FIZIOLOGIA CIRCULATIEI

VENOASE

FIZIOLOGIA CIRCULATIEI
LIMFATICE
• Sistem vascular= Artere(system de sidtributie) +
microcirculatie( difuziune+filtrare) + vene( sist.
Colector)
• Volumul total de sg= 5L
• Volumul sanguin= V. din circulatia sistemica(85%)+ V.
din circ. Pulmonara(10%)+ V. din cavitatile inimii(5%)
• Volumul sanguin=V. din sist. De inalta presiune ( 15%)
+ sist. De joasa presiune (80%)+ cav. Inimii(5%)
 Creste raza=> scade rezistenta
Raza creste cand e mai mult sange
Daca creste raza creste si presiunea parietala, transmurala
• Arterele dezvolta si suporta presiuni transmurale crescute, raza nu creste asa mult cand
creste pres. Transmurala , si deci nici rezistenta nu scade prea mult.
• Arterele au rezistenta mai stabila=> vase de rezistenta
• Complianta: Cand creste pres. Transmurala de la 0 la 100mmHg=> vol. creste cu 180%

• Complianta la vene e mult mai mare: creste pres. Trans(0-100)=> vol. creste cu 200%
• In regim presional normal venele permit vol. mari de sg. La o crestere mica a pres.
• Mult volum, creste putin pres=> se comporta ca rezervoare de vol.=> vase de
capacitanta

• Daca avem o vena, si o artera si crestem volume brusc=> crestrea presiunii transmurale
e mult mai mare in vena decat in artera cu aceleasi dimensiuni

• Dacă creștem brusc volumul într-o venă și o arteră cu aceleași dimensiuni, presiunea transmurală va crește mai mult în venă
decât în arteră. Acest lucru se întâmplă pentru că venele sunt mai flexibile și mai extensibile decât arterele. Venele se pot dilata
mai ușor, permițând o variație mai mare a volumului și, în consecință, o creștere mai semnificativă a presiunii transmurale în
cazul unei schimbări bruște de volum.
• Venele acționează ca rezervoare de volum datorită capacității lor de
a stoca o cantitate semnificativă de sânge în mod flexibil. Ele au
pereți subțiri și sunt mai distensibile decât arterele, ceea ce
înseamnă că pot să se dilate și să își mărească volumul pentru a
stoca mai mult sânge. Această caracteristică permite venelor să
servească ca rezervoare temporare de sânge, menținând o presiune
relativ constantă și asigurând un flux sanguin stabil către inimă,
chiar și în condiții de schimbare a cerințelor organismului. Astfel,
venele contribuie la reglarea volumului sanguin și menținerea unei
circulații sanguine eficiente.

• Inseamna ca au si complianta mai mare

• Venele au viteza de curgere mai mica
 CIRCULATIA VENOASA
Dupa ce a cedat oxigenul si substantele
nutritive la nivelul retelei capilare, sangele
incarcat cu CO2 se intoarce prin vene la
nivelul inimii drepte → pompat in mica
circulatie in vederea indepartarii acestuia
si reoxigenarii la nivelul alveolo-capilar.

Sistemul venos al marii circulatii:

venule, vene mici, mijlocii si mari → AD
(regim de joasa presiune)
Particularitati morfo-functionale ale
sistemului venos
Proprietatile functionale ale venelor:
 - extensibilitatea
 - contractilitatea
Extensibilitatea (distensibilitatea) – 6-10 ori
mai mare decat a arterelor.
Distensibilitatea totala (complianta) =
modificare de volum determinata de
modificarea presiunii.
Volumul venelor x3 decat al arterelor;
distensibilitatea x8; complianta x24
• Extensibilitatea venelor: Se referă la cât
de mult se pot întinde venele, adică
capacitatea lor de a se mări în dimensiune.
• Complianta venelor: Include nu doar
extensibilitatea, ci și modul în care venele
răspund la variațiile de presiune sau forță,
cum ar fi dilatarea și contractarea în
timpul ciclului cardiac.
Curba presiune-volum evidenţiază fenomenul
de histerezis (o parte din energie este
înmagazinată în timpul distensiei şi nu este
recuperată în timpul revenirii venelor la
dimensiunile iniţiale).
In cazul unei creşteri de volum rapide
presiunea înregistrează o creştere iniţială,
urmată de o scădere fără modificarea
volumului, aspect numit fenomen de
recuperare.
In cazul distensiei venoase la presiune
constantă creşte volumul, aspect numit
fenomen de fluaj.
• Această frază explică că curba presiune-volum arată cum venele prezintă
fenomenul de histerezis, unde o parte din energie este stocată în timpul
extinderii și nu este complet recuperată când venele revin la dimensiunile
inițiale. De asemenea, oferă două exemple practice:
• Fenomenul de recuperare în creșterea rapidă a volumului: Când volumul crește
rapid, presiunea inițială crește, apoi scade fără ca volumul să se modifice ulterior.
Acest aspect este numit fenomen de recuperare
• fenomenul de fluaj în distensia venoasă la presiune constantă: Atunci când
presiunea rămâne constantă și venele se dilată, volumul crește, iar acest
comportament este numit fenomen de fluaj .
Dacă presiunea externă este mai mare decât
presiunea luminală, vena este aplatizată,
curgerea făcându-se prin cele două porţiuni
laterale cu aspect tubular rămase deschise.
Pe măsura creşterii presiunii transmurale forma
secţiunii transversale se modifică spre elipsă şi
cerc, cu creşterea ariei corespunzătoare. ( aria sectiunii
transversale)

La creşteri ulterioare de presiune transmurală

(>10 cm H2O), tensiunea parietală urmează
legea Laplace pentru secţiune circulară, iar
panta curbei presiune-volum este mult mai
mare.
Contractilitatea venelor este asigurată prin
prezenţa de muşchi neted şi inervaţia simpatică
(tonus venos) şi are rol în depozitarea şi
mobilizarea de sânge în funcţie de necesităţi;
prin contractia venelor → modificarea intoarcerii
venoase → DC

Conductanţa venoasă variabilă permite variaţii

de debit sanguin în funcţie de diametrul venos.

Tonusul musculaturii netede influenţează şi

distensibilitatea peretelui venos.
Relaţia dintre volumul venos şi presiunea
venoasă evidenţiază deplasarea curbei
presiune-volum spre stânga pentru domeniul
de presiune redusă.
Pentru aceeaşi presiune se observă diferenţe
de încărcare cu sânge a sectorului venos mai
ales în partea medie a curbelor, adică pentru
aceeaşi presiune cantitatea de sânge este net
superioară în vasele cu perete relaxat.
Constricţia venelor destinse are un efect
evident mai important privind variaţia de
volum, adică mobilizarea sângelui (în limitele
de funcţionare eficace a muşchiului neted).
Relaţia dintre volumul venos şi presiunea venoasă evidenţiază deplasarea
curbei presiune-volum spre stânga pentru domeniul de presiune redusă

• Această relație indică că, în general, atunci când volumul

venos crește, presiunea venoasă are tendința să scadă, iar
această asociere este evidențiată prin deplasarea curbei
presiune-volum spre stânga în zona de presiune redusă.
Mai simplu spus, pe măsură ce cantitatea de sânge în
vene crește, presiunea în vene tinde să scadă. Aceasta
reflectă capacitățile de extensibilitate și compliantă ale
venelor, care permit expansiunea lor pentru a stoca mai
mult sânge, reducând astfel presiunea în interiorul lor.
 Caracterele circulatiei venoase
Circulaţia venoasă face parte din
sistemul de joasă presiune, alături de
circulaţia capilară, circulaţia pulmonară şi
circulaţia limfatică.
- calibrul vascular creşte progresiv
dinspre periferie spre cord, iar suprafaţa
totală de secţiune scade progresiv.
- viteza de circulaţie : 10-25 cm/s în vena
cavă inferioară; 7-10 cm/s în vena cavă
superioară.
- viteza de curgere este mai mica decât în
artere, deoarece la acelaşi debit total
(debit cardiac = retur venos) în vene
secţiunea totală este mai mare de ~3 ori.
- curgerea sângelui în vene este non-
pulsatilă şi non-turbulentă.
- volumul de sânge prezent la nivelul
venelor este net superior celui din
sectorul arterial
- rezistenţa la curgere este mică.
- presiunea este scazută.
 Presiunea venoasa
In decubit dorsal toate venele sunt ~ la
nivelul AD şi presiunea este egală.

