Capitol Simion Mehedinti Model

Simion Mehedinţi-Soveja.
Portret de pedagog creştin

Cuprins
IV. Simion Mehedinţi-Soveja. Portret de pedagog creştin......................................................... 3

IV.1. Simion Mehedinți - scurt excurs biografic ........................................................................ 3
IV.2. Opera lui Simion Mehedinți ............................................................................................ 11
IV.3. Valorile mehedințene ...................................................................................................... 15
IV.4. Simion Mehedinți - pedagogul de vocație ...................................................................... 19
IV.5. Moralitate prin cultură - testamentul literar al autorului ................................................. 22
IV.6. Simion Mehedinţi și Duminica Poporului ...................................................................... 22
IV.6.1. Duminica Poporului - date generale............................................................................. 23
IV.6.2. Contextul istoric, economic și social al apariției Duminicii Poporului - societatea
interbelică românească ............................................................................................................. 24
IV.6.3. Obiectivele publicaţiei ................................................................................................. 27
IV.6.4. Receptarea revistei în epocă ......................................................................................... 29
IV.6.5. Cuprinsul revistei ......................................................................................................... 31
Concluzii .................................................................................. Error! Bookmark not defined.
Bibliografie............................................................................................................................... 34
2
IV. Simion Mehedinţi-Soveja. Portret de pedagog creştin
IV.1. Simion Mehedinți - scurt excurs biografic

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, din rândurile poporului nostru s-au ridicat
personalități proeminente, savanți și erudiți creștini, care au adus un suflu nou culturii, științei
și civilizației autohtone. Acestei pleiade culturale aparține și Simion Mehedinți, maestrul
geografiei românești și pedagogiei creștine. Orice introducere referitoare la opera și viața
acestui mare savant va trebui să țină seama de aprecierea pe care autorul însuși o face creației
sale în „seara tuturor zilelor”1, la venerabila vârstă de 83 de ani, adică în data de 15 septembrie
1951.
Născut în data de 16 octombrie 1868 la Soveja, satul vrâncean de la poalele Zboinei,
Simion Mehedinți a fost fermecat în anii copilăriei de sublimul peisaj natural al locurilor natale
și de viața oamenilor de la munte, după cum el îsuși mărturisește: „copil fiind, îmbrăcat în strai
țărănesc, cu opincuțe în picioare, vioi la minte, i se părea că lumea se reduce la satul lui cu
munți împăduriți cu brădet, dominați de Zboina Neagră în zarea de apus, cu izlaz și câteva
petece de ogoare pe dealurile din jur, cu măgura învăluită în umbre și cu păduri de foioase la
răsărit, Răchitașul, înalt mai-mai cât un munte”2. Născut acolo unde s-a zămislit Mioriţa,
originea sovejană a considerat-o ca pe o pecete de înaltă noblețe, fapt pentru care, mai târziu, a
adăugat numelui său și Soveja, cerând cu limbă de moarte să fie înhumat în satul de baștină,
lucru înfăptuit în octombrie 1993.
Tatăl său provine dintr-o familie de preoţi: bunicul savantului fusese preot la Soveja,
fratele cel mai mare al tatălui era preot, iar alţi doi fraţi ai tatălui erau călugări la Mănăstirea
Soveja, ctitoria lui Matei Basarab.
Neculai şi Voica Mehedinţu au avut 11 copii, dintre care şapte au murit în copilărie, de
vărsat. Cei patru copii rămaşi în viaţă erau: Neculai – seminarist la Cetatea Albă şi preot la
Păuneştii Vrancei; Marina – căsătorită cu un preot; Ion – preot la Soveja, şi Simion –
academician, întemeietorul geografiei române moderne sau, cum îi plăcea să i se spună,
„profesor de geografie şi etnografie”. Simion este al optulea copil la părinți. Tatăl lui, Neculai
Mehedinţi, era dascăl bisericesc şi cunoştea numai carte bisericească veche, iar mama sa, Voica
1
Simion MEHEDINȚI, Ethnos, o introducere în studiul omenirii, Ed. Terra, Focșani, 2008, p. XXIII.
2
Victor TUFESCU, Simion Mehedinți, viața și opera, Ed. Enciclopedică, București, 1994, p. 7.
3
(Guriţă) Mehedinţi, nu ştia să citească. Aceștia erau oameni simpli, se ocupau cu agricultura3 și
aveau posibilitatea materială de a-și ține copiii la școală.
Dintre toţi fraţii, Simion se apropie cel mai mult de sora sa, Marina, o femeie harnică
și puternică, rămasă văduvă cu cinci copii, crescând şi pe cei şapte copii ai fratelui ei, Ion, care
a murit de tânăr. Tot ea a fost cea care s-a îngrijit de Simion Mehedinți, atunci când mama lor
a plecat la Domnul, având vârsta de zece ani, sau când el „s-a îmbolnăvit prin cele străinătăţi”4.
