In memoriam
Ion Urcan
C Echinox‑ului nostru, un băiat cu ciuf
A bea. Scriitor. Adică poet şi eseist. Şi‑a
F într‑o cercetare îndelungată, cu care în
É profesorul V. Fanache), iar apoi a valorificat‑o în două cărţi impor-
A P O S T R O F
Marta Petreu, Domni şi Doamne, Iaşi,
Editura Polirom, 2020, colecţia „Plural“.
„Cartea asta s‑a scris cumva de la sine, într‑o
lungă vacanţă pe care mi‑am luat‑o, hotărîtă
să citesc de plăcere. Ce‑i uneşte pe Domnii
şi Doamnele despre care scriu?, m‑am între-
bat, în timp ce, cu siguranţa gesturilor in-
conştiente, îmi adunam textele şi le puneam
unul după altul. Căci printre ei şi prin ei
toţi trece firul rău, rana mare a secolului xx.
Poate că singurul lucru sigur care‑i uneşte cu
adevărat pe Domnii şi Doamnele din cartea
mea rămîne faptul c‑am petrecut cu volume-
le şi cu vieţile lor vreme uitată, fără a prinde
de veste, ca un fericit.“ Marta Petreu
• În numărul 136 (februarie/martie 2020) al publicaţiei
anglo‑americane Philosophy Now citim un interviu intere-
sant despre actualitatea existenţialismului cu Gary Cox,
autorul bestseller‑ului Cum să fii un existenţialist, volum
care a împlinit 10 ani. „Pentru cei mai mulţi dintre noi,
tehnologia a eliminat grijile materiale, dar trebuie să gesti-
onăm, în continuare, chestiunile existenţiale precum riscul,
îmbătrânirea sau moartea... Vom fi pentru totdeauna anxi-
oşi pentru că vom fi în permanenţă liberi“, remarcă G. Cox în interviul
acordat lui Gavin Smith. Găsim în numărul dedicat Actualităţii înţelepciunii
Greciei antice o comparaţie inedită între Aristotel şi Tolkien din perspectiva
prieteniei (Andy Owen), un articol al lui Daniel Silvermitz legat de înţelep-
ciunea ignoranţei socratice, o viziune stoică asupra crizei climatice (Matthew
Gindin). Un haiku filosofic referitor la Heraclit redactat de Terence Green
ne‑a atras atenţia: „Nu este nicio coincidenţă că trei dintre cei mai incompre-
hensibili filosofi ai epocii moderne — Hegel, Heidegger şi Wittgenstein —
aveau postere (metaforice) cu Heraclit pe pereţii lor“. Colegul nostru, Ştefan
Bolea, este, de asemenea, prezent în acest număr cu o cronică filosofică a
filmului lui Todd Phillips, Joker. „Când cele mai avansate societăţi îşi tratează
membrii cei mai dezavantajaţi drept «şobolani», am putea spune că pesimis-
mul devine o grilă validă de interpretare a vieţii.“ Bolea face referire în textul
său la nihilismul cioranian şi la viziunea ionesciană asupra comicului (C.V.).
n n
În atenţia colaboratorilor
Textele pentru revista noastră pot fi trimise
pe adresa de e-mail <revista.apostrof@gmail.com>.
În respectul limbii române pe care o slujim,
luăm în considerare pentru publicare numai
texte scrise cu diacritice. Pentru orice întrebări,
vă rugăm să folosiţi numai e-mail-ul de mai sus.
2 • APOSTROF
A murit, sîmbătă, 21 martie 2019, la
orele 13,45, de echinoxul de pri-
măvară, poetul echinoxist Ion Urcan.
Nu de coronavirus, ci de altă boală, a
lui. A sfîrşit în spital, la Bistriţa.
Îl ştiu de pe vremea studenţiei şi‑a
blond, cu o privire cercetătoare, care
se uita drept în ochii celui cu care vor-
transformat marea pasiune pentru Bu-
dai‑Deleanu şi Ţiganiada acestuia
2002 şi‑a dat doctoratul la Universita-
tea Babeş‑Bolyai (conducător ştiinţific,
tante, Opera literară a lui Ion Budai‑Deleanu, 2004 şi Contexte ale
Ţiganiadei, 2010.
Urcan s‑a născut la 21 septembrie 1955, în comuna Luna, jude-
ţul Cluj. A absolvit Faculatea de Litere a Universităţii Babeş‑Bolyai
din Cluj şi a trăit, ca mulţi alţi scriitori, din munca didactică – a
fost profesor de liceu la Bistriţa, îndeplinind şi diverse funcţii ad-
ministrative.
A fost colaboratorul nostru, la Apostrof, cu poeme şi texte critice.
A publicat două bune volume de poeme, Ad usum Delphini,
1994 şi O seară la restaurant, 2016.
Ion Urcan a fost un prieten bun şi un om bun – nu despre
mulţi se poate spune asta –, îmi plăcea să‑l ştiu acolo, la Bistriţa,
împreună cu soţia lui, Ileana, şi ea scriitoare. Îi voi simţi lipsa.
Să îi fie ţărîna uşoară.
n
Marta Petreu
Alte timpuri, altă modă…
P e vremuri, universitatea era compatibilă cu literatura; nu mă
refer la literatura-obiect-de-studiu, ci la literatura vie, abia cre-
ată sau în curs de creaţie. În ianuarie 1942, de pildă, Universitatea
Regele Ferdinand i din Cluj în refugiu la Sibiu a înfiinţat, în pre-
zenţa rectorului – acesta era profesorul Iuliu Haţieganu, medic
internist cunoscut – şi a şi mai cunoscutului Lucian Blaga, din
1938 profesor al universităţii – Cercul Studenţesc Octavian Goga.
Universitatea se mîndrea cu acest cerc, ca dovadă, în 7‑8 februarie
1942, cînd a fost vizitată de Ion Petrovici, ministrul Culturii Na-
ţionale şi al Cultelor, gazdele l‑au dus pe ministrul‑filosof la o şe-
dinţă festivă de Cerc, la care au citit poeme trei studenţi, ne spune
Anuarul universităţii: I. Negoiţescu, Ion Oana şi Romeo Dăscăles-
cu; poeţii au fost prezentaţi de „Dl student Radu Stanca, vice‑pre-
şedintele cercului“. Preşedintele Cercului „Octavian Goga“ era în-
suşi Blaga. Ca dovadă a importanţei şi legitimităţii poeziei în
universitate, toate datele astea au fost înregistrate în Anuarul uni‑
versităţii. Se vede că pe vremea aceea, a face literatură în universi-
tate era la fel de îndreptăţit şi onorant ca a face ştiinţă, cunoaştere.
Tot aşa, Universitatea se mîndrea cu premiile literare ale lui Blaga.
Poeţii, scriitorii în general, nu ajunseseră încă să fie socotiţi cu
totul ciumaţi sau ciudaţi, se bucurau de recunoaştere – cam aşa
cum se‑ntîmplă astăzi în colegiile şi universităţile americane, după
cîte ştiu eu... De, lumea era înainte de criteriile de „ştiinţificitate“,
de punctajele isi şi aşa mai departe. (A.)
Unica responsabilitate a revistei Apostrof
este de a găzdui opiniile, oricît de diverse, ale colaboratorilor.
Responsabilitatea pentru conţinutul fiecărui text
îi aparţine, în exclusivitate, autorului.
Apostrof
În atenţia autorilor
Vă rugăm să trimiteţi orice fel de tipărituri numai
ca scrisoare (nu colete poştale) şi numai pe adresa:
Revista Apostrof
C.P. 1095, Of. P. 1 Cluj; Cluj-Napoca
 Editorial

După 30 de ani
Marta Petreu

Î n2 aprilie 1990 – atunci

am devenit redactorul‑şef
al unei reviste încă inexistente,
în patrie – se întorc acum ca
anghilele acasă, aducînd cu ei,
unii, şi boala, fenomenul ăsta
Să revin. Deci 359 de numere
de revistă, în 30 de ani. O pietri-
cică din mozaicul policrom al
acum revista . Au fost este nu doar nesupunere la culturii naţionale. Nu‑i rău. Îi
vremuri bune atunci, chiar legile cele noi, militare, ci şi un doresc revistei , cu‑ace-
dacă amestecate. În România teribil decont istoric. Pentru noi eaşi participare ca la primul
era un val enorm de speranţă, toţi. Şi mai e un decont şi număr, La mulţi ani!, nu mai răi
mulţi visam o ţară bună, în pentru felul cum ţara a tratat, decît cei treizeci care au trecut.
libertate şi bunăstare pentru decenii la rînd, sistemul medical n
toţi. Şi mai visam cultură, în şi lumea medicală. 2 aprilie 2020, Cluj
care vedeam o bucurie de care
fiecare are nevoie şi la care
fiecare are dreptul. Alţii, sigur,
nu au visat, ci şi‑au plănuit şi
făcut averile, ascensiunea, pute-
rea. Vedem cu toţii ce a ieşit.
Mi‑e greu să scriu un text
triumfalist, deşi faptul că revista
începută în aprilie 1990 a ajuns
în aprilie 2020 este fără nici o
îndoială o victorie. Una de 359
de numere – plus fosta ei editu-
ră, azi închisă, unde am publi-
cat aproximativ 150 de cărţi.
Aniversăm 30 de ani de revistă
pe fondul unei nenorociri glo-
bale, cu mulţi bolnavi, mulţi
morţi, într‑o Românie care
gîfîie din greu sub povara
loviturii. După, lumea va arăta
altfel, nu ştim cum. În momen-
tul cînd scriu aceste rînduri, pe
glob boala înaintează cu peste
5000 de cazuri noi pe oră, iar
moartea, la rîndul ei, calcă peste
omenire cu peste 250 de victi-
me noi pe oră. România însăşi
este în faza în care îşi decontea-
ză acum nepăsarea din trecut
faţă de populaţia ei: dacă unii
din cei în jur de cinci milioane
de cetăţeni români plecaţi peste
graniţă – cei mai mulţi, ca să‑şi
cîştige pîinea cea de toate zilele,
ce a fost de necîştigat pentru ei • Livia Piso: Schiţă pentru Troienele de Euripide (1964, Teatrul din Craiova).

Anul XXXI, nr. 4 (359), 2020 • 3


Literatura română
şi comunismul
Iulian Boldea
C ărţile lui Eugen
Negrici se disting, la
început, prin interesul
pentru literatura veche,
percepută în grilă stilisti-
că şi retorică, dar şi din
perspectiva teoriei recep-
tării. În cărţile dedicate
literaturii vechi (Antim.
Logos şi personalitate, Na‑
raţiunea în cronicile lui Grigore Ureche şi Mi‑
ron Costin) accentul este orientat înspre re-
sursele expresivităţii, ale narativităţii şi
ficţionalităţii, exploatându‑se conceptul de
„expresivitate involuntară“, ilustrat cu texte
diverse, în care gradul de literaritate este în
aparenţă redus. În Expresivitatea involunta‑
ră (1977), punctul de plecare este ipoteza
că în fiecare epocă literară există o doză,
mai mică sau mai mare, de expresivitate,
după cum, în Figura spiritului creator
(1978), conceptul fundamental ce determi-
nă detenta interpretărilor este acela de
„producere“, de structurare („esenţialul
într‑o lectură critică nu este să faci cunoscu-
tă o structură, ci să realizezi o structurare“).
Pentru Eugen Negrici lectura se bucură de
avantajul unei „independenţe atente” faţă
de textul literar, ea relevând structurarea şi
funcţionalitatea acestuia. Criticul analizea-
ză componentele genezei textului, „tran-
zacţiile“ dintre autor şi public, dintre operă
şi creator, în contextul fluctuaţiilor orizon-
tului de aşteptare al epocii. Imanenţa litera‑
turii (1981) reliefează „polisemia semanti-
că” a textelor vechi, având drept corolar
metamorfozele orizontului receptării, pen-
tru ca în Introducere în poezia contemporană
(1985) şi Sistematica poeziei (1988), să se
realizeze o clasificare a structurilor poetice
contemporane, cu o justă corelaţie între
sincronie şi diacronie. Valorizând o astfel
de metodă ce fructifică exigenţele investi-
gaţiilor structuraliste şi stilistice, Eugen
Negrici propune trei modele de producere
a poeziei: poezia ca prelucrare/structurare;
poezia ca transfigurare/destructurare; poe-
zia ca substituire/metamorfozare.
Iluziile literaturii române şi Literatura
română sub comunism sunt cărţi ce se disting
printr‑o schimbare de ton, mult mai radi-
cal, mai dez‑iluzionat, mai puţin tehnicist.
În Iluziile literaturii române, Eugen Negrici
procedează la o demistificare a „miturilor“
ce au alimentat fenomenul literar româ-
nesc. În efortul redimensionării axiologice
a unor opere, scriitori şi orientări, criticul
recurge la judecăţi drastice, necomplezente,
pentru dezamorsarea unor „mituri“ ale lite-
raturii române. Metabolismul literaturii
române, subminat de o dinamică mistifica-
4 • APOSTROF
toare generatoare de mituri, complexe, in-
hibiţii, frustrări şi angoase, s‑a resimţit pu-
ternic de apariţia unor imposturi edulcorate
ale receptării. De la excesele protocronis-
mului, la „râvna sincronizării cu orice preţ“,
de la „tabuizarea patrimoniului literar“ la
canonizarea şi supralicitarea unor scriitori
sau la obsesia vechimii, Negrici propune un
tablou cuprinzător al maladiilor produse de
o severă iluzionare de sine. Mecanismul
iluzionării funcţionează, zice criticul, pe
mai multe paliere şi dimensiuni, cu conse-
cinţe şi grade diferite de efect asupra con-
formaţiei receptării adecvate a literaturii
române. Eugen Negrici inventariază câteva
maladii ale reprezentării de sine, de la „mi-
marea normalităţii“, la vanitatea sincroni-
zărilor închipuite, la „obsesiile nobiliare“
sau la „obsesiile vechimii“, considerându‑se
că supralicitarea unor momente, accente
culturale sau literare e prezentă mai ales în
paginile de istorie literară.
Cartea lui Eugen Negrici Literatura
română sub comunism (Editura Polirom,
2019, ediţia a treia, revăzută şi adăugită)
înregistrează, într‑o percepţie sintetică,
evoluţia fenomenului literar românesc din
perioada 1948‑1989, în etapele sale domi-
nante. Prima perioadă (1948‑1953) este a
influenţei stalinismului, a doua (1953-
1957) exprimă o anume destalinizare, în-
cheindu‑se cu Revoluţia din Ungaria, a
treia etapă (1957‑1964) este una a recru-
descenţei dogmatice, urmată, în perioada
1964‑1971 de o perioadă a liberalizării,
încheiată cu lansarea Tezelor din iulie, în
timp ce ultima etapă e situată între 1971 şi
1989. Literatura română sub comunism re-
levă modul în care literatura română a în-
registrat ruptura de tradiţia interbelică,
sub imperiul alienant al dogmei comunis-
te. Există aici, cum observă N. Manolescu,
o inadecvare între demersul sintetic al ca-
pitolelor generale, predominant negative,
şi cele analitice, în care judecăţile sunt
adesea benigne. O percepţie obiectivă asu-
pra literaturii acelei vremi presupune exa-
minarea atentă a mixturii de etic, estetic şi
social din care era alcătuită substanţa ope-
rei, valoroasă în măsura în care reuşea să se
extragă de sub tutela ideologiei şi a com-
promisului. Examinând modalităţile de
infiltrare a ideologiei în circuitul literatu-
rii, criticul realizează conexiuni nuanţate
între operă şi epocă, examinând cu lucidi-
tate creaţia literară şi prin prisma unor re-
laţionări est‑etice, dezamorsând ierarhii
inflaţioniste sau prestigii închipuite,
într‑un tablou veridic, echilibrat, cu dia-
gnostic corect al diverselor patologii lite-
rare, într‑o sistematizare credibilă a unor
categorii definitorii („literatura aservită“,
„literatura tolerată“).
Reevaluare demascatoare şi polemică a
literaturii din perioada comunistă, cartea
lui Eugen Negrici explică, nuanţat şi pole-
mic, mecanismele şi instrumentele ideolo-
gice care au grevat asupra evoluţiei culturii
şi literaturii române, înregistrând, cu stil,
atitudine şi viziune de clinician, maladiile
din epocă: „Sub presiunea acestor câmpuri
de forţe adverse, nu putea să se ivească
decât un peisaj bolnav, dar interesant din
perspectiva unei «estetici» totalitare, care,
dacă se va fundamenta vreodată că disci-
plină, se va ocupa de caracterul contorsio-
nat al creaţiilor acelor vremuri şi de evolu-
ţia nefirească a fenomenului artistic. Iar
prezenţa neîntreruptă în viaţa literară a
unei literaturi oficiale de uz propagandis-
tic şi servită de un număr important de
condeieri s‑a transformat într‑o povară
constantă, cu efecte neaşteptate. Ea a de-
venit un virus agresiv împotriva căruia li-
teratura adevărată a fost nevoită să fabrice
mereu anticorpi, să furnizeze replici şi să
se apere în felul ei, bâjbâind după coridoa-
rele libere“. Demersul criticului demon-
strează o comprehensiune adecvată a ta-
bloului literar din era comunistă, prin
reliefarea modalităţilor de aservire a esteti-
cului de către ideologic (manipulare, inti-
midare, cenzurare), procedee care au con-
dus la inadecvarea literaturii, la dog-
matizare şi la crearea unor opere literare
schematice, lipsite de valoare. Terminolo-
gia valorificată de Eugen Negrici are alură
simbolică şi etică vehementă („sodomiza-
rea scriitorului“, „religie politică“, „mitu-
rile invidiei şi miturile speranţei“), criticul
referindu‑se, în termeni drastici, la com-
promisurile lui Sadoveanu, la Zaharia
Stancu („lichelism funciar“, „executant
frenetic şi fără scrupule al oricărei misi-
uni“), la „promptitudinea jegoasă” în arta
adaptării la ideologia comunistă a lui Pe-
tru Dumitriu, sau la „ticăloşia rareori
egalată în ticăloasa noastră literatura a
anilor ’50“ a lui Eugen Barbu. Critica lui
Negrici este, cum observă Luminiţa Mar-
cu, o „critică de ruptură cu un trecut de-
testat şi autorul pare să exploateze din
plin, cu o frenezie debordantă şi cu o fan-
tezie câteodată morbidă, posibilitatea de a
se juca stilistic‑demascator cu lucruri altă-
dată capitale“, literatura transformându‑se
într‑un „insectar ordonat şi grotesc“.
Reevaluând traiectoria sinuoasă a litera-
turii române din perioada comunismului,
Eugen Negrici realizează, în fond, o reaşe-
zare a valorilor, ierarhiilor, operelor şi scrii-
torilor, în funcţie de criteriul estetic, subli-
niind, implicit, rezistenţa la schimbare a
receptării critice de ieri şi de azi.
n
Poeme
de Ion Cocora
Copac şi vâsc
E greu de trăit cu gândul că ai un destin
că nu‑l poţi convinge oricât te‑ai trudi să‑şi ia mâna de pe tine
că nu‑l poţi împiedica să scoată capul din text
să sufle în lampă să o stingă să sfărâme ochiul luminat
să te azvârle din şa când îţi este lumea mai dragă
e un arogant cu jertfa pe limbă un pervers care în iernile geroase
refuză îmbrăcămintea călduroasă preferă să tremure cât îi este voia
să tremur cât nu‑mi este voia nu se sinchiseşte că l‑aş putea denunţa
că respiraţia noastră comună adăposteşte un dictator sub acoperire
în copilărie când plângeam în somn că nu am sanie ori visam
să sfârşească războiul să se întoarcă tata acasă să avem în grajd
o vacă şi doi murgi frumoşi să iasă cu ei primăvara la arat
 să se umple
toamna podul cu ştiuleţi de porumb să grohăie porcul de crăciun
fericit că i se depun kilogramele pe spinare ca zăpada pe acoperiş
megalomanul paranoic cu buzunarele pline de vieţi şi surogate
 de vieţi
nici nu tresărea în ochii lui eram încă de la naştere un copil orfan
o vegetaţie dezrădăcinată lăsată în afara listelor canonice
mamă te rog să mă ierţi nu sunt cel pe care l‑ai dorit
nu sunt cel care m‑am dorit
eu nu‑mi ştiu destinul destinul nu‑şi ştie destinul
supravieţuim amândoi copac şi vâsc între aceleaşi maxilare
întrebându‑ne cine e parazitul şi pe creanga cui
Un super meseriaş
O cum s‑ar fi umplut de păsări jilţurile
dacă am fi stat cuvioşi şi fotogenici pe ele
să privim îndelung migrarea pianelor
departe de stigmatizaţii epocii
de cuvinte insinuante şi intrigi
nici nu am fi bănuit că dumnezeu
cel bun şi himeric se va dovedi
un super meseriaş în ştiinţa
de a demonta două singurătăţi
două oftaturi senzuale şi tandre
două inimi hăituite în neînfrânarea lor
care zi de zi fac exerciţii de exorcizare
în frigul din palma piromanului
Hai noroc
Şobolanul din vârful crengii de leandru mă priveşte uimit
are gura plină de spini şi furnici de monede aruncate
odată cu sicriele în gropile morţilor
uimirea din privirea lui e uimirea din privirea mea
întrebări fără întrebări răspunsuri fără răspunsuri
pentru el ca şi pentru mine viaţa e la fel de confuză
hai noroc e târziu îi zic la noapte va cădea bruma unde pleci
şobolanul nu ştie unde se va duce unde va ajunge
închide ochii şi părăseşte creanga de leandru dezolat
în dicţionare profeţiile care ar fi putut să prevină lipsesc
rămân singur să descriu întâmplări cu femeile dinaintea ta
fără prefăcătorii fără reproşuri fără excese de trucaje
Iepurele şi poezia
Pe un câmp de mărar iepurele se simte un bufon binecuvântat
nu a fost atât de fericit ca să moară de fericire
nu a fost atât de disperat ca să moară de disperare
nu a fost atât de atras de aventură ca să‑şi inventeze singur
 vânătorul
pe un munte de frig poezia e loială cu sine nu uită că e perisabilă
ştie că zeii înşişi lipsiţi de prejudecăţile oamenilor ar fi putut să‑i fie
cititori ideali dacă nu ar fi abuzat de marijuana încât să trezească
mânia bătrânului homer care săturându‑se să‑i tot privească a orbit
viaţa iepurelui începe când între boscheţi pe vânător îl prinde
 somnul
viaţa poeziei începe când între sine şi sine pe poet îl părăseşte
 sinele
Autostopist dezolat
Rătăcesc confuz fără identitate
într‑o limbă care nu e a mea
fac semne cu mâna unei maşini să oprească
ea merge mai departe nu‑i pasă că în urmă‑i rămâne
un autostopist dezolat
o ploaie rece cu expresie de inimă rea
îmi bate cuie sticloase în nervi
mă avertizează că se apropie o tăcere
cât o singurătate în doi
simt o nevoie disperată să conversez
adresez cuvinte necunoscute gesturi hilare
unui copac de pe marginea autostrăzii
copacul mă priveşte afectuos
îmi oferă crengile să‑mi ţină de acoperiş
frunzele să mă învelesc
noaptea să dorm
Retardat de seamă
Hai să trec direct la obiect şi să vorbim despre mine
sunt un retardat de seamă mă simt în largul meu
în naţia mea de retardaţi
umblu cu buzunarele şi pumnii plini de buburuze
sper ca măcar una dintre ele să zboare încotro se află
un pat şi o doamnă pentru un sinucigaş de ocazie
în fiecare dimineaţă îmi exersez râgâiturile fac bine la stomac
elimină eurile şi greaţa de la cină ronţăie cârceii de pe creier
dau inimii şi vocii avânt garantează un discurs de succes
o ştiu de la vecinul de apartament domnul senator mânjescu
un politician jovial cu dinţi bravi cu satisfacţii personale
ori de câte ori îl întâlnesc la lift nu uită să‑mi spună
„azi‑noapte am avut un somn cu sforăituri sănătoase
care au alungat cucuveaua de pe bloc”
n
Anul XXXI, nr. 4 (359), 2020 • 5
 Jurnal de cărţi
50 de ani
între două coperţi
M asiv, de aproape
600 de pagini în
format mărişor, între cel
aşa‑zicînd „obişnuit“, al
majorităţii cărţilor „de ci-
tit“ (A5, după standarde-
le actuale), şi clasicul
in‑quarto (in‑4), cu coto-
rul gros de 4 centimetri,
ca al tratatelor ştiinţifice,
volumul aniversar Echinox 50 (Editura
Şcoala Ardeleană, 2018, publicat cu sprijin
şi din partea Muzeului Naţional al Literatu-
rii Române din Bucureşti, cf. unei menţi-
uni redacţionale) a marcat într‑o manieră
impresionantă semicentenarul merituoasei
reviste studenţeşti clujene. Coordonat de
Ion Pop şi de Călin Teutişan, tomul reuneş-
te texte semnate de peste 100 de autori.
Sărbătorirea jumătăţii de secol de la primul
număr, din decembrie 1968, al revistei s‑a
făcut un pic mai devreme, în octombrie
2018, probabil din cauza Centenarului Ma-
rii Uniri de la 1 decembrie 1918, a cărei
celebrare nu mai lăsa loc în spaţiul public
unei aniversări de presă. Drept care volu-
mul a fost lansat în devans, în cadrul unor
Zile „Echinox 50“, pe 19‑20 octombrie, ală-
turi de culegerile poetice ale lui Adrian Po-
pescu, Ion Mircea şi Dinu Flămând şi de
cartea despre Efectul Echinox... a lui Petru
Poantă, special reeditată (prima ediţie – în
Biblioteca Apostrof, 2003).
Trebuie să fi fost o nebunie alcătuirea
...50‑ului! Cine‑a lucrat vreodată măcar la
un singur proiect editorial colectiv de mari
dimensiuni ştie ce eforturi presupune. Încît
Ion Pop, „liderul istoric“ al „mişcării“, şi
mai‑tînărul echinoxist Călin Teutişan meri-
tă toate laudele şi recunoştinţa colegilor lor
şi a lumii noastre intelectuale pentru cadoul
oferit „la aniversară“: o carte frumoasă,
pasionantă la lectură, preţioasă pentru vii-
torii exegeţi ai „grupării“, căci doldora de
informaţii şi de mărturii despre unul dintre
cele mai importante „fenomene“ revuistice,
literare şi larg‑culturale ale perioadei.
Pe lîngă corespondenţa convocatoare şi
pe lîngă insistenţele obligatorii pentru ca
autorii invitaţi să‑şi şi trimită contribuţiu-
nile, lăsînd la o parte şi laborioasele opera-
ţiuni de redactare şi de pregătire pentru ti-
par, problema principală era aceea a
gestionării unei asemenea materii stufoase.
Cum să organizezi volumul?: pe etape din
istoria revistei, în funcţie de specializările
echinoxiştilor din sumar, adică pe genuri,
eventual după prestigiul lor scriitoricesc
ori, ca la catalog, după alfabet?! Pop şi Teu-
tişan, cunoscători „din interior“ ai „feno-
menului“, deci subiectivi, dar şi meseriaşi ai
criticii şi istoriei literare, profesori ai Uni-
versităţii clujene, unul senior, celălalt activ,
6 • APOSTROF
Ion Bogdan Lefter
deci, pe cît e omeneşte posibil, obiectivi, au
împărţit „marfa“ în cîteva secţiuni şi‑au
găsit şi anumite soluţii de completare a
unor „goluri“, astfel încît un ansamblu al-
cătuit din „petice“, din texte scurte, scrise
din perspectivele personale ale sutei şi ceva
de autori, să se „rotunjească“ într‑o imagi-
ne cît mai coerentă: 50 de ani de Echinox
între cele două coperţi ale opului aniversar.
Prima decizie a fost aceea de a le da Ce-
zarilor, conducătorilor succesivi ai revistei,
ce‑i al lor: le‑au fost rezervate trei secţiuni,
însumînd peste 200 de pagini. Mai întîi –
Rapoarte de etapă alcătuite de Ion Pop, Aurel
Codoban, Ştefan Borbély, Corin Braga,
Horea Poenar şi Rareş Moldovan. Titlul co-
mun, sobru‑administrativ, e de fapt glumeţ,
căci „rapoartele“ celor şase n‑aveau cum să
fie – şi nici n‑ar fi fost de dorit să fie... – strict
descriptive, reci‑rezumative: cu multe detalii
factuale, avansînd şi aprecieri generale, de
situare istorică şi culturală, Pop & comp.
sînt inevitabil şi memorialişti, povestesc cum
a fost, relatează scene semnificative, fac por-
trete şi reconstituiri de atmosferă. Întrucît
Ion Pop, care a preluat conducerea revistei
de la numărul 2, la‑nceputul lui 1969, a fost
secondat, dintre „fondatorii“ de la finele lui
’68, de Marian Papahagi, sînt incluse în
această primă secţiune şi fragmente dintr‑un
interviu acordat de acesta din urmă, în 1997,
cu doi ani înainte de stingerea sa neaşteptată
din viaţă, la doar 50 de ani şi 3 luni, Dorei
Pavel (scriitoare şi conlocutoare de dialoguri
scriitoriceşti apropiată şi ea de „mişcare“).
Nu e limpede de ce din parada redactori-
lor‑şefi lipsesc Eugen Uricaru, liderul primei
formule redacţionale, la numărul inaugural,
pe‑atunci student, cunoscutul prozator de
mai tîrziu, şi Dan Şăulean, care a condus
echipa din primii ani postcomunişti, 1990-
1993, tot student fiind (ceilalţi au dirijat re-
vista ca tineri profesori ai Universităţii cluje-
ne). Textul cu care Uricaru va apărea în
secţiunea a 4‑a a cărţii, exact despre începu-
turile Echinox‑ului, la a cărui „primă istorie“,
ba chiar şi „preistorie“ a participat ca princi-
pal „instigator“, „cap al răutăţilor“, s‑ar fi
potrivit de minune în deschiderea ...50‑ului.
Iar Şăulean, despre care aflăm că s‑a stabilit
peste Ocean, oare n‑a putut fi contactat?! –
sau poate nu‑şi va fi trimis mărturia pînă la
termenul‑limită de plecare a cărţii către tipo-
grafie... Apoi, dacă‑n seria „directorială“ a
fost aşezat şi Papahagi, mai lipseşte şi Ion
Vartic, care‑avea să completeze din 1972
miticul „triumvirat“ echinoxist al „epocii de
aur“ de pînă‑n 1983. Va fi şi el, Vartic, pre-
zent mai la vale, în secţiunea a 3‑a, cu un text
despre Papahagi scris la stingerea aceluia din
viaţă, reluat din primul Apostrof pe 1999
(evenimentul tragic survenise pe 18 ianua-
rie...), şi‑n vastul compartiment al 4‑lea al
cărţii, cu fragmente dintr‑un interviu acor-
dat mai‑tinerei echinoxiste Anca Haţiegan
despre dimensiunea teatrală a „grupării“
(fără menţiunea vreunei prealabile publicări,
deci probabil inedit).
Se‑nţelege că, în directă cunoştinţă de
cauză, toţi liderii revistei depun depoziţii de
mare interes, cu informaţii utile, unele neli-
vrate în evocări anterioare. Nu sînt toate
sărbătoreşti!: Borbély, co‑director în tan-
dem cu Braga în 1993‑2000, şi Poenar, care
le‑a fost succesor, nu ocolesc contenciosul
premergător reorganizării, rămas traumatic
pentru „grupare“, scindată de‑atunci între
– de‑o parte – revista celor mai recente „va-
luri“ de studenţi filologi clujeni, radicalizaţi,
musai‑insurgenţi, interesaţi mai mult de re-
flectarea publicistică a actualităţii culturale,
şi – de cealaltă – sobrele Caiete Echinox,
academice, erudite, dirijate de Braga şi
Borbély, apoi doar de cel dintîi, cu contribu-
ţii ale tinerilor înclinaţi mai mult spre cerce-
tare, masteranzi şi doctoranzi, dar şi‑ale
profesorilor lor, foşti echinoxişti, însă nu
obligatoriu, alţi colaboratori fiind „externi“,
din ţară sau din străinătate. Dacă Poenar
descrie turbulenţele cu pricina şi întregul
„fenomen“ pe tonuri cît‑de‑cît potolite de
trecerea anilor, Borbély nu uită atacurile la
care mai‑junii i‑au supus în anii ’90 şi după
aceea şi pe el, şi pe toţi echinoxiştii „vechi“.
Debutul textului său din ...50 e concludent:
„Investiţia mea sufletească devotată, entuzi-
astă în redactarea Echinox‑ului şi în solidari-
tatea umană care s‑a articulat în jurul ei s‑a
surpat iremediabil odată cu ironiile subur-
bane care au fost puse în circulaţie de către
echipa lui Horea Poenar, cu prilejul editării
numărului festiv 4‑5‑6/ 2003...“ ş.a.m.d.
(p. 43). Borbély are dreptate, căci acolo
numele‑i fusese stîlcit sistematic drept
„Bolbély“... Incalificabil, cu posibile impli-
caţii şi xenofobe, inacceptabile şi inaccepta-
bil! Şi: „tentativa de discreditare m‑a marcat
atît de neplăcut, încît m‑a înstrăinat de peri-
oada în care am condus revista“, pînă la a
considera „textul de faţă – scris la cerere,
oarecum împotriva voinţei mele...“ (Ibid.).
Teribil... În consecinţă, va urma un „raport“
nu asupra directoratului Borbély‑Braga, ci
asupra coagulării „formulei erudite“ a Caie‑
telor Echinox, ceea ce va presupune – totuşi
– şi menţiuni ale transformărilor revistei
după 1990 şi‑ale stărilor conflictuale care‑au
survenit în mai multe rînduri. În „raportul“
imediat următor, co‑timonierul Braga va
relata totul mai factual şi mai temperat,
într‑o evocare a Treizeci de ani în Echinox, de
cînd şi‑a început studenţia şi ucenicia la re-
vistă, în 1981, şi pînă azi.
n
(Va urma)

