1

M I O R I Ț A - punctul de inflexiune în zămislirea ei

-Profesore, ești un privilegiat că ai ajuns aici, la Soveja Vrancei tale, venit din
Fântânelele Iașului, parcă spuneai. Da, un privilegiat, dar și cu o mare misiune. Ești profesor de
limba română în satul în care s-a descoperit Miorița. Miorița, cum cred că ai văzut, se aude aici
la Soveja. Și eram sigur că se aude. Și se aude chiar bine. Așa că ai de lucru dacă... Înțelegi ce
vreau să spun. Să știi, MIORIȚA este o creație vrânceană, veche, foarte veche, generată de
realități ale vieții păstorești arhaice. Și ți-o spune profesorul Diaconu. Nă-i fi auzit de mine până
acum, hai! fi sincer ! Aceste realități se găsesc și aici. Aceste realități au fost punct de plecare a
arthetipului MIORIȚA. ( convorbire cu folcloristul Ion Diaconu, august 1967)
Și aceste zise, reproduse din memorie, puse în cartea-mi ce curând va vedea lumina
tiparului – MIORIȚA LA EA ACASĂ – RĂDĂCINI, m-au urmărit toată viața.
Și s-a mai întâmplat ceva. Miorița, „capodopera poeziei populare românești” ( citez din
îndrumarul foarte la obiect al autorului prin care orienta atenția spre esența poezie), s-a introdus
în manualul de limbă română, autor Dumitru Săvulescu, ca LECTURĂ SUPLIMENTARĂ. Un manual
în opinia mea, excelent, pe care l-am studiat cu atenție. La Miorița, din cele 15 întrebări,
întrebarea nr 10 suna așa: ( reproduc)
Lipsa deznodământului a dat naștere la interpretări diferite, unele contradictorii, în
legătură cu atitudinea ciobanului moldovean în fața morții.
Ce interpretare, dintre cele de mai jos, vi se pare mai potrivită? Susțineți-vă punctul de
vedere cu argumentele oferite de textul literar.
a) Moartea posibilă ( ... Și de-a fi să mor”...) este privită ca o nuntă de proporții
neobișnuite, fantastice. Să însemne acestea, în concepția poporului, o formă de integrarea a
vieții în cosmos (un mod de continuare a existenței în natură, o expresie a legăturii omului cu
mediul în care trăiește?
b) Vestea transmisă de mioară îl face pe ciobanul moldovean să se resemneze în fața
morții, a destinului, acceptându-le cu seninătate? Resemnarea, în acest caz, să fie, oare, un semn
al neputinței ciobanului de a se împotrivi?
c) În fața amenințării, ciobanul dorește să se jertfească cu demnitate și bărbăție?
Cum la facultate, excelentul magistru Vasile Adăscăliței, ne vorbise despre Miorița, în
limitele absolut necesarului ( mai târziu aveam să înțeleg că în spiritul epocii, de fapt), așa că, de
înțeles este că nu prea aveam habar de MIORIȚA. Știam de ea, că e o capodoperă, că a fost
descoperită la Soveja..., că ne spunea, profesorul, Soveja se vede minunat din avion, mi-
amintesc. Și o citisem, ca o curiozitate, fără să-i fi dat vreo atenție deosebită. Așa că, un
începător aproape total, eram. Și trebuia să predau elevilor ca text literar. Trebuia să-i ghidez
spre răspunsul pertinent, din cele trei. Problematizare pentru ei, problemă pentru mine.
Descoperire ca metodă de învățare pentru amândoi. Și ca stiluri de lucru în metodica predării,
erau preferințele mele, le exersasem. Cu alte cuvinte, ÎNVĂȚĂCEI împreună. Cumulate cu
recomandare subtilă a profesorului folclorist, ce suna ca un program al Daciei literare, a lui
Kogălniceanu, care-mi fusese subiect la teza la Literatură contemporană, curs cu profesor Maria
Frunză, toate dădeau un program pe termen lung, aveam să constat mai târziu. Era o provocare.
Așa că, la treabă. Trebuie să spun că am fost și sunt un norocos, de când mă știu. Și
norocul nu m-am părăsit. Mi-a zis călugărul Macarie , de la MUNTIORU că, tradus din greacă,
Macarie înseamnă prefericitul. Și e, nu știu dacă și cu prefix , dar e. În liceu, la Unirea Focșani, am
avut profesor de limbă română pe Aurel Budescu, urmare unui accident ce nu de mine a ținut.
Dar și colegi sovejeni ce mi-au devenit model, prieteni pe viață. La facultate, la Iași, asemenea
2

profesori de valoare ( Ciopraga, Frunză, Lăudat, Platon, Turcuș, Sofronie, Adăscăliței etc). la
Fântânele de Hârlău, un loc „ de exil”, un director ce m-a stimulat, m-a încurajat, (familia
Vladimir și Aurelia Trofimov, ambii învățători). La Soveja, am găsit un colectiv didactic deosebit,
într-o școală, despre care profesorii de la Unirea ziceau că e Universitatea din Soveja. Și mă
mândream și eu, fiindcă, profesorul Constantinescu Zamfir, ce mi-a fost un an profesor de limba
română, îmi zicea sovejanul, și asta fiindcă mă vedea mereu în anturajul colegilor sovejeni.
Și a venit un timp ce mi-a scos în cale un loc ce avea să mă sfințească, ce rezona cu vocația
mea. Era un spațiu cu oameni de la munte ce aveau, la rându-le, vocația muncii, a creației. Erau
oamenii cunoscuți mie încă din copilărie, din povestirile tatei, din anii tinereții; erau oamenii ce
adăstau cu cotigare trase de cai, precum zmeii, la vârsta copilăriei, în bătătura casei părintești din
ȚIFEȘTI, cu felurite treburi, ocazii, mai cu seamă comercianți cu material lemnos. Și erau
străbunii, părinții colegilor mei de liceu, de care apropiat m-am simțit într-atâta de sovejanu-mi
ziceau profesorii. În sfârșit era SOVEJA o dimensiune socială, emoțional sentimentală ce demult
i-am simțit chemarea, în care loc mi-am găsit și-am avut. Era matca în care mi-am alimentat
neliniștile, ce au dat sens vieții mele de dascăl de țară, cum mi-a plăcut să-mi zic. Și poate de
aceea, am refuzat ofertele de promovare în funcții vremelnice, ispititoare, ce mă depărtau de
sat, de Soveja.
Ei, bine, am găsit aici, la Soveja, toate motivele să mă fi simțit obligat să fiu cel puțin la
nivelul noilor colegi, pe care-i admiram și care m-au primit cu multă ospitalitate, cu care am
empatizat foarte repede. Și să fiu EU, din eul străbun.( Eram al șaptelea dascăl în familie) Și la
toate acestea, adaug elevii pe care i-am simțit din primele zile că au o minte sprintenă,
inteligenți și educați, în spiritul respectului pentru școală și oamenii ei, pentru muncă și ban. Și i-
am îndrăgit, botezându-i FLORI DE MUNTE, de îndată. Erau foarte dornici să cunoască, iar părinții
asemenea, interesați de succesul copiilor lor, cu respect față de școală. Și toate au crescut în
mine gândul: Trebuie să fiu la înălțimea înaintașilor, chiar și ceva mai mult. Și încet-încet, am
ajuns ca , la rându-mi, împreună cu o fiică a locului, Ariadnă pentru mine, să sfințim locul, la
rându-ne. Oamenii de la munte ai lui Simion Mehedinți, în a cărui familie, prin soție am intrat, ea
fiind nepoată a acestuia prin bunică, Marina (Guriță) Hanță, sora mamei savantului, devenită
Jinga, aveau ceva din ceea ce Alecsandri spunea: Românul e născut poet! Înzestrat de natură cu o
închipuire strălucită și cu o inimă simțitoare, el își revarsă tainele sufletului în melodii
armonioase și în poezii improvizate. De-l muncește dorul, de-l cuprinde veselia, de-l minunează
vreo faptă măreață, el își cântă durerile și mulțămirile, își cântă eroii, își cântă istoria, și astfel
sufletul său e un izvor nesfârșit de frumoasă poezie.
Și într-adevăr, și sufletul sovejenilor rezona cu orice eveniment obișnuit, oricare ar fi fost,
cât și ce depășea dimensiunea obișnuitului cotidian: cu istoria, cu eroii, cu pitorescul locului, al
faptelor: erau poeți, erau băsmuitori, erau dansatori, erau creatori, erau, într-un cuvânt ARTIȘTI.
Și...mai s u n t ! Și harnici, cu vocația muncii făcută cu seriozitate.. Ei.....viața social-economică,
viața spirituală ce poartă amprenta trudei pentru frumosul ca valoare, ei ce trăiesc, se fericesc,
își hodinesc trupul prin truda minții, prin nuntă, cumetrii, hore, șezători, î n c ă, iar apoi, să
treacă, prin moarte, la hodina veșnică,... tot frumos, au fost o revelație pentru mine.
Și am început o oarecare documentare, cu interes sporit pentru Miorița, din care
răzbăteau multe ambiguități. Și treptat m-am apropiat de oameni, apoi de ciobani. Și mi-am
schimbat, în timp, bibliografia cu una originală, vie, la sursă: OAMENII DE LA MUNTE,
CIOBANII. M-am integrat lor, artiști populari, cioplitori în lemn ce măiestreau case, cu
dantelării înflorate, sculptau tipare de caș, țesătoare de costume populare, de zăvezi, păritare,
meștere în ale cusutului de cămăși înflorate cu migală uluitoare, cu acul... și câte și mai câte cu
o îndemânare ce mă mira. Și i-am văzut muncind pământul, la pădure, peste tot cu migală,
după reguli nescrise. Și i-am auzit, le-am ascultat cu interes zicerile lor, pildele, ce veneau
3

