Sunteți pe pagina 1din 29

FIZIOLOGIA APARATULUI

CARDIOVASCULAR. SISTEMUL VASCULAR

CURS 3

  • 1. Proprietăţile fiziologice ale sistemului vascular

  • 2. Aspecte hemodinamice

  • 3. Tipuri de curgere a sângelui

  • 4. Viteza de curgere a sângelui

  • 5. Circulaţia arterială

  • 6. Circulaţia capilară

  • 7. Circulaţia venoasă

  • 8. Circulaţia limfatică

1. Proprietăţile fiziologice ale sistemului vascular

1. Proprietăţile fiziologice ale sistemului vascular Sistemul vascular este alcătuit din artere, capilare şi vene, fiecare

Sistemul vascular este alcătuit din artere, capilare şi vene, fiecare având structură, calibru şi particularităţi funcţionale caracteristice. Proprietăţile fiziologice ale sistemului vascular sunt:

Elasticitatea. Reprezintă capacitatea vaselor şi îndeosebi a arterelor mari şi a venelor de a se destinde şi de a reveni la forma iniţială, în funcţie de variaţiile de volum şi presiune ale coloanei de sânge din interiorul lor. Contractilitatea. Reprezintă capacitatea fibrelor musculare netede din vase de a se contracta şi relaxa sub acţiunea diverşilor factori nervoşi şi umorali. Fenomenul este cunoscut sub numele de vasomotricitate şi are loc la nivelul musculaturii netede din arteriole, metarteriole şi sfinctere precapilare, care prezintă sensibilitate maximă faţă de factorii neuroumorali de reglare a tonusului vascular.

2. Aspecte hemodinamice

Parametrii esenţiali ai circulaţiei sângelui în vase (presiune, viteză, debit) pot fi interpretaţi în lumina legilor hidrodinamicii, ţinând seama atât de caracteristicile vaselor (lungime, lumen, suprafaţă totală de secţiune), cât şi de parametrii esenţiali ai lichidului circulant (diferenţa de presiune în condiţiile unei curgeri laminare, vâscozitate etc). Aplicarea legilor hidrodinamicii la hemodinamică trebuie făcută cu precauţie, din următoarele motive:

1) sângele nu este un lichid perfect, ci un sistem care conţine o componentă lichidă şi una celulară; 2) regimul de curgere nu este exclusiv laminar (pe alocuri curgerea poate fi turbulentă); 3) curgerea este pulsatilă; 4) pereţii vaselor nu sunt rigizi, ci deformabili.

Aspecte hemodinamice

Indiferent de teritoriul vascular, deplasarea sângelui este determinată de:

1) diferenţa de presiune dintre cele două extremităţi ale vasului, ca forţă de împingere şi deplasare a sângelui din teritoriul cu presiune înaltă spre cel cu presiune joasă, cu excepţia situaţiei când lichidul se poate deplasa şi în virtutea inerţiei; 2) rezistenţa pe care vasele o opun scurgerii lichidelor. Relaţia dintre debitul sanguin dintr-un teritoriu vascular, presiune şi rezistenţă, se exprimă prin:

Legea lui Ohm: Q = ∆P/R Q = debitul sanguin; ∆P = diferenţa de presiune; R = rezistenţa opusă scurgerii.

3. Tipuri de curgere a sângelui

Curgerea sângelui este laminară şi paralelă cu axul vasului dacă acesta este cilindric rectiliniu. Viteza de curgere este mai mare în centrul coloanei de sânge decât la periferia ei datorită:

- aderenţei stratului lichidian vâscos periferic la peretele tubului de curgere; - frecării păturilor lichidiene concentrice. Viteza mare de deplasare a undei lichidiene sanguine la nivelul suprafeţelor rugoase, cudurilor, stenozelor determină apariţia unei curgeri turbulente ce poate fi diagnosticată stetacustic prin apariţia suflurilor. Dacă viteza de curgere creşte (eforturi fizice) sau vâscozitatea scade (anemii), turbulenţa poate apărea în toate arterele mari.

4. Viteza de curgere a sângelui

Viteza de curgere a lichidelor este direct proporţională cu debitul şi invers proporţională cu suprafaţa de curgere. V = Q/A, în care V = viteza; Q = debitul; A = aria de curgere a lichidelor.

Viteza de curgere a sângelui depinde de:

  • - diametrul vasului (este mai mare în vasele cu calibru mare);

  • - fazele ciclului cardiac (este mai mare în sistolă decât în diastolă datorită fluxului sanguin discontinuu).