Viitorul mare pedagog își aduce aminte cu multă tristețe de moartea mamei sale: „Plecam într-
o dimineață la școală și ea îl privea cum se depărtează cu trăistuța pe umăr. S-a uitat înapoi și
duioasa lui mamă stătea în același loc, i-a făcut semn cu mâna... Când a revenit de la școală,
mama sa era moartă, înconjurată de femei cernite care o boceau. L-a stăpânit multă vreme
imaginea cum a condus-o pe ultimul ei drum, în urma carului tras de boi, la cimitirul satului,
unde un timp, la zilele de pomenire, clipea făclioara unei candele în amintirea ei”5. Rămas la
acea vârstă crudă fără îngrijirea mamei, această tragedie a reprezentat întipărirea, dincolo de
durere, a unei sfiiciuni în fața valurilor vieții.
Fiind crescut într-o familie credincioasă, academicianul Simion Mehedinţi poartă
pecetea ortodoxiei în întreaga sa carieră. El se impune în spaţiul cultural şi catehetic românesc
al începutului de secol XX printr-o activitate didactică şi ştiinţifică în care se poate identifica o
dublă ipostază: pe de o parte, omul, prin valoarea credinţei sale, iar, pe de altă parte,
personalitatea şi omul de ştiinţă. Ipostazele menţionate, teologia şi ştiinţa, nu se află în conflict
în persoana lui Simion Mehedinţi, ci într-o perfectă armonie.
Începutul școlii a însemnat sfârșitul copilăriei, prima dintre ele fiind o lungă corvoadă.
Simion urmează cele trei clase ale şcolii din satul natal, în care metoda de predare era „lovirea
cu palma sau cu varga (de salcie, de mesteacăn ori de prun). Şcoala a fost cea dintâi pacoste pe
capul copilului din Soveja, unde oamenii trăiseră până atunci tihniţi, având tot ce le trebuia, iar
pe deasupra şi bune îndrumări la învăţătură”6. Următoarele clase le face la Vidra, „unde se
adunau copiii fruntaşilor din toată Vrancea”7. Aici sunt alte orizonturi, altă viaţă, alţi oameni,
3
Luminiţa DRĂGHICESCU, Simion Mehedinţi – teoretician al educaţiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
2009, p. 3.
4
Simion MEHEDINŢI, Scrieri despre educaţie şi învăţământ. Antologie, îngrijitor de ediţie Dumitru Muster, Ed.
Academiei Române, Bucureşti, 1992, p. 9.
5
6
Simion MEHEDINȚI, Premise și concluzii la Terra. Amintiri și mărturisiri, ediția a-II-a, Ed. Viața românească,
Focșani, 1998, pp. 15-16.
7
Focșani, 1998, p. 17.
4
dar şcoala era cam aceeaşi, mărturisind despre „domnul de la a patra că nu se alege cu nimic,
deoarece dondăneam pe de rost ceea ce monitorul ne da de ici până colo”8.
Din cauza acestor metode de predare, Simion Mehedinți va afirma mai târziu: „Dacă
mi-ar fi îngăduit să mă întorc încă o dată pe fața pământului, aș primi bucuros, fiindcă am de
îndreptat multe greșeli. Dar cu o condiție: să rămân analfabet sau, dacă nu se poate, măcar să
nu fiu silit să trec prin școala satului unde m-am născut”9.
A urmat apoi şcolile de la oraşe: Seminarul de la Roman (4 ani), Seminarul Central din
Bucureşti (1 an), Liceul „Unirea” din Focşani (1 an) şi Liceul „Sfântul Sava” din Bucureşti (3
ani).
Schimbările dese de şcoli şi profesori nu numai că nu l-au derutat, dar i-au oferit o nobilă
învățătură dintr-o altă perspectivă, având posibilitatea de a face comparaţii şi de a avea şansa
de a se întâlni profesori de ispravă.
La Roman l-a întâlnit pe profesorul de istorie D. Grăjdeanu, om fără prea multă carte,
dar cu respect de sine; la Seminarul Central pe profesorul Constantin Georgian, care i-a trezit
gustul pentru limba latină, la Focşani l-a cunoscut pe Savel Rahtivan, care i-a dezlegat mintea
pentru a înţelege frumuseţile matematicii, iar la Sfântul Sava pe profesorul de filozofie D.
Laurian, om cu bun simţ, care le vorbea elevilor ca un părinte. „Cu o singură privire, cu un
singur cuvânt ştia să ţină în frâu orice abatere de la buna cuviinţă, totdeauna sever în judecată,
însă potolit la cuvinte”10. Aceşti profesori i-au sădit în suflet pasiunea pentru istorie, matematică
şi limba latină.
După examenul de bacalaureat, susținut în anul 1888, tânărul din Soveja a urcat treptat
și sigur scara consacrării. Examenul a avut loc în sala mare a Universității, cu caracter
enciclopedic. Simion Mehedinți dă dovadă de o bună pregătire, iar, la final, fiecare profesor din
comisie îl îndeamnă să studieze mai departe disciplina sa. Chiar dacă profesorul de istorie a
avut inspirația să îl întrebe din geografie (care pe atunci era o disciplină auxiliară istoriei) despre
valea Nilului. Candidatul a considerat că nu s-a prezentat mulțumitor, deși acest examen se
termină cu o notă onorabilă.
