat de la homo
sapiens la homo digitalis către greu imagina-
bilul homo deus. Unele miezuri conflictuale
obișnuite în dramaturgia contemporană legate
de existența cuplului și dilemele familiei tradi-
ționale, relația dintre sexe, misterele geneticii
confruntate cu dorința de a influența calitatea
noului venit pe lume, binefacerile progresu-
lui tehnologic și servituțile sale îngrijorătoare
anunțate de inteligența artificială, se împletesc
acum în scurte dar edificatoare „clipe de viață”
unde adeseori algoritmul se insinuează chiar
și în raporturile dintre uman și neînsuflețit.
Filonul dramatic este ingenios străbătut de cel
liric sau de umor, atitudinile și trăirile de o
nedisimulată familiaritate se învecinează cu
stranietatea, iar violența cu o insolită tandrețe
de care nu este străin nici protagonistul spec-
taculos al inteligenței artificiale, acel robot
numit Alecto.
Pe de o parte ritmul variat și cursivitatea
discursului artistic, pe de altă parte iscusința
regiei de a conferi însăși stranietății meritul
adevărului artistic se împlinesc prin evolu-
ția bine nuanțată a interpreților, cu accente
de vitalitate ori de vulnerabilitate, de protest
exploziv ori de un dureros abis sufletesc. Nota-
bila sinceritate a jocului și firescul cu care se
(R)evoluție (foto Andrei Gîndac)
înfățișează mărturisirile și reacțiile personaje-
lor însuflețesc deopotrivă, de pildă, o laconică
dar utilă explicație pe care patul și televizorul
o conferă somnului agitat (aici mă simt și eu
vizat), dar și îndemnul aproape patetic de a
evita panica și disperarea, acolo și atunci când
ceea ce se întâmplă cu noi și în jurul nostru
reclamă mai înainte de toate un efort în plus
de înțelegere.
Cu totul remarcabilă este gama viu colorată
a inflexiunilor emoționale și temperamen-
tale, adâncimea semnificațiilor dobândite de
cuvânt, gest și mișcare în jocul interpreților
Alexandru Băluță (Ricky), Alex Călin (doc-
torul Ștefan Frank), Oana Predescu (Tatjana),
Andreea Hristu (Lana) și Alex Popa (René)
și îndeosebi revelația pe care ne-o provoacă
Matei Arvunescu în rolul robotului (Alecto).
Evoluția lui aparent și voit economicoasă, zgâr-
cită, liniară în tonalitatea vorbirii și expresia
mimică este alimentată lăuntric de un rafinat
și convingător arsenal actoricesc vecin cu ine-
fabilul, dar semnificativ pentru performanța
regizorului și împlinitele disponibilități ale
tinerilor artiști cuprinși în distribuție. ■
 Eseu
G
rafician și caricaturist de talent, Cris-
tian Marcu s-a născut pe 29 ianuarie
1959 la Galați, unde locuiau și lucrau, la
momentul respectiv, părinții săi, Dimi-
trie și Maria (profesor, respectiv, educatoare).
Dar copilăria și adolescența ‒ adică anii de for-
mare spirituală ‒ i-a petrecut la Huși (orașul
familiei sale din partea tatălui), unde va fi elev al
Liceului „Cuza Vodă”, până la absolvire, în 1978.
De mic copil îi plăcea să deseneze și pasiunea
i-a fost încurajată de lectura revistei franțuzești
de benzi desenate Pif Gadget, singura de acest
fel care ajungea în țara noastră, în cadrul unor
schimburi culturale și comerciale cu Partidul
Comunist Francez, editorul ei. Primele desene
le-a publicat în revista liceului, „Zorile”, și tot cam
pe-atunci s-a înscris la Cineclubul care funcționa
în cadrul Casei de Cultură din Huși. Nu termi-
nase liceul, dar știa ce se va face atunci când va
crește mare : realizator de desene animate.
În 1980 Cristian Marcu finalizează un
scurt-metraj de animație, intitulat Pilule, cu care
Cineclubul local va ajunge până la faza republi-
cană a Festivalului Concurs „Cântarea României”.
Încântat de performanța tânărului grafi-
cian, directorul Casei de Cultură din Huși l-a
dus pe Cristian Marcu la București, la studioul
de desene animate Animafilm, unde l-a pre-
zentat directorilor studioului, Lucia Olteanu și
Zaharia Buzea. Aceștia, după ce au văzut por-
tofoliul, i-au propus să îl angajeze ca desenator,
ceea ce s-a și întâmplat, un an mai târziu.
