CURS 4

CIRCULATIA VENOASA – dupa ce a cedat oxigenul si substantele nutritive la nivelul

retelei capilare, sangele incarcat cu dioxid de carbon se intoarce prin vene la nivelul inimii
drepte de unde este pompat in mica circulatie in scopul de a elimina dioxidul de carbon si de
a fi reoxigenat. Process care se realizeaza la nivelul teritoriului alveolo capilar.
Sistemul venos al marii circulatii este reprezentat de venule, vene mici, mijlocii si
mari care se varsa in final in auriculul drept sub un regim de presiune joasa. Singura exceptie
de la regula privind venele o constituie venele pulmonare care sunt singurele care transporta
sange oxigenat de la plamani la auriculul stang. Toate celalte vene transporta sange cu dioxid
de carbon.

PARTICULARITATILE MORFO-FUNCTIONALE ALE SISTEMULUI VENOS

Structural, venele sunt conducte fibro-musculare al caror calibru creste de la periferie

spre pompa centrala cardiaca. La nivel periferic rezulta din confluarea segmentului venos al
capilarelor in venule, aceasta fiind calea principala de intoarcere a sangelui din teritoriul
arteriolo capilar.
Anastomozele arterio-venoase functioneaza cu intermitenta reprezentand o cale
derivata prezenta numai in anumite teritorii si in anumite conditii fizio-patologice. Spre
deosebire de artere, venele sunt mai numeroase, contin mai putina musculatura neteda, au
peretii mai subtiri, lumen si distensibilitate mai mare. In venele mici predomina firele
musculare, in venele mari predomina fibrele elastice. Din aceasta cauza apar si cele 2
proprietati principale ale venelor:
- Extensibilitatea
- Contractilitatea

Extensibilitatea sau distensibilitatea venelor este de 6-10 ori mai mare decat a arterelor in
medie de cca 8 ori.
Distensibilitatea totala sau complianta reprezinta cresterea maxima de volum determinata
de cresterea presiunii. Datorita faptului ca volumul venelor este de cca 3 ori mai mare decat
al arterelor, iar distensibilitatea lor depaseste de 8 ori valoarea normala a arterelor,
complianta venoasa care este egala cu produsul dintre distensibilitate si volum va fi de 24 ori
mai mare decat cea arteriala. Datorita acestei diferete mari de distensibilitate, complianta
variatiile de volum determina modificari mult mai mici ale presiunii sangelui in vene decat in
artere. (ex: scaderea presiunii in vene cu 1 mm coloana mercur determina o crestere a
presiunii arteriale cu 24 mm coloana mercur. In vreme ce invers, cresterea presiunii arteriale
cu 1 ml coloana de mercur determina scaderea presiunii venoase cu 1\24 mm coloana de
mercur). Venele fiind capabile sa depoziteze cantitati mari de sange fara modificari ale
presiunii venoase reprezinta de fapt arii de depozit ale circulatiei. Gravitatia exercita o
presiune hidrostatica insotita de distensia venelor care se afla sub nivelul cordului in timp ce
teritoriul venos de deasupra pompei cardiace este colabat (turtit) in pozitie ortostatica.
Venele destinse supuse unui regim presional constant au capacitatea de a se adapta la
distensie relaxandu-se dupa un anumit timp. Aceasta capacitate de relaxare tensionala este
extrem de importanta in stocarea sangelui sau a lichidelor perfuzate la nivelul organelor de
depozit.
 Extensibilitatea este foarte strans legata de elasticitatea venelor. S-a dovedit faptul ca
atunci cand presiunea este 0, vena este practic colabata (peretii sunt lipiti). Cresterea presiunii
in interiorul venei este urmata de marirea volumului acesteia si de trecerea de la starea
colabata la o sectiune circulara a lumenului vasului. Elasticitatea venoasa este evidenta atunci
cand sectiune vasului este circulara si continua sa creasca. Peste o anumita presiune cresterile
presionale determina o crestere tot mai lenta a volumului venei in functie de continutul in
fibre elastice din peretele venei respective. In general, venele sunt mai extensibile decat
arterele numai atunci cand presiunea este mai joasa. Astfel in conditiile in care sistemul
venos functioneaza in regim de presiune joasa distensibilitatea venelor e mai mare decat a
arterelor.