dintr-om experiență de viață. I-am văzut la joc, la hore, la cumetrii, dar mai ales la nunți, un
adevărat spectacol, al întregului sat. Și în toate am descoperit o preocupare pentru frumos,
FRUMOSUL viu, creat de om ca o hodină a sufletului, a minții, în răgazul de hodină a
trupului. Și m-am fericit, cu ei, prin ei, prin mariaj cu sovejancă, dăscăliță, la rându-i, eu
însumi fiind un împătimit al frumosului, ce reverberează genetic în viața-mi. Unul străbunic
al meu, Remus Macarie, născut în 1887, profesor de științe ale naturii, la Pitești ajungând, un
iubitor al frumosului în natură, în muzică, a fost și un mare lutier, fapt de la care familia
noastră mai era numită și Cobzarul. A studiat la Cremona, secretul viorilor Stradivarius,
după care și-a perfecționat arta construcției de viori. Cu o vioară, din cele 47 construite de el,
a cântat George Enescu. A mai construit și două violine și două violoncele, a înființat primul
cvartet de coarde la Pitești.
Și cu ei, oamenii de la munte, cu ciobanii, am stat de vorbă, ca o hodină, ca o delectare, și
la muncă, și la hodină. I-am admirat mulgând oile, cântând la fluier, făcând cașul. Am dormit
noaptea în falterica lor, privind cerul înstelat, ascultând dangătul cioilor de la gâtul oilor, lătratul
câinilor în liniștea nopții...înfiorat de farmecul cosmosului în noapte. Și așa am simțit, cum toate
făcute frumos erau, mereu cu grija de a fi FRUMOS în tot ce fac. O artă, ce simțeam că nu era
luată din vreo carte, din vreun ceaslov, ci venea din suflet, dintr-o creștere, din o educație, venită
de cine știe de unde. Și am simțit că oamenii aceștia fac totul, aproape totul după niște reguli
înnăscute, spontane, fără trudă. Dominanta este FIRESCUL. Cuvântul de ordine care îi păzeau de
greșeli era: MĂ VEDE SATUL. Satul era PAZNIC DE FAR.
La Soveja, până pe la începutul sec al XX -lea, Miorița era cel mai răspândit cântec
bătrânesc, dar și Căpitanul Răducanu, Cântecul lui Ghiță Cătănuță, Balada căpitanului Ciulei,
(personaj al Primului Război Mondial), pe lângă doine (Pe cel deal pe cel colnic, Cântecul de
evacuare a Sovejei, Balada cărăușului, etc). Fiindcă aici, am constatat viața acestor OAMENI DE
LA MUNTE, era trăită între muncă și distracție, și toate sub semnul frumosului. Iar pe această
coordonată deslușim câteva repere - rituri de trecere, cum li se spun în termen etno-folcloric:
nașterea, cumetria, hora satului, nunta și moartea. Și toate având ca numitor comun, așa cum
am spus, FRUMOSUL, pe fondul MUNCII, pe fondul a ceea ce Mehedinți nume treimea vieții lor:
CUMPĂTAREA, SENINĂTATEA și OMENIA. Două sunt riturile de trecere, și aici, rituri la care voi
face o scurtă oprire. NUNTA și MOARTEA, rituri aparent, diametral opuse, rituri de care se face
vorbire în MIORIȚA. Deoarece când spui MIORIȚA, gândul reflex te duce la acestea. Și tot reflex,
citind balada, am descoperit acel și de-o fi să mor.... s-a născut întrebarea: MOARTEA sau
NUNTA?!
La Soveja, NUNTA cu întregul ei șir de obiceiuri ce o alcătuiesc și îi dau originalitate, a
scăzut în farmec, luată ca spectacol, așa cum am găsit-o. A fost simplificată, mutată de pe ulițele
satului, din sat, cu orchestre moderne, la restaurante. Prin proiectul OAMENI DE LA MUNTE, AL
FUNDAȚIEI SIMION MEHEDINȚI-MIORIȚA, ce s-a întins pe o perioadă de 20 de ani, am salvat
spectacolul NUNTA SOVEJANĂ readucându-l în actualitate, scenic, la Soveja și în stradă, ducând-
o, scenic și prin ea, scoțând Soveja în lume,aducând lume la Soveja, la Bacău, Brăila, Galați,
Focșani, Chișinău, Cașin, Rucăr, Dragoslavele. Menționez cu toată admirația, prețuirea și
respectul, întreg colectivul de dansatori ai NUNȚII SOVEJENE, unii consecvenți până la capăt,
permanenți Didi și Mirela Elena SFÎRNOG, Mugurel și Mirela Daniela MOCANU, Nicușor și
Marițica RĂVAȘ, Țicoi și Nuța BĂLAN, Ionel și Minuța STANCIU, Rodica NECULA, Ovidiu și Nuța
MICU, o vreme doar ( bat-o s-o bată de politică! Ce-o fi căutând în cultură, în educație?!) și
Gheorghe și Marițica CREȚU, Gheorghiță și Marițica Roșcan, Marius și Mihaela GHINEA, Nicușor
și Evelina VÂNTDEVARĂ, sub conducerea coregrafică, de la înființare de învățătoarea Florica
MACARIE, la început și de învățător Ionel SINGUREL. Ei au fost adevărați ambasadori ai
frumosului sovejan. Ei ce au fost continuatori ai primei SUITE SOVEJENE, înființată în 1956, iar
4

instructorii, membrii ai ansamblului școlar, la vremea școlăriei, conducerea coregrafică fiind

asigurată atunci, de profesor Florica ALBU și învățător Georgeta HANȚĂ, dascăli ai actualilor
instructori. Și, demn de laudă este și demersul fostului referent al CENTRULUI CULTURAL
„SIMION MEHEDINȚI”, profesor Elena Ludmila ȚUȚUI, care antrenând pasionați ai dansului
popular, școlarii, a creat în Centrul cultural ansamblul MOCĂNEII. O speranță ce va duce tradiția
mai departe. O unificare a eforturilor se impune, dar se impune debarasarea de politic, ca factor
decizional, factor emoțional real de sprijin, fiind de bun simț.
Am realizat, prin fundație, spre neuitare, și două filme documentare, în 1985 și 2018, pe
un scenariu făcut de Florica și Constantin Macarie. În același timp, cu contribuția deosebită, și
financiară, a părintelui Constantin Stoica, fost elev al meu, azi profesor de muzică bizantină la
Seminarul Buzău, am salvat și melodiile suitei, fiind orchestrate de o înaltă, calitate, înregistrate
și REDATE COMUNITĂȚII. Erau în pericol de dispariție, odată cu taraful renumit alcătuit din
Petrea TILICA, starostele lăutarilor satului, Traian, Nicu, Ionică Tilica, dar și Ion, Jenică, Ghiță,
CALEȚ, Gălățeanu - țambal și moș Stanciu, cândva cobză.
Țesutul fotelor, cândva, demult cu fir de argint, mai apoi cu fir lame( nylon, argintiu) e pe
cale de dispariție. Doar două țesătoare, Marița Bordei și Fătu Domnica, în vârstă, mai țese, dar
nici cerere nu mai există, deși se poartă, cu mândrie cele existente. Multe au plecat din sat,
vândute de cei care aveau mai multe 2-3 bucăți. E un fel de cântec al lebedei și această meserie.
Îmbucurător este că s-a creat un curent pentru cusutul cămășilor populare (în alte zone
ii), încercându-se o revigorare prin acțiuni generate de proiecte, precum Șezătoarea Soveja, la ea
acasă. De remarcat o creatoare/ lucrătoare de cămăși cu fir, cu altiță, cu șiruri care lucrează cu
pasiune, având vîrsta maturității, Nuța ( Țicoi) Bălan, care a participat și la expoziții județene,
naționale. Nu mai există nicio creatoare de cheptărici, cu for, cu mărgele. Costumul bărbătesc
există, dar nimeni nu mai lucrează Pot spune că, în ansamblu, costumul popular, atât femeiesc,
cât și bărbătesc, e un cântec de lebădă. Iar interesul de odinioară de a crea un Muzeu etnografic
local, interes ce a generat în anii 70 un muzeu în toată puterea cuvântului, a scăzut, odată cu
desființarea acelui, atacat de o ciupercă, iar din el puține au mai rămas, salvate de fundație și
fiind baza constituirii MUZEULUI MIORIȚA. În rest, încercări, unele expoziții, care însă nu au avut
susținere locală, măcar. Spațiul mioritic al Sovejei a sărăcit, sărăcește, factual, doar expozițional
și acesta mai mult prin fotografii. Și, în anii din urmă, multe meserii, chiar toate au dispărut:
tâmplărie, șindrilitul, rotărie, dulgherie, țesătorie etc.
Am căutat prin aceste câteva valori, succint evidențiate, să conturez dimensiunea cacestui
spațiu al muncii, al creație, în care aspirația spre frumos, spre perfecțiune, a fost și...mai este o
trăstură demnă de evidențiat. Ce se întâmplă azi?! Refuz să emit o judecată ce să fie unanim
acceptată. Trăim o perioadă în care confortul este pus în locul tradiției, modernul ignoră
tradiția. Iar această orientare conduce și la ignorarea Mioriței, la uitarea ei. Și se naște firesc
întrebarea: Și, dacă uităm cine ne sunt strămoșii - și uităm;-uităm de Mircea și Ștefan - și uităm; -
uităm cine sunt străinii - și uităm; uităm de lance și dușman - și uităm; uităm de adevărul sfânt -
uităm;uităm de-al poeziei cânt - uităm; - uităm colindele și plaiul - și uităm;- uităm părinții prea
cărunți - uităm -; uităm să zămislim copii - uităm ; și pe sărmani, și pe flămând, și pe cei morți și
pe cei vii, îi tot uităm pân-la mormânt - uităm -; uităm ce este Miorița - și uităm. Dacă uităm și
tot uităm, CINE MAI SUNTEM? CINE MAI SUNTEM? Avem oare răspuns?!
Pe unele, Fundația „SIMION MEHEDINȚI-MIORIȚA, din Soveja, le-a salvat de la uitare, le-a
redat veșniciei, arhivându-le în fonoteca acesteia, iar curând în marele ALBUM - NUNTA
SOVEJANĂ, în care le vom aduna pe toate, veșnicite în cel peste 2000 de fotografii scanate,
culese din sat. Așa, aceste ELEMENTE SPIRITUALE DE PATRIMONIU NAȚIONAL, ale SOVEJEI, sunt
salvate. Ele sunt depuse, înregistrate în fondul documentar al fundației.
5