Până în 1990, Cristian Marcu va colabora
la realizarea a peste 30 de filme de animație. Va
avea chiar șansa să regizeze doua scurt metraje,
în seria „Mozaic”, în 1984 și 1988. În tot acest
timp însă el s-a exersat și în arta caricaturii. Deja
în iulie 1981, la vârsta de 22 de an, i s-a deschis
prima expoziție de caricatură la Casa de cultură
a orașului Vaslui. După ce se mută la București,
publică primele caricaturi în paginile revistei de
cultură „Flacăra”, la rubrica „Racul”, în 1982
Anul 1984 este, poate, cel mai important
din viața sa de artist. Am văzut că a semnat
regia primului său film de animație, dar tot
acum câștigă primele premii la saloanele
keanos
Prima pagină din numărul 12/2023 al revis-
tei Orizont sugerează evocarea cazului tragic al
disidentului anticomunist Gheorghe Ursu, care
este reactualizat prin dialogul dintre Cristian
Pătrășconiu și Andrei Ursu intitulat expresiv
Tabuul totalitar. La aceeași paradigmă totalitară
a regimului comunist se raportează și textul lui
Marcel Tolcea, Cu Brâncuși, în 1968, pe la Jimbolia
și prin fantasmele Securității. Cornel Ungureanu
evocă Pagini de la început de mileniu cu referire
la romanele lui Radu Pavel Gheo, în timp ce
romancierul astfel evocat redactează prima parte
a articolului de istorie literară intitulat suges-
tiv Literatorul la final: ultimul elan. La ancheta
revistei, realizată de Cristian Pătrășconiu sub
genericul interogativ Care este primul scriitor în
carne și oase pe care l-ați întâlnit?, răspund detaliat
Scrisul Românesc
Cristian Marcu
Grafician și caricaturist
naționale de caricatură: în luna mai, premiul
ziarului „Scânteia Tineretului”, la Salonul de
umor grafic de la Târgu Mureș, iar în iunie,
Marele premiu al Salonul republican de gra-
fică satirică al tineretului, de la Costinești. De
menționat că la această ediție tema a fost un
slogan foarte în vogă în epocă, „Nici pâine
fără muncă, nici muncă fără pâine”, iar Cris-
tian Marcu a impresionat juriul cu desenul său
satiric înfățișând un tovarăș mâncând hulpav
o pâine și aruncând o firimitură unui omuleț
minuscul care era, de fapt, un picior al sca-
unului de șef pe care trona tovarășul. Foarte
curajos pentru epoca dictaturii comuniste...
Acum i se deschid și porțile redacției revistei
de satiră și umor Urzica, iar Cris-
tian Marcu va deveni o prezență
aproape permanentă în paginile
revistei dar și a almanahului adi-
acent, Perpetuum Comic. În anii
următori, și până la sfârșitul vieții,
el va participa și va fi premiat la
numeroase saloane și festivaluri
de caricatură din țară și din lume,
începând cu ediția din 1987 a Salo-
nului de Caricatură organizat de cel
mai difuzat cotidian din Japonia,
Yomiuri Shimbun.
După 1990 va publica intens
caricaturi în noile reviste de satiră și umor ale
epocii: „Moftul Român”, „Papagalul”, „Acade-
mia Cațavencu”, dar și în ziare de mare tiraj
precum cotidienele „România liberă” sau „Jur-
nalul Național”, unde a și fost angajat drept
caricaturist editorialist.
După ce, deja înainte de 1989, în pagi-
nile almanahului Perpetuum Comic, își va
secvențializa caricaturile, în anii ’90 publică
săptămânal, în „România liberă”, serialul de
poeți și scriitori precum Adrian Bodnaru, Alina
Gherasim, Ovidiu Pecican, Adrian Lesenciuc sau
Lucian Vasiliu. La rubrica de cronică literară, Al.
Budac comentează despre un Atac de panică pe
marginea cărții lui Alessandro Barrico The game.