În aortă în sistolă V = 0,4-0,5 m/sec, în diastolă V = 0,2 m/sec;

  • - forţa de contracţie a inimii;

  • - gradientul de presiune;

  • - debitul cardiac;

  • - suprafaţa de secţiune a vaselor. Între viteza de curgere a

sângelui şi suprafaţa de secţiune a vaselor este o relaţie de inversă proporţionalitate. În capilare V = 0,5 mm/sec, de 1000 de ori mai mică decât în aortă, asigurând timpul necesar schimburilor dintre sânge şi ţesuturi. În venele mari V = 10 cm/sec deşi scade suprafaţa de secţiune.

5. Circulaţia arterială

Patricularităţi morfofuncţionale ale sistemului arterial Arterele sunt vase de sânge care pleacă de la inimă. Arterele mari (de tip elastic)

În tunica medie prezintă fibre de tip elastic dispuse sub forma unei reţele lamelare dense. Arterele mari se alungesc în timpul sistolei când se dezvoltă o mare tensiune elastică asupra masei sanguine şi revin la lungimea iniţială în timpul diastolei. Ele se destind cu uşurinţă făcând faţă presiunii mari a sângelui expulzat din ventricule. Chiar dacă inima trimite ritmic sânge în sistemul vascular acesta curge în flux continuu. Predominanţa ţesutului elastic din structura arterelor mari transformă curentul sanguin discontinuu determinat de sistolele ventriculare în curent continuu. Mecanismul fiziologic al continuităţii: în timpul sistolei pereţii arterelor se destind pasiv şi înmagazinează o parte din energia cinetică creată de inimă. Această energie este eliberată în timpul diastolei şi ea determină propulsia sângelui în direcţia celei mai mici rezistenţe de curgere.

Circulaţia arterială

Arterele medii (de tip muscular) Arteriolele Rolurile sitemului arterial:
Arterele medii (de tip muscular)
Arteriolele
Rolurile sitemului arterial:

În tunica medie predomină fibrele musculare netede care asigură tonusul muscular. Ele îşi ajustează lumenul vascular adaptând debitul sanguin local la necesităţile variabile ale ţesuturilor şi organelor.

Sunt bogate în fibre musculare netede aflându-se într-o permanenţă stare de tonus. Calibrul lor este modificat prin impulsuri vasomotorii care realizează adaptarea circulaţiei regionale la necesităţile metabolice. Ele acţionează ca nişte ecluze de irigaţii eliberând sângele în capilare în funcţie de necesităţi.

o rezervor amortizor de contracţie cardiacă. Energia potenţială acumulată în timpul distensiei sistolice va acţiona în timpul diastolei asupra masei sanguine ca o cameră de compresie determinând deplasarea sângelui spre ţesuturi;

o canale conductoare. Arterele asigură deplasarea sângelui de la inimă la periferie în vederea transportului oxigenului şi substanţelor nutritive necesare activităţii tisulare.

Circulaţia arterială

Presiunea arterială Forţa exercitată de masa sanguină asupra pereţilor arteriali, sub influenţa activităţii contractile a inimii, în vederea deplasării sângelui în arborele vascular închis, poartă denumirea de presiune (tensiune) arterială. La nivelul arterelor mari şi mijlocii, presiunea arterială este de 120 140 mmHg în timpul sistolei şi de 70 90 mmHg în diastolă. Sistemul cu presiune ridicată, din care fac parte arterele şi arteriolele, reprezintă un „rezervor” de presiune ce asigură forţa necesară deplasării continue a masei sanguine spre teritoriul de schimb arteriolocapilar al microcirculaţiei. Presiunea la capătul arterial al capilarelor este de cca 30 mmHg, iar la capătul venos al capilarelor este de cca 10 mmHg. Presiunea la începutul sistemului venos, deci al venulelor, este de cca 10 mmHg după care scade continuu, ajungând la valori de 0 mmHg sau chiar 2 mmHg în atriul drept.

Circulaţia arterială

Factorii determinanţi ai presiunii arteriale Presiunea cu care sângele circulă în segmentul arterial al sistemului circulator depinde de:

  • forţa de propulsie a cordului,

  • masa sanguină,

  • rezistenţa vasculară periferică.

Factorii de care depinde presiunea arterială pot fi grupaţi în:

  • factori fizici (volumul sanguin şi elasticitatea sistemului arterial);

  • factori fiziologici (debitul sistolic, frecvenţa cardiacă şi rezistenţa vasculară periferică).