Contractilitatea – este ce-a de-a 2-a proprietate fundamentala a venelor fiind intretinuta
de prezenta fibrelor musculare netede mai ales la nivelul venelor de calibru mic si mijlociu.
Tonusul venos este datorat inervatiei predominant simpatice a acestora si a diversilor factori
umorali care influenteaza contractilitatea musculaturii netede din vene. Variatiile de tonus la
nivelul venulelor controleaza rezistenta post-capilara influentand impreuna cu activitatea
sfincterului arterioral pre-capilar presiunea in capilare. Controlul nervos si umoral al
contractilitatii venoase asigura prin intermediul modificarilor de volum si presiune stagnarea
sau dimpotriva circularea unei cantitati mari de sange cu rasunet corespunzator asupra
homeostaziei circulatiei generale.
Modificarile de debit sanguin in functie de diametrul vaselor sunt de asemenea mai mari
in cazul venelor decat al arterelor. Veno-constrictia si veno-dilatatia modifica intoarcerea
venoasa si presiunea venoasa centrala influentand direct debitul cardiac.
Rolul principal al venelor este de transport al sangelui neoxigenat incarcat cu substante
rezultate din metabolismii celulari de la periferie catre inima. Exceptie fac doar venele
pulmonare care conduc spre cord sange oxigenat de la nivelul teritoriului alveolo-capilar. Al
doilea rol esential al venelor este acela de depozit si rezervor sanguin. Din 1.000 ml ser
introdus intra-arterial numai 5 pana la 10% ramane in circulatia sistemica, restul fiind
depozitat in sistemul venos. Datorita volumului si distensibilitatii venoase net superioare
arterelor peste 75% din masa sanguina se gaseste in vene. In timp ce arterele contin 750 ml
sange, venele depoziteaza intre 2.800-3.500 ml. Variatiile acestor cantitati apar in functie de
gradul de extensibilitate si contractilitate a sistemului venos. Cresterea presiunii venoase care
apar un urma acestor variatii constituie principalul factor de mobilizare si activare a
intoarcerii venoase. Dintre organele cu rol de rezervor sanguin implicate in mentinerea
homeostaziei circulatorii fac parte:
- splina,
- ficatul,
- marimele vene abdominale,
- plexul venos subcutanat,
- parenchimul pulmonar.

FACTORII DE CARE DEPINDE INTOARCEREA VENOASA – intoarcerea sangelui venos

in atriul drept este rezultatul participarii conjugate a mai multor factori incepand de la nivelul
pompei cardiace si sfarsind cu aspiratia toracica si contractia musculara. Factorul
determinant al circulatiei centripete venoase este reprezentat de gradientul presional exitent
intre capatul periferic si central cardiac al sistemului venos. El este realizat prin mecanismul
impingerii din urma care se numeste”vis a tergo” (impingere din spate). Impingerea din urma
a sangelui de catre forta de propulsie restanta a cordului intr-un sistem tubular cu suprafata de
presiune crescanda si rezistenta la flux redus. Presiunea venoasa este in clinostatism (decubit)
de 12mm coloana de mercur la extremitatea periferica a venelor si de -1,5-2 mm coloana
mercur la nivelul auriculului drept (locul de varsare a sangelui venos in cord). Desi diferenta
dintre cele 2 extremitati ale sistemului venos este mica in comparatie cu diferentele mari din
sistemul arterial, aceasta diferenta este suficienta pentru a asigura impreuna cu factorii
asociati ai intoarcerii venoase deplasarea centripeta a sangelui spre inima dreapta. Factorii
adjuvanti ai intoarcerii venoase actioneaza in sens vis a fronte (adica inaintea sensului de
curgere a fluxului). Aici discutam despre aspiratia cardiaca si toracica, despre presa
abdominala, despre contractia musculaturii scheletice, despre forta gravitationala,
valvulele venoase, tonusul capilar. Toate aceste 5-6 elemente\factori actioneaza vis a fronte.
Acesti factori pot fi grupati in factori:
- Intra-vasculari
- Extra-vasculari

