Tema 5 STATUTUL JURIDIC AL CONDAMNAȚILOR

§ 1. Noţiunea de „statut juridic” al condamnaților

Problema statutului juridic al condamnatului ocupă un loc important pe lîngă alte

probleme ce ţin de executarea pedepsei penale. Această problemă este extrem de actuală,
deoarece în Republica Moldova continuă procesul de consolidare a statului de drept, a intrat în
vigoare o nouă legislaţie penală şi execuţionalpenală şi continuă procesul de perfecţionare a
acestora, iar drepturile omului şi factorul uman capătă o importanţă primordială. În art. 29 al
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului se menţionează că „în realizarea drepturilor şi
libertăţilor sale, fiecare om trebuie să fie supus doar acelor limitări care sînt determinate strict
prin lege şi exclusiv în scopul asigurării recunoaşterii şi respectării drepturilor şi libertăţilor altor
persoane, satisfacerii cerinţelor morale, a normelor de comportare şi a bunăstării generale într-o
societate democratică”. Astfel, indiferent de împrejurări, orice fiinţă umană are drepturi
fundamentale. Ele nu pot fi retrase fără o justificare legală. Oamenii ţinuţi în arest legal sau în
închisoare îşi pierd pentru un timp dreptul la libertate. Dacă sînt arestaţi sau închişi ilegal, ei îşi
păstrează toate drepturile, inclusiv dreptul la libertate Prin statut juridic al cetăţeanului se
înţelege totalitatea drepturilor şi obligaţiilor sale reglementate de normele de drept în mediul său
de existenţă. În statutul juridic al cetăţeanului sînt cuprinse garanţiile statului în acordarea
posibilităţii de a beneficia de drepturile prevăzute de legislaţie şi garanţiile respectării de către
cetăţean a obligaţiilor ce îi revin. Una din aceste garanţii este sancţionarcetăţenilor care nu
respectă întocmai prevederile legii. Statutul juridic al condamnatului presupune ansamblul
drepturilor şi obligaţiilor care rezultă din statutul juridic general al cetăţenilor statului şi care sînt
prevăzute în actele normative ale diferitor ramuri de drept şi depind de tipul pedepsei stabilite de
instanţa de judecată, precum şi de comportamentul lor pe parcursul executării acestei pedepse. În
ştiinţa dreptului execuţional-penal statutul juridic al persoanelor condamnate este de două tipuri:
statutul juridic al condamnaţilor care ispăşesc o pedeapsă privativă de libertate şi statutul juridic
al condamnaţilor care ispăşesc pedepse neprivative de libertate. Condamnatul, în perioada
executării pedepsei, joacă în societate rolul de ispăşitor al vinovăţiei sale care se corectează prin
intermediul acţiunii represive a statului, al cărei scop este de a-i forma calităţi social-utile ce ar
asigura respectarea normelor de drept, a intereselor altor cetăţeni, a societăţii şi statului. Din
aceste considerente, a fost necesară determinarea clară în legislaţie a statutului juridic special al
condamnatului prevăzut în capitolul XVI CE al RM. În capitolul respectiv sînt stabilite drepturile
şi obligaţiile condamnatului care execută orice tip de pedeapsă penală. Statutul juridic al
persoanei care ispăşeşte o pedeapsă concretă este determinat în capitolele respective ale Părţii
speciale a CE al RM în care se prevede regimul executării şi ispăşirii unor anumite tipuri de
pedeapsă. Ţinem să menţionăm că statutul juridic al condamnatului este o categorie socială al
cărei conţinut se modifică odată cu nivelul de dezvoltare a societăţii, tipul de stat, nivelul
criminalităţii, fiind influenţat, totodată, şi de prezenţa în societate a unor mijloace de luptă cu ea.
Deoarece criminalitatea este un fenomen global, internaţional, organismele internaţionale şi
comunitatea internaţională tind să elaboreze un etalon al statutului juridic al persoanelor
condamnate care îşi ispăşesc pedeapsa penală. Drept exemplu sînt unele acte normative
internaţionale precum: Ansamblul de reguli minime ale ONU privind tratamentul deţinuţilor
(1955), Regulile europene pentru penitenciare (Recomandarea REC (2006) 2) etc. Proiectarea
problematicii drepturilor omului pe planul vieţii internaţionale nu a constituit decît consecinţa
firească a internaţionalizării problemelor umanitare, reuşind să confere stimei pentru om o
dimensiune universală, să atragă atenţia tuturor oamenilor politici asupra faptului că numai
respectînd drepturile omului ei pot conduce naţiunile ale căror destine le reprezintă. În Republica
Moldova sînt recunoscute şi garantate drepturile şi libertăţile omului şi cetăţeanului care
corespund principiilor şi normelor dreptului internaţional şi Constituţiei. Drepturile şi libertăţile
fundamentale sînt indispensabilele are fiecare de la naştere. Indispensabilitatea drepturilor şi
libertăţilor persoanei presupune protecţia lor de către sistemul normelor interne (naţionale),
precum şi externe (internaţionale). Condamnatul în timpul executării pedepsei stabilite prin
sentinţa instanţei de judecată nu este lipsit de cetăţenia Republicii Moldova, iar persoanele fără
cetăţenie (apatrizii) şi cetăţenii străini care au comis infracţiuni pe teritoriul Republicii Moldova
sînt trataţi conform prevederilor actelor care reglementează aflarea (şederea) lor pe teritoriul
Republicii Moldova. Constituţia Republicii Moldova este în deplină concordanţă cu Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice,
precum şi cu alte acte internaţionale cu privire la drepturile omului. De asemenea, prevederile
legislaţiei execuţional-penale actuale (Codul de executare, Statutul executării pedepsei de către
condamnaţi) reprezintă, fără îndoială, un progres important faţă de actele normative precedente.
Astfel, au fost incluse reglementări noi care extind drepturile şi garanţiile persoanelor
condamnate, precum şi o reglementare unitară a tuturor aspectelor ce ţin de executarea hotărîrilor
judecătoreşti. Un fapt remarcabil îl reprezintă confirmarea standardelor din documentele şi
tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte şi includerea acestora în
reglementările interne. Prin aceasta, prevederile legislaţiei actuale se apropie mai mult de
filozofia exprimată în actele internaţionale, în care închisoarea nu are ca finalitate izolarea, ci
reeducarea şi reintegrarea socială a individului. Pedeapsa penală aplicată persoanei recunoscute
de către instanţa de judecată drept vinovată de săvîrşirea unei infracţiuni este o măsură represivă
a statului. Măsurile represive nu pot fi exprimate (aplicate) altfel decît prin lipsirea şi limitarea
drepturilor personale şi patrimoniale ale condamnatului, anume a acelor drepturi şi libertăţi care
sînt garantate de Constituţie pentru cetăţenii care respectă legea. Drept bază legală pentru o
lipsire parţială sau totală a anumitor drepturi şi libertăţi ale persoanei şi cetăţeanului serveşte art.
54 al Constituţiei RM. În conformitate cu prevederile acestei norme, exerciţiul drepturilor şi
libertăţilor nu poate fi supus altor restrîngeri decît celor prevăzute de lege, restrîngeri care
corespund normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional şi sînt necesare în interesele
securităţii naţionale, integrităţii teritoriale, bunăstării economice a ţării, ordinii publice, în scopul
prevenirii tulburărilor în masă şi a infracţiunilor, protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii
altor persoane, împiedicării divulgării informaţiilor confidenţiale sau garantării autorităţii şi
imparţialităţii justiţiei. La rîndul său, statutul juridic al condamnaţilor care ispăşesc o pedeapsă
privativă de libertate este determinat de următoarele elemente: obligaţiile şi drepturile de bază
ale condamnatului, garanţiile de respectare a acestor drepturi, răspunderea condamnaţilor pentru
neîndeplinirea obligaţiilor ce le revin. Gradul de reglementare a statutului condamnatului,
volumul de drepturi sau limitări în drepturi se deosebesc în funcţie de categoria pedepsei
aplicate. Cea mai severă dintre pedepsele penale este închisoarea. Conţinutul pedepsei închisorii
îl constituie limitarea dreptului cetăţeanului la libertate personală, la deplasare, la alegerea
locului de trai, fiind garantate de art. 25 şi 27 ale Constituţiei Republicii Moldova. Legislaţia
prevede norme care limitează drepturile civile ale condamnatului. Unele limitări sînt prevăzute
de normele dreptului constituţional, locativ, dreptul familiei şi alte ramuri de drept. De exemplu,
libertatea politică a condamnatului nu se realizează într-un volum deplin, deoarece art. 13 alin.
(2) lit. c) al Codului electoral al Republicii Moldova prevede restricţia privind dreptul de a fi ales
al persoanelor care sînt condamnate la închisoare prin hotărîre judecătorească definitivă şi îşi
ispăşesc pedeapsa în instituţii penitenciare. Potrivit art. 168 alin. (1) CE al RM, condamnatul are
drepturile, libertăţile şi obligaţiile cetăţenilor Republicii Moldova, cu excepţiile şi restricţiile
prevăzute de CE al RM şi actele normative adoptate în conformitate cu acesta. Restricţia
drepturilor proclamate în art. 20-24 din Constituţia Republicii Moldova nu se admite.
Condamnatul care este cetăţean străin sau apatrid are drepturile şi obligaţiile stabilite în
acordurile internaţionale la care Republica Moldova este parte, în legislaţia Republicii Moldova
privind statutul juridic al cetăţenilor străini şi apatrizilor, cu excepţiile şi restricţiile prevăzute de
CE al RM şi de actele normative adoptate în conformitate cu acesta (art.168 alin. (2) CE al RM).
În penitenciare se asigură un anumit grad de izolare a condamnatului de lumea exterioară, pentru
asigurarea căruia condamnatului i se impun anumite obligaţii. Dar izolarea în locurile de detenţie
nu poate fi absolută. De aceea legea stabileşte unele limite ale izolării, reflectate în anumite
drepturi subiective sau interese legitime ale condamnatului.