Se hotărăște cu greu la alegerea unei facultăți și se înscrie, în final, la Facultatea de
matematică, întrucât excelase la această materie în liceu. Însă, o abandonează după prima lună,
8
Focșani, 1998, p 18.
9
Focșani, 1998, p. 15.
10
Focșani, 1998, p. 17.
5
când a trebuit să plătească gazda. Între timp, la Școala Normală Superioară, condusă de marele
cărturar Alexandru Odobescu, se ivește o bursă vacantă. Simion Mehedinți se prezintă la
concurs, iar din luna a doua a studenției sale va fi la Facultatea de Litere și Filosofie, care
funcționa în cadrul Școlii Normale Superioare. În perioada 1888-1891, se bucură de siguranța
pe care i-o asigură bursa pentru întreaga durată a studiilor superioare. Dezvoltă o bogată
activitate de organizare a studenţilor în cadrul „Ligii pentru unitatea culturală a românilor”,
unde au fost prezentate numeroase conferințe prin care se evidenția continuitatea și unitatea
poporului român.
La Facultatea de Litere și Filosofie, Simion întâlneşte două personalităţi de seamă care
îi vor marca întreaga carieră. Este vorba de cei doi mari profesori, Titu Maiorescu şi Alexandru
Odobescu. De la Maiorescu capătă dragostea pentru profesorat, ataşamentul faţă de tineri,
logica şi arta discursului, pasiunea excursiilor, implicarea în educaţie prin conferinţele populare,
concretizată în celebrele Congrese ale profesorilor de geografie (1904-1942). De la Odobescu
i-au rămas atât înclinaţia pentru frumos, cât şi orientarea spre geografie. Odobescu a fost cel
care l-a recomandat pentru bursa oferită de Societatea Geografică Română şi tot el a fost cel
care l-a îndemnat să meargă în Franţa pentru a studia geografia, cu toate că Maiorescu nu a fost
prea încântat, sugerându-i studiul istoriei, spunându-i că geografia nu ar avea nici un viitor,
aceasta fiind pe atunci considerată „cenuşăreasa ştiinţelor”11. Mai târziu, va observa că
„geografia era o biată cenușăreasă nu numai la noi, ci și în alte țări”12.
În 1892, Simion Mehedinţi termină Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti şi
trece examenul de licenţă, cu menţiunea Magna cum laude. La îndemnul lui Alexandru
Odobescu, se înscrie şi obţine de la Societatea Română de Geografie o bursă în valoare de 3600
de lei pe an, pentru a studia geografia la Paris, iar la întoarcerea în țară să poată crea o catedră
specială de geografie. Aflat la Paris, Mehedinţi se avântă cu acelaşi elan şi în activitatea de
instruire de pe tărâmul geografiei. Pentru că la Sorbona se predau cursuri de geografie regională
– geografia coloniilor franceze –, Mehedinţi ajunge la École Normale Supérieure, unde erau
primiţi cei mai aleşi tineri francezi destinaţi activităţii intelectuale. Aici îl întâlneşte pe singurul
mare geograf francez din acea vreme, Paul Vidal de la Blache, care preda cu însufleţire şi geniu
la acea renumită şcoală, fiind considerat de către continuatorii săi un adevărat întemeietor al
geografiei umane franceze. Înţeleptul dascăl l-a sfătuit pe Simion Mehedinţi să meargă în
Germania, unde şcoala geografică era mult mai avansată, prin activitatea unor înaintaşi ca
Humbold şi Ritter.
11
Costică NEAGU, Simion Mehedinţi, pedagog de vocaţie, Ed. Terra, Focşani, 2004, pp. 4-6.
12
Simon MEHEDINȚI, Geografie și geografi la începutul sec. al XX-lea, Ed. Socec, București, 1938, pp. 20-21.
6
Mehedinţi decide să elaboreze teza de doctorat sub coordonarea ştiinţifică a lui Friedrich
Ratzel, la Leipzig (Germania). Abia aici, Mehedinţi a găsit terenul fertil pentru coagularea
ideilor care îl vor conduce, ulterior, la elaborarea lucrării sale fundamentale. Din cauza unei
încordări intelectuale deosebite și a unui surmenaj excesiv, întrerupe studiile. Profesorul Ratzel
îl îndrumă la repaus într-o stațiune climaterică din Elgersburg, potrivită pentru mijloacele
studentului. După această scurtă vacanță în care nu s-a revigorat așa cum și-ar fi dorit, se
întoarce la universitate și constată că nu poate începe lucrul.
