Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu” din

Republica Moldova

REFERAT
Tema: Biofizica circulației sângelui

Numele prenumele studentului Banul Lia

Numele prenumele profesorului Chiriac Tatiana
Facultatea Fiziokinetoterapie și reabilitare
Numărul grupei FR2303

Chișinău, 2023
 CUPRINS

1. Introducere...............................................................................................................2
 Definiție și importanță...................................................................................2
 Caracteristici funcționale ale circulației sangvine.........................................3
 Volumul de sânge în diverse părți ale corpului.............................................3
 Presiuni în diverse părți ale corpului.............................................................3

2. Biomecanica circulației sângelui............................................................................4

 Fluxul laminar...............................................................................................4
 Profilul de viteză parabolic în timpul fluxului laminar.................................4
 Fluxul turbulent.............................................................................................5
 Metode pentru măsurarea fluxului sangvin...................................................6

3. Proprietățile fizice ale sângelui..............................................................................7

 Vâscozitatea și elasticitatea...........................................................................7
 Presiunea sângelui.........................................................................................8
 Rezistența vasculară......................................................................................9
 Hemodinamica sângelui și relația ei cu rezistența.......................................10

4. Impactul biofizicii circulației sângelui în medicină............................................12

 Hematrocitul................................................................................................12
 Efectul hematocritului asupra vâscozității sângelui....................................12
 Efectele presiunii asupra rezistenței vasculare și a fluxului sangvin în țesuturi..13

5. Concluzie................................................................................................................14

6. Bibliografie.............................................................................................................15

1
INTRODUCERE

Funcția circulației sangvine este de a servi nevoile țesuturilor corpului - pentru a

transporta nutrienți, a elimina deșeuri, pentru a transporta hormoni, scopul general fiind
menținerea unui mediu adecvat în toate fluidele tisulare ale corpului pentru supraviețuirea lui
optimă.

Rata de circulație a sângelui prin multe țesuturi este controlată în principiu de nevoia de
nutrienți a țesutului. În unele organe, cum ar fi rinichii, circulația îndeplinește funcții
suplimentare. De exemplu, fluxul de sânge către rinichi este mult mai mare decât necesitățile
sale metabolice și este legat de funcția sa excretorie, care impune filtrarea unei cantități mari de
sânge în fiecare minut.

Inima și vasele de sânge, la rândul lor, au scopul de a furniza debitul cardiac și presiunea
arterială necesară pentru a crea fluxul de sânge necesar țesutului. În această lucrare, eu mi-am
pus următoarea problematică. Care sunt mecanismele de control al volumului și al fluxului de
sânge și cum se leagă acestea de toate celelalte funcții ale circulației.

Caracteristici funcționale ale circulației

Circulația, așa cum este prezentată în Fig.1, este împărțită în circulația sistemică și
circulația pulmonară. Deoarece circulația sistemică furnizează fluxul de sânge către toate
țesuturile corpului cu excepția plămânilor, este numită și circulația mai mare sau circulația
periferică.

Înainte de a discuta detaliile

funcției circulatorii, este important
să înțelegem rolul fiecărei părți a
circulației.

Funcția arterelor este de a

transporta sânge sub presiune înaltă
către țesuturi. Din acest motiv,
arterele au pereți vasculari puternici,
iar sângele curge la o viteză mare în
artere.

Arteriolele sunt ultimele

ramificații mici ale sistemului
Figură 1
arterial. Ele acționează ca un conduct prin care sângele este eliberat în capilare.
Pereții arteriolelor au un țesut muscular puternic care poate îngusta complet arteriolele sau, prin
relaxare, pot dilata vasele sangvine, având astfel capacitatea de a modifica semnificativ fluxul de
sânge în fiecare țesut în funcție de nevoile sale.

Funcția capilarelor este schimbul de lichid, nutrienți, electroliți, hormoni și alte substanțe
între sânge și lichidul interstițial (limfă). Pentru a îndeplini această funcție, pereții capilarelor
sunt foarte subțiri și au numeroase pori capilari permeabili pentru apă și alte substanțe
moleculare.
Venulele colectează sângele din capilare și se unesc treptat în vene progresiv mai mari.
Venele, la rândul lor, funcționează ca conducte pentru transportul sângelui de la venule înapoi la

2
inimă. De asemenea, ele servesc ca un rezervor major de sânge suplimentar. Deoarece presiunea
în sistemul venos este foarte scăzută, pereții venoși sunt subțiri.

Volumul de sânge în diverse părți ale corpului

Fig.1 oferă o prezentare generală a circulației și îmi permite listarea procentului de volum
total de sânge în segmentele majore ale circulației. De exemplu, aproximativ 84% din întregul
volum de sânge al corpului se află în circulația sistemică și 16% este în inimă și plămâni. Din
cele 84% din circulația sistemică, 64% se află în vene, 13% în artere și 7% în arteriolele și
capilarele sistemice. Inima conține 7% din sânge, iar vasele pulmonare - 9%.