In marea circulaţie presiunea venoasa

scade:
- de la 12 mm Hg în capilarele venoase
- la 7-8 mm Hg în venele mici,
- la 3-4 mm Hg în venele mijlocii,
- la 0-2 mm Hg în venele mari.
 Variaţii ale presiunii venoase determinate de:
 fluctuaţiile de presiune din AD în cursul ciclului
cardiac;(Pe măsură ce inima pompează sângele, presiunea în vene poate să crească și să
scadă în funcție de fazele ciclului cardiac.)

 variaţii legate de ciclul respirator;

= fenomene de aspiraţie, presiunea
putând coborî în inspirul forţat până la - 4 mm Hg.
Presiunea venoasă poate fi determinată
(măsurată şi înregistrată) direct, atât la nivelul
venelor superficiale (presiune venoasă periferică,
4-12 cm H2O), cât şi în venele intratoracice
(presiune venoasă centrală, 6-16 cm H2O).
 Determinarea directă necesită punerea în
contact a lumenului venei cu un dispozitiv
manometric / un traductor de presiune;

- flebomanometria prin metoda sângerândă

(manometrul cu apă).
- variaţiile presiunii venoase pot fi înregistrate
(jugulograma) prin plasarea unui traductor
piezoelectric pe tegumentul supraiacent unei
vene suficient de superficiale.

Presiunea venoasă este mai scazută în inspir şi

creşte în efort.
 Variaţii fiziologice apar în
 efort fizic,
 stări emoţionale,
 modificări posturale.
 in ortostatism la nivelul membrelor inferioare
presiunea venoasă este 90 mm Hg, în timp ce
la jugulară este 0 mm Hg.

Variatii patologice se înregistrează în:

insuficienţa cardiacă dreaptă, pericardite,
compresiune venoasă, şunt arterio-venos.
Scăderi patologice apar în colaps, şoc, varice.
Jugulograma reprezintă înregistrarea
presiunii venoase sistemice “centrale” :
= presiunea din atriul drept reflectată ca
modificări de calibru la nivel jugular,
captate cu traductor piezoelectric.
In cursul ciclului cardiac apar trei
deflexiuni pozitive (a, c, v) şi două
negative (x, y), care corespund
modificărilor de presiune în atriul drept :
• Jugulograma este o înregistrare care arată
presiunea în atriul drept al inimii și este
obținută prin monitorizarea modificărilor
de calibru ale venei jugulare, utilizând un
traductor piezoelectric. Prin această
tehnică, se poate urmări presiunea venoasă
sistemica "centrală" și modul în care
aceasta se reflectă în venele jugulare ale
gâtului
• a - sistola atrială,
• c - bombarea planşeului AV spre atriu în
sistola ventriculară isovolumică,
• x - coborârea imediată a planşeului
atrioventricular în timpul ejecţiei,
• v - restabilirea poziţiei iniţiale a planşeului
în diastola ventriculară izovolumică, în
paralel cu acumularea sanguină atrială
prin retur venos,
• y - evacuarea rapidă a sangelui în
ventricul la începutul umplerii ventriculare.
 Modificari patologice ale jugulogramei:
- fibrilaţia atrială dispare unda a datorită
absenţei unei sistole atriale eficace.
- insuficienţa tricuspidiană:
- unda a pare mai redusă,
- depresiunea x este redusă,
- dispare sau este înlocuită de unda pozitivă R
(de regurgitare),
- unda v fiind mai amplă;
- undele c, R, v se pot contopi într-o amplă
undă pozitivă sincronă cu sistola ventriculară,
- depresiunea y este mai profundă decât în
mod normal.
- stenoza tricuspidiană:
- unda a este mai amplă,
- unda c este mai scurtă,
- depresiunea y diminuă pâna la
dispariţie.
- pericardita constrictivă:
- unda a este mai amplă
- depresiunea y este mai profundă.
- insuficienţa cardiacă dreaptă şi în cea
globală:
- unda a creşte foarte mult,
- depresiunea y diminuă.
 Factori ce determină şi influenţează
circulaţia venoasă