Jocul civilizației digitale, Al. Oravițan recenzează
romanul istoric al Simonei Antonescu Chiajna din
Casa Mușatinilor, iar Marian Odangiu prezintă
volumele poetice ale lui Nicolae Toma (Zece pași
spre înțelepciune) și Gheorghe Florescu (Pasăre
cu gușa de aur). Numărul mai găzduiește artico-
lul scris de Alexandre Gefen despre modul Cum
literatura transformă lumea, eseul cu fond politic
și formă interogativă al lui Al. Maniu (Mai este
Orwell relevant?), dar și alte articole interesante,
precum cele semnate de Mircea Mihăieș (Apostolii
din Cambridge), Mădălin Bunoiu (Simțul măsurii)
sau Vladimir Tismăneanu (Face Off).
Numărul 4/2023 al revistei Poezia propune
spre lectură, sub genericul „Poezie și Revoluție”,
un conținut generos de cronici, recenzii, articole
sau eseuri cu specific literar, dar și de poezii autoh-
tone ori străine. Revista debutează cu editorialul
Nr. 1 (245) ♦ ianuarie 2024 23
Dodo
NIȚĂ
benzi desenate social politice Povești pe scur-
tătură. Dar cele mai frumoase BD ale sale au
apărut între 1996-1997, în paginile uneia dintre
cele mai frumoase reviste de profil (chiar dacă
efemere) Quadrat. Revista era publicată de
Radu Popovici, un inginer caricaturist care se
afirmase cam în aceiași ani cu Cristian Marcu.
Artistul a publicat aici două episoade (după
scenarii scrise de Sorin Tudor) din ceea ce ar
fi trebuit să fie un serial de lungă durată, ICS
FAILS, cu agenții de poliție Maldăr și Sculi care
urmăresc strigoii ce sug sângele bucureștenilor
sau moroii care votează partidul Seringa.
Excelenta bandă desenată parodiază seri-
alul TV american X-Files, cu agenții FBI Fox
Mulder (interpretat de David
Duchovny) și Dana Scully
(Gillian Anderson) care inves-
tighează tot felul de cazuri
paranormale. Serialul rula și la
TVR chiar în acei ani.
Fiu al Hușiului, Cristian
Marcu, sprijinit de autorită-
țile locale, înființează aici, în
1989, Salonul de grafică satirică
„Damigenius” (titlu potrivit
pentru orășelul înconjurat de
podgorii).
În fiecare an, manifestarea
culturală reunea la Huși pe cei mai impor-
tanți reprezentanți ai caricaturii românești.
Din păcate, bolnav de cancer, Cristian Marcu
se stinge din viață pe 25 iunie 2012, cu puțin
timp înainte de a organiza cea de-a 18-a ediție.
Avea doar 53 de ani.
Ca un omagiu adus acestui valoros fiu al
urbei, Casa de Cultură din Huși a decis relu-
area salonului de grafică, organizând o nouă
ediție în octombrie 2023. ■
în care Cassian Maria Spiridon analizează, prin
prisma lucrării lui Th. Kuhn Structura revolu-
țiilor științifice, revoluția cuvântului în istoria
poeziei. În aceeași paradigmă a revoluției poeziei
se înscriu și articolele semnate de Maria Tran-
dafir (O revoluție în literatură: avangarda) sau
Diana Bîlea (Poeții sunt buni în vreme de secetă).
Revista mai consemnează și un amplu interviu
luat de Marius Chelaru scriitorului turco-cipriot
Tamer Oncul, publică un articol istoric redactat
de Mihai Eminescu sub titlul Bălcescu și urmașii
lui și-l prezintă pe Dimitrie Cantemir în ipostaza
de poet. La rubrica de cronici și recenzii, Mihai
Caba scrie despre Zborul frânt al poeziei lui Nico-
lae Labiș, în timp ce Petru Solonaru recenzează
poemul eminescian La steaua. Alte ineresante
materiale de același profil poartă semnătura lui
Marius Chelaru, Marius Manta, Raluca Faraon,
Lina Codreanu, Nicolae Mareș sau Livia Ciupercă.
Poeții români sunt reprezentați de Gellu Dorian,
Ioan Potolea, Andrei Patraș ori Emil Lungeanu, în
timp ce poezia universală conține mostre din lirica
franceză, germană, italiană și nu numai. ■ Red.