Circulaţia arterială

Tipuri de presiune arterială

Presiunea sistolică (maximă). Este presiunea cu care sângele este propulsat în sistemul vascular în timpul sistolei. La adulţi, în arterele mari şi mijlocii valoarea ei este de cca 120 140 mmHg, în arterele mici presiunea coboară la 70 80 mmHg, iar în capătul arterial al capilarelor, la valoarea de cca 25 30 mmHg. Creşterea presiunii arteriale maxime peste 140 mmHg poartă numele de hipertensiune şi scăderea sub 110 mmHg poartă numele de hipotensiune. Presiunea diastolică (minimă). Este presiunea cu care sângele se deplasează în timpul diastolei ventriculare. Valorile sale normale reprezintă 1/2 din valoarea sistolică, plus 10 mmHg. În mica circulaţie (pulmonară), valorile respective reprezintă doar a 5-a parte din valorile din marea circulaţie. Presiunea sistolică din artera pulmonară este de cca 25 28 mmHg, iar cea diastolică de 8 10 mmHg.

Circulaţia arterială

Circulaţia arterială Măsurarea tensiunii arteriale

Măsurarea tensiunii arteriale

Circulaţia arterială

Presiunea medie. Se calculează adăugând la presiunea diastolică 1/3 din valoarea presiunii pulsului. Ea constituie fondul permanent de propulsie şi irigare a sângelui de la cord la ţesuturi şi asigură irigaţia şi nutriţia tisulară. Presiunea diferenţială. Este reprezentată de diferenţa dintre presi- unea maximă şi minimă. Are valori cuprinse între 45 50 mmHg. Presiunea convergentă. Este presiunea arterială cu minima crescută pe fondul unei maxime normale. În acest caz, presiunea minimă va fi mai apropiată de presiunea sistolică. Se întâlneşte la persoane surmenate, cu fenomen de simpatotonie sau la pacienţi cu boli renale, al căror tonus vascular este crescut din cauza hiperactivităţii sistemului renină-angiotensină. Presiunea divergentă. Se caracterizează prin scăderea presiunii minime, cu menţinerea presiunii sistolice în limite normale. Fenomenul se întâlneşte la sportivi antrenaţi cu tonus vagal crescut sau la pacienţi cu insuficienţă aortică.

Circulaţia arterială

Manifestările periferice (pulsul arterial) Pulsul arterial este dat de oscilaţia pereţilor arteriali la trecerea undei sanguine. Trecerea bruscă a sângelui din ventriculul stâng în artera aortă

determină distensia peretelui acesteia şi apariţia unei unde sanguine ce se propagă până la nivelul arteriolelor. Unda pulsatilă se propagă cu o viteză de 4 6 m/sec, deci de cca 10 ori mai mare, comparativ cu viteza sângelui.

Viteza undei pulsatile depinde de elasticitatea sistemului arterial.

Caracterele pulsului arterial pot fi apreciate:

  • palpatoriu la nivelul arterelor plasate pe un plan dur osos sau

cartilaginos,

  • înregistrate grafic (sfigmogramă) cu ajutorul unor aparate

(sfigmografe). Pulsul arterial de obicei exprimă numărul de sistole ventriculare

şi deci este egal cu frecvenţa cardiacă.

6. Circulaţia capilară

Capilarele

împreună

cu

arteriolele şi metarteriolele aferente

şi cu venulele eferente capilarelor

constituie

reţeaua

circulaţiei

terminale sau

microcirculaţia

(începe de acolo de unde diametrul vascular este mai mic de 100 microni).

6. Circulaţia capilară

Capilarele sunt vase sanguine cu un calibru foarte mic dar cu o suprafaţă totală de secţiune foarte mare. Din arteriole pornesc vase denumite metarteriole care mai păstrează în structură fibre musculare netede. Din metarteriole derivă capilarele care se continuă cu venulele. Musculatura metarteriolelor se opreşte la emergenţa capilarului, formând un manşon cu rol de sfincter precapilar. Rolul acestuia este de a regla accesul sângelui în funcţie de necesităţile în oxigen şi substanţe nutritive ale ţesuturilor. Peretele capilarelor este format exclusiv într-un endoteliu, cu o grosime de un micron, care vine în raport cu ţesutul pe care îl irigă.