Singura cale era să se întoarcă acasă, în România. Descurajat şi fără bani, tânărul
Mehedinţi se întoarce întocmai ca fiul risipitor, integrându-se în viaţa, tradiţiile şi ritmurile
atemporale din mijlocul cărora plecase, realități grăitoare exprimate prin cuvintele „m-am simțit
una cu toți ai mei de azi și de totdeauna”13. Au urmat doi ani de refacere fizică, de cugetare, de
observare, de cristalizare a tot ceea ce studiase, de schiţare a lucrărilor sale de mai târziu. Iar
satul natal i-a dat a doua viață, i-a dat puterea și tăria să o ia de la capăt, să se întoarcă refăcut
în Germania pentru a a continua ceea ce începuse.
Pentru a se întreține în România, a funcționat ca profesor de limba germană la Seminarul
pedagogic universitar și la Liceul internat „C. Negruzzi” din Iași. Criticul Eugen Lovinescu,
fostul său elev, ne lasă câteva mărturii memorabile despre Simion Mehedinți: „Pedagogia sa de
natură explozivă consta în descărcări electrice la fiecare două minute: bum! bum! În aceeași oră
puteai obține doi de zece și trei de unu, alte note nu existau; motor pus sub presiune, nu cunoștea
repaosul sau munca ordonată”14.
Refăcut complet după șederea la Iași și Soveja, Mehedinți se întoarce la Leipzig, unde
își reia lucrul la teză, obținând diploma de doctor în filosofie (specialitatea geografică) cu
calificativul summa cum laude. Întors definitiv în țară, în martie 1899, este numit primul
profesor la prima catedră de geografie din Universitatea București, unde va activa timp de 38
de ani.
La intervenţia Societăţii Române de Geografie şi a lui Titu Maiorescu, Ministerul
Instrucţiunii Publice a înfiinţat la Universitatea din Bucureşti prima catedră de Geografie. La
data de 1 octombrie 1900, este numit profesor suplinitor la catedra de geografie de la Facultatea
de Filozofie și Litere din București15. Primul curs universitar de geografie, ţinut de Simion
Mehedinţi la 3 noiembrie 1900, în prezența a numeroși profesori ai Universității din București,
13
Focșani, 1998, p. 108.
14
Eugen LOVINESCU, Memorii, vol. I, Ed. Cugetarea, București, 1930, p. 276.
15
Simion MEHEDINȚI, Scrieri despre educație și învațământ. Antologie, Ed. Academiei, București, 1992, p. 10.
7
printre care s-a numărat și Titu Maiorescu, a însemnat actul de naştere al acestei ştiinţe în
România. Pe parcursul expunerii sale, profesorul Simion Mehedinți dă dovadă de mult calm,
echilibru, erudiție și talent de orator.
Începând cu acest moment, Mehedinţi urcă pe treptele ştiinţei geografice, ale
etnografiei, pedagogiei şi literaturii. Deşi a avut o viaţă lungă, părea că se află mereu într-o
cursă contra cronometru pentru a aplica cât mai mult din ceea ce studiase. În februarie 1901
este numit profesor agregat provizoriu pe catedra de geografie, pe bază de concurs, iar în luna
decembrie a aceluiași an este numit profesor definitiv. Metoda de predare a profesorului Simion
Mehedinți se bazează pe observarea directă16. Pe lângă acest lucru, savantul geograf a înțeles
că un educator are marea răspundere de fi îndrumător spiritual al tineretului, având misiunea
importantă de a „modela gândirea și echilibrul moral al sudenților săi spre țeluri înalte”17.
În 1902, Simion Mehedinți se căsătorește cu Maria Cicei, marcând astfel un eveniment
important în viața sa. Studiile și călătoriile i-au dat ocazia de a întâlni numeroase categorii de
oameni și de a vedea felurite căsnicii, dintre care multe erau departe de un ideal de viață. Purta
mereu în suflet chipul blând al mamei sale, ce îl urmărea mergând spre școală, iar sora lui mai
mare, Marina, reprezenta femeia ideală, frumoasă, inteligentă, harnică și devotată.
Soția sa, Maria Cicei, provenea dintr-o familie de oieri, originară din Râșnov, locuind
aproape de Brașov. Acesta era o tânără foarte frumoasă, absolvise „pensionul de fete
«Bolintineanu» din București, vorbea cu ușurință limba franceză și era instruită cu deosebire în
latura umanistă”18. Avea o purtare aleasă, iar, prin cultura sa, putea conversa cu ușurință în
cercurile de intelectuali ale soțului. De aceea, Simion Mehedinți avea întotdeauna o prețuire
aleasă și o afecțiune delicată pentru soția sa, ea distingându-se prin spontaneitate și voie bună.
Aceasta se ocupa integral de gospodărie, iar soțul ei îi va dedica ediția a șaptea din lucrarea Altă
creștere - Școala muncii: „Soției mele, închinată familiei, pământului românesc și muncii”19,
consemnând aceste rânduri după 39 de ani de conviețuire.