Cel mai surprinzător este volumul scăzut de sânge în capilare. Cu toate acestea, aici se
află cea mai importantă funcție a circulației, difuzia de substanțe între sânge și țesuturi.

Presiuni în diverse părți ale corpului

Deoarece inima pompează

continuu sângele în aortă,
presiunea medie în aortă este mare,
cu o medie de aproximativ 100 mm
Hg. De asemenea, deoarece
pomparea inimii este pulsatilă,
presiunea arterială alternează între
un nivel de presiune sistolic de 120
mm Hg și un nivel de presiune
diastolic de 80 mm Hg, cum este
arătat în Fig.2

Pe măsură ce sângele curge

prin circulația sistemică, presiunea medie scade progresiv la aproximativ 0 mm Hg Figură 2
până când ajunge la terminarea venelor cave unde se varsă în atriul drept al inimii.

Presiunea în capilarele sistemice variază de la valori de până la 35 mm Hg în apropierea

capetelor arteriolare și la valori de până la 10 mm Hg în apropierea capetelor venoase, dar
presiunea "funcțională" medie în majoritatea țesuturilor vasculare este de aproximativ 17 mm
Hg, o presiune suficient de mică încât puțin din plasmă să treacă prin porii minuți ai pereților
capilari, chiar dacă substanțele nutritive pot difuza ușor prin aceiași pori către celulele tisulare
exterioare.

Notăm în partea din dreapta a Fig.2 presiunile corespunzătoare din diversele părți ale
circulației pulmonare. În arterele pulmonare, presiunea este pulsatilă, la fel ca în aortă, dar
presiunea este mult mai mică: presiunea sistolică a arterelor pulmonare are în medie aproximativ
25 mm Hg și presiunea diastolică 8 mm Hg, cu o presiune arterială pulmonară medie de doar 16
mm Hg. Presiunea medie a capilarelor pulmonare este în medie doar 7 mm Hg. Cu toate acestea,
fluxul total de sânge prin plămâni în fiecare minut este același ca în circulația sistemică.
Presiunile scăzute ale sistemului pulmonar sunt conforme cu necesitățile plămânilor, deoarece tot
ceea ce este necesar este ca sângele în capilarele pulmonare sa fie expus la oxigen și alte gaze din
alveolele pulmonare.

3
BIOMECANICA CIRCULAȚIEI SÂNGELUI

Fluxul de sânge într-un vas sanvin este determinat de două factori:

1. diferența de presiune a sângelui între cele două capete ale vasului, uneori numită
"gradient de presiune" de-a lungul vasului, care este forța ce împinge sângele prin
vas;
2. obstacolul la fluxul sangvin prin vas, numit rezistență vasculară.
Fig.3 demonstrează aceste
relații, arătând un segment de
vas sangvin situat oriunde în
sistemul circulator.[3]

P1 reprezintă presiunea la originea

vasului; P2 este presiunea la Figură 3
celălalt capăt. Rezistența apare ca rezultat al frecării dintre sângele care curge și endoteliul
intravascular de-a lungul interiorului vasului. Fluxul prin vas poate fi calculat folosind formula
următoare, numită legea lui Ohm:

în care F reprezintă fluxul de sânge, P reprezintă diferența de presiune (P1 - P2) între
cele două capete ale vasului, iar R este rezistența. Această formulă arată că fluxul de sânge este
direct proporțional cu diferența de presiune, dar invers proporțional cu rezistența.

Observăm că există o diferență de presiune între cele două capete ale vasului, nu
presiunea absolută în vas, care determină rata de flux. De exemplu, dacă presiunea la ambele
capete ale unui vas este de 100 mm Hg și nu există nicio diferență între cele două capete, atunci
nu va exista fluxul, în ciuda presiunii de 100 mm Hg.

Legea lui Ohm, ilustrată în formula de mai sus, exprimă una dintre cele mai importante
relații pentru a înțelege hemodinamica circulației.

Flux laminar al sângelui

Atunci când sângele curge la o rată constantă printr-un vas de sânge lung și neted, acesta
curge în fluxuri, cu fiecare strat de sânge rămânând la aceeași distanță de peretele vasului. De
asemenea, porțiunea centrală a sângelui rămâne în centrul vasului. Acest tip de flux se numește
flux laminar sau flux lin, și este opus fluxului turbulent, care este reprezentat de sânge care curge
în toate direcțiile în vas și se amestecă în mod continuu în interiorul vasului, așa cum va fi
discutat în continuare.