§ 2. Conţinutul statutului juridic al condamnaților

Conform art. 61 alin. (1) Cod penal al Republicii Moldova, pedeapsa penală este o măsură de
constrîngere aplicată de stat şi un mijloc de corijare şi reeducare a condamnatului ce se aplică de
instanţele de judecată, în numele legii, persoanelor care au săvîrşit infracţiuni, cauzînd anumite
lipsuri şi restricţii ale drepturilor lor.

Conţinutul statutului juridic al condamnaţilor include drepturile, interesele legitime şi obligaţiile

condamnaţilor. Ele apar şi se realizează, de regulă, în limitele relaţiilor juridice execuţional-
penale. Dreptul subiectiv al condamnatului poate fi calificat ca posibilitate a unei anumite
comportări sau ca posibilitate de a se folosi de anumite valori, fixate în lege şi garantate de stat,
valori asigurate de obligaţiile juridice ale persoanelor oficiale din organele care execută
pedeapsa, ale altor subiecţi ai relaţiilor juridice. Fiind vorba de persoane condamnate, aflate în
executarea pedepsei închisorii, drepturile condamnaţilor nu trebuie confundate cu drepturile
cetăţeanului. Drepturile pe care le au condamnaţii în perioada deţinerii în penitenciare vizează
unele aspecte ale relaţiilor condamnatului cu conducerea penitenciarului (dreptul la hrană,
îmbrăcăminte, odihnă, îngrijirii medicale etc.) sau ale relaţiilor cu familia (dreptul la întrevederi,
corespondenţă), ori au în vedere respectul pentru demnitatea condamnatului. Aceste drepturi se
nasc din momentul internării condamnatului în penitenciar, se menţin pe durata executării
pedepsei privative de libertate şi se sting în momentul liberării definitive. Importanţa social-
juridică a drepturilor condamnaţilor rezidă în faptul că ele contribuie la consolidarea legalităţii în
timpul executării pedepselor penale, deoarece, odată stabilite şi consfinţite în legislaţie, obligă
statul în persoana organelor şi instituţiilor sale să asigure executarea obligatorie a acestor
drepturi. Drepturile condamnaţilor, garantate din punct de vedere material, politic, ideologic şi
organizatoric, contribuie la dezvoltarea personalităţii condamnatului şi, ca rezultat, la corijarea
lui. Dacă drepturile condamnaţilor sînt proclamate doar formal, atunci ele aprofundează ura şi
ostilitatea existentă între membrii comunităţii interioare (condamnaţii) şi a comunităţii exterioare
(societatea), făcînd să devină irealizabile scopurile pedepsei. Esenţa drepturilor condamnaţilor
constă în a oferi persoanei condamnate posibilitatea de a opta pentru un anumit comportament.
Gradul de realizare a acestei posibilităţi este determinat de conţinutul dreptului subiectiv, care
include: – posibilitatea reală de a dispune de anumite valori materiale (mobilier, îmbrăcăminte,
hrană, spaţiu etc.) în limitele stabilite de legislaţie; – posibilitatea de a cere executarea
obligaţiilor pe care le are administraţia penitenciarului faţă de condamnaţi; – posibilitatea de a-şi
apăra, în caz de necesitate, dreptul subiectiv. Potrivit art. 1 alin. (3) al Constituţiei, Republica
Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui,
libera dezvoltare a personalităţii umane, echitatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme
care sînt garantate. În conformitate cu aceste prevederi, ocrotirea drepturilor condamnaţilor se
asigură cu ajutorul supravegherii exercitate de procuror, controlul judiciar, departamental şi
public. O altă componentă a statutului juridic al condamnatului o constituie interesele lui
legitime care pot fi apreciate ca tendinţa condamnaţilor de a dispune de anumite valori fixate în
normele de drept ce se realizează, de regulă, după acordul dat de administraţia penitenciarului, de
persoanele oficiale ale organelor care execută pedeapsa, ale procuraturii şi instanţei de judecată.
Importanţa lor social-juridică constă în faptul că permit să se asigure tratarea diferenţiată a
condamnaţilor, să se stimuleze corectarea lor în procesul executării pedepsei. Interesele legitime
ale condamnaţilor au multe trăsături comune cu drepturile lor subiective, dar nu sînt identice cu
acestea din urmă. Dacă dreptul subiectiv al condamnatului creează o astfel de posibilitate a
comportamentului, caracterizat printr-un grad sporit de realizare, conform propriilor considerente
ale condamnatului, esenţa interesului legitim al condamnatului constă în posibilitatea care are
tendinţa spre un comportament individual, independent. Altul este şi conţinutul intereselor
legitime care cuprinde trei elemente.

Primul element constă în aspiraţia de a dobîndi o anumită valoare socială, prevăzută de

lege, cu caracter material (suplimentarea dreptului de a primi colete, pachete cu provizii şi
banderole) şi moral (acordarea unor întrevederi suplimentare de scurtă şi de lungă durată, a
conversaţiei telefonice). Unele valori, care sînt obiecte ale intereselor legitime ale condamnaţilor,
pot avea atît un caracter material, cît şi unul spiritual (deplasarea în afara locurilor de detenţie,
întrevederile în afara instituţiilor penitenciare). Drept obiect al intereselor legitime pot fi valorile
sociale ce schimbă esenţial statutul juridic al condamnaţilor (transferarea din regim iniţial în
regim comun) şi care nu le schimbă statutul juridic (acordarea ajutorului material la liberarea din
locurile de detenţie).

Valorile materiale sau spirituale, care constituie obiectul interesului legitim al

condamnatului, sînt expuse în normele de drept sub formă de scop, pentru a cărui realizare sînt
necesare anumite eforturi juridice. Pentru majoritatea intereselor legitime este caracteristic faptul
că la baza realizării lor stă evaluarea comportamentului condamnatului (atitudinea faţă de
respectarea cerinţelor regimului, faţă de muncă, munca educativă şi instruire). Această evaluare
se efectuează de personalul instituţiilor şi de organele care execută pedepsele, procuratură,
instanţă de judecată, de alţi subiecţi şi participanţi la relaţiile juridice execuţionalpenale.

Al doilea element al conţinutului intereselor legitime ale condamnaţilor îl constituie

posibilitatea de a solicita subiecţilor şi participanţilor împuterniciţi să manifeste acţiuni menite
de a realiza interesele legitime ale condamnaţilor.

Al treilea element presupune posibilitatea de a apela la organele competente pentru

ocrotirea intereselor legitime. Deşi un atare apel nu înseamnă satisfacerea lui în mod automat, el
demonstrează că interesele legitime ale condamnaţilor, ca şi drepturile lor subiective, sînt
garantate de stat. Tipurile intereselor legitime sînt destul de variate şi pot fi divizate convenţional
în trei grupuri. Primul grup îl reprezintă interesele legitime orientate spre acordarea unei
recompense prevăzute de normele dreptului penal (liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de
termen (art. 91 CP al RM), dreptului execuţional-penal (modificarea condiţiilor de deţinere),
precum şi ale altor ramuri de drept. Al doilea grup se referă la interesele legitime ale
condamnaţilor orientate spre obţinerea anumitor înlesniri. Spre deosebire de recompense, care
sînt măsuri de aprobare, încurajare statală a comportamentului oamenilor, majoritatea înlesnirilor
se stabilesc nu în funcţie de meritele individului, ci de circumstanţele cărora legea le acordă o
importanţă juridică. Astfel de înlesniri sînt prevăzute pentru condamnaţi şi de legea execuţional-
penală (de exemplu, posibilitatea condamnaţilor de a se deplasa fără escortă şi însoţire în locurile
de detenţie).