Din categoria factorilor intra-vasculari diferenta de presiune sanguina dintre extremitatile

sistemului venos este realizata de pompa aspiro-respingatoare cardiaca. Pompa cardiaca
reprezinta principala forta. Ea asigura fenomenul de subtiune din timpul sistolei ventriculare
cu producerea “vidului post-sistolic”. Astfel, se exercita rolul de pompa aspiratoare asupra
coloanei de sange din marile vene catre auricul. Ca urmare a scaderii succesive a presiunii
intai in auricule, apoi in ventricule. Activitatea sistolo-diastolica cardiaca mai ales cea a
ventriculului drept favorizeaza intoarcerea venoasa datorita scaderii post-sistolice a presiunii
atriale realizandu-se astfel aspiratia din fata adica vis a fronte a coloanei de sange spre
auricule. Benficiarul principal este teritoriul venei cave inferioare intrucat la nivelul venei
cave inferioare actioneaza gravitatia, atunci intoarcerea venoasa este mult usurata.
Din cea de-a 2-a categorie a factorilor extra-vasculari fac parte factorii modificatori ai
presiunii transmurale si calibrului venelor si anume:
- Aspiratia toracica
- Pompa muscular
- Presiuna abdominala etc.

ASPIRATIA TORACICA – intervine in inspir prin mecanismul accentuarii presiunii

negative intra-toracice. Presiunea intra-toracica sub-atmosferica este un factor important
favorizant al intoarcerii venoase. Valorile sale negative cresc de la -4 mm coloana de mercur
in expir la -8 chiar -10 mm coloana de mercur in inspirul obisnuit de repaus.
O data cu cresterea diametrelor toracelui in toate cele 3 sensuri: longitudinal, antero-
posterior, transversal asa cum se intampla in timpul inspirului, presiunea negativa din cusca
toracica se accentueaza, determina distensia venelor cave si auriculului drept care au peretii
subtiri, depresibili urmata de scaderea rezistentei la flux si activarea scurgerii sangelui venos
de la periferie catre cord.

Expirul fortat cu glota inchisa asa numita manevra Valsalva transforma presiunea
intra-toracica din negativa in pozitiva si reduce intoarcerea venoasa. Consecintele cardio-
vasculare ale acestei manevre sunt multiple:
- Creste presiunea venoasa periferica
- Scade debitul bataie etc.
-
Pe de alta parte, coborarea diafragmei in timpul inspirului apasa ca o presa pe viscerele
abdominale si prin intermediul acestora asupra venelor din teritoriul splanhnic (teritoriul
visceral intra-abdominal si intra-pelvin). In acest fel este fortata deplasarea sangelui spre
atriul drept. Crestere presiunii intra abdominale dublata de scaderea presiunii intra-toracice
realizeaza o veritabila pompa respiratorie.
FORTA GRAVITATIONALA – actioneaza in pozitie ortostatica numai in teritoriul de
deasupra atriului drept la nivelul caruia presiunea este 0. Cu exceptia venelor inconjurate de
structuri rigide: sinusurile venoase cerebrale, venele vertebrale, venele hepatice, venele
splenice, gravitatia accentueaza tendinta de colabare a venelor. Efectul negativ al colabarii
este contracarat in jumatea inferioara a cordului de prezenta valvulelor venoase si de
contractia muschilor scheletici.
Sistemul vavular venos este format din valvule “in cuib de randunica” dispuse la
distante de 5-7 cm in vederea segmentarii coloanei de sange si anihilarii tendintei la scadere
si stagnare in membrele inferioare.
Degradarea sistemului valvular din sectorul inferior al corpului predispune la staza
venoasa si varice care in evolutie se pot complica determinand tromboflebite si ulcere
varicoase.