Istoria literaturii
ca operă imperfectă
„nu am vrut să scriu o operă perfectă (…),
ci una vie şi chiar contradictorie“
(Nicolae Manolescu)
L a cincisprezece ani de
la publicare, despre Is‑
toria critică a literaturii
române. 5 secole de litera‑
tură a lui Nicolae Mano-
lescu se pare că s‑a spus
cam tot ceea ce se putea
spune. Unii au scris eta-
lându‑i calităţile, alţii au
contestat‑o tăcând. Alexandru Cistelecan
îşi afirmă tranşant opinia, lăsând impresia
unui dialog cu accente polemice: „Nu doar
cel mai important critic al perioadei post-
belice a fost Nicolae Manolescu, ci criticul
decisiv al întregii perioade, care, în sub-
stanţă, a hotărât asupra scării de valori şi
asupra «canonizabililor»“. Sau: „Spus cu
tot cinismul (dar şi cu toată tristeţea), dacă
din toată critica vremii n‑ar supravieţui de-
cât a lui, imaginea literaturii contemporane
n‑ar avea prea mult de suferit“. Afirmaţiile
criticului pot să‑i surprindă pe unii: „din
cel mai important cronicar postbelic, Ma-
nolescu a devenit cel mai important istoric
al literaturii române de la Călinescu încoa-
ce (şi comparabil doar cu Călinescu)“.
Gestul editurii Cartea Românească de a
reedita istoria manolesciană este un fericit
prilej pentru relectura cărţii, dar şi pentru
fixarea unei autentice „poetici“ a demersu-
lui pentru care optează criticul şi istoricul
literar. Pentru Nicolae Manolescu, istoria
literaturii nu poate fi decât „una scrisă la
două mâini, care se desenează reciproc şi
simultan deşi aparţin unor vremuri diferi-
te“, sub semnul unui necesar dialog cu in-
terpretări anterioare dar, mai ales, şi acest
detaliu nu poate trece neobservat, cu opera
însăşi.
Volumul lui Nicolae Manolescu îşi ac-
centuează semnificaţiile sub semnul relaţiei
dintre istoria literară şi literatură: „În lipsa
istoriei literare şi a criticii, consideră auto-
rul, literatura nu poate exista ca literatură,
ca, adică, ansamblu coerent de opere şi ca
ierarhie de valori“. Mai exact, istoria litera-
ră legitimează literatura: „Nu literatura a
dat naştere criticii şi istoriei literare, ci isto-
ria şi critica literară au dat naştere literaturii
prin chiar faptul că au făcut‑o conştientă de
noua ei natură: din sacră şi înaltă, literatura
a devenit profană şi comună“.
Fixându‑şi opţiunea, istoricul literar se
referă la efectul pervers al istoriei călinescie-
ne, efect care a constat într‑o „paradoxală
escamotare a istoriei literare, critica ocupând
întreg prim‑planul“. Acelaşi efect „pervers“
l‑a avut abordarea anistorică a literaturii, cel
Istoria critică... a lui Manolescu în dezbatere
Mircea Moţ
care a viciat critica şi istoria literară fiind
structuralismul care „i‑a dat criticii literare
iluzia că poate aspira la titlul de ştiinţă“.
Impostura structuralismului ţine de faptul
că esteticianul, mai ales, este pus în parante-
ză, eludându‑se „esenţa estetică a literaturii“.
Din această perspectivă se cuvine înţeleasă
raportarea lui Nicolae Manolescu la canonul
literar. Sorin Alexandrescu scria că o „discu-
ţie despre canon ar trebui să pornească de la
recunoaşterea faptului evident că «ordinea
literară» românească a fost stabilită de patru
oameni: Maiorescu, Lovinescu, Călinescu şi
Nicolae Manolescu“, despre ultimul afir-
mându‑se că „salvează decenii de‑a rândul,
din negura comunistă, grâul curat”. Nicolae
Manolescu este de acord că latura protecţio-
nistă sau „diferenţiatoare“ a canonului nu
şi‑a pierdut actualitatea, iar precizarea referi-
toare la canon este definitorie pentru per-
spectiva istoricului literar: „Canonul se face,
nu se discută“. Cu menţiunea că în literatură
„canonul nu poate fi decât estetic“. Nicolae
Manolescu îşi afirmă opţiunea pentru critica
estetică („nicio critică nu e valabilă pe ter-
men lung dacă nu e estetică“). Această critică
estetică se desfăşoară sub semnul lecturii,
concentrându‑se evident asupra operei, mai
exact „critica este o lectură în principal este-
tică“. Afirmaţia este perfect motivată câtă
vreme o critică de acest fel îi convinge pe
cititori, este stimulatoare pentru lectura
operei (cartea „merită să fie citită“), dar mai
ales, susţine criticul, doar „critica estetică
are acces la exactitatea exprimării literare“.
Pledând pentru lectură şi pentru critica
estetică, autorul nu neglijează faptul că re-
laţia cu opera evidenţiază un eu, al criticu-
lui, care nu mai pare dispus să‑şi accepte
prezenţa discretă. Pe parcursul lecturii se
produce un complex proces de cunoaştere,
a operei şi cunoaşterea de sine: „încercând
să‑i cunoaştem pe alţii, diferiţi de noi, reu-
şim să ne cunoaştem pe noi înşine“. Îmi
place să cred că de aici se deschide o per-
spectivă generoasă asupra unei caracteris-
tici esenţiale a istoriei şi a criticii manolesci-
ene. Istoria critică a literaturii române. 5
secole de literatură se doreşte în egală mă-
sură o operă, cu tot ce implică aceasta. Cri-
ticul literar are tot dreptul să se considere
un autor, indiscutabil un scriitor, el chiar
este un scriitor (criticii autentici au contat
ca mari scriitori în măsura în care eul lor
si‑a îngăduit mişcarea subiectivă în spaţiul
textului). Precum scriitorul, criticul ope-
rează nu în planul realităţii imediate, ci în
spaţiul literar, optând, selectând şi configu-
rând totul în funcţie de propria‑i personali-
tate. Tot ceea ce rămâne în afara acestei
configurări nu este neapărat lipsit de valoa-
re, cum s‑ar putea crede (ceea ce a generat
suficiente iritări), ci pur şi simplu nu este
compatibil cu „harta“ pe care o conturează
criticul (Nicolae Manolescu se referă nu
întâmplător la o metaforică „hartă ideală“,
imposibil de concretizat). Istoria literară,
menţionează Nicolae Manolescu, exprimă
ea însăşi un autor, însă nu unul „abstract,
intemporal“, cum s‑ar putea crede, ci pe
unul concret, „pe mine cel de acum şi de
aici“. Ca expresie şi ca operă, istoria litera-
turii înregistrează cu fidelitate mişcările şi
subiectivitatea autorului, acea geometrie a
trupului nostru despre care scria Ioana Em.
Petrescu. Este o operă ce nu poate trăda (şi
nici nu este dispusă de altfel să o facă) auto-
rul „cu lecturile, competenţa, temperamen-
tul, gustul şi capriciile mele“.
Acceptată ca operă (şi reflectare subiec-
tivă a realităţii literare) istoria literaturii nu
poate fi, dincolo de voinţa autorului, decât
o operă impură prin definiţie: harta pe
care el o propune este diferită de o hartă
ideală pe care, naivii, o mai cred, totuşi,
posibilă: „Dacă, pe de altă parte, e adevărat
şi cât de frumos spus de către Călinescu în
finalul prefeţei la Istoria lui, că literatura
«poate sluji drept cea mai clară hartă a po-
porului român», nu mă consider, în ce mă
priveşte, decât unul dintre zecile de carto-
grafi, silitor şi modest benedictin al ideii că
fiecare se cuvine judecat după ce a realizat,
oricât de mare ar fi depărtarea la care se
află harta lui de harta ideală pe care, în
naivitatea lor, iubitorii de literatură o cred
posibilă“. Nu poate fi perfectă istoria litera-
ră, ci, în imperfecţiunea ei, o operă impură:
„Toate istoriile literare visează să fie pure
prin definiţie şi sunt impure prin natură.
Există destule impurităţi şi în cea de faţă.
Nu le‑am eliminat fiindcă nu am vrut să
scriu o operă perfectă (din acest punct de
vedere) şi stearpă, ci una vie“.
Autorul, respectându‑şi pe deplin con-
diţia, este conştient de relaţia sa cu cititorul
şi, într‑un fel, de complicitatea acestuia la
înţelegerea şi, implicit, legitimarea celor
scrise ca expresie a unei subiectivităţi crea-
toare: „Cartea mea va fi înţeleasă cu atât
mai bine cu cât cel care o va citi va fi reflec-
tat el însuşi la operele comentate în ea“. Cu
atât mai mult cu cât atitudinea autorului
faţă de cititor se cuvine bine înţeleasă, în
lipsa ei de aroganţă: „Nu ofer un manual
destinat instruirii, ci, cel mult, o încercare
menită să placă celor instruiţi“.
O istorie a literaturii române, aşadar,
Istoria critică a literaturii române. 5 secole de
litteratură este în primul rând operă, sem-
nată de Nicolae Manolescu.
n
Anul XXXI, nr. 4 (359), 2020 • 7
 Polemici
Adevărul despre
Blaga şi Radu Stanca
F apt cam bizar, în ultima vreme, pare să
prindă cheag o anume interpetare de-
formatoare a relaţiilor dintre Blaga şi Radu
Stanca din perioada refugiului Universită-
ţii clujene la Sibiu. Iar dezinformarea, pe
cît de naivă, pe tot atît de perversă, provine
tocmai din Sibiu, fiind iniţiată – vom vedea
mai încolo proba – de Anca Sîrghie, secon-
dată, de mirare!, de Marin Diaconu, edito-
rul binecunoscut. În recenta ei carte de ese-
uri şi studii, Domni şi Doamne (Polirom,
2020), Marta Petreu ne lămureşte, clar şi
fără drept de apel, cum un anume episod
publicistic care îi implică pe Blaga şi pe
Stanca şi care a făcut pe atunci vîlvă este,
astăzi, „distorsionat din punct de vedere
cronologic şi cauzal“.
Cazul merită, cred eu, să fie încă o dată
reluat. Iată mai întîi despre ce este vorba.
În 1942, în atmosfera îmbîcsită de tomba-
terele ortodoxiste, care îl atacă pe autorul
Eonului dogmatic, considerîndu‑l „o primej-
die naţională“, foarte tînărul pe atunci Ra-
du Stanca publică în numărul pe mai al re-
vistei Transilvania, o cronică dedicată cărţii
Religie şi spirit, viitoare secţiune secundă
din partea a doua a Trilogiei valorilor. Co-
mentariul minuţios al lui Radu Stanca se
încheie, e adevărat, cu o uşoară pişcătură la
adresa „teologilor noştri“, care, după o lec-
tură corectă a cărţii, „ar putea să mediteze
cu oarecare folos înainte de a se pronunţa“.
Imediat după apariţia cronicii lui Stanca au
sărit ca arşi, indignaţi, de‑a valma, gazetari
şi teologi, iar Mitropolia Ortodoxă din Si-
biu a cerut redacţiei Transilvniei să se deso-
lidarizeze de cronica publicată, ameninţînd
că în caz contrar „reprezentanţii bisericii îşi
dau demisia de la «Astra»“. Timorată, „As-
tra“ (editorul revistei) s‑a executat imediat,
anunţînd că se desolidarizează de respecti-
va cronică a lui Stanca, întrucît ea „rămîne
pe linia tradiţiei sale aproape seculare, de
respect faţă de instituţiile de temelie ale
neamului“. Fără să vrea, tocmai comunica-
tul Astrei dă de gol presiunea exercitată de
biserică asupra asociaţiei culturale; or, în
cartea lui Blaga şi‑n cronica lui Stanca este
vorba numai şi numai despre fenomenul
religios, deloc despre formele lui instituţio-
nale. În consecinţă, ca reacţie la comunica-
tul „Astrei“, Blaga anunţă într‑o scrisoare
deschisă că „socoteşte, prin ceea ce spune şi
nu spune [respectivul comunicat] o jignire
adusă spiritului de libertate, sub pavăza
căruia orice intelectual are dreptul să se
creadă pus cînd încearcă un pas nou în do-
meniul culturii“. Drept urmare, consideră
că „locul meu nu mai poate fi nici o singu-
ră clipă în cadrele Asociaţiei“.
Pare acum de necrezut că o simplă cro-
nică de carte, una adecvată, decentă şi raţi-
8 • APOSTROF
Ion Vartic
onală, a putut provoca în epocă un aseme-
nea jalnic scandal. Dar nu mi se mai pare
aşa de necrezut cînd citesc felul în care duo
Sîrghie‑Diaconu rezumă chiar şi astăzi, la
aproape 80 de ani distanţă, situaţia iscată
atunci. Maniera aleasă e una pervers‑con-
fuză: Blaga, „nemulţumit de recenzie (? şi
iritat de serialul lui Dumitru Staniloae) îi
trimite o scrisoare (26 august) lui Iuliu
Moldovan, preşedintele Astrei (revista este
organ al Astrei), tipărită în „Ţara“ (2 sep-
tembrie) şi îşi dă demisia din asociaţie.
Conducerea Astrei se desolidarizează de
recenzia lui Radu Stanca“. Acest rezumat
pe care ni‑l oferă cei doi cercetători are o
logică absurdă: deşi respectă libertatea de a
gîndi, Blaga s‑ar fi supărat că revista a pu-
blicat cronica lui Radu Stanca; în acest sens
el trimite o scrisoare publică preşedintelui
Astrei; şi deşi Astra, cu revista ei cu tot,
s‑au desolidarizat de textul lui Stanca, Bla-
ga ar fi rămas în continuare nesatisfăcut în
orgoliul său, aşa că şi‑a dat demisia din ca-
drele Astrei! Aici iese în evidenţă acea dis-
torsionare a faptelor, a sensului şi a efectelor
lor despre care vorbeşte şi Marta Petreu.
Cei doi autori, Sîrghie‑Diaconu, l‑au pus în
felul acesta pe Blaga într‑o lumină penibilă,
ca şi cum ar fi fost un răzgîiat. Evitînd să
citeze pasaje semnificative din scrisoarea
lui Blaga şi, de asemenea, evitînd să semna-
leze reacţia de şantaj a Mitropoliei Ortodo-
xe din Sibiu, cei doi cercetători falsifică pe
tăcute, căci prin omisiune, sensul scrisorii
deschise a lui Blaga: căci ei ascund faptul că
acesta protestează nu numai în nume pro-
priu, ci şi în acela al lui Radu Stanca: „ Atît
cartea mea, cît şi cronica dlui Stanca au avut
darul să stîrnească grave nedumeriri unor
minţi încîlcite...“ ş.a.m.d., a scris foarte clar
filosoful în protestul său. Din prezentarea
rezumativă a perechii Sîrghie‑Diaconu, se
vede limpede că aceştia nu au deloc intenţia
de a semnala jignirile pe care le‑au suportat
atît Blaga, cît şi Radu Stanca din partea te-
ologilor, a Astrei şi a organului ei de presă,
ci că ei urmăresc tacit şi abil să distragă
atenţia de la comportamentul retrograd de
atunci al Bisericii ortodoxe şi că o protejea-
ză trecînd sub tăcere şantajul ei asupra As-
trei şi revistei Transilvania. Nu întîmplător,
referinţa lor neexplicată la serialul lui Stăni-
loae rămîne în aer ca un ciot fără rost.
Că e vorba de o acţiune conştientă de
deformare a adevărului şi de scoatere a Bi-
sericii din cauză se vede din faptul că, ulte-
rior, în revista Euphorion, nr. 3/2018, Anca
Sîrghie revine asupra episodului, rezumîn-
du‑l în felul următor: „În nr. 5 din 1942 al
revistei Transilvania, Radu Stanca recenza
studiul [sic!] Religie şi spirit al profesorului
său, care va reacţiona exprimîndu‑şi ne-
mulţumirea într‑o scrisoare deschisă, tri-
misă în 26 august preşedintelui Astrei, Iu-
liu Moldovan, text publicat în Ţara din 2
septembrie 1942. Mai mult, Lucian Blaga
demisionează din Astra, ceea ce va obliga
conducerea asociaţiei să se delimiteze de
recenzia lui Radu Stanca în articolul [sic!]
O lămurire, care a apărut în Transilvania
nr. 7‑8, iulie‑august 1942“. În continuare,
autoarea sugerează că protestul şi demisia
lui Blaga sînt gesturi cu totul lipsite de lo-
gică, întrucît: „Punctele de vedere se expri-
mau liber, fără vreo rezervă provocată de
raportul student‑profesor“. De aici, autoa-
rea trece la fiţe cu sugestii de fină psiholo-
gie: „Să credem, totuşi, că o tensiune subli-
minală s‑a creat atunci între ei?“, adică
între studentul Radu Stanca şi profesorul
Lucian Blaga; apoi continuă:
„Cert este că, deşi a activat cîtva timp ca
asistent al lui Lucian Blaga, ceea ce s‑a în-
tîmplat şi cu I.D. Sîrbu, în fapt, Radu Stan-
ca nu a fost angajat cu forme legale clare, ci
profesorul a desemnat pe Ovidiu Drimba
pentru ocuparea acelui post“.
Lăsînd la o parte încîlceala frazei şi su-
gestia că marele filosof s‑ar fi răzbunat pe
fostul său student, să observăm că în versi-
unea Anca Sîghie biserica şi teologii ei au
dispărut complet din scandalul pe care
tocmai l‑au generat; apoi, să mai precizez
un lucru, pornind chiar de la o autobiogra-
fie pe care Stanca a fost obligat s‑o facă la
începutul anilor 1960: „...în anul 1943 am
fost numit ca asistent suplinitor la Universi-
tatea din Cluj‑Sibiu, la Catedra de Filozofia
culturii. În 1945, prin întoarcerea Univer-
sităţii la Cluj şi prin revenirea titularului în
post, am rămas la Sibiu“. Stanca face preci-
zări corecte şi verificabile. În toamna tîrzie
a anului 1943, Zevedei Barbu fiind arestat
şi condamnat (într‑un proces politic, pen-
tru că era comunist), Radu Stanca l‑a înlo-
cuit pe postul de asistent al lui Blaga, pri-
mind ulterior de la Minister decizia de
numire începînd cu data de 1 ianuarie
1944 (şi un salar de 18 000 lei). O copie a
acestei decizii de numire ca asistent univer-
sitar suplinitor se află în arhiva scriitorului;
iar despre această decizie oficială, cu „for-
me legale clare“, Anca Sîrghie putea afla şi
din Viaţa lui Lucian Blaga de Ion Bălu. Cît
priveşte rămînerea lui Radu Stanca în Si-
biu, cînd Universitatea „Regele Ferdinad i“
s‑a întors la Cluj, asta este o problemă des-
pre care o să scriu altă dată.
Aşa că încercarea de neînţeles a Ancăi
Sîrghie, secondată de altfel de Marin Dia-
conu, de a‑l transforma pe Radu Stanca
într‑o cauză de supărări pentru Blaga şi de
a‑l degrada din asistent al lui Blaga într‑un