Al treilea grup reflectă interesele legitime care, după esenţa lor social-juridică, nu sînt
pentru condamnat nici recompense, nici înlesniri. În unele cazuri ele sînt fixate sub formă de
interes legitim al condamnaţilor. Pentru aceasta, în lege se utilizează formulări cum ar fi: „de
regulă”, „cu excepţia”, „în măsura posibilităţilor”. Spre exemplu, art. 234 alin. (2) CE al RM
prevede că condamnatul poate fi antrenat în munca social-utilă remunerată în producţie, ţinîndu-
se cont de aptitudinile lui şi, în măsura posibilităţilor, de specialitate. Obligaţia juridică, fiind cea
de-a treia componentă a statutului juridic al condamnatului, poate fi definită ca o măsură de
comportament al acestuia în timpul ispăşirii pedepsei, stabilită în normele de drept, care obligă,
interzice şi asigură atingerea scopurilor pedepsei penale, menţinerea ordinii de drept în timpul
ispăşirii ei, respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale condamnaţilor şi ale altor persoane.
Esenţa obligaţiilor juridice ce revin condamnaţilor se exprimă prin conţinutul sau structura lor,
compusă din două elemente. Este vorba, în primul rînd, de necesitatea realizării anumitor acţiuni
(obligaţia de a respecta regimul, de a achita la timp amenda etc.) şi, în al doilea rînd, de
necesitatea de a se abţine de la comiterea unor acţiuni interzise de lege (de exemplu, interzicerea
condamnaţilor la închisoare de a avea bani în numerar). Obligaţiile juridice ale condamnaţilor
sînt descrise în lege prin diferite forme. Astfel, prin intermediul normelor delegatorii se stabileşte
necesitatea de a întreprinde unele acţiuni permise (obligă pozitiv), dar şi abţinerea de la
comiterea unor acţiuni interzise (obligă negativ).

§ 3. Drepturile şi obligaţiile fundamentale ale condamnaților

În legislaţia execuţional-penală, drepturile şi obligaţiile persoanelor condamnate se

divizează în două grupuri: cele reglementate în partea generală a CE al RM (drepturile şi
obligaţiile fundamentale ale condamnatului) şi cele reglementate de partea specială a CE al RM
(drepturile şi obligaţiile persoanelor care îşi ispăşesc anumite pedepse concrete şi care vor fi
examinate în cadrul temelor corespunzătoare din Partea specială). Partea generală şi specială sînt
strîns legate între ele şi necesită a fi interpretate în teorie şi aplicate în practică într-o unitate
dialectică. Se cuvine subliniat faptul că drepturile condamnaţilor, în conţinutul lor juridic,
cuprind cereri de a se respecta anumite condiţii, corespunzînd, din punct de vedere juridic, unor
obligaţii ce revin altei părţi, respectiv administraţiei penitenciarului, care trebuie să asigure
respectarea drepturilor condamnaţilor. Personalul locurilor de deţinere, precum şi celelalte
persoane însărcinate cu îndeplinirea executării pedepsei, sînt obligate să respecte şi să asigure
condamnaţilor exercitarea drepturilor acordate de lege, încălcarea sau împiedicarea exercitării lor
fiind sancţionată disciplinar sau, după caz, penal.

Fixarea în legislaţie a drepturilor şi obligaţiilor condamnaţilor este condiţionată, pe de o

parte, de dorinţa legislatorului de a garanta respectarea celor mai importante drepturi ale
condamnatului, inclusiv cele constituţionale, precum şi respectarea obligaţiilor fundamentale. Pe
de altă parte, deoarece normele respective sînt cuprinse în partea generală a CE al RM, în această
categorie legislatorul a inclus doar acele drepturi şi obligaţii care sînt comune statutului juridic al
condamnaţilor care ispăşesc diferite tipuri de pedepse penale. Astfel, conţinutul drepturilor şi
obligaţiilor fundamentale a fost determinat reieşind din însemnătatea şi universalitatea lor,
precum şi din faptul că sînt comune pentru diferite categorii de pedepse penale. În perioada
modernă statul a început să acorde o atenţie sporită problemelor ce ţin de asigurarea ocrotirii
drepturilor şi intereselor condamnaţilor. Ocrotirea statutului juridic al condamnaţilor în ştiinţa
dreptului execuţional-penal poate fi examinată sub aspect pozitiv (prospectiv) şi negativ
(retrospectiv).

Aspectul prospectiv al ocrotirii drepturilor condamnaţilor se exprimă prin crearea

condiţiilor pentru realizarea drepturilor lor subiective (dreptul la muncă, odihnă, întrevederi,
condiţii materiale şi de trai decente, libertatea creaţiei, drepturi de moştenire etc.) şi, totodată,
prin prevenirea unor posibile încălcări ale acestor drepturi.

Aspectul retrospectiv al ocrotirii drepturilor condamnaţilor se manifestă prin realizarea

măsurilor de restabilire a drepturilor lezate şi lichidării obstacolelor întîlnite în practică pentru
asigurarea statutului juridic al condamnaţilor. Drepturile fundamentale ale condamnatului sînt
expuse în art. 169 CE al RM, potrivit căruia condamnatului i se garantează:

1. Dreptul de a fi informat de instituţia sau organul care asigură executarea pedepsei, în

limba pe care o înţelege, despre drepturile şi obligaţiile sale, modul şi condiţiile de executare a
pedepsei, precum şi despre modificarea modului şi condiţiilor de executare a pedepsei. Această
informaţie urmează a fi pusă la dispoziţia condamnatului din momentul punerii sentinţei în
executare. Prin urmare, reglementările art. 209 CE al RM, dispoziţiile Codului penal referitoare
la asigurarea pedepsei, Statutul executării pedepsei de către condamnaţi, Legea privind accesul la
informaţie, ordinele emise în temeiul Codului de executare şi al Regulamentului de ordine
interioară al penitenciarului, precum şi modificările acestora, sînt aduse la cunoştinţa persoanelor
condamnate sau sînt puse la dispoziţia lor, în limba română sau în limba pe care o înţeleg,
imediat după plasarea în penitenciar. Faptul informării condamnaţilor se consemnează într-un
proces-verbal, contra semnătură, avînd drept urmare un efect educativ nu numai pentru ei, ci şi
pentru reprezentanţii administraţiei instituţiilor şi organelor care asigură executarea pedepselor
penale. Procedura accesului iniţial la dispoziţiile legale şi la documentele privind executarea
pedepselor privative de libertate sau a detenţiei preventive este reglementată de pct. 32, precum
şi de secţiunea a 6-a din Statut privind accesul la informaţie al deţinuţilor.

2. Dreptul la apărarea şi respectarea de către instituţia sau organul care asigură

executarea pedepsei a demnităţii, drepturilor şi libertăţilor pe care le are, inclusiv dreptul de a nu
fi supus torturii şi nici pedepselor sau tratamentelor cu cruzime, inumane sau degradante, precum
şi, indiferent de consimţămîntul său, unei experienţe medicale sau ştiinţifice care îi pune în
pericol viaţa sau sănătatea, beneficiind, după caz, de măsuri de protecţie din partea statului. Prin
respectarea cerinţei date, condamnatul nu-şi pierde simţul demnităţii şi tinde să-l menţină în
relaţiile cu personalul şi cu alte persoane care vizitează instituţia.

În secţiunea a 8-a a Statutului este prevăzut că relaţiile dintre deţinuţi şi personalul

penitenciar sînt determinate de scopurile detenţiei şi se întemeiază pe principiile respectului
reciproc, nediscriminării, interzicerii supunerii persoanei la tortură, tratamente inumane sau
degradante ori la alte rele tratamente, umanismului, democraţiei şi respectării stricte a legislaţiei.
Personalul penitenciar este obligat să dea dovadă de politeţe şi de cultură în relaţiile cu deţinuţii.
Colaboratorii instituţiilor se adresează deţinuţilor utilizînd formula de politeţe „dumneavoastră”,
„domnule/doamnă, „deţinut(ă)”, numindu-i „condamnat(ă)”, „prevenit(ă)” sau pe numele de
familie. În comunicarea cu minorii, personalul instituţiei poate să-i tutuiască, sau să le spună pe
nume, fără a leza demnitatea lor.

3. Dreptul de a adresa petiţii (cereri, reclamaţii, propuneri, sesizări) administraţiei

instituţiei ori organului care asigură executarea pedepsei sau organelor ierarhic superioare,
instanţei de judecată, procuraturii, autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale,
asociaţiilor obşteşti, altor instituţii şi organizaţii, inclusiv internaţionale. Deţinuţii îşi formulează
petiţiile în scris, care pot fi înaintate atît administraţiei penitenciarului, cît şi altor organe
prevăzute de lege, care se examinează în termenele stabilite de către Legea nr.190-XIII din 19
iulie 1994 cu privire la petiţionare. Examinarea petiţiilor condamnaţilor minori se efectuează în
mod preferenţial. Petiţiile ce conţin expresii obscene, inclusiv cu caracter calomniator, ce jignesc
onoarea şi demnitatea personalului penitenciar sau a altor persoane, formulate în scris se
anexează la dosarul personal, iar expeditorilor li se aplică pedepse disciplinare. Petiţiile
formulate în adresa instituţiilor prevăzute de alin. (2) art. 229 al Codului de executare nu pot fi
supuse cenzurii şi se expediază destinatarului în timp de 24 de ore. Cheltuielile deţinuţilor minori
care nu dispun de mijloacele băneşti necesare pentru exercitarea dreptului de petiţionare în
instituţiile menţionate se suportă de către administraţia penitenciarului. Formularea propunerilor,
cererilor şi plîngerilor în formă verbală are loc în cadrul audienţei personale, care se efectuează
zilnic de către administraţia penitenciarului, conform graficului.