CONTRIBUTIA MUSCULATURII SCHELETICE – este de asemenea un important factor

adjuvant al circulatiei de intoarcere din Portia distala a corpului. Contractia muschilor striati
exercita compresie asupra venelor din teritoriul respectiv impingand sangele numai in sens
centripet catre venele mari si atriul drept deoarece sistemul valvular se opue deplasarii
sangelui in sens invers. Datorita acestor efecte, contractia musculara se mai numeste pompa
musculo-venoasa. Ea contribuie si la scaderea presiunii venoase in pozitia ortostatica. De la
90 mm coloana mercur in repaus la 20-25 mm coloana mercur in timpul activitatii muscular.
In plus, miscarea produsa de contractiile musculare evita acumularea de cataboliti acizi
precum si aparitia edemelor si a fenomenului de oboseala.
Pompa musculo-venoasa reduce volumul de sange din vene si acumularile de apa si
cataboliti acizi in tesuturi si de aceea presiunea musculo-venoasa se mai numeste si inima
periferica.

TONUSUL CAPILAR – cresterea tonusului capilar impiedica deplasarea sangelui din

teritoriul arterial spre cel venos, reduce intoarcerea venoasa, iar scaderea tonusului capilar
activeaza fluxul sanguin din artere spre vene.

PARTICULARITATILE CIRCULATIEI IN MUSCULATURA SCHELETICA

Musculatura scheletica reprezinta in organismul uman aproximativ 40-50% din

greutatea corporala si detine un rol esential in repartitia sangelui circulant atat in conditii de
repaus, dar si in stare de activitate.
In conditii de repaus, consumul de oxigen al muschilor striati fiind numai de 50-60
ml\min, debitul sanguin total al acestora nu depaseste 800 pana la 1.000 ml\min. In timpul
efortului fizic, consumul de oxigen si fluxul sanguin muscular cresc proportional cu
intensitatea efortului atingand valori de 15-25 de ori superioare celor de repaus. Cresterile
corespunzatoare se reflecta la nivelul debitului cardiac, al dilatarii vaselor din muschi si a
redistributiei sangelui in diverse arii corporale.
Efortul fizic determina fenomene cu predominanta simpatica, deci realizeaza cresterea
debitului cardiac si a presiunii arteriale precum si deschiderea capilarelor din muschi in stare
de activitate.
Arteriolele musculaturii scheletice sunt bogate in inervatie simpatica si receptori
adrenergici dilatatori. Adrenalina de origine supra-renaliana este vaso-dilatatoare. In timp ce
noradrenalina eliberata local este vaso-constrictoare. In plus, vasele muschilor striati poseda
fibre simpatice colinergice al caror mediator chimic este acetilcolina cu puternice efecte
vasodilatatoare.
 Vaso-motricitatea neurogena, in principal simpatica este completata de participarea
unor factori locali mecanici. In cursul efortului ritmic, contractia musculara maximala se
insoteste de scaderea fluxul sanguin local, iar in timpul relaxarii fluxul creste.
Circulatia in muschii fazici este mai puternic afectata de contractiile ritmice decat
muschii tonici. In timpul ce aportul de sange este impiedicat de contractie, intoarcerea
venoasa este facilata. In afara factorilor extrinseci, neurogeni si mecanici, circulatia
muschilor scheletici este sub influenta si controlul factorilor metabolici locali. Acesti factori
metabolic locali au rolul principal in producerea dilatatiei vaselor resistive precapilare din
muschii activi. Astfel, creste debitul sanguin corespunzator nevoilor metabolice locale.
Cresterea fluxului sanguin la nivelul musculaturii in activitate este datorata
actiunii dilatatoare insumate a mai multor factori metabolici rezultati din metabolismul
intrinsec al muschiului si anume:
- Cosnumul crescut de oxigen
- Excesul de acid lactic
- Dioxidul de carbon si ionii de potasiu din sange
- Adenozina rezultata din cosumul crescut de ATP (principala sursa de energie pentru
fibra musculara).

Faptul ca apare hipoxie locala, cresterea concentratiei potasiului in sangele muscular si

altele contribuie la producerea vaso-dilatatiei, deci a crestereii debitului sanguin in
musculatura activa. In afara actiunii vasculare directe, factorii hiperemianti determina si un
fenomen de simpatico-liza locala (adica anuleaza vaso-constrictia determinate de stimularea
nervoasa simpatica). Componenta de reglare neurogena activeaza mobilizarea si deplasarea
masei sanguine catre muschii aflati in activitate si se implica mai putin in reglarea locala.
Auto-reglarea locala se afla sub influenta factorilor metabolic si mecanici controlati
permanent de factorii neurogeni si horomonali generali.