Activitatea de pompă a inimii

Intoarcerea venoasă este rezultatul diferenţei
de presiune dintre capilare şi atriul de
destinaţie, curgerea sângelui în vene spre cord
fiind deci în ultimă instanţă determinată de
pompa ventriculară din circuitul respectiv
(ventriculul stâng pompează sângele prin
arterele, capilarele şi venele din circulaţia
sistemică, până în atriul drept).
 Sistola ventriculului stâng determină un
gradient presional (capilare arteriale 30-45
mm Hg, capilare venoase 10-15 mm Hg, vene
5-7 mm Hg, atriu 0 mm Hg).
Factorii care contribuie la întoarcerea
venoasă sau o influenţează:
a. volemia, debitul cardiac şi rezistenţa
periferică,
b. complianţa şi statusul contractil venos
(venoconstricţia simpatică scade complianţa
şi creşte presiunea venoasă),
c. presiunea hidrostatică şi valvele venoase,
1. Volemia: Cantitatea totală de sânge în circulație. Cu cât
este mai mare cantitatea de sânge (volemia), cu atât
există mai mult sânge care poate să se întoarcă în inimă.
2. Debitul cardiac: Cantitatea de sânge pompată de inimă
într-un anumit interval de timp. Dacă inima pompează
mai mult sânge (debit cardiac crescut), există o șansă
mai mare ca acesta să se întoarcă în inimă.
3. Rezistența periferică: Nivelul de opoziție sau rezistență
la circulația sângelui în vasele mici ale sistemului
circulator. O rezistență redusă în vasele mici facilitează
întoarcerea sângelui în inimă.
• Complianța reprezintă capacitatea vaselor
de sânge de a se întinde și de a se adapta la
variațiile de volum. Cu cât vasele venoase
sunt mai compliante, cu atât sunt mai
extensibile și capabile să stocheze o
cantitate mai mare de sânge. Acest lucru
facilitează întoarcerea venoasă.
• Constatăm că, atunci când sistmulul
nervos simpatic determină vasoconstricție
(strângerea vaselor), aceasta reduce
complianța venoasă. Cu alte cuvinte,
venele devin mai rigide și mai puțin
extensibile. În consecință, presiunea
venoasă crește, ajutând la întoarcerea mai
eficientă a sângelui la inimă.
• Presiunea hidrostatică: Este presiunea
exercitată de coloana de sânge în vasele de
sânge, determinată în principal de gravitație. La
nivelul membrelor inferioare, de exemplu,
presiunea hidrostatică este mai mare din cauza
distanței mai mari față de inimă. Această
presiune contribuie la propulsarea sângelui
înapoi către inimă în venele care lucrează
împotriva forței gravitaționale.
• Valvele venoase: Valvele sunt structuri
care acționează ca niște clapete în
interiorul venelor, permitând sângelui să
curgă doar într-o singură direcție - înspre
inimă. Aceste valve previn refluxul
(întoarcerea înapoi) a sângelui în venele
periferice și contribuie astfel la
direcționarea eficientă a fluxului sanguin
către inimă.
d. efectul de aspiraţie al ventriculului drept,
e. pulsaţiile arterelor învecinate,
f. modificările presiunii abdominale şi toracice
(aspiraţia toracică, determinată de presiunea
negativă intratoracică în inspir; se amplifică
în efort şi este eliminată în respiraţia
artificială).
g. contracţia muşchiului scheletic poate
determina o presiune externă de 100-150
mm Hg, în cazul mersului realizând o
adevărată pompă periferică.
• Efectul de aspirație al ventriculului drept se referă la
capacitatea ventriculului drept al inimii de a crea o
presiune negativă în timpul fazei de aspirație sau de
umplere. Acest fenomen are un impact semnificativ
asupra întoarcerii venoase. Mai pe scurt, când ventriculul
drept se dilată în timpul fazei de umplere, presiunea
negativă creată ajută la atragerea sângelui din venele
mari către interiorul ventriculului drept. Acest proces
facilitează întoarcerea eficientă a sângelui venos (sângele
care a circulat în organism și trebuie să fie pompat înapoi
în inimă) către inimă, pregătindu-l pentru următoarea
etapă a ciclului cardiac.
1. Aspirația toracică: În timpul inspirației (inhalării), presiunea
negativă intratoracică se accentuează, determinând o aspirație în
torace. Această presiune negativă contribuie la crearea unui gradient
de presiune care atrage sângele către inima dreaptă, facilitând
întoarcerea venoasă.
2. Amplificarea în efort: Când există efort fizic, cum ar fi în timpul
activității fizice intense sau a exercițiilor, modificările presiunii
abdominale și toracice devin mai pronunțate. Aceasta poate
intensifica efectul aspirației toracice, contribuind la o întoarcere
venoasă mai eficientă.
3. Eliminare în respirația artificială: În cazul respirației artificiale,
presiunea negativă intratoracică asociată cu aspirația toracică poate fi
eliminată sau gestionată controlat. În această situație, procesul de
aspirație toracică poate fi reglat în funcție de necesitățile pacientului
sau ale situației medicale.
1. Presiune externă generată de contracția mușchiului
scheletic: În timpul contracției mușchiului scheletic,
acesta exercită o presiune externă asupra venelor
învecinate. Această presiune suplimentară ajută la
împingerea sângelui din venele periferice către inimă.
2. Valoarea presiunii: Se menționează că, în cazul mersului,
contracția mușchiului scheletic poate genera o presiune
externă în intervalul de 100-150 mm Hg. Acest nivel de
presiune este suficient de semnificativ pentru a acționa ca
o "pompă periferică," adică o forță suplimentară care
susține întoarcerea venoasă prin comprimarea venelor și
facilitarea fluxului sanguin către inimă.
Alterarile sistemului valvular venos
scad semnificativ intoarcerea venoasa in
ortostatism la nivelul membrelor
inferioare, cu aparitia varicelor (dilatatiile
venelor superficiale) si cresterea
presiunii hidrostatice, cu alterarea
schimburilor de la nivel capilar, cu
acumularea de lichid si metaboliti in
interstitiu, sub forma edemelor.
 CIRCULATIA LIMFATICA
Sistemul limfatic = cale derivată de drenaj a
lichidului interstiţial, care este în relaţie de
schimb cu plasma la nivelul capilarelor
sanguine, prin difuziune dar şi în masă,
conform echilibrului Starling (filtrare la nivelul
capilarelor arteriale şi reabsorbţie la nivelul
capilarelor venoase).