Circulaţia capilară

Schimburile dintre lichidul extracelular şi patul capilar sunt posibile datorită:

  • - structurii peretelui capilar foarte subţire şi permeabil;

  • - vitezei de circulaţie foarte mici de cca 0,4-0,5 mm/sec;

  • - suprafeţei totale de schimb de cca 700 mp;

Permeabilitatea permite transferul de apă şi substanţe dizolvate prin endoteliul capilar. Toţi componenţii plasmei, mai puţin proteinele, străbat porii peretelui capilar. Rolurile capilarelor 1. Rolul hemodinamic constă în deplasarea sângelui prin capilarele arteriale şi venoase determinată de presiunea dintre cele două extremităţi ale capilarelor. În repaus doar 10% din capilare sunt funcţionale. Parametrii hemodinamici ai circulaţiei capilare sunt:

  • - viteza de circulaţie foarte mică 0,5 mm/sec care este invers

proporţională cu suprafaţa totală de secţiune;

  • - presiunea 30 mmHg în capilarele mici şi 10 mmHg în venule.

Circulaţia capilară

2. Rolul nutritiv

Constă în schimburile de oxigen şi substanţe nutritive ce au loc între sânge şi lichidul interstiţial care scaldă celulele. Factorii care favorizează schimburile la nivelul capilarelor sunt: lumenul mic al capilarelor; peretele foarte subţire; viteza mică de circulaţie. Mecanismele prin care capilarele îndeplinesc funcţia nutritivă sunt:

  • difuziunea reprezintă principalul mecanism de schimb şi depinde de

gradientul de concentraţie al substanţei, suprafaţa şi grosimea membranei, permeabilitatea capilară,

  • filtrarea se realizează datorită diferenţei de presiune hidrostatică, de

o parte şi de alta a endoteliului capilar, ce permite filtrarea apei şi a

soluţiilor din capilare în ţesuturi. Filtrării i se opune presiunea oncotică a proteinelor din sânge,

  • osmoza reprezintă trecerea apei prin membrana semipermeabilă

celulară spre sectorul cu concentraţie mai mare,

  • transportul vezicular se realizează pentru micromolecule şi picături

mici de plasmă ce conţin substanţe ce nu pot străbate membrana celulară.

Circulaţia capilară

Reglarea fluxului sanguin în teritoriul microcirculaţiei se realizează în funcţie de activitatea organului sau teritoriului solicitat. Astfel, într-un muşchi sau organ devenit activ, se produce aşa numita “hiperemie activă” ce

constă în deschiderea unui număr de capilare de până la 10 ori mai mare decât în repaus. Deci raportul repaus-efort este de 1-10. Factorii reglatori ai microcirculaţiei sunt:

  • - locali. Controlul local acţionează la nivelul sfincterului precapilar,

producând contracţie urmată de închiderea totală a capilarului, iar prin relaxare, deschiderea sa;

  • - nervoşi. Controlul nervos realizat prin nervii simpatici cu efect vasoconstrictor în majoritatea teritoriilor, inclusiv al arteriolei şi

metaarteriolei. Acest mecanism limitează afluxul de sânge la diverse organe;

  • - metabolici. Controlul metabolic reprezentat prin produşii de

catabolism ai organelor în activitate. Ei determină vasodilataţie cu creşterea

afluxului sanguin;

  • - umorali. Controlul umoral exercitat de substanţe vasoactive din

sânge produce vasodilataţie sau vasoconstricţie.

7. Circulaţia venoasă

Proprietăţi morfofuncţionale ale sistemului venos

Venele sunt vase prin care sângele se întoarce la inimă. Din punct devedere structural, venele sunt “conducte fibromuscu- lare” al căror calibru creşte de la periferie la inimă. În venele mici predo- mină fibrele musculare, iar în venele mari predomină fibrele elastice. Volumul venos este de trei ori mai mare decât cel arterial, deci în teritoriul venos se află cca 75% din volumul sanguin. Circulaţia venoasă este realizată de:

- diferenţa de presiune între cele două extremităţi ale arborelui

venos;

- factorii secundari care facilitează întoarcerea venoasă. Parametrii hemodinamici ai circulaţiei venoase sunt:

- presiunea 10 mmHg în capilarele venoase, 7-8 mmHg în venele

mici, 3-4 mmHg în venele medii, zero în venele cave; - suprafaţa de secţiune este mai mică decât a capilarelor iar volumul lor total este de 3 ori mai mare decât al arterelor; - viteza de circulaţie în capilare 0,5 mm/sec, în venele mari 250 mm/sec.