Profilul de viteză parabolic în timpul fluxului laminar

Atunci când
fluidele sunt puse în
mișcare, se dezvoltă o
interfață parabolică între
ele, așa cum este arătat în
Fig.4 - porțiunea de fluid Figură 4
adiacentă peretelui vasului a avansat foarte puțin, porțiunea puțin mai departe de perete s-
a deplasat pe o distanță mică, iar porțiunea din centrul vasului s-a deplasat pe o distanță lungă.
Acest efect se numește "profilul parabolic al vitezei fluxului sangvin". [2]
4
 Cauza profilului parabolic este următoarea: moleculele de fluid care ating peretele vasului
se mișcă lent datorită aderenței la peretele vasului. Următorul strat de molecule se deplasează
deasupra acestora, al treilea strat deasupra celui de-al doilea, al patrulea strat deasupra celui de-al
treilea și așa mai departe. Prin urmare, fluidul din mijlocul vasului poate să se miște rapid
deoarece multe straturi de molecule alunecă între mijlocul vasului și peretele vasului; astfel, cu
cât stratul este mai aproape de centrul vasului cu atât el curge progresiv mai rapid decât straturile
mai aproape de exterior.

Flux turbulent de sânge în anumite condiții

Atunci când rata de flux sangvin devine prea mare, când trece pe lângă o obstrucție într-
un vas, când face o cotitură bruscă sau când trece peste o suprafață aspră, fluxul poate deveni
turbulent sau dezordonat, în loc să fie laminar. Fluxul turbulent presupune că sângele curge
transversal în vas și de-a lungul vasului, formând de obicei vârtejuri în sânge, numite curenți de
vârtej. Aceștia sunt asemănători vârtejurilor pe care le vedem adesea într-un râu cu curgere
rapidă la un punct de obstrucție.

Atunci când curenții de vârtej sunt prezenți, sângele curge cu o rezistență mult mai mare
decât atunci când fluxul este laminar, deoarece vârtejurile adaugă enorm la totalul frecării
fluxului în vas.

Tendința de a avea flux turbulent crește în mod direct proporțional cu viteza fluxului
sangvin, diametrul vasului de sânge și densitatea sângelui și este invers proporțională cu
vâscozitatea sângelui, în conformitate cu următoarea ecuație:

unde Re este numărul lui Reynolds și măsoară tendința apariției turbulenței, V este viteza
medie a fluxului sangvin (în centimetri pe secundă), d este diametrul vasului (în centimetri), ρ
este densitatea, iar η este vâscozitatea (în Poise). Vâscozitatea sângelui este în mod normal de
aproximativ 1/30 Poise, iar densitatea este doar puțin mai mare decât 1. S-a constat experimental
că, în general, în cazul lichidelor dacă Re<2000, curgerea este laminară, iar dacă Re > 3000 –
este turbulentă. În domeniul 2000<Re<3000 curgerea este instabilă, putând trece de la un regim
la altul. [1]

În porțiunile proximale ale aortei și arterei pulmonare, numărul lui Reynolds poate crește
la câteva mii în timpul fazei rapide de ejectare a ventriculelor; acest lucru provoacă turbulență
semnificativă în aorta și artera pulmonară proximală, unde sunt îndeplinite multe condiții pentru
turbulență:
 viteză mare a fluxului sangvin,
 natura pulsantă a fluxului,
 schimbare bruscă a diametrului vasului,
 diametru mare al vasului.
Cu toate acestea, în vasele mici, numărul lui Reynolds este aproape întotdeauna prea mic
pentru a provoca turbulențe.

5
Metode pentru măsurarea a fluxului sangvin

Multe dispozitive mecanice și mecano-electrice pot fi utilizate pentru a măsura fluxul

sangvin. Acestea sunt numite flowmetru.

Flowmetru Electromagnetic

Unul dintre cele mai importante

dispozitive pentru măsurarea fluxului
sangvin fără a deschide vasul este
flowmetru electromagnetic, a cărui
principii sunt ilustrate în Fig.5.1 Putem
observa generarea unei forțe
electromotoare în sânge care se mișcă
printr-un câmp magnetic. În acest caz,
un vas de sânge este plasat între polii
unui magnet puternic, iar electrozii
sunt plasați pe cele două părți ale
vasului perpendicular pe liniile de forță
magnetice. Când sângele curge prin
vas, se generează o tensiune electrică Figură 5.1
proporțională cu rata de flux sangvin între cei doi electrozi, iar aceasta este înregistrată cu
ajutorul unui voltmetru corespunzător. [4]
Fig.5.2 arată o "sondă" actuală care este
plasată pe un vas de sânge mare pentru a înregistra
fluxul său de sânge. Sonda conține atât magnetul
puternic, cât și electrozii.

Un avantaj special al flowmetrului

electromagnetic este că poate înregistra modificări în
flux în mai puțin de 1/100 dintr-o secundă, permițând
înregistrarea precisă a modificărilor pulsatile în flux,
precum și a fluxului constant.