FIZIOLOGIA APARATULUI RESPIRATOR

Respiratia este o functie vitala a organismelor vii.

Respiratia – reprezinta ansamblul fenomenelor fizice si chimice prin care se asigura

schimburile de gaze necesare proceselor de oxidare tisulara intre organism si mediu.
Consumul de oxigen si eliminarea de dioxid de carbon este o functie comuna tuturor fiintelor
vii. Cu foarte mici exceptii, viata este posibila numai in prezenta, in principal a oxigenului
sub o forma abordabila! Accesul oxigenului catre celula, principalul beneficiar in procesul
respiratiei este diferit si a evoluat pe scara dezvoltarii fiologenetice.
La mamifere si om, actul complet al respiratiei presupune 3 etape: pulmonara,
sanguine, tisulara cu participarea cailor aeriene si plamanilor pe de-o parte si a pompei
cardiace pe de alta parte.

Ramificatiile celor 2 sisteme de pompare se apropie la nivelul parenchimului

pulmonar, aerul si sangele fiind separate doar de membrane alveolo-capilara.
La nivel celular, oxigenul este utilizat in procesele de oxido-reducere care furnizeaza
energie si care au ca rezultat formarea de “deseuri biologice” a caror neutralizare si
eliminare este esentiala pentru mentinerea vietii.
 Formarea continua de dioxid de carbon are o importanta esentiala in modificarea PH-
ului mediului intern si pentru a controla modificarile dioxidului de carbon este necesar un
sistem eficace de evacuare a acestuia.

ORGANIZAREA STRUCTURALA SI FUNCTIONALA A APARATULUI RESPIRATOR

– satisface necesitatile de aport si evacuare in conditiile unui acord functional perfect cu
celelalte compartimente functionale in primul rand cu cel cardio-vascular.
Respiratia este un proces fiziologic care necesita functionarea la parametrii optimi a
fiecarei etape in parte, dar mai ales cu respectare echilibrului in contextul functional global.

VENTILATIA – asigura vehicularea gazelor respiratorii de la dioxidul de carbon si spre

oxigenul membrana alveolo-capilara unde se desfasoara cea de-a 2-a etapa si anume schimbul
de gaze intre cele 2 fluide aflate in miscare: aerul alveolar si sangele din capilarele
pulmonare. Veriga intermediara pana la nivelul celulelor unde se realizeaza respiratia tisulara
este asigurata de sange care realizeaza transportul dioxidului si oxigenului.

PARTICULARITATILE MORFO-FUNCTIONALE ALE SISTEMULUI RESPIRATOR

Respiratia este asigurata prin activitatea coordonata de deplasarea aerului prin

sistemul ramificat de tuburi aeriene coordonata cu sistemul hemo-dinamic de miscare a
sangelui spre capilare. Ramificatiile celor 2 sisteme converg astfel incat la nivelul membrane
alveolo-capilare cele 2 fluide aflate in miscare sunt aproape in contact. Grosimea stratului
separator fiind minima si perfect adaptata functiei de schimb.

Sistemul respirator are practic 2 poli: pulmonar si tisular. La nivelul polului

pulmonar are loc respiratia externa, ceea ce inseamna vehiculare de aer prin sistemul de
conducte + schimburile gazoase intre aer si sange. La nivelul polului tisular are loc pe de-o
parte schimbul gazelor respiratorii intre sange si tesut prin intermediul lichidului interstitial si
pe de alta parte respiratia interna, respectiv utilizare oxigenului si producerea de dioxid de
carbon de catre celule.
La nivelul polului pulmonar exista 2 sectoare functionale distincte. O zona de
conducrere nealveolizata (nu contine alveole pulmonare, deci nu participa la schimburile
gazoase). Aceasta zona de conducere este formata din trahee, bronhii pana la nivelul
bronhiolelor terminale. In acest sector are loc un transfer de masa aerica de tip convectiv,
regimul de curgere a fluxului aeric este proportional cu diametrul conductei la puterea a 4-a.
A doua zona este zona respiratorie, alveolizata care reprezinta sediul hematozei-
pulmonare. Aceasta zonei corespunde acinilor pulmonari care cuprind mai multe generatii
de bronhiole respiratorii partial alveolizate, canale alveolare si saci alveolari complet
alveolizati. Transferul se face prin difuziune.