4. Dreptul la asistenţă juridică pe bază de contract din partea avocaţilor, precum şi a altor
persoane autorizate să acorde astfel de asistenţă. Conform art. 213 alin. (5) CE al RM, nu este
limitată frecvenţa întîlnirilor cu avocatul, cu mediatorul în procesul de mediere în cauzele penale
sau cu alte persoane prevăzute de lege. Modalitatea de acordare a asistenţei juridice deţinuţilor
este reglementată de pct. 308-312 din Statut. Astfel, întîlnirea avocatului cu deţinutul se
desfăşoară în mod confidenţial, cu excepţia cazului în care supravegherea întrevederii a fost
solicitată în scris de către avocat. După cum s-a menţionat, persoanele condamnate care au
cetăţenie străină, pe lîngă cetăţenii RM, beneficiază de drepturile şi libertăţile prevăzute în CE al
RM, precum şi de mijloacele lor de apărare. Mai mult decît atît, conform art. 214 CE al RM, ei
au dreptul de a se adresa instituţiilor diplomatice sau consulare în RM ale statului ai cărui
cetăţeni sînt şi de a fi vizitate de funcţionarii acestor instituţii diplomatice sau consulare. La
rîndul ei, administraţia penitenciarului are obligaţia de a coopera cu instituţiile date pentru
acordarea asistenţei diplomatice persoanelor condamnate. Condamnaţii cu statut de refugiat sau
apatrid, precum şi de persoanele condamnate care au altă cetăţenie decît cea a RM, al căror stat
nu este reprezentat diplomatic sau consular în RM, pot solicita administraţiei penitenciarului să
contracteze autoritatea internă sau internaţională competentă şi pot fi vizitate de reprezentanţii
acesteia.

5. Dreptul la ocrotirea sănătăţi şi la asistenţă medicală în conformitate cu legislaţia în

vigoare. Potrivit prevederilor art. 230 CE al RM, condamnaţii beneficiază în mod gratuit de
asistenţă medicală şi de medicamente în volumul stabilit de Programul unic al asigurării
obligatorii de asistenţă medicală, în conformitate cu legislaţia în vigoare. Acordarea asistenţei
medicale gratuite se efectuează în unitatea medicală a instituţiei penitenciare după înscrierea
prealabilă şi conform unui grafic aprobat de şeful penitenciarului, cu excepţia cazurilor de
urgenţă. În mod desfăşurat, asistenţa medicală a deţinuţilor va fi examinată în Partea specială a
cursului dat.

6. Dreptul la ocrotirea socială, inclusiv la pensie. Conform art. 239 CE al RM,

condamnaţii care au împlinit vîrsta de pensionare şi au vechimea în muncă cuvenită, precum şi
condamnaţii invalizi au dreptul la pensie în mărimea stabilită de legislaţie. Administraţia
penitenciarului, la cererea deţinutului, întreprinde măsuri de perfectare a documentelor pentru
calcularea pensiei şi de virare regulată a acesteia la contul de peculiu al condamnatului, pînă la
liberarea lui din penitenciar sau transferarea într-un alt penitenciar.

7. Conform art. 169 alin. (2) CE al RM, condamnatul are şi alte drepturi prevăzute de
legislaţie. La categoria drepturilor fundamentale putem numi şi dreptul la securitatea personală a
condamnaţilor, care este prevăzut de art. 206 din Partea specială CE al RM, unde se precizează
că în cazul apariţiei pericolului pentru securitatea personală a deţinutului, el este în drept să
adreseze oricăreia dintre persoanele cu funcţie de răspundere a penitenciarului o cerere privind
asigurarea securităţii personale a condamnatului, iar, după caz, şi măsuri de protecţie din partea
statului. În acelaşi timp, administraţia penitenciarului întreprinde măsurile de rigoare în vederea
înlăturării pericolului pentru securitatea personală a condamnatului. Măsurile respective vor fi
menţinute atîta timp cît o cere scopul acestora.

8. De asemenea, la categoria drepturilor fundamentale poate fi atribuit şi dreptul la

libertatea conştiinţei şi libertăţii confesionale a condamnaţilor, reglementat de art. 207 CE al RM
şi secţiunea a 35-a din Statut. În conformitate cu prevederile normelor sus-menţionate,
condamnatului îi este garantată libertatea conştiinţei şi libertatea confesională. El este în drept să
profeseze orice religie, să nu profeseze nici o religie, să-şi exprime liber convingerile religioase
şi să acţioneze în conformitate cu ele, inclusiv să se alimenteze, din cont propriu, în conformitate
cu religia profesată, în condiţiile prevăzute de CE şi Statut. Realizarea dreptului la libertatea
conştiinţei şi libertatea confesională nu trebuie să contravină ordinii interioare a penitenciarului,
nici să lezeze drepturile şi libertăţile altor persoane. În penitenciare, condamnaţilor li se permite
să participe la oficierea serviciilor divine şi a ritualurilor religioase, să se folosească de obiecte
sau literatură de cult.

În acest scop, administraţia penitenciarului pune la dispoziţie încăperi speciale. Acestea,

cu excepţia mărturisirii, se desfăşoară în prezenţa personalului penitenciar. Pe lîngă aceste
drepturi fundamentale, legislaţia execuţional-penală prevede şi alte drepturi care sînt
reglementate de diverse articole ale CE al RM, precum şi de secţiunea a 9-a pct. 87-88 din Statut.
Acordînd o importanţă deosebită drepturilor fundamentale sus-numite, legislatorul stabileşte,
totodată, o anumită ordine şi anumite limite privind realizarea lor. Alături de CE al RM, ordinea
realizării drepturilor poate fi reglementată şi de alte acte normative, cum ar fi Statutul executării
pedepsei de către condamnaţi, Regulamentele de ordine interioară ale penitenciarelor respective
etc. Exercitarea drepturilor persoanelor condamnate nu poate fi îngrădită decît în limitele şi în
condiţiile prevăzute de Codul de executare, de Codul de procedură penală şi de alte legi, fiind
determinate de modul şi de condiţiile de executare a pedepsei penale concrete. În acelaşi timp,
realizarea drepturilor condamnatului nu trebuie să lezeze drepturile şi interesele legitime ale altor
persoane, inclusiv condamnaţi, precum şi să încalce modul şi condiţiile de executare a pedepsei.
La determinarea statutului juridic al condamnaţilor o importanţă deosebită prezintă fixarea în
legislaţie a obligaţiilor ce le revin. Această cerinţă reiese din obligaţia punerii în executare a
sentinţei judecătoreşti cu privire la aplicarea pedepsei, care trebuie să fie ispăşită de condamnat,
presupunînd suportarea anumitor greutăţi, restricţii, pierderea unor beneficii şi posibilităţi,
precum şi multe alte consecinţe negative. Obligaţiile fundamentale ale condamnatului sînt
stipulate în art. 170 CE al RM care prevede că condamnatul este obligat: 1. Să respecte
prevederile legislaţiei execuţional-penale după ce a luat cunoştinţă de ele în modul prevăzut de
CE al RM. Administraţia sau organul care execută pedeapsa trebuie să explice condamnatului
obligaţiile ce urmează a fi respectate în procesul executării pedepsei. Astfel, conform pct. 32 din
Statut, pe perioada aflării în carantină deţinuţilor li se aduc la cunoştinţă, în limba de stat sau
într-o limbă pe care aceştia o înţeleg, după caz, prin intermediul traducătorului dispoziţiile
Codului penal referitoare la executarea pedepsei, Codului de executare, Legii privind accesul la
informaţie, Statutului executării pedepsei de către condamnaţi, ordinelor emise în temeiul
Codului de executare şi Regulamentului de ordine interioară în penitenciarul respectiv, precum şi
modificările acestora. Deţinuţii sînt informaţi, contra semnătură, privind drepturile, obligaţiile şi
interdicţiile lor, folosirea mijloacelor tehnice de pază, care pot pune în pericol viaţa sau sănătatea
lor, cazurile şi condiţiile aplicării forţei fizice, mijloacelor speciale şi armei de foc. În cazul
deţinuţilor care au deficienţe de comunicare, dispoziţiile respective li se aduc la cunoştinţă prin
modalităţi care să permită înţelegerea acestora. De asemenea, deţinuţii sînt avertizaţi că
încălcarea modului stabilit de executare a pedepsei, regimului de detenţie, măsurilor prevăzute în
programul zilnic, pătrunderea în zonele cu acces limitat sau interzis, nerespectarea liniei de pază
ş.a. implică răspunderea disciplinară, civilă sau penală, după caz. În plus, deţinuţii sînt instruiţi,
sub semnătură în registrele de evidenţă a instructajelor, în conformitate cu specificul
penitenciarului, privind regulile antiincendiare şi securitatea tehnică 2. Să respecte demnitatea
celorlalţi condamnaţi, a personalului instituţiei sau a organului care asigură executarea pedepsei,
precum şi a altor persoane. Astfel, conform prevederilor pct. 83 şi 84 din Statut, deţinuţii sînt
obligaţi să fie amabili şi respectuoşi între ei şi cu personalul penitenciar, să îndeplinească fără
obiecţii cerinţele legitime ale personalului penitenciar. Deţinuţii se adresează reprezentanţilor
administraţiei instituţiei utilizînd formula de politeţe „dumneavoastră”, apelativele „domnule”,
„doamnă”, urmate de denumirea gradului, a funcţiei deţinute sau de numele de familie. 3. Să
execute cerinţele legale ale administraţiei instituţiei sau organului care asigură executarea
pedepsei, inclusiv să se prezinte la solicitarea administraţiei şi să dea explicaţii în chestiunile
referitoare la executarea pedepsei.

