1

ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA

Note de curs

AŞEZARILE RURALE

1. Elemente generale:
- caracterul teritorial al satului, prin cele două componente fundamentale:
intravilanul (vatra satului) şi extravilanul (moşia - terenurile de cultură, pădurile, etc.)
- dinamica aşezărilor rurale: deplasarea vetrei satului (spontană, prin voinţa
proprietarului terenului sau prin măsuri administrative), dispariţia şi apariţia
aşezărilor; ocuparea şi exploatarea economică progresivă a teritoriului prin
colonizare (internă şi externă)
- menţionarea satelor în documentele istorice: sec. XI în Transilvania, sec. XIV
în Ţara Românească şi Moldova
2. Satul ca formă de viaţă socială:
- obştea sătească - organizare comunitară care a asigurat evoluţia în virtutea
obiceiului şi a "legii pământului". Cauzele succesive care au dus la erodarea
autorităţii obştii săteşti: apariţia proprietăţii private (în vatra satului şi apoi în
extravilan), pătrunderea unor elemente străine obştii, vânzarea terenurilor, intervenţia
administrativă în perioada modernă.
- satul devălmaş - expresia fizică a obştii săteşti
3. Criterii de clasificare a satelor: istoric; statutul de existenţă - sate libere şi
sate aservite (domnitorului, boierilor, mănăstirilor); modul de apariţie - spontană şi de
colonizare; geografic - sate de munte, de deal şi de câmpie; mărimea; structura
(relaţia spaţială dintre gospodării, elementul fundamental constitutiv al satului) - cu
gospodării izolate, răsfirate şi adunate; forma - neregulată şi regulată; dependenţa
dintre satul (regulat) geometric, colonizarea teritoriului şi existenţa planului prestabilit
şi. apoi, a proiectului; funcţiunea predominantă - sat pastoral, agricol şi mixt; etnia
populaţiei preponderente
4. Tipuri principale de aşezări rurale, având caracteristici rezultate din
corelarea criteriilor:
a. până în secolul al XVII-lea
- sate cu gospodării izolate (risipite), considerate forma cea mai veche, din
cauza structurii embrionare; situare în teritoriu, funcţiune etc.
- sate cu gospodării împrăştiate (răsfirate): situare în teritoriu, funcţiune etc
- sate liniare (de vale şi de drum); situare în teritoriu, funcţiune etc. Cazul
particular al satelor săseşti din Transilvania.
- sate cu gospodării aglomerate: situare în teritoriu, funcţiune etc.
b. secolul al XVIII-lea
- colonizarea tereziană din Banat; importanţa dispoziţiilor imperiale (1766)
privind întocmirea planurilor şi a regulilor de construcţie
c. epoca modernă
- Regulamentul Organic şi perioada regulamentară în Principatele Române:
măsuri pentru regularizarea satelor existente şi apariţia proiectelor de sate noi;
proiecte-tip pentru clădirile comunitare.
- reformele agrare din 1864 şi 1919-1921: colonizarea şi proiectele de sate
noi; caracteristicile acestora.

TRANSILVANIA ŞI BANATUL
 2

Micile formaţiuni statale româneşti existente in secolele X-XI în zona cuprinsă

între răul Tisa şi arcul Carpaţilor, au fost cucerite treptat de către ungurii instalaţi în
Panonia spre sf. sec. IX. La sfârşitul veacului al XI-lea, are loc organizarea
Transilvaniei ca voievodat şi anexarea sa la regatul maghiar. Principat autonom sub
suzeranitatea regilor unguri, apoi sub cea otomană (începând din 1541), provincie a
Imperiului habsburgic (din 1699).
Banatul este inclus regatului, sec XIII ---> comitatul de Timiş; după bătălia de
la Mohacs,1526, Banatul formează împreună cu Transilvania un principat autonom
sub suzeranitate turcească; 1552, cucerire otomană; 1716, cucerire de către
habsburgi; în 1780.

CONSOLIDAREA CUCERIRII MAGHIARE

Cucerirea Transilvaniei se desfăşoară în etape. Regatul maghiar nu are încă

mijloacele şi nici efectivele necesare consolidării cuceririi. Puţinele puncte fortificate
- cetăţi sau castre regale - nu pot susţine o poziţie de forţă în zonă. De aici ---->
colonizarea altor populaţii la graniţe
- cavalerii ioaniţi (în Banat)
- cavalerii teutoni, 1211-1225
- populaţie de origine germană, "saxones" (nume colectiv pentru
franconi, flamanzi, valoni), primul grup mai mare în sec. XII; stabiliţi la
început în sudul Ardealului şi zona Bistriţei; se extind către centrul
Transilvaniei în sec. XIII; colonizarea se încheie la începutul sec. XIV

* Construcţii de apărare
§ Cetăţi sau castre regale
Dreptul de a construi cetăţi - drept regal. Construcţia lor avansează spre est
pe măsură ce se încearcă consolidarea cuceririi. Multe dintre ele au dispărut sau au
fost transformate de-a lungul timpului, purtând pecetea stilurilor care s-au succedat
în Europa centrală (Renaştere, Baroc, etc.). Faza iniţială, cea la care ne referim,
îmbracă forme simple, destinate să adăpostească o garnizoană regală. Exemple:
Deva, Odorhei, Ciceu, Hunedoara.
§ Cetăţile Cavalerilor teutoni
Caracter tehnic, astilistic, determinat strict de evoluţia armamentului de atac
şi de apărare; dimensiuni dictate de potenţialul uman - o cât ami mare suprafaţă de
teren înconjurată de ziduri cu perimetru cât mai scurt; amplasare cât mai greu
accesibilă, ocupând în acelaşi timp puncte importante pe căile de acces. Exemple:
Feldioara (Marienburg), Codlea, Cetatea Crucii.
§ Aşezările saşilor din Transilvania
Bisericile fortificate săteşti, cetăţile ţărăneşti
La început se construiesc cetăţi de refugiu aparţinând mai multor sate, în
paralel cu reşedinţele fortificate ale "greavilor" (donjon înconjurat de val de pământ
sau ziduri). Aceste construcţii se dovedesc ineficiente la năvălirea tătarilor (1241) şi
sunt abandonate. Se trece la fortificarea mai vechilor biserici săteşti sau la
construirea unora noi, gândite de la început ca alcătuiri defensive (sec. XIV-XV).
Bisericile săseşti - romanice la începutul colonizării, exemple
- gotice după mijlocul sec. XIV, exemple

Moduri de fortificare:
1. BISERICA
 3

- transformarea turnului-clopotniţă de la vest în donjon (turnul capătă acces

separat, la parter ---> depozit de arme şi provizii, etajele au guri de tragere, drum de
strajă cu machicouli-uri la partea superioară);
- ridicarea unui al doilea turn deasupra corului (la est), având aceeaşi
funcţiune cu turnul de vest, adeseori comunicând prin pod cu acesta;
- supraetajarea navei cu un nivel folosit pentru apărare şi refugiu, mai ales
atunci când corpul bisericii este paralel cu drumul; coridor de apărare scos în consolă
de-a lungul navei.
2. INCINTA DE ZID
* Cea mai veche formă ---> circulară sau ovală, preluând forma valului de
pământ, peste care sunt adeseori ridicate - avantaje ---> eliminarea unghiurilor
moarte; formă poligonală neregulată, obligată de neregularităţile terenului; formă
rectangulară, în cazurile în care biserica era amplasată în mojlocul satului, pe teren
plat.
- poartă cu turn şi uneori tunel de intrare;
- alte turnuri amplasate în locuri expuse sau/şi machicouli-uri cu acces din
drumul de strajă sau/şi din turnuri;
- dublarea zidului spre exterior cu un zid mai scund (zidul-scut);
- uneori şanţ de apă cu pod ridicător.

Cetăţi ţărăneşti ca cele de la Prejmer sau Hărman, având un şi mai

pronunţat caracter defensiv, puteau adăposti în caz de pericol întreaga obşte
sătească şi bunurile ei.