La fel se pot imparti si vasele si anume:

- vasele zonei de conducere numite si vase extra-alveolare cu sistem de curgere rapida.
Cuprind artere, arteriole, venule si vene.
- Vasele regiunii alveolare si anume vase precapilare si capilare cu vitgeza de
circulatie foarte lenta, favorizand schimburile gazoase.

PLAMANUL – sediul procesului de ventilatie pulmonara. Functia sa realizandu-se datorita

legaturilor morfo-functionale cu toracele, constituind sistemul toraco-pulmonar esential in
mecanica respiratorie si pe de alta parte datorita sistemelor de conducte care constituie
arborele bronsic si serveste transportului de gaze.
Plamanul contine si sediul sectorului de schimb respirator care este reprezentat de
bariera alveolo-capilara.

Greutatea plamanilor variaza intre 0,8-1 kg din care cca jumatate este asigurata de
sange. 20% din masa pulmonara este reprezentata de tesut nealveolizat irigat de artere
bronsice si 30% reprezinta tesut alveolizat irigat de arterele pulmonare.

SISTEMUL DE CONDUCTE AERIENE – este implicat in:

1. Conducerea aerului cu posibilitatea de reglare a debitului, a rezistentei la flux si a
volumului spatiului mort.
2. Incalzirea aerului.
3. Umidifierea aerului.
4. Captarea si respingerea particulelor inhalate – proces in cadrul apararii nespecifice.

TRAHEEA SI BRONHIILE PRINCIPALE – sunt canale independente de tesutul respirator,

au o armatura cartilaginoasa in potcoava inchisa posterior printr-o structura musculara.
Inclusiv in cazul presiunii crescute intra-toracice din expirul fortat, iar componenta
musculara prin colabarea pe care o ralizeaza determina cresterea vitezei de miscare a aerului
favorizand expirul, dar si expectoratia in tuse.
Urmatoarele 2-3 generatii de ramificatii prezinta cartilaj neregulat, stratul muscular
este mai bine reprezentat, iar glandele bronsice sunt numeroase. Ele devenind din ce in ce
mai rare pe masura scaderii calibrului bronhiei. Prezenta fibrelor muscular in dublu strat si a
sensibilitatii la diversi factori endogeni si exogeni ofera posibilitatea variatiei de calibru cu
atat mai importanta cu cat tesutul cartijlaginos este mai redus. Bronhiolele cu diametru sub 1
mm nu au inel cartilaginos, nu au glande brosice si sunt tapetate de un epiteriu cubic simplu.
Bronhiile intrapulmonare sunt inconjurate de un corset conjunctiv putin extensibil
care le separa de parenchim si delimiteaza un spatiu virtual comun bronhiilor si arterelor
pulmonare. Acest suport conjunctiv dispare la nivelul bronhiolelor si parenchimul de insera
direct pe peretele exterior cu implicatii functionale directe. Intre bronhiole si parenchim
exista o permanenta interactiune in ambele sensuri astfel incat variatiile volumului pulmonar
sunt transmise direct bronhiolelor mici, iar contractia musculaturii acestora atrage radiar
parenchimul modificandu-i comfianta.

MECANICA RESPIRATIEI – ventilatia pulmonara este un proces fiziologic prin care se