În cazul refuzului de a se prezenta pentru darea explicaţiilor, condamnatul poate fi adus

forţat. Forma explicaţiilor poate avea un caracter verbal sau scris, în funcţie de importanţa
acestora pentru aprecierea atitudinii lor faţă de executarea pedepsei. Conform art. 170 alin. (2)
CE al RM, neexecutarea de către condamnat a obligaţiilor ce îi revin, precum şi neîndeplinirea
cerinţelor legale ale administraţiei instituţiei sau organului care asigură executarea pedepsei atrag
răspunderea prevăzută de legislaţie. În mod detaliat, obligaţiile şi interdicţiile care reies din
obligaţiile fundamentale ale condamnaţilor, expuse mai sus, sînt prevăzute la pct. 89 şi 90 din
Statut. Astfel, în contextul celor menţionate, reiterăm că înţelegerea conştientă a relaţiei de
simetrie şi reciprocitate între drepturi şi îndatoriri (obligaţii) reprezintă garanţia primară de
realizare şi existenţă a statului de drept în totalitatea elementelor sale caracteristice, deoarece în
condiţiile organizării sociale actuale individul nu-şi poate exercita drepturile decît în situaţia în
care alţi membri ai societăţii şi statul îşi îndeplinesc îndatoririle reciproce ce le revin. În
consecinţă, îndeplinirea îndatoririlor constituie o premisă a asigurării şi exercitării
corespunzătoare a drepturilor.
§ 4. Aspecte privind drepturile şi obligațiile civile ale deținuților

Unul din principiile fundamentale ale dreptului civil este tocmai cel al ocrotirii ori
apărării drepturilor subiective civile prevăzute ca atare în acte normative interne, dar şi în acte
internaţionale la care Republica Moldova este parte. În opinia societăţii persoana condamnată la
închisoare, fiind izolată de societate, de fapt este „condamnată” la lipsirea de toate drepturile
civile pe care omul obişnuit le poate realiza zi de zi fiind în libertate. Această opinie, însă este
una eronată, deoarece persoana care îşi ispăşeşte pedeapsa, fiind de fapt condamnată la
închisoare, în acelaşi timp nu este privată de alte drepturi. Condamnatul se deosebeşte de alte
persoane fizice numai prin restricţionarea de către legea penală a unor drepturi şi libertăţi
specifice infracţiunii pe care a săvârşit-o. În general, condamnatul deţine şi el titluri de
proprietate privată, are familie, se află în câmpul muncii etc. Bineînţeles, aceste atribute urmează
a fi protejate ori de câte ori va fi necesar, deoarece încălcarea lor poate să intervină pe întreg
parcursul vieţii chiar şi în perioada când persoana fizică se află deţinută în instituţiile
penitenciare. Astfel, pe lângă problemele legate de apărarea în instanţa de judecată în legătură cu
fapta prevăzută de legea penală, deţinutul mai are o serie de drepturi şi libertăţi prevăzute de
către Codul civil, Codul familiei etc. şi garantate de Constituţia Republicii Moldova. Este firesc
că exercitarea de către persoana condamnată a drepturilor sale civile în condiții de închisoare
implică anumite particularități, care sunt condiționate de faptul că persoana este limitată în
dreptul de a circula liber. Anume acestor particularități le oferim în continuare o descriere
elementară. Astfel, ne vom referi la drepturile civile materiale ale condamnaților şi la drepturile
civile procesuale ale condamnaților. Drepturile civile ale persoanelor condamnate la închisoare.
După cum s-a menționat mai sus, condamnarea persoanei la închisoare nu implică lipsirea de
oricare alte drepturi civile. În acelaşi timp, trebuie să înțelegem că realizarea tuturor drepturilor
civile de către condamnat este posibilă în limita în care acestea asigură executarea eficientă a
pedepsei închisorii. Lista drepturilor civile a căror realizare implică un specific în raport cu
condamnatul la închisoare nu are un caracter exhaustiv. Din acest motiv, ne vom referi doar la
principalele drepturi civile din dreptul material civil. Dreptul la onoare şi demnitate. În
conformitate cu prevederile articolului 167 alin. (1) CE al RM, executarea hotărîrilor cu caracter
penal se efectuează în baza principiilor legalităţii, democratismului, umanismului, respectării
drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane, egalităţii condamnaţilor în faţa legii, diferenţierii,
individualizării şi planificării executării pedepselor penale, aplicării raţionale a mijloacelor de
corijare a condamnaţilor şi stimulării comportamentului respectuos faţă de lege.

Astfel, norma legală la care facem referință consacră dreptul condamnatului la închisoare
de a beneficia de un regim de executare a pedepsei închisorii care să se bazeze pe principiul
demnității umane. Articolul 169 alin. (1) lit. b) CE al RM prevede, deasemenea, că
condamnatului i se garantează dreptul la apărarea şi respectarea de către instituţia sau organul
care asigură executarea pedepsei a demnităţii sale. Art. 170 alin. (1) lit. b) CE al RM prevede
obligația condamnatului de a respecta demnitatea celorlalţi condamnaţi, a personalului instituţiei
sau organului care asigură executarea pedepsei, a altor persoane. Art. 205 alin. (3) CE al RM
stabileşte că deţinerea separată a condamnaţilor în penitenciar nu trebuie să aibă un caracter
discriminatoriu sau să lezeze demnitatea umană. Articolul 2211 alin. (4) CE al RM stabileşte că
percheziţia corporală a condamnatului la închisoare se efectuează de către persoane de acelaşi
sex cu condamnatul percheziţionat şi în condiţii care să nu lezeze demnitatea persoanelor
condamnate. Articolul 2422 CE al RM stabileşte că condamnatului îi este interzis exprimarea, în
public, prin gesturi sau acte obscene ori care atrag oprobriul public, folosirea cuvintelor argotice,
obscenităţilor, înjurăturilor, atribuirea şi însuşirea poreclelor, insultarea sau săvîrşirea altor
acţiuni care jignesc demnitatea personalului penitenciar, condamnaţilor şi altor persoane.

În acelaşi timp, trebuie să înțelegem că legea care reglementează dreptul condamnatului

la demnitate, odată ce nu „pomeneşte” despre dreptul la onoare şi reputație profesională, totuşi
nu limitează dreptul la onoare şi reputație profesională. În acest sens, art. 16 CC al RM
stabileşte că orice persoană are dreptul la respectul onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale
profesionale. Apărarea dreptului la onoare, demnitate şi reputație profesională se efectuează pe
calea acțiunii civile. Astfel, acelaşi art. 16 CC al RM stabileşte că orice persoană este în drept să
ceară dezminţirea informaţiei ce îi lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională dacă
cel care a răspîndit-o nu demonstrează că ea corespunde realităţii. Totodată, orice persoană în a
cărei privinţă a fost răspîndită o informaţie ce îi lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia
profesională este în drept, pe lîngă dezminţire, să ceară repararea prejudiciului material şi moral
cauzat astfel. Cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral trebuie să fie rezonabil şi să se
determine ţinîndu-se cont de caracterul informaţiilor răspîndite, sfera de răspîndire a
informaţiilor, impactul social asupra persoanei, gravitatea şi întinderea suferinţelor psihice sau
fizice cauzate persoanei vătămate, proporţionalitatea între acordarea despăgubirilor şi gradul în
care reputaţia a fost lezată, gradul de vinovăţie al autorului prejudiciului, măsura în care această
compensare poate aduce satisfacţie persoanei vătămate, publicarea rectificării, replicii sau
dezminţirii pînă la pronunţarea hotărîrii judecătoreşti, alte circumstanţe relevante pentru cazul
dat. Este necesar să reținem că dreptul la onoare, demnitate şi reputație profesională poate fi
apărat prin prisma prevederilor Legii cu privire la libertatea de exprimare. În conformitate cu
prevederile art. 3 al Legii cu privire la libertatea de exprimare, orice persoană are dreptul la
libertatea de exprimare.

Acest drept cuprinde libertatea de a căuta, de a primi şi de a comunica fapte şi idei.

Restrîngerea libertăţii de exprimare se admite doar pentru protejarea unui interes legitim
prevăzut de lege şi doar în cazul în care restrîngerea este proporţională cu situaţia care a
determinat-o, respectîndu-se echilibrul just dintre interesul protejat şi libertatea de exprimare,
precum şi libertatea publicului de a fi informat. Articolul 7 al Legii cu privire la libertatea de
exprimare stabileşte că, orice persoană are dreptul la apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei
sale profesionale lezate prin răspîndirea relatărilor false cu privire la fapte, a judecăţilor de
valoare fără substrat factologic suficient sau prin injurie. În acest sens, persoana lezată prin
răspîndirea unor relatări cu privire la fapte poate fi restabilită în drepturi dacă informaţia
cumulează următoarele condiţii: a) este falsă; b) este defăimătoare; c) permite identificarea
persoanei vizate de informaţie. Judecăţile de valoare pot servi temei de solicitare a reparării
daunei morale dacă cumulează următoarele condiţii: a) nu se bazează pe un substrat factologic
suficient; b) au un caracter defăimător; c) permit identificarea persoanei vizate de informaţie.