Și am adăugat acestui spațiu de pe Meridianul MIORIȚA, cu contribuția de suflet,

financiară a SC WOODEN DOORS, Focșani, patron ing Gheorghe TEPȘANU, sovejan, fost elev al
școlii sovejene, et comp. , dar alteori și de C MAUR Buccurești, inginer Răzvan POPA, sovejan,
trei noi repere, însemne, ce amintesc tuturor că MIORIȚA aici a fost descoperită, și neuitării a
fost încredințată:
- MUZEUL MIORIȚA (unic în țară)
- OBELISCUL MIORIȚA- 175
- MONUMENTUL EROILOR SOVEJENI din toate timpurile.
Cultura face mai mult decât banul, spunea Simion Mehedinți.
Și o spun și fii ai Sovejei!

Picior de plai/ gură de rai

Obeliscul MIORIȚA Muzeul MIORIȚA - pliant
Monumentul eroilor sovejeni

FIE CA DOMNUL, CONTINUATORI SĂ DEA! - e glasul comunității,e nevoia ei de relaxare,

de hodină activă. Nădejdea este-n cei de azi ai ANSAMBLULUI NUNTA SOVEJANĂ, e-n școală. Că
noi, cei de dinainte, ne-am făcut DATORIA, în cele șase decenii, faptele o spun. Și ele în apropiata
lucrare NELINIȘTI DE DASCĂL DE ȚARĂ.
Azi, parafrazând pe Alecsandri spunem cu deosebită admirație:
- La răsăritu-ne falnic, se-nclin-al nostru-APUS!..

* * *
În acest spațiu - cuib al capodoperei, spațiu al valorii, al muncii, am plecat pe urmele
MIORIȚEI. Spunea poeta Florența ALBU, în cadrul unei activități pionierești la care fusese
invitată, prin anii 60, de profesor de limba română Florica ALBU, ce mentor mi-a fost: E o cărare
în pământ - LEGENDA; și una în stele - MIORIȚA. Pe oricare ai merge, ajungi în Vrancea. Și mi-
amintesc, am adăugat eu: Ajungi la Soveja, cu gândul la spusele profesorului Ion Diaconu.
Și cu asta am deschis drumul spre MIORIȚA în zicerile mele de azi, la Iași, orașul tinereții
mele.
Obiceiurile de înmormântare, ca al rit de trecere, sunt încă păstrate cu sfințenie, ca o
expresie a prețuirii înaintașilor, ce au adus valorile satului la acest timp. Și lor, înainte de cele ce
voi spune, cuvânt parafrazat, de respec, omagiu, încredințez hârtiei și nu numai: Dormiți în
morminte tăcute, sub dâmburi sădite cu flori, în umbrele liniștii mute, sub pânza curatei ninsori.
Străjuiți de gândul frumos, sunteți ai Sovejei comoară! Ne-aducem aminte, strămoși!, dar oare-i
de-ajuns, nepoți?! Și-alătur și indemnul - poruncă a Mariei SAMOILĂ, pierită în marele incendiu
din martie 43, împreună cu copiii ei, dăltuit în cucea de piatră din livada satului Dragosloveni:
Cetitorule! Opreșce-te și cugetă! Ce ești am fost! Ce sunt vei fi! Deci fă numai bine, ca să-ți fie ție
bine și viața eternă!
Și, dincolo de toate...i-am văzut și murind...tot frumos plecând în livadă, în deal, cum
spun ei la cimitirul satului. Și, Doamne, și de murit mor tot frumos. Și, dacă toate mă atrăgeau,
mi-au fost lecții de viață, eu fiind elev al lor în multe, plecarea lor m-a atras, asemenea mult,
6

descoperind în ea un mesaj de viață. În fond, în Miorița, la o primă vedere, despre moarte este
vorba. Și am asociat acest moment - rit de trecere a omului, cu Miorița. Și la o întrebare, la o
interpretare ce ține de acest rit de trecere, MIORIȚA provoacă. Așa că, îngăduit fie-mi, să vă
rezum câteva povești reale, din universul acestor oameni. Sunt întâmplări reale, trăite, povestite
de Simion MEHEDINȚI în opera sa literară OAMENI DE LA MUNTE, cât și de regretatul economist
al vieții financiare gălățene, născut, crescut la Soveja, Ion RĂDUȚA în Soveja între realitate și
amintire.

* * *
Și, așa, am făcut un pas spre al doilea rit de trecere, INMORMÂNTAREA.

Constantin Ferigă, din povestirea Hoțul, a lui Simion Mehedinți, trăia la odaie,
căscioară în munte, rânduindu-și viața în singurătatea de pe valea Chiua, femeia lui murind.
Și își trăia viața frumos, între altele gândind la cele datorii ce ar mai avea de achita pe lumea
asta. Și le împlinise pe toate. Una îi mai rămăsese. O datorie de ceva parale la preot, de la cele
lumești necesare făcute la moartea femeii sale. Și bani nu avea. Era toamnă și la vale, în
podgorii începuse culesul. Cum și în alte toamne, mai înainte fusese să mai facă ceva gologani,
se hotărî să plece la Odobești. Și a plecat într-o zi. După un drum lung, nu lipsit de peripeții,
mocanul ajunge seara la Odobești. În marginea unei vii, sub un nuc, se culcă frânt de oboseala
drumului, pentru ca a doua zi să mergă în piața de muncă, să fie luat de cineva la cules. Somn
greu, adânc sub cerul înstelat, somn cu care era obișnuit în satul său de munte, la odaie. Dar,
în miez de noapte hoții intră în vie la furat. Pândarii, jandarmii îi descoperă și îi fugăresc să îi
prindă. Și dau de mocanul din Soveja, în marginea viei. Și iată hoțul. Și îl iau la bătaie, apoi îl
duc în arestul jandarmerie. A doua zi, dimineață este dus la interogatoriu, unde este bătut și
moare. A doua zi, în oficiosul orașului, Straja Milcovului, se anunța moartea unui mocan,
bolnav, găsit mort, și nefiind nicio bănuială, se încuviințează înmormântarea. Hoțul era
Constantin Ferigă ce venise să câștige un ban să își achite O DATORIE, ultima poate din
viață.
Din și Niță, din povestirea IARTĂ-MĂ, DINE, din cartea „Soveja între realitate și
amintire”, a lui Ion Răduță„ erau neamuri, Niță fiind însurat cu sora lui Din, Floarea. Erau
cumnați, fiecare la casa lui, cu gospodăria lui, cu gospodăriile alăturate. Niță furase, cu vreo
40 de ani în urmă, caii lui Din, cumnatul și îi vânduse departe de sat, la iarmarocul din Cașin,
de lângă Bacău, sat destul de departe de Soveja. Deși toate bănuielile duceau la Niță, că nu
numai la el câinii n-ar fi lătrat, cunoscându-l, nimeni, nici măcar jandarmii nu aveau dovezi
certe. Așa că hoțul nedovedit, rămăsese om cinstit. Și viața a mers înainte. Dar un sfârșit vine
la fiecare, odată și odată. Așa că lui Niță, care era cel mai mare, i-a venit ceasul, trăgând să
moară , cum în Soveja se zice când cuiva îi vine sorocul. Și treceau zile de chin și nu murea,
doar mereu horcăia, se zbătea de moarte. După vreo zece zile, spuse să cheme pe Din la el. Și
Din a venit. De îndată ce a intrat în casă, l-a chemat lângă el, l-a privit cu lacrimi în ochi, i-a
strâns mâna și i-a zis:
- Să știi că eu ți-am furat caii acum patruzeci de ani. Iartă-mă, ca să pot muri! De
patruzeci de ani mă zbat de greșeala ce am făcut de a fura caii sorei mele. Iartă-mă!
- Să te ierte Dumnezeu, Niță! Eu eu te-am iertat de atunci Du-te-n plata Domnului!. De
acum Dumnezeu să te ierte.
Și Niță a închis ochii și a murit.
A murit cu păcatul mărturisit, cu sufletul curat, cum se zice prin părțile locului. Adică
și-a făcut datoria de creștin.