24 Nr. 1 (245) ♦ ianuarie 2024
Atelier de artist
40 așa rotund cum pare nu este
reperul vârstei artistului,
acesta mai are puțin de aștep-
tat pentru a fi aniversat. Legat de acesta Muzeul
de Artă Craiova ar trebui să pregătească un
eveniment de anvergură retrospectivă anul ce
vine. Despre Vasile Buz artistul putem spune
că este bucovineanul cu rădăcinile înfipte de
40 de ani în pământul Olteniei. Scenograf al
Teatrului Național din Craiova din momentul
absolvirii Institutului de Arte Plastice „Nico-
lae Grigorescu” din București, dar și pictor de
șevalet de o amplă anvergură, bazată solid nu
doar pe sensibilitate, acuratețe și spontanei-
tate, ci mai ales pe o capacitate de expresivitate
cromatică de o profunzime și o forță de rever-
berație excepțională. Din păcate când se fac
referiri critice la Vasile Buz se fac trimiteri
prea concise la opera sa scenografică, poate și
datorită atributului efemerității artei scenice.
Scenografia este pe nedrept privită de mulți
drept un auxiliar, drept un element de suport
al scriiturii dramatice și al expresivității sce-
nice, se trece cu vederea faptul că scenograful
Scrisul Românesc
Scrisul Românesc
Emilian
ȘTEFÂRȚĂ
Vasile Buz - 40 +
rămâne după regizor un creator de mesaj.
Decorul, costumul pot inhiba sau dimpo-
trivă potența discursul dramatic, lecturarea
într-o anumită cheie a textului dramaturgic,
sau muzical după caz.
Se spune lacunar despre Vasile Buz că
este autorul scenografiei a peste 100 de piese
jucate pe scena Naționalului din Craiova. Ce
înseamnă peste 100, ce au reprezentat primele
99 dar si cele care au depășit pragul numeric
arbitrar folosit. Iubiți cititori, fiecare sceno-
grafie este un obiect de artă, care ar merita a
fi păstrată, trebuie găsită formula, fie și doar
digitală pentru a putea tezauriza în viitor
și această formă de expresie plastică care,
neputând a fi așezată pe o simeză, neputând
ocupa permanent un spațiu de expunere, este
Vasile Buz – Autoportret
considerată pe nedrept, de unii, ca fiind un
derizoriu substitut artistic. Nimic mai puțin într-un discurs sintetizator raporturi croma-
adevărat, scenografia este un segment al artei tice pentru mulți imposibil de armonizat.
plastice fără de care demersul teatral ori cine- Din creația sa răzbate concluziv o funciară
matografic ar fi grav amputat. Ori Vasile Buz bucurie de a trăi în acord ciclic cu cutumia-
este unul din cei mai importanți scenografi rele ritualuri ale naturii, episoadele de tristețe
români și alături de Viorel Penișoară-Stegaru sunt pasager prezente iar dezamăgirile abil
au fost stâlpii pe care s-a sprijinit expresia escamotate. Fără a cădea mimetic în capcana
artei dramaturgice in Oltenia decenii la rând. manierismului a experimentat modalitățile de
Vasile Buz rămâne un artist constant prin expresie ale anilor ’70, ’80, ’90 evitând pro-
excelență, surprinzător și inedit în anumite gramatic orice derapaj către insolit, trivial ori
etape de creație, un artist ce își cunoaște doar excesiv. Vasile Buz chiar și atunci când
potențialul de creație care știe care sunt dă o șansă metaforei misterioase în pânzele
elementele ce îi certifică valoarea. Iată de sale rămâne un artist al concretului domi-
ce permanent își recalibrează reperele prin nant, un performer al picturalității blânde ce
întoarcere la matricea ce și-a construit-o cu se sprijină manifest pe culoare.
perseverentă și tenacitate o viață întreagă. Despre Vasile Buz putem afirma concluziv,
Vasile Buz nu și-a propus să fie un brand, la acest moment aniversar, că este prototi-
o marcă, un etalon, și-a propus și a reușit cu pul sobrietății, decenței și rafinamentului,
supramăsură să fie însă un reper, iar creația sa că este atributul de care arta plastică a dus
să devină incontestabil un jalon de neconturat mereu lipsă mai mult sau mai puțin funcție
pentru plastica Olteniei prin tot ce a creat dar de vremuri. ■
și pentru cea națională prin destule atribute
eșantionare. Artist dezinhibat, cu un registru
expresiv de o largă amplitudine, apt să susțină
ISSN 1583–9125 24 pag. – 5 lei 01