Să uităm sau să ţinem minte?
O are de ce, mă întreb, când Marta Pe-
treu m‑a „îmbiat“ să scriu ceva... la
gazeta ei pe care, ştie, o citesc de la apariţie,
număr de număr, ca abonată serioasă, zic,
oare de ce m‑am gândit că despre un coleg
şi bun prieten maghiar ar fi bine să scriu?
Nu ştiu, cert e că povestea pe care vreau să
v‑o spun e tristă. Tristă din cale afară, mai
ales pentru cei care mai suntem în viaţă,
mai puţin pentru el, plecat de ani buni în
lumea drepţilor...
Scrisesem despre el în prima mea carte,
Istorii şi isterii teatrale, apărută în 2003.
Pensionarea, cel puţin mie, mi‑a adus acea
libertate după care am tânjit treizeci de ani,
aşa că, în 2000 am scos, împreună cu câţi-
va colegi (Dumitru Chirilă...) un solid
Studiu monografic al Teatrului din Ora-
dea, iar în 2003 valorificam într‑o carte
scrisori şi poveşti teatrale strânse în desagii
din podul instituţiei.
Personajul acestor frânturi de amintiri
se numeşte Kelemen István, Pişta, cum îi
spuneam noi. Urmărit de Securitate, fostul
secretar literar al secţiei maghiare a Teatru-
lui de Stat plecase, mai de voie, mai de ne-
voie, la Debreţin, în anul 1976. Acolo şi‑a
găsit sfârşitul, după nici doi ani... Ştiam de
la soţia lui, Marta (da, tot Marta o cheamă
– o profesoară de limbă maghiară, delicată,
sensibilă, o femeie prietenoasă, inteligentă,
iubitoare, un suflet armonios, cum rar am
întâlnit), că moartea lui s‑a datorat stresu-
lui provocat de foarte desele „invitaţii“ la
Securitatea din Oradea, la cele mai imposi-
bile ore din zi şi din noapte. Îl interogau pe
teme, incredibil... teatrale: documente pri-
vind istoria teatrului maghiar din Oradea,
pe care le adunase pentru o viitoare teză de
doctorat. Păcat mare, cum se vede... Stresul
continuu la care a fost supus i‑a activat niş-
te tumorete pe care le avea din adolescenţă,
de la o căzătură, cu ele, confirmându‑i
medicii, putând trăi mult şi bine, dacă n‑ar
fi fost... puse în mişcare de stres.
Povesteam în carte despre prietenia
noastră, ca secretari literari care am împăr-
ţit acelaşi birou zece ani, despre minunata
noastră prietenie cu el şi cu familia lui.
Aveam multe lucruri în comun, câte doi
copii, preocupări casnice comune, dragos-
tea de teatru, lecturile etc. Şi, da, am relatat
 Central al pmr, Blaga pomenea, repetat,
fel de impostor este total contrazisă de fap-
te. Şi lamentabilă. La fel, insinuarea că,
după întîmplările din vara‑toamna anului
1942, Blaga i‑ar fi purtat pică lui Radu
Stanca este la fel de lipsită de temei, căci
relaţiile dintre cei doi intelectuali au rămas
pe mai departe afectuoase, Blaga l‑a luat pe
tînărul scriitor ca ajutor la Saeculum, iar
cînd a plecat în refugiu, la Căpîlna (aprilie
1944) i‑a dat lui Radu locuinţa sa, cu chei
cu tot, în grijă. Cu rugămintea, insistentă,
ca acesta să se mute în casa sa. Iar în 1959,
cînd a adresat un memoriu către Comitetul
Elisabeta Pop
„vizita“ noastră, a colegilor, prima şi ulti-
ma, din fericire, la sediul Securităţii. Pasă-
mite, ni se cerea să dăm cu subsemnatul
despre Pişta... Văzând că am scris numai
lucruri bune, colonelul securist (care de al-
tfel era des prezent prin teatru, deci noi
ştiam cine e) m‑a întrebat dacă e atât de
bun precum am scris. „N‑am spus că e
perfect, dar ştiţi pe cineva perfect? am în-
trebat. E un coleg şi un prieten foarte seri-
os, un profesionist, ştie carte, e o adevărată
enciclopedie, iubeşte teatrul, e un om ex-
trem de bine crescut, politicos, cum să
scriu ceva rău despre el, numai pentru că
dvs. poate asta aşteptaţi? Oare ce impresie
v‑aţi face despre mine, bănuiesc că sunteţi
la curent cu relaţiile noastre, ale celor din
teatru, dacă aş scrie tot felul de răutăţi sau
neadevăruri?“ „Lăsaţi, tovarăşa, mi‑a răs-
puns prompt, că mai avem noi şi de la alţi
colegi păreri despre el. Şi, poate nu ştiţi,
atitudinea lui faţă de români nu e cea mai
bună, uneori e chiar duşmănoasă.“ Culmea
e că acel colonel era ungur... dar, vorbind
bine româneşte, n‑am sesizat dubla mize-
rie, aceea de a se preface mare român...
Cartea a ajuns şi la Marta, a citit şi a
plâns, mi‑a scris o scrisoare emoţionantă.
Ţinem şi azi, cât putem, legătura, de câteva
ori chiar ne‑am vizitat. Şi, iată că, într‑o zi,
anul trecut sau chiar acum doi ani, îmi vine
un plic mare maroniu, de la Debreţin. În-
soţite de o scrisoare, Marta îmi trimitea
câteva pagini, zece, douăsprezece, din Do-
sarul de la cnsas al soţului ei, dosar căutat
de un prieten, ea n‑ar fi avut putere să‑l
ceară. Se aflau, printre altele, acolo şi decla-
raţiile noastre, ale colegilor. „Tu nu l‑ai
trădat“, mi‑a scris ea, dar uite câţi au fost
cei care... Aşa era, am văzut că unii, de frică
sau din laşitate, au scris şi lucruri rele des-
pre Pişta. Uneori mărunte, neînsemnate,
dar din care reieşea că e „duşmănos“ faţă de
români şi, mai ales, că duce o politică ire-
dentistă, că se numără printre ungurii care
susţin că „Ardealul a fost şi este al unguri-
lor“. Din păcate am văzut că unii dintre
semnatari erau unguri şi asta a întristat‑o
cel mai mult pe Marta.
Pe mine însă m‑au siderat de‑a dreptul,
paginile în care un securist şi‑a scris Ra-
portul pentru şefi, un raport de urmărire a
textul lui Stanca drept „o recenzie favorabi-
lă despre cartea mea Religie şi spirit“.
Nu pot să închei fără să remarc că, în
dorinţa nesăbuită de a apărea în prim‑plan
ca biografă a familiei Radu şi Doti Stanca,
Anca Sîrghie ajunge să facă fapte ce mi se
par inadmisibile şi de prost‑gust. Pe de o
parte, publică un şir interminabil de aşa‑zi-
se convorbiri cu orice sibieni (sau cu urma-
şii lor) care, doritori să se pună şi ei în evi-
denţă, debitează tot felul de fantasmagorice
şi semidocte amănunte despre Radu Stan-
ca. Iar pe de altă parte, la fel de nemiloasă,
Eseu
„suspectului“ Kelemen, de la plecarea din
gara Oradea, în delegaţie la Bucureşti, până
la sosirea în gară, după două, trei zile. Adi-
că securistul, „organul“, relatează cum se
urcă în tren, cum ajunge la hotel şi apoi ce
face, unde merge şi cu cine se întâlneşte,
pas cu pas...
Cu cine se vede? Cu traducători la Tea-
trul Naţional, cu oameni de cultură, cu
prieteni unguri şi români; se duce la Minis-
ter, la Direcţia teatrelor, la câteva teatre
unde avea prieteni secretari literari şi de
unde mai afla ce e nou în teatre, ce piese
mai au ei, ce s‑a mai tradus etc... Îmi vine
să spun, ca‑n Noaptea furtunoasă..., securis-
tul după el... La restaurant vede ce mănân-
că, ce cărţi îşi cumpără la librărie, ce reviste
de la chioşcuri, la ce spectacol se duce seara,
vede că intră la atm (Asociaţia noastră tea-
trală, azi uniter), securistul după el, nu‑l
slăbeşte din ochi până se duce la culcare,
apoi până pleacă la gară şi se urcă în acelaşi
tren cu el.
După ce am citit acest penibil Raport,
mi s‑a făcut frig, m‑a luat cu furnicături pe
spinare. Aşa deci am fost urmăriţi toţi, pas
cu pas, zi de zi... poate nu toţi şi nu tot
timpul, dar de multe ori... Şi cu ce costuri??
Din banii noştri, bani publici, eram urmă-
riţi de aceşti securişti, unii semianalfabeţi
care nu ştiau să scrie corect, care nu ştiau şi
nici nu‑i interesa ce valoare culturală şi
umană aveau oamenii pe care ei îi urmă-
reau ca pe nişte răufăcători?!
Pişta e demult plecat într‑o lume poate
mai bună, dar asta nu ne împiedică pe noi,
cei care am mai rămas o vreme pe‑aici, să
ne aducem aminte de el, de un prieten bun
care nu avea altă vină decât că ţinea cu nea-
mul lui, respectând însă şi neamul nostru.
Eu una nu vreau să uit nimic din ce‑a fost,
nici binele, nici răul...aşa că am scris aceste
rânduri, ca o aducere aminte, mai ales pen-
tru cei tineri, care nu ştiu şi nici nu pot
pricepe cum am putut noi îndura asemenea
tratamente.
Am putut, am răbdat, resemnaţi ca So-
nia lui Cehov, am fost laşi sau fricoşi, poate
resemnaţi, dar, iată, nu vrem să uităm.
n
Oradea, 13 febr. 2020
a produs un fals patentat inventînd cap‑coa-
dă un aşa‑zis interviu cu Doti Stanca, căre-
ia pe deasupra a avut tupeul să îi dea cartea,
punînd‑o în felul acesta pe Doti, o doamnă
renumită pentru marea ei discreţie şi ele-
ganţă interioară, într‑o situaţie imposibilă.
Falsul interviu, ca şi convorbirile la care mă
refer, se află în volumul Anca Sîrghie, Ra‑
du Stanca. Evocări şi interpretări în evantai.
Dacă e cazul, am să mă refer altă dată la
actele ratate prin care confecţionera acestui
fals interviu se trădează fără drept de apel.
n
Anul XXXI, nr. 4 (359), 2020 • 9
 Proză
Simfonia mută.
C ăldura era în toi. Pietrele fierbeau. Ni-
sipul ne frigea tălpile. Când ne încume-
tam să ieşim pe trotuar, în urma noastră
rămânea asfaltul găurit de şlapi. La amiază
zăceam în şezlongurile noastre pe terasă,
privind în depărtări. Potopit de toropeală,
îmi simţeam sufletul desprinzându‑se în-
cet, ca o scamă, din trupul năduşit de căl-
dură, îmbrăcat într‑o cămaşă subţire de
pânză de in, pătată la subsuori, şi o pereche
de pantaloni scurţi, ce‑mi conferea aerul
unui explorator pregătit să străbată în lung
şi‑n lat o junglă nevăzută. Urmăream
această uşoara adiere „lăuntrică“ trăind
senzaţia că mă risipesc printre plopi şi alţi
copaci prăfuiţi peste care sufletul meu zbu-
ra asemenea unui puf de păpădie.
Zgomotul plajei îmi zgândărea plăcut
timpanele. Savuram din plin acest abandon,
lăsându‑mi ochii uşor întredeschişi pradă
luminii solare. Pete roşii şi verzi se roteau în
jurul irişilor, luând forme din ce în ce mai
ciudate. La o simplă apăsare a pleoapelor,
dispăreau stingându‑se încetul cu încetul, în
rotocoale colorate de lumini şi umbre. În
ciuda arşiţei, niciunul dintre noi nu renunţa-
se la alcool. Unii aveau în faţa lor câte un
pahar de votcă rece, cu bucăţi de gheaţă ce
se topeau alene, asemenea unor salamandre
cristaline, ce se sfărmau în alte salamandre,
din ce în ce mai mărunte. Alţii se mulţu-
meau să‑şi moaie buzele în vinul aburit, abia
scos din frigider. Unele doamne, ne priveau
cu un ochi compătimitor. Altele nu se sfiau
să bea cot la cot cu noi. Flavian, maestrul
nostru de ceremonii, cu aerul său de senator
roman aflat mereu într‑o stare de euforie, ne
recomanda în fiecare zi:
Un pic de coniac sau de pălincă la amia-
ză te face să transpiri. Iar transpiraţia mari-
nă elimină toxinele din organism. E ca o
eliberare...
Îi urmam sfaturile. Beam votcă sau co-
niac şi transpiram din plin. Ne relaxam atât
de mult, încât mâinile ne atârnau pe lângă
trup, moi ca nişte cârpe. Moleşeala nu ne
împiedica, totuşi, să facem şi un mic efort:
târându‑ne la marginea plajei, ne întindeam
picioarele în valuri. Pe la ora trei mergeam
la siestă. Stăteam întinşi în pat până la
cinci. Alcoolul îngurgitat şi hrana frugală
ne răvăşea simţurile. Ne sculam mahmuri
şi coboram din nou pe plajă. Intram în apă
şi înotam lejer pe spate, privind cum se
perindă câte un norişor firav pe un cer de
culoarea şofranului. Maestrul nostru de
ceremonii apărea doar când soarele dădea
să asfinţească. Se întindea aproape gol pe
nisip, lăsându‑şi trupul în voia brizei mari-
ne. Îl îngropam de viu acolo, înjghebând
deasupra burţii lui o piramidă, în vârful
căreia înfigeam un steguleţ albastru. Ceea
ce însemna: atenţie, furtună... Culegeam
apoi cutii de bere, scoici, dopuri de vin şi
ambalaje de la îngheţată şi tot felul de beţe,
10 • APOSTROF
Strada trompetelor
Nichita Danilov
din care construiam un cimitir marin. Sea-
ra, lângă stânci, ne înjghebam un foc de
tabără. Dansam şi jucam cărţi în jurul lui.
Îl stingeam, mult după miezul nopţii, cu
jeturi de şampanie...
D upă căderea întunericului apărea şi
Alex Doghy. Se aşeza la umbra stânci-
lor, nu departe de foc, lăsându‑şi barbişo-
nul pradă brizei. Aerul său uşor donquijo-
tesc, de personaj ireal, coborât din alte
sfere, era accentuat de nasul drept, semeţ,
plutind deasupra bărbiei avântate, de plete-
le castanii, argintate pe alocuri, de trupul
costeliv, adus pe spate, împodobit cu două
picioare lungi, subţiri, ca de păianjen. De
felul lui, Doghy era un taciturn. Puteai să
stai alături de el ore în şir fără să schimbi o
vorbă. Stând în amurg pe ţărm, cu picioa-
rele încrucişate sub el, de la depărtare părea
un idol cioplit din lemn, pus să vegheze
marea. Mă simţeam bine în această compa-
nie. Alex Doghy venea aici, la pensiune, în
fiecare vară, împreună cu soţia şi cei doi
copii ai lor. De data asta, nu ştiu din ce pri-
cină, Doghy venise singur. La ora prânzu-
lui, îl întâlneam pe terasă. Stătea acolo mo-
ţăind cu ţigara în colţul gurii şi paharul de
whisky pus pe măsuţa de sticlă sau direct
pe balustradă. Nu aflasem prea multe lu-
cruri despre el. Ştiam că pe la sfârşitul ani-
lor optzeci, reuşise să plece în exil, stabilin-
du‑se la Stockholm, şi că după Revoluţie se
întorsese în ţară. La scurt timp după sosire,
nostalgia după locurile natale s‑a transfor-
mat în înstrăinare. Nu numai prietenii, ci
parcă şi casele îşi schimbaseră înfăţişarea.
Mergea pe străzi şi se simţea străin. Senti-
mentul acesta se acutizase atât de mult, în-
cât după un an şi şase luni de peripeţii, Do-
ghy îşi strânse bagajele şi se întoarse la ai
lui, la Stockholm.
Biografia lui Doghy exercita asupra mea
o atracţie deosebită. Nu cunoşteam prea
multe amănunte despre viaţa sa, aflasem,
totuşi, suficiente lucruri pentru a‑mi face o
idee despre caracterul şi modul său de‑a fi.
Gesturile lui Alex deveniseră pentru mine
previzibile. În conştiinţa mea se imprimase-
ră o parte din ticurile lui. Câteodată, îmi
simţeam faţa străbătută de aceleaşi rictusuri
pe care le observasem şi la Alex. Un anumit
fel de‑a zâmbi dulce‑amar, făcând o cută în
colţul stâng al gurii, uşor asimetric faţă de
celălalt colţ. Sau modul său de‑a ridica
sprâncenele mi se imprimase atât de bine în
minte, încât atunci când stăteam în faţa
oglinzii, imitându‑i fără să‑mi dau seama
gesturile, mă transformam într‑un fel de
sosie a lui Doghy. Privindu‑mă în oglindă,
îi puteam reconstitui, fără să dau prea mare
greş, trăsăturile. Îi intuiam trăirile, stările
de angoasă, dar şi clipele de linişte interioa-
ră. Eram legaţi unul de altul de un fel de
cordon ombilical, care ne făcea să ne intuim
stările sufleteşti, ca şi cum am fi avut pla-
centă comună. Amândoi eram atraşi de ar-
tiştii excentrici, vizionari. Zăbovind noap-
tea pe ţărm, ascultând marea agitată, ne
aduceam aminte de povestirile lui Poe, dar
nu uitam să‑i evocăm pe Blake, pe Melville,
pe Baudelaire cu Albatrosul său, după cum
nu uitam să recităm, ascultând zgomotul
valurilor mării ce se spărgeau de ţărm, Co‑
rabia nebună a lui Rimbaud.
Discutam despre Blake, dar şi despre
Strigătul lui Edvard Munch.
Doghy visa să pune în funcţiune o „in-
stalaţie“ în care hornurile să fie legate între
ele prin intermediul unor scări împletite
din frânghii de mătase. În fiecare coş ar fi
urmat să fie amplasată câte o trompetă,
vestind apocalipsa vremurilor ce vor veni.
Ştii, îmi spuse el, am avut o perioadă
când am pictat numai coşuri. Privite de
sus, de jos. Dintr‑o parte şi din alta. Din
toate unghiurile posibile şi imposibile.
Apusurile mele de soare erau punctate de
hornuri. Hornuri din care ieşeau mâini,
picioare şi limbi de foc. Am pictat hornuri
acoperite de solzi de peşte şi reptile, hor-
nuri acoperite de pene şi hornuri acoperite
de păr. În timp ce pictam aceste viziuni
groteşti râdeam ca un nebun de unul sin-
gur. Totuşi, în ciuda veseliei mele nebu-
neşti, sufletul meu devenea pe zi ce trece
mai închis în sine, mai trist, mai sumbru.
Pictând, eram cuprins de sentimentul că la
sfârşitul travaliului meu o să mi se întâmple
ceva rău. Pe măsură ce angoasa mea creş-
tea, creştea în mine şi dorinţa de a‑mi ex-
ploata tema până la capăt. Pictând, îmi
sondam abisul lăuntric.
Subconştientul. Coşmarurile, visele de
rău augur. Da, am pictat hornuri timp de
un an de zile. Hornuri pe care creştea iarba
şi hornuri din care apăreau crengi înflorite
de cireş şi măr. Hornuri năpădite de ciu-
perci şi hornuri năpădite de ochi şi dinţi, ce
urlau la o lună nevăzută, plutind undeva
departe în hău, dincolo de timp şi spaţiu.
Era, desigur, şi urletul lui Munch acolo,
dar şi un urlet necunoscut mie, lugubru,
greu de expus în cuvinte. Noaptea, scoteam
din atelier tablourile, le rezemam de perete
şi, lăsându‑mă în patru labe, începeam să
urlu. Auzindu‑mi disperarea, câinii urlau şi
ei. Mărturisesc că beam destul de mult în
vremea aceea, şi alcoolul îmi amplifica an-
goasa. Goleam câte o cutie de bere şi urlam.
Apoi râdeam de unul singur ca un apucat.
Vroiam să mă opresc, dar nu puteam. Şi
atunci beam whisky sau votcă, până că-
deam pe podea lat. A doua zi mă sculam
mahmur, dar nu mă dădeam bătut.
Până am ajuns la saturaţie. Mi se făcuse
lehamite de acest subiect. Mi‑am înşirat pân-
zele pe podeaua atelierului şi le‑am privit cu
atenţie. Obsesia mea devenise bolnăvicioasă.
Pornisem de la un program şi ajunsesem la
viziune. Zarurile aruncate‑n horn, desigur,
te puneau pe gânduri. Ca şi mulţimea de
cărţi de joc aflate pe acoperişuri. Şi, totuşi,
ceva mă deranja. Nu cumva mergeam pe o
cale greşită?! Mi‑a fost la un moment dat
teamă că viziunea mea atinge kitsch‑ul.
Mi‑am ridicat pânzele de jos şi le‑am agăţat
de pereţi. Cu cât le contemplam mai mult,
cu atât nemulţumirea mea creştea. O sim-
ţeam ca pe o gheară înfiptă în inimă. Am
stat închis o săptămână în atelier, mi‑am
contemplat tablourile şi am băut până la ne-
simţire. Aşezat pe podea în mijlocul atelie-
rului îmi priveam pânzele, frământându‑mi
mintea. Cu un ochi atent, le cântăream de-
fectele şi calităţile. Nu reuşeam să ajung la
nicio concluzie. Oare tot ce pictasem era
kitsch?! La ce bun fusese atunci travaliul
meu?! Se adunaseră o groază de sticle şi cutii
de bere lângă mine. De mâncat, mâncasem
puţin. Totuşi, încetul cu încetul, frigiderul
se golise. Ce era de făcut?! Trebuia să cobor
la băcănie şi să aduc provizii noi. Gândul
acesta m‑a făcut să transpir. Eram slăbit,
mâinile şi picioarele îmi tremurau. Mă sim-
ţeam culpabil. Culpabil faţă de mine şi faţă
de prietenii mei. La ce îmi folosise nebunia
aceasta dacă tablourile mele, în care pusesem
atâta patimă, erau o ilustrare a kitsch‑lui?!
De ce căutasem cu tot dinadinsul o temă
atât de insolită, dantescă în esenţa ei?! De ce
pictasem hornuri şi nu flori, de pildă?! Ce
vroiam să demonstrez de fapt? Dumnezeu
mă pedepsise pentru orgoliu, pentru inso-
lenţa mea! Hornurile îmi jucaseră o festă!
Mă împinseseră spre kitsch! M‑am frămân-
tat aşa încă vreo două zile. Tablourile mă
îngrozeau. Nimic nu era autentic în ele, totul
era fals. Golind ultima sticlă de votcă, le‑am
scos pe rând în curte şi acolo, aşezându‑le cu
grijă unul peste altul, am clădit un horn, şi
le‑am dat foc. Hornurile au ars frumos. Şi
odată cu ele şi dorinţa mea de a le picta…
Îi priveam profilul din linii ferme, avân-
tate, haşurate în întuneric, peste care‑l lu-
minau reflexele roşiatic‑aurii ale tăciunilor
aproape stinşi şi zgomotul valurilor mării
ce se izbeau de ţărm.
Păcat, am zis după un timp. Şi n‑ai păs-
trat nicio relicvă?
La ce bun? zise Alex. N‑am păstrat ni-
mic, n‑am vrut să am niciun regret.
Şi n‑ai avut?
Nu ştiu, răspunse Doghy. Deseori mă
simt culpabil. Culpabil faţă de propriul
meu destin. Nu ştiu cum să spun, ca să mă
înţelegi. Există în mine o forţă care mă
împinge spre creaţie. Şi alta, spre distruge-
re. De fiecare dată, când termin o lucrare
prima mea tendinţă e s‑o fac bucăţi. Mi‑e
teamă s‑o arăt cuiva…
Şi n‑ai păstrat măcar nişte fotografii?
Vreo înregistrare?
Am filmat hornul alcătuit din tablouri.
L‑am surprins cum ardea. Pânzele se sco-
rojeau, se răsuceau în spirală, ardeau fru-
mos. Era un adevărat spectacol. Scânteile
săreau ca nişte artificii în întunericul din
curte.
Ai păstrat înregistrarea?
Nu, răspunse Alex. Eram cuprins de‑o
stare de exaltare ce se învecina cu delirul.
Trăgeam din sticlă de whisky, chiuiam dan-
sând în jurul focului şi în acelaşi timp fil-
mam. Când focul s‑a stins, am îngropat
aparatul în tăciuni… A ars destul de greu. A
trebuit să‑l întorc ca pe un cartof de pe o
parte pe alta ca să se prăjească de tot. Ca să
fiu sigur că mi‑am dus
treaba la bun sfârşit, am
desprins o şipcă de la
gard şi l‑am lovit de‑a la-
tul până s‑a făcut bucăţi-
bucăţi. Repet, n‑am vrut
să păstrez nicio vagă um-
bră din ce‑am pictat.. Mă
săturasem de hornuri
peste cap. Şi totuşi…
Şi totuşi? am întrebat
răscolind cu vârful şlapi-
lor în jarul ce mocnea
pâlpâind uşor la răsufla-
rea brizei.
Câţiva pescăruşi, ţi-
pând înăbuşit, stăteau pe
stabilopozi curăţindu‑şi
aripile. Alţii umblau pe
nisipul umed, răscolind
cu ciocurile resturile că-
zute din coşurile de gu-
noi. Umbrele lor lungi se
clătinau pe valuri.
Şi, totuşi, răspunse cu
un glas stins pictorul,
n‑am reuşit să scap de
obsesie. Hornurile îmi
apăreau acum în vis, sub
forma unor tablouri cele-
bre pe care le pictam • Nichita Danilov
schimbând uşor compo-
ziţia. Şi nu numai că le
pictam, dar chiar trăiam în interiorul lor, le de sânge. Încercam să pun mâna pe ure-
transfigurat într‑un obiect insignifiant din che, dar ea era atât de lipicioasă încât îmi
decor… luneca printre degete, ca o moluscă, scur-
Nu prea înţeleg, am spus… Caută să gându‑se din palmă. Mă năpusteam asupra
vorbeşti ceva mai limpede. ei ca disperatul, dar ea aluneca mereu cu
Nu ai cum să înţelegi. Sunt legi ce ni se perfidie dintr‑un loc în altul. Astfel trecea o
relevă doar în vis. În momentul în care te bună perioadă de timp, până realizam faptul
trezeşti din el, legile se evaporă odată cu că trăiam din nou un alt coşmar şi asta mă
imaginile din vis. Tot ce era limpede acolo, făcea să răsuflu liniştit. Îmi pipăiam în vis
devine tulbure şi fără sens. Moara de la Ga‑ urechea şi o găseam la locul ei. Asta mă li-
lette, Casa Galbenă, Lan de grâu cu corbi îmi niştea şi mai mult. Ca să mă conving, totuşi,
apăreau în vis în culori şi forme curgătoare, că simţurile nu mă‑nşeală, mă ridicam din
ce se amestecau între ele, antrenând în pu- pat şi mergeam în faţa oglinzii. Da, urechea
hoiul lor tot ce le ieşea în cale. Mă simţeam se afla la locul ei. O priveam cu atenţie, chiar
în interiorul pânzelor ca o bucată de aşchie cu recunoştinţă. Pe măsură însă ce mă adân-
de lemn nimerită într‑un vârtej. Încercam ceam în contemplaţie, înfăţişarea ei se
din răsputeri, mişcându‑mi mâinile şi braţe- schimba uşor. Lobul urechii se alungea, iar
le să ajung până la marginea tabloului, ca să pavilionul se transforma într‑o adevărată
ies din marasm. Dar braţele nu se mişcau. Şi pâlnie de gramofon. O priveam şi urechea
atunci vedeam căscându‑se sub mine gâtle- mă privea şi ea cu un ochi prins undeva
jul roşu al unui horn, din care ieşeau limbi înăuntrul timpanului. Mă încruntam la ea şi
de foc. Încercam să strig, să urlu, dar buzele ea se încrunta la mine. Zâmbind, mă apropi-
nu mi se mişcau. Căzut pradă unei nelinişti am de pâlnie şi aruncam o privire înăuntru.
îngrozitoare mă zvârcoleam în pat şi mă Canalul auditiv era prevăzut din loc în loc
trezeam o clipă din coşmar, apoi din nou cu câte o scăriţă. Vroiam cu tot dinadinsul
adormeam. Chiparosul foşnea îngrozitor, în să văd nicovala, ciocănaşul, cochilia interi-
timp ce la orizont corbii, transformaţi oară şi mai cu seamă trompa lui Eustachio,
într‑un râu de hornuri, se abăteau asupra care, în vis, avea pentru mine o conotaţie
mea. Mă trezeam plin de transpiraţie. Cău- religioasă. Eram pe jumătate conştient că
tam bâjbâind cu mâinile sticla de whisky dorm şi pe jumătate că sunt treaz. La drept
pusă lângă noptieră, trăgeam o duşcă bună vorbind, nici nu‑mi păsa: mă obişnuisem
şi mă culcam la loc. Cel mai mult mă chinu- atât de mult să trec dintr‑un coşmar în altul,
ia însă celebrul Autoportret cu urechea tăiată încât, la un moment dat, aşteptam cu nerăb-
pictat de Van Gogh la scurt timp după criză. dare momentele de groază, ca să le savurez
Îl vedeam pe Vincent privindu‑se în oglindă din plin. Şi, bineînţeles, după cum era şi de
cu faţa răvăşită de o ură îngrozitoare. Apoi aşteptat, în fiecare episod din coşmar apă-
mâna sa dreaptă înarmată cu un brici se ridi- reau şi coşurile de rigoare şi atunci urechile,
ca deasupra capului în timp ce stânga apu- ochii şi întreg peisajul se umplea de ele. Mă
când urechea de pavilion o îndepărta de sculam răvăşit, privind cu teamă în jur. În
ţeastă. În vis, eu eram urechea, dar şi briciul, nări îmi stăruia un miros înecăcios de fum,
şi mâna încleştată pe mâner. Coşmarul era iar în urechi îmi stăruia sunetul trâmbiţelor
atât de real, încât atunci când mă trezeam lui Eustachio. Coşmarurile m‑au chinuit aşa
din vis, vedeam zăcând în faţa mea urechea mult timp.
retezată, care, simţind că m‑am trezit, se n
zbătea în aşternut ca un peşte aruncat din Fragment din nuvela
apă pe uscat, în barcă, umplând aşternuturi- Simfonia mută. Strada trompetelor.
Anul XXXI, nr. 4 (359), 2020 • 11

Timeo ergo sum
Ştefan Bolea
O sumedenie de cărţi
de nonficţiune de
calitate publicate de jur-
nalişti au fost traduse în
ultima vreme la noi.
Amintim numai Viaţa se‑
cretă a cadavrelor de Mary
Roach (Art, 2018), Unul
dintre noi: Povestea lui
Anders Breivik şi a masa‑
crului din Norvegia de Åsne Seierstad (Art,
2018), Lumea fără noi de Alan Weisman
(Art, 2018), Pacientul H.M. O poveste despre
memorie, nebunie şi secrete de familie de Luke
Dittrich (Vellant, 2019), Epoca întunecării:
cum a distrus creştinismul lumea clasică de
Catherine Nixey (Humanitas, 2019). Acce-
sul la documentarea prodigioasă care stă la
baza volumelor este facilitat de un stil alert,
nemijlocit, astfel încât cititorul este trans-
pus într‑o atmosferă de thriller, chemat să
rezolve un mister deopotrivă modern şi pe-
ren: fiinţa umană (identitatea, destinul şi
sensul ei). În acelaşi demers jurnalistic de
actualitate se înscrie cartea lui Scott Stossel,
Anxietatea. O poveste personală despre frică,
speranţă şi căutarea liniştii interioare (tradu-
cere de Vlad Vedeanu, Bucureşti: Humani-
tas, 2019). Perspectiva personală a jurnalis-
tului american e marcată de deceniile în
care s‑a confruntat cu tulburarea sa de an-
xietate. Stossel pare să rescrie Conceptul de
anxietate kierkegaardian (1844), de data
aceasta nu numai în cheie filosofică, ci refe-
rindu‑se, mai ales, la psihiatrie, neuroştiin-
ţe, biologie evoluţionistă, farmacologie şi
domeniile conexe.
„Angoasa nu e simplu de conceptuali-
zat“ nota Freud în Inhibiţie, simptom, an‑
goasă. Pornind de la numele său, Angest în
daneza lui Kierkegaard, Angst în germană,
angoisse în franceză: vorbim de anxietate
sau de angoasă? Mai departe, Hegel şi Kant
nu făceau distincţie între anxietate şi frică.
Kierkegaard e primul care remarcă că anxi-
etatea se distinge de frică prin faptul că este
lipsită de obiect determinat. Cine stă în
spatele anxietăţii? Nimicul. Dacă acest lu-
cru e prea general, am putea aproxima că
anxiosul reacţionează la fâlfâitul aripii
morţii. Dacă ar dispărea moartea, ar dispă-
rea şi anxietatea odată cu ea? Dar nu tocmai
faptul-de-a-fi-în-viaţă este esenţialmente
anxiogen?
Revenind la distincţia dintre anxietate
şi frică: „Definiţiile standard din dicţiona-
re fac frica [...] şi anxietatea [...] să pară rela-
tiv sinonime. Dar pentru Freud, frica
(Furcht în germană) are un obiect concret
– leul care te fugăreşte, lunetistul inamic
care a pus ţinta pe tine sau chiar cunoaşte-
rea consecinţelor faptului că s‑ar putea să
ratezi lovitura liberă crucială din ultimul
12 • APOSTROF
moment al unui meci important de baschet
–, anxietatea (Angst) nu are“ (p. 50‑1). Mai
mult, anxietatea şi depresia sunt greu de
distins una de cealaltă. „[Ş]i şi depresia, şi
anxietatea sunt asociate cu niveluri ridicate
ale hormonului de stres cortizol şi au unele
trăsături neuroanatomice comune, printre
care diminuarea hipocampusului şi a altor
regiuni cerebrale. Au aceleaşi rădăcini ge-
netice, în special la nivelul genelor asociate
producerii anumitor neurotransmiţători,
cum ar fi serotonina şi dopamina ...“ (p.
53). Câţi termeni există pentru a descrie un
rău interior? O pleiadă, se pare: „«Melan-
colie», «angoasă», «ipohondrie», «isterie»,
«vapori», «spleen», «neurastenie», «nevro-
ză», «psihonevroză», «depresie», «fobie»,
«anxietate» şi «tulburare de anxietate» […]
«panică», «îngrijorare», «groază», «teamă»,
«aprehensiune», «nervi», «nelinişte», «iras-
cibilitate», «epuizare», «agitaţie», «neas-
tâmpăr»“ ş.a. (p. 47). Citind Conceptele
fundamentale ale metafizicii, cartea lui Hei-
degger tradusă recent la noi, m‑am întrebat
câtă plictiseală intră în depresie şi, evident,
câtă anxietate face parte corp comun cu
plictiseala. La care dintre afecte se referă
Baudelaire în Spleen? „– Şi lungi şi nesfârşi-
te convoaie mortuare/ Încet şi fără muzici
prin suflet trec mereu;/ Speranţa‑nvinsă
plânge; şi rea, dominatoare,/ Înfige Spai-
ma negrul ei steag în craniul meu//“ (tr. Al.
Philippide). Sau Eminescu în Melancolie?
„Pe inima‑mi pustie zadarnic mâna‑mi
ţiu,/ Ea bate ca şi cariul încet într‑un si-
criu./ Şi când gândesc la viaţa‑mi, îmi pare
că ea cură/ Încet repovestită de o străină
gură,/ Ca şi când n‑ar fi viaţa‑mi, ca şi când
n‑aş fi fost/“. Am putea spune, pe urmele
Juliei Kristeva, că diferenţa dintre anxietate
şi frică este similară distincţiei dintre me-
lancolie şi depresie. Frica şi depresia se refe-
ră la o pierdere concretă; anxietatea şi me-
lancolia la o pierdere de Fiinţă.
Citându‑l pe Kierkegaard, Stossel arată
că supliciul anxietăţii ar putea fi asemănat
cu o probă iniţiatică, o călătorie prin Ha-
des, din care putem ieşi reînnoiţi: „[A]ş
putea zice că fiecare om ar trebui să treacă
printr‑o asemenea aventură ca să înveţe să
fie anxios şi ca să nu se piardă fiindcă n‑a
încercat niciodată anxietatea, ori fiindcă s‑a
scufundat în anxietate... Astfel, cel care a
învăţat să fie anxios cum trebuie a învăţat
cel mai înalt lucru...“ (p. 43) De asemenea,
romancierul american Walker Percy are re-
zonanţe existenţialiste, când arată în artico-
lul „Criza emergentă a psihiatriei“ (1957)
că refuzul anxietăţii este un simptom al
inautenticităţii: „Cu toţii ştim foarte bine
că omul care‑şi trăieşte viaţa nefiind decât
consumator, partener sexual, director cu o
perspectivă «centrată pe ceilalţi», care evită
plictiseala şi anxietatea consumând tone de
ziare, kilometri de film, ani întregi în faţa
televizorului, ştim că un astfel de om şi‑a
trădat întru câtva destinul de fiinţă umană“
(p. 264‑5). Care este răul mai mare? Anxi-
etatea sau nihil‑ul (vidul mediatic, „specta-
colul“, fuga de sine)? Dacă cel mai simplu
act suprarealist e să tragi cu un pistol în
mulţime, este cel mai la îndemână „act“
nihilist să te uiţi ore în şir la televizor, ca
Sara din Recviem pentru un vis?
Principiile platonic‑carteziene, care au
fundamentat cultura occidentală, conform
cărora intelectul controlează trupul, sunt
total infirmate de bruscheţea anxietăţii:
„Concreteţea brută, biologică, a anxietăţii
pune la îndoială sentimentul identităţii
noastre: anxietatea ne reaminteşte că sun-
tem, asemenea animalelor, prizonieri în
propriul trup care se va degrada şi va muri
şi va înceta să existe“ (p. 42). Nu trebuie să
uităm că timpul petrecut în lumea ideilor e
doar un răgaz pe care ni‑l dă trupul, dacă
este hrănit şi sănătos: că liniştea somatică
precedă limpezimea minţii.
Dacă boala e cruntă şi fuga de maladie
e mai cumplită decât ea, care ar fi totuşi
câteva din leacurile la anxietate? Unul din-
tre ele este rezilienţa, care este asociată cu
un volum mare al neuropeptidei y (indivizii
cu niveluri ridicate de npy par complet
imuni la stres). Înfruntarea fricii (sau ieşi-
rea din zona de confort), faptul de a avea
un scop sau un sens al vieţii şi obişnuinţa
de a înfrunta şi de a depăşi provocările (pp.
389‑390) sunt câteva din trăsăturile rezili-
enţei. Psihologul cognitivist Albert Bandu-
ra considera că „demonstrarea repetată a
propriei competenţe şi capacităţi de a stă-
pâni situaţiile şi faptul de a face asta în
ciuda sentimentelor de anxietate, depresie
sau vulnerabilitate“ (p. 394) duce la ceea ce
am putea numi autoeficacitate. Eficacitatea,
productivitatea şi perseverenţa au, după
cum arată Stossel, efecte soteriologice. Ne
întoarcem la aserţiunea lui Robert Burton,
care îl citează pe medicul arab Rhasis: „Nu
există cauză mai mare a melancoliei decât
pierderea vremii, nu e leac mai bun decât
să‑ţi afli o îndeletnicire“ (p. 362). Sau la
Blake: „Harnica albină n‑are timp de triste-
ţe“. Sau la principiile existenţialismului:
construirea unui sens particularizat, perso-
nalizat ne poate „mântui“ în ciuda eviden-
tei non‑semnificativităţi a universului şi a
absurdităţii care rezultă din finitudinea
umană. Poate că Scott Stossel ar fi trebuit
să exploreze mai adânc posibilitatea depăşi-
rii anxietăţii. Cartea sa conţine o bună de-
scriere a crizei, dar nu găsim în ea şi o pre-
zentare a vindecării, dacă o vindecare de
anxietate este cumva posibilă. Dacă ne‑am
sculpta azi statuia, aşa cum ne recomandă
Plotin, am avea cu toţii faţa Fricii.
n
 Cioran