Trebuie să reținem că potrivit prevederilor aceluiaşi art. 7 al Legii cu privire la libertatea

de exprimare, nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru stilul umoristic şi satiric dacă prin
folosirea acestuia nu se induce în eroare publicul în privinţa faptelor. Litigiile cu privire la
defăimare se soluționează în următoarea procedură. Persoana care se consideră defăimată poate
solicita, prin cerere prealabilă, autorului informaţiei şi/sau persoanei juridice care a răspîndit-o
rectificarea sau dezminţirea informaţiei defăimătoare sau exprimarea scuzelor, iar după caz, şi
compensarea prejudiciului cauzat în echivalent pecuniar. Cererea prealabilă se depune în termen
de 20 de zile de la data la care persoana a aflat sau trebuia să afle despre informaţia
defăimătoare. Persoana va indica în cerere informaţia pe care o consideră defăimătoare şi, în
cazul răspîndirii unor relatări cu privire la fapte, circumstanţele care demonstrează că informaţia
este în esenţă falsă sau, în cazul răspîndirii judecăţilor de valoare, circumstanţele care
demonstrează că acestea nu se bazează pe un substrat factologic suficient. Cererea prealabilă se
examinează în termen de 5 zile de către autorul informaţiei. Rectificarea sau dezminţirea
informaţiei, acordarea dreptului la replică sau exprimarea scuzelor se efectuează în termen de 15
zile de la data examinării cererii prealabile, iar dacă informaţia a fost răspîndită de mass-media şi
publicaţia sau emisiunea care a răspîndit această informaţie apare mai rar decît o dată la 15 zile,
în următorul număr sau emisiune. Plata compensaţiilor în temeiul cererii prealabile se efectuează
în termen de 15 zile de la data examinării cererii prealabile sau într-un alt termen convenit de
părţi. În cazul refuzului de satisfacere a cererii prealabile persoana lezată în drepturi poate
depune cererea de chemare în judecată cu privire la defăimare. Totodată, acest drept urmează să-l
realizeze în termen de 30 de zile de la data primirii răspunsului la cererea prealabilă sau de la
data expirării termenului pentru examinarea cererii prealabile. Pentru cererea de chemare în
judecată în care se solicită dezminţirea, acordarea dreptului la replică sau exprimarea scuzelor se
achită o taxă de stat în mărime de 5 unităţi convenţionale. Pentru pretenţiile cu privire la
repararea prejudiciului moral şi material cauzat prin defăimare se achită o taxă de stat în
mărimea prevăzută la art.3 pct.1 lit.a) din Legea taxei de stat.

În procesul de judecare a cauzei reclamantul trebuie să demonstreze faptul că pîrîtul a

răspîndit informaţia, că informaţia îl vizează şi este defăimătoare, că informaţia constituie o
relatare cu privire la fapte şi este în esenţă falsă; sau judecata de valoare nu se bazează pe un
substrat factologic suficient, precum şi existenţa şi cuantumul prejudiciului cauzat. La rîndul său,
pîrîtul trebuie să demonstreze faptul că informaţia nu este defăimătoare şi/sau nu îl vizează pe
reclamant, că informaţia constituie o judecată de valoare care se bazează pe un substrat
factologic suficient, că la momentul răspîndirii informaţiei, deşi a luat toate măsurile de
diligenţă, nu putea şti că prin acţiunile sale contribuie la răspîndirea relatărilor false cu privire la
fapte sau a judecăţilor de valoare fără substrat factologic suficient, precum şi că informaţia
răspîndită este de interes public. Toate aceste drepturi condamnatul le poate soluționa prin
depunerea cererilor personal sau prin intermediul avocatului, în ordinea şi condițiile prevăzute de
CPC al RM. Dreptul de a se asocia, constituind persoane juridice şi participînd la conducerea
acesteia. CE al RM nu prevede în mod expres dreptul condamnatului la închisoare de a se asocia
pentru a constitui persoane juridice.

În mod implicit, putem concluziona că un asemenea drept persoanele condamnate la

închisoare îl pot exercita prin intermediul reprezentantului acestora, care poate acționa în temeiul
unei procure, unui mandat sau printr-un alt act de reprezentare. Astfel, odată ce persoana
condamnată la închisoare, fiind izolată în instituția penitenciară, iar astfel nefiiind în posibilitatea
de a se prezenta personal să depună actele de constituire pentru înregistrarea formării persoanei
juridice, de fapt poate încredința unui reprezentant – altula decît persoana condamnată, dreptul
de a se prezenta din numele său în fața autorității care exercită atribuții de înregistrare a
persoanelor juridice, şi să solicite înregistrarea persoanei juridice. În acelaşi timp, odată ce
persoana condamnată la închisoare nu este în posibilitate personal să gestioneze afacerile
întreprinderii, aceasta poate să încheie un contract de manageriat cu o persoană-manager, prin
care aceasta va realiza conducerea operativă a întreprinderii. Astfel, calitatea de fondator al
condamnatului îi permite acestuia să beneficieze de toate drepturile sale în limitele prevăzute de
CE al RM. Astfel, condamnatul la închisoare poate să-şi exercite următoarele drepturi în calitatea
sa de membru al societății comerciale (fondator): a) să participe la conducerea şi la activitatea
societăţii în condiţiile stabilite de lege şi de actul de constituire.

Aceasta o poate face prin prisma actelor de reprezentare, acordînd împuterniciri

reprezentantului său, care poate să participle la adunările de fondare şi de lucru ale societății; b)
să cunoască informaţia despre activitatea societăţii şi să ia cunoştinţă de cărţile contabile şi de
altă documentaţie în modul prevăzut de lege şi de actul de constituire.

Acest drept îl poate exercita prin prisma dărilor de samă pe care le poate recepționa de la
managerul întreprinderii; c) să participe la repartizarea profitului societăţii, proporţional
participaţiunii la capitalul social; d) să primească, în caz de lichidare a societăţii, o parte din
valoarea activelor ei rămase după satisfacerea creanţelor creditorilor, proporţional participaţiunii
la capitalul social. Primirea acestor drepturi nu presupune intrarea în posesie, ci doar dobîndirea
proprietății asupra acestor bunuri şi drepturi. Drepturile patrimoniale ale condamnatului la
închisoare. Condamnatul la închisoare, odată cu pierderea dreptului de a se deplasa în mod liber,
nu-şi pierde şi oportunitățile de a dobîndi drepturi patrimoniale. Este necesar să menționăm că
condamnatul la închisoare poate dobîndi cel mai uşor dreptul de proprietate, dat fiind faptul că
dobîndirea celorlalte drepturi reale este condiționată de regimul de ispăşire a pedepsei privative
de libertate. Astfel, urmează să diferențiem între drepturile patrimoniale ale condamnatului
asupra bunurilor pe care le poate avea în posesie şi depturile patrimoniale ale condamnatului la
închisoare asupra bunurilor pe care nu le are în posesie. Astfel, art. 211 alin. (1) CE al RM
stabileşte că condamnatului i se permite să primească săptămînal un colet, un pachet cu provizii
sau o banderolă. Medicamentele şi produsele parafarmaceutice, primite în conformitate cu
prescripţiile medicale, se trimit în secţia medicală a penitenciarului pentru tratamentul
condamnatului. Banii transferaţi pe numele condamnatului se depun la contul lui de peculiu.
Portrivit prevederilor art. 212 CE al RM, condamnatul poate procura (cumpăra), suplimentar la
raţia alimentară gratuită, produse alimentare şi obiecte de primă necesitate din mijloacele băneşti
obţinute din munca prestată în timpul executării pedepsei, din pensia sau indemnizaţiile primite,
precum şi din alte mijloace băneşti aflate la contul său de peculiu. Condamnaţii invalizi de
gradul I şi II, pensionarii, femeile condamnate gravide sau femeile condamnate care au cu ele
copii, suplimentar la raţia alimentară gratuită, pot folosi, fără restricţii, banii aflaţi pe contul lor
de peculiu pentru procurarea produselor alimentare şi obiectelor de primă necesitate. Punctul 56
al Statutului stabileşte că deţinutul este în drept să procure, prin virament, din reţeaua de comerţ
literatură, să aboneze şi să primească ziare şi reviste, fără a se limita numărul lor, din contul
mijloacelor proprii sau depuse de alte persoane, aflate la contul personal de peculiu. Potrivit pct.
110 al Statutului, la transferare, persoanele condamnate sînt însoţite de dosarele personale şi de
un bagaj de mînă cu strictul necesar de igienă personală, documente şi alte bunuri, a căror
greutate să nu depăşească 20 kg, împrejurări în care sînt asigurate condiţii adecvate de aerisire şi
iluminare în timpul transportării.