Moașa Ana, din povestirea EU MĂ DUC, SURATELOR, VĂ LAS, era văduvă, femeie
gospodină, ajunsă la o vârstă nonagenară, dar tot în putere. În una din zile își cheamă fiica și
7

îi spune să cheme pe preot la ea să se spovedească. Preotul vine, ea se mărturisește, apoi

preotul o împărtășește și pleacă. Apoi cere să fie chemate toate vecinele, suratele ei din
copilărie, după cum e obiceiul la Soveja, ca fetele să se surățească, și poruncește să o scalde.
Apoi cere fetei să aducă din lada de zestre toate lucrurile de îmbrăcat pregătite de ea pentru
plecare: fota, cămașa, cioarecii, sandalele, durmeluța să o gătească așa ca de sărbătoare. Apoi
cere o lumânare, spune fetei să o aprindă, să i-o pună în mână, zicându-i:
- Și ține-o bine, că eu la un moment dat n-o să o mai pot ține.
Și cu lumânarea aprinsă în mână:
- Rămâneți cu bine, suratelor! Eu mă duc.
Și a închis ochii. Și a murit.
A murit fără spaimă de moarte, ca o datorie creștină.
Și acum mă întorc la Oameni de la munte, a lui Simion Mehedinți, la povestirea
PRIBEAGUL, povestire emblematică pentru lumea mioritică a ciobanilor.
Satul Punga, cum spune Mehedinți Sovejei în povestirile sale, era loc de vamă unde se
vămuiau aici în creierul muntelui oile brețcanilor ce coborau din Ardeal. Denumirea de Punga
este folosită de Mehedinți ca matrice a satului copilăriei sale, în care identifică personaje
caracterologice pentru traiul românesc de aici, sat care nu este altul decât Soveja, iar
personajele sunt consătenii adevărați ai săi, la fel cum faptele reale sunt și ele.
De două ori pe an, la Ziua Crucii când turmele de oi coborau din munte „la
vale”( atenție „la vale” nu este pleonasm în zicerile omului de la munte, ci un termen uzual,
având sens de „la luncă”, „la câmpie”). Și pe acest traiect al transhumanței între munte și
câmpie, până hăt! departe în stepele Caucazului, la Bugeac și în alte părți, ades, se petreceau
drame. O dramă este și cea a lui Sandu, personajul principal, din povestirea Pribeagul.
Aflăm că nu departe de strunga vămii, erau două case alăturate. Într-o grădină se juca
o fetiță cu ochi negri și păr cârlionțat, ILINCA. În cealaltă se juca un băiat bălan și pietros,
Sandu. Erau copiii celor două văduve megieșe. De pe malul stâng al pârâului se adăuga la joc
și Dobrin, băiatul ocheșel și cam firav al dascălului Manea. Și copiii, precum copiii se jucau
de-a bărbatul și femeia, iar imaginarul cuplu la joacă era Ilinca, femeie mereu, și ca om, când
Dobrin, când Sandu. Și în acest joc al alternanței omului Ilincăi, ades se iscau certuri, invidii,
vecine, treptat, cu gelozia. Dar toate, ca furtuna de primăvară, spune autorul. Și asta până
când copilașii au zburat din culcușul fermecat al copilăriei, pornind fiecare pe drumul lui
lung și întortochiat al vieții. Sandu a plecat cu oile, cu simbrie, peste Nistru, cum era obiceiul,
Dobrin trimis de dascălul Manea la școli, iar Ilinca acasă.
Și, deși departe unul de altul, între cei trei se țesea speranța - Ilinca nevastă de-a
adevăratelea unuia dintre ei. Cel mai aproape de adevăr era Dobrin, ce era așteptat ca dacăl
în sat, în locul tatălui ce se prăbușise după moartea soției. Dar, deși era așteptat de Ilinca să
revină, acesta întârzia.
Numai că Sandu, de prin peregrinările lui cu bacii, s-a întors în sat, cu strânsură bună
și a început să-și facă gospodărie, și o cam păștea din ochi pe Ilinca. Până ce, la sfaturile
insistente ale mamei, Ilinca s-a măritat cu Sandu. Veste ajunsă la Dobrin, l-a fulgerat și l-a pus
la pat pe viitorul dascăl al satului. Nu a durat mult și tatăl, dascălul Manea, a murit și el și
Dobrin s-a prăbușit de tot.
Sandu Samoilă, acum soț al Ilincăi, a hotărât sa facă stână pe sama lui și să adune, de
astă dată, oile pungenilor să le ducă la iernat pe Nistru, spulberând așa și stâna lui Balcu,
moșul lui Dobrin, ce era în Lozia. Și zis și făcut! Sandu a plecat de Ziua Crucii cu turma la
vale, cu bacii tocmiți, pregătiți de lungă călătorie. Vremea trecea. Dobrin nu-și lause gândul
de la Ilinca, totuși.
În postul Crăciunului, o veste căzu ca un trăsnet în sat. La Crâm, unde Sandu se
așezase cu stâna, în turma lui s-au descoperit niște oi tătărești și muscălești, bănuiala fiind că
era fapta unui cioban nărăvit dintre ciobanii săi. Și Sandu, după judecata făcută de legiuitori,
8

a plătit gloaba cu parte din oi, iar ce mai rămăsese s-a zvonit că au pierit într-un vifor cumplit,
pe acolo. Cei din Punga, auzind au înlemnit și au început blestemele, injuriile. Și, venit acasă
să discute cu lumea, mai că să fie omorât. Și Sandu se hotărî să plece să ceară nouă cercetare
și rejudecare a pricinei. Și plecă, sfătuind pe Ilinca să aibă grijă de copii, de casă, că se
întoarce cu cazul rezolvat.
Și timpul trecea. Treceau ierni, primăveri, veri și toamne și Sandu nu venea. Parcă-l
înghițise pământul! Și în fiecare an, la Înălțare, Ilinca aștepta turmele în capătul satului, la
vamă, doar, doar o apărea și Sandu. Timpul trecea. Venise veste că Sandu s-ar fi apucat de
haiducie și a adunat comori. Alții ziceau că ar fi fost omorât de poteră. Așa că femeia era de
acum încredințată că Sandu a murit. Și a început să se îngrijească de pomenirile mortului,
după obiceiul din Punga. Femeia a închipuit un sicriu cu hainele mortului si, făcând priveghi,
bocindu-l, îl pregătea de îngropare, dar fără slujba preotului. Și au urmat bocetele:
Geaba te chemăm/ geaba te-așteptăm/Mult ești supărat/, de te-ai depărtat/ Nu te-a răpus
vântul/ nu te-a-nchis mormântul,/ ci-n vreme de sară/hoții te-njunghiară...
Hodinește, Sandu! sub cruce de lemn/ creștinescul semn/ Numai cei pribegi/ rătăcesc în
veci/. Pe-ntregul pământ n-au loc de mormânt,/nimenea nu știe/ crucea und s-o puie/ groapa s-o
tămâie...
Și bocetele curgeau, curgeau patruzeci de zile, până la împlineală. Dragile mele
sprâncene/ cu o să fiți buruiene. /Dragi ai mei ochișori/ cum o să vă faceți flori! Dragile mele
odoare / cum vi-ți face lăcrimioare!
Iar, Dobrin, dascălul trăia și el durerea Ilincăi din plin. Și într-o zi trecu puntea la
Ilinca. Și așa azi, așa mâine cu îmbărbătare, cu alinare. Și după împlineală, cei doi s-au luat.
Și timpul curgea încet, încet. Și cu el și viața celor doi.
Dar într-o zi, în Ajun de Sânchetru, la hanul din Punga se oprește un drumeț cărunt,
călare pe un cal rusesc. Părea după haine un brețcan. Era însă Sandu, soțul Ilincăi, ce aflase
la un târg de la Cerkask, de la un brețcan, că de el , Sandu, satul știa că a murit. Și tot de la
acel om află că de vreo trei ani Ilinca s-a măritat. Ieșit din târg, a zăcut toată noaptea pe
marginea unui șanț. Șase săptămâni a fost în agonie. Apoi, întremându-se, vinde tot și pleacă
spre casă cu gând de răzbunare.
Ajuns la hanul din Punga, află că Ilinca se măritase cu Dobrin, își vede, la han și
copilul lui, Neagu. Se hotărî să mergă acasă, la Ilinca. Și se duce, dar nimeni nu recunoaște în
străin pe Sandu. Invitat să înnopteze la ei, Sandu, pleacă zdrobit, pe neobservate. A doua zi se
dimineață, Voicu pădurarul îl găsește la marginea drumului gata de moarte. Acesta cheamă
preotul, iar Sandu cere să se spovedească. Îi întinde preotului o pungă:
- Eu...eu... sunt Sandu...
Preotul tresări speriat...
- Am...greșit, urmă drumețul. Am prăpădit agoniseala oamenilor. Dumnezeu m-a pedepsit.
Dar am muncit și am adus nevesti să întoarcă toată paguba... Și îi dă punga preotului.
- Ilincăi să-i spui...să-i spui... că i-am păstrat credință înaintea lui Dumnezeu și-a
oamenilor. Să îngrijească de copii...Dar să nu le destăinuiești cine sunt...până nu m-or îngropa.
Și Sandu moare.
Încă un cioban, un român moare după ce își plătește datoriile.
*
Am văzut în toate acestea, trăiri mioritice ale acestor oameni de la munte, ce în
vremuri de demult păstori erau per excelențiam. Pe la 1773, conform unei catagrafii
menționată de Ion Ionescu de la Brad, la Soveja, la numi circa 800 de locuitori, erau 35 de mii
de oi. Și mi-am adus aminte de îndemnul lui Eminescu: Închipuiți-vă un păstor de pe Carpați,
care nu știe nici limbă, nici gramatică, nici versificațiune...Și mi l-am închipuit... Vă invit să îl
însoțim.
„Și, de-o fi să mor...”
( un exercițiu de imaginație)
9