Cioran
Între nevoia de a crede şi dorinţa de a cunoaşte

Giovanni Rotiroti

Traducere de Gabriela Lungu

La ce mi‑a folosit să sufăr, să mă agit, să mă chinui

ca să ajung la aceleaşi concluzii ca în Ecleziastul lui Iacov
Cioran

Cu o structură religioasă clară şi asumată ca atare,

Cioran, care a trăit contactul direct cu misterul divini­tăţii,
s‑a declarat totuşi, cel mai adesea, necredincios.
Şi foarte probabil s‑a consi­derat aşa din resentiment, ca să se răz­bune pe Dumnezeu
pentru că nu‑i poate percepe misterul în mod continuu şi intens. Ne aflăm, altfel spus,
în faţa unui credin­cios refulat, frustrat, chiar furios pe lipsa de atenţie permanentă
din partea Lui.
Marta Petreu

E ste fundamental, spune Julia Kristeva,

să recunoaştem că „nevoia de a crede”
este „o nevoie prepolitică şi prereligioasă”,
pe al cărei trunchi se altoieşte „dorinţa de a
cunoaşte”, pentru a combate pe de o parte
nihilismul, pe de altă parte integralismul.
Chiar dacă, în România, Cioran, începând
cu scrierile lui de tinereţe, pare să fi vrut să
taie firul tradiţiei familiale punându‑ne în
gardă împotriva riscurilor religiei (nevroza,
iluziile identitare, abuzurile fundamenta-
lismului, integralismul ortodoxist), acest
fir tăiat al tradiţiei, care i‑a permis lui Cio-
ran să înainteze încetul cu încetul spre li-
bertate, trebuie recucerit, în zilele noastre,
pentru a evita, după părerea filosoafei bul-
gare, alunecarea către un nihilism fără va-
lori şi fără autoritate. Din punctul de vede-
re al Juliei Kristeva este nevoie de o
„transvaluare” nietzscheană a tradiţiei, adi-
că de o regândire şi o trecere prin ea, încer-
când să extragem tot ce poate fi pozitiv,
deoarece fără o confruntare cu tradiţia
omul contemporan riscă să se piardă • Cioran. Foto: Sophie Bassouls.
într‑un nihilism depresiv.
În acest sens, credinţa nu trebuie înţe- plăcerii, anihilarea sinelui şi a propriului Sfânta Tereza de Avila a avut un rol foarte
leasă ca o fundătură, pentru că „nevoia de a corp. Pentru Tereza de Avila transcendenţa important în viaţa mea […]. Tereza de Avila
crede” este fundamentul „dorinţei de a cu- devine imanenţă. Tocmai pentru că Dum- are un ton care te tulbură… evident că eu
noaşte”. Este o necesitate antropologică nezeu şi infinitul se află în ea, Tereza devi- m‑am convertit, pentru că nu am o vocaţie
religioasă ; sfânta Tereza m‑a învăţat foarte
căreia trebuie, dincolo de religiile istorice, ne în acelaşi timp atât o persoană cât şi un
mult, am fost „literalmente” răvăşit, dar cu
să‑i redescoperim rădăcinile. Punctul de limbaj infinit. Şi din acest motiv Sfânta l‑a credinţa te naşti… Eu pot trece peste orice
întâlnire dintre această exigenţa de a crede fascinat atât de mult pe Cioran, la începutul criză în afară de credinţă, care este şi ea o cri-
şi dorinţa de a cunoaşte, atât la Cioran, cât carierei sale scriitoriceşti în România, cum ză, dar de un gen care nu‑mi aparţine, adică
şi la Kristeva, se află în interesul pe care se poate observa în mod deosebit atât în pot cunoaşte criza, dar nu credinţa. Aveam o
amândoi l‑au avut în perioade diferite faţă Cartea amăgirilor, cât şi în Lacrimi şi Sfinţi, nemărginită admiraţie pentru Tereza de Avi-
de Tereza de Avila, care se exilase în alteri- pentru că, în fond, Tereza ne învaţă să gân- la, din cauza ardorii, a „contagiozităţii” sale.
tatea divină, revelând o profunzime extre- dim în primul rând din punctul de vedere Dar nu eram făcut pentru credinţă: ea ră-
mă a vieţii psihice, pusă poate în evidenţă al Celuilalt. Iată fragmente dintr‑un inter- mâne pentru mine unul dintre spiritele cele
pentru prima oară de Jacques Lacan, atunci viu al lui Cioran cu Michael Jakob, în care mai seducătoare; am devenit chiar ridicol,
pentru că, în perioada aceea, oriunde mă
când a vorbit despre plăcerea feminină în „gânditorul privat” din mansarda de pe rue
duceam, vorbeam numai despre ea.
strânsă conexiune cu desfătarea mistică. În de l’ Odéon îşi mărturiseşte marea pasiune
extazul Sfintei nu există doar fericirea în- pentru Tereza de Avila:
tâlnirii cu Dumnezeu, ci şi toată violenţa 

DOSAR Anul XXXI, nr. 4 (359), 2020 • 13

 întâlnit pe treptele Catedralei din Sibiu, că
Nae Ionescu, profesorul său de Logică şi
Metafizică, la Universitatea din Bucureşti, a
fost cel care l‑a introdus pe Cioran în misti-
că. În interviul cu Liiceanu, filosoful îşi
aminteşte:
Chiar din clipa când au început să mă inte-
reseze problemele mistice şi asta poate şi sub
influenţa lui Nae Ionescu, care făcea cursuri
de mistică. Atunci mi‑am dat seama că mis-
tica, şi nu religia, mă interesează; mistica,
adică momentul de exces al religiei, latura ei
stranie. Religia nu m‑a interesat niciodată ca
atare şi mi‑am dat seama că în nici un caz nu
pot să mă convertesc la religie.
Dar în afară de pasiunea pentru Tereza de
Avila şi de „extazul fără credinţă”, descris
de Dostoievski, meditaţia despre Iov şi
Ecleziastul vor fi constantele gândirii lui
Cioran. Această specială predilecţie pentru
Iov şi Solomon are la Cioran rădăcini foar-
te profunde. Aşa cum aminteşte Marta Pe-
treu în această carte, Cioran era fiul unui
preot ortodox, Emilian Cioran, un om
foarte cult, care cunoştea maghiara, germa-
na şi slavona, şi care era consilier al mitro-
politului, a cărui bibliotecă, bogată în texte
teologice, a fost frecventată de tânărul Emil
cât a putut de repede. Mama sa, Elvira Co-
manici, foarte cultă şi sensibilă, încurajând
schimburile intelectuale, activa şi ea pe plan
religios şi umanitar ca preşedintă a asociaţi-
ei locale a femeilor ortodoxe. În timpul
vieţii, lui Cioran nu i‑a plăcut niciodată să
scrie despre relaţia sa cu părinţii, cu fratele
şi sora sa. Câteva informaţii sunt totuşi cu-
noscute din Entretiens, din scrisorile pe care
le expedia familiei şi din Cahiers. Astfel am
ajuns să ştim că tatăl a fost despărţit de fa-
milie, în timpul Primului Război Mondial,
şi deportat de maghiari la Sopron, pe gra-
niţa cu Austria, probabil din cauza ideilor
sale patriotice şi iredentiste, în timp ce ma-
ma a fost nevoită să se mute la Cluj. După
cum demonstrează cartea Martei Petreu, în
Cahiers sunt păstrate unele aspecte intime
şi secrete din viaţa lui Cioran şi ele se referă
în special la moartea părinţilor:
Mama a murit în cvasidisperare; tata, într‑o
disperare totală. (Dar să fim drepţi: destinul
lor, comparat cu al celor morţi în lagărele
de concentrare, pare şi chiar este de invidiat:
amândoi au murit împovăraţi de ani – şi de
boli).
Cu câteva pagini mai jos, tot în Cahiers,
Cioran notează:
Moartea mamei mi‑a răscolit tot trecutul,
care, dintr‑o dată, s‑a reînsufleţit. Asemeni
morţilor, şi eu am viaţa în urma mea./ Moar-
tea unei fiinţe dragi e resimţită ca o insultă
personală, ca pe o umilinţă ce se agravează
pentru că nu ştii cui s‑o reproşezi: Naturii,
lui Dumnezeu, sau chiar răposatului. Da,
aşa este, ţi‑e ciudă pe mort, şi nu‑l ierţi prea
uşor pentru că a luat această hotărâre. Putea
să mai aştepte, să ne întrebe şi pe noi... Nu
depindea decât de el să mai trăiască. Pentru
ce atâta grabă, atâta zel, atâta nerăbdare? Ar
fi viu şi acum dacă nu s‑ar fi grăbit atâta spre
moarte, dacă n‑ar fi acceptat‑o cu atâta uşu-
rătate.
În ceea ce‑l priveşte pe tatăl lui Cioran, se
poate citi în Caiete:
Am motive să cred că tata a murit în dez-
nădejde. Cu un an sau doi înainte de a se
stinge, i‑a povestit unui actor, pe care l‑a
14 • APOSTROF
se întreba dacă, după atâtea vicisitudini ne-
drepte, Dumnezeu mai însemna ceva pentru
el. La 70 de ani trecuţi, după cincizeci de
carieră ecleziastică, să‑l pui serios la îndoială
pe Dumnezeul pe care l‑ai servit! Pentru el
aceea a fost poate trezirea, după mulţi ani
de somn.
În această carte, Marta Petreu transcrie alte
citate din Cioran despre mamă, luate din
Caiete:
Moartea mamei e ca moartea mea, de vre-
me ce mi‑a transmis toate infirmităţile ei.
Ştiu ce‑mi rezervă viitorul. Există în familia
mea o tendinţă spre descurajare; dintre noi
toţi, mama rezista cel mai bine, era cea mai
curajoasă. Apoi, cu câtă tenacitate a rezistat
morţii!
Tot ceea ce am în mine bun sau rău, tot ce
sunt, îmi vine de la mama. I‑am moştenit
bolile, melancolia, contradicţiile, totul. Fi-
zic, îi semăn leit. Toată fiinţa ei s‑a agravat
şi s‑a exacerbat în mine. Sunt izbânda şi în-
frângerea ei.
Cioran notează în Caiete faptul că ştie că
tatăl lui Baudelaire era un preot nu înseam-
nă nimic, nu explică nimic, dacă prin asta
pretinzi că înţelegi arta, misterul creaţiei,
talentul, vocaţia: „Să te întinzi până la limi-
tele propriei arte, ba chiar dincolo de pro-
pria‑ţi fiinţă, aceasta e legea celui care se
crede chiar şi în manieră infimă chemat”.
Dar să‑ţi pui întrebări asupra tatălui, îţi
permite să asculţi articularea întrebării, să‑ţi
dăruieşti o întrebare, ontologia unui secret,
naşterea unei chemări.
Ce cale duce spre vocaţie dacă nu aceea
care intră şi în memorie? Misterul unei în-
tâlniri între viaţă şi cuvânt, în care Celălalt
ne‑a ieşit în întâmpinare, a irumpt. Cum
poţi să‑i supravieţuieşti? Nu există cale de
ieşire. Omul îşi construieşte viaţa pe pro-
priile‑i scrieri şi justificări a posteriori.
Trebuie să intri pe uşa strâmtă a Tatălui.
Dar cine e Tatăl? Cine e Fiul? „Fără îndoia-
lă că sunt produsul părinţilor mei: dar vina
pentru ceea ce sunt nu e a lor”.
Ajunşi aici, dăm peste o problemă care
se dovedeşte a fi crucială pentru vocaţia de
scriitor a lui Cioran. Cine e Tatăl? Freud şi
Lacan sunt cât se poate de clari în această
DOSAR
privinţă. În ciuda aparenţelor, Tatăl nu are
nimic de a face cu biologia, Tatăl nu e pă-
rintele. Între Emilian Cioran şi Emil Cio-
ran există o implicare şi o divizare care nu
privesc pur şi simplu prenumele şi numele
de familie declarate la oficiul stării civile.
Tatăl enunţă o convocare, un imperativ
care desemnează şi prescrie. E acel operator
logic încorporat în limbajul care scandează
diferenţele, permite subiectivizarea, intro-
duce individul prin intermediul propriului
nume în schimbul făcut cu simbolicul. Este
metafora care are de a face cu elementele
diferenţiale ale gramaticii şi ale gândirii şi
nu poate renunţa la a se reprezenta altfel
decât sub forma legii şi a dorinţei. Este acel
calc care formează şi informează, separă,
ordonează, facilitează trecerile, articularea
întrebării, dăruieşte scrierea, se pierde
printre diferenţe, pentru că este El însuşi
diferenţa. Tatăl întruchipează legea, autori-
tatea simbolică şi indestructibilitatea dorin-
ţei, supraveghează schimburile şi comerţul,
e preţios fără a fi însă o marfă. Este şi
„gramatico‑logic”, în sensul dat de De-
ridda, pentru că îi încredinţează fiului ta-
blele legii pe care el să‑şi poată scrie pro-
priul nume împrăştiindu‑l în cuvinte, în
buclele literelor, în canalele scrisului care se
deschid spre întrebare. Scrisul şi cuvântul
permit să se articuleze „Numele Tatălui”.
Dar scrisul e şi orfan. E o urmă a Tatălui,
un post, un discurs după discurs. Prezenţa
şi absenţa Tatălui coexistă într‑un schimb
continuu, într‑o neîntreruptă repetiţie,
scot la lumină discontinuitatea unei exis-
tenţe finite, care nu e nici apărată, nici sal-
vată de infinita chemare a dorinţei. Scrisul
este totuşi ambiguu, este atât medicament
cât şi otravă, cu toate că aparţine Tatălui,
mecanismul său încearcă să‑l dea la o parte,
să‑i slăbească funcţia. Această operaţiune ia
aspectul unui doliu imposibil, negat, un
expedient care conţine în el răul, otrava sa.
Pe de altă parte, scrisul pretinde să dezvă-
luie acest rău, această otravă, pentru că e
tot atât de dureros ca un testament, o moş-
tenire, o condamnare. Când această para-
doxală condamnare nu e considerată ca o
resursă, scrisul şi cuvântul contaminează
lucrurile cu puterea lor de moarte, făcând
ca viaţa să se scufunde în lipsa de sens sau
mai bine în nu‑ul sensului. Iar lucrul acesta
e simţit de om ca o ameninţare, deoarece
comportă lipsa de aderenţă la sine însuşi,
teama de a nu reuşi să aibă acel sentiment
de stăpânire care‑i caracterizează identita-
tea. Efectul este pierderea, mortificarea,
boala vinii, realitatea angoasată care se
transformă în obstacol pentru imortalitate.
În faţa acestui aspect excesiv al gândirii,
moartea opune o limitare şi obligă la medi-
taţie. Moartea te obligă să gândeşti şi să
doreşti, moartea e Tatăl.
Să scrii pornind de la moartea Tatălui
înseamnă, în acelaşi timp, să scrii nebunia,
dezastrul, moartea în scris şi a scrisului.
Scrisul lui Cioran denunţă acest presupus
paricid care deschide calea pentru non‑fiin-
ţă, nimic, simulacru, fantasmă. Adevărul se
sustrage ca prezenţă, se sustrage originii
prezente a prezenţei făcând‑o să devină ar-
hivă, document sepulcral, mormânt. Când
se întâmplă toate astea? Când Tatăl, repre-
zentat de om ca exces al prohibiţiei şi al
transgresiunii, este Legea şi se înalţă la
Idealul de neajuns al identităţii subiective.
De aici nevoia absolută de a‑l urî, de a‑l
omorî, de a‑l alunga, o ură care e mai îna-
inte de toate împotriva ţie însuţi şi care te
împinge, în absenţa întrebării, a gândirii, a
scrisului, la actul, la gestul aparent pacifica-
tor al sinuciderii.
Scrisul lui Cioran atestă această situaţie:
Legea a devenit în imaginar o figură a
morţii, funcţia structurală a timpului ocu-
pă locul tatălui mort şi atunci trecerea la
acţiune are posibilitatea de a fi tradusă
într‑o acţiune de trecere. Această tranziţie
de la acţiune la întrebare îi cere însă indivi-
dului să încerce un sentiment de milă, un
exces de durere. Ceea ce se transmite între
un tată şi un fiu e o moştenire care are de a
face cu moartea, un dezastru, un exces care
nu se lasă stăpânit nici controlat după bu-
nul plac, în afară de punerea în scenă a unei
reprezentaţii de doliu, ştergerea progresivă
a pretenţiilor narcisiste ale Eu‑lui şi intrarea
cu greu în gândire şi întrebare.
Scrisul tânărului Cioran poartă încă
stigmatele acestei experienţe subiectivizan-
te: repudierea finitudinii, instaurarea unei
dialectici distructive între dorinţă şi vină,
între infinit şi finit, lasă în urmă multe ca-
davre impregnate de cerneală. Dorim cu-
noaşterea şi odată cu ea avem revelaţia
morţii şi a reprezentării sale în durere, în
doliu, în boala vinii. Cum se ispăşeşte acest
doliu? Accentuând mortificarea care este,
în fond, un mod de a compensa pierderea
pe care o comportă neîntregirea structurală
a cunoaşterii şi gândirii. Deoarece indivi-
dul este prea puţin dispus să se lase divizat,
lucrează pentru Celălalt şi caută noi taţi şi
noi supuneri la reguli în numele unei ima-
ginare libertăţi. În cazul tânărului Cioran,
apelând la noi oglinzi, la alţi părinţi, înlo-
cuiţi deseori de hârtie, consideraţi la înălţi-
mea imposibilei sarcini de a reprezenta
propria dorinţă de nesatisfăcut. Dar despre
ce libertate este vorba, dat fiind că această
experienţă se trăieşte începând de la intra-
rea morţii în viaţă? Care este preţul care se
plăteşte pentru un fragment de identificare,
o apartenenţă falsă, o recunoaştere de ni-
mic? Acesta e paradoxul imposibil de susţi-
nut prin argumente pe care scrisul lui Cio-
ran pare să‑l lanseze de fiecare dată în Pe
culmile disperării.
Sunt oameni cărora le este dat să guste nu-
mai otrava din lucruri, pentru cari orice
surpriză este o surpriză dureroasă şi orice
experienţă un nou prilej de tortură. [...] Este
atâta venin, atâta otravă în suferinţă!
Scrisul lui Cioran atestă inexorabil că sufe-
rinţa semnalează delirul unei identităţi înţe-
penite, fără deschideri, fără posibilităţi ulte-
rioare, fără ferestre. Se deschide drama
puterii şi a cuceririi sale. Individul a interi-
orizat Legea Tatălui, acaparează puterea şi
ia locul Tatălui. În faţa legii Tatălui, indivi-
dul are diferite posibilităţi: sau o încalcă şi
se simte cuprins de angoasă, sau se confor-
mează cu toată otrava suferinţei într‑o baie
de sânge şi de disperare, sau interiorizează
datoria de existenţă faţă de Tată şi devine el
însuşi Legea, sacrificiu fără sens care se
prelungeşte în viaţă. Iată „boala” vinii care
îl apasă ca o piatră de moară pe tânărul
Cioran. În mod indefinit, individul se simte
vinovat că a îmbrăcat mantia verbală a Ta-
tălui şi că i‑a acceptat limitele. Inevitabil
creşte ura faţă de el şi faţă de noi înşine. În
jurul lui e moartea. Atunci individul îl înal-
ţă pe Tată la Ideal, încearcă să‑şi extindă
propria putere şi să o învestească înconti-
nuu. Puterea e seducţie, o seducţie narcisis-
tă, şi, într‑o manieră contradictorie, sunt dostoievskiană: de ce compărăm armonia
căutate legitimări ulterioare, în încercarea eternă cu suferinţa. Vocea lui Iov traversea-
de confirmare a propriilor origini. Cu toate ză tragicul drum de protest, întrebare şi
acestea, drama suferinţei explodează atunci denunţ al gânditorului de la Răşinari. Filo-
când individul realizează cruzimea acestui sofia şi teologia, cu mijloacele lor finite,
destin. Căutarea obsesivă a identităţii, ne- nu‑i consimt omului tragic să ajungă la
voia de a o consolida sau de a o asigura îl descoperirea unui proiect transcendental.
oboseşte teribil. E un efort inutil, pentru că Gândirea îndurerată a lui Cioran a coborât
întotdeauna lipseşte ceva şi acest ceva lip- în imanenţă: suprimarea, prevaricaţiunea,
seşte tocmai în individ. Suferinţa omului solitudinea dramatică, lacrimile, nu mai au
pleacă de la puterea care îl formează, de la posibilitatea de a se înzestra cu un sens re-
raportul şi echilibrul de forţe care îl plămă- cognoscibil nici măcar prin revelare, extaz
desc ca persoană şi îl pun faţă în faţă cu lu- sau, mai simptomatic, prin insomnie. Du-
mea. Astfel, în loc să fie despărţite, puterea rerea se scrie pe corp printr‑un soi de „satis-
şi identitatea coincid. Identitatea provine facţie”, cum intuieşte Marta Petreu plecând
de la Celălalt. În scrisul lui Cioran, forma- de la Groddeck sau de la Freud. Când tră-
rea identităţii primeşte trăsătura sa demo- ieşti anumite experienţe, cum poţi potoli
niacă. Suferinţa, legând individul de pro- furia arzândă a suferinţei interioare? Dure-
priul nume, poate să facă Eul să creadă că rea e autentică. Individul se descoperă din-
este un individ absolut. Durerea este condi- tr‑odată bolnav de propria‑i boală. În astfel
ţia însăşi a despărţirii, este criza alterităţii de cazuri ne dăm seama de falsitatea cuvin-
trăită ca o tragedie. Suferinţa împinge telor de confort care provin de la maeştrii
într‑o criză Idealul patern de plenitudine, absolutului. Revelările durerii arată chipul
perfecţiune, certitudine, stabilitate, inamo- proteiform al răului, al bolii, figura morţii
vibilitate. Te simţi prins în suferinţă, pentru în carne şi în gândire.
că durerea te face să nu mai vezi limitele. În durere se adună tăcerea şi cuvântul,
Încerci atunci să găseşti confirmări în exte- mizeria şi splendoarea, întunericul şi lumi-
rior, dar acest lucru are, în mod fatal, drept na. E un abis acoperit de blestem şi de im-
consecinţă amestecarea contururilor, otră- plorarea sub formă de întrebare. Cioran
virea lumii. Asta te‑ar face, cum scrie Cio- refuză să se folosească de durere ca instru-
ran, să înţelegi suferinţa celuilalt, să te ment de comunicare simbolică cu suprana-
confunzi cu ea, să cauţi soluţii consolatorii turalul. Nu vrea să devină, din punct de
sau promisiuni de salvare. Dar scrisul, fiind vedere estetic, misticul ei cântăreţ. Scrisul
în acelaşi timp un mecanism diferenţial său, în această perioadă, este atras de orbita
mereu în acţiune, îi permite individului să nihilismului rus, doreşte să o apuce pe ca-
ţină doliul în cuvânt, iar dorinţei să întrebe lea lui nu, a non‑eului, al nimicului, să se
şi să‑şi parcurgă propriile limite fără să se aşeze paradoxal în această poziţie absolută
simtă complet orbită de mirajul absolutu- doar pentru a‑l refuza pe Celălalt absolut,
lui. Scrisul lui Cioran, care, în epocă, avuse- cel al proiectului unui Dumnezeu abisal,
se ocazia să se hrănească cu discursul misti- de neînţeles, dar mântuitor. Cioran nu ac-
cii şi al moralei aderând la vitalismul ceptă un Dumnezeu moral, care răsplăteş-
naeionescian care domina lumea filosofică te, complice al unei noi alianţe. Decât să
de la Universitate, i‑a dat totuşi individului 
posibilitatea de a locui
universalul în singulari-
tatea evenimentelor ca-
tastrofice abătute asupra
lui, suspendându‑l asu-
pra unui abis. Într‑ade-
văr, în Pe culmile disperă‑
rii Cioran se întreabă în
manieră radicală:
Mă întreb: pentru ce
numai unii sufăr? Există
vreo raţiune în această
selecţiune, care scoate
din rândul oamenilor
normali o categorie de
aleşi, pentru a‑i arunca
în cele mai groaznice
torturi? Unele religii
susţin că prin suferinţă
te încearcă Divinitatea
sau că prin ea ispăşeşti
un rău sau o necredinţă.
[...] A avea monopolul
suferinţei este a vieţui
suspendat deasupra
unei prăpăstii. Şi orice
suferinţă adevărată este
o prăpastie.
În acest fragment intitu-
lat Monopolul suferinţei se
profilează articularea în-
trebării lui Iov tradusă în
cuvintele tânărului Cio-
ran. Durerea ca enigmă
este transcrisă aici mai
ales dintr‑o perspectivă • Mansarda lui Cioran cu felinar. Foto: M.P.
DOSAR Anul XXXI, nr. 4 (359), 2020 • 15
 dureroasă a individului, ca o revelare tragi-
cedeze în faţa acestui compromis, preferă,
deja pe‑atunci, să îmbrăţişeze teza bogomi-
lică Le mauvais demiurge, aceea a uciderii
libertăţii umane înlăturându‑l de pe tron
pe Dumnezeu, reducându‑l la o fiinţă limi-
tată, controlată de altcineva, mai funest,
prizonier al unui mecanism pervers de care
e imposibil să scapi.
Freud scria că durerea ar putea fi defi-
nită ignobilă, dacă ar exista cineva care ar
fi responsabil cu ea. Suferinţa suspendă
identitatea narcisistă deasupra abisului.
Golul şi nimicul împing individul în nesi-
guranţă şi instabilitate. Riscul, din multe
privinţe fatal, este de a se afunda definitiv
în încercarea de afirmare a unei ulterioare
şi inutile voinţe de stăpânire. Pe urmele
noilor taţi de hârtie ca Pascal, Schopenha-
uer, Kierkegaard, Nietzsche, Dostoievski,
Bloy, Şestov, Mann, Heidegger, Jaspers…,
Cioran descoperă în om obscura voinţă de
a trăi, insatisfacţia absolută dintre infini-
tul dorinţei şi durerea limitei, plăcerea
anulată şi întoarcerea în suferinţă (de aici
tonul pesimist şi frenetic care a scandalizat
la debutul său editorial în România): răul
şi durerea ca adevărate definiţii ale exis-
tenţei, a fi pentru moarte, naufragiul,
eşecul. Tentaţia, în aceşti ani, e aceea a
neantului, căutarea subiectivă în abisurile
durerii fără soluţii consolatorii din lumea
de dincolo. Sunt abandonate marile siste-
me idealiste ce tind în mod dialectic spre
marea soluţie finală şi pozitivă a iubirii
romantice. În perioada cărţii Pe culmile
disperării este negat orice orizont de spe-
ranţă dat fiind că nu‑i este îngăduit darul
credinţei. Nu există spaţiu pentru promi-
siunea salvării. Lipseşte adeziunea la idea-
lul unui absolut care transcende răul şi
care‑l face pe om să se ridice aderând la
misterul său.
Răul apare drept ceea ce se simte. Dure-
rea îi permite lui Cioran să descopere în rău
trăsătura negativă a existenţei ca o arsură
• Cioran. Foto: Avedon, 1987.
16 • APOSTROF
că a durerii.
Din acest punct de vedere, tânărul Cio-
ran nu susţine că plăcerea face rău sau tâm-
peşte, ci pur şi simplu reafirmă că o trăsă-
tură a plăcerii este aceea că, în momentul în
care apare, nu ne gândim la durere. În
momentul plăcerii, caracteristica sa e că
durerea e pusă la o parte, între paranteze.
Plăcerea rafinează sensibilitatea subiectivă.
Simţirea, stimulată de experienţa plăcerii,
se specializează, se îmbogăţeşte, provoacă
un uşor scepticism în momentul în care
dispare. Deci dezvoltarea sensibilităţii sau a
plăcerii în sine nu e un element de reducere
a conştiinţei durerii şi a ireparabilei scin-
dări a lumii, ci comportă o creştere a con-
ştiinţei, dezvoltarea avortată a subiectivită-
ţii, pierderea inocenţei. Poate, în cel mai
bun caz, Cioran afirmă că, după atâta sufe-
rinţă, se va ajunge la o resemnare neliniştită
şi la o sensibilizare a gustului tăcerii. Tăce-
rea e ceva care, paradoxal, se ascultă, un joc
variat al plăcerii:
După ce te‑ai frământat ca un nebun să re-
zolvi toate problemele, după ce te‑ai chinuit
pe culmi, când ar trebui să dai răspunsurile
supreme sfârşeşti prin a găsi în tăcere singu-
ra realitate şi singura formă de expresie, şi
cine nu sfârşeşte în tăcere înseamnă că n‑a
văzut totul.
După părerea lui Cioran, tăcerea ne permi-
te să realizăm „faptul că trăim la marginea
vieţii” ieşind din „hipertrofia conştiinţei”.
În această carte, Marta Petreu scoate în
evidenţă cât de mult se opune Cioran con-
cepţiei creştine a suferinţei înţeleasă ca un
drum care duce spre dragoste. Referindu‑se
la Isus, Cioran scrie:
Acela care s‑a crezut mântuitorul lumii a fost
mai mult decât iluzionat când a conce­put o
răscumpărare a păcatelor sau o pre­luare a
suferinţelor oamenilor. Cu cât suntem mai
fericiţi astăzi, dacă s‑a jertfit pentru noi?
Mântuire? Dar mântuirea este o iluzie şi o
DOSAR
imposibilitate. Concepţia creştină a dure­rii
este plină de iluzii, căci a suferi pentru sufe-
rinţa lumii este tot atât de ineficace, ca şi bu-
curia pentru bucuriile lumii. Ea nu a înţeles
că nu se poate suferi pentru altul şi că este
inutil să scoţi pe om din singurăta­tea durerii.
„În acest fel – scrie Marta Petreu – Cioran
contestă creştinismul în esenţa sa, adică
speranţa salvării prin mântuire. Şi după ce a
identificat poziţia creştină şi sensul etic şi
soteriologic pe care creştinismul îl atribuie
durerii, furnizează propriul răspuns filoso-
fic” care poate fi găsit în fragmentul intitu-
lat Principiul satanic în suferinţă din Pe cul‑
mile disperării:
Concepţia creştină şi concepţia curentă a su-
ferinţii sunt fundamental false. După ele, su-
ferinţa e un drum spre iubire, când nu este
calea esenţială a iubirii. Dar oare creştinismul
numai în această problemă ar trebui corectat?
A vorbi despre drumul suferinţei ca drum al
iubirii este a nu cunoaşte nimic din esenţa sa-
tanică a suferinţei. [...] Suferinţa este o cale
de separare, de disociere, este o forţă centri-
fugală ce te detaşează de sâmburele vieţii, de
centrul de atracţie al lumii, de unde totul tin-
de să se unifice în iubire şi intimitate. [...] Nu
simţi necesitatea uitării decât a lucrurilor şi
experienţelor din cauza cărora ai suferit. Or,
unul din paradoxele bestiale ale acestei lumi
este de a şterge amintirile celor ce n‑ar vrea să
uite şi de a fixa amintirile în memoria celor ce
ar dori să uite totul.
Şi Dostoievski, în Demonii, recunoştea că
până şi imbecilii au devenit uneori inteli-
genţi după ce au trecut printr‑o durere
adevărată, autentică. Asta ştie să facă dure-
rea. Cioran trăieşte întreaga sfâşiere pe care
o comportă suferinţa, este bântuit de îndo-
ială şi disperare, dar refuză să se încredinţe-
ze certitudinii că Dumnezeu este un martor
capabil să vadă ceea ce pentru ochii oame-
nilor rămâne invizibil şi să transforme în
lumină ceea ce persistă iremediabil în întu-
neric. Dumnezeu e acoperit de umbra sata-
nică, e simţit ca un adversar, nu e aşteptat
ca un prieten pentru că nu e în stare să fur-
nizeze răspunsuri complete. Creştinismul îl
înţelege pe Iov ca pe un mister de desluşit,
de cercetat, de întâlnit pe calea abruptă şi
aspră a suferinţei şi răului, dar pentru Cio-
ran o asemenea concepţie e falsă, e prea li-
niştitoare, eludează problema fragilităţii
umane care duce spre neant, abis, nonsens,
disperare. Iov este excesul răului. Latura
ioviană din Cioran îl vede pe Dumnezeu ca
pe Duşmanul prin excelenţă, aproape ca şi
cum El ar fi adevăratul Satana, adversarul,
funestul demiurg. Durerea, când e insupor-
tabilă şi se coagulează în vină, întunecă
chipul divin şi îl face să fie văzut deformat.
Unicul său scop e acela de a anula, de a
distruge orice speranţă. Nu mai există loc
pentru experienţa misterului, condusă cu
mijloacele raţiunii şi ale cunoaşterii prin
iubire, ale intimităţii, ale viziunii, ale îm-
brăţişării.
În scrierile sale în limba franceză, Cioran
îl va folosi pe Iov drept o invitaţie pentru
individ la exprimarea unei sincerităţi totale.
Spusele lui nu sunt rugăciuni, ci atacuri,
dueluri, bătălii, dispute, uşurări sufleteşti
extreme cu certitudinea nefondată că Dum-
nezeu nu e un fapt, un lucru, ci „lucrul”, un
tu care nu vrea să răspundă în momentul
procesului. Cioran va formula denunţul la
adresa lui şi va semna depoziţia în toate căr-
ţile sale. Este teribilă operaţiunea teologi-
co‑judiciară pe care Cioran o desfăşoară
de‑a lungul anilor. Cărţile sale sunt un re-
chizitoriu împotriva lui Dumnezeu, provo-
cat de acel „exces de luciditate” tinerească,
referitoare, în ultimă instanţă, la planul etic
al existenţei individului, şi conducând spre
ură ca ignoranţă fundamentală faţă de cauza
sa, o cauză care nu poate niciodată să fie
acoperită şi înţeleasă de cunoaştere.
Între durerea de a exista şi sufăr, deci
exist, între dimensiunea tragică a condiţiei
umane, a abandonului, a aruncării în lume,
şi senzaţia că exişti chiar dacă cu Thanatos,
se deschide, prin Cioran, problema profitu-
lui şi a apărării, boala conflictului şi a vinii.
Pe fundalul unei pierderi: „devenim conşti-
enţi, într‑o manieră dureroasă, de intrarea
în moarte”. Ajungem „la conştiinţa irepa-
rabilului, care face din ireversibilitatea vieţii
un drum către moarte, o evoluţie, care nu
e, în fond, decât disoluţie”. Se trece prin
experienţa morţii în viaţă, o moarte care nu
moare: „să fim atât de departe de viaţă, cât
de aproape suntem de neantul în care ne
aruncă moartea”, e chiar „de o mie de ori
mai teribil să fi pierdut toate astea în timp ce
trăim”. „E ca şi cum ar urma o absurdă
călătorie interioară care desparte în mod
radical lucrurile, în ciuda apropierii lor”.
În Pe culmile disperării răsună în mod
egal, alături de Iov, cum am spus înainte, şi
cuvântul lui Qohelet. Odată ce anticele te-
oreme teologice, filosofice, sapienţiale nu
mai rezistă, iată că apare critica, suspiciu-
nea, ironia. Este momentul din Ecleziastul,
cu suflul său de moarte, care înconjoară,
invadează, alimentează şi omoară lumea în
tragica sa calitate. Cu Ecleziastul cine pier-
de, câştigă. Dispare orice logică retributivă
tradiţională. Qohelet, scepticul, maestrul
suspiciunii, înţeleptul pesimist şi fără iluzii,
martorul crizei valorilor tradiţionale, cel
care vede apunând certitudinile, care dez-
văluie radicala lor insuficienţă şi răstoarnă
canoanele. Omul este prizonier al propriei
limite structurale, al neputinţei sale. Iese la
iveală cu toată forţa paradoxul. Rezultatul
lecţiei sceptice şi al sensului său sunt cople-
şitoare. Istoria şi viaţa sunt fără direcţie,
dar din existenţă nu se poate evada. Eclezi‑
astul condamnă omul la a fi om. Răspun-
surile decisive se lasă aşteptate. Este inutil
să inventăm alte căi care vor ajunge întot-
deauna la naufragiu şi la eşec. Nu ne rămâ-
ne altceva decât să ne lăsăm pe seama între-
bărilor neobosite, pe seama scrisului şi să
abandonăm procesul inutil împotriva vie-
ţii. Viaţa, în inconsistenţa ei structurală,
scandalizează. Merită deci s‑o interogăm
printr‑un cuvânt excentric care e de partea
morţii care se află în viaţă. Iov deschide
calea spre întrebarea amară, întrutotul
umană, a motivului suferinţei, a absenţei
lui Dumnezeu într‑un moment de nevoie.
Meditaţia dezolată a lui Qohelet trece însă
prin căutarea lui solitară, prin gol, angoasă,
întrebare. Această tăcere a lui Dumnezeu,
care la Cioran se încarcă de o lumină cre-
pusculară, de nebunie şi boală, nu e în mod
necesar un blestem, cât mai degrabă o oca-
zie paradoxală de întâlnire cu dorinţa, pe
căi uimitoare şi dificile, străbătute prin in-
termediul „absurdului”. Iată începutul
fragmentului intitulat Pasiunea absurdului:
Nu există argumente pentru a trăi. Acela
care a ajuns la limită mai poate umbla cu
argumente, cu cauze, efecte, consideraţiuni
morale etc.? Evident că nu. Aceluia nu‑i mai
rămân decît motive nemotivate spre a trăi.
[...] Aceluia care a pierdut totul nu‑i mai
rămâne în viaţă decât pasiunea
absurdului.
„Să vrei să devii o piatră, o bucată
de lemn, o putreziciune” asta îi
cere Cioran lumii, la douăzeci şi
doi de ani. Ce însemnătate are
dorinţa aflată în această afirmaţie
puţin nebunească? Poate ar trebui
să‑l întrebăm pe Gilles Deleuze
care este semnificaţia clinică a
acestei nebunii. După părerea lui,
este vorba despre „dreptul la con-
trasens”, la care face apel indivi-
dul doritor:
Există un moment – scrie coauto-
rul cărţii Anti‑Oedip – în care nu
mai e vorba despre a traduce, nici
despre a interpreta: a traduce în
fantasme, a interpreta în semni-
ficaţii şi semnificanţi, nu, nu e
asta. Există un moment în care
trebuie, desigur, să o luăm de la
început, să ne ocupăm de bolnav,
să mergem la el, să‑i împărtăşim
soarta. E vorba despre un soi
de simpatie sau de empatie sau
de identificare? Cu siguranţă e
ceva mult mai complex. Ceea ce • Mormântul lui Cioran din cimitirul parizian Montparnasse.
simţim e mai degrabă necesita- Foto: M.P.
tea unei relaţii care nu va fi nici
legală, nici contractuală, nici instituţională al nostru, ne e străin, şi e al nostru ceea ce
[...]. A trage la rame împreună înseamnă a credeam că ne e străin.
împărtăşi, a împărtăşi ceva, în afara oricărei În cartea sa, Marta Petreu dezvăluie se-
legi, oricărui contract, oricărei instituţii. O cretele psihice, fizice şi chiar şi erotice ale
derivă, o mişcare de derivă sau de „pierdere aventurii cioraniene în scris, ascultă dorin-
a unei teritorializări”.
ţele de moarte, golul care explodează în
plenitudine, neantul în extaz, obscura au-
Este vorba despre raportul cu „afară”. Tâ-
topercepţie, dincolo de Eu, din tărâmul
nărul Cioran îşi bazează gândirea şi scrisul
Sinelui, într‑un du‑te‑vino riscant, fragil,
pe o relaţie imediată cu „afară”, un „afară”
indecidabil. Durerea, boala şi oroarea par
pur care dă dreptul la un contrasens. Textul
să fie indicaţiile cele mai adecvate pe care
creează, cum scrie Deleuze, „un câmp de
autoarea le furnizează cititorului pentru a
exterioritate în care se înfruntă forţe fascis-
intra cu adevărat în contact cu incandes-
te, burgheze, revoluţionare”. Orice carte
cenţa scrisului cioranian, care nu este nu-
mare, chiar şi când vorbeşte despre lucruri
mai revelaţia unui „adevăr” filosofic sau
abjecte – după cum subliniază şi Julia Kris-
ideologic, ci şi ascultarea unei extreme sin-
teva –, pline de disperare, îngrozitoare, ca-
gularităţi şi ireductibilităţi ale unui individ
re‑i şochează pe narcisişti şi descoperă teri-
toriile vinii, produce o bucurie de nedescris, mereu incomplet şi nesigur, fie că explo-
„operează deja o transvaluare şi creează să- dează în flăcările Apocalipsei, fie că răsună
nătatea de mâine”. Să fim drepţi, după pă- în strigătele prăbuşirii universale, pe culmile
rerea lui Cioran, nu înseamnă altceva decât unui val fascinant de descompunere şi com-
să ascultăm etic enigma individului, să punere, de oroare şi de extaz, de subiectiva-
captăm confirmarea unei vocaţii şi să‑i păs- re şi desubiectivare, incapabil să atingă de-
trăm secretul. finitiv polul mistic al unei sublimări care a
Este exact ceea ce a făcut Marta Petreu avut loc la Cioran întotdeauna în manieră
cu această carte delicată şi intimă despre provizorie, ezitantă, deci, doar în acele
Cioran. După importanta ei monografie „cazuri limită”, în care gânditorul admite
despre „trecutul deocheat” al lui Cioran, candid, în faţa lui Léo Gillet, că avut în
scriitoarea ne arată că în Cioran există un timpul vieţii sale în România „senzaţii mi-
Celălalt. Există un Celălalt care ne face să nunate”, imposibil de descris, pentru că, în
vorbim, pe care‑l asaltăm şi de care ne des- acele „momente” particulare avusese „im-
părţim, din iubire şi din ură. Există o alte- presia că l‑a întrecut pe Dumnezeu”.
ritate în noi care ne alterează, ne transcen-
n
de, un Celălalt care, de la Freud încoace, va Traducere de
fi numit subconştient. Această concepţie
Gabriela Lungu
imanentistă a transcendenţei – pe care Pentru a economisi spaţiul, notele au fost
Marta Petreu o identifică la Cioran, în Ca‑
lăsate pe dinafară.
iete, în corespondenţă şi în primele sale Textul reprezintă postfaţa volumului:
opere în limba română – se afla deja în teo-
Marta Petreu, Sulle malattie dei filosofi:
logia creştină şi în filosofia de inspiraţie Cioran, traduzione e a cura di Mattia Luigi
creştină. Referirea autoarei, în încheierea
Pozzi e Giovanni Rotiroti, Milano, Criteri-
cărţii, la nepot („căruia ar trebui să‑i spun on Editrice, 2019, „Studi di cultura
Augustin al Treilea, căci e într‑adevăr al romena”.
treilea din familia mea care poartă, din tată
în fiu, acest nume”, care „se juca în grădină
cu un cîine flocos, care‑l urma pas cu pas”)
e o trimitere clară la Sfântul Augustin, care
amintea în Solilocvii că, graţie lui Dumne-
zeu învăţăm uneori că ceea ce credem că e
DOSAR Anul XXXI, nr. 4 (359), 2020 • 17
 Marta Petreu şi Cioran un dialog filosofic cu parfum de poezie
Î ntâlnirea M artei Petreu cu Cioran e
complexă, probabil dificilă, stratificată,
cu siguranţă. Într‑un interviu cu Ciprian
Vălcan, interviu pe care l‑am ales ca fir
conducător pentru această scurtă introdu-
cere, Marta Petreu declară că s‑a apropiat
de filosoful de la Răşinari destul de târziu.
„Multă vreme nici n‑am ştiut că există”,
spune, deoarece cărţile lui Cioran nu se gă-
seau în librării – nici măcar la anticariate –
nici urmă de ele la Biblioteca Centrală Uni-
versitară din Cluj, nici nu erau menţionate
în revistele literare. Alte nume se aflau pe
buzele celor din cercul său de prieteni:
Kafka, Dostoievski, Esenin, Camus, Rilke,
Lucian Blaga.
Doar în timpul studiilor universitare şi
a Echinox‑ului – mişcarea literară în care s‑a
format şi din care au făcut parte mari nume
ale culturii române contemporane, ca Eu-
gen Uricaru, Marian Papahagi, Ion Pop şi
Ion Vartic – Marta Petreu se apropie de
textele cioraniene aproape în treacăt („cine-
va care îi avea cărţile mi‑a împrumutat
cîteva volume, pe termen scurt”, mai spu-
ne), dar acest prim contact nu e dintre cele
mai bune. Dimpotrivă.
„La prima lectură, Cioran mi s‑a părut
isteric şi inautentic. Prima impresie a fost
puternică şi proastă, am fost uimită de
• Casa natală a lui Cioran, Răşinari. Foto: M.P.
18 • APOSTROF
Mattia Luigi Pozzi
prostul‑gust care răzbătea din pagini, ade-
sea mai pregnant decît al mult‑iubitului său
şi‑al meu Dostoievski”.
sau, mai bine zis, de la „o afecţiune organi-
că” a corpului, la „sentiment”, „la trăirea
afectivă”, pentru a ajunge în sfârşit „la ex-
Fără îndoială „prostul‑gust nu este o presia verbală” pentru a se coagula, deci, în
piedică pentru a fi un mare autor, un filo- miracolul unei limbi în stare să exprime
sof sau scriitor, poate fi aluviunea ce înso- trăirile, să afle „concepte proprii pentru a
ţeşte autenticitatea”, continuă Marta Pe- vorbi despre el însuşi”.
treu, dar pe vremea aceea mărturiseşte că Într‑adevăr, după părerea Martei Pe-
nu era încă pregătită pentru un asemenea treu, Cioran îşi creează „limbajul său”, „un
diluviu răvăşitor. limbaj conceptual, filosofic”, dar „un lim‑
La prima lectură, deci, nu a atras‑o ni- baj violent ca un poem bun”. Şi o face sub
mic din stilul şi gândirea cioraniană, i‑au semnul unui „curaj nebun”, cel cu care s‑a
rămas totuşi în minte, „bîzîindu‑mi conti- dăruit lumii – şi „ca un poet”, nu numai ca
nuu”, afirmaţiile lui Cioran despre ruşi, „filosof”.
despre muzică, despre evrei. Limbajul lui Cioran, însă, nu e numai
În scurtă vreme face o a doua lectură, cel al marilor poeţi, ci şi cel al marilor mis-
având grijă să fie „mai bine înarmată” pen- tici, un limbaj care stă „sub sem­nul focului”
tru confruntarea cu Cioran. „Trecusem arzător, ca în Pe culmile disperării, unde se
printr‑o cură de nesomn şi, brusc, am des- vorbeşte despre „aventura mistică” provo-
coperit că autorul acesta vorbea despre ceva cată de boală şi unde sunt atinse vârfurile,
ce ştiam şi eu, pe propria‑mi carne şi piele”. culmile abisale ale poeziei.
Aproape o revelaţie, sub semnul cărnii – şi Aici, după părerea mea, bate inima
al corpului, cuvânt foarte iubit de Cioran, pulsândă a conversaţiei intime dintre Mar-
care îl considera, alături de dor, ca repre- ta Petreu, cunoscuta poetă de rang înalt,
zentativ pentru sufletul românesc –, pentru prozatoare şi filosoafă, şi Cioran. Cartea
o carne care devine cuvânt. Martei Petreu, Despre bolile filosofilor. Cio‑
Cuvântul unui „gânditor organic şi ran – în traducerea italiană conform celei
existenţial” (variantă sinonimică pentru de a treia ediţii revăzute şi revizuite – repre-
Privatdenker, gânditorul privat, singura zintă apogeul şi, poate, împlinirea.
„definiţie” pe care Cioran şi‑a dat‑o lui în- Un dialog între gânditori‑poeţi, care, la
suşi, fără să o refuze înălţimea ameţitoare a unui cuvânt din
vreodată) împotri- carne şi sânge, devine analiză filosofică,
vindu‑se omului niciodată rece însă, întotdeauna complice,
abstract şi filosofu- deşi niciodată condescendentă. Un dialog
lui impersonal – ca- care nu‑l pierde niciodată din vedere pe
re‑şi trăieşte pe omul Cioran cedând clişeelor unei inter-
propriu‑i trup idei- pretări stereotipate, indicând împletirea
le, le simte, suferă indisolubilă dintre viaţă şi filosofie, dintre
din cauza lor, le ve‑ biografie şi operă, care la filosoful de la
rifică pe sine însuşi. Răşinari, cum rareori se întâmplă, se con-
Şi le urlă lumii. topesc.
Acesta este pen- n
tru Marta Petreu Traducere de Gabriela Lungu
semnul autenticită- Textul reprezintă prefaţa
ţii lui Cioran, acea volumului: Marta Petreu, Sulle malattie
autenticitate pe care dei filosofi: Cioran, traduzione e a cura di
n‑a întâlnit‑o la pri- Mattia Luigi Pozzi e Giovanni Rotiroti,
ma lectură, semnul Milano, Criterion Editrice, 2019, „Studi
sincerităţii sale, ba di cultura romena”.
chiar al neruşinării
sale. Sunetul „fals”
al „prostului său
gust” şi al „exageră-
rilor” sale, dictat
doar de „dorinţa lui
manieristă de‑a ui-
mi”, se potoleşte în
aluviunea autenti-
cului, a adevărului
trăit de o gândire
pe care Marta Pe-
treu o defineşte „so‑
matolirică”, în care
totul poartă stig-
matul înrădăcinării
în corpul suferind
din cauza bolii.
O gândire care
pleacă „din corp”
DOSAR