* ARHITECTURA POPULAŢIEI ROMÂNESTI DIN TRANSILVANIA

§ Curţile cneziale româneşti

Tara Haţegului şi Maramureşul

Mici posesiuni feudale româneşti persistă şi după cucerirea maghiară. Din

alcătuirea curţilor unor juzi (cneji) români din Tara Haţegului, se mai păstrează doar
bisericile (capele de curte): bisericile din Streisângeorgiu (a doua jumătate a
veacului al XI-lea), Sântămărie-Orlea şi Strei (cca. 1270), Densuş (sec.XIII), de
relativ mici dimensiuni, sunt alcătuite pentru a servi ritualului ortodox. Turnurile-
clopotniţă situate pe faţada de vest, ca şi înfăţişarea generală - volume distincte
adăpostind naosul şi altarul - sugerează influenţe ale arhitecturii romanice şi gotice.
În Maramureş, numeroase mănăsturi şi biserici ale cultului ortodox - azi
dispărute - au fost ridicate de cnejii locali în secolele XIII-XIV.
În sec. XIII papalitatea interzice practicarea cultului ortodox în Ardeal, regii
unguri interzic ridicarea de biserici ortodoxe de piatră.

§ Arhitectura de lemn, bisericile

Arhitectura sătească (case, anexe gospodăreşti, mori de vânt şi de apă,
biserici) - construită din lemn ---> materialul de construcţie cel mai la îndemână. De
aici o întreagă artă constructivă se dezvoltă, se rafinează, iar cele mai spectaculoase
exemple sunt cele ale bisericilor de lemn din Ardeal. De remarcat că volumetria
acestora sugerează influenţe ale arhitecturii bisericilor de zid romanice sau gotice -
stiluri specifice bisericilor săteşti catolice de pe teritoriul Transilvaniei. Exemple,
Maramureş.
 4

ORAŞUL MEDIEVAL

1. Condiţiile generale istorice: organizările statale din Transilvania, Muntenia

şi Moldova; colonizarea saşilor în Transilvania şi suzeranitatea otomană în teritoriile
extracarpatice
2. Organizarea teritoriului
- structurarea proprietăţii asupra terenului: preeminenţa domnitorului (regelui)
asupra teritoriilor fără stăpân, neorganizate din punct de vedere social şi politic sau
asupra celor cucerite. Formarea domeniilor feudale prin donaţii către nobili, clerici
sau conducători militari. Proprietatea consolidată asupra terenului urban: domnitorul,
nobilimea, orăşenii, biserica şi mănăstirile. Transferul terenurilor prin
vânzare/cumpărare, condiţionată de embatic şi protimissis.
- organizarea administrativă a teritoriului: judeţe, în Ţara Românească şi
Moldova, comitate (scaune, în zonele locuite de coloniştii saşi), în Transilvania.
Structuri de polarizare ale oraşelor: suprafaţa urbană propriu zisă, hotarul, ocolul.
3. Caracteristicile generale ale oraşelor
- modul de formare: pe amplasamentul unor aşezări romane, dar marea
majoritate s-a format spontan, prin dezvoltarea unor aşezări rurale, prin coagularea
populaţiei pe lângă castele, în locuri consacrate de târg, la principalele vaduri etc.
- condiţiile de dezvoltare ale oraşelor
- administraţia oraşelor: structuri proprii de conducere, dublate, în zonele
extracarpatice, de autoritatea domnitorului
- locuitorii (ocupaţii principale, componenţă etnică şi socială)
4. Oraşele din Transilvania
- etape ale evoluţiei:
- începând cu sec. IX - perioada prestatală: centrele voievodatelor şi
cnezatelor tind spre statutul urban.
- începând cu sec. X-XI, odată cu cucerirea traptată a teritoriului de către
statul maghiar; organizarea Transilvaniei ca voievodat autonom. După atacul tătar
din 1241 se consideră că începe istoria medievală a oraşelor din Transilvania.
- majoritatea oraşelor au fost fortificate, la început cu materiale perisabile, apoi
incintele au fost refăcute din piatră.
Contribuţia coloniştilor saşi. Chemaţi de regele Ungariei pentru a asigura
frontierele dinspre est şi sud a regatului, aceştia s-au stabilit în Transilvania între a
doua jumătate a sec. XII şi prima jumătate a sec. XIV; fenomenul este contemporan
cu o colonizare semnificativă în întregul centru şi est al Europei.
- structura generală a oraşului marcată de principiile şi modelele spaţiale
aduse de colonişti, adaptate condiţiilor de teren: divizarea regulată a terenului, în
parcele alungite, nediferenţiată în raport cu funcţiunea teritoriului urban; existenţa
unei pieţe centrale (Sebeş, Bistriţa) sau a unui ansamblu de pieţe (Braşov, Sibiu), ca
elemente spaţiale principale; locuinţele sunt aliniate la stradă, unificate prin ziduri
care disimulează curţile, asigurăndu-se unitatea spaţială a străzilor şi pieţelor;
- principale programe de arhitectură: catedrala, mănăstiri, spitale, primăria,
hale comerciale, uneori locuinţe-turn (reconstituite, de exemplu, la Sibiu).
- structuri planimetrice particulare: oraşe cu piaţă centrală cu biserică
fortificată (Sebeş, Bistriţa), oraşe dezvoltate pe platforme diferite ale terenului (Sibiu,
Mediaş, Sighişoara), oraşe alcătuite din structuri spaţiale şi etnice variate (Braşov).
- configuraţiile spaţial-volumetrice marcate de existenţa fortificaţiilor şi de
fronturile unitare ale spaţiilor publice, iar silueta oraşului este dominată de volumetria
bisericii.
 5

5. Oraşele din Ţara Românească şi Moldova

- structura generală condiţionată de absenţa limitelor fizice (fortificaţiile),
generând interpătrunderea zonelor urbanizate cu cele neocupate sau utilizate drept
terenuri agricole; dezvoltarea tentaculară a urbanizării, de-a lungul principalelor căi
de legătură în teritoriu. Sisteme defensive, în absenţa zidurilor de incintă.
- diferenţierea funcţională a teritoriului - zona comercială şi meşteşugărească,
legată, de cele mai multe ori, de curtea domnească, pe de o parte, şi zonele de
locuit, pe de alta - este exprimată de parcelar: parcele de dimesiuni mici în zona
târgului şi terenuri de dimensiuni mai mari, crescând spre periferie, în restul oraşului;
- zonele de locuit organizate în comunităţi grupate în jurul unei biserici
(parohii, cartiere), ocupând suprafeţe diferite de teren (centru - periferie); existenţa,
în anumite cazuri a unor grupări comunitare pe criterii etnice
- programe de arhitectură: locuinţa, biserica, mănăstirea, hanul (începând cu
sec. al XVII-lea), curtea domnească, locuinţa boierească.
- imaginea oraşului este marcată, pe de o parte, de caracterul discontinuu al
zonelor urbanizate, de abundenţa vegetaţiei şi de amplasarea foarte variată a
locuinţelor pe proprietate, în zonele de locuit şi, pe de alta, de prezenţa fleşelor
numeroaselor biserici.
- etape ale evoluţiei:
- perioada prestatală (până la mijlocul sec. al XIV-lea): se
caracterizează, în general, prin atingerea unui grad incipient de urbanizare, şi prin
prezenţa modelelor de organizare din Transilvania în oraşele colonizate (Baia, Siret,
Câmpulung Muscel).
- perioada formării şi consolidării statelor centralizate (până în a doua
jumătate a sec. XVI.): apar curţile domneşti, uneori decisive în organizarea
localităţilor; are loc un salt spre urban, iar intervenţia puterii centrale este sugerată de
anumite structuri stradale coerente (liniară - Suceava, Roman, Ţârgovişte, fusiformă -
Piteşti, Câmpulung, echer - Iaşi).
- până la începutul sec. XIX: interes redus al domniei pentru
dezvoltarea oraşelor; în consecinţă, are loc creşterea preponderent spontană, prin
adaptarea la sit şi la direcţiile de interes teritorial.
- comentarea unor exemple

*Programe de arhitectură din oraşele transilvane

1.Conectată la arhitectura central europeană, arhitectura religioasă din

oraşele transilvane prezintă în general forme ale Goticului: Biserica Sf. Bartolomeu
din Braşov (sec.XIII), Biserica Neagră (1384-1477), biserica evanghelică din
Sibiu (sec.XIV-XV), ca şi biserica "din deal" din Sighişoara (1345-1515) sau
biserica Sf. Margareta din Mediaş (sec.XIV-XV).
Uneori aceeaşi construcţie poartă amprenta unor stiluri diferite, rezultat al
unor distincte etape de construcţie. Astfel, biserica evanghelică din Sebeş (sec.
XIII-XIV), începută în stil romanic, a fost continuată cu un splendid cor gotic;
catedrala Sf. Mihail din Alba Iulia (sec.XIII-XVII), cel mai valoros monument de artă
medievală din Transilvania, îmbină forme ale Romanicului târziu cu unele ale
Goticului, precum şi cu completări de mică amploare din epoca Renaşterii.