Flowmeter Doppler Ultrasonor

Un alt tip de flowmetru care

poate fi aplicat la exteriorul vasului și
care are multe dintre aceleași avantaje
ca flowmetrul electromagnetic este
flowmetrul ultrasonor Doppler, (Fig.6).
Un cristal piezoelectric minuțios este
montat la un capăt în peretele
Figură 6
dispozitivului. Acest cristal, atunci când este alimentat cu electricitate, emite ultrasunete
la o frecvență de câteva sute de mii de cicluri pe secundă în aval, de-a lungul fluxului de sânge.
O parte din sunet este reflectat de celulele roșii din sângele care curge. Undele ultrasonore
reflectate călătoresc înapoi de la celulele de sânge către cristal. Aceste unde reflectate au o
frecvență mai mică decât unda transmisă deoarece celulele roșii se îndepărtează de cristalul
emițător. Acest fenomen se numește efect Doppler. Unda ultrasonoră cu înaltă frecvență este
întreruptă intermitent, iar unda reflectată este recepționată înapoi pe cristal și amplificată în mod
semnificativ de către aparatul electronic. O altă parte a aparatului electronic determină diferența
de frecvență dintre unda transmisă și unda reflectată, determinând astfel viteza fluxului sangvin.
6
 La fel ca și flowmeterul electromagnetic, flowmeterul ultrasonic Doppler este capabil să
înregistreze schimbări rapide și pulsatorii în flux, precum și flux constant.

PROPRIETĂȚILE FIZICE ALE SÂNGELUI

În cazul unui fluid real, între moleculele lui există forțe de frecare între molecule și pereții
vasului, astfel încât energia mecanică a unui fluid care se mișcă într-un circuit tinde să scadă pe
parcursul traseului său. Energia mecanică astfel pierdută se transformă într-o altă formă de
energie, nemecanică, în special energie termică rezultată dintr-un fenomen la scară hidraulică
comparabilă cu ceea ce este efectul Joule în electricitate.

Vâscozitatea fluidului
Există termenul de vâscozitate care caracterizează fluidul real (un fluid ideal are vâscozitate
zero). Definiția coeficientului de vâscozitate rezultă din formula lui Newton, unde forța de
frecare (F) dintre straturile fluidului în curgere sub formă de lame paralele este proporțională cu
suprafața de contact (S) dintre straturi şi gradientul de viteză ∆/∆x , unde Δ este diferența
dintre vitezele de curgere a straturilor (1 –
2);Δ – distanța dintre straturi. Expresia
forței de frecare este dată de formula lui
Newton unde η este coeficientul de
vâscozitate. [1]

Unitatea de vâscozitate în Sistemului Internațional este pascal x secundă, iar in CGS – P, poise.

Fluide newtoniene
Dacă η este independent de ∆/∆x se spune că
fluidul este newtonian, acesta este cazul apei
distilate. Lichidele nenewtioniene, cum sunt
soluțiile macromoleculare și concret sângele, au
coeficient de vâscozitate care variază odată cu
variația gradientului de viteză. [1]

Măsurarea vâscozității
Pot fi luate în considerare mai multe metode de măsurare a vâscozității, prima fiind Metoda
relativă (Legea lui Poiseuille) cu ajutorul viscozimetrului Ostwald.
Măsurarea vâscozității se bazează pe determinarea timpului necesar pentru ca un volum cunoscut
al lichidului studiat să curgă printr-un tub capilar, în comparație cu timpul necesar pentru același
volum al unui lichid de referință.

în care ΔP prezintă diferenţa de

presiune hidrostatică la capetele
tubului prin care curge lichidul, r – raza tubului, l –
lungimea lui, η – coeficientul de vâscozitate.
7
Măsurăm așadar timpul necesar lichidului studiat pentru a curge între punctul A și punctul B și
comparăm
această valoare cu cea obținută cu un lichid de referință de vâscozitate cunoscută.
A doua metodă de măsurare a vâscozității este Metoda directă (Legea lui Stokes) care permite
determinarea vitezei de sedimentare a particulelor de formă sferică într-un mediu fluid. [1]
În acest caz, viteza de cădere a unei particule în lichidul studiat este comparată cu viteza de
cădere a aceleiași particule într-un lichid de referință. Acest fenomen de cădere a unei mingi într-
un lichid folosește atât forța lui Arhimede, care se opune greutății particulei, cât și forța de
frecare, care limitează viteza de cădere. Acesta din urmă depinde de vâscozitatea lichidului și
este dat de legea lui Stokes:

în care intervin raza particulei (r) şi viteza ei de cădere (v).