Ovidiu Papadima,
epistolier
III
Bucureşti, 5 sept. 1983
Dragă prietene Traiane,
Am primit scrisoarea Dumitale din 30
august şi mă grăbesc – atîta cît mă pot gră-
bi eu acum – să‑ţi răspund. Mai întîi de
toate, să‑ţi mulţumesc pentru calda grijă
prietenească şi pentru vîrtejul de bune idei,
cu care încerci, generos [să mă scoţi, n. n.,
C.V.] din starea de amorţeală în care mă
aflu acum.
Din începutul scrisorii Dumitale de-
duc că nici Dumneata nu ştii sigur acum
ce soartă are Un profesor tînăr descoperă
Bihorul în volumul trimis de P.Sa la depar-
tament. Cred că pînă nu se lămureşte
aceasta, nu e cazul să încercăm să‑l publi-
căm în altă parte. Ideea Dumitale cu Fa‑
milia este excelentă – dată fiind natura
evocării, care se referă tocmai la Oradea şi
la Bihorul, pe care le reprezintă astăzi re-
vista îndrumată frumos de Al. Andriţoiu.
Aici şi‑ar afla articolul meu un loc foarte
potrivit. Dar ai certitudinea că nu mai in-
tră în vol. ii de mărturii şi evocări proiec-
tat de Episcopia Oradea? Apoi mai e ceva.
S‑ar putea ca pentru Familia să fie prea
mare: 12 pagini dactilografiate! Eu l‑am
construit ca pentru un volum, în mod fi-
resc, fără să‑l lungesc forţat. Dacă nu mai
intră în volum şi cei de la Familia cred că
poate intra la aceste dimensiuni, – eu n‑am
nimic împotrivă. Dar să fie ciopîrţit, – re-
dus la un număr de pagini potrivit forma-
tului revistei, n‑aş vrea. Aş prefera să nu se
tipărească nicăieri deocamdată. Să aibă şi
cei de după moartea mea ceva inedit de
comunicat şi publicat.
În ceea ce priveşte participarea mea la
sesiunea de comunicări de la Biblioteca ju-
deţeană Bihor – peste care ai fost împărat
cu folos atîţia ani – fireşte că m‑ar tenta
enorm propunerea Dumitale. Dar din pă-
cate nu pot veni pînă la Oradea. În urma
celei de a treia operaţii la picior, nu am
probleme prea grave. Piciorul stîng merge
acum bine. Dar s‑a ivit alt bai: a doua ope-
raţie de hernie – pe care am făcut‑o acum
trei ani – a început să cedeze. Carnea e bă-
trînă şi slăbită şi n‑o mai […]. A început să
se desfacă şi nici folosirea bandajului special
Ovidiu Papadima
II.
• Ovidiu Papadima
nu‑mi mai foloseşte. Să mă operez din nou,
– doctorul îmi spune că în scurt timp voi
ajunge la aceeaşi situaţie, din aceleaşi cau-
ze. Se apropie funia de par, acesta e adevă-
rul. Măcar să mă văd în vara lui 1984 îm-
plinind 75 de ani…. Şi apoi, ce‑o da
Dumnezeu. Poate c‑oi mai trăi, dar flăcău
nu mă mai pot face iarăşi!
Dar ca să fie citit şi al meu Un profesor
tînăr descoperă Bihorul – sau cu un alt titlu,
pe care‑l vei crede Dumneata mai potrivit
sunt bucuros de acord – în cadrul Sesiunii
de comunicări din acest an, la Bibliotecă.
Ar urma să citeşti textul Dumneata – te
rog mult ca Dumneata să‑l citeşti – ex-
plicînd că nu pot să fiu prezent şi eu la
Oradea fiind bolnav. În acest caz, cred că
mă poţi trece pe lista invitaţilor, dacă nu e
prea tîrziu.  IV
Cît despre celelalte invitaţii de a scrie,
cu care mă copleşeşti generos şi amical, cu
o tot atît de prietenească pledoarie, – tre-
buie să‑ţi mărturisesc că îmi vine foarte
greu să pun mîna pe condei, mai ales cînd
vezi bine că nu sunt sigur niciodată dacă
articolul va apare şi că nu voi munci zadar-
nic. Forţele mele fizice şi capacitatea mea
de muncă intelectuală – vorbesc de şederea
la masa de scris – s‑au împuţinat enorm.
Pentru specialitatea mea nu pot scrie ni-
mic fără verificări, fără informaţie la zi.
Îmi ştii biblioteca. E uriaşă, – dar tot nu
ajunge uneori. Despre Şcoala ardeleană
am vorbit pe larg în Ipostaze ale iluminis‑
mului… e drept numai sub un anumit
unghi… Despre D. Popovici aş avea ce
scrie. L‑am cunoscut încă de pe cînd era
student la Paris. Dar vor fi alţii care vor
scrie şi mult şi bine. Eu ar trebui să‑i reci-
tesc cărţile. Căci aşa, să scriu numai un
articol festiv nu mă mai tentează de mult…
La Steaua am trimis un articol ‑‑ pe care‑l
consider interesant şi pentru publicul larg:
De la tragedia „Titanicului“, la comedia
„Titanic vals“ [a lui Tudor Muşatescu].
Dar şi acolo trebuie să‑şi aştepte rîndul
cîteva luni. La Tribuna de cînd s‑a schim-
bat direcţia, n‑am mai fost invitat…
Aşa că, iartă‑mă dacă te dezamăgesc, –
dar deocamdată sunt în pană de […] la
masa de scris şi nu pot promite nimic. Aşa
că mă întorc la cele foarte plăcute pentru
mine, dorindu‑ţi sănătate, spor la bine şi
mulţumiri sufleteşti cît mai mari, urări la
care se asociază şi soţia mea şi Liviu, cel cu
În livada de cremene. De asemenea, cele mai
bune gînduri pentru Doamna Blajovici şi
pentru întreaga Dumitale familie. 
Cu veche prietenie caldă,
Ovidiu Papadima
P.S. Trăiască F.C. Bihor, cu succese cît
mai mari. Deocamdată văd că merge bine.
Iartă‑mi din nou caligrafia. E din ce în ce
mai mizerabilă. Cînd m‑am dus cu stiloul
la reparat – ştii ce mi‑a zis meşterul? –
„Domnule, de ce nu scrieţi mai des cu sti-
loul că se usucă cerneala‑n el!“. Asta e…
Bucureşti, 11 oct. 1983
Iubite prietene Traian Blajovici,
Răspund cu întîrziere, deoarece am
avut probleme cu sănătatea fiului meu Li-
viu. L‑a internat din nou la Spitalul Fun-
deni, pentru analize ca să se mai cerceteze,
încă odată care e cauza suferinţelor lui. De