-1526, bătălia de la Mohacs, Ungaria tranformată în paşalâc,

-1541, Transilvania - voievodat independent sub suzeranitate turcească;
 6

- întrerupere până la sf. sec.XVII a relaţiilor cu lumea central europeană; cca.

150 de ani de evoluţie proprie a formelor arhitecturale, contaminate deja de
Renaştere, dar în domeniul construcţiilor civile;
-1556, Dieta hotărăşte secularizarea averilor bisericii catolice - nu mai sunt
fonduri pentru a realiza construcţii religioase de amploare;
- protestantismul preia bisericile catolice existente.

Singura construcţie religioasă transformată în stil renascentist - biserica

evanghelică din Bistriţa (sec. XIV-XVI), iniţial bazilică gotică cu trei nave.
De-abia după ocupaţia habsburgică (1699), ofensiva catolică va determina
ridicarea unor construcţii religioase noi, de factură barocă. Ex. biserica romano-
catolică din Timişoara (1736-1773), catedrala romano-catolică din Oradea
(1750-1779) împreună cu palatul episcopal.

2. Locuinţele - formă îngustă a lotului; până în sec. XV, locuinţe cu caracter

modest. Dezvoltarea oraşelor modifică statutul social al unei pături importante -
patriciatul urban - care îşi construieşte, pe loturile existente, înglobând adeseori părţi
ale vechilor construcţii de factură medievală, noi locuinţe de factură renascentistă.

Caractere definitorii:
- la parter, spre stradă ---> atelierul sau prăvălia, gang de trecere spre curte
- etaj cu dublu tract spre stradă
- uneori soluţii constructive (sisteme de boltire) şi elemente sculptate
renascentiste - ancadramente, portaluri
- regim închis al fronturilor stradale; în zonele intens comerciale - pieţe -, unde
etajul este în parte susţinut de arcaturi continue. Ex. Bistriţa, Sibiu, Braşov
- faţade viu colorate, uneori pictate

In sec. XVIII, după ocuparea habsburgică, accesul nobilimii, până atunci fără
drepturi în cadrul oraşelor ---> palate - construcţii ample, ocupând mai multe loturi,
organizate în jurul unor curţi interioare cu decor baroc; proces de transformare a
construcţiilor existente, sau chiar de demolare a lor, accelerat în a doua jumătate a
sec. XIX, astfel încât s-au păstrat prea puţine case renascentiste şi cu atât mai puţin
ale epocilor anterioare.

3. Alte construcţii orăşeneşti: casa sfatului - în afară de Braşov, amplasată

într-unul din turnurile fortificaţiei oraşului, sau amenajate în foste construcţii de locuit;
la fel şi hanurile; şcolile - funcţionau în construcţii noi, asemănătoare locuinţelor, fie
în mănăstiri dezafectate.

*Construcţii în afara oraşelor

§ Castele şi curii
Reşedinţe de ţară ale nobilimii, principilor şi guvernatorilor Transilvaniei.
Castelul - funcţiune de locuire, incluzând şi ample spaţii gospodăreşti legate
de exploatarea proprietăţii, precum şi reduse amenajări defensive. Curia - mai
modestă; fie locuinţă temporară a unui nobil de la oraş, fie reşedinţă permanentă a
unui nobil mai puţin înstărit; amplasată şi ea în cadrul moşiei . Uneori o mai veche
curie este amplificată şi transformată în castel.
 7

Primele realizări mai importante în domeniul rezidenţial nobiliar în epoca

Renaşterii - transformări ale unor cetăţi, sacrificându-se vechile rosturi militare în
favoarea unor noi cerinţe ale epocii: modificări şi amplificări ale spaţiilor interioare,
amplificarea relaţiei cu exteriorul prin mărirea golurilor ferestrelor, utilizarea unor
spaţii deschise şi acoperite - logii. Ex. Hunedoara, Făgăraş.
Castelele nou construite: configuraţie de plan - patrulater mai mult sau mai
puţin regulat; 2-3 niveluri; dublu tract cu logii, turnuri de colţ (amintire a funcţiunii
defensive, transformată acum în decor). Materiale de construcţie: piatră, piatră +
cărămidă, uneori paiantă; sisteme de boltire diverse sau acoperirea încăperilor cu
tavane de lemn pictat; ornamentaţia faţadelor - ancadramente de piatră sculptată
ale uşilor şi ferestrelor, portaluri de intrare cu steme şi inscripţii; grădini şi chioşcuri
(sau case de vară) accentuează relaţia cu exteriorul.

- 1620-1650 - perioadă de mare avânt constructiv în domeniul rezidenţial:

Ex. Aghireş, Buia, Dumbrăveni, Lăzarea, Vinţu de Jos, Mănăstirea, Criş,
Medieşul Aurit.
- după cucerirea habsburgică, reşedinţe de factură barocă sau cu
transformări baroce: la Gorneşti, Bonţida, ş.a.

§ Arhitectura bisericii greco-catolice

Tot de factură barocă vor fi şi bisericile zidite de românii trecuţi la biserica
unită greco-catolică, ce vor avea din 1699, dreptul de a-şi zidi propriile lăcaşe de cult
în oraşe.

§ Ctitorii ale domnilor din M şi TR

Ctitorii ale domnilor din principatele române vecine - ca bisericile din Vad şi
Feleac zidite de Stefan cel Mare, biserica din Scheii Braşovului ridicată de Petru
Cercel, mănăstirea de la Sâmbăta şi bisericile din Făgăraş şi Ocna Sibiului,
construite din porunca şi cu cheltuiala lui Constantin Brâncoveanu.

ORAŞELE IN SECOLUL AL XVIII-LEA

1. Ţara Românească şi Moldova:

- oraşele îşi continuă dezvoltarea lentă, spontană, de până atunci. Constantin
Brâncoveau a anihilat total structura medievală a conducerii oraşelor, centralizănd
integral administrarea acestora.
- interesul aparte pe care-l prezintă proiectul de cod urban al lui Mihail Fotino,
elaborat în timpul primei domnii a lui Alexandru Ipsilanti (1775-1777). El reprezintă un
prim ansamblu de reguli elementare ale construcţiei urbane, bazat pe preluarea unor
vechi texte bizantine; proiectul de cod urban încearcă să introducă dreptul cutumiar
românesc în dreptul scris.
2. Transilvania:
- contextul politic: înfrângerea turcilor la Viena (1683) a fost urmată de
expansiunea austriacă spre răsărit şi în 1686 Transilnvania trece sub protectoratul
împăratului austriac. Diploma leopoldină (1691) şi pacea de la Karlowitz (1699)
consfinţesc instaurarea stăpânirii habsburgice asupra principatului. Prin pacea de la
Passarowitz (1718), imperiul habsburgic îşi asigură stăpânirea asupra Olteniei
(pentru o perioadă de 20 de ani) şi asupra Banatului.
 8