Au avut împreună 2 copii. Primul este Maria-Simona Mehedinți, în familie fiind alintată
Mica, o fire foarte vioaie, cu o inteligență remarcabilă și chip frumos, cu studii universitare la
București, se va căsători cu C. C. Giurescu. Al doilea copil, Emil Mehedinți, va absolvi
Facultatea de Drept și va deveni avocat în București. Viaţa familiei Mehedinţi a curs cu zile
luminoase şi întunecate, în casa din str. Dimitrie Racoviţă nr. 12, București. Casa a devenit
16
Victor TUFESCU, Simion Mehedinți, viața și opera, Ed. Enciclopedică, București, 1994, pp. 42-44.
17
18
19
Simion MEHEDINȚI, Altă creștere - Școala muncii, ediția a VII-a, Ed. Cugetarea-Georgescu Delafras, București,
1941, p. 1.
8
celebră prin faptul că aici au avut loc şedinţele Junimii. Astăzi, aici își are sediul Institutul de
Geografie.
În anul 1915, este ales membru titular la Academia Română, fiind membru corespondent
încă din 1908. Din cauza primului război mondial, îşi va rosti discursul de recepţie în Academia
Română – Caracterizarea etnografică a unui popor prin munca şi uneltele sale – la 6 iunie
1920. În perioada martie-octombrie 1918, activează ca Ministru al Intrucţiunii şi Cultelor, în
guvernul Marghiloman. În această perioadă a trecut prin parlament, cu unanimitate de voturi,
două legi ale învățământului prin care se urmărea reforma învățământului rural. După căderea
Guvernului, primul gând al savantului a fost să-și continue activitatea didactică și științifică,
departe de politică. În anii următori, dă naştere operelor sale literare, ştiinţifice şi pedagogice.
Pentru meritele sale ştiinţifice, dar şi pentru căldura cu care îi îndruma pe tineri, pentru
dragostea pe care o manifesta pentru popor, Simion Mehedinţi a fost preţuit în epocă, de lumea
academică, dascăli şi tineri20.
Al doilea război mondial, cu evenimentele dramatice pentru România, a confirmat
semnalele de alarmă trase de Mehedinți: „când am văzut zdrobirea țării chiar din lunile dintâi
ale războiului, ne-a izbit pe toți nepotrivirea dintre sarcina pusă pe umerii poporului și lipsa lui
de pregătire”21. Soluția este propusă tot de savant, care își vedea neamul izbăvit prin muncă și
moralitate.
Finalul războiului și noul regim de „democrație populară” îl vor ostraciza pe savant.
Ministrul Mihai Antonescu îl trimite în Turcia împreună cu ginerele său, academicianul
Constantin C. Giurescu, pentru înființarea Institutului Cultural Român de la Ankara. Pe timpul
șederii sale la Istanbul (1943-1946), Simion Mehedinți trimite Academiei Române actul de
donație al bibliotecii sale, alcătuită din cărți, hărți, atlase și manuscrise. Mai donează „casa de
citire din casa părintească de la Soveja, cărțile populare ce pot fi consultate de săteni, iar școlii
din Soveja îi dăruiește o grădină și o pepinieră, pentru instruirea practică a elevilor”22.
La întoarcerea în țară, în 1946, pentru Simion Mehedinți încep momente grele, de
cumpănă. Își găsește casa rechiziționată de către Confederația Generală a Muncii, iar biblioteca,
una dintre cele mai valoroase din ţară, dispărută. Un an mai târziu era exclus dintre membrii
Academiei Române, fiindcă a refuzat orice compromis politic. Deși face demersuri insistente
pentru a intra în posesia casei și a bunurilor sale, autoritățile au întârziat restituirea acestora,
mizând pe vârsta înaintată a acestuia și pe posibilitatea iminentă a survenirii unui deces.
20
Costică NEAGU, Simion Mehedinţi, pedagog de vocaţie, Ed. Terra, Focşani 2004, pp. 6-14.
21
Simion MEHEDINȚI, Altă creștere - Școala muncii, ediția a IX-a, Ed. Axia, Craiova, 2006, p. 40.
22
Simion MEHEDINȚI, Ethnos, o introducere în studiul omenirii, Ed. Terra, Focșani, 2008, p. XXXIV.
9
Își primește înapoi casa abia în 1957, după 11 ani de când acesta este „scutit de
rechiziţie”. În perioada 1946-1957, va locui în casa ginerelui său, academicianul C. C. Giurescu,
într-o singură cameră ce avea intrarea spre balconul de lângă acoperiş. La 30 iunie 1950,
ginerele este arestat, casa îi este confiscată, iar familiie Giurescu și Mehedinți sunt evacuate şi
duse într-un ghetou, unde vor locui într-o cameră plină de ploşniţe. După câteva luni, prin grija
părintelui Dimitrie Balaur, devenit şi duhovnic al său, savantul se va muta în casa parohială a
Bisericii Mavrogheni, unde va trăi într-o strâmtorare greu de descris, până când îşi va recăpăta
casa, în195723.