reinprospateaza permanent aerul alveolar. Transferul gazos prin membrana alveolo-capilara
creeaza permanent variatii de concentratie si presiune partiala ale oxigenului si dioxidului de
carbon in alveole. Efectul ventilatiei este inlocuirea oxigenului luat din aerul alveolar de catre
sangele care perfuzeaza capilarele pulmonare si eliminarea la exterior a dioxidului de carbon
adus la nivelul alveolei de sangele venos prin artera pulmonara.
Procesul de transfer gazos dintre aerul atmosferic si alveole este ciclic. Ritmicitatea
acestui process este adaptata permanent necesitatilor organismului cu participarea prompta a
mecanismelor nervoase si umorale de reglare. Sensul dublu de circulatie a aerului presupune
2 etape distincte ale procesului de ventilatie.
Inspiratia – reprezinta patrunderea in plaman a unui volum de aer atmosferic mai
bogat in oxigen fata de aerul alveolar.
 Expiratia – in cursul caruia e eliminat in exterior un volum de aer aproape egal cu cel
inspirit si care contine mai mult dioxid de carbon si mai putin oxigen. Coeficientul respirator
fiind de 0,8.
Tranzitul de aer intre cele 2 sectoare: alveolar si atmosferic se realizeaza prin
modificarile de presiune din interiorul sistemului toraco-pulmonar, modifacari care se produc
prin activitatea muschilor inspiratori si expiratori cu participarea toracelui, plamanilor si
pleurei. In acest fel integritatea anatomica si functionala a fiecarei verigi si a sistemului in
totalitate este obligatorie.

MISCARILE VENTILATORII

1. MISCARILE CUTIEI TORACICE – patrunderea si iesirea aerului din plamani se

realizeaza in conditii obisnuite, adica de repaus sau efort fizic minim sau in conditii
de inspir sau expir fortat cand se modifica atat cantitatea de aer vehiculata cat si o
serie de component care favorizeaza tranzitul aerului. Forta motrica a inspirului este
reprezentata de contractia muschilor inspiratori. Caracaterele muschilor respiratori se
aseamana mult cu a celorlalti muschi striate. Scurtarea lor fiind pana la 50% din fibra
musculara. Gradarea fortei de contractie se realizeaza prin variatia nr de unitati
motorii si numai intr-o mica masura prin variatia frecventei de contractie. Masurarea
activitatii electrice in muschii inspiratori a aratat ca aceasta este dependenta atat de nr
fibrelor musculare activate cat si de frecventa excitatiei constatandu-se ca pentru o
anumita forta activitatea electrica creste liniar cu viteza de scurtare.
In ventilatia de repaus, contractia muschilor intercostali externi si a diafragmei determina
cresterea de volum a cutiei toracice prin marirea diametrelor acesteia.
- Diametrul antero-posterior se mareste datorita orizontalizarii coastelor, de la coasta
a 2-a la coasta a 6-a si datorita miscarilor de la nivelul articulatiei primei coaste cu
sternul. Prima pereche de coaste impreuna cu manubriul sterna se articuleaza anterior
cu sternul prin articulatia manubrio-sternala si posterior cu coloana vertebrala
alcatuind ceea ce noi numim operculul toracic. In inspir, manubriul sternal este
impins in sus si inainte facand un unghi de 1 pana la 16 grade cu orizontala si marind
astfel diametrul antero-posterior in portiunea superioara a toracelui, ceea ce
antreneaza expansionarea portiunii anterioare a varfului pulmonar.
Amplitudinea acestei miscari este redusa in respiratiile de repaus si reprezinta variatii
individuale legate de profunzimea inspiratiei. Contractia muschilor intercostali externi
determina orizontalizarea coastelor de la 2-6 in jurul unui ax paralel cu gatul coastei. Datorita
faptului ca fiecare coasta este mai lunga si oblica decat cea superioara face ca sternul sa fie
impins inainte marindu-se diametrul antero-posterior al cutiei toracice. Contractia muschilor
intercostali determina obligatoriu ridicarea coastelor deoarece contractia concomitenta a
muschilor scaleni fac din prima coasta un punct superior fix. Dispozitia oblica in jos si inainte
a fibrelor intercostalilor externi faciliteaza ridicarea coastelor.
- Diametrul trasversal creste datorita unei miscari de rotatie. Are loc la nivelul
coastelor de la 2-6 cat si la coastele 7-10. Portiunea medie a coastelor de la 2-6 fiind
mai ridicata fata de capete favorizeaza cresterea diametrului prin rotirea in jurul unui
ax oblic antero-posterior. La fel se intampla si cu rotirea coastelor de la 7-10 in jurul
unui ax anterior care trece prin linia mediana, iar posterior prin gatul coastelor. Astfel
se mareste diametrul transvers al portiunii inferioare a toracelui.
- Cresterea diametrul cranio caudal sau vertical este consecinta alungirii exclusiv in jos
a cavitatii toracice datorita coborarii planseului format de muschiul diafragm. Acest
muschi este considerat principalul muschi inspirator deoarece prin actiunea sa asigura
 vehicularea unei parti importante din volumele respiratorii si anume pana la 60% din
cantitatea de aer ventilat intr-o respiratie profunda. Diafragma este constituita dintr-o
parte centrala tendinoasa si tesut muscular circumferentiar, are forma emisferica cu
bolta orientata catre cavitatea toracica si are o suprafata de cca 270 cm patrati.
Functional, diafragma are 2 portiuni: costosternala, lombara. In timpul inspirului,
portiunea costo-sternala se misca in jos si inainte, coborand viscerele abdominale si
determinand cresterea capacitatii partii inferioare a toracelui, rezistenta opusa de
muschii abdominali la intinderea peretelui limiteaza miscarea viscerelor abdominale
in jos, iar contractia in continuare a diafragmului determina ridicarea coastelor
inferioare si impingerea inainte a sternului. Portiunea lombara a diafragmei actioneaza
doar in sensul maririi diametrului vertical. In cursul unei respiratii normale, nivelul
diafragmei variaza cu 1,2-1,5 cm, dar in respiratiile ample cursa diafragmei poate sa
depaseasca 10cm. S-a evaluat ca o deplasare de 1cm a diafragmei creste capacitatea
toracica cu cca 270 cm cubi antrenand spre plaman un volum egal de aer.