- consecinţeţe asupra structurii defensive teritoriale. Introducerea, de către

austrieci, a sistemului de fortificaţii de tip Vauban; caracteristici, materiale de
construcţie. Exemple de cetăţi militare: Alba Iulia, Arad, Oradea.
- oraşe noi:
a. Blaj, după un plan întocmit la Viena, la solicitarea episcopului
Inocenţiu Micu. Cea mai semnificativă parte este marea piaţă, având pe o latură
clădirea barocă a catedralei mitropolitane greco-catolice şi construcţiile care au
adăpostit şcolile Blajului.
b. Gherla, oraş fondat în primii ani ai secolului, de o colonie de armeni,
după un plan întocmit, probabil, la Roma. Caracteristicile planului, a locuinţelor şi
prezenţa elementelor decorative baroce.
c. Timişoara. Construcţia noului oraş (în urma demolării oraşului
medieval, cucerit de la armatele otomane), se înscrie în vastele măsuri de amenajare
a teritoriului (regularizarea şi canalizarea râurilor, asanarea mlaştinilor, realizarea
satelor pe plan prestabilit etc. Este proiectată o nouă fortificaţie şi, după principii
urbanistice noi, planul oraşului din interiorul fortificaţiilor (cetatea). Caracteristicile
principale ale oraşului: trama stradală ortogonală, insule regulate, fronturile continue,
ponderea pieţelor (ca reflex al spaţialităţii baroce), regulile de construire a clădirilor,
tipologia imobilelor de locuit etc.
- noua imagine a oraşului: influenţa apariţiei noilor biserici baroce asupra
siluetei urbane şi importanţa realizării marilor palate baroce asupra configuraţiei
spaţiale, volumetrice şi formale a spaţiului urban.

MOLDOVA ŞI ŢARA ROMÂNEASCĂ - sec XIV-XVIII

* Intemeierile
° TR ---> pe locul unor voievodate şi cnezate preexistente,
localităţi săseşti, Moldova ---> dezvoltare şi consolidare rapidă datorată
drumurilor comerciale ("drumul moldovenesc" care îl înlocuieşte pe cel "tătărăsc")

° Actul întemeierii
* act de autoritate, de insubordonare faţă de Regatul maghiar
* întemeiere de independenţe locale ce-şi afirmă existenţa prin
înscăunarea unui principe şi aderarea la cultul bizantin, cult care: este
diferit de cel oficial din Regatul maghiar din care provin întemeietorii, este cultul
populaţiei existente, poartă aura imperială şi are calitatea de a avea centrul la
oarecare depărtare ce face grea sau imposibilă o intervenţie din acea zonă

° permanenţe - vecinătatea unor mari puteri

* nesiguranţa zilei de mâine, conştientizarea pericolului
permanent
* neatârnarea ---> credinţă în valorile tradiţionale, exprimarea
ataşamentului faţă de creştinismul ortodox (N.Iorga)

° structura socială
- ţărănime - liberă (răzeşi, moşneni)
- rumâni, iobagi, clăcaşi, posluşnici

- boieri - mari proprietari

- dregători
 9

- căpetenii de oşti alături de domni până la MV

- orăşeni - oraşul ---> proprietate domnească, primeşte de la domnie

privilegiul autonomiei admnistrative,
autoritatea domnească şi, din veacul XVII, cea
boierească exercitându-se totuşi destul de puternic, iar
autoritatea orăşenească rămâne cu prerogative minore

* meşteşugari, negustori, a căror ocupaţie este şi aceea

de cultivatori
* "burghezie de import" , negustorimea nu alcătuieşte o
stare socială ci este mai curând privită ca o posibilitate
de ascensiune spre ranguri boiereşti
* primele înregistrări de bresle, târziu: sec. XVII ---> 1641
* cler înalt şi parohial
* boierime, mai ales din sec. XVII

*instituţiile
° forma de guvernământ ---> domnie absolută; domnul "stăpâneşte întreg
pământul ţării, exercită funcţia legislativă, administrează ţara, împarte dreptatea,
exercită funcţia militară."

° sfatul domnesc, curtea domnească, dregătorii

° biserica ---> structura şi ierarhiile religioase bizantine
° oştirea - "de la întemeiere la fanarioţi, armata a cunoscut ... transformări
radicale; oastea cea mare, singura care putea mobiliza ţara întreagă împotriva
pericolului extern, şi-a pierdut treptat însemnătatea în favoarea oastei domneşti
şi a steagurilor boiereşti". Si acestea îşi pierd importanţa "crescând în schimb rolul
trupelor recrutate din mica nobilime şi din ţărani liberi, dornici de a sluji în schimbul
unor privilegii de ordin social şi economic"
° şcoala

* Bizanţ după Bizanţ

*Programe de arhitectură -
arhitectura secolelor XIV-XVIII în TR şi M, o "arhitectură de ansamblu" "

MOLDOVA

* Primele biserici
Curând după înscăunarea sa ca domn al voievodatului independent al
Moldovei (1359), Bogdan I pune să se zidească biserica Sf. Nicolae din Rădăuţi.
Aceleiaşi epoci i se datorează zidirea bisericii Sf. Treime din Siret.

* Epoca lui Stefan cel Mare - programe de arhitectură

Spre deosebire de celelalte civilizaţii sud-est europene, devenite după
cucerirea otomană civilizaţii precumpănitor ţărăneşti, manifestările de cultură din
Tările române au fost, în mare majoritate, iniţiate şi sprijinite material de către
voievozi, boieri, de către înalte feţe bisericeşti. Intre aceşti "patroni ai artelor", figura
 10

lui Stefan cel Mare - domnitor al Moldovei între anii 1457 şi 1504 - este una dintre
cele mai strălucite. El este unul dintre marii conducători ai luptelor cu caracter de
cruciadă duse împotriva puterii otmane, "atlet al creştinătăţii" - cum îl numeşte Papa
Sixtus IV.
Sub patronajul şi la îndemnul său, o activitate constructivă de mare amploare
se desfăşoară în Moldova. Cetăţi noi sunt construite acum, cele vechi sunt mărite;
împreună cu ele, mânăstirile întărite alcătuiesc un complex defensiv pe care se
bizuie independenţa ţării. Dar adevărata măsură a acestei activităţi o dau cele circa
30 de biserici zidite la porunca sau în epoca marelui domnitor. Bisericile de curte
sau de mânăstire ridicate acum, fac mărturia unei arte constructive fără egal,
îmbinând tradiţia bizantină cu influenţe occidentale într-o manieră ce va defini secole
de-a rândul specificul arhitecturii moldovene.

* Bisericile

- arhitectura bisericilor lui Stefan - o arhitectură "a zidului"

------------------------------------------------------------------------------
* elemente cu care "lucrează" această arhitectură
- zidul + contrafortul
- arcele piezişe
- arce piezişe intersectate
- arce etajate
- multiplicarea încăperilor
---------------------------------------
* rezultate
- componente ale unei spaţialităţi dinamice
*tipologie aparte
*diferenţierea tratării încăperilor
*lumina
*efecte sculpturale ale structurii
*ansamblul naos-turlă

- Biserica de la Pătrăuţi (1487), biserica Sf. Ilie de lângă Suceava (1488),

Alte biserici, utilizând boltiri susţinute de arce piezişe sunt zidite la curţile
voievodului din Vaslui (1490), Bacău (1491), Hârlău (1492), Iaşi (1491-1492),
Botoşani (1496), Piatra Neamţ (1497), ca şi la Dorohoi (1495), biserica mânăstirii
Neamţ (1497), în care spaţiilor rituale li se mai adaugă un pridvor închis şi o gropniţă
- încăpere între pronaos şi naos, destinată mormintelor ctitorului şi familiei sale.