Și a fost altădată...nu mai știu când. Dar a fost în acest timp al meu, timp al căutării,
al înțelegerii. UN timp ETERN, perpetuu...fără sfârșit. UN timp ce s-a repetat, se repetă, de
fiecare dată mereu altfel. Că asta-i soarta capodoperelor...Ăsta-i blestemul dascălului ce
trudeam să fiu, aici unde vedeam un real „picior de plai/ gură de rai”. Frumos blestem! Al
cunoașterii, al învățării continue...Și l-am trăit, îl trăiesc fericit.
Și eram tot odată ca de multe ori, pe Zboina. Ascultasem zicerile pitorești ale lui moș
Zahaia ce parcă ieșeau din suflet, prin lumina veselă a ochilor străjuiți de spâncenele lui
stufoase. Soarele coborâse peste crestele munților. Înserarea se lăsa ușor, ca o perdea sură
peste văile și pădurile Zboinei. Toamna era pe sfârșite și plutea liniștită peste munții,
dezvelind din loc în loc plumbul de copaci dezgoliți, ai petecelor de foioase, risipite printre
molizii semeți, etern verzi. Ziua scăzuse, soarele se împuținase și odată cu ele și căldura.
Primele spoieli de argint al brumelor căzuseră peste ierburi, peste pădurile deja-mpușcate.
La stâna lui Gosav din Zboina, ce răsărise ca prin minune în închipuirile mele, stârnite
de molcomele cuvinte ale lui moș Zaharia, se făceau ultimele pregătiri pentru coborâtul „la
vale” al turmelor. Peste câteva zile venea Ziua Crucii, zi hotărâtă de cine știe când, pentru
plecarea turmelor la iernat în lunci, la Crâm, în Bugeac, pe Nistru. Soarele își cumpănea
discul roșiatec peste crestele munților. Apusul sângeriu creștea...peste pădurile Clăbucului.
Turmele de oi și de miei ale baciului Gosav se retrăgeau în liniște, în țarcuri. Mulsul
devenise deja amintire, multe oi fiind deja montate. Baciul dăduse de aproape două
săptămâni berbecii în turmă. Erau cinci ciobani, trei mai în vârstă și doi tineri. Pentru cei doi
tineri în ale ciobăniei, sovejeni, în al treilea an la stână, pregătise din toamnă boteiul de miei
lăsați de prăsilă și sterpele reformate. Ceva peste sută, la număr. Tărhatul stânii fusese pe
jumătate strâns, împachetat și parte, deja pus în cele două cotigare cu covâltir, trase de două
perechi de cai roibi. Câinii erau harnici și ei. Simțeau că se pregătește plecarea. Erau câini
vechi, vreo paisprezece, ciobănești de se luptau cu fiarele pădurii și care bătuseră sute de
kilometri în anii din urmă pe drumuri, de acum, de ei bine știute.
Stâna mieilor era ceva mai departe, de cea a mânzărilor, într-o poiană povârnită spre
sat, de unde toată ziua venea sorele izvorât zilnic de peste Răchitaș. Erau vreo patru
falterici, în marginea stânii, în care dormeau ciobanii noaptea, păzind oile de sălbăticiuni.
Și oboseala zilei l-a dus și pe mândrul ciobănel al meu, de la un timp, la hodină, în
falterica lui. Era ultima noapte a acestei toamne, aici pe culmile Zboinei. Cu mâna sub cap,
înveșmântat în tohoarca de oaie, cu căciula pe cap, mândrul ciobănel, lungit pe fânul
înmiresmat, privea cerul senin, plin de stele. Undeva sus Luceafărul veghea imensul
împușcat al pădurilor. Așa zic oamenii muntelui de pe aici, când codrul începe să se păteze
de galben. Semn că toamna sosise.
Eera la a treia plecare departe... unde, numai el știa și cânii...De ceva timp, cam din
primăvară, il bântuia și pe el stirea că un cioban pierise pe cale. Și, de la o vreme, un gând îl
tot sâcâia... Și dac-o fi ... în singurătatea aceea, în vreo câmpie, prin cine știe ce lunci, cine
știe unde...Cum oare s-ar putea întâmpla?! Cine? Nu e greu de presupus. Tâlhari. Ciobani,
muscalii ăia, tătarii sălbatici cu care se mai înfruntaseră veri de-ai lui. că în astă singurătate
cine altcineva?! Pot veni să îl atace și s-ar putea apăra, dar numai el, greu de crezut că va
birui. Are câini, dar...pot fi ademeniți. Sau pot veni pe ascuns, în somn și... Sau cu viclenie,
stând de vorbă...înjunghiat și...Totul e posibil! Sau nămeții uriași să-l spulbere, ori zăpoare-n
primăvară, năvalnice ale Nistrului, ale Prutului să măture turma...Câte nu se pot întâmpla...
Îi creștea în minte așa... acel Și de-o fi să mor...pe-acolo....nimeni nu va ști de el. În
singurătatea locului, nici loc de îngropare, nici lumânare, nici scăldat, nici... nici... Și Mina,
fata care promisese că îl așteaptă!.. Fusese duminică la horă în sat... Îi dăduse o batistă tivită
cu lâniță pe margine s-o poarte la el. Și-auzise la lăutar, gângăvind un cântec, sub poala
pădurii, mai pe seară, cu flăcăii ciotcă în jur: ...Ciobănaș de la miori/ und ți-a fost moartea să
mori? - Sus în vârful muntelui,/ în bătaia vântului./ Lumânare cin ți-o pus? / - Soarele când o
10