Alte bunuri ce se aflau în posesia condamnatului vor rămîne în custodia locului de

detenţie şi se vor ridica de o rudă sau altă persoană indicată de către condamnat ori de către
condamnat după eliberarea sa din detenţie. Astfel, concluzionăm că bunurile pe care
condamnatul le poate avea în posesia sa sunt foarte limitate. Limitarea se referă atît la greutate,
cît şi la volum, la categoria bunului etc. În acelaşi timp, condamnatul la închisoare nu-şi pierde
dreptul asupra bunurilor care nu se găsesc în posesia sa nemijlocită. Acesta poate atît să dispună
de acestea prin acte de înstrăinare sau să le transmită în folosință altor persoane, cît şi să
dobîndească în proprietate alte bunuri, pe care nu le avea în proprietate pînă la momentul lipsirii
de libertatea deplasării. În acest caz, toate actele le poate realiza fie prin intermediul
reprezentantului său, fie prin actele dobînditoare de drepturi ale soților săi. Încheierea şi
executarea contractelor. Condamnatul la închisoare este în drept să încheie, să modifice, să
rezilieze şi să revoce contracte. Posibilitatea încheierii contractelor civile şi comerciale nu este
limitată condamnatului la închisoare, decît pentru acele cazuri pentru care prin lege sau din
împrejurările cazului se dispune încheierea contractului doar personal. În acest sens,
condamnatul poate să figureze în calitate de garant (fidejusor, debitor gajist etc.), poate să-şi
asume obligații prin încheierea contractelor, de asemenea, să ceară executarea obligațiilor
generate prin contract. Particularitatea exercitării acestor posibilități constă în faptul că aceasta
este asigurat condamnatului prin prisma instituției de reprezentare. Astfel, condamnatul poate să
încheie un contract de reprezentare (procură, mandate administrare fiduciară etc.) cu o altă
persoană, care nu este condamnată şi nu-şi ispăşeşte pedeapsa cu închisoare. Prin prisma
contractului de reprezentare persoana condamnată la închisoare, în calitate de reprezentat,
împuterniceşte reprezentantul cu drepturi de a exercita acte (de a transmite bunuri sau drepturi,
de a primi bunuri sau drepturi, de a încheia contracte şi alte acte juridice) în numele său şi pe
cont propriu. Unele categorii de contracte condamnatul le poate negocia şi încheia personal, prin
intermediul corespondenței poştale de care poate beneficia în condițiile prevăzute de CE al RM.

Astfel, condamnatul poate încheia contracte de vînzare-cumpărare, de schimb, de

antrepriză, de deposit etc. În aceleaşi condiții condamnații pot încheia şi acorduri prin care
modifică, reziliază sau încetează prin alte mijloace contractele. Moştenirea. Condamnații, ca şi
alte persoane, pot să moştenească şi pot să lase moştenire. În ce priveşte dreptul de a dispune de
averea sa pe cauză de moarte, condamnatul poate întocmi testament în cele trei forme ale sale –
authentic, mistic şi olograf. În ce priveşte testamentul olograf, constatăm că impedimente legate
de întocmirea acestuia nu pot exista, deoarece condamnatului i se oferă posibilitatea de a întocmi
personal testamentul olograf, prin întocmirea textului şi aplicarea datei şi a semnăturii. În ce
priveşte testamentele mistic şi authentic, aici legiuitorul în articolul 1459 al CC al RM stabileşte
că sînt asimilate celor autentificate notarial testamentele autentificate de şeful instituţiei de
privaţiune de libertate dacă testatorul se află în locuri de privaţiune de libertate. Acest testament,
care este autentificat conform prevederilor CC al RM, se expediază cel tîrziu a doua zi după
autentificare unuia dintre notarii de la locul instituţiei date. Astfel, condamnatul se adresează cu
cerere către şeful instituţiei penitenciare pentru a fi realizat actul de autentificare a contractului
authentic sau de autentificare a semnăturii de pe plic în cazul testamentului mistic. Drepturile
civile procesuale ale condamnaților. Comisia de la Veneţia, în raportul adoptat în cea de-a 86-a
sesiune plenară -2011, a menţionat faptul că unul dintre elementele esenţiale ale unui stat de
drept îl constituie accesul liber la justiţie. Astfel, nu se poate concepe un stat de drept acolo unde
nu există posibilitatea de a avea acces la instanţele judecătoreşti. Accesul liber la justiţie este
tratat atât în cadrul legal naţional, cît şi în instrumentele internaţionale. Norme relevante din
legislaţia naţională: • art. 20 din Constituţia RM care reglementează accesul liber la justiţie –
care prevede că orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor
judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale
legitime; nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie. • art. 10 din CC al RM care
reglementează expres apărarea judiciară a drepturilor civile. • CPC al RM art. 5 şi art. 9 care
prevăd accesul liber la justiţie şi rolul diriguitor al instanţelor judecătoreşti în proces.

Instrumentele internaţionale: • art. 8 şi 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului. • art. 2 alin. (3) şi art. 14 alin. (1) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice. • art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Deţinuţii, ca de fapt orice
persoană fizică, în primul rând sunt acele persoane care solicită protecţia instanţei pentru
apărarea unui drept sau libertăţi legitime şi în această situaţie ei vor fi înzestraţi cu calităţi
procesuale. În literatura de specialitate de fiecare dată este specificat dreptul oricărei persoane la
o asistenţă în instanţa de judecată de către un reprezentant care a fost ales sau, în cazurile
prevăzute de lege, numit de către instanţa de judecată. Bineînţeles că şi persoanele care se află în
libertate nu au întotdeauna o asistenţă în instanţa de judecată destul de calificată, dar deţinuţii
mai au o îngrădire indirectă, ei sunt într-o oarecare măsură restricţionaţi, prin prisma îngrădirii
dreptului la libera circulaţie, în ceea ce priveşte găsirea unei asistenţe juridice calificate.
Legiuitorul naţional a prezentat conceptul de parte în art. 59 din CPC al RM: „Parte la proces
(reclamant sau pârât) poate fi orice persoană fizică sau juridică prezumată, la momentul intentării
procesului, ca subiect al raportului material litigios”. Cert este că această norma legală nu
evidenţiază anumite categorii de persoane care beneficiază de dreptul de a fi parte la procesul
civil, dar concretizează expres prin prevederea sus-menţionată că „parte la procesul civil poate fi
orice persoană...”, şi această specificare ne face să încadrăm în acest punct de vedere şi
condamnaţii.

De fapt, una dintre sarcinile dreptului execuţional-penal este acordarea de ajutor

condamnaţilor în adaptarea lor socială, iar acordarea de ajutor presupune nu izolarea lor
completă de viaţa socială, ci o mai bună îmbinare a vieţii sociale cu viaţa condamnatului din
interiorul penitenciarului. Astfel, suntem de părere ca condamnatului nu trebuie să-i fie interzisă
practicarea acelor activităţi pe care le poate desfăşura şi oricare altă persoană, bineînţeles cu
excepţiile prevăzute de lege sau cele specifice infracţiunii comise, şi totodată oferirea posibilităţii
de a-şi exercita drepturile şi obligaţiile fundamentale, inclusiv dreptul la apărare prin intermediul
instanţelor de judecată. Vorbim despre dreptul la apărare, deoarece fiecare din noi, odată
cxonfruntat cu noţiunea de condamnat, deja îşi imaginează o persoană care necesită ajutorul
numai în ceea ce priveşte dreptul la apărare. Dar nu este adevărat, condamnatul se deosebeşte de
alte persoane numai prin restricţionarea de către legea penală a unor drepturi şi libertăţi specifice
infracţiunii pe care a săvârşit-o, dar în general, condamnatul deţine, de asemenea, titluri de
proprietate privată, are familie, se află în câmpul muncii etc. şi, bineînţeles, aceste atribute
trebuie şi ele protejate ori de câte ori va fi necesar. Art. 75 alin. (1) din CPC al RM care
stipulează: „În procesul civil, persoanele fizice îşi pot apăra interesele personal sau prin
reprezentanţi”.

Aşadar, deţinutul poate să-şi exercite drepturile procesuale atît personal, cît şi prin
reprezentant. Reprezentantul deţinutului este obligat să întreprindă nu oricare acţiuni posibile, ci
doar acelea care vor duce în mod optim la apărarea intereselor legale ale deţinutului. Art. 166
alin. (1) din CPC al RM prevede: „Oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane ori are
un interes pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept trebuie să depună în instanţa
competentă o cerere de chemare în judecată”. Respectiv, cererea de chemare în judecată se
perfectează în formă scrisă. Modul de depunere a cererii de chemare în judecată – nemijlocit la
sediul instanţei de judecată de către reclamant; de către alţi subiecţi în interesul reclamantului
sau prin intermediul unui reprezentant legal sau contractual; prin poştă. Pentru evitarea unor
disensiuni, la depunerea cererii de chemare în judecată este necesar a se respecta unele reguli: 1.
cererea de chemare în judecată împreună cu anexele se vor depune la instanţa de judecată
competentă a soluţiona în atâtea exemplare câte părţi sunt la proces şi un exemplar pentru
instanţa de judecată; 2. pe cel puţin un exemplar se va regăsi semnătura în original a
reclamantului; 3. această exigenţă este valabilă şi pentru reprezentant în cazul în care cererea de
chemare în judecată nu este depusă personal; 4. toate actele de procedură trebuie să fie certificate
notarial sau de către un avocat – în cazul în care deţinutul se va apăra personal în proces; 5.
dovada achitări taxei de stat în originar. Înaintea acceptării cererii de chemare în judecată de
către instanţa de judecată se va emite o încheiere judecătorească privind admiterea sau
respingerea pretenţiilor. Odată admisă cererea, se va declanşa procesul civil care se va derula
după regulile generale prevăzute de către CPC al RM.