Circulaţia venoasă

Factorii întoarcerii venoase

Factorul determinant al circulaţiei venoase este reprezentat de gradientul de presiune existent între capătul periferic şi central (cardiac) al sistemului venos, realizat prin „mecanismul împingerii din urmă” (vis à tergo) al sângelui venos. Presiunea venoasă este de cca 12 mmHg la extremitatea periferică a venelor şi de 1,5, 2 mmHg la nivelul atriului drept. Deşi diferenţa de presiune este mică, ea este suficientă pentru a asigura, împreună cu factorii adjuvanţi ai întoarcerii venoase, deplasarea centripetă a sângelui spre inimă. Factorii care facilitează circulaţia venoasă. 1. Forţa de contracţie a ventriculului stâng creează presiune care persistă chiar şi după ce sângele a parcurs traseul până la capilare, astfel încât restul de presiune de 12-15 mmHg în capilare faţă de zero în venele mari, este suficientă pentru a produce întoarcerea sângelui spre cord. 2. Aspiraţia atrială. Inima funcţionează simultan ca o pompă aspirorespiratorie. Ea respinge sângele spre aortă în timpul sistolei ventriculare şi concomitent aspiră sângele din venele cave în atriul drept. Această aspiraţie este cauzată de deplasarea în jos a planşeului atrioventricular în timpul fazei de ejecţie a sistolei ventriculare.

Circulaţia venoasă

3. Aspiraţia toracică face ca presiunea în venele mari din regiunea toracică să se menţină scăzută. Ea se manifestă în special în inspiraţie când presiunea intratoracică scade şi determină distensia venelor şi activarea scurgerii sângelui venos spre inimă. 4. Presa abdominală este presiunea crescută din cavitatea abdominală care împinge sângele spre inimă. În inspiraţie acest efect este accentuat datorită contracţiei şi coborârii diafragmei. 5. Contracţia intermitentă musculară (mecanism eficient mai ales la nivelul membrelor inferioare în timpul mersului). În timpul contracţiei musculare, venele profunde din muşchi sunt comprimate, iar sângele este împins spre inimă. În relaxare ele aspiră sângele din venele superficiale. 6. Pulsaţiile arterelor exercită un efect de masaj asupra venelor alăturate aflate în acelaşi pachet vascular, ajutând astfel circulaţia venoasă de întoarcere. 7. Gravitaţia ajută circulaţia de întoarcere din teritoriile aflate deasupra nivelului cordului şi o stânjeneşte în cele situate sub cord. În venele de sub cord efectul negativ al forţei gravitaţionale este contracarat de prezenţa valvulelor venoase şi de contracţiile şi relaxările musculare. Sistemul valvular este format din valvule “în cuib de rândunică” dispuse la distanţa de 5-7 cm între ele. Ele segmentează coloana de sânge şi anihilează tendinţa de cădere şi stagnare în venele din membrele inferioare.

8. Circulaţia limfatică

Plasma existentă în spaţiul interstiţial nu se absoarbe toată la nivelul polului venos al capilarelor, ci o mică parte se întoarce în circulaţia venoasă prin intermediul vaselor limfatice. Sistemul limfatic reprezintă o cale derivată de drenaj a plasmei interstiţiale restante, spre sistemul venos de întoarcere. Sistemul limfatic începe la periferie, prin capilare limfatice închise la extremitatea liberă şi care drenează lichidul interstiţial. Acestea converg în vase limfatice din ce în ce mai mari, ca în final se formeze cele două colectoare: canalul limfatic drept şi canalul toracic care se varsă în venele subclaviculare. Pe traiectul lor, vasele limfatice prezintă valvule şi ganglioni limfatici cu rol de a îmbogăţi limfa în limfocite şi imunoglobuline. Formarea limfei are loc la nivelul spaţiilor interstiţiale. Ea are compoziţie similară lichidului interstiţial, ceva mai bogată în lipide. Debitul limfatic mediu este de 1500 ml în 24 ore, dar poate varia în funcţie de factorii hemodinamici locali.

Circulaţia limfatică

Compoziţia limfei este asemănătoare plasmei şi lichidului extracelular (dar are conţinut mai sărac în proteine). După ce traversează ganglionii, limfa se îmbogăţeşte în elemente

celulare şi proteine. În funcţie de teritoriul drenat, compoziţia limfei este diferită (la nivelul intestinului este mai bogată în lipide, iar cea provenită de la ficat este mai bogată în proteine). Circulaţia limfei se face de la periferie spre marile ducturi limfatice. Viteza de circulaţie este foarte mică. Circulaţia sa este cauzată de:

  • - factorii extrinseci (presiunile tisulare şi factorii circulaţiei

venoase);

  • - factorii intrinseci (contracţiile ritmice ale vaselor limfatice mari).