Bucuria revenirii în casa unde a locuit și a creat a fost de scurtă durată, căci a găsit-o
complet goală. E greu de redat în cuvinte ce a simțit în sufletul său la vederea acelei priveliști
sumbre. Cel ce a servit o viață întreagă munca, adevărul, onoarea, generozitatea, credința și
iubirea de semeni, se vedea acum defăimat și umilit, fără putința de a se apăra.
Se stinge din viaţă la vârsta de 94 de ani, pe data de 16 decembrie 1962, după o bogată
activitate publicistică, lăsând în urma sa un tezaur de lucrări cu conţinut variat (geografic,
etnografic, istoric, literar, pedagogic şi filozofic), fiind înmormântat în cimitirul Bellu din
Bucureşti. În conformitate cu dorința sa de a fi înmormântat în satul natal, în octombrie 1993,
osemintele vor fi reînhumate în Soveja sa iubită.
Coordonatele teoretice ale concepţiei sale pedagogice îşi au originea în etnografie şi le
găsim inserate în opera sa vastă, exprimată în cursurile de etnografie și în discursul de recepţie
la Academia Română: Caracterizarea unui popor prin munca şi uneltele sale, Coordonate
etnografice: civilizaţia şi cultura, Terra, precum și în lucrarea Ethnos. Vocaţia de educator se
concretizează încă din tinereţe, prin teza de licenţă Ideile lui J.-J.Rousseau asupra educaţiei, la
care se adaugă Altă creştere - Şcoala muncii, Trilogii, Poporul - cuvinte către studenţi, Către
noua generaţie, Creştinismul românesc, Parabole și învațături din Evanghelie.
Simion Mehedinţi a fost unul dintre cei mai valoroşi autori de manuale şcolare. Fiind
solicitat de Spiru Haret, în 1901, să realizeze manuale de geografie pentru diferite clase,
Mehedinţi a continuat această muncă până în 1937, când a publicat Geografia umană şi politică
și primul manual de Antropogeografie, însoţit de câteva noţiuni de etnografie şi de geografie
politică. Una din creațiile literare alegorice care l-au definit pe marele savant este Fagul. Acesta
este mereu zugrăvit în magnificele culori ale timpului și reprezintă memoria posterității. După
cum Simion Mehedinți însuși nu s-a îndoit niciodată sub nici o furtună, pășind din această viață
cu demnitate și credință.
23
10
IV.2. Opera lui Simion Mehedinți
Opera lui Simion Mehedinți este impresionantă. Deși a intrat în memoria posterității ca
părinte al geografiei românești moderne, personalitatea sa polivalentă acoperă vaste domenii
științifice: istoria, etnografia, pedagogia, filosofia, proza, publicistica. Activitatea sa științifică
a fost dublată de încercarea modestă de a intra în „tagma literaților”24. Pentru el, „știința a avut
rol dominant, iar literatura un rol recesiv”25. Arta literară urmărește, în concepția lui Mehedinți,
îndreptarea naturii sufletești a omului, căci ea este un „testament în fața veșniciei, de aceea e
solemnă ca moartea”26, savantul fiind animat fiind de convingerea că leacul cel mai subtil al
vindecării sufletești e literatura.
Marele geograf a intrat pe porțile împărătești ale etnografiei și moralei, călăuzit de
principiul: „nu există pedagogie fără autohtonie”27. Pentru el, nici o personalitate nu se poate
dezvolta în afara coordonatelor poporului din care este parte integrantă. De asemenea, apreciază
orice operă literară cu măsura dreaptă a eticii: „genii pot fi cu sutele, dar geniile etice le numeri
pe degete”28.
În opera Creștinismul românesc, Simion Mehedinţi a căutat să identifice trăsăturile
dominante ale creştinismului românesc, 11 la număr, pe care le propune ca valori pentru epoca
modernă. Aceste caracteristici specifice reprezintă o sumă de virtuți ce au în vedere o
comunitate clădită pe valorile credinței, toleranței, respectului față de aproape, omeniei,
onoarei, prieteniei și fidelității. Din păcate, multe dintre valorile morale descrise nu se mai
regăsesc în satul românesc de astăzi.
Talentul scriitoricesc s-a manifestat în toate mediile culturale româneşti. Acesta se
îndreaptă şi spre scrierile religioase, cu o dăruire exemplară izvorâtă din sufletul său de creştin
autentic. Profesorul Simion Mehedinţi a lăsat Bisericii Ortodoxe Române lucrări valoroase în
care a făcut precizări istorice şi geografice, dovedind o foarte bună cunoaştere a Sfintei
Scripturi.
El a ridicat Geografia de la statutul de „cenuşăreasă a ştiinţelor”, la rangul de ştiinţă de
corelaţie pentru toate celelalte ştiinţe. Posedând un bogat bagaj informaţional „în domeniul
geografiei, dar şi din ştiinţele vecine, stăpân pe cel mai important obiect de studiu al geografiei,
24
Costică NEAGU, Simion Mehedinți, prozator și publicist, Ed. Terra, Focșani, 2009, p. 5
25
Gheorghiță GEANĂ, „Un caz de recesivitate”, în Soveja - Oameni de la munte, Ed. SAS, București, 1996, p. 9.