apus/ De scăldat cin te-o scăldat? - Ploile când au plouat, pă mine că m-au scăldat./ De jălit cin
te-a jălit? - Păsările-au chicirigit, pă mine că m-au jălit./ De-ngropat, cin te-angropat? / -
Munții când s-au dărâmat, pă mine m-au îngropat....
Și somnul îi chinuia genele. Dar nu, nu adoarme. Privește în gol cerul, imensitatea
lui. Și privirile-i aleargă departe....Visare...visare de noapte...Grijile zilei se culcaseră...
undeva pe sub molizii, strajă...
- Uite! Steaua aceea din Carul mare, parcă-i zâmbește... una, două, trei...multe,
multe... Și sufletul părea că ia lumină. Iată una coboară iute spre pământ! E semn... de...
moarte! A murit cineva, gândi el. Așa auzise de la tâna, că atunci când cade o stea...
În zare, profilați pe cerul senin, munții mari sub lumina lunii argintii, doar o leacă
ciupită, își spălau crestele în noapte. Munții bătrânii...popii, gândii el. Și gândul i se lumină
brusc. Popa Iorgu l-a botezat... îl va cununa...îl va spovedi... îl va împărtăși... Aaaa! uite
colo Carul...e cel mare. și steaua din vârf, Luceafărul...de noapte. Și gândurile i se
învolburau...când senine va cerul acelei nopți, când umbrite ca atunci când trec nori peste
lună. Joc de umbre și de lumini.
Un lătrat de câine, apoi altul și altul...Că așa-s ei, când latră unul răspund și alții... Îl
făcu să tresară. Tâlharii... Nu. Câinii s-au liniștit. Se aud din când în când cioile de la gâtul
mieilor... Clopote... O suflare de vânt trecu ca un oftat prin crengile brazilor pădurii. Și
alta... Și alta... Cântecul toamnei...Oftat...Oftatul Marinei !?... Mai în jos, în liniștea aceea, se
auzeau undele izvorului, clipocind din uluca de lemn, căzând în cuibar de apă....Plâns...
Plânsul mamei...al iubitei...al... Îl lumină însă, gândul nunții pentru care se pregătea. De
aceea plecase la oi... de vreo doi ani, să-și facă boteiul lui...o avere...I se păru că, uite! steaua
cea de sus, de la roata Carului mare este fata... ea, iubita, lăsată în sat. Îi promisese că îl
așteaptă. Se lumină la acest gând.
- Bheee! sparge liniștea nopții un behăit blând de mioară.
- Asta-i Bălăița mea, zise în gând ciobănelul. Era o mioară dragă lui, el drag ei.
Mioara preferată. Noaptea se cuibărea aproape de falterica lui. Acolo dormea lângă țarcul
stânii, la colț. Să îi audă respirația... Mai devreme îi dăduse o coajă de turtă și ea îi linsese
mâna. Așa făcea mereu când era lângă el. Acum de ceva zile gura nu-i mai tăcea, iarba nu-i
mai plăcea.... O fi bolnăvioară... Nu! Simte plecarea la cale lungă... Era fătată, în februarie
pe la Crâm...
Și acolo, primăvara, vara, toamna, sub cerul înstelat al nopților din...Zboina, lângă
fântâna lui Cernea, se trezesc gândurile cele mai istețe, se ticluiesc zicătorile și proverbele,
cântecele care cârmuiesc viața lor, scria Simion Mehedinți
- De-o fi să.... și gândul i se opri...
- Nu, nu ...să mă-nsor...da, curând...Așa tainise cu Marna...în primăvară nu mai
pleacă...iar la iarna cealaltânâ, nunta.
Adormi...somn dulce, în liniștea pădurii, în răcoarea ei! Și Bălăița-i șoptea în vis cu
behăit ușor, ca un cânt de leagăn: . - Stâpâne... stăpâne, soarele apune...
O mândră crăiasă-i apăru în somn....Luna, Soarele.... Și-o muzicăce muzică
astrală...păsărelele...stoluri, stoluri...brazi, păltinași...alai de nuntă...și sănii, sănii cu cai
zglobii...Și stele, cer plin de stele...peste munții, bătrânii-n altar cântă danțul... O-
nvălmășeală...
Când se trezi, i se păru că e în nuntă...Acel de-fi să mor...dispăruse...Nunta! Nunta îl
obseda!.... Apăruse așaaaaa...în mintea sa... a mândrului ciobănel.
Apăru...în gând, coborând la vale, pe cărări pe sub pădure,...brazii, păltinașii -
nuntași, soarele cu luna. - Ce-o mai fi însemnând?!

......................................................................................................................
11

Dimineața când soarele, dinspre Răchitaș își ridica fruntea, turma s-a pus în
mișcare...la vale, spre sat.
......................................................................................................................
Așa am petrecut, imaginar, o noapte în intimitatea ciobanului din falterica lui,
strecurat miraculos, fără știrea sa, în universul sufletului său. Și, acum, iată-l deconspir, ca
să ghicim împreună, cetitorule, în frământările lui. Noi și cu ajutorul altora ce au intrat în
lumea lui, completându-ne, de când, de la moș Ion Duligă auzisem...acel... că m-am însurat,
c-o mândră crăiasă, a lumii mireasă...
Și, iarna venea. În sat, nunțile se țineau lanț...și ce mirese.... și ce cai... și ce nuni și
nune...și ce miri...vuia satul de chiote, de zurgălăi, de cântecul lăutarilor, de cobza lui moș
Stanciu...
Și sufletul meu vuia de întrebări...coborând din Zboina...la nuntă.
Și voi insista pe acest obicei, cel mai important și iubit spectacol al satului, despre care
se face vorbire în Miorița, parte a tezaurului folcloric local, capodoperă între capodopere, ce
cumulează și pun în valoare TOTUL - dansul popular, costumul popular, vivacitatea oamenilor,
înalte trăiri umane, ce dau UNITATEA, SOLIDARITATEA, COMUNIUNEA OAMENILOR DE LA
MUNTE, pe care, din păcate, azi tot politicul, politicienii, la Soveja, le distrug. Și, oare, nu-i
păcat, PRIETENI ?! Și despre nunta de la Soveja vă voi vorbi în continuare, din motive lesne de
bănuit.
Nunta este spectacolul este cel mai măreț, grandios SPECTACOL al întregului sat. Tinerii
necăsătoriți, aveau locul lor aparte în cadrul nunții, iar însurații în alte locuri. Când era nuntă, fie
tinerii, fie însurații, veneau în sat la nuntă, de oriunde, de oricât de departe, ar fi fost. NUNTA
este generatoare de veșnicie a vieții, prin familia care naște viitorul. Ea cumulează uriașe energii
ce definesc sufletul satului, fără discriminare, de la mic la mare. NUNTA este O ETAPĂ
OBLIGATORIE, PUNCT OBLIGATORIU DE TRECERE A ORICĂRUI BĂRBAT, ori FEMEIE, chiar și DACĂ
SE MOARE ÎNAINTE DE ACEST MOMENT. Este chiar ea, nunta un punct de infexiune, am putea
spune, un hotar.
NUNTA este a întregului sat, care ia parte fie factual, material, fie numai emoțional -
sentimental. Cândva, și nu-i departe acest cândva, tot satul, fiecare familie implicată direct, pori
nu, se pregătea, ajuta, sărea în ajutor. Fiece casă avea zeci de tacâmuri, de farfurii, de oale, de
plonice procurate pentru nunta oricăruia din sat. Și personal le duceau, personal le recuperau.
Fiecare avea mese pentru nuntă ținute. Se duceau, de rude, de prieteni plocoane de nuntă, găini,
alte alimente de nuntă. Erau femei în vârstă care făceau bucatele de nuntă, voluntar, cu mare
responsabilitate. Era UNITATE, SOLIDARITATE, FRĂȚIE; SURĂȚIE.
NUNTA la Soveja, odinioară se ținea numai iarna, anotimpul hodinei, vara fiind cel al
muncii. Și NUNTA ținea șapte zile, de joi până joi. Punctul culminant al NUNȚII era HORA MARE a
nunții, ce se juca duminica, înainte de cununia religioasă. Dincolo de grandiozitatea ei ce rezidă
din acea participare a întregului sat, dincolo de pașii în care se mișcă, jucată pe stânga, ce o
deosebește de orice horă, HORA MARE, este ea însăși un grandios spectacol. Este o OGLINDĂ vie
a satului, la vederea oricui. Este CARTEA de vizită de înaltă ținută a valorilor satului de la
oameni, la coregrafie, la costume, la obiceiuri, dar, pentru cine cunoaște, așezarea în horă
respectă și o ierarhie socială, ce derivă din gradul de rudenie. În hora mare, ce este alteori
concentrică, pe două, chiar trei rânduri, jucându-se pe un spațiu deschis, unde poate avea și o
circumferință de sute de metri, oamenii se așează începând de la mire și mireasă, ce sunt alături,
dar la un moment dat sunt despărțiți de fratele de mire, în ordinea importanței în nuntă, grupați
pe sex, femei de o parte, bărbați de altă parte, care ai nunilor, care ai socrilor. În mijlocul horei
stau bunicii mirilor, stau socrii. Iar vinul la jocul de noapte, la fiecare, la nun, la socri, se căra cu
gălețile.
12

Simbolic, Hora mare, ce urmează după COLOCOȘENIE și luarea miresii, înseamnă ieșirea
fetei din casa copilăriei, a adolescenței și integrarea ei, prin hora mare, urmată de cununia
religioasă, în comunitate cu alt statut social - de căsătorită, de soție -
Masa mare a nunții ce are loc duminică după miezul nopții, era și ea grandioasă. Pe
vreme bună, însorită, vara, masa mare se ținea chiar afară, pe drum, în curte, la care serveau
neamurile, fiecare cu misiunea lor.
Iată de ce, nunta este o prezență obligatorie în viața oricui. Și de aici, se deduce că
„ MÂNDRUL CIOBĂNEL” purta în suflet, în subconștientul său NEVOIA de nuntă, ce reflex apare.
Și nu se poate ca între universul comunitar al sovejenilor, atât de frumos, și viziunea
asupra morții în Miorița, ca o nuntă, să nu existe vreo legătură, mi-am zis ades. Cine a făcut
Miorița? Aici intuiesc eu un răspuns. Un ,, mândru ciobănel”, tinerel, ne-nsurat...căci el pleca
toamnă de toamnă, cu simbrie la oi, un an, doi, trei, când deprindea să-și lege nojițele. Avea
după aceea, următorul pas, de făcut, căsătoria, nunta, familia, și el trăia, pe traiectul
transhumaanței, sub amenințarea acelui obsedat: „Și de-o fi să mor”, ca o sabie a lui Damocles
de-asupra capului. Și tot în el se coceau gânduri ce să-l scoată de sub copleșitorul de-o fi să mor.
Acesta e realitatea pe care o trăiește „mândrul ciobănel” Iar zbuciumul lui, între de-a fi să... și de
a fi să nu mor, este preluat de autorul popular.
În cazul de-a fi să mor, dorința este ca îngroparea să se facă în locul familiar lui, după
anumite reguli cerute, în care dorința de a rămâne în preajma oilor sale, cu fluierele sale, care
prin acele trei tonalități drag, duios, cu foc, sugerează gradat trăirile ciobănașului în fața acestei
incertitudini. Cu drag, sugerează bucuria de a trăi, duios,o anume tristețe ce se instalează, cu foc,
durerea morții, toate gradual, atingând acel lirism tragic oile m-or plânge cu lacrimi de sânge.
Ciobănașul ar vrea să fie ascuns oilor și mamei omorul. Și găsește soluția prin care îndulcește
acest accident nedorit - nunta, cea mai la îndemână, ce îi domină gândul de viitor.

