Teoria Jocurilor

A gandi strategic inseamna sa ai capacitatea de a gandi ceea ce este de negandit Herman Kahn

Teoria jocurilor este o ramura relativ noua a microeconomiei dezvoltata in ultimii 60 de ani. Ea a aparut odata cu publicarea lucrarii The Theory of Games and Economic Behaviour de catre John von Neumann si Oskar Morgenstern in 1944. Acestia au definit jocul ca orice interactiune intre diversi agenti, guvernata de un set de reguli specifice care stabilesc mut a rile posibile ale. Teoria jocurilor utilizeaza trei ipoteze fundamentale: jucatorii se comport a rational; fiecare stie ca ceilalti sunt rationali; toti juca torii cunosc regulile jocului. Jocurile cooperative sunt acele jocuri in care jucatorii comunica liber intre ei inainte de luarea deciziilor si pot face promisiuni (care vor fi respectate) inainte de alegerea strategiilor. Jocurile necooperative sunt jocurile in care jucatorii nu comunica intre ei inainte de luarea deciziilor. Studiind conflictele, economistii au evidentiat avantajele sau dezavantajele unui proces de negociere bazat pe diverse strategii cum sunt cele cstig-pierdere, cstig-cstig sau pierderepierdere. S-a demonstrat ca o strategie bazata pe cooperare este mai avantajoasa dect exacerbarea conflictului. De aici n-a fost dect un pas spre a modela jocuri cu diverse strategii (jocuri cu informatii incomplete, pure, bazate pe coalitii etc.).

Aplicatie
Jocurile cooperative sunt foarte importante in economie. In continuare vom prezenta un scurt exemplu. Presupunem doi jucatori pe nume Dan si Mihai. Dan are o bicicleta, dar ar prefera sa aiba un joc electronic si ar putea sa-l cumpere pentru 80$. Din pacate el nu poseda aceasta cantitate de bani. Putem spune ca Dan isi evalueaza bicicleta la 80$. Pe cand Mihai are 100$ si nicio bicicleta, si ar prefera sa aiba o bicicleta mai mult decat orice lucru care valoreaza 100$. De aici tragem concluzia ca Mihai evalueaza o bicicleta la 100$. Strategiile disponibile pentru Dan si Mihai sunt: a ceda sau a pastra. Altfel spus, Dan poate ceda bicicleta lui Mihai sau o poate pastra, pe cand Mihai poate ceda o parte din banii sai lui Dan sau sa-i pastreze. Este sugerat faptul ca Mihai ii da lui Dan 90$ si Dan ii da bicicleta. Aceasta se numeste schimb. Rezolvare: Problema propusa este un joc static cu doi jucatori, unde multimea discreta a strategiilor se reprezinta in forma normala sub forma unei matrici:
1

In dreptul liniilor va fi unul dintre jucatori cu strategiile posibile ale acestuia; In dreptul coloanelor celalalt jucator cu strategiile acestuia; In interiorul matricei vom trece castigurile posibile. Strategiile posibile vor fi: -pentru Dan: sa cedeze bicicleta sau sa o pastreze (S1{ced, past}; -iar pentru Mihai: sa cedeze banii sau sa-i pastreze (S2{ced, past}. Multimea strategiilor jocului este produsul cartezian intre strategiile individuale. Castigurile: U1(ced, ced) = 100 + 10 = 110$ (adica bicicleta + bani ramasi) U2(ced, ced) = 80 + 10 = 90$ (reprezentand jocul electronic + banii ramasi din tranzactie) U1(ced, past) = 10$ (bani ramasi in urma tranzactiei) U2(ced, past) = 80 + 80 + 10 = 170$ (joc + bicicleta + bani suplimentari) U1(past, ced) = 100 + 100 = 200$ (bicicleta + banii initiali) U2(past, ced) = 0 (a cedat bicicleta) U1(past, past) = 100$ (banii initiali) U2(past, past) = 80$ (bicicleta)

Explicatia: In stanga sus, Mihai are o bicicleta pe care o evalueaza la 100$ si inca 10$ in plus, pe cand Dan are un joc electronic pe care il evalueaza la 80$, plus inca 10$. In stanga jos, Mihai are bicicleta pe care o evalueaza la 100$, plus 100$ pe care o avea initial. In partea din dreapta sus, Dan are un joc electronic si o bicicleta, amandoua valorand 80$, plus 10$ suplimentari, si lui Mihai ii mai raman doar 10$. In partea din dreapta jos, Dan si Mihai au valorile initiale, adica Mihai 100$ si Dan o bicicleta. Daca privim aceasta problema ca un joc necooperativ, atunci ea seamana cu Dilema Prizonierului. A pastra este strategia dominanta, iar (a pastra, a pastra) este echilibrul strategiei dominante. Totusi (a ceda, a ceda) are valori mai bune. Fiind copii, s-ar putea sa nu aiba incredere unul in celalalt si astfel facand ca schimbul sa esueze. Dar piata are o diversitate de institutii care permit adultilor sa realizeze tranzactii benefice amandurora. Astfel, ne-am astepta la o solutie cooperativa si tindem sa credem ca e cea din stanga sus.

Optimul lui Pareto Am observat ca ambii participanti in tranzactia bicicletei vor avea castiguri mai mari daca fac tranzactia. Acesta este punctul de plecare pentru o solutie din jocurile cooperative. Prima data definim un criteriu pentru a clasifica rezultatele din punct de vedere al grupului de jucatori ca un intreg. Putem spune ca un rezultat e mai bun ca altul (ex. stanga sus este mai bun ca stanga jos) daca cel putin o persoana are de castigat si niciuna de pierdut. Aceasta se numeste criteriul Pareto. Daca un rezultat (cum ar fi stanga sus) nu poate fi imbunatatit, adica in cazul in care niciunul nu are de castigat fara ca altul sa aiba de pierdut, atunci spuneam ca rezultatul este Pareto Optimal. Daca ar fi un singur optim Pareto pentru un joc cooperativ, atunci am avea solutia buna. Dar problema este ca, in general, exista un numar infinit de Pareto optimal pentru orice joc economic mai complicat. In exemplul nostru, fiecare casuta este Pareto optimal exceptand casuta din drapta jos, si de fapt orice pret intre 80$ si 100$ ar genera un set indefinit de rezultate Pareto optimal pentru acest joc. Totusi, aceasta a fost solutia criteriu folosita de von Neumann si Morgenstern si setul de rezultate Pareto optimal este numit setul solutiilor.