* Bisericile secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea

* Cele două linii evolutive de deschidere a pridvorului

- Neamţ
- Sf. Dumitru din Suceava
- Probota
---------------------------------------
- Arbora
- Humor
- Părhăuţi
- Baia
 11

- Moldoviţa
- Voroneţ

De numele lui Petru Rareş - fiu al lui Ştefan şi domnitor al Moldovei - şi de

veacul al XVI-lea se leagă o altă strălucită manifestare a geniului artistic românesc:
bisericile cu pictură exterioară. La Arbora, Probota, Humor, Moldoviţa, Suceviţa
şi Voroneţ, splendide picturi îmbracă în totalitate pereţii exteriori ai bisericilor,
ilustrând scene din Vechiul şi Noul Testament.

* Bis. mănăstirii Galata (sf. sec. XVI) - influenţe ale arhitecturii religioase
din Valahia

* Studii de caz sec XVII - păstrarea tiparului, modificări ale formei

- Golia
- Trei Ierarhi
- Dragomirna
----------------------------------------------------------------------------------

* Evoluţie în sec. XVIII

- reducerea lăţimii pridvorului, surmontat acum de un turn-clopotniţă (uneori cu
rol de apărare)
- componente arhitecturale şi decorative de influenţă muntenească (vezi Sf.
Teodori din Iaşi )
- modificarea tiparului spaţial-planimetric şi renunţarea la elementele
structurale şi decorative tradiţionale în favoarea preluării unor modele occidentale.

* Mănăstirile Moldovei
Un capitol aparte din arhitectura Moldovei îl constituie mânăstirile. Locuri de
desfăşurare a vieţii monahale de tradiţie bizantină, ele au fost în acelaşi timp gândite
şi realizate ca puncte de apărare şi refugiu în vremuri de restrişte. Ridicate în
secolele XV-XVII, mânăstirile de la Neamţ, Putna, Bistriţa, Secu, Probota, Galata,
Suceviţa, Moldoviţa, Slatina, Solca, Cetăţuia, Dragomirna îşi înalţă şi azi
puternicele ziduri cu turnuri semeţe, ca de cetate. La adăpostul lor, călugări caligrafi,
întocmitori de cronici, miniaturişti, zugravi de biserici şi pictori de icoane, mai târziu
tipografi, au creat opere de valoare, expresie a originalei culturi româneşti.

ŢARA ROMÂNEASCĂ

* Arhitectura religioasă

§ "Bisericile începuturilor"
Sub conducerea lui Basarab I se întemeiază, la ~1330, primul stat
independent românesc - Tara Românească (Valahia).
- biserica domnească Sf. Nicolae (terminată în 1352), plan "în cruce greacă
înscrisă", tip constantinopolitan
- biserica mânăstirii Cotmeana (sf. sec. XIV) aduce elemente spaţiale şi
decorative din lumea bizantino-balcanică. De plan dreptunghiular, cu cele două
abside ale altarului de-abia sugerate, ea este îmbrăcată într-o haină monocromă de
cărămidă aparentă, ale cărei unice accente coloristice sunt date de podoaba
discurilor de ceramică smălţuită.
 12

- biserica mânăstirii Cozia (1387-1388), ctitorie a lui Mircea cel Bătrân, are
un plan treflat, cu turla rdicată deasupra naosului, asemănătoare cu modelul .
- biserica mânăstirii Dealu (1499-1501) aduce ca inovaţie sporirea numărului
de turle şi decorarea faţadelor placate cu piatră, prin registre de arcaturi inspirate din
arhitectura caucaziană.
- biserica mânăstirii Argeşului (terminată la 1517), ctitorie a lui Neagoe
Basarab, stabileşte un nou tip de construcţie, cu pronaosul lărgit incluzând o incintă
interioară de coloane. Se adoptă acum o siluetă cu patru turle şi o decoraţie care,
deşi inspirată după cea a bisericii mânăstirii Dealu, este cu mult mai fastuoasă.
- biserica mânăstirii Snagov (1517-1521) a fost înălţată de acelaşi ctitor,
probabil după modelul bisericilor de la Muntele Athos. Naosul reia aici forma de
"cruce gracă înscrisă", căreia i se alătură două abside laterale. Pronaosul, cu turlă
proprie susţinută de patru stâlpi centrali, a fost iniţial un pridvor.

§ Cristalizarea stilului sf. sec. XVI - sec. XVII

- biserica mare a Curţii din Târgovişte (pridvorul deschis)

- biserica mănăstirii Mărcuţa
- biserica mănăstirii Mihai Vodă

- tipologie şi parament

* Programe de arhitectură în secolul al XVII-lea

Promovată de domnitori cultivaţi, încurajată de condiţii istorice favorabile,

arhitectură cunoaşte o înflorire fără precedent sub domniile lui Matei Basarab (1632-
1654), Serban Cantacuzino (1678-1688), Constantin Brâncoveanu (1688-1714),
Stefan Cantacuzino (1714-1716). Avântul activităţii constructive duce la zidirea unui
mare număr de ansambluri şi edificii, răspunzând unor funcţiuni diferite:

* mănăstiri (Brebu, Plumbuita, Căldăruşani, ca şi marile mănăstiri olteneşti:

Brâncoveni, Bistriţa, Arnota, Duntr-un Lemn sunt doar câteva dintre
ansamblurile monastice ale acestei epoci). Un suflu nou, cu vădite influenţe ale
Renaşterii şi Barocului occidental - primite pe filieră transilvană dar şi direct, din zona
Padovei şi Veneţiei - animă zidirile mănăstirii Hurezi, ctitorie strălucitoare a lui
Constantin Brâncoveanu. Mai mult decât oricare dintre construcţiile epocii, ansamblul
de la Hurezi precum şi edificiile care îl compun au constituit modele pentru realizările
arhitecturale de până la jumătatea veacului al XVIII-lea.

* hanuri orăşeneşti (mai ales hanurile din Bucureşti, Craiova, Piteşti)

* curţi domneşti şi boiereşti (de la tipul de curte fortificată a veacului al
XVII-lea, la reşedinţele brâncoveneşti de la Potlogi şi Mogoşoaia - al căror
model va fi preluat timp de circa 50 de ani -, urmate de construcţii mai modeste, din
nou cu caracteristici defensive, ale sfârşitului de veac XVIII).

- funcţiune şi rezolvare arhitecturală

- "sinteza muntenească" (portice, pridvoare, cursive, foişoare, loggii -
transparenţă interioară şi exterioară

MOLDOVA ŞI TARA ROMÂNEASCĂ sf. sec. XVIII - înc. sec. XIX

 13

*Nordul Moldovei - hanurile de drum

*Oltenia - Culele şi bisericile pictate

Două caracteristici ale secolului al XVIII-lea au marcat semnificativ arhitectura
din Valahia, mai ales în zona Olteniei. Cea dintâi este permanenta nesiguranţă
provocată de desele schimbări de domni şi de şi mai desele năvăliri în scop de jaf ale
paşalelor de la Dunăre. Ea a determinat fortificarea multor reşedinţe boiereşti sau
zidirea unor noi reşedinţe întărite. În zona Olteniei, această fortificare s-a manifestat
mai ales prin construirea de cule. Fie izolate, fie făcând parte din ansamblul unei
curţi, culele româneşti au ca model construcţiile cu acelaşi nume şi funcţiune din
sudul Dunării. Spre deosebire însă de acestea, culele din Măldăreşti, Groşerea,
Broşteni sau Curtişoara au la ultimul nivel un foişor sau o loggie - amprentă a
tradiţiei deja constituite în Valahia.
Cea de a doua caracteristică a secolului al XVIII-lea se referă la apariţia unei
pături ţărăneşti înstărite, a unor comunităţi rurale independente de marile latifundii, a
căror vitalitate se manifestă prin ctitorirea unui mare număr de biserici săteşti.
Trăsătura definitorie a celor cca. 200 de astfel de biserici care se mai păstrează din
această categorie o constituie picturile exterioare. La bisericile din Slătioara,
Păuşeşti-Măglaşi, Câinenii Mari şi Câinenii Mici, la Neghineşti-Cacova, Urşani,
Horezu, registrul superior sau întreaga faţadă înfăţişează în culori vii Apostoli şi
Sibile, scene laice reprezentând obştea ctitorilor. Pilde din cărţile populare care
circulau în epocă sau motive vegetale alcătuind decoraţii luxuriante sunt de asemeni
prezente. De cu totul altă factură decât picturile exterioare din Moldova secolului al
XVI-lea, frescele ce împodobesc bisericilor olteneşti pot fi socotite strălucite
exemplare ale arhitecturii populare de zid.