* * *
În zbuciumul său la perspectiva morții, sufletul său nu acceptă îngroparea, pe care
autorul o evocă, în opinia mea, cu scopul de a arăta care este viziunea generală a omului,
ajuns la termen, ciobanul bătrân, în fața morții. Fiindcă repet: totul se desfășoară în viața
unui ciobănel, și poate fi oricare din cei trei. nu avem de-a face cu un conflict etnic, rezolvat
prin crimă. Nuuuuuu! Și povestirile bâtului Simion sunt dovada. Moartea pe traiectul
transhumanței nu este rezultat al vreunui complot între ei, ciobanii frați, ci rezultat al unor
intemperii, al unui conflict cu oierii muscali, tătari de prin stepele Rusiei Moșnegii,
Pribeagul sunt martorii. Și cu asta să elminăm acea jignire că suntem un popor de ucigași.
În testamentul ciobanului, imediat se întâmplă ceva. Se întâmplă ceva miraculos,
spontan, ce ține de psihologia omului, a noatră. În fața unei nenorociri TOȚI căutăm ceva,
fie să o evită, fie să o îndulcim, spre a trece fără consecințe nefaste. Ei bine, și ciobanul o
găsește. Iată! Și iar vă invit pe drum cu el, în falterica lui din spațiul strâmt al stânii.
Cu ciobanii, pe dealurile Sovejei
(exercițiu de imaginație)
13

Între multele mele descinderi în lumea oierilor de aici, de acasă, ce pentru mine este
Vrancea, și îndeosebi Soveja, ca localitate a Vrancei desigur, după cele două întâlniri cu
Miorița, întâlniri pe care le-am destăinuit, mă aflam odată, și de nu mai știu de câte ori, pe
dealurile acestea arcuite molcom pe orizontul vrâncean, unde o stână decora peisajul alpestru
al Vrancei. Atârnată pe veche culme carpatină, o turmă de oi care complinea frumos
peisajului, spărgea liniștea ținutului cu talanga de la gâtul unei oi bârsane, iar din când în
când cu lătratul vreunui câine din câinii bărbați. Iar ca o lacrimă de rai, pe o sprânceană de
lumină, un ciobănel trona ca un rege parcă, venit din timpuri ancestrale, rezemat în băț, cu
sarica atârnată pe-o parte. Și am avut o revelație. Nu întâia oară! Acel ciobănel mi-a apărut
acel CINEVA pe care îl cautam de-o vreme, fără să știu, mă atrăgea, îl admiram, îl visam
chiar. Era o chemare. Un păstor vrâncean, sovejan pe care-l suspectez, de la vremea
întâlnirii mele cu Miorița, drept urmaș al urmașilor urmașilor ciobanului moldovan din
baladă - mândrul ciobănel, care neștiind nici limbă, nici gramatică, nici vesificațiune, la el,
într-un plai românesc, gângăvea, parcă din fluier, la ceas de îngrijorare, când o anume
durere i-a sfărâmat fericirea. O poveste.
Și l-am văzut pe acesta, transfigurat în păstorul - prieten, semăn al meu, cu care mă
întâlnesc de ceva ani pe dealurile Vrancei, ale Sovejei, în tovărășia oilor lui, rezemat în bâtă,
stând alteori lungit în iarbă, străjuit de câinii lui, cu gândurile risipite pe spinările
dealurilor, pe vârfuri de munte cu plaiuri cărunte, doinind din fluier, acompaniat de talanga
de la oaia bârsană, năzdrăvană ce-i caută tovărășia, cu care zilnic tainește. Și răsuna
talanga hăt! departe, bătând parcă cu dangătul ei, ritmuri de viață, ca un ceasornic al
veșniciei, armonizându-se, în orchestra ținutului cu vântul ce cânta, în orga pădurii, cu
izvoarele ce cântau în dulce ropot, cu păsărelele mii, sub cerul ca o scoică albastră. O
simfonie divină! O simfonie în verde! Și toate într-un decor picior de plai/ gură de rai -
leagăn de vise, de drame, de legende și doine. Și nimeni, în afară de talanga oii, nu tulbură
concertul divin, ci doar câte un lătrat de câine ce venea ca un adagio. Iar pe cer, pe
cearcănul amiezii, urcau ulii rotitori, mâzgălind cu zborul și croncănitul lor înfometat,
limpedele albastru al cerului, pătat ici-colo de norișori de lână albă. Și deasupra, cu
mângâieri calde, soarele ridicat în cumpăna cerului, își începea coborâșul peste creste de
munți, incendiindu-le.
Era la apus de soare! Stingerea luminii! Și turma, cu soarele-n spate, se cufunda a
taină, în ceața perdelei înserării pe vârf de deal ce rotunjea mândrul plai. Și s-a-nnoptat. Iar
ciobănelul, ce nu știa nici limbă, nici gramatică, nici verificațiune, lungit în falterica lui, în
miros de fân proaspăt cosit, alunga gândurile zilei și tainea cu cele nocturne, cu ochii la
imensiatea cerului. Și din vale glasul Marnei, parcă urca cu șopotul izvorului din coastă
dealului, pe-o aripă de vânt ce trecu prin brazi ca o oftare. Nunta îi domina gândurile, în
lumina sufletul. Și adormea.
Și, insuflat numai de priveliștea naturii și de geniul ascuns, lasă cugetarea să rostească
în șoapte blânzi și armonioase, apare POEZIA, acea inspirațiune fără seamăn. Povestea
Mioarei năzdrăvane se contura ca un vis. Gândul de-o fi să mor rămăsese în urmă prin cine
știe ce luncă...Nunta...se pornea...în vis. Păltinașii, brazi-și spuneu poveștile lor. Soarele,
ascuns după culme, pândea luna. Și povestea ce se țesea, prin întunericul blând al nopții.
Dinspre Răchitaș, ca o vatră de jăratec, urcând streșinile stânii în cer, gânditoare ca fruntea
ciobănașului, se ridica luna. Curând cobora în falterică, unde ciobănașul ascunsese în suflet
soarele. Fi-vor nunii, ce ți-ne-vor cununa la nunta virtuală a ciobanului, adâncit în visări. Și
în imensitatea cerului începuseră să tremure lacrime de aur ale miilor de steluțe - făclii. Și
niciuna gând de cădere n-avea. Brazi și păltinași îmbrăcau haină de argint a nopții -
sărbătoare!. Și tot mai noapte-apoi se va face. Păduri și ape-n veghe rămân. Din cer coboară
14

o muzica astrală - păsărele mii. Și mândra crăiasă/ a lumii mireasă. Era Marina. Coboară
din înalturi pe-o rază de stea. Liniște-i pe deal ca-ntr-o mânăstire arsă.
- Liniște! Liniște! șoptesc izvoarele. Liniște!Liniște! plutesc în aer semne duse la
buze...Pace-n cer și pe pământ.
E-o clipă astrală- clipa INFLEXIUNII, în gândurile ciobanului. O secundă, o
undă...Liniște!
Și când zori-i strigă de peste deal, gândul treaz șoptește mândrului ciobănel: că m-am
însurat c-o mândră crăiasă/ a lumii mireasă...și poezia crește, crește, din plai, în munte. în șes
și mai departe ..încet, încet, în gânduri de ciobanei. Se conturează povestea Mioarei
năzdrăvane-acel suspin al brazilor și al izvoarelor de pe Carpați. Miorița în forma ei primară.
Și eu, fericit, mă aflam acolo și visam, învelit c-o plapumă de nor, să nu mai mor. Nici eu,
nici ciobănelul, nici Miorița.