26
Focșani, 1998, p. 243.
27
Costică NEAGU, Simion Mehedinți, prozator și publicist, Ed. Terra, Focșani, 2009, p. 6.
28
Costică NEAGU, Simion Mehedinți, prozator și publicist, Ed. Terra, Focșani, 2009, p. 6
11
harta, având o cugetare geografică formată şi un patriotism ardent, el va trata geografia în
strânsă legătură cu etnografia, istoria şi pedagogia: Insula Şerpilor (1893), Aplicări
antropogeografice în sfera etnografiei, istoriei şi a altor ştiinţe (1910), Chestia orientală din
punct de vedere geografic şi etnografic (1914), Observaţii asupra Dobrogei (1920), Dacia
pontică şi Dacia carpatică (1928)”29.
Opera sa pedagogică și catehetică este întemeiată pe Evanghelia iubirii propovăduită de
Mântuitorul Hristos, pe care-L vede ca Pedagog, a cărui doctrină a revoluţionat întreaga lume30.
După cum precizează Simion Mehedinţi, „Nazarineanul cel inimos se simţea atras nu spre
cărturari, farisei şi toată oligarhia care înconjura templul din Ierusalim, ci spre robii care lucrau
în lumina soarelui, flămânzi, bătuţi ori schingiuiţi, pentru paraliticii din Vitezda, pentru orbi,
leproşi şi dezmoşteniţi ai sorţii. Pe toţi aceştia voia El să-i ridice din mizeria fizică şi morală.
Iar ca metodă de urmat, în nemărginita Lui milă faţă de scăderile omeneşti, a pus înainte una
singură: iubeşte pe aproapele tău, ca pe tine însuţi... fie acela cine va fi şi cum va fi, deoarece
chiar în cea mai păcătoasă făptură omenească tot se poate să găseşti măcar un sâmbure de
omenie şi, cine ştie, o privire prietenească, un cuvânt bun sau un sprijin cât de mic, la timp
potrivit, va fi în stare să-l ridice din înjosirea în care se află... Greutatea cea mare pentru tânărul
Nazarinean era deci să schimbe întâi sufletul dascălilor, adică al oamenilor maturi, înainte de a
îndruma în alt chip creşterea copiilor”31. Simion Mehedinți îl recunoaște în opera sa pe Hristos
ca pe Cel mai mare Educator al tuturor timpurilor, iar acest lucru „atestă acceptarea pedagogiei
creștine ca pe un dat revelat”32.. Pedagogia creștină îl pregătește pe om pentru asemănarea cu
Dumnezeu, într-o relație dinamică și permanentă cu Acesta.
Biserica şi şcoala sunt, în viziunea marelui pedagog român, pilonii de rezistenţă ai
educaţiei naţionale. Numai ele pot difuza valorile specifice creştinismului ortodox, devenind,
astfel, primele dintre instituţiile statului care trebuie să-şi asume stabilitatea neamului
românesc. Credinţa în Dumnezeu, iubirea faţă de Mântuitorul Hristos și faţă de aproapele au
fost şi vor fi întotdeauna caracteristice ale neamului. Acestea sunt, după cum preciza Mehedinţi,
însuşiri prin care se exprimă valoarea oricărei persoane şi care trebuie formate şi consolidate
prin educaţie. Biserica şi Şcoala trebuie să colaboreze într-o strânsă legătură, căci ele sunt
29
30
Costică NEAGU, Simion Mehedinţi. Biobibliografie, Ed. Terra, Focşani, 2003, pp. 1-2, apud drd. Nicoleta
RĂDUŢĂ, „Pedagogi laici în sprijjinul catehezei ortodoxe. Simion Mehedinţi Soveja (1868-1962)”, în Anuarul
Facultăţii de Teologie Ortodoxă, Ed. Universităţii din Bucureşti, An VIII, Bucureşti, 2008, p. 487.
31
Simion MEHEDINŢI, Scrieri despre educaţie şi învăţământ. Antologie, îngrijitor de ediţie Dumitru Muster, Ed.
Academiei Române, Bucureşti, 1992, p. 215.
32
Nicoleta RĂDUȚĂ, Contribuția lui Simion Mehedinți la dezvoltarea pedagogiei creștine românești, teză de
doctorat coord. de pr. prof. univ. dr. Vasile Gordon, Universitatea din București, 2009, p. 48.
12
rădăcinile din care poporul românesc îşi trage seva dătătoare de viaţă. Fiind conştient de acest
fapt, Simion Mehedinţi evoca figura Mitropolitului Andrei Şaguna care, animat de dragostea
pentru popor, glăsuia: „Popor românesc! Degeaba ai căpătat pământ, dacă n-ai minte destulă,
ca să ştii cum să trăieşti pe el. Îţi trebuie deci numaidecât biserică şi şcoală, cele două izvoare
de învăţătură fără de care nici un popor n-a ajuns până astăzi la nicio ispravă”33.