SECOLUL AL XIX-LEA

1. Cadrul istoric general a fost marcat de contextul politic diferit al provinciilor

româneşti. Transilvania a făcut parte, până la primul război mondial, din imperiul
austro-maghiar, în timp ce Ţara Românească şi Moldova au urmat calea desprinderii
de suzeranitatea otomană prin perioada guvernării ruseşti şi a Regulamentelor
Organice, a unirii principatelor şi a Războiului de independenţă. Proclamarea
regatului României, în 1881, prin care a debutat o perioadă de mare stabilitate
politică, fapt care a avut influenţe favorabile asupra dezvoltării economice.
- modernizarea treptată, a societăţii, s-a bazat (sub puternica influenţă
occidentală) pe formarea structurilor capitaliste, pe elaborarea legislaţiei statului
burghez, pe creşterea economică, în special cea industrială etc. %n consecinţă, în
mediul urban se modifică semnificativ componenţa populaţiei, odată cu sporirea
profesiunilor eminamente urbane.
2. Transformarea teritoriului: apariţia şi extinderea rapidă (după 1860) a
reţelei de cale ferată, care a condus la urbanizarea unor teritorii şi la scăderea rolului
teritorial al unor importante localităţi de până atunci. Dezvoltarea accentuată a
transportului pe Dunăre - în urma păcii de la Adrianopol şi a înfiinţării Comisiei
Europene a Dunării - şi maritim, prin creşterea importanţei portului Constanţa.
3. Modernizarea urbană revine administraţiilor locale, eligibile; principalul
instrument de control al dezvoltării urbane sunt diferitele reglementări urbanistice şi
arhitecturale şi, imediat după 1900, planurile de sistemartizare (Timişoara, Braşov,
 14

Bucureşti). Modelele urbanistice aplicate sunt cele occidentale, în Vechiul Regat, şi

cele central-europene (ca până atunci), în Transilvania.
4. Categorii de intervenţii urbanistice:
- oraşe noi şi restructurarea radicală a celor existente: porturile dunărene, din
perioada regulamentară până în anii `50. Exemple de oraşe noi (T. Măgurele, T.
Severin, Olteniţa etc.) şi de restructurare ale fostelor raiale (Giurgiu, Brăila).
Caracteristicile planurilor şi importanţa lor pentru urbanismul românesc.
- extinderea oraşelor existente; semnificative sunt exemplele de extinderi
regulate, prin parcelări de diferite dimensiuni: Galaţi, Constanţa, Predeal.
- transformarea oraşelor existente:
- modificări/rectificări ale tramei stradale: alinierea străzilor şi raportarea
clădirilor la aceasta; trasarea unor noi axe majore de circulaţie (bulevardele
bucureştene) şi aplicarea parţială a modelului haussmannian
- modificarea parcelarului - adaptarea (prin dimensiuni) pentru funcţiuni
urbane; parcelarea marilor proprietăţi funciare - apariţia cartierelor (parcurilor),
bazate pe modelul fizic al oraşelor-grădină, însoţite de reguli de construcţie (parcul
Filipescu, parcul Ioanid din Bucureşti), ca şi a primelor cartiere de locuinţe ieftine.
- unificarea organismului urban (zona intra-muros cu cea extra-muros),
prin demolarea fortificaţiilor în oraşele din Transilvania; aplicarea limitată, parţială, a
principiilor ringului vienez. Exemple: Timişoara, Braşov, Sibiu, Cluj.
- amenajarea spaţiilor publice de agrement (parcuri, grădini); îmbinarea
principiilor clasice de compoziţie cu cele peisagere. Exemple.
- modificarea imaginii urbane, prin înlocuirea parţială a fondului
construit anterior, prin arhitectura de factură occidentală a secolului al XIX-lea şi prin
ordonarea fronturilor stradale;
5. Programe de arhitectură
- apariţia şi consacrarea unor noi programe de arhitectură, în concordanţă cu
noua civilizaţie urbană; categorii de echipamente publice: clădiri pentru învăţământ,
pentru cultură, administraţie, instituţii bancare, pieţe şi hale alimentare etc., şi
exemplificare.
- locuinţa societăţii burgheze: ideea de confort modern; apariţia unor noi
tipologii a locuinţei: de la reşedinţa nobiliară la imobilul de raport - cazul
Bucureştiului.
- independenţa relativă a programelor faţă de curentele arhitecturale.
6. Principalele orientări stilistice
- contextul cultural: orientarea din ce în ce mai accentuată spre civilizaţia şi
cultura europeană; modernizarea a fost sinonimă cu occidentalizarea. Apartenenţa
Transilvaniei, a Banatului şi a Bucovinei la sfera de influenţă culturală central-
europeană a asigurat o asimilare firească a arhitecturii secolului al XIX-lea. %n Ţara
Românească şi Moldova a avut loc însă o mutaţie radicală, arhitecturile occidentale
reprezentând un import. Acest transfer cultural a fost facilitat de:
- prezenţa arhitecţilor străini (stabiliţi temporar sau definitiv în România),
veniţi în special din Franţa, dar şi din Germania, Austria şi Italia.
- formarea primilor arhitecţti români în şcolile din străinătate
- înfiinţarea, în 1891, a şcolii de arhitectură din Bucureşti, după modelul
învăţământului practicat la Ecole des Beaux Arts din Paris.
a. Clasicismul
- principalele caracteristici ale arhitecturii neo-clasice europene
- clasicismul din România, activ în prima jumătate a secolului al XIX-lea, s-a
situat departe de opţiunea formală clară şi de dezbaterea doctrinară; el a avut un
 15