Anul XXXI, nr. 4 (359), 2020 • 19
 presupunerile mele nu sunt reale, te rog pe
abia ieri a venit acasă, după aproape două
săptămîni de şedere acolo, pentru diverse
analize. Ulcerul duodenal s‑a închis – se
vede la recenta endoscopie, gastrita nu mai
e atît de acută. Dar se precizează o nere-
gularitate în secretarea bilei, fără să aibă
pietre la vezica biliară. Urmează deci tra-
tament şi regim adecvat. În plus, soţia
mea a plecat pentru o scurtă călătorie în
străinătate. N‑am putut s‑o însoţesc, atît
din motive financiare, cît mai ales că
nu‑mi permite sănătatea. Deci, din păcate,
nici vorbă nu poate fi să particip nici la
sesiunea Oameni din Bihor, momente, insti‑
tuţii, personalităţi, – nicidecum la dezbate-
rea din Tribuna. Pentru sesiunea din Ora-
dea am primit o invitaţie din partea
Comitetului de cultură şi educaţie socia-
listă al judeţului Bihor, pentru a participa
cu o comunicare la cea de a şaptea ediţe
Bihor, momente, instituii, personalităţi, – cu
rugămintea de a comunica, pînă la 15 oc-
tombrie a.c., titlul comunicării mele. Invi-
taţia era personală, nu […] şi foarte măgu-
litoare în termenii ei. Bănuiesc deci că şi
acolo – la Biblioteca judeţeană Bihor, unde
mi se cere să trimit răspunsul – a interve-
nit prieteneasca Dumitale mînă. Nu le‑am
răspuns deci, ca să nu încurc lucrurile,
neştiind practic ce ai vorbit acolo. Dacă
20 • APOSTROF
Dumneata să le comunici că voi participa
– aşa cum mi‑ai sugerat Dumneata – cu
comunicarea ce urma să apară în Mărtu‑
rii… Pentru a nu te obliga să‑i mai rogi pe
cei de la Episcopie…, alătur un exemplar
din Un profesor tînăr descoperă Bihorul,
avînd de la mine „carte blanche“ să‑i
schimbi titlul cum crezi că e mai potrivit
pentru sesiune, dacă e cazul.  dat doctoratul cu mine – mi‑l lăsase moşte-
Cît priveşte publicarea textului, cred că
e mai bună ideea Dumitale, de a fi publicat
în Crisia, anuarul pe 1984. În acest chip,
n‑ar trebui retras deocamdată textul nici de
la vol. de Mărturii, pentru a nu‑i supăra pe
cei de acolo. Dacă ei nu vor face nimic şi
textul va apare în anuarul Crisia cred că nu
vor putea spune nimic. În Familia nu cred
că e cazul să ne gîndim. Pentru o revistă de
formatul Familiei, textul e prea mare şi cred
că e păcat să fie ciopîrţit prin reducere. Îţi
mulţumesc din inimă pentru bunele cuvin-
te pe care le‑ai însemnat în scrisoarea des-
pre această evocare. Cred şi eu că merită să
apară întreagă, pentru că – ca să fiu modest
aşa cum se cuvine – e o pagină vie din isto-
ria contemporană a Oradiei şi a Bihorului,
semnată de un scriitor care în cele peste
cinci decenii de prezenţă în cărţi şi reviste,
a învăţat la bătrîneţe să ştie să scrie cu folos
pentru cititori. Îţi mulţumesc şi pentru re-
memorarea colaborării mele la Familia, din
anul 1936. Păstrez cu pietate, în biblioteca
mea, numerele în care au apărut cele sem-
nalate de Dumneata şi mă bucur că le ştii şi
le preţuieşti. La rîndul meu, am citit cu
bucurie evocarea lui A. Guillermou–70 şi
cronicile Dumitale. Ai făcut o faptă bună
apreciind lucrarea lui Marin Bucur Michelet
şi revoluţionarii români. Marin Bucur şi‑a
nire G. Călinescu – va împlini curînd 54 de
ani şi lucrează la Institutul „G. Călinescu“,
ca cercetător principal. E un om de mare
valoare, care nu se bucură încă de toată
preţuirea care i s‑ar cuveni, fiindcă trăieşte
retras, muncind şi scriind şi nu se pricepe
să‑şi facă reclamă prin relaţii de cafenea şi
băutură. 
Ar mai fi atîtea de spus şi mă doare
inima că nu avem şi nu vom avea prilejul să
stăm tihnit de vorbă, ca odinioară la Ora-
dea. Ce să‑i faci, viaţa e făcută din multe
renunţări, nu numai din bucurii. În
schimb, te rog să‑mi scrii mai mult un pic,
despre Dumneata şi familia Dumitale, aşa
cum se află acum, căci timpul […], dar şi
vindecă altele. 
M‑am dezvăţat să ţin stiloul în mînă.
Scrisul meu e devenit şi mai ilizibil. Mă şi
grăbesc să pun azi scrisoarea la poştă.
Cu veche şi caldă prietenie,
Ovidiu Papadima
P.S. Mi se pare că ţi‑am scris. Venirea
mea la Oradea am evocat‑o şi în interviul
din Vatra, nr. 8/1982.
V
Bucureşti, 6 nov. 1983
Dragă prietene,
Abia acum îţi răspund – iarăşi cu scu-
zele de rigoare pentru întîrziere – la scri-
soarea Dumitale din 14 oct. Am tot um-
blat cu telefonul după Marin Bucur.
Munceşte şi acum, stă mai toată ziua la
Biblioteca Academiei. Deşi e cam răcoare
înăuntru. Mai stau cititorii pe bănci în
grădina Academiei, ca să se încălzească la
soare, care e încă bun, săracul. Mai întîi
am căutat în numerele din Familia – pe
care nu le am chiar pe toate cumpărate –
ca să găsesc cronica Dumitale despre car-
tea lui. N‑am găsit‑o, deşi ştiu bine că am
citit‑o într‑un număr pe care l‑am cumpă-
rat de la chioşcul din piaţa noastră, unde
vine cam neregulat. Titularele chioşcului
sunt două femei, foarte binevoitoare, căci
le sunt client bun, acum cînd revistele se
vînd greu, cu unele excepţii. Dar ele sunt
ocupate în primul rînd să satisfacă asaltul
celor care cer România liberă, Sportul, Fla‑
căra, Săptămîna şi tutunul (ţigările) pe
care le‑au luat acum în antrepriză, ca să‑şi
poată face planul. Trebuie să fi apărut mai
demult recenzia Dumitale – nu ştiu în ce
număr – iar revistele ceva mai vechi le ţin,
teancuri, într‑o odaie la demisol – şi sunt
multe şi amestecate; n‑am vreme să le
grupez. Pe scurt, i‑am telefonat lui Marin
Bucur. Nu ştia de apariţie. I‑am comuni-
cat şi sugestia Dumitale, pentru un inter-
viu la Familia. Mi‑a spus că acceptă bucu-
ros, rugându‑te să‑i comunici întrebările
şi dimensiunile în pagini ale răspunsului
– dacă ideea cu interviul mai e de actuali-
tate. Adresa lui este: Dr. Marin Bucur, str.
Avrig 9‑19, Bloc U1, Bucureşti, cod
73333. A fost băiat sărac şi nici acum nu e
bogat, fiind şi invalid , trebuind să scrie
cu mîna stîngă. Îţi mulţumesc pentru tot
ce ai făcut pentru mine, în legătură cu Un
profesor tînăr descoperă Bihorul; pentru tot
ce ai vorbit cu cei în cauză, mai ales pen-
tru ideea de a‑i ruga să‑mi trimită 1‑2
exemplare din programul sesiunii. Îţi
mulţumesc pentru bunele cuvinte la adre-
sa lui Liviu. Suntem amîndoi – şi eu şi
soţia mea – foarte îngrijoraţi de proasta
sănătate a lui. Doctorii nu‑i mai găsesc
nimic patologic, dar el slăbeşte mereu şi se
plînge de dureri în tractul digestiv. O rază
de lumină, şi pentru el şi pentru noi, au
fost cele scrise de Dumneata în Oradea,
despre cartea lui. Mai lucrează şi acum,
dar îţi poţi închipui în ce stare sufletească.
Cît despre mine, asta înfluenţează şi scri-
sul meu. Dumneata ştii şi înţelegi, din
propria Dumitale viaţă, ce înseamnă du-
rerile pe care ţi le adîncesc în suflet copiii.
Am avut şi unele bucurii de curînd. De la
International Biographical Centre din
Cambridge, în Anglia, am primit recent
invitaţia de a completa un formular de‑al
lor – cu date despre viaţa şi opera mea –
pentru ediţia jubiliară, a xxx‑a, a enciclo-
pediei Men of achievement (Oameni care
s‑au realizat). De la Fundaţia Alexander
von Humboldt din Bonn (rfg) al cărei bur-
sier am fost în perioada interbelică am
primit de asemenea invitaţia de a le comu-
nica date despre viaţa, studiile […] şi scri-
erile mele tipărite. Tot de curînd a apărut
nr. 3/1983 din revista Livres roumains
(Bucureşti), pe care o ştii – cu un interviu
al meu, în legătură cu folcloristica română
în ultimii ani (aspecte, apariţii de culegeri
din folclorul nostru în trecut, reeditate
acum). Văd cu bucurie că mai apar încă
prin reviste recenzii elogioase despre ree-
ditarea culegerii din 1885 a lui G. Dem.
Teodorescu, cu aprecieri şi despre studiul
meu întroductiv de acolo. Dar aş renunţa
la toate, numai să‑l văd pe Liviu sănătos.
Îmi promiseseşi că vei reveni mai pe larg
într‑o scrisoare, povestindu‑mi mai multe
despre Dumneata. Aştept. Pînă atunci mă
bucur de succesele echipei F.C. Bihor, la a
cărei îndrumare ştiu că depui şi Dumnea-
ta mult suflet şi multă pricepere. Curioase
lucruri se întîmplă şi în fotbal! Pe cînd
F.C. Bihor se înalţă frumos, Corvinul şi
Universitatea Craiova coboară dureros.
Oare ce o fi cu craiovenii? Se ceartă între
ei? Dar văd că m‑am lungit cu scrisul şi
am stat prea mult pe scaun, la birou. Te
îmbrăţişez cu toată căldura vechii noastre
prietenii şi‑ţi doresc sănătate. Omagii res-
pectuoase Doamnei Blajovici şi toate cele
bune întregii familii, – şi din partea soţiei
mele. S‑auzim de bine.
Ovidiu Papadima  găsit manuscrisul rămas uitat într‑un ser-
VI
Bucureşti, 21 nov. 1983
Iubite prietene,
Am primit, acum vreo două zile, scri-
soarea Dumitale şi cele două programe ale
sesiunii din 10‑11 noiembrie: Bihor – Mo‑
mente, instituţii, personalităţi, Ediţia a
vii‑a. Traian Blajovici e mereu tot Traian
Blajovici, prietenul generos şi statornic,
omul cu inima caldă, punînd umărul
oricînd şi oriunde vibrează sufletul româ-
nesc! Îţi mulţumesc încă odată pentru tot
ceea ce ai făcut pentru Un profesor tînăr
descoperă Bihorul. Că a dispărut din pro-
gram cuvîntul „profesor“ e într‑adevăr
cam ciudat şi neplăcut, dar nu merită să te
mîhneşti atît Dumneata, cum nu mă supăr
nici eu. Principalul este că textul s‑a citit
întreg în sesiune şi că l‑ai citit frumos şi cu
inimă, aşa cum te ştiu eu din totdeauna,
cînd e vorba de cultura românească. Cei
de la bibliotecă – după cum văd că bănu-
ieşti – nu mi‑au trimis nici un exemplar
din program. Ţepelea a fost amabil şi – la
rugămintea mea – mi‑a trimis prin poştă
un exemplar. Intrasem însă la îngrijorare,
fiindcă nici el nici Netea n‑au putut să‑mi
spună dacă a mea comunicare s‑a citit sau
nu, – Netea plecînd mai devreme de la se-
siune, iar Ţepelea umblînd pe la alte secţii
în acel moment. Aşa că acum, primind
scrisoarea Dumitale m‑am liniştit.
Programul sesiunii a fost bogat şi inte-
resant, fiind fireşte centrat pe 65 de ani de
la Unirea cea mare. Păcat că a coincis cu
încă alte două manifestări, la cea despre
limba română în şcoli mergînd inevitabil
cei mai mulţi dintre profesori. Însă, după
cîte mi‑a povestit Ţepelea la telefon, publi-
cul la sesiunea Bihor... a fost numeros şi de
bună calitate. Despre volumul episcopal de
mărturii bihorene, Ţepelea mi‑a spus că
soarta lui a fost decisă definitiv, prin hotă-
rîrea Patriarhiei, valabilă pentru toată ţara
şi vremea, ca publicaţiile episcopiilor să fie
scrise numai de clerici şi doar cu subiecte
bisericeşti, – şi că chiar dacă va apare cîndva
volumul care ne interesează va fi redus la
vreo sută de pagini. Îmi umblă tot felul de
idei prin cap, cu privire la textul meu. L‑ai
dat deja celor de la Crisia? Publicaţia e foar-
te serioasă, dar mergînd la un public limi-
tat, prin structura ei zonală. Mă gîndesc, –
ar accepta cei de la Familia – Andriţoiu mai
ales – ca să apară consecutiv în două nume-
re, ca să nu fie ciopîrţit? Ce zici? I‑ai putea
întreba? Ar fi locul cel mai potrivit, fiind
vorba de Bihor într‑o revistă bihoreană. Aş
putea să îl trimet lui Aurel Rău – care mi‑e
prieten şi s‑a [...] încă cu ani în urmă, cu
mine – dar la Steaua aşteaptă încă un text
trimis de mine în ziua de 23 [...]. E drept
că, Aurel Rău fiind atunci plecat în Cuba,
am făcut greşala să‑l expediez la redacţie
adresîndu‑mă secretarului de redacţie, Vir-
gil Ardeleanu, printr‑o scrisoare în acelaşi
timp, recomandată, cu confirmare. Confir-
marea am primit‑o semnată indescifrabil,
dar nici pînă azi n‑am primit vreun răs-
puns. Dureroasele moravuri de nepotileţă
de astăzi! Telefonînd de curînd la redacţie,
cei de acolo – V. Ardeleanu nu era –, au
tar. Cînd a venit Aurel Rău la redacţie, i s‑a
povestit toată odiseea manuscrisului, Rău
mi‑a telefonat asigurîndu‑mă că va apare în
numărul pe decembrie, numerele anterioa-
re fiind ocupate cu Unirea. Bine că se mai
găsesc şi oameni de omenie, cu grijă pentru
scriitori, mai cu seamă pentru cei mai bă-
trîni, aşa că mă gîndesc că dacă i‑aş trimite
acum textul cu Bihorul – mai am exemplare
dactilografiate – va apare cîndva, dar cu
întîrziere, Steaua fiind, ca toate revistele
noastre, foarte solicitată şi deci aglomerată.
Dumneata ce zici? Pînă cînd voi primi sfa-
tul Dumitale mai aştept, căci şi‑aşa, pînă
nu va apare cel despre care îţi vorbeam: De
la naufragiul „Titanicului“– la comedia „Ti‑
tanic vals“ (a lui Tudor Muşatescu) – o pa-
ralelă pe care o cred interesantă, un „meci“
între două destine cu longevitate pînă as-
tăzi, între comedia lui Muşatescu şi un
cîntec din folclorul orăşenesc, dar pătruns
şi în cel rural, creat după celebrul naufragiu
din 1913. 
Uite aşa, încep să răspund la generoasa
Dumitale solicitare de a‑ţi comunica ce
mai scriu. Am mai scris trei articole: unul
despre cartea lui George Muntean Inter‑
pretări şi repere […] solicitat de Scînteia;
unul despre vol. ii din Dicţionarul folcloriş‑
tilor de Iordan Datcu, dat României libere;
unul despre Scrieri alese de I.C. Vissarion,
îngrijit de Victor Crăciun, pentru Ramuri,
înmînat de V. Crăciun lui Marin Sorescu.
Ultimul i‑a fost dat abia de curînd, dar
celelalte două aşteaptă, cel de la Scînteia
de vreo cîteva luni. Am mai scris o evoca-
re a lui I. C. Chiţimia la 75 de ani, cerut
de Societatea de ştiinţe filologice (Ion Han-
giu) pentru Buletinul societăţii. Dar Han-
giu mi‑a adus textul, cu rugămintea să
îndrept „greşelile de stil“ semnalate
într‑un referat de filologul G. Mihăilă.
Văzînd aproape tot textul meu umplut de
pe margini cu asemenea observaţii, mi‑am
retras articolul, comunicîndu‑i prin Han-
giu lui Mihailă că îl apreciez mult ca filo-
log şi ca om, dar nu admit ca – după mai
bine de 50 de ani de activitate tipărită – să
mi se mai facă observaţii de… stil. Am
rostit şi cîteva vorbiri la Radio, una despre
N. Cartojan, la centenarul naşterii lui, ca-
re se apropie; alta despre basmele inedite
pînă acum, ale lui G. Dem Teodorescu,
volum apărut acum cîţiva ani. Mi‑a luat
mult timp un referat despre cartea Pe ur‑
mele lui Vasile Voiculescu, de Florentin Po-
pescu, care urmează să apară în 1984, la
Editura Sport‑Turism. Eu nu mai fac de-
mult referate – fiind prea obositoare aşa
cum sunt eu obişnuit să lucrez. Am făcut
o excepţie, fiind vorba de marele meu
prieten de odinioară, poetul V. Voicules-
cu. Era să uit: în revista în limbi străine –
Cărţi româneşti – nr. 3/1983, mi‑a apărut
un frumos interviu luat de d‑na [nume
indescifrabil, n.n., C.V.] prin grija priete-
nului Hristu Cândroveanu. Zic „frumos“,
fiindcă a apărut – şi textul şi fotografia –
în condiţii tipografice splendide, de altfel
ca toată revista; iar întrebările au fost inci-
tante. Precum vezi, munca a fost multă,
recolta puţină. Dar văd că eu mă confor-
mez invitaţiei Dumitale – adăugînd că la
Liviu, din păcate, nu s‑a schimbat nimic
în bine, iar soţia mea s‑a înzdrăvenit oare-
cum, după o călătorie de trei săptămâni în
Italia şi la Paris, a cărei obositoare dorinţă
de a vedea cît mai multe posibil, a cam
clintit‑o.
Te rugasem să‑mi scrii şi despre Dum-
neata şi familia Dumitale. Asemenea ştiri
– pe care le doresc mult – văd că n‑au mai
găsit loc în scrisoarea Dumitale. Eu însă
tot le aştept şi repet rugămintea. În aştep-
tarea lor, te îmbrăţişez cu veche şi caldă
prietenie. 
al Dumitale Ovidiu Papadima 



Anul XXXI, nr. 4 (359), 2020 • 21
 teresante. Pe unii dintre cei evocaţi i‑am
VII cunoscut şi eu, bunăoară pe abatele Banel,
atunci cînd se afla în Bucureşti. Iar pe ge-
neralul Berthelot parcă‑l am şi acum înain-
Bucureşti, 20 mai 1985  tea ochilor. Eram copil de vreo nouă ani, în
timpul primului război mondial, în refugiu
Iubite prietene de demult, într‑un sat din Moldova unde era partea
Traian Blajovici, sedentară a regimentului în care era mobi-
lizat tata, pe front. Ca să ne ajute, Franţa
Nu e nicidecum cazul să ascult de în- nu ne‑a putut trimite trupe. Generalul
demnul Dumitale cruţător, de a nu‑ţi răs- Sarrail, cu armata lui, stătea imobilizat şi
punde la fiecare epistolă. Scrisorile Dumi- imperturbabil, undeva pe lîngă portul Sa-
tale sunt atît de incitante prin verva lor, lonic, iar bieţii ostaşi români cîntau cu
încît de fiecare dată mă aflu tentat să le obidă: „Aoleo, Sarai, Sarai/ Noi ne batem
răspund imediat. Dacă întîrzii uneori mult şi tu stai!“... După cîte ştiu, Franţa ne‑a
– se datoreşte grijilor vieţii zilnice şi ale trimis armament, dar ce e sigur e că de
gospodăriei. La care se adaugă şi oscilaţiile acolo a venit o misiune militară, în frunte
sănătăţii mele, relativ la care eu l‑am tradus cu generalul Berthelot, înainte de luptele
pe Horaţiu, Fluctuat nec mergitur prin de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz. Misiunea
„scîrţîie dar merge“. Uite, de curînd, am a vizitat frontul şi prezenţa ei a avut un
fost bolnav vreo trei săptămîni, – o gripă, o efect moral binefăcător. Generalul Berthe-
viroză, cu o leacă de temperatură, dar cu o lot cu ofiţerii lui au venit, vizitînd şi spatele
tuse care mă necăjea mai ales noaptea, ne- frontului, în satul Negreşti, judeţul Vaslui,
lăsîndu‑mă să dorm cum trebuie. De obi- unde se afla familia noastră în refugiu,
cei, cînd se întîmplă aşa ceva, sau cînd am adusă acolo de două femei – [...] şi sora ei
ceva de lucru urgent, corespondenţa primi- – împreună cu şapte copii ai amîndurora.
tă se aglomerează şi aşteaptă pe birou. Cînd Mama n‑a vrut să rămînă pe teritoriul ocu-
mă apuc să o rezolv, scrisorile la care am pat de nemţi. A plecat cu ultimul tren din
răspuns le aşez în cutia – arhivă, iar celelal- Tulcea, cu cîteva geamantane doar, lăsînd
totul acasă, mobilă, obiecte şi o bibliotecă a
tatii, care pe atunci valora vreo zece mii de
lei aur. Fireşte că după război şi demobili-
zare, repezindu‑se tata în Tulcea n‑a mai
găsit nimic. Ba a găsit cîteva mobile despe-
rechiate, în casele vecinilor, care le conside-
raseră „pradă de război“. I‑a lăsat în plata
Domnului şi nici că a mai rămas în Tulcea.
S‑au transferat şi el şi mama, în Transilva-
nia – tata ca profesor de liceu, mama con-
ducătoare la grădiniţa de copii – în 1920.
Mama dorea Sibiul, unde se născuse, dar
nu erau posturi libere pentru amîndoi. Şi
aşa am ajuns, în 1920, elev la Al. Papiu –
Ilarian din Tg. Mureş. Dar m‑am abătut de
la subiect. În satul Negreşti deci, i‑am vă-
zut pe Berthelot şi ofiţerii lui. Ostaşii ro-
mâni îl iubeau şi ca sol al Franţei generoase,
dar şi pentru firea lui jovială şi apropiată de
soldaţi. Îl numeau „dom general Burtălău“,
căci avea o burtă respectabilă. Mă bucură
că batrînii evocaţi de părintele Iosif Stoica,
trăitori şi astăzi în Franţa, au rămas buni
prieteni ai românilor şi că primesc cu bucu-
rie veşti despre noi, din partea Dumitale.
Îţi mulţumesc pentru tot ceea ce izbuteşti,
prin păstrarea legăturilor cu aceşti prieteni
• Ovidiu Papadima
francezi. Îţi mulţumesc şi pentru veştile
amănunţite pe are mi le dai despre toţi cei
te mai aşteaptă pe birou. Dar metoda ai familiei Dumitale. Dar văd că am obosit
aceasta – ca orice metodă – nu e infailibilă. scriind şi trebuie să închei.  lăsat‑o de un an şi mai bine. Dar să lăsăm
Iată, rugîndu‑te să‑mi comunici numele şi Te îmbrăţişează Ovidiu Papadima
adresa profesorului care îţi povestise amin- 
 cute. Te‑ai mai întîlnit cu părintele Iosif
tiri de la concursurile Tinerimii române,
voiam să‑i scriu. Acum îţi recitesc scrisoa-
rea în care îmi comunici cele cerute, care
aşteptase pe birou. Dar părintelui pensio-
VIII
nar Iosif Stoica, parcă i‑aş fi scris mai de- Bucureşti, 3 iulie 1985
mult, parcă nu i‑am scris... N‑am un punct
sigur de reper, altul decît cel nesigur al Iubite prietene de demult,
memoriei. Ca să nu mă repet în cazul că Traian Blajovici,
i‑am „răspuns“ după primirea scrisorii Du-
mitale te rog ca, în conversaţiile Dumitale Scrisoarea Dumitale m‑a bucurat iarăşi,
cu Iosif Stoica, să încerci să afli dacă a pri- ca totdeauna – cu atît mai mult cu cît în
mit de la mine epistola la care mă gîndeam. ziua de 23 iunie am constatat că am trecut
În cazul că spune că a primit‑o, transmite‑i cu bine, cu un an viaţă, peste 75. Mi‑am
călduroase şi preţuitoare salutări din partea întocmit atunci un bilanţ şi n‑am prea fost
mea. Dacă afli că nu a primit nimic, încîntat de ceea ce îmi arăta. A trebuit să
scrie‑mi te rog, ca să mă achit măcar acum recunosc în mine însumi – şi faţă de prie-
de această plăcută obligaţie. Amintirile sa- teni – că puteam să fac nu mai mult, că
le, despre care îmi vorbeşti, sunt foarte in-
22 • APOSTROF
slavă Domnului, am scris şi am publicat
mult în cei peste 50 de ani de la apariţia
primelor mele poezii în revista Lumea copi‑
ilor, din Bucureşti, – dar mai bine... Dacă
nu mi‑ar fi plăcut atît de mult viaţa, cu
toate ale tinereţii: cutreierări prin ţară, mai
ales prin munţi, taifasuri cu prietenii şi
chiar însoţite de un vin bun, de o bere rece
şi chiar de cîte o „tărime“, o „palincă pre-
friptă“, şi chiar cîte o dragoste, cînd nu
eram încă însurat şi nu întîlnisem, în soţia
mea, marea iubire a vieţii mele. Dar nu‑mi
pare rău. Dacă m‑aş mai naşte odată, aş trăi
la fel, mi‑ar plăcea iarăşi soarele splendidu-
lui nostru Litoral, înotul în largul mării sau
în largul lacurilor, din preajma Bucureşti-
lor, alunecarea cu schiurile în munţi nu însă
şi coborîrile comode pe pîrtie, ca astăzi,
urcîndu‑te cu telefericul şi dîndu‑ţi drumul
în jos, pe schiuri grele de platină şi cu bo-
canci de un kilogram şi mai bine fiecare.
Aveam schiuri de frasin, cu canturi de oţel,
la cari ataşam, pe toată suprafaţa lor inferi-
oară fîşii speciale din piele de focă, ce îmi
permiteau să urc cu ele pantele, pe drumuri
lungi pe înălţimile munţilor şi să cobor cu
ele la vale. Dar cîte nu ţi‑aş mai povesti în-
că, – o să le scriu în amintirile mele. Dum-
neata le ştii în bună parte, – şi din cele ce
am publicat în Familia. Dar apropo de
acele amintiri. Am avut deunăzi o întîm-
plare, o surpriză puţin plăcută. Am fost la
o şedinţă a Secţiei de critică şi istorie litera-
ră a Asociaţiei scriitorilor din Bucureşti, al
cărei membru sunt. Mă duc rar pe acolo, în
primul rînd din cauza sănătăţii mele preca-
re, cum o ştii. Cînd s‑a terminat şedinţa şi
ieşeam, lîngă uşa l‑am văzut pe Ovidiu
Drimba, stînd de vorbă cu două persoane.
Nu m‑am putut stăpîni – mă bucurasem
atîta, căci nu‑l văzusem de ani şi ani. M‑am
oprit, l‑am bătut pe umăr şi i‑am spus zîm-
bind: „Ovidiu Drimba, mă bucur că te văd
şi te felicit pentru volumul întîi din Istoria
civilizaţiilor. Te‑ai înhămat la o operă mă-
reaţă. N‑o spun ca să‑ţi cer un exemplar,
am cumpărat cartea îndată ce am găsit‑o în
librarii.“ S‑a întors Drimba spre mine, mi‑a
zis rece „Mulţumesc“ şi a continuat să stea
de vorbă cu cei doi cunoscuţi. Fireşte că
n‑am mai zis nici eu nimic şi m‑am depăr-
tat repede. Dumitale ştii cît de cald am
scris despre el dar şi despre ceilalţi elevi
străluciţi de la Liceul Em. Gojdu în aminti-
rile din Familia, – aşa că pentru mine nu
am alte explicaţii decît ori că Drimba a fă-
cut o criză de infatuare – cum fac mulţi
după un succes mai mare – ori că nu m‑a
recunoscut din pricina bărbii pe care mi‑am
întîmplările triste şi să revenim la cele plă-
Stoica, ţi‑a spus despre scrisoarea pe care
i‑am trimis‑o, o lungă scrisoare cu mulţu-
miri şi amintiri despre amintiri? Mă aştep-
tam să‑mi răspundă, însă pînă acum nu
mi‑a venit nimic. 
Dar văd că m‑am lungit iarăşi, şi cine
ştie ce mi‑o mai trece prin minte. Pun
punct deci. 
Te îmbrăţişez cu toată căldura prieteni-
ei. Respectuoase omagii Doamnei şi numai
gînduri bune, întregii Dumitale familii. 
Ovidiu Papadima
n
 Lumea teatrului

Ilustrată cu Oidip
În cadrul ute Fest 2019, desfăşurat la Teatrul
Maghiar de Stat Cluj‑Napoca în perioada
19‑30 noiembrie, Teatrul Naţional „Radu
Stanca“ din Sibiu a adus pe scenă spectacolul
Oidip, scenariul şi regia Silviu Purcărete, o
adaptare după tragediile sofocleene Oidip la
Colonos şi Oidip Rege. La finalul reprezentaţiei
a avut loc un dialog cu Silviu Purcărete, Dra-
goş Buhagiar, Constantin Chiriac, Ofelia Po-
pii şi Vasile Şirli, moderat de Visky András,
dialog din care publicăm intervenţia regizoru-
lui Silviu Purcărete, căruia îi urăm viaţă lungă
cu prilejul împlinirii a 70 de ani. Cu aceeaşi
ocazie am adresat o întrebare invitaţilor.
Alice Valeria Micu
să‑i folosească cadavrul şi mormântul pen-
tru acţiuni politice, istorice. Mormântul
devine un rol magic, care poate să‑i apere
pe unii sau pe alţii, rămăşiţele lui materiale
ar putea să fie exploatate, să devină moaşte,
relicve, ori el hotărăşte că nu, reuşeşte să
dispară. Este o chestiune cât se poate de
ciudată şi de neînţeles, şi, totuşi, este esenţa
poveştii lui Oidip la Colonos.
Alice Valeria Micu: Pentru unii arta în-
seamnă să produci emoţii. Pentru alţii în-
seamnă să generezi o eliberare. Pe ce anume
mizaţi în general atunci când lucraţi un
spectacol şi ce cale aţi ales de această dată
jul a suferit o implozie care a generat o im-
plozie a spaţiului. Important este dacă
într‑adevăr aţi receptat şi mesajul a ajuns la
dumneavoastră.
Constantin Chiriac: Am fost în multe
locuri în lume cu acest spectacol şi ce a fost
minunat e faptul că în fiecare loc am avut
parte de o reacţie extraordinară din partea
spectatorilor, altfel, dar atât de plină de emo-
ţie şi care apoi s‑a regăsit în dialogul viu cu
fiecare spaţiu în care am ajuns şi, mai ales, cu
oamenii veniţi special să vadă acest specta-
col. Ideea că, vezi Doamne, nu vom fi înţe-
leşi în Japonia sau în China, în Grecia, unde

S ilviu Purcărete: În aceste două pie-

se, lucrurile sunt un pic mai complicate,
cu Oidip?

sunt foarte multe lucruri pe care nu le‑am Silviu Purcărete: V‑ar interesa un pro-
am mai fost cu spectacolul, este eronată. În
fiecare loc a fost atât de multă emoţie şi atât
de multă bucurie, atât de multă descătuşare
înţeles în textele lui Sofocle, şi atunci m‑am centaj? Ceea ce aţi spus dumneavoastră este după spectacol, încât merită să facem toate
gândit că e mult mai bine să pun în scenă foarte adevărat, încercăm să provocăm eforturile să‑l putem ţine în viaţă şi să‑l îm-
însuşi dubiul, decât să dau o explicaţie de emoţie şi eliberare. Cantitatea nu o stabi- bunătăţim. Astăzi a fost o bucurie să fim pe
care n‑aş fi capabil. Aşadar, Ofelia Popii leşti la început, nici l‑a sfârşit nu sunt în scena asta şi domnul Purcărete să găsească,
joacă şi Iocasta, joacă şi Antigona, joacă şi stare s‑o măsor, poate dumneavoastră vă în timpul repetiţiilor, alte soluţii, să găsim
o actriţă din cor, pentru că există în mod daţi seama mai bine în ce măsură faptele pe împreună noi valenţe ale textului şi, mai ales,
clar o legătură între Iocasta – mamă, soţie care vi le prezentăm vă produc emoţie, vă formula ca spectatorii din sală să se poată
şi Antigona – fiică şi îngrijitoare, în pregă- produc o reacţie sufletească, dar eu n‑am să bucura din plin de ce înseamnă rafinamentul
tirea pentru moarte, alături de Ismena. vă pot spune, poate colegii mei ştiu. acestui spectacol.
Atunci, nu cred că joacă două roluri, ci joa-
că un singur rol, care are înţeles şi logică Dragoş Buhagiar: Domnul Silviu Purcă- Ofelia Popii: Eu sunt mai degrabă o actri-
doar pe scenă, căci scena este singurul loc rete este, în ceea ce priveşte suspansul şi ţă emoţională, aşa îmi place să lucrez. Nu
în care ne putem permite ambiguităţi abso- emoţia, un mare maestru. Încă nu avuse- că n‑aş putea lucra şi cu alte metode, e inte-
lute. Oricum, nu e singurul caz în care am sem şansa să fac parte din echipă şi realiza- resant şi îmi place să mă pliez pe diverse
încercat să expun ca atare lucruri de neînţe- sem, văzându‑i spectacolele, că are nişte şi- oferte, dar emoţia e partea mea. Regizorii
les din acest spectacol, ca nişte semne de retlicuri. În momentul în care se spune un vin cu propunerile lor, interesante, inteli-
întrebare. E un caz totuna cu Antigona, cuvânt se declanşează o mişcare de corp, o gente, fascinante, partitura mea e emoţia şi
dar nu mă întrebaţi de ce. mişcare de spaţiu, un sunet, ştie foarte bine ţin la ea.
Cred că sunt dubii de toate felurile, să folosească instrumentele de lucru. Dacă
pentru că dubiile estetice duc la dubii exis- eşti isteţ, mă refer la noi, cei din echipă, te Vasile Şirli: Cel ce se ocupă de muzică nu
tenţiale. La masă acolo petreceau tinerii, laşi manipulat de el, ştii că e bine, foloseşte se poate să nu spună, bineînţeles, emoţia. Că
de aceea erau veseli, pentru că erau departe foarte corect, se joacă bine cu uneltele pe vă eliberaţi cu această emoţie, vă priveşte.
de consecinţele filosofiei acelora, ei le tra- care i le oferim noi. Aici, în Oidip, persona-
tau ca pe simple fraze frumoase, doar sub
n
aspectul estetic, de asta se
amuzau ei atât de tare.
Bătrânul din pat probabil
că gândea altfel. Toate
aceste texte sunt pline de
întrebări la care eu, cel
puţin, n‑am găsit răspun-
suri, şi una dintre cele
mai mari ar fi despre ce
este vorba, care este pro-
blema fundamentală a lui
Oidip la Colonos, şi anu-
me, faptul că el decide,
prin moarte, să dispară
absolut. Morţii lasă urme
şi sunt exploataţi. El pri-
meşte acest dar, se pare că
e singurul personaj din
literatură care dispare cu
adevărat, trebuie să dis-
pară în neant, singurele
amintirea şi dorul rămân.
Oidip dispare total, el
decide asta ca să‑i pedep-
• Ofelia Popi, Dragoş Buhagiar, Vasile Şirli, Silviu Purcărete, András Visky, Constantin Chiriac.
sească pe ceilalţi care vor Foto: Teatrul Maghiar de Stat, Cluj-Napoca.