Rolurile sistemului limfatic:

  • - drenează o parte a lichidului extracelular în sistemul venos,

  • - reduce în circulaţie proteinele extravazate;

  • - transportă acizi graşi cu lanţ lung, colesterol şi hormoni;

  • - are rol în imunitatea organismului prin ganglionii limfatici.

9. Reglarea activităţii cardiovasculare

Activitatea sistemului cardiovascular este continuu reglată şi „ajustată” în concordanţă cu nevoile de irigaţie cu sânge a diferitelor organe şi a întregului organism. Procesele de reglare se exercită simultan atât asupra cordului, cât şi asupra vaselor. Atât inima, cât şi vasele sanguine dispun de mecanisme intrinseci de autoreglare, completate şi integrate de mecanismele extrinseci, umorale şi nervoase, de reglare şi control. Mecanismele reglatoare intrinseci

Mecanismele intrinseci de autoreglare a sistemului cardiovascular rezidă în înseşi proprietăţile funcţionale ale musculaturii sistemului:

1) de a genera automat impulsuri care induc contracţia inimii; 2) de a răspunde la distensie prin contracţii, micşorând lumenul vaselor; 3) de a-şi modifica tonusul în funcţie de condiţiile metabolice intrinseci şi locale.

Reglarea activităţii cardiovasculare

Reglarea umorală locală Metaboliţi vasculari locali. În ţesuturile în activitate, scăderea PO 2 şi a pH-ului, deci creşterea acidităţii, determină vasodilataţia arteriolelor şi relaxarea sfincterului precapilar. Acelaşi efect se obţine şi în urma creşterii locale a PCO 2 sau a concentraţiei substanţelor osmotic active. Creşterea locală a temperaturii, care se produce în ţesuturile în activitate, determină vasodilataţia vaselor locale. K + se poate acumula local, manifestând un efect vasodilatator, în special la nivelul muşchilor scheletici. Efect vasodilatator manifestă şi lactatul, care se poate acumula în exces la nivelul ţesuturilor active. Histamina, eliberată din celulele lezate, intensifică permeabilitatea capilară. La nivelul miocardului, nu şi a muşchiului striat, adenozina mani- festă efect vasodilatator.

Reglarea activităţii cardiovasculare

Vasoconstrictori locali. Arterele şi arteriolele lezate intră într-o puternică vasoconstricţie. Acest efect se datorează parţial serotoninei, eliberată din plachetele sanguine care aderă de aria lezată. Vasoconstrictori locali sunt şi tromboxanii şi unele prostaglandine. Scăderea temperaturii declanşează vasoconstricţie, ceea ce ar putea avea un important rol în termoreglare. A fost descoperit un polipeptid de origine endotelială, numit endotelină. Această substanţă reprezintă una din cele mai puternice substanţe vasoconstrictoare cunoscută până în prezent. Substanţele vasoconstrictoare, care acţionează asupra muşchilor netezi din tunica musculară a vaselor, produc un efect vasoconstrictor mult mai evident, în cazul în care nu afectează endoteliul. De exemplu, acetilcolina, când se aplică asupra unui vas lezat, determină vasoconstricţie, când acţionează asupra vasului intact provoacă vasodilataţie.

Reglarea activităţii cardiovasculare

Reglarea umorală pe cale sistemică Reglarea activităţii cardiovasculare pe cale sistemică este produsă prin intermediul unor substanţe circulante. Substanţele care determină vasodilataţie includ kininele plasmatice, peptidul intestinal vasoactiv (VIP), peptidul atrial natriuretic

(PAN), iar vasoconstricţia pe cale sistemică este produsă de noradrenalina (NA) şi adrenalină (A), vasopresină şi angiotensină II. Reglarea nervoasă a activităţii cardiace Reglarea nervoasă constituie primul mijloc de apărare împotriva pericolului de dereglare circulatorie şi constă în reacţii neuroreflexe cardiace şi vasculare în vederea restabilirii prompte a dezechilibrelor create.

Reacţiile cardiovasculare compensatoare se realizează cu participarea obligatorie a zonelor reflexogene, precum şi a căilor aferente şi eferente, subordonate centrilor bulbopontini de reglare şi control a activităţii cardiace şi a tonusului vascular.

Reglarea activităţii cardiovasculare

Reglarea activităţii cardiovasculare Controlul central al circulaţiei

Controlul central al circulaţiei