caracter "aplicativ", pragmatic, asociindu-se o nouă accepţiune a frumosului

(simplitatea şi rigoarea expresiei plastice) - legată şi de deşteptarea sentimentului
istoricităţii (latinismul Şcolii Ardelene şi elenismul Academiilor domneşti din Bucureşti
şi Iaşi) - cu noi cerinţe funcţionale.
- Ţara Românească şi Moldova. Bisericile şi reşedinţele ample (palate, case
domneşti şi boiereşti) au constituit domeniul principal de manaifestare al
clasicismului. %n ambele cazuri, are loc o evoluţie similară: într-o primă fază formele
clasice au fost aplicate doar la exterior, pentru ca apoi să aibă loc şi transformarea
planimetrică. Analiza unor exemple de biserici (Ruset, din Botoşani, respectiv
bisericile din Leţcani, Teiul Doamnei - cu plan central - şi Frumoasa din Iaşi - pe plan
longitudinal) şi de reşedinţe (palatul de pe ziduri, Frumoasa şi Universitatea veche,
ambele la Iaşi, Casa Creţulescu din Bucureşti, respectiv Casa Balş şi Casa Başotă
din Iaşi, Palatul domnesc al lui Grigore Ghica, Bucureşti). Activitatea lui Alexandru
Orăscu (1817-1894) şi principalele sale construcţii clasiciste.
- Transilvania. %n general, clasicismul din Transilvania recurge la o simplitate
şi austeritate extremă, utilizând un număr redus de elemente esenţiale. Analiza unor
exemple semnificative: palatul Toldalaghi-Korda şi Primăria din Cluj, Edificiul
şcoalelor române din Braşov, biserica reformată din Cluj şi Catedrala romano-
catolică din Satu Mare.
b. Romantismul
- Arhitectura a fost reflexul marilor idei romanrice: originalaitatea şi afirmarea
geniului creator individual, libertatea absolută de creaţie, căutarea expresivităţii şi a
caracterului operei (în defavoarea frumosului), a pitorescului etc. Recuperarea
trecutului (altul decât cel al antichităţii) a condus la descoperirea valenţelor
arhitecturii gotice, fără însă ca ahitecturile romantice să se identifice cu neogoticul.
- Realizările din România se înscriu, în majoritatea cazurilor, în direcţia
utilizării cu preponderenţă a fragmentului gotic, într-o compoziţie în care acesta îşi
pierde conotaţia originală. Analiza unor exemple semnificative: parcurile din perioada
regulamentară, palatul Şuţu, transformările aduse de Schlatter mănăstirilor Tismana
şi Bistriţa, casa Librecht, palatul de la Ruginoasa, castelul de la Bonţide,
monumentele funerare etc. Romantismul tărziu al Palatului administrativ de la Iaşi.
c. Eclectismul
- curent cultural care cuprinde cele mai importante manifestări arhitecturale ale
sec. XIX. Procedeul eclectic constă, în arhitectură, în concordanţă cu spiritul pozitivist
al secolului, în trei momente distincte: alegerea unor monumente ale trecutului şi
demontarea lor în elemente componente, clasificarea acestora şi, apoi, remontarea
lor după principii istorice (compoziţie stilistică) sau după tipologii caracteristice
destinaţiei. Scopul operativ - crearea unui obiect arhitectural nou faţă de cele
anterioare, coerent în părţile sale. Eclectismul a contribuit la lărgirea câmpului de
observare şi analiză, ca primă aplicare a metodei experimentale în arhitectură.
- arhitectura eclectică a fost în relaţie directă cu academiile de arhitectură şi,
implicit, cu academismul, înţeles ca încercare de verificare obiectivă a produsului
artistic şi ca metodă de învăţare. Cea mai importantă academie a fost Ecole des
Beaux Arts de la Paris; prin celebrul său tratat, Julien Guadet a propus o viziune
unificată a teoriei şi practicii, o metodă de lucru bazată pe utilizarea nediferenţiată a
exemplelor oferite de istorie.
- pătrunderea eclectismului în România (atât în Transilvania cât şi în Vechiul
Regat), spre sfârşitul secolului, a concis cu o perioadă de creştere economică şi, prin
urmare, de avânt constructiv. Eclectismul a devenit, cu mare rapiditate, un limbaj de
consum, aflat la îndemâna arhitecţilor (români şi străini), a constructorilor sau a
 16

proprietarilor înşişi. Această situaţie explică imensa cantitate de clădiri eclectice, de

la cele mai reprezentative construcţii administrative, până la locuinţele modeste de
serie, care au marcat decisiv configuraţia oraşelor. Analiza unor exemple, cu
semnalarea referinţelor istorice.

ARHITECTURA NEO-ROMÂNEASCA
până la primul război mondial

1. Premise
- arhitectura neo-românească se înscrie în mişcarea romantismului european,
de redeşteptare a spiritului şi a identităţii naţionale, care, în cazul particular al
României, a dominat întregul secol al XIX-lea, nu numai în sfera ideologiilor artistice,
ci în primul rând, pe aceea a politicului. %n privinţa arhitecturii nu mai era vorba de
recuperarea istoriei, în general, ci pe aceea naţională.
- precursori: Alexandru Odobescu şi Dimitrie Berindei, care afirmă, la mijlocul
secolului, necesitatea unei arhitecturi româneşti, ca şi sursele principale ale acesteia:
vechea arhitectură cultă şi arhitectura populară.
- sporirea interesului pentru monumenele istorice şi pentru protejarea lor;
reacţia la restaurările lui Lecomte de Nouÿ şi prima lege pentru protecţia
monumentelor.
2. Ion Mincu (1850-1912)
- formaţia sa profesională; sursele sale de inspiraţie: importanţa acordată
bisericii Stavropoleos pentru proiectarea unei noi arhitecturi în forme naţionale.
- lucrările - manifest: casa Lahovari (1886), Şcoala centrală de fete (1890),
Bufetul de la Şosea (1892), proiectul pentru Primăria capitalei (1900-1904); analiza
stilistică. Alte construcţii ale lui I. Mincu.
3. Şcoala de arhitectură
- începuturile învăţământului românesc de arhitectură (1891) şi formarea
studenţilor în spiritul arhitecturii iniţiate de Mincu: proiectele în "stil neo-românesc" şi
releveele după vechile monumente naţionale.
4. Principalii protagonişti ai perioadei: Petre Antonescu, Grigore Cerchez,
Nicolae Ghica Budeşti, Cristofi Cerchez. Analiza unor clădiri semnificative pentru
căutările lor plastice.

CULTURA ARHITECTURALA A PERIOADEI INTERBELICE

1. Condiţiile generale politice şi economice: noua realitate a ţării după

Marea Unire - populaţia şi suprafaţa tării; Constituţia din 1923 şi unificarea
administrativă. Regimul politic. Dezvoltarea economică: criza de supraproducţie din
1928-32 şi momentul de vârf din 1938.
2. Contextul cultural: afirmarea noilor generaţii de intelectuali; pluralismul
expresiei artistice. Disputa tradiţionalism - modernitate şi căutarea identităţii spirituale
naţionale; o perspectivă diferită asupra spaţiului rural şi asupra valorilor istorice.
3. Arhitectura şi urbanismul:
- culturi diferite ale urbanului: Vechiul Regat şi teritoriile care au aparţinut
imperiului austro-ungar
- dezbaterea de idei şi protagoniştii; noutatea în peisajul arhitectural
românesc. Rolul principalelor reviste de arhitectură: "Arhitectura" (1906-1944);
"Urbanismul" (1932-1942); "Simetria" (1939-1947); "Buletinul Comisiunii
Monumentelor Istorice" (1908-1945).
 17

4. Urbanismul şi evoluţia oraşelor.

- cadrul legislativ: prezenţa problemelor de sistematizare în legile
administrative; "Instrucţiunile şi normele pentru întocmirea planurilor de
sistematizare" din 1939; legislaţia locuinţei.
- teoria urbanismului: importanţa lui Cincinat Sfinţescu - "Urbanistica generală
şi specială", "Superurbanismul". Alte contribuţii teoretice: Ion Davidescu, Duiliu
Marcu, Alexandru Zamphiropol.
- amenajarea teritoriului: proiecte pentru amenajarea litoralului şi a văii
Prahovei
- importanţa planurilor de sistematizare în comparaţie cu intervenţiile propriu
zise; analiza unor exemple de planuri de sistematizare: Sibiu, Bucureşti, Iaşi
- categorii de operaţii urbanistice: localităţi noi (staţiuni maritime) şi cartiere în
oraşele existente; proiecte şi intervenţii în zonele centrale: amenajări de spaţii
publice urbane.
5. Curentele arhitecturale. A fost perioada cu cea mai mare varietate de
orientări şi căutări stilistice, existând diferenţe notabile între Vechiul Regat şi teritoriile
alipite după primul război mondial. Arhitecţii au practicat, deseori, arhitecturi diferite.
Principale curente:
- permanenţa arhitecturii clasicizante: prelungiri ale eclectismului şi, după
1935, manifestări ale clasicismului modern; corespondenţe ale acestuia cu ideologia
perioadei, arhitecţi şi exemple.
- arhitectura Art-Deco, ca primă fază a modernităţii. Caracterisitici principale,
exemple semnificative.
- arhitectura modernă
- arhitectura neo-românească. Schimbarea de atitudine faţă de sursele
tradiţionale de inspiraţie: de la arheologia decorativă spre semnificaţiile profunde ale
arhitecturii populare; rolul decisiv al lui G. M. Cantacuzino în această modificare de
optică. Protagonişti şi realizări importante. Arhitectura neo-românească - stil oficial.
6. Arhitectura modernă
a. Asimilarea
- circulaţia ideilor şi contactele cu mediile avangardiste europene: importanţa
lui Marcel Iancu şi a revistei "Contimporanul" (în perioada 1924-1930).
- climatul cultural general al societăţii româneşti: noua arhitectură este
asimilată noului spiritul al epocii. Principalii beneficiari: intelectualitatea cu deschidere
culturală, diferite societăţi şi instituţii şi, în mai mică măsură, statul. Arhitectura
modernă devine însă rapid un nou limbaj de consum, alături de arhitectura neo-
românească.
- difuzarea arhitecturii moderne - favorizată de boom-ul economic al deceniului
4 - a fost diferită în regiunile ţării: centre mai importante.
b. Principale caracteristici:
- o nouă interpretare funcţională şi spaţială a programelor de arhitectură: şcoli,
clădiri de birouri, hale alimentare, sanatorii, locuinţele sociale etc. Cristalizarea
apartamentului şi a imobilului de raport modern în Bucureşti.
- expresia plastică şi spaţiul interior. Varietatea repertoriului formal
concretizată prin realizările diferiţilor arhitecţi. Atenţia acordată detaliului. Limitele de
asimilare a gândirii moderne, în absenţa discursului critic: raportul dintre faţada şi
volumetria, de factură modernă, şi planul tributar tradiţiei compoziţionale academiste.
Influenţele celorlalte curente arhitecturale. Principali exponenţi.
 18