Și așa, s-a auzit VOCEA oamenilor de la munte. Fiindcă gândul

ciobanului e gândul străbun, e o reverberație a rădăcinilor.
În acest peisaj - spectacol, am trăit revelația punctului de
inflexiune, la ceas de seară de toamnă arămie, târzie, la ceas târziu al
căutărilor mele, pe care mi le lăsase, ca un program al altei Dacii
literare...profesorul Diaconu.
Și m-am întrebat atunci:
-Visez cu ochii deschiși? Și mi-am scuturat capul să mă trezesc. Sunt în plin spectacol
autentic, mioritic sau sunt într-un tablou de Grigorescu? Cumva-i acesta Ciobănașul lui?!
Sau...
Și tot mai mult după aceea m-a urmărit această revelație care m-a aruncat în
neliniști, citind și recitind Miorița, ce intrase în programa de limba română a clasei a VIII-a,
cum v-am spus. Că MIORIȚA străbate lumea.( I. Filipciuc) Și întrebările nu m-au părăsit.
neliniștea crește. Se adăuga altora, destule...
- Nu cumva aici e acel ACASĂ al Mioriței?! m-am întrebat. Sunt cumva între
potențiali creatori de Mioriță, devreme ce aici a fost descoperită? Și de atunci, de aici,
căutând răspuns, a început povestea. Căci o poveste este. De la acea trăire, s-a născut gândul
acestor ziceri, izvorâte la capătul multor lecturi, după ani și ani de trăiri de dascăl, o viață,
aici la Soveja, între potențiali făuritori de poemă cu care m-am identificat Ani de căutări, de
neliniști între certitudini și incertitudini. Dar ani frumoși, adunați într-o columna de fapte
comune cu soția, cu oamenii satului din rândul cărora am cules substanța spectacolelor
noastre folclorice, a șezătorilor, a festivalurilor și a serbărilor câmpenești, a concursurilor și
a multora, ca lecții educativ-formative pentru și cu elevi, pentru părinții și bunicii lor, ca
activități de socializare de care la acea vreme Soveja nu ducea lipsă, fiindcă satul vuia iarna
de nunți, de zurgălăii cailor la sănii gătite cu cergi multicolore, în care tronau nuntașii gătiți
în splendidele lor costume de sărbătoare, tarafurile de lăutari ale starostelui lor Petrea
Tilica, de horele și jocul în duminici și alte sărbători, de pe Dealul Târgului, ori de pe Pod
din centru de la Bălan, de serbările câmpenești și festivalurile folclorice din Poiana Punga,
Poiana Soarelui botezată de oameni, căci soare aducea în sufletul oamenilor adunați gătiți
sărbătorește din plaiurile Vrancei și nu numai. Și erau toate vârstele acolo, de la copii la
bunici. Și iar mă bântuie zicerea prietenului nostru comun, Creangă: Și, Doamne, frumos era
pe atunci! Frumos pentru oameni, frumos pentru mine, pentru noi-niște împătimiți iubitori
ai frumosului vieții.
* * *
În loc de C O N C L U Z I I
15

Mesajul cel mai profund al baladei îl constituie voința mândrului ciobănel....de a

schimba sensul destinului său, înainte de termen, pus sub semnul probabilității, de a preface
nefericirea lui într-un moment al liturghiei cosmice, transformându-și moartea într-o nuntă
cosmică, invitând sorele și luna, să-i fie nuni, brazii și păltinașii să-i fie nuntași, munții mari să
fie preoții, lăutarii s-i fie păsărelele mii, iar lumânări ale nunții să-i fie stelele. Și totul vine
genetic, dintr-o experiență anterioară, ascunsă în sufletul nostru, al fiecăruia, ce iese la iveală
în momente cruciale, ades accidentale ale vieții, așa precum la mândrul ciobănel, din Miorița.
El reușește să prefacă un eveniment nefericit într-o taină a nunții... cu o mândră crăiasă, a lumii
mireasă, fată de crai, la gândul de-o fi să mor. Ciobănelul preface nenorocul care-i pune viața
în pericol, înainte de firesc, într-un mister al tainei nunții firești, ca rit de trecere, maiestos și
feeric construit, în imaginația sa de dimensiuni cosmice, ce îi permite, în cele din urmă, să
triumfe asupra propriului destin.
Nunta mioritică este o soluție viguroasă și originală dat brutalității neînțeles asupra
vieții. El a impus un sens absurdului însuși, răspunzând printr-o feerie nupțială nefericirii și
morții, o sărbătoare a sufletului, rit de trecere, izvor al veșniciei satului, prin familia tradițională.
( Mircea Eliade)
Ceea ce este esențial este capacitatea ciobănașului de a anula consecințele aparent
iremediabile ale unui eveniment tragic, încărcându-l de valori până atunci nevăzute totuși, dar
existente. Iar aceasta este, în esență, capacitatea românului, a noastră, venind din strămoși,
acum țâșnind ca izvorul în vârf de munte. Asta este poezia. Și Miorița i s-a spus, o poezie a unui
păstor de pe Carpații noștri. Citeam undeva că poezia nu se analizează, ea se simte cu buzele, cu
ochii, cu urechile, cu toate simțurile, fiindcă ea spune lucruri ascunse în noi atât de bine, că nu
știm de ele. Și auzindu-le, abia atunci realizam, cu surprindere, că-s ale noastre. Poezia, chiar de
o uităm, e suficient că am citit-o, i-am deslușit mesajul, pe care nu-l vom mai uita. Noi, oamenii
avem misterioasa capacitate de a găsi soluții la orice greu al vieții. Și, spre mulțumirea mea, sunt
și eu unul.
Iubite cetitor! Te asigur că totul este veridic, realitate trăită, simțită, prelucrată în
creuzetul timpului meu de profesor de limbă română, și nu singur, complinit cu cel al
activistului cultural, în viața social-spirituală, civică a Sovejei, timp de 60 de ani.
Dar mă voi întoarce în falterica ciobanului meu, de pe deal, cum am făcut-o
altădată, mai târziu, pas cu pas, și azi și mâine, și mereu. Să fac lumină în visurile sale, în
gândurile mele. Așadar, să petrec, imaginar, alte nopți, zile în intimitatea ciobanului,
strecurat miraculos, fără știrea sa, în sufletul lui, undeva. Și voi încerca să-l înțeleg, să-l
descopăr, să îl deconspir eu și cu ajutorul altora ce au intrat în lumea lui, tiptil unii, cu
bocancii tropăind alții. Și...poate afla-se-va taina. Și voi oferi hârtiei alte...
Și așa, plecând de la Eminescu, am luminat, cumva și pe acel CUM?
Și încălecai pe-o șa și v-o sousei dumneavoastră așa! Și încălecai pe-o căpșună și vă
spusei o mare și gogonată minciună. De oți crede, bine-ar fi. De nu, tot bine, mai ales de veți
intra în gâlceavă. Că, să știți, e frumoasă! Pe la noi, pe Meridianul Miorița Soveja, Cașin,
Rucăr, Dragoslavele, ne gâlcevim frumos și multe învățăm unii de la alții.

(Din MIORIȚA LA EA ACASĂ - RĂDĂCINI- de Constantin Macarie)

SOVEJA
cuibul capodoperei
Pentru convorbiri, pe pagina de facebook
N U N TA S O V E JAN Ă
Vă aștept la GÂLCEAVĂ!
16

REZUMAT

1. Dimensionând împrejurările ce au condus la apariția interesului pentru Miorița,

( venirea la Soveja ca profesor de limba română, întâlnirea cu folcloristul
vrâncean, profesor Ion Diaconu, pe care l-am însoțit în teren, la Soveja,
introducerea studiului Mioriței în gimnaziu, apropierea emoțional-sentimentală de
„oamenii de la munte” ai lui Simion Mehedinți, în a cărui familie a intrat prin
mariaj, dar și prin meseria de dascăl de țară) pun în evidență elemente ce mi-au
luminat calea în revelarea valorii de capodoperă a baladei Miorița, descoperită la
Soveja, au generat interesul pentru baladă, a neliniștilor mele ce-mi fericesc
existența.
Așa, am văzut în Soveja un cuib al capodoperei, un spațiu etno-folcloric cu o
proprie identitate, personalitate - un spațiu al muncii, al trudei comune, în care
dominanta este căutarea, construirea frumosului în tot și în toate, făcând, conform
crezului argezian, „frumuseți și prețuri noi”...chiar și din „bube, mucigaiuri și
noroi”
Și așa, am văzut în MIORIȚA expresia cea mai înaltă a eticii și esteticii sovejene,
în special, românești, în general, în viață, în muncă, în moarte. Și îndrăznesc a
provoca la o „gâlceavă”, bănuind pe creatorii de frumos de aici, și oarecari
creatori de vers de Miorița, ivit într-un moment magic pe traiectul transhumanței,
pe care l-am numit „punct de inflexiune”. O provocare, o părere la care învit, la
„gâlceavă” civilizată pe orice cale, cea mai la îndemână fiind, pagina mea de
facebook- NUNTA SOVEJANĂ - un simbol al unității, al solidarității „în contra
direcției scoaterii Mioriței din școală ” , contra ignorării valorilor perene,
tradiționale ale satului, ca un mare pericol, cum vorbeam la o ediție anterioară a
prezentului simpozion.