În timpul mișcării sale, particula este acționată de mai
multe forțe care se vor combina:
Greutatea sa
Forța lui Arhimede
Forța de frecare
 și  ’ fiind respectiv densitățile particulei și ale lichidului.
Inițial, atât timp cât greutatea rămâne mai mare decât
suma forțelor de reținere (Arhimede + Stokes) rezultanta celor trei forțe este îndreptată în jos și
mișcarea particulei se accelerează în această direcție.
Dar pe măsură ce viteza crește, forța de frecare crește pe măsură ce acea viteză și rezultanta celor
trei forțe ajunge să fie zero. Nemaifiind supusă niciunei forțe în timp ce este condusă de o viteză
dobândită anterior, particula își va continua mișcarea cu viteză constantă (mișcare uniformă) și îi
putem măsura viteza prin cronometrarea trecerii sale între două repere A și B.
Ca și mai înainte, se efectuează o măsurare cu lichidul de studiat și o măsurare cu un lichid de
referință și se calculează vâscozitatea necunoscută printr-un raport simplu al vitezelor de cădere
a particulei.

Presiunea sângelui

Presiunea sângelui este aproape întotdeauna măsurată în milimetri de mercur (mm Hg)
deoarece manometrul cu mercur a fost folosit ca referință standard pentru măsurarea presiunii
încă de la inventarea sa în 1846 de către Poiseuille. De fapt, presiunea sângelui înseamnă forța
exercitată de sânge asupra unei arii unitare a pereților vasului. Atunci când cineva spune că
presiunea într-un vas este de 50 mm Hg, înseamnă că forța exercitată este suficientă pentru a
împinge o coloană de mercur împotriva gravitației până la o înălțime de 50 de milimetri. Dacă
presiunea este de 100 mm Hg, va împinge coloana de mercur până la 100 de milimetri.

Metode High-Fidelity pentru măsurarea presiunii sangvine

8
 Mercurul dintr-un manometru are atât de multă
inerție încât nu poate să se ridice și să coboare rapid.
Din acest motiv, manometrul cu mercur, deși excelent
pentru înregistrarea presiunilor constante, nu poate
răspunde la schimbările de presiune care au loc mai
rapid decât aproximativ un ciclu la fiecare 2 până la 3
secunde. Ori de câte ori este necesar să se înregistreze
presiuni care se schimbă rapid, este necesar un alt tip de
înregistrare a presiunii. Fig.7. demonstrează principiile
de bază ale celor trei transductoare de presiune
electronice folosite în mod obișnuit pentru a converti
presiunea sângelui și/sau schimbările rapide de presiune
în semnale electrice și apoi pentru a înregistra semnalele Figură 7
electrice pe un înregistrător electric de mare viteză. Fiecare dintre aceste transductoare
utilizează o membrană metalică foarte subțire și foarte întinsă care formează unul dintre pereții
camerei de fluid. Camera de lichid este conectată printr-un ac sau cateter introdus în vasul de
sangvin în care se dorește măsurarea presiunii. Atunci când presiunea este mare, membrana se
bombează ușor, iar când presiunea este scăzută, membrana revine la poziția sa de repaos. [5]

În Fig.7A, o placă metalică simplă este plasată la câțiva sutimi de centimetru deasupra
membranei. Atunci când membrana se umflă, aceasta se apropie de placă, ceea ce crește
capacitatea electrică între acestea două, și această schimbare a capacității poate fi înregistrată
folosind un sistem electronic corespunzător.

În Fig.7B, un mic inel de fier se așază pe membrană, și acesta poate fi deplasat în sus într-
un spațiu central în interiorul unei bobine de sârmă electrică. Mișcarea fierului în bobină crește
inductanța bobinei, și acest lucru poate fi, de asemenea, înregistrat electronic.

În cele din urmă, în Fig.7C, o sârmă de rezistență subțire și întinsă este conectată la
membrană. Atunci când această sârmă este întinsă foarte mult, rezistența sa crește; atunci când
este întinsă mai puțin, rezistența sa scade. Aceste schimbări pot fi, de asemenea, înregistrate
printr-un sistem electronic.

Semnalele electrice provenite de la transductor sunt trimise la un amplificator și apoi

către un dispozitiv de înregistrare corespunzător. Cu unele dintre aceste tipuri de sisteme de
înregistrare de înaltă fidelitate, ciclurile de presiune până la 500 de cicluri pe secundă au fost
înregistrate cu precizie. În uz obișnuit sunt înregistratoare capabile să înregistreze schimbări de
presiune care apar la fel de rapid ca 20 până la 100 de cicluri pe secundă.

Rezistența fluxului sangvin

Unități de Rezistență

Rezistența este impedimentul la fluxul sangvin și nu poate fi măsurată direct. În schimb,

rezistența poate fi calculată din măsurători ale fluxului sangvin și a diferenței de presiune între
două puncte în vas. Dacă diferența de presiune între două puncte este de 1 mm Hg și fluxul este
de 1 ml/sec, rezistența se numește unitatea de rezistență vasculară periferică, de obicei
prescurtată RVP.