- modificarea radicală a imaginii urbane; fragmente urbane unitare (bd.

Magheru şi cartierul Vatra Luminoasă din Bucureşti, faleza de la Eforie Nord etc.) şi
importanţa lor în noua configuraţie estetică.
c. Horia Creangă (1892-1943) - cel mai important reprezentant al
arhitecturii moderne româneşti. Formaţia beaux-artistă (Paris, 1919-1924) şi
începuturile activităţii în România. Etape ale arhitecturii sale:
- până în 1929: căutări în direcţia simplificării formei (cu puternice accente Art-
Deco), şi în direcţia coerenţei spaţial-funcţionale - vila dr. Petru Groza, Deva, 1927,
vila Medrea şi imobilul Pop-Gheorghiu din Bucureşti.
- 1929 - cca. 1936: modernismul deplin, caracterizat prin raţionalitatea
organizărilor funcţionale şi prin utilizarea unui vocabular formal exclusiv modern,
însoţit de teme compoziţionale proprii. Clădiri importante: imobilul ARO, bd. Magheru
(1929-1931), vilele Miclescu, Bunescu şi Cantacuzino, imobilele Davidoglu,
Dumitrescu, Ottulescu, Burileanu-Malaxa etc.
- după 1936: reducerea severă a formei spre esenţial având drept consecinţă
dispariţia poeticii etapei anterioare. Influenţa decisivă pe care a avut-o proiectarea
clădirilor industriale de la Uzinele Malaxa. Alte construţii importante: cele două ARO
(Calea Victoriei, Bucureşti şi hotelul din Braşov), Palatul Culturala din Cernăuţi,
Halele Ober, pavilioanele de expoziţii din parcul Herăstrău.

ARHITECTURA ŞI URBANISMUL DUPA AL DOILEA RAZBOI MONDIAL

1. Contextul:
- schimbarea regimului politic: dispariţia statului democratic - ideologia
comunistă domină integral societatea, iar statul totalitar devine proprietarul aproape
absolut al tuturor domeniilor economiei (naţionalizarea din 1948, colectivizarea
agriculturii din 1962). %ntreaga economie este dirijată centralizat, are loc
industrializarea forţată a economiei.
- efectele asupra arhitecturii şi urbanismului:
- este desfiiţată libera practică a arhitecţilor; aceştia devin funcţionari ai
statului în Institute de proiectare, controlându-se şi limitându-se, astfel, în mod sever,
posibilităţile de creaţie urbanistică şi arhitecturală; relaţia arhitectului cu autoritatea
statului.
- politica de industrializarea forţată a avut drept consecinţă creşterea
rapidă a populaţiei urbane (cu mari dificultăţi de acomodare la modul de viaţă urban),
impulsionarea dezvoltării oraşelor, sporirea necesarului de locuinţe (spaţii de cazare)
şi a dotărilor colective, realizarea unor numeroase noi zone industriale. Dirijarea
investiţiilor s-a făcut după un program strict centralizat.
- exercitarea dreptului de proprietate asupra terenului urban este
simbolică, iar investiţia particulară devine nesemnificativă. S-au creat astfel premisele
proiectării şi realizării unor intervenţii urbanistice de foarte mari dimensiuni.
- statul a dispus de toate verigile actului de construcţie: întocmirea
temei, elaborarea proiectului, terenul, finanţarea, execuţia.
2. Evoluţia arhitecturii şi urbanismului a fost rezultanta influenţei,
determinante, a politicii statului (şi a pcr) şi a curentelor epocii; evoluţia simultană şi
divergentă cu acestea. Intervenţia totală a politicului a avut loc prin hotărârile cc al
pcr şi a consiuliului de miniştri din 1952, prin care s-a decis reconstrucţia socialistă a
oraşelor, înfiinţarea Institutului de Arhitectură (după o perioadă de funcţionare ca
facultate a Politehnicii) şi a tuturor structurilor organizatorice a domeniului.
 19

- etape principale ale evoluţiei politice: cucerirea şi consolidarea puterii

politice, perioada stalinistă, `dezgheţul` anilor `60 şi începutului anilor `70, revenirea
la regimul totalitar absolut până în 1989.
- etape ale arhitecturii şi urbanismului:
a. prelungirea, în anii `50, a culturii arhitecturale interbelice, prin limbajul
raţionalist şi căutările unei arhitecturi de factură naţională
b. episodul arhitecturii realismului socialist (prima parte a anilor `50)
c. arhitectura ”funcţionalistă”, spre sfârşitul anilor `50, şi evoluţia ei în
următoarele 2 decenii - cea mai fertilă perioadă a arhitecturii româneşti postbelice
d. variante ale postmodernului şi recrudescenţa arhitecturii clasicizante
ca expresie a regimului totalitar, după 1977.
3. Urbanismul
- studiile de sistematizare teritorială; amenajarea litoralului
- teoria urbanismului
- practica profesională: dispariţia de facto a dreptului la proprietatea funciară
urbană a facilitat difuzarea principiilor Chartei de la Atena, aplicate în ansambluri
urbanistice de dimensiuni mai mari sau mai mici, în interiorul localităţilor sau la
extinderile acestora. Diferenţa principiilor urbanistice faţă de cele anterioare (bazate
pe mica proprietate şi pe parcelare) produce o ruptură radicală a morfologiei urbane.
Relaţia dintre modernizare şi distrugere. Planul de sistematizare apare la începutul
anilor `60; caracterul sumar al schiţei de sistematizare.
- succesiunea tipurilor de intervenţii urbanistice: completări de fronturi, mici
ansambluri de locuit sau de dotări; cvartalele staliniste; restructurarea unor artere
importante ale oraşelor; marile ansambluri de locuit realizate la periferia localităţilor
sau în zonele slab construite - caracteristicile urbanistice ale acestora; legea străzilor
din 1975 şi recuperarea spaţiului străzii; retorica monumentalului. Intervenţiile asupra
centrelor (istorice) ale oraşelor. Exemplificări pentru toate categoriile..
4. Arhitectura - tipuri de programe de arhitectură
- locuinţa - cel mai important program de arhitectură realizat după război, din
punct de vedere cantitativ; tipizarea şi industrializarea şi efectele asupra configuraţiei
oraşelor.
- dotări de interes public: categorii, exemple, arhitecţi importanţi.
5. Restaurarea monumentelor: rolul Direcţiei Monumentelor Istorice;
desfiinţarea acesteia în 1977.

Sursa: Prof. dr. arh. Anca BRĂTULEANU, Conf. dr. arh. Nicolae LASCU
“ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA” - Note de curs
UNIVESITATEA DE ARHITECTURĂ ŞI URBANISM “ION MINCU”