Aşadar, pentru pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare judecătorul va întreprinde

următoarele acţiuni: 1. emite o încheiere de pregătire a pricinii pentru dezbateri procesuale; 2.
expediază pârâtului copia de pe cererea de chemare în judecată cu anexele şi stabileşte un termen
până la care pârâtul va avea dreptul de a depune referinţa; 3. expediază reclamantului copia de pe
referinţă cu anexele; 4. va cita părţile pentru ora, data şi locul şedinţei de judecată (citarea
deţinutului se va face la locul de detenţie). Dezbaterile judiciare presupun desfăşurarea de către
instanţa de judecată şi părţile la proces a unor serii de acţiuni procesuale care au menirea să
garanteze examinarea şi soluţionarea efectivă şi justă a litigiilor de drept în termene rezonabile.
Participanţii la proces se bucură de drepturi şi obligaţii procesuale egale în faţa legii şi a justiţiei.
Prin urmare, şi deţinutul care participă la activitatea judiciară, în calitate de parte în procesul
civil, dobândeşte o multitudine de drepturi procesuale şi capătă deopotrivă şi unele obligaţii.
Astfel, art. 56 din CPC al RM arată care sunt drepturile şi obligaţiile participanţilor la proces,
care de fapt sunt susceptibile şi pentru deţinuţii care au demarat o acţiune în judecată şi au
căpătat calitatea de parte la proces: „Participanţii la proces sunt în drept să ia cunoştinţă de
materialele dosarului, să facă extrase şi copii de pe ele, să solicite recuzări, să prezinte probe şi
să participe la cercetarea lor, să pună întrebări altor participanţi la proces, martorilor, experţilor şi
specialiştilor, să formuleze cereri, să reclame probe, să dea instanţei explicaţii orale şi scrise, să
expună argumente şi considerente asupra problemelor care apar în dezbaterile judiciare, să
înainteze obiecţii împotriva demersurilor, argumentelor şi considerentelor celorlalţi participanţi,
să atace actele judiciare şi să-şi exercite toate drepturile procedurale acordate de legislaţia
procedurală civilă”. În afară de drepturile arătate la art. 56, CPC al RM dispune în art. 60 şi
unele drepturi specifice: „Reclamantul este în drept să modifice temeiul sau obiectul acţiunii, să
mărească sau reducă cuantumul pretenţiilor în acţiune, ori să renunţe la acţiune. Pârâtul este în
drept să recunoască acţiunea. Părţile pot înceta procesul prin tranzacţie”. Bineînţeles, formularea
drepturilor părţilor la procesul civil prin art. 56 CPC al RM nu este limitativă, ci legislaţia în
vigoare oferă o multitudine de drepturi participanţilor la proces pentru o mai bună apărare a
drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime şi consolidarea ordinii de drept. După finalizarea
dezbaterilor judiciare şi a susţinerilor orale, judecătorul se va retrage spre deliberare. După
deliberare se va pronunţa numai dispozitivul hotărârii care în aceeaşi zi va fi plasat pe site-ul
instanţei de judecată. Dacă deţinutul nu a fost prezent la proces, dispozitivul hotărârii va fi
expediat cel mult a doua zi cu aviz de recepţionare. După pronunţarea hotărârii judecătoreşti, nici
un judecător nu poate reveni asupra opiniei sale. Anularea sau modificarea hotărârii este
prerogativa instanţelor ierarhic superioare care vor fi sesizate prin căile de atac.
§ 5. Statutul juridic al condamnaţilor la pedepse neprivative de libertate

Normele dreptului execuţional-penal, care reglementează bazele statutului juridic al

condamnaţilor, drepturile şi obligaţiile lor fundamentale, se referă pe deplin şi la persoanele
condamnate la pedepse neprivative de libertate. În ultimii ani se acordă o atenţie sporită acestui
tip de pedepse, iar numărul condamnaţilorla pedepse neprivative creşte în fiecare an. De fapt,
problemele legate de statutul juridic al condamnaţilor la pedepse neprivative de libertate au fost
abordate foarte puţin în legislaţia şi în teoria dreptului execuţional-penal.

În mare parte, această situaţie era condiţionată de faptul că executarea categoriilor

respective de pedepse nu constituia obiectul cercetărilor penitenciare. Mai mult decît atît, în
literatura juridică s-a consolidat poziţia conform căreia executarea pedepselor neprivative de
libertate nu se răsfrînge asupra statutului juridic al cetăţenilor. Aceasta se argumenta prin faptul
că aplicarea pedepselor neprivative este, de regulă, un act de scurtă durată, care nu influenţează
substanţial asupra statutului juridic şi astfel nu putem vorbi despre un statut juridic special al
condamnaţilor.

Considerăm că această poziţie este discutabilă. În primul rînd, este necesar de menţionat
că, indiferent de categoria pedepsei, procesul său de executare este destul de lung în timp. Să
luăm drept exemplu astfel de pedeapsă cum este privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii
sau de a exercita o anumită activitate care, conform art. 65 alin. (2) CP al RM, poate fi stabilită
de instanţa de judecată pe un termen de la 1 la 5 ani. De asemenea, nu putem fi de acord cu
afirmaţia precum că la executarea pedepselor neprivative de libertate drepturile civile sînt lezate
neesenţial. Prin exemplul pedepsei cu amendă se poate spune că executarea pedepsei date
limitează dreptul constituţional al cetăţenilor la proprietate privată (art. 46 Constituţia RM),
deoarece necesitatea plătirii amenzii este legată de înstrăinarea unei părţi a proprietăţii private a
cetăţeanului. Mai mult decît atît, în cazul executării silite a pedepsei amenzii, legea prevede
posibilitatea sechestrării bunurilor condamnatului.

Dreptul constituţional la muncă şi la libera alegere a muncii (art. 43 Constituţia RM) este
limitat la executarea pedepsei privative de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o
anumită activitate. Exemple similare de limitare sau lipsire a drepturilor constituţionale pot fi
aduse în cazul oricărei pedepse neprivative de libertate. În continuare, ţinem să menţionăm că
structura statutului juridic al condamnaţilor la pedepse neprivative de libertate este similară cu
structura statutului juridic al condamnaţilor la pedepse privative de libertate. Această
reglementare rezultă din conţinutul art. 168 CE al RM, în care structura statutului juridic al
condamnaţilor este aceeaşi, indiferent de tipul pedepsei penale. Să examinăm elementele
statutului juridic al condamnaţilor la pedepse neprivative de libertate. Astfel, condamnaţii la
acest tip de pedepse au drepturile general civile, cu excepţiile prevăzute de legislaţie. Spre
exemplu, toţi condamnaţii au dreptul la asigurare socială, de a se adresa în organele de stat
centrale, organele publice locale etc. Unele drepturi ale condamnaţilor sînt limitate de lege,
reieşind din categoria pedepsei, din condiţiile ispăşirii şi executării ei. Spre exemplu,
condamnaţii la pedeapsa muncii neremunerate în folosul comunităţii sînt limitaţi în dreptul la
remunerarea muncii.

Condamnaţii la pedepse neprivative de libertate au nu numai drepturi, ci şi libertăţi

stabilite de legislaţie, cum ar fi: libertatea conştiinţei, libertatea confesiunii, libertatea opiniei şi a
exprimării. Interesele legitime ale condamnaţilor la pedepse neprivative de libertate fac parte, de
asemenea, din conţinutul statutului lor juridic. Spre exemplu, pentru condamnaţii la muncă
neremunerată în folosul comunităţii, interesul legitim ar putea fi exprimat prin liberarea de
pedeapsă înainte de termen la propunerea prezentată de către organul de probaţiune în instanţa de
judecată. Condamnaţilor la pedepse neprivative de libertate le revin şi obligaţiile cetăţenilor RM.

Ei sînt obligaţi să respecte normele morale de comportament în societate, cerinţele

legislaţiei în vigoare etc. În funcţie de categoria pedepsei stabilite, condamnaţii au şi obligaţii
specifice. Condamnaţii la munca neremunerată în folosul comunităţii sînt obligaţi să respecte
regulamentul de ordine interioară al organizaţiei în care este antrenat în muncă, să lucreze
conştiincios la locul de muncă unde au fost repartizaţi, să nu părăsească locul de trai fără acordul
organului de probațiune etc.

Astfel, statutul juridic al condamnatului la pedepse neprivative de libertate şi la pedepse

privative de libertate urmează a fi tratat ca o singură instituţie a dreptului execuţional-penal.
Acest fapt este determinat de structura unică a statutului juridic al condamnaţilor, de principiile
comune de formare a statutului juridic, de aceleaşi garanţii ale respectării şi ocrotirii drepturilor,
libertăţilor şi intereselor legitime ale tuturor condamnaţilor.