Elementele componente: vasele limfatice

(capilare, vene, colectoare limfatice) şi
ganglioni limfatici.
 Limfa se formeaza din lichidul interstiţial la
nivelul capilarelor limfatice şi este drenată prin
vase de calibru mai mare pâna în venele
subclaviculare:
- dreapta pentru canalul limfatic drept, ce
transportă limfa din membrul superior drept şi
jumătatea dreaptă a capului, gâtului şi toracelui
(parţial);
- stânga pentru canalul toracic, ce transportă
limfa din restul corpului.
Sunt lipsite de circulaţie limfatică: ţesuturile
epitelial, osos, cartilaginos, sistemul nervos
central.
 Capilarele si vasele limfatice
Situate în apropiere de capilarele venoase, capilarele
limfatice au aspect incipient în fund de sac, au
diametru de 20-30 μm, mai mare decât capilarele
sanguine, şi sunt în număr mai mic decât acestea.
Celulele endoteliale care formează peretele
capilarului limfatic prezintă filamente citoplasmatice
contractile, sunt conectate prin rare joncţiuni
intercelulare de tip aderent, dar nu prezintă joncţiuni
strânse şi sunt dispuse parţial suprapuse, cu spaţii
intercelulare de ordinul μm, realizând structuri de tip
valvular, în care marginea celulei externe este
ancorată în ţesutul înconjurător prin legături cu fibrele
de colagen.
 Aceasta strucrura permite drenarea de lichid
interstiţial şi asigură permeabilitatea pentru moleculele
mari.

 Dispozitivul valvular favorizează formarea limfei,

fiind deschis când ţesutul este destins prin acumularea
de lichid interstiţial şi închis când presiunea din
capilarul limfatic este superioară celei interstiţiale.