Expresia Rezistenței în Unități CGS

9
 Pentru a exprima rezistența se folosește unitatea fizică de bază numită unitatea CGS
(centimetri, grame, secunde) care va fi dyn sec/cm5. Rezistența în aceste unități poate fi calculată
cu ajutorul formulei următoare:

Rezistența vasculară periferică și rezistența vasculară pulmonară

Rata de flux sangvin prin întregul sistem circulator este egală cu rata de pompare a
sângelui de către inimă - adică este egală cu debitul cardiac. La omul adult, acesta este de
aproximativ 100 ml/sec. Diferența de presiune de la arterele sistemice și la venele sistemice este
de aproximativ 100 mm Hg. Prin urmare, rezistența întregii circulații sistemice, numită rezistența
vasculară periferică totală, este de aproximativ 100/100 sau 1 unitate de rezistență vasculară
periferică (RVP).

În condiții în care toate vasele de sânge din întregul corp se contractă puternic, rezistența
vasculară periferică crește uneori până la 4 RVP. În schimb, atunci când vasele se dilată foarte
mult, rezistența poate scădea la doar 0,2 RVP.

În sistemul pulmonar, presiunea arterială pulmonară medie este de 16 mm Hg și

presiunea arterială stângă medie este de 2 mm Hg, rezultând o diferență netă de presiune de 14
mm. Prin urmare, atunci când debitul cardiac este normal de aproximativ 100 ml/sec, rezistența
vasculară pulmonară se calculează la aproximativ 0,14 RVP (aproximativ o șaptea parte din cea
din circulația sistemică).

Hemodinamica sângelui și relația ei cu rezistența

Hemodinamica este o măsură a

fluxului sangvin prin intermediul unui
vas sangvin pentru o diferență de
presiune dată. Aceasta este de obicei
exprimată în termeni de mililitri pe
secundă pe milimetru de presiunea
mercurului, dar poate fi exprimată și în
litri pe secundă pe milimetru de mercur
sau în alte unități de flux sangvin și
presiune.[6]

Schimbări foarte mici în

diametrul unui vas pot schimba masiv
capacitatea sa de a conduce sânge atunci
când fluxul de sânge este fluidizat. Acest
lucru este demonstrat de experimentul ilustrat în Fig.8.A, care arată trei vase cu diametre Figură 8
relative de 1, 2 și 4, dar cu aceeași diferență de presiune de 100 mm Hg între cele două
capete ale vaselor. Cu toate că diametrele acestor vase cresc doar de patru ori, fluxurile
respective sunt de 1, 16 și 256 ml/min, ceea ce reprezintă o creștere de 256 de ori a fluxului. Prin
urmare, hemodinamica vasului crește în proporție cu a patra putere a diametrului.

10
 Legea lui Poiseuille

Cauza acestei creșteri mari a hemodinamicii poate fi explicată prin referire la Fig.8.B,
care arată secțiuni transversale ale unui vas mare și a unui vas mic. Inelele concentrice din
interiorul vaselor indică că viteza fluxului în fiecare inel este diferită de cea în inelele adiacente
datorită fluxului laminar. Adică sângele din inelul care atinge peretele vasului curge mai greu
datorită aderenței sale la endoteliul vascular. Următorul inel de sânge spre centrul vasului
alunecă pe lângă primul inel și, prin urmare, curge mai rapid. Al treilea, al patrulea, al cincilea și
al șaselea inel curg de asemenea la viteze progresiv crescute. Astfel, sângele care este aproape de
peretele vasului curge lent, în timp ce cel din mijlocul vasului curge mult mai rapid.

În vasul mic, practic tot sângele este aproape de perete, așa că fluxul central extrem de
rapid de sânge pur și simplu nu există. Prin integrarea vitezelor tuturor inelelor concentrice de
sânge curgător și înmulțindu-le cu ariile inelelor, se poate deduce următoarea formulă, cunoscută
sub numele de legea lui Poiseuille:

unde, F reprezintă rata de flux sanguin, P este diferența de presiune între capetele
vasului, r este raza vasului, l este lungimea vasului, iar η este vâscozitatea sângelui.[6]

Notăm în special în această ecuație că rata de flux sanguin este direct proporțională cu a
patra putere a razei vasului, ceea ce demonstrează încă o dată că diametrul unui vas de sânge
(care este egal cu dublul razei) joacă cel mai important rol în determinarea ratei de flux sanguin
prin vas.