Anul XXXI, nr. 4 (359), 2020 • 23


Un şaizecist atipic
Constantin Cubleşan
U na dintre cele mai
pregnante personali-
tăţi ale poeziei noastre
actuale, Constantin Abă-
luţă, a avut parte în epo-
că de o receptare critică
pe nedrept controversată,
alternând de la aprecieri
cu totul favorabile („Mo-
dernist prin excelenţă, C.
Abăluţă interpretează în felul său moşteni-
rea suprarealistă, acordând‑o la lecţia unor
mari poeţi singulari – W. Stevens, D. Tho-
mas, H. Michaux /…/ pe care i‑a asimilat
conform unui temperament melancolic şi
reflexiv, măsurat“) de Barbu Cioculescu în
panorama Literatura română contemporană,
I. Poezia (1980), pentru ca Marin Mincu în
a sa Panoramă critică a poeziei româneşti din
secolul al XX‑lea (2007) să‑l ignore cu desă-
vârşire. I s‑a acordat în trei rânduri Premiul
Uniunii Scriitorilor din România, o dată
cel al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti
etc. Nefericit a fost momentul premierii vo-
lumului Iov în ascensor (2009), la decerna-
rea căruia n‑a putu fi de faţă, afându‑se în
spital, situaţie pe care o relatează, într‑un
poem în proză, cu un soi de ironie amară,
în volumul Tot atât de liber (2013): „În ziua
când îmi goleam stomacul tot bând kilo-
grame de lichid/ purgativ am primit prin
e‑mail vestea că luasem premiu. Beam şi
mă bucuram“. Ciudat, peste ani, în 2019,
un juriu de reală autoritate îl declară câşti-
gător al Premiului Naţional „Mihai Emi-
nescu“, pentru Opera Omnia. I se refuză,
în cele din urmă pretextându‑se formalităţi
birocratice ale regulamentului de organiza-
re întrucât, bolnav fiind, n‑a putut să se
deplaseze pentru a‑şi ridica… trofeul. În
recompensă, probabil, câteva luni mai târ-
ziu, editura Cartier îi publică, în semn de
veritabil omagiu pentru împlinirea vârstei
de 80 de ani (n. 1938), o amplă antologie
reprezentativă pentru întreaga sa creaţie
poetică: Orgi şi altare demontate. Poeme ale‑
se (1968‑2018). Antologie alcătuită de Clau-
diu Komartin. Editura Cartier, Chişinău,
2019, Colecţia Cartier de colecţie, nr. 20.
A debutat editorial în acelaşi an cu şai-
zeciştii Ioan Alexandru, Marin Sorescu,
Ana Blandiana ş.c.l., generaţia care a de-
bordat metoda realismului socialist. Con-
stantin Abăluţă s‑a înfăţişat însă atunci cu
poezii scrise în canonul acelei metode de
24 • APOSTROF
creaţie, ceea ce nu i‑a fost de bun augur,
mai ales că volumul Lumina pământului a
fost prefaţat de Nina Cassian, cunoscută ca
una dintre poetele reprezentative pentru
literatura anilor de după război când se
practica o literatură profund marcată de
orientarea partinică. Tânărul poet avea în-
să, în fondul său intim, emoţional, o altă
structură intelectuală, fiind un modernist
autentic, orientat în volumele ulterioare
mai ales spre expresia esteticii de avangar-
dă, suprarealistă: „Dioptriile celor mai
mulţi mucezesc prin scuaruri/ poţi găsi
prin tutungerii oameni complet inocenţi/
să te‑ntrebe dar câte şi versul să‑i lase muţi/
într‑o palmă îţi scoţi o măsea le‑o arăţi şi te
lasă în pace// panica blândă ce‑i goneşte la
intersecţii/ spre ora închiderii spre ora legă-
nării/ cineva vinde pastile cineva are limba
în lapte/ sânii coboară cu ascensorul pentru
bagaje/ ca şi luna de altfel/ se vor găsi lus-
tragii să‑i facă iar să strălucească oricând/
important e că toate aceste curse/ sunt
candide ca braga între maluri de piatră/
important e că luna trecută am plâns pe
balcon/ urmărit din frizerie de‑un domn
între două vârste/şi‑acest fapt a dublat cali-
tatea aerului în zonele de munte“ (Într‑un
bazar). Aşa se face că lirica sa devine curând
una abstrasă din freamătul angajamentelor
vitale ale societăţii, Constantin Abăluţă
preferând o însingurare, o retragere strate-
gică într‑un univers existenţial minor,
pentru a poetiza lucrurile cele mai insigni-
fiante, „un fel de elegii pentru obiecte mici“
(Claudiu Komartin), sau derulează evocări
pedestre ale unor intime instantanee bio‑
grafice, ridicate la sensul de înţelegere a
trăirilor pe un nivel metaforic: „Seara am
lăsat apa să curgă la baie./ M‑am vârât în
pat şi‑am ascultat apa cum curge la baie./
Niciodată nu m‑am gândit că apa din ţevi
poate să curgă/ încontinuu ca fluviile.
Noaptea întreagă/ am ascultat apa cum
curge la baie. Adormeam/ şi iar mă tre-
zeam, realitate sau vis, apa curgea la baie./
Simţeam cum întineresc, ridurile mi se
şterg,/ auzul mi se ascute până când/ susu-
rul apei care curge la baie îmi apare ca bu-
buitul/ talazurilor marine“ (Apa care curge
la baie).
Reflexiv şi candid, cu o atitudine me-
lancolic‑elegiacă faţă de evenimentele vieţii
diurne, tulburat să‑şi constate propria fiin-
ţare („îţi vine câteodată să te‑ntrebi dacă
într‑adevăr exişti“), Constantin Abăluţă
şi‑a creat un univers al său inconfundabil,
contemplând mica şi aparent banala materi-
alitate a lumii ambiente („Cum trec eu pe
străzi şi privesc pe ferestre în casele oame-
nilor/ cu o veşnică mirare că trec şi că văd“)
pe care o poetizează confesiv, cu un soi de
descripţie anecdotică dedusă din propriile‑i
întâmplări cotidiene asumate rutinier:
„Acum va trebui să‑mi beau ceaiul,/ să‑mi
înving sila de‑a trăi şi să‑mi beau ceaiul…/
Femeia la bucătărie face mâncare,/ îşi în-
vinge sila şi face mâncare./ Eu scriu aceste
rânduri (versuri?) în care vorbesc/ aparent
despre viaţă, dar în fond numai şi numai
despre sila/ ce explodează zilnic ca o come-
tă robustă/ încârligându‑ne cu coada ei
fojgăitoare“ (Clipă). Angoasele‑i sunt me-
taforizate prin descompunerea platitudinii
universului tern prin care îşi poartă paşii
mereu singuratici, într‑o stare depresivă
ce‑l copleşeşte: „Mi‑e silă că vin acasă
noaptea pe‑aceleaşi străzi/ că port acelaşi
nume, că am acelaşi tată/ cu ochelarii mân-
jiţi de muşte,/ că scriu aceleaşi poezii fără
răsunet (inter)naţional/ în care apar perso-
nagii bărboase decrepite// Mi‑e silă că iar
mă opresc prin ganguri/ şi urinez pe ziduri
mucegăite după care/ se‑aud glasuri facul-
tative, certuri omogene;/ o ploaie de lungă
durată mă sileşte/ să mă caţăr pe lăzile de
gunoi// Mi‑e silă că într‑un minut ţi‑am
strivit buzele/ şi ani de zile n‑am putut ui-
ta,/ mi‑e silă de aceleaşi discuţii oculte
despre cutremurul/ în care fiii tăi au murit
pe două străzi apropiate/ iar eu venind
noaptea pe‑acele străzi/ mă simt actor reţi-
nut în culise/ de‑un instinct grav şi nefi-
resc// Mi‑e silă deci, sila‑i a mea, şi de‑ar fi
de vânzare/ s‑ar putea finanţa zboruri spre
alte galaxii“ (Poem subiectiv).
E, în totul, o lirică profund dramatică
aceea pe care Constantin Abăluţă o scrie,
într‑o aluvionare nesfârşită de poeme (este
autorul a peste patruzeci de volume de ver-
suri, socotind aici şi cele traduse, şi antolo-
giile) inspirate, fără excepţie, din aventura
sa existenţială, petrecută printre elementele
unei lumi terifiante, lumea unui univers
obscur pe care, prin sugestia imaginilor in-
solite, îl ridică la valoarea parabolică a desti-
nului uman anxios, salvat totuşi prin con-
ştientizarea (lirică) a fatalităţii finitudinii:
„În oraşul nostru există o stradă/ care înce-
pe ziua şi sfîrşeşte noaptea/ oamenii evită să
apuce pe ea/ dacă ai prieteni ce locuiesc
acolo/ îţi dai întâlnire cu ei în oraş/ totuşi
când plouă poţi s‑o parcurgi în fugă/ să
străbaţi cele trei curcubee/ ce‑ţi lasă în trup
o senzaţie de libertate/ în minte scene plă-
cute din adolescenţă/ iar când ajungi la ca-
pătul străzii în beznă/ pantofii tăi sunt reci
o vreme nu ştii/ unde te afli nici cine eşti/ şi
săptămâni încheiate toată lumea/ te confun-
dă cu propriul tău tată“ (Intrusul, 18).
Filonul tragic al poeziei acesteia, ce poa-
te fi identificat continuu zăcând în submer-
siunea reprezentărilor poetice ale vieţii lip-
site de orice spectaculozitate („mă simt
bine/ ca într‑un sac cu cartofi“), pe care o
evocă, în varii ipostaze ale ei, poetul, face
ca obscurul lumesc să se coaguleze, para-
bolic, finalmente, într‑un univers grandios
al operei acesteia, prin tocmai banalitatea
lui ucigătoare. Sub semnul acestui tragism
existenţial îşi scrie, cu un soi de recapitula-
re apoteotică a parcursului vital, printr‑o
lume anodină dar poetică, emoţionantul
poem Testamentul anarhistului, în retorică
mioritică: „Dacă mor primăvara arun-
caţi‑mă în rezervaţia de castori/ Dacă mor
vara abandonaţi‑mă într‑un siloz părăsit/
Dacă mor toamna ardeţi‑mă într‑o căpiţă
de fân/ Dacă mor iarna scufundaţi‑mă
într‑o copcă a Dâmboviţei îngheţate (…)
Dacă mă voi dovedi nemuritor/ ardeţi acest
manuscris şi uitaţi totul“.
n
 „Băiatul
cu pielea albastră“
Ion Pop
A şa se defineşte într‑o
poezie din volumul
cu titlu frumos-îndrăzneţ
Aici începe altceva (Ed.
Ecou Transilvan, Cluj-
Napoca, 2020), foarte tâ-
nărul poet sătmărean care
semnează Adrian Lupes-
cu. Nu a împlinit încă 16
ani (s‑a născut în aprilie
2004 într‑o familie de actori români de circ,
în sudul Italiei, la care şi face trimitere
într‑un poem!) , dar păşeşte deja cu îndrăz-
neli de om matur pe scena scrisului liric.
Nici urmă de minimalism mizerabilist, cum
mai e moda la vârste ca a lui. Subiectul liric
nu pare încă deplin instalat concretul realu-
lui dat, el lucrează mai degrabă cugetând
asupra şanselor de comunicare/asimilare po-
etică cu cele din jur, fie ele şi inacceptabile.
Vădeşte dexterităţi metaforice surprinză-
toare de multe ori când se exersează în ma-
nevrarea abstractelor aduse ingenios în aso-
ciaţii sugestive, într‑un liber „joc al ideilor
cu fantezia“. Ţinta, frecvent sugerată, e cău-
tarea cumva generică a „cuvântului care să
exprime adevărul“, însă un adevăr cât se
poate mai individualizat, personal, raporta-
bil totuşi la un plan mai general al reflecţiei.
De aici, şi înclinaţia spre o modelare oare-
cum parabolică a unor texte, cu apel la câte-
va situaţii simbolic‑arhetipale, de sursă bi-
blică (tema christică, populaţia angelică şi
diabolică), baladescă (meşterul Manole şi
soţia zidită pentru durată, într‑o vreme a
dărâmărilor), motivul păsării Phoenix, al
lui Icar cu zborul frânt... Poezia se vrea to-
tuşi o „pildă despre mine însumi“ spusă zil-
nic, despre „felul şi altfelul meu“, iar această
diversitate invocată a ipostazelor se chiar
desfăşoară în texte, între exprimarea voinţei
de afirmare, de înscriere a eului în verb, şi
căderile de tensiune ale subiectului care rea-
lizează că multe dintre avânturile sale nu se
pot concretiza decât în spaţiul reveriei şi al
visului. Câteva teme mari sunt aduse cumva
Fototeca Apostrof
• Locuinţa moscovită a lui Mihail Bulgakov de pe Sadovaia 302 bis. Foto: Corin Braga, 2005
la zi – „Undeva/ Creşte un pom/ Cu fructe
inutile“, plin de frunze şi omizi, cu un şarpe
„ce nu‑şi găseşte drumul“, porţile Edenului
„scârţâie“, din icoanele unei biserici fug
sfinţii, scene arhetipale marcate sacru co-
boară la nivelul dezafectării într‑o actualita-
te profană demitizantă (Arghezi vorbise, la
vremea lui, despre „ieftinirea“ relicvelor
sfinte) – ca în aceste versuri, altminteri su-
gestiv şlefuite: „Dumnezeu e nervos, ca şi
cum/ Nu i‑ar fi reuşit scamatoria învierii“,
„Nu cred că mai găsim un Christos disponi-
bil/ Care să presteze/ Servicii de răstignire/
Doar pentru 30 de arginţi,/ Şi dacă am mai
adăuga/ Drept bonus/ O spânzurătoare“,
„să‑ţi cumperi un înger păzitor“... Eul liric
adolescent are, în schimb, luminoase reverii
ale purităţii, foarte frumos exprimate – pre-
cum: „Voi adormi în patul proaspăt/ Înpre-
ună cu cerul/ Ca şi cu un frate geamăn“,
„Sunt băiatul cu piele albastră,/ De aceea e
uşor să priveşti prin mine/ Să‑mi vezi visele,
umbrele, amânările, lacrimile!/ Năpârlesc
uneori şi nimic nu rămâne!/ Poate totuşi
nişte piei uscate/ pe care le întind deasupra
pământului/ Şi unii chiar cred că acela e ce-
rul“; sau: „Este nevoie să cântăm tot tim-
pul/ Ca să rămânem cereşti“, „o magie eva-
dată/ Din ţarcul dubios al realului“... Poetul
aspiră, de fapt, la un regim ideal al trăirii –
în puritate –, adaptând, de pildă, un celebru
vers eminescian, – „Poate speriaţi de ceea ce
au văzut/ în afară/ Ochii lui s‑au întors/
Spre‑năuntru“; declară a nu putea supravie-
ţui cu adevărat decât acompaniat de „fantas-
me“, crede în reînsufleţirea lumii prin poet
şi poezie – „Uneori trece un poet pe acolo/
Şi atunci, parcă, în aer/ E mireasmă şi zum-
zet“... Ba chiar se angajează, brav, la con-
strucţii transfiguratoare ale stărilor sufle-
teşti sumbre: „Din spaimele voastre/ Voi
ridica templul curajului“... Simte deja că po-
ezia are nevoie de energii noi – „Sunt atâtea
somnifere/ În poezia cu care aţi crezut/ Că
veţi trezi lumea“, – nu fără a se detaşa, to-
tuşi, de boema superficial contestatară (vezi
poezia O ceată). În câteva rânduri, numeşte
direct inconfortul de a exista într‑un univers
apăsător şi alterat – vorbeşte despre „plum-
bul realului“, sau, ca în aceste versuri deza-
buzat‑ironice, descumpănitoare, din poezia
Echilibru: „E o lumină aproape epuizată./
Ca şi cum şi‑ar fi vomat toate umbrele./
Noaptea îşi ia revanşa şi detonează/ Vise
multicolore în creierul orbului./ Acum nu‑i
timp pentru pedeapsă/ Şi nici pentru ierta-
re./ Călăi şi popi îşi dau mâna/ Sub masa de
jertfă./ Din cădelniţe vine miros de funie
proaspătă./ Încet, peste noi se lasă o promo-
roacă./ Habar n‑am cum/ Voi sădi întuneri-
cul în brazda luminii!/ Acum nu ştiu dacă/
Această lume nu mi‑e de ajuns./ Sau îşi este
prea multă!“ Poetul se defineşte, totuşi, me-
taforic, sub semnul unei purităţi cvasiange-
lice în căutarea regăsirii de sine: „Cred că nu
sunt decât/ Busola/ Unui înger/ Care şi‑a
pierdut cerul“. O poezie de reţinuit este Un
cv la îndemână, mai direct‑confesivă, evo-
când mediul de origine al tânărului poet
obligat de viaţă să‑şi cuminţească pornirile
de revoltă adolescentină, în asociere cu „dre-
sura“ la care sunt supuse animalele la circ,
unde, se ştie, sunt obligatorii şi măştile bu-
fonilor: „Adrian a fost născut într‑un circ/
Din sudul Siciliei,/ De o lupoaică inutilă,
(Din moment ce lupii nu pot fi dresaţi!)/ De
mic a trăit printre/ Zăbrele, lanţuri şi fiare,/
Cuşti, colivii,/ Aplauze şi bilete/ aruncate
după spectacol./ Dresorii şi bufonul/ Îi fă-
ceau educaţia/ Iar taxatoarea/ Îl alăpta/ pen-
tru că mama lui, lupoaica,/ L‑a abandonat/
Pe motiv că/ Seamănă oarecum/ Cu oame-
nii. /.../ Adrian a fugit apoi/ Din circul acela/
Nu înainte de a scăpa din captivitate/ Toate
cuvintele sălbatice,/ Pe care le‑a învăţat/ Să
urle la lună./ Normal, carabinierii l‑au prins/
Şi a fost condamnat,/ În regim de urgenţă/
Să domesticească/ Tot ce a eliberat“.
Lirismul autentic al acestor versuri are,
aşadar, în momentul debutului, culoarea
unei stări intermediare, între voinţa de a
„începe altceva“, cum sugerează programa-
tic titlul cărţii, şi constrângerile realului ce
ţintesc la „cuminţirea“ cuvintelor. În căuta-
rea acelui „altfel“ al discursului propriu,
prin care să dea „singura explicaţie“ de sine,
autorul ei încă ezită – şi e firesc la acest de-
but precoce – între o meditaţie pe tema ge-
nerală a căutării cuvântului adecvat stărilor
de spirit trăite, cu mici îndrăzneli metafori-
ce chemate să conducă spre concret gândul
abstract al „programului“ subiacent, – şi
schiţarea unor corelative obiective ce vor să
atragă „realul“ în meditaţia subiectivă.
„Uneori sentimentele/ Mi se scurg în raţiu-
ne/ Şi mă întreb/ Oare ce naiba aş mai pu-
tea/ Preface în poezie?“– Poate că „senti-
mentele“ ar trebui să facă în mai mare
măsură corp comun cu „raţiunea“, căutând
căi de mediere mai puţin abrupte, către ex-
primarea „mesajului“. „Am un somn mâ-
los“ – zice un debut de poem – „În care vi-
sele/ N‑au cum să supravieţuiască/ Rana se
oblojeşte/ În primul pahar de concret./ O
muzicuţă rugineşte/ Lângă craniul soldatu-
lui mort./ E singura armă care/ n‑a capitulat
încă./ Spaimele noastre iau poziţia de
drepţi“ (Erou cu trup). Am citat încă un
fragment de poem ce poate anunţa (ca şi
„cv‑ul“ amintit), o osmoză organică între
planul reflexiv al discursului liric aflat în
construcţie, ieşind din zona meditaţiei
strict conceptuale, lângă „paharul cu con-
cret“ revitalizant. Sunt încrezător că o ase-
menea infuzie de substanţă vitală din „mâ-
lul“ realului nutritiv va putea fi salutată în
viitorul apropiat, pe care, la acest foarte
timpuriu început de drum adolescentul
poet Adrian Lupescu îl anunţă sub auspicii
ce‑mi par foarte favorabile.
n
Anul XXXI, nr. 4 (359), 2020 • 25
 Comentarii
Augustin Buzura
şi metafora orbirii
R ecent, la Editura Şcoa‑
la Ardeleană, sub egida
Fundaţiei Transilvania Lea‑
ders, a apărut volumul Con‑
ştiinţă şi cuvânt. Eseuri des‑
pre romanele lui Augustin
Buzura, semnat de Angela
Martin. Sunt adunate stu-
diile ivite din laborioasa
muncă de pregătire a ediţii-
lor definitive pe care scrii-
torul i‑a încredinţat‑o autoarei în 2009. Un
proiect editorial finalizat cu tenacitate, după
cercetări şi investigaţii asidue. Opt ani, opt
cărţi, opt studii! Contribuţiile autoarei sunt
fundamentale pentru receptarea unui prozator
a cărui operă lasă impresia unui sol accidentat
pe care nu poţi nicicum trage drumuri drepte.
O condiţie intrinsecă îngrijirii ediţiilor de-
finitive este rigoarea critică. Avizată cunoscă-
toare a ,,codului“ politic al prozei lui Buzura,
Angela Martin foloseşte această premisă pen-
tru reuşita proiectului adăugând, în plus, o
dedicaţie exemplară. Un lung exerciţiu în sfera
traducerilor, istoriei şi criticii literare i‑a netezit
introducerea şi înţelegerea universului roma-
nesc, niciodată simplu de interpretat, al scriito-
rului. Un beneficiu sigur al investigaţiilor re-
zultă din interesanta paralelă între opera lui
Buzura şi cea a scriitorului argentinian Sabato.
Autoarea are o bogată activitate publicistică şi
editorială, cu o predilecţie pentru literatura
hispanică. A debutat în 1975 cu traducerea
romanului Bat tobele pentru Rancas al lui Ma-
nuel Scorza; a tradus din literatura spaniolă
scriitori importanţi ca Alonso Amado, Juan
Valera, Eduardo Mendoza. Din literatura de
limbă franceză a tradus scrieri ale lui Denis de
Rougemont, Jean Rousset, Jean Starobinski.
L‑a făcut cunoscut în România pe Kjell Esp-
mark, o vreme preşedinte al Comitetului No-
bel pentru Literatură. Să amintim doar câteva
dintre cărţile sale: Privilegii (2008), Între cu‑
vânt şi tăcere (2014), Între două lumi (2017),
remarcate la timp de personalităţi ale criticii şi
istoriografiei literare: Eugen Simion, Răzvan
Voncu, Constantin Cubleşan, Irina Petraş.
Conştiinţă şi cuvânt se deschide cu un co-
mentariu la Refugii, roman ilustrat, potrivit
dorinţei prozatorului, încă de la prima ediţie
din 1984, cu o reproducere după celebrul ta-
blou al lui Bruegel, Parabola orbilor. Alegoria
pictorului flamand, evident pornită de la Evan-
ghelia după Matei, este, în realitate, o ironie, şi
mai exact o critică la adresa Bisericii catolice
care patrona habotnic o procesiune religioasă
practicată la Gand, în Flandra, pentru venera-
rea unei statui. Orbii, înţelegem din tabloul lui
Bruegel, se trag neputincioşi unii pe alţii, în
speranţa că Dumnezeu le va vedea suferinţa.
Criticii belgieni au interpretat tabloul drept o
lipsă de respect a autorului faţă de Biserică. De
ce nu? Uitaseră că li se ceruse să nu‑şi facă chip
cioplit? Mai târziu, De Coster, un alt flamand,
îl punea pe Thyl Ulenspiegel să numere bufni-
26 • APOSTROF
G. Apostoiu
ţele din biserici! Preferinţa lui Buzura pentru
ca această alegorie a lui Bruegel să preceadă, de
pe copertă, încă de la prima ediţie din 1984,
substanţa romanului Refugii are, nu mă îndo-
iesc, tâlcul ei. Angela Martin evidenţiază acest
tâlc folosindu‑l pentru înţelegerea interferenţe-
lor tematice – apropieri, deosebiri – între scrii-
torul argentinian Sabato şi Buzura: ,,Sabato şi
Buzura dezvoltă amândoi metafora orbilor.
Orbii (lor), însă, sunt total diferiţi, urmărind
scopuri diferite: agresivi cel mai adesea, în tri-
logia lui Sabato, iviri ale unor forţe malefice,
oculte, destructive şi indestructibile, însetate
de putere şi de răzbunare, care fac din univer-
sul uman un coşmar; bâjbâitori pe calea spre
sine sau obsedaţi căutători de adevăr la Buzura,
dornici de libertate, luptători – nici învinşi, nici
învingători –, ori, dacă nu, victime predestina-
te eşecului şi morţii psihice“. Romanul Refugii
apare, deci, în 1984, astfel încât, nu ne putem
îndoi, recursul la această parabolă intra în teh-
nica scriitorului pentru a filtra, pe cât se putea,
critica făcută regimului comunist.
Opera lui Buzura este plină de întrebări şi
de anxietate cărora nu li se găseşte răspuns sau
explicaţii decât pe plan psihologic. Sau, uneori,
afectiv. De mirare că unii critici se văd obosiţi
de această formulă, altfel frecvent folosită de
existenţialiştii occidentali. Ca martor al unei
lumi ce i se părea pornită spre marginile logi-
cii, Buzura nu poate ignora o astfel de realitate,
fie ea şi românească, ci o foloseşte pentru înţe-
legerea zonelor obscure care năpădiseră viaţa
noastră, a celor de dincoace. Alegerea nu era
lipsită de riscuri. În eseul Opera, ,,un univers
total“, explicaţiile autoarei volumului pornesc
de la o confesiune a scriitorului: ,,M‑am stră-
duit să spun ce gândesc, ce simt şi ce cred fără
a lua în calcul riscul, altfel spus, am făcut im-
posibilul să trăiesc normal în vremuri anorma-
le“ (Tentaţia risipirii). Sub simplitatea şi sinceri-
tatea acestei destăinuiri se află o trimitere la
ingeniozitatea scriitorului folosită în confrun-
tarea cu cenzura: în judecarea istoriei nu face
compromisuri, victimele sunt victime, benefi-
ciari sunt numai stăpânii puterii. ,,De fapt,
scrie Angela Martin în eseul Iubirea – cunoscută
şi necunoscută, sub dictatura comunistă, socie-
tatea însăşi pare atinsă de sindromul de anxie-
tate generalizată. Chiar scriitorul ne indică di-
verşi indivizi cu tulburări anxioase depresive,
simptome de paranoia sau schizofrenie – liberi
sau internaţi la psihiatrie…“. În trama romanu-
lui gândită după preferinţe de tehnică literară,
uneori nu prea mai rămâne loc pentru imagi-
naţie. La personajele din romanele lui Buzura,
fermenţii dezintegrării moralei celor puternici
nu inhibă voinţa victimei de a lupta, chiar dacă
aceasta este convinsă că nu va învinge. Brutali-
tatea puterii se loveşte mereu de cutezanţa pa-
ralizantă a învinsului. Asta ţine de subtilităţile
scrisului lui Buzura.
Problema mântuirii oamenilor este una
dintre temele preferate ale scriitorului. În Ra‑
port asupra singurătăţii găsim o spovedanie de
însingurat neliniştit, în care se strecoară rugă-
ciunea: ,,Sufletul meu este dezgustat de viaţa
mea. Voi lăsa să curgă slobodă tânguirea mea
şi voi vorbi întru suferinţa sufletului meu. Voi
spune către Domnul: «Nu mă osândi, lămu-
reşte‑mă să ştiu pentru ce te cerţi cu mine»“.
Calmului şi speranţei din rugăciunile obişnuite
li se adaugă aici neînţelegerea temeiului unei
posibile condamnări. Puterea divină este evo-
cată sfios ca ultim ajutor. ,,Sigur, scrie Angela
Martin, îndreptăţită de cunoaşterea subtilităţi-
lor scriitorului, romanele lui Augustin Buzura
se nutresc copios din conţinutul moralist al re-
ligiei şi din cel religios al moralismului“. Preci-
zarea este utilă pentru înţelegerea, fără suspi-
ciuni gratuite, a filosofiei de viaţă a scriitorului.
Mircea Iorgulescu sesizase şi o altă sursă a
scrisului lui Buzura: singurătatea.
Revin: cea mai mare parte din eseurile in-
trate în această carte antologică este construită
pe ideea paralelei Buzura/Sabato. Diferenţele
sunt evidente, dar calitatea materiei literare îi
apropie. Angela Martin relevă la ambii scriitori,
între altele, o preferinţă pentru hiperconcentra-
re a tensiunii şi o hiperreflecţie tridimensiona-
lă. ,,Cu deosebirea că Sabato o deviază în fan-
tastic, pe când Buzura o lasă în spaţiu real. Şi
profită de deschiderea ei pentru a construi
personajele – şi caracterele – astfel încât noi,
cititorii, să le percepem pe fiecare în funcţie de
trei perspective nu doar diferite, ci şi contrare.
Iar în ciuda acestei percepţii împărţite, să ni se
pară toate convingătoare. Buzura îşi demon-
strează nu o dată respectivul mod de hiperre-
flecţie, poate cel mai bine ilustrat prin evoluţia
celor trei protagonişti ai Feţelor tăcerii: activis-
tul de partid Gheorghe Radu, Carol Măgurea-
nu, fiu de chiabur, şi ziaristul Radu Toma, fie-
care fiind hiperconcentrat să stabilească un
adevăr: despre sine, despre ceilalţi doi şi despre
toţi în aceeaşi istorie. Ca atare, adevărul îşi
multiplică necontenit feţele, dar se construieşte
retrospectiv, se validează în prezent şi se revelă
în interacţiune. Cu atât mai mult cu cât Buzura
ştie sau, mai bine zis, nu se abţine să nu com-
plice lucrurile, obligându‑şi personajele la o
autoanaliză riguroasă“.
Locul şi importanţa lui Buzura pentru lite-
ratura română contemporană par să fie ignora-
te după moartea scriitorului. Conştiinţă şi cu‑
vânt vine la timp pentru a repara această
nedreptate. În primul rând, avem de‑a face cu
o carte modernă de critică în care analiza inter-
ferează eseul, ceea ce o face profitabilă pentru
istoria literară. Stilul poartă marca sensibilităţii
feminine: calofilie ponderată, discreţie stăpâ-
nită cu greu în faţa entuziasmului. Pentru par-
ticularitatea prozei lui Augustin Buzura, au-
toarea aduce acel plus de beneficiu, rar întâlnit
acum în critica literară, de care are nevoie nu
doar cercetătorul, ci şi cititorul de azi atât de
grăbit.
n