 Muşchiul neted din peretele vaselor limfatice

asigură prin contractilitatea sa modificări de calibru şi
de presiune luminală, datorită prezenţei de valvule ce
împiedică refluxul limfatic.
• Atunci când presiunea din capilarele
limfatice este superioară celei din spațiul
interstițial, valvele se închid pentru a
preveni refluxul sau sa se duca limfa
înapoi in țesuturile interstitiale.
• Contractilitatea mușchiului neted este
esențială pentru a crea presiunea necesară
pentru a propulsa limfa în sus, spre zonele cu
o presiune mai mică, cum ar fi vasele
limfatice mai mari și ganglionii limfatici.
Atunci când mușchiul neted se contractă,
valvele se deschid, permițând limfei să
avanseze. Apoi, când mușchiul neted se
relaxează, valvele se închid pentru a
împiedica refluxul.
 Formarea limfei
Compoziţia limfei prezintă caracteristici regionale în ce
priveşte concentraţia proteică, aceasta fiind în medie
de 20 g/l, cu valori crescute în ficat (60g/l) şi intestin
(30-50 g/l). Concentraţia de lipide este de 1-2% la
nivel de canal toracic.
Debitul limfatic de repaus :
- canal toracic 100 ml/h;
- alte colectoare 20 ml/h;
- total 120 ml/h;
- 1/100 din debitul de filtrare la nivelul capilarelor
arteriale;
- ~ 3,5 l/24 h (echivalent cu volumul plasmei sanguine).
 Factorii care determină variabilitatea debitului
limfatic:
 presiunea hidrostatică interstiţială (debitul
limfatic creşte de 10 ori pentru variaţia acestei
presiuni de la -6,3 mm Hg la 0 mm Hg),
 creşterea presiunii sângelui capilar,
 scăderea presiunii oncotice a plasmei,
 creşterea presiunii oncotice interstiţiale,
 creşterea permeabilităţii capilare.
1. Presiunea hidrostatică interstițială:
1. Creșterea presiunii hidrostatice interstițiale poate duce la o creștere semnificativă a debitului
limfatic. Presiunea hidrostatică interstițială este presiunea fluidului în spațiul interstițial dintre
celule.
2. Debitul limfatic crește de 10 ori pentru variația acestei presiuni de la -6,3 mm Hg la 0 mm Hg.
Acest lucru evidențiază sensibilitatea sistemului limfatic la modificările presiunii hidrostatice
interstițiale.
2. Creșterea presiunii sângelui capilar:
1. O creștere a presiunii sângelui capilar poate favoriza trecerea fluidelor și substanțelor nutritive în
spațiul interstițial, crescând astfel presiunea hidrostatică interstițială și stimulând drenarea limfei.
3. Scăderea presiunii oncotice a plasmei:
1. Presiunea oncotica a plasmei este exercitată de proteinele din sânge care atrag apa. O scădere a
presiunii oncotice poate duce la o creștere a filtrării de lichid în spațiul interstițial și, implicit, la o
stimulare a debitului limfatic.
4. Creșterea presiunii oncotice interstițiale:
1. Creșterea presiunii oncotice în spațiul interstițial poate avea un efect similar celui menționat
anterior, contribuind la absorbția fluidelor în capilarele limfatice.
5. Creșterea permeabilității capilare:
1. Dacă permeabilitatea capilarelor crește, mai multe substanțe și fluide pot pătrunde în spațiul
interstițial, influențând astfel presiunea hidrostatică și stimulând fluxul limfatic.
 rata de formare a limfei într-un ţesut
poate creşte de 10-15 ori în condiţiile în care
se modifică raportul dintre presiunile
transparietale la nivelul capilarelor sanguine
sau coeficientul de filtrare al peretelui;
 limfa este diferită în cele două cazuri;
 concentraţie mai mică în primul caz;
 mai mare în al doilea caz.
• Presiunile Transparietale la Nivelul Capilarelor
Sanguine:
• Presiunile transparietale includ presiunea hidrostatică
capilară și presiunea osmotică (oncotică) a plasmei.
• Dacă aceste presiuni sunt modificate, de exemplu, prin
creșterea presiunii hidrostatice sau scăderea presiunii
oncotoce, se poate produce o creștere semnificativă a
răspunsului limfatic.
• Creșterea ratei de formare a limfei poate duce la o
concentrație mai mică a substanțelor dizolvate în limfă în
acest context, deoarece fluxul crescut poate dilua
concentrația acestora
• Coeficientul de Filtrare al Peretelui Capilar:
• Coeficientul de filtrare al peretelui capilar reprezintă
permeabilitatea peretelui capilar la substanțe.
• Dacă coeficientul de filtrare este modificat, acest lucru
poate afecta rata de trecere a substanțelor din capilare în
spațiul interstițial și, ulterior, în limfă.
• În cazul unei creșteri a coeficientului de filtrare, limfa
poate avea o concentrație mai mare a substanțelor
dizolvate, deoarece mai multe substanțe trec în limfă, iar
diluarea este mai mică.
Factori determinanti ai circulatiei limfatice