Importanța legii „Puterii a patra” a diametrului vascular în determinarea

rezistenței arteriolare

În circulația sistemică, aproximativ două treimi din rezistența totală la fluxul de sânge
sistemic este reprezentată de rezistența arteriolară în arteriolele mici. Diametrele interne ale
arteriolelor variază de la doar 4 microni până la 25 microni. Cu toate acestea, peretele lor
vascular puternic le permite să-și modifice diametrele interne în mod semnificativ, adesea de
până la patru ori. Din legea puterii a patra care leagă fluxul de sânge de diametrul vasului, se
poate observa că o creștere de patru ori a diametrului vasului poate crește fluxul la fel de mult ca
256 de ori. Prin urmare, această lege a celei de-a patra puteri face posibil ca arteriolele,
răspunzând cu doar mici modificări ale diametrului la semnale nervoase sau semnale chimice din
țesutul local, fie să oprească aproape complet fluxul de sânge către țesut, fie la celălalt extrem să
provoace o creștere masivă a fluxului. De fapt, au fost înregistrate game de flux de sânge de
peste 100 de ori în zone separate ale țesutului între limitele de constricție arterială maximă și
dilatație arterială maximă.

IMPACTUL BIOFIZICII CIRCULAȚIEI SÂNGELUI ÎN MEDICINĂ

Notăm în special că un alt factor important din ecuația lui Poiseuille este vâscozitatea
sângelui. Cu cât vâscozitatea este mai mare, cu atât fluxul sângelui într-un vas este mai mic, dacă

11
toți ceilalți factori sunt constanți. Mai mult ca atât, vâscozitatea sângelui normal este de
aproximativ de trei ori mai mare decât vâscozitatea apei.

Dar ce face sângele atât de vâscos? Este în principal numărul mare de celule roșii
suspendate în sânge, fiecare dintre ele exercitând o rezistență la frecare față de celulele adiacente
și față de peretele vasului de sânge.

Hematocrit

Proporția de sânge care este reprezentată

de celulele roșii este numită hematocrit. Astfel,
dacă o persoană are un hematocrit de 40,
aceasta înseamnă că 40% din volumul sângelui
sunt celule, iar restul este plasmă. Hematocritul
la bărbații adulți este în medie de aproximativ
42, în timp ce la femei este în medie de
aproximativ 38. Aceste valori variază foarte
mult, în funcție de faptul dacă persoana are
anemie, de gradul de activitate fizică și de
altitudinea la care locuiește persoana. [7]
Figură 9

Hematocritul este determinat prin centrifugarea sângelui într-un tub calibrat, așa cum este
arătat în Fig.9. Calibrarea permite citirea directă a procentului de celule.

Efectul hematocritului asupra vâscozității sângelui

Vâscozitatea sângelui crește brusc odată

cu creșterea hematocritului, așa cum este arătat
în Fig.10. Vâscozitatea sângelui integral la
hematocritul normal este de aproximativ 3.
Acest lucru înseamnă că este nevoie de trei ori
mai multă presiune pentru a forța sângele
integral decât pentru a forța apa prin același vas
de sânge. Când hematocritul crește la 60 sau 70,
așa cum se întâmplă adesea în policitemie,
vâscozitatea sângelui poate deveni de până la 10
ori mai mare decât cea a apei, iar curgerea sa
prin vasele de sânge este semnificativ încetinită.
Figură 10

Alți factori care afectează vâscozitatea sângelui sunt concentrația proteinelor din plasmă
și tipurile lor, dar aceste efecte sunt mult mai mici decât efectul hematocritului și nu sunt
considerații semnificative în majoritatea studiilor hemodinamicii. Vâscozitatea plasmei sangvine
este de aproximativ 1,5 ori mai mare decât vâscozitatea apei.

Efectele presiunii asupra rezistenței vasculare și a fluxului sangvin în țesuturi

"Autoreglarea" diminuează efectul presiunii arteriale asupra fluxului sangvin în țesut

12
 Din cele expuse anterior, am putea crede că o creștere a presiunii arteriale ar duce la o
creștere proporțională a fluxului sangvin prin diversele țesuturi ale corpului. Astfel, efectul
presiunii arteriale asupra fluxului sangvin în multe țesuturi este de obicei mult mai mic decât ne-
am aștepta, așa cum este arătat în Fig.11. Motivul pentru acest lucru este că o creștere a presiunii
arteriale nu numai că crește forța care împinge sângele prin vasele sangvine, ci și inițiază creșteri
compensatorii ale rezistenței vasculare în câteva secunde prin activarea mecanismelor de control
local.

În mod similar, o scădere a presiunii

arteriale determină o reducere rapidă a rezistenței
vasculare în majoritatea țesuturilor, iar fluxul
sangvin este menținut relativ constant. Abilitatea
fiecărui țesut de a ajusta rezistența sa vasculară și
de a menține fluxul sangvin normal în timpul
schimbărilor presiunii arteriale între aproximativ
70 și 175 mm Hg se numește autoreglare a
fluxului sangvin.

Fig.11 demonstrează efectul schimbărilor

de presiune arterială pe o perioadă de câteva
minute asupra fluxului sangvin într-un țesut
precum mușchii scheletici. Observăm că între
presiunea de 70 și 175 mm Hg fluxul sangvin Figură 11
este "autoregulat". Linia albastră arată efectul stimulării puternice a nervilor simpatici,
care determină constricția vaselor de sânge. De asemenea, vasoconstrictorii hormonali, cum ar fi
norepinefrina, angiotensina II, vasopresina sau endotelina, pot reduce, cel puțin temporar, fluxul
sangvin.