Pasiunea detaliului
Dan Gulea
L ocalismul, studiul
atent al detaliilor, con-
turarea unui punct de cu-
loare pe o mare canava,
este o îndeletnicire esen-
ţială pentru definirea
unui curent, a unei ten-
dinţe, pentru consolida-
rea unui background; trei
exemple diferite, din isto-
rie literară, din cronică
literară (de întâmpinare)
şi din proză, ilustrează
felul în care autorul se
poate efasa în favoarea
subiectului său. Este un
preţ pe care nu oricine es-
te gata să îl ofere.
Constantin Cubleşan,
cunoscut critic şi istoric
literar, „cititorul‑de‑serviciu“, specialist în
„mărunţişuri cu tâlc ale vieţii“, după cum
este descris de Irina Petraş pe ultima coper-
tă a volumului Poezia, mereu poezia (Editu-
ra Limes, Cluj, 2016, 208 p.), scrie despre o
jumătate de secol de poezie românească,
aşezând‑o sub semnul transcendentului
prin intermediul lui Ioan Alexandru, poe-
tul triumfal al imnelor, cel care deschide
această culegere de analize şi empatii. Aici,
autorul ierarhizează epocile şi curentele
după o structură personală, întâlnindu‑se
atitudini şi valori diverse, de la cerchistul
Ioanichie Olteanu la feluriţi interbelici, sau
la optzecişti de felul lui Adrian Alui Gheor-
ghe şi Liviu Antonesei, trecând prin poeţi
din vremea redescoperirii esteticului, pre-
cum Horia Bădescu, Ion Horea, Cezar
Ivănescu. Este o jumătate de secol ce începe
în jurul lui 1930, când debutează destinele
poetice pe care doar cunoscătorul pasionat
le poate portretiza, precum, de pildă, cel al
poetei Yvonne Rossignon sau al juristu-
lui‑poet apropiat lui Blaga, Bazil Gruia.
Constantin Cubleşan urmăreşte aşadar
poetici în primul rând minore, elaborate în
acest interval istoricizat, printre care îşi fac
loc şi nume care depăşesc pagina dicţiona-
rului de istorie literară.
În aceste promenade, un loc aparte îl
ocupă tradiţia spiritului locului, generic
numit Ardealul, expresia artistică fiind pu-
să în legătură cu originea ei la autori dintre
cei mai diferiţi, precum Maria Banuş sau
Ion Cristofor, desprinzându‑se aici un Cluj
atemporal (Alexandru Căprariu), dincolo
sonurile blagiene din opera poetică, decela-
te la Carolina Ilica, la Ion Brad – pentru a
da doar două exemple.
Informat, preocupat, cu bibliografia la
zi, Constantin Cubleşan îşi compară stră-
dania cu cea a unui cartograf, ce ghidează,
întocmeşte drumuri şi stabileşte jaloane,
„trasee de lectură“.
Mult mai subiectiv este poetul Grigore
Chiper, tot într‑o antologie de cronici, Fa‑
ţa poeziei şi măştile poeţilor (Editura Arc,
Chişinău, 2019, 224 p.), întinse de la Con-
stantin Abăluţă şi optzecism (Dorin Tudo-
ran, George Vulturescu), până la cele mai
noi generaţii poetice, reprezentate de Ro-
bert Şerban, Maria Pilchin sau Moni Stăni-
lă. Se identifică acelaşi tip de componentă
personală, localizată de această dată în Ba-
sarabia, parte a unui „peisaj literar sucit“,
aşa cum o spune autorul chiar din primele
rânduri ale acestui volum, ce cuprinde cro-
nici şi texte publicate în presa moldoveneas-
că (mai cu seamă în revistele Contrafort şi
Sud‑Est cultural) începând cu 1995 şi până
în prezent. De la evaluările obiective, ex
cathedra, ale lui Constantin Cubleşan, ce se
situează sistematic dincolo de un eu care
enunţă, viziunea apăsat subiectivă a lui
Grigore Chiper este o altă cale de cunoaşte-
re; poetul basarabean se confesează, aflăm
date din programul sau din formaţia sa
(„tot amânam să scriu despre...“; „la şcoală,
apoi la facultate, am trecut, aşa cum te
obliga programa din perioada sovietică,
tema «Marelui Război pentru Apărarea
Patriei»“), mai ales atunci când pare că vor-
beşte despre altcineva. De pildă, despre
Doina Ioanid: „pentru mine este impor-
tant să nu utilizez termeni ca evoluţie, in-
voluţie sau stagnare (...) mai rezonabili ar fi
termenii: schimbare, înnoire sau menţinere
a discursului liric în aceeaşi albie şi în ace-
leaşi tonalităţi“.
Preţul localismului este răscumpărat în
diferite feluri: prin pasiunea istoricului lite-
rar, de tip erudit, prudent şi totodată în-
drăzneţ, aşa cum se întâmplă la Constantin
Cubleşan, prin notaţia febrilă, cu ambiţii
enciclopedice, la Grigore Chiper, autor
postmodern care a scris despre fenomenul
optzecist basarabean, un autor care s‑a por-
tretizat aşadar într‑un mod aparte, volumul
său actual înscriindu‑se într‑o mai degrabă
inevitabilă linie tezistă, pro domo.
Un alt tip de localism studiază, nu nea-
părat ilustrează, prozatorul (şi deopotrivă
sociologul şi senatorul) Dan Lungu: cate-
goriile excluse, marginalii sociali, politici
(de pildă, viaţa în Transnistria, relatată re-
portericeşte), cei care nu îşi găsesc locul
într‑o societate care se află în dezagregare,
aşa cum se poate citi în romanele sale, dar
şi în povestirile actuale Părul contează
enorm (prefaţă şi selecţie de Marius Chivu,
Editura Polirom, Iaşi, 2019, 264 p.).
Alături de Cristian Teodorescu, Dan
Lungu este poate cel mai bun autor de
„proză scurtă“, aflat cu volumul de faţă la o
nouă antologie, ce este alcătuită prin prelu-
area unor titluri din alte antologii: „Cheta
la flegmă“, „De‑a întunericul“, „De vorbă
cu Şopron“ ş.a. se regăsesc în volumele Che‑
ta la flegmă (1999), Proză cu amănuntul
(2003), Băieţi de gaşcă (2011); acestora li se
adaugă texte neincluse în volume anterioa-
re, precum „Viaţa sexuală a planetelor“,
povestire de tip sf publicată iniţial în 2016,
în „revista de proză scurtă“ Iocan.
Plasat de Marius Chivu alături de regre-
tatul Sorin Stoica, pentru că a început să
scrie precum unul din acei autori „care ve-
deau şi auzeau enorm“, Dan Lungu se
afirmă ca un observator atent al nemurito-
rilor ani ’90, studiind, precum Sorin Stoi-
ca, pe urmele lui Mircea Nedelciu (fapt de-
clarat ritos de cel de‑al doilea autor),
personaje ale realului imediat, în speţă ale
„tranziţiei“ de la centralismul comunist la
capitalism, cu o puternică oralitate, prinse
într‑o lume care uneori datează (citesc zia-
rul pe hârtie, trăiesc prin şi pentru emisiu-
nile tv, văzute la televizoarele cu tub), alte-
ori pare sempiternă, prin obsesia acesteia
pentru transcendent, prin raportarea uni-
versului precar (pensionari alcoolici, vaga-
bonzi sau lumpeni) la un religios de aseme-
nea precar, aşa cum o arată în romanele
sale şi Radu Aldulescu.
O singură transformare în trecerea de la
o antologie la alta a uneia şi aceleiaşi bucăţi,
o transformare cu miză teoretică: de la
subtitlul de „proză scurtă“ (utilizat, de pil-
dă, în Băieţi de gaşcă, 2013, care cuprinde
cam jumătate din textele prezentului vo-
lum, Părul contează enorm) se trece acum,
la această antologie din 2019, la cel de
„povestiri“; trecere ce poate fi interpretată
ca o încercare de a se distanţa de conceptul
optzecist de „proză scurtă“ (asumat în sub-
titlu de o revistă precum Iocan), concept ce
subîntindea – pentru o definiţie minimală
– un nivel textual care putea exprima mai
multe limbaje şi registre stilistice, „în adân-
cime“. O distanţare care înseamnă o în-
toarcere la vechile categorii epice (acum,
povestirea), semn sigur de – în accepţie so-
ciologic‑literară – academizare; dar şi con-
ştiinţa unei anumite uniformizări stilistice
– Dan Lungu utilizează mai multe registre
lingvistice, dar foarte rar le mixează, texte-
le sale având de regulă o miză pe un singur
tip argou sau de utilizare a limbii: „De
vorbă cu Şopron“ este un exemplu al limba-
jului copiilor (un bun exerciţiu faulkneri-
an), „Cheta la flegmă“, specifică pentru
limbajul adolescenţilor dintr‑un mediu
promiscuu – şi exemplele ar putea continua.
Exerciţiile (de localism) sunt importan-
te, pentru că vin din partea unor autori cu
multe octave, care explorează permanent
noi genuri şi expresivităţi, autori care con-
tribuie şi ei la fundalul general al literaturii
române prin imaginile pe care le creează cu
aceste volume; Constantin Cubleşan scrie
monografic despre subiecte dintre cele mai
diverse, de la Filimon la Urmuz, poetul
Grigore Chiper scrie, pe lângă cronică lite-
rară, şi proză, Dan Lungu analizează şi face
treceri de la ceea ce numeşte actualmente
„povestiri“ la roman sau la scenariu de film
şi, mai ales, susţine un anumit realism prin
formaţia şi preocupările sale de sociolog
(şi, mai nou, de om politic).
n
Anul XXXI, nr. 4 (359), 2020 • 27
 Georg Trakl
7 poeme traduse de
George State
Seara
Cu formele eroilor morţi
Umpli tu, lună,
Pădurile tăcute,
Secera lunii –
Cu-mbrăţişarea blîndă
A-ndrăgostiţilor,
Cu umbrele ilustrelor vremuri
În jurul stîncilor putrede;
Atît de-albăstriu străluceşte
Înspre oraşul
Unde, rece şi rea,
Locuieşte-o stirpe-n descompunere,
Nepoţilor albi
Pregătindu-le un viitor întunecat.
Voi umbre-mpletite de lună
Oftînd în cristalul gol
Al iezerului.

Noaptea
Pe tine te cînt, zimţătură sălbatică,
În furtuna nopţii
Falnică stîncărie;
Voi turnuri sure
Dînd pe-afară de schimonosiri infernale,
Vieţuitoare de foc,
Ferigi rugoase, molizi,
Flori cristaline.
Chin nesfîrşit,
Ca să-l prinzi în cursă pe Dumnezeu,
Spirit blînd,
Oftînd în prăvălirea de ape,
În pinii clătinători.

Auriu se-nvîlvorează-n jur

Focurile popoarelor.
Peste stînci negricioase,
Beat de moarte dă buzna
Viforul învăpăiat,
Talazul albastru
Al gheţarului,
Şi teribil
Ţiuie clopotu-n vale:
• Detaliu din coperta volumul Trakl în curs de apariţie la Editura art.
Flăcări, blesteme

28 • APOSTROF
Şi-ntunecatele În Est
Jocuri ale desfrîului,
Ceru-i luat cu-asalt Ca orgile sălbatice-ale viscolului
De un cap împietrit. E mînia sumbră a poporului,
Talazul purpuriu al bătăliei,
Al stelelor desfrunzite.
Melancolia
Cu sprîncene sfărmate, cu braţe de-argint,
Teribilă eşti, gură-ntunecată,
Noaptea face semne soldaţilor muribunzi.
În lăuntru, făptură făurită În umbra-ntomnatului frasin
Din norii toamnei, Suspină duhurile celor ucişi.
Linişte de aur a serii;
Un torent montan amurgind verzui Sălbăticia spinoasă-nconjoară oraşul.
În ocolul de umbre De pe treptele-nsîngerate, luna izgoneşte
Al pinilor sfărmaţi; Femeile cuprinse de spaimă.
Un sat Lupi nesătui năvăliră pe poartă.
Care-n imagini brune piere smerit.

Aici saltă caii negri Tînguire

Pe păşunea ceţoasă.
Voi soldaţi! Somn şi moarte, vulturii mohorîţi
De pe colină, unde soarele se rostogoleşte muribund, Vîjîie toată noaptea-n juru-acestui cap:
Dă buzna sîngele vesel – Efigia de aur a omului
Sub stejari S-o devoreze talazul de gheaţă
Mut! O, melancolie ursuză Al veşniciei. De recife cumplite
A oştirii; un coif strălucitor Se zdrobeşte trupul cel purpuriu
Zornăind căzu de pe fruntea purpurie. Şi se tînguie glasu-ntunecat
Deasupra mării.
Noaptea de toamnă vine-atîta de rece, Soră a zbuciumatei melancolii,
Sclipeşte cu stelele Uite, se scufundă o luntre tremurătoare
Peste-osemintele sfărmate-ale bărbaţilor Sub stele,
Monaha tăcută. Sub chipul tăcut al nopţii.

Întoarcerea acasă Grodek

A 2-a versiune A 2-a versiune
Răcoarea anilor sumbri, Seara pădurile-ntomnate răsună
Durere şi speranţă De arme ucigaşe, cîmpiile de aur
Au în grijă bolovanii ciclopici, Şi iezerele-albastre, soarele se rostogoleşte
Mai mohorît pe deasupra; noaptea cuprinde
Munţii fără de oameni,
Războinicii muribunzi, tînguirea sălbatică
A toamnei răsuflare de aur,
A gurilor sfărmate-ale lor.
Nor al serii –
Norii roşii în care-un zeu înfuriat locuieşte
Puritate!
Adună însă-amuţiţi, în valea cu sălcii,
Sîngele vărsat, răcoarea selenară;
Contemplă din ochii albaştri
Toate drumurile dau în neagră putrezire.
Copilăria cristalină;
Sub crengile de aur ale nopţii şi stelelor
Sub molizii-ntunecaţi,
Se leagănă umbra surorii prin dumbrava tăcută,
Iubire, speranţă,
Salutînd spiritele eroilor, capetele-nsîngerate;
Încît, de pe pleoapele-arzătoare,
Şi-ncet printre trestii răsună flautele sumbre-
Roua picură în iarba-ncremenită –
 ale toamnei.
De nestăvilit! O, jelire mai mîndră! voi altare de bronz,
Flacăra arzătoare a spiritului hrăneşte azi
O! cărarea de aur acolo  o teribilă durere,
Sfărmîndu-se-n zăpada Nepoţii nenăscuţi.
Hăului!
Răcoare albastră n
Traducere de George State
E respirată de valea-nnoptată,
Din volumul Georg Trakl, Grodek,
Credinţă, speranţă!
în curs de apariţie la Editura art.
Te salut, cimitir singuratic!

Anul XXXI, nr. 4 (359), 2020 • 29


O creaţie
a ceauşismului: assp
Cristian Vasile
Î n ultimul deceniu şi
jumătate, în principal
datorită revoluţiei arhi-
vistice, cultura autohto-
nă s‑a îmbogăţit cu mul-
te lucrări de istorie
instituţională care au
putut beneficia de decla-
sificarea a numeroase
surse istorice altă dată
ţinute sub obroc. Ultima carte a lui Cos-
min Popa – Intelectualii lui Ceauşescu şi
Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice,
1970‑1989, prefaţă de Florin Anghel, Edi-
tura Litera, Bucureşti, 2018, 352 p. – se
integrează şi ea acestui fenomen editorial.
Dar aici am putea adăuga un bemol: fon-
dul arhivistic numit Academia de Ştiinţe
Sociale şi Politice (cu toate secţiile sale) şi
adăpostit la Bucureşti de către Arhivele
Naţionale ale României pare serios des-
completat şi îl constrânge pe cercetătorul
în căutarea unui demers monografic să
identifice şi alte izvoare relevante.
Volumul lui Cosmin Popa a folosit şi
alte documente iar rezultatul ne înfăţişea-
ză atât o secvenţă consistentă de istorie
politică recentă, cât şi un fragment semni-
ficativ din trecutul sistemului academic şi
de cercetare. Se cuvine să precizăm aici că,
prin importul unui model sovietic, după
1948 cele mai multe institute de cercetare
în ştiinţe sociale şi umaniste au fost grupa-
te în subordinea Academiei Române (de
fapt, Academia Republicii Populare Româ‑
ne, epurată de elita interbelică indezirabilă
din punct de vedere politic). În timpul
„obsedantului deceniu“ unele centre au
fost sluţite prin ideologizare masivă vă-
dind pentru ani de zile un profil academic
precar. Cu timpul, însă, în aproape toate
aceste institute au apărut resurse umane şi
ştiinţifice care au tins spre profesionaliza-
re, aşa încât în mod periodic Secţia Propa-
gandă a Comitetului Central al partidului
unic, dar şi alte instanţe ideologice şi cen-
zoriale au ajuns să vitupereze contra aces-
tor entităţi ale cercetării – considerate
„turnuri de fildeş“ sau nişte proprietăţi
personale ale directorului de institut care,
în plus, nici nu mai transmit un mesaj po-
litic circumscris marxism‑leninismului.
Apogeul acestui tip de discurs ideologic
30 • APOSTROF
îndreptat împotriva unor centre în mare
parte create după 1948 a fost atins în anii
1966‑1969 şi a fost asumat chiar de către
N. Ceauşescu. Noul secretar general al pcr
a decis că dependenţă financiară a Acade-
miei şi a institutelor de cercetare, precum
şi aparenta loialitate manifestată de cei mai
mulţi academicieni şi cercetători umanişti
nu mai sunt suficiente pentru programul
său ideologic şi de creare a omului nou. În
acest context s‑a şi decis în noiembrie 1969
scoaterea celor mai multe institute uma-
niste şi de ştiinţe sociale de sub egida
Academiei Române (Academia RSR) şi
înfiinţarea Academiei de Ştiinţe Sociale şi
Politice (assp) în subordinea Secţiei Propa-
gandă a Comitetului Central al pcr, de
fapt a lui Nicolae Ceauşescu (proclamat
preşedinte onorific al noii Academii cu
valenţe ideologice pregnante).
Aici începe propriu‑zis şi povestea cu
intelectuali (umanişti) a lui Cosmin Popa.
Crearea ASSP în februarie 1970 pune se-
rios în discuţie alegerea momentului Iulie
1971 („tezele“ ideologice enunţate de Ni-
colae Ceauşescu) ca punct de reper funda-
mental pentru părăsirea „liberalizării“ li-
mitate, căci indică o tentativă mult mai
timpurie de re‑ideologizare cu iz neostali-
nist. Inclusiv din acest motiv, autorul a
încercat o periodizare a regimului Ceau-
şescu împărţind guvernarea post‑1965 în
trei etape: prima (1965‑1969) este o peri-
oadă de liberalizare controlată, dirijată,
conjuncturală; a doua (1969‑1974) este
una de tranziţie; în timp ce ultima (1974-
1989) întruchipează era neostalinistă a
ceauşismului (pp. 29‑30), de fapt un soi de
„stalinism retehnologizat“ (pp. 10 şi
urm.), după cum îl numeşte Cosmin Po-
pa. Deşi îl citează des pe I.V. Stalin (chiar
în faţa lui L. Brejnev şi M. Gorbaciov),
deşi format în epoca stalinismului târziu,
N. Ceauşescu nu copiază odată cu înteme-
ierea assp un model instituţional specific
perioadei staliniste. Prin urmare, se poate
spune că Academia partinică ce patronea-
ză institutele umaniste după 1970 este
contribuţia originală a liderului comunist
autohton la istoria instituţională a socialis-
mului de tip sovietic. Înfiinţarea assp s‑a
produs, în principal, pentru că Ceauşescu
dorea să anihileze toate centrele autonome
de influenţă în societate care puteau sub-
mina coerenţa sistemului politic gândit de
el (p. 82).
Cosmin Popa identifică anul 1970 (ge-
neza assp) drept punct de cezură, moment
în care are loc transformarea în sistem a
mariajului dintre politică şi ştiinţele so-
cio‑umane (cel puţin la nivel de institute
academice). În plus, ceea ce mi se pare că
sugerează autorul este faptul că România
comunistă a devenit, de la începutul dece-
niului opt, un sistem piramidal condus de
un clan politic care a aspirat să se transfor-
me într‑o dinastie comunistă: Elena Cea-
uşescu (dominând cercetarea, inclusiv
assp), Nicu Ceauşescu (organizaţiile de
tineret, diverse cenacluri etc.), Ilie Ceau-
şescu (cercetarea din domeniul militar)
ş.a.m.d.. Acest sistem clanic pare că se
transmite şi la nivelul imediat următor:
preşedintele assp la rândul său – fie că este
Miron Constantinescu (1970‑1974), fie
Mihnea Gheorghiu (1974‑1989) distribu-
ie resursele importante cu prioritate unor
„vasali“, apropiaţi, cunoscuţi, rude. Aici
autorul a atins o temă sensibilă (corupţia
şi coruperea intelectualilor), iar noutatea
adusă de momentul 1970 pare a fi faptul
că această corupere se face printr‑un sis-
tem de privilegii de multe ori administrat
personal de către Nicolae Ceauşescu (p.
32). Pare că ni se zugrăveşte imaginea
unui comunism patrimonialist, dar Cos-
min Popa este departe de a accepta acest
concept.
Lucrarea lui Cosmin Popa este însă
foarte nuanţată şi ea nu neagă eforturile
de modernizare ideologică şi, mai ales,
conceptuală produse în perioada de înce-
put, mai precis în primii ani de după reu-
nirea cercetării socio‑umaniste sub egida
assp (pp. 329‑330), aspecte pozitive care
s‑au vădit în participarea românească la
reuniuni internaţionale, organizarea de
conferinţe internaţionale, stagii de docu-
mentare, publicaţii în limbi străine etc. Pe
de altă parte, N. Ceauşescu a avut un res-
pect aproape mistic faţă de propagandă şi
ideologie, iar acest aspect avea să se răs-
frângă decisiv, negativ, şi asupra evoluţiei
institutelor de cercetare ale Academiei de
Ştiinţe Sociale şi Politice; inclusiv ASSP a
fost concepută îndeosebi ca o instanţă de
propagandă, care să dubleze agitprop‑ul
propriu‑zis. De altfel, prima variantă de
titlu a cărţii lui Cosmin Popa despre assp
era chiar Uzina de propagandă. Autorul
remarcă însă şi un relativ dezinteres al lui
N. Ceauşescu faţă de propria creaţie, mai
ales începând din a doua jumătate a anilor
1970, realitate ce se vădeşte şi în numărul
mai scăzut de documente ce reflectă acti-
vitatea assp.
Intelectualii lui Ceauşescu şi Academia
de Ştiinţe Sociale şi Politice, 1970‑1989 este
o carte de referinţă care nu se adresează
doar specialiştilor fiind scrisă într‑un lim-
baj accesibil. Volumul nu este doar despre
assp şi intelectualii proeminenţi care au
populat spaţiul cercetării socio‑umaniste,
ci aspiră să ofere o cheie de înţelegere şi
pentru natura regimului politic din Ro-
mânia postbelică. De altfel, cititorul poate
observa în mai multe rânduri pledoaria
autorului pentru o metodologie adecvată
privitoare la studierea ceauşismului, pre-
cum şi accentuarea faptului că assp a fost
doar o parte a planului ceauşist de con-
strucţie a unei „civilizaţii neoromâneşti
socialiste“ (pp. 17 şi urm).
n
 Revista Apostrof
Talon de abonare începând cu
se poate cumpãra ___________________ REDACÞIA:
în urmãtoarele Marta Petreu
 abonament trei luni (3 numere) – 15 lei
puncte de difuzare:  abonament şase luni (6 numere) – 30 lei
(redactor‑ºef)

Ion Vartic
 abonament un an (12 numere) – 60 lei
Reţeaua centrului de difuzare a presei Alice-Valeria Micu
Inmedio Nume _______________________________
Ştefan Bolea
din marile centre comerciale din ţară. Prenume _____________________________
Radu Constantinescu
str. __________________________________
Librãria de Artã Gaudeamus Czégely Erika
nr. ____ bl. ____ sc. ____ et. ____ ap. _____
Cluj‑Napoca, str. Iuliu Maniu, nr. 3.
sector ______ localitate __________________ Edit Fogarasi

Librãria Book Story cod poştal _____________ judeţ __________

Vignetele revistei reprezintã
Cluj‑Napoca, Piaţa Unirii nr. 8. telefon_______________________________ variaþiuni grafice de Mihai Barbu
dupã desene de Franz Kafka.

EDITOR:
q U
niunea Scriitorilor
Cãtre cititorii revistei Apostrof din România

Circulara Uniunii
Scriitorilor din România
Conform prevederi-
lor Statutu­lui, Uniunea
Scriitorilor din Româ­nia
nu este responsabilã
pentru po­litica editorialã
a publicaþiei ºi nici pen­
tru conþinutul materia-
lelor publicate.
Comitetul Director
al Uniunii Scriitorilor
5 iunie 2003
Vã puteþi abona la revista Apostrof direct Preþul abonamentului, pentru persoane REVISTĂ FINANŢATĂ
CU SPRIJINUL:
la redacþie. Pentru aceasta, vã rugãm sã fizice ºi biblioteci din România, este de:
plãtiþi contravaloarea abonamentului, • 15 lei pentru 3 luni,
prin: • 30 lei pentru 6 luni,
• 60 lei pentru un an.
1. mandat poºtal, pe adresa:
Uniunea Scriitorilor din România Preþul abonamentului include taxele
Calea Victoriei nr.133, sector 1, Bucureşti, poºtale de expediere.
cod poştal: 010071 Preþul abonamentului pentru cititorii din
strãinãtate este de:
2. virament bancar, pe adresa: • 12 euro sau 15 usd pentru 3 luni,
Uniunea Scriitorilor din România • 24 euro sau 30 usd pentru 6 luni,
Calea Victoriei nr.133, sector 1, Bucureşti, • 48 euro sau 60 usd pentru un an. ministerul culturii
Certificat de înregistrare fiscală (CIF): şi identităţii naţionale
2786991 Preþul abonamentului include taxele
Cont bancar: poºtale de expediere par avion.
RO65RNCB0082000508720001
Deschis la: Banca Comercială Română, ADRESA REDACÞIEI:
Sucursala Unirea, Bd. Regina Elisabeta Cluj‑Napoca
nr. 5 sector 3, Bucureşti Str. I. C. Brătianu, nr. 22,
cod 400079
Tel., fax: 0264/432.444

Cuprins e‑mail:
revista.apostrof@gmail.com
www.revista‑apostrof.ro
• Café Apostrof • Dosar: Cioran
In memoriam Ion Urcan Marta Petreu 2 Cioran. Între nevoia de a crede Pentru corespondenţă:
Alte timpuri, altă modă…  2 şi dorinţa de a cunoaşte Giovanni Rotiroti 13
(traducere de Revista Apostrof, cp 1095, op 1,
Revista revistelor 2 Gabriela Lungu) Cluj‑Napoca, 400750
• Editorial Marta Petreu şi Cioran,
un dialog filosofic Manuscrisele primite la redacþie
După 30 de ani Marta Petreu 3 cu parfum de poezie Mattia Luigi Pozzi 18 nu se înapoiazã.
• Cronica literară (traducere de
Gabriela Lungu)
Literatura română ISSN 1220‑3122
şi comunismul Iulian Boldea 4 • Dosar: Ovidiu Papadima Revista este înregistratã la
Timeo ergo sum Ştefan Bolea 12 Ovidiu Papadima, osim cu nr. 2R023733/14.12.2014.
epistolier (II.) Valentin Chifor 19
• Poeme
• Lumea teatrului Revista apostrof este membrã
Copac şi vâsc; Un super
a Asociaþiei Revistelor,
meseriaş; Hai noroc; Ilustrată cu Oidip Alice Valeria Micu 23
Iepurele şi poezia; Imprimeriilor ºi Editurilor
Autostopist dezolat; • Cu ochiul liber Literare (ariel), asociaþie cu
Retardat de seamă Ion Cocora 5 Un şaizecist atipic Constantin Cubleşan 24 statut juridic, recunoscutã
• Jurnal de cărţi „Băiatul cu pielea albastră“ Ion Pop 25 de Ministerul Culturii.
50 de ani între două coperţi Ion Bogdan Lefter 6 Pasiunea detaliului Dan Gulea 27
Tiparul:
O creaţie Centrul de Presã Reformat
• Istoria critică... a lui Manolescu în dezbatere a ceauşismului: assp Cristian Vasile  30
Istoria literaturii ca operă
imperfectă Mircea Moţ 7 • Fototeca Apostrof Unica responsabilitate
 25 a revistei Apostrof
• Polemici este de a găzdui opiniile,
Adevărul despre • Comentarii oricît de diverse,
Blaga şi Radu Stanca Ion Vartic 8 Augustin Buzura ale colaboratorilor.
şi metafora orbirii G. Apostoiu 26 Responsabilitatea pentru
• Eseu
conţinutul fiecărui text
Să uităm sau să ţinem minte? Elisabeta Pop 9 • Biblioteci în aer liber
îi aparţine,
7 poeme Georg Trakl 28 în exclusivitate, autorului.
• Proză (traducere de
Simfonia mută. George State) Apostrof
Strada trompetelor Nichita Danilov 10

Anul XXXI, nr. 4 (359), 2020 • 31