Circulaţia limfatică este determinată de rata de

formare a limfei din lichid interstiţial, adică de
pătrunderea lichidului interstiţial în interiorul
capilarelor limfatice, fenomen guvernat de
presiunile exercitate la acest nivel.
La acestea se adaugă funcţionarea capilarelor
limfatice ca o pompă, prin cuplul funcţional
dintre fibrele mioendoteliale şi dispoziţia
valvulară.
• Funcționarea Capilarelor Limfatice ca o Pompă:
• Capilarele limfatice sunt prevăzute cu fibre mioendoteliale
și valve.
• Fibrele mioendoteliale sunt fibre musculare netede
prezente în peretele capilarelor limfatice, iar contracția
acestora poate contribui la propulsarea limfei.
• Valvele sunt structuri unidirecționale care permit fluxul
limfei într-o singură direcție, împiedicând refluxul.
• Cuplul funcțional dintre fibrele mioendoteliale și valvele
capilarelor limfatice asigură o mișcare direcționată a
limfei, acționând ca o pompă pentru a împinge limfa spre
ganglionii limfatici și apoi în sistemul limfatic.
Vasele limfatice acţionează ca pompe segmentare
(presiunea dezvoltată este de până la 25-50 mm Hg),
pe baza contracţiei muşchiului neted parietal (miogenă,
determinată de distensie) şi a valvelor prezente (la
distanţe de câţiva mm în vasele mari şi chiar mai
aproape în cele mici).
Contracţia segmentară a vaselor limfatice se produce
la intervale neregulate de timp (de câteva ori pe minut),
frecvenţa crescând cu creşterea presiunii.
Prezenţa valvelor determină unidirecţionalitatea
fluxului limfatic şi asigură coordonarea contracţiilor
miogene; contracţia unui segment este urmată de
distensia segmentului din aval, ce determină contracţia
acestuia.
• Contractia miogena se referă la fenomenul
în care celulele musculare netede se
contractă în mod spontan și automat, fără
a fi stimulate de un impuls nervos extern.
 Rolul circulatiei limfatice
Circulaţia limfatică asigură drenajul
lichidului interstiţial, cu reglarea presiunii
interstiţiale, precum şi recuperarea de
proteine, cu menţinerea unei concentraţii
proteice scăzute în interstiţiu.
Fluxul limfatic este în funcţie de proteinele
filtrate.
Insuficienţa funcţională a circulaţiei limfatice
se traduce prin edem (alb, moale, nedureros,
generalizat).
 Funcţia principală a circulaţiei limfatice este de
readucere în circulaţie a excesului de lichid interstiţial
şi de transport al particulelor voluminoase (proteine:
~2 g/dl periferic, ~6 g/dl hepatic, ~4 g/dl central) din
interstiţiu în sânge; acestea nu pot intra în sânge
direct prin peretele capilarelor sanguine.
 Circulaţia limfatică este un factor de control al
lichidului interstiţial privind conţinutul de proteine,
volumul şi presiunea sa.
 Rolul de drenaj al lichidului interstiţial şi de
recuperare a proteinelor din interstiţiu sunt
interdependente; menţinerea unei presiuni oncotice
reduse în interstiţiu limitează excesul de fluid filtrat din
capilarele sanguine, ce ar trebui readus în circulaţie pe
cale limfatică.