POZITIA DIAFRAGMEI – ca plan de separatie intre cavitati cu regimuri presionale usor

influentabile, structura sa functionala si relatiile de vecinatate sunt factori care pot modifica
pozitia muschiului, amplitudinea excursiilor cu consecinte extrem de importante asupra
eficientei ventilatiei.

Pozitia in bolta a diafragmei este favorizata in decubit. Datorita presiunii viscerelor

abdominal creata prin contractia muschilor peretilor muschilor abdominali si de presiunea
intratoracica exercitata care este mai mica decat presiunea atmosferica.
Pozitia ortostatica mai ales daca musculatura abdominala este relaxata, tractioneaza in
jos diafragma, dar impedica sau ingreuneaza ascensiunea acesteia. Ventilatia fortata
presupune anumite modificari:
- In inspirul profund, coloana vertebrala nu mai constituie un fix. Ea va efectua o
miscare de extensie, accentueaza orizontalizarea coastelor si prin cresterea
suplimentara a volumului toracic permite antrenarea unei cantitati suplimentare de
aer.
- Pe de alta parte, sunt implicate alti muschi in afara intercostatilor externi si diafragma.
Muschii inspiratori accesori sunt: pectoralii, marele dintat, sternocleiodomastoidian,
trapez, scaleni, micul dintat posterior, micul dintat superior. Incercarea stimularii
muschilor inspiratori e urmata de revenirea la dimensiunile anterioare ale inspirului a
tuturor elementelor elastice ale sistemului.
- Deci, presiunea in interiorul sistemului toraco-pulmonar va deveni superioara
presiunii atmosferice impingand aerul din interior spre exterior, astfel expiratia de
repaus apare in acest fel ca miscare pasiva.
- Expiratia fortata presupune pe de-o parte participarea suplimentara a unor structuri,
respectiv contractia muschilor abdominali, patrat lombar, intercostali interni, mic
dintat posterior, mic dintat inferio, triunghiularul sternului. Si pe de alta parte,
presupune modificarea comportamentului unor structuri implicate anterior, respectiv
coloana vertebrala face o miscare de flexie proportionala cu amplitudinea expirului.
- Ultimile 2 perechi de coaste, servesc ca punct de insertie muschilor abdominali, astfel
miscorandu-se diametrul antero-posterior. Ascensiunea suplimentara a diafragmei se
datoreaza pe de-o parte “aspiratiei creata prin presiunea sub atmosferica din torace” si
pe de alta parte datorita faptului ca viscerela abdominal sunt impinse in sus prin
contractia muschilor abdominali.