Schimbările fluxului sangvin în țesuturi rămân rareori valabile mai mult de câteva ore.
Motivul pentru constanta fluxului de sânge este că mecanismele locale de autoreglare ale fiecărui
țesut anulează în cele din urmă majoritatea efectelor vasoconstrictorilor pentru a furniza un flux
de sânge adecvat nevoilor țesutului respectiv.

CONCLUZIE

În concluzie, biologia circulației sângelui este un domeniu fascinant și complex care se

ocupă de mecanica detaliată a funcționării sistemului nostru circulator. Înțelegerea principiilor

13
fizice care guvernează fluxul sangvin, presiunea și rezistența este esențială pentru a înțelege
dinamica acestui sistem vital.

Am explorat conceptele de bază care stau la baza circulației sângelui, de la reglarea

precisă a debitului cardiac la rețeaua complexă de vase de sânge care se extinde în corpul nostru.
Legile fizicii, cum ar fi legea lui Poiseuille, ilustrează modul în care diametrul vaselor de sânge
joacă un rol crucial în determinarea fluxului sangvin. Acest lucru subliniază adaptabilitatea
incredibilă a sistemului nostru circulator, deoarece chiar și schimbări minore ale diametrului
vaselor pot duce la modificări semnificative ale hemodinamicii sângelui.

În plus, am explorat impactul factorilor precum vâscozitatea sângelui, hematocritul și

presiunea asupra rezistenței vasculare și a fluxului sangvin. Interacțiunea complexă a acestor
variabile subliniază adaptabilitatea remarcabilă a sistemului nostru circulator, permițându-i să
răspundă cerințelor diverse ale țesuturilor corpului nostru.

Autoreglarea, un fenomen pe care l-am analizat, relevă modul în care țesuturile corpului
pot regla cu precizie propriul flux sangvin, asigurând că organele esențiale primesc nutrienții și
oxigenul necesare chiar și în fața schimbărilor presiunii arteriale. Această capacitate adaptivă
demonstrează eleganța biologică a circulației sângelui.

În cele din urmă, biologia circulației sângelui dezvăluie orchestrarea complexă și

armonioasă a factorilor biologici și fizici care lucrează împreună pentru a menține viața.
Înțelegerea acestor principii nu doar contribuie la cunoașterea științifică, ci are și implicații
critice în domeniul medicinei și îngrijirii sănătății. Această cunoaștere oferă clinicienilor
posibilitatea de a diagnostica și trata afecțiuni circulatorii, de a îmbunătăți tehnici chirurgicale și
de a dezvolta intervenții care îmbunătățesc starea generală de bine.

Pe măsură ce continuăm să explorăm complexitatea corpului uman, biologia circulației

sângelui rămâne un domeniu captivant și esențial de studiu. Aceasta subliniază echilibrul
remarcabil dintre fizică și biologie care asigură funcționarea corectă a sistemului nostru
circulator și, prin extensie, vitalitatea vieții umane.

BIBLIOGRAFIE

14
1. Biofizică medicală : Lucrări practice, demonstrații, exerciții / Dumitru Croitoru,
Natalia Gubceac, Victor Vovc [et al.] ; au colab.: Efim Aramă [et al.] ; Univ. de Stat
de Medicină şi Farmacie “Nicolae Testemiţanu”, Catedra fiziologia omului şi
biofizică. – Chişinău : S.n.,2017
2. AMPK and metabolic adaptation by the heart to pressure overload, Allard M.F.,
Parsons H.L., Saeedi R. et al.,. Am. J. Physiol. Heart. Circ. Physiol, 2007
3. О Биомеханики Кровообращения, Бюллетень Науки и Практики, Горишков-
Кантакузен В.А., 2016
4. Non-invasive electromagnetic measurement of the peripheral pulsatile blood flow:
experimental study and clinical applications, H J Boccalon, B J Candelon, H G Doll,
P F Puel, A P Enjalbert, PMID: 147734
5. Clinical Evaluation of a High-fidelity Upper Arm Cuff to Measure Arterial Blood
Pressure during Noncardiac Surgery, Josef Briegel, Torsten Bähner, Alois
Kreitmeier, Philippe Conter, Luca Fraccaroli, Agnes S Meidert, Martin Tholl, Georg
Papadakis, Aliki Deunert, Andreas Bauer, Andreas Hoeft, Ulrich J Pfeiffer, PMID:
33048167
6. Cardiovascular Hemodynamics:An Introductory Guide, Arman T. Askari, Adrian W.
Messerli, 978-3-030-19130-6, Published: 24 July 2019
7. Hematocrit, Himel Mondal; Saran Lotfollahzadeh, 2023.

15