Savantul se aşază în miezul viu al creştinismului ortodox pe care şi-l asumă diacronic şi
sincronic, cu patos pedagogic şi misionar, văzând în el nu doar un ideal, ci însăşi formula de
existenţă a insului şi a neamului deopotrivă: „un om, ca şi un popor, atâta preţuieşte, cât a înţeles
din Evanghelie și cât poate să urmeze învăţăturii lui Iisus”34. Tot el avertizează tineretul că „nu
poţi om deplin dacă nu eşti şi creştin”35. Acesta mărturiseşte că şi-a întemeiat această radiografie
a creştinismului românesc pe materialul etno-folcloric din zona Vrancei şi pe experienţa sa
directă, în contact cu tradiţia vie, preţuind mai mult creştinismul „din inimă” (ca zestre
sufletească a neamului) decât creştinismul „din călimară” (adică reflectat în speculaţia
livrescă)36.
Simion Mehedinţi are meritul de a fi descoperit autenticitatea modelului hristic şi de a
se fi ancorat în el, transformându-l într-un ideal care i-a ghidat existenţa şi i-a marcat pregnant
concepţia pedagogică. Românismul sau naţionalismul l-a caracterizat întotdeauna, fiind
puternic ancorat în dreapta credinţă a acestui neam, pe care l-a admirat şi preţuit pentru evlavia
şi râvna sa religioasă37.
Literatura a reprezentat pentru Simion Mehedinţi o atracţie puternică, care însă a fost
biruită de geografie. Cele dintâi încercări literare s-au făcut sub adăpostul anonimatului, pentru
ca, mai târziu, să facă din sertar confidentul „păcatelor literare”, până când, din prudenţă şi bun
simţ, au fost publicate chiar şi „icoanele din viaţa oamenilor de la munte”, sub pseudonymul
Soveja38.
Opera literară a lui Simion Mehedinţi cuprinde volumele: Oameni de la munte, apărut
în 1919, singura operă de imaginaţie a scriitorului; Premise şi concluzii la Terra, amintiri şi
33
Luminiţa DRĂGHICESCU, Simion Mehedinţi, teoretician al educaţiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A.
București, pp. 82-83.
34
Simion MEHEDINŢI, Poţi fi om deplin fără să fii creştin?, Cartea românească, Bucureşti, 1923, p. 1.
35
***, „Către cititori” în Duminica Poporului, anul VI, nr. 49, duminică, 17 decembrie 1922, p. 1.
36
Răzvan CODRESCU, „Simion Mehedinţi şi creştinismul românesc” în Rost. Revistă de cultură creştină şi politică,
an IV, nr. 45, noiembrie, 2006, Bucureşti, p. 12.
37
Luminiţa DRĂGHICESCU, Simion Mehedinţi, teoretician al educaţiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A.
București, pp. 71-77.
38
Simion MEHEDINȚI, Ethnos, o introducere în studiul omenirii, Ed. Terra, Focșani, 2008, p. XII.
13
mărturisiri, apărut 1946; La ceas de taină, tipărit în anul 2001, cuprinde conferinţe rostite la
radio în perioada 1930-1942.
În perioada ianuarie 1907 - decembrie 1923, Simion Mehedinţi va fi directorul
Convorbirilor literare, cea mai veche publicaţie românească cu apariție neîntreruptă începând
cu anul 1867 și până astăzi, cu excepția intervalului 1944 - 1970, când revista a fost suspendată.
În timpul cât a fost director, şedinţele Convorbirilor se ţineau în casa acestuia din str. Dimitrie
Racoviţă nr. 12. Directorul a primit, odată cu conducerea, şi proprietatea asupra revistei. Dreptul
de proprietate asupra Convorbirilor l-a cedat Academiei Române la 2 martie 1945.
Despre Convorbiri literare s-a spus că, în perioada directoratului lui Mehedinţi,
publicaţia şi-a schimbat profilul, devenind o revistă ştiinţifică. A fost un fapt aproape normal.
Savantul însuşi ar fi dorit ca la conducerea revistei să vină un literat. În acest sens, junimiştii se
gândeau la Panait Cerna, plecat la studii în Germania, dar moartea prematură a acestuia a dus
la prelungirea directoratului lui Mehedinţi. Apariţia unor noi curente în literatura românească
de la începutul secolului al XX-lea (Poporanismul, Sămănătorismul, Modernismul), a unor noi
publicaţii (Contemporanul, Convorbiri critice, Viaţa românească, Sburătorul etc.), maturizarea
unor tineri junimişti, precum și circulaţia unor idei noi au făcut ca publicaţia Convorbiri literare
să nu mai poată aduna sub aceeaşi cupolă această mare diversitate culturală, epoca junimiştilor
fiind depăşită.
Venirea lui Mehedinţi la direcţia Convorbirilor literare, deşi n-a fost dorită nici chiar
de el, a provocat deodată emoţie şi antipatie în rândurile junimiştilor înşişi, ca şi cum viitorul
director ar fi fost vinovat de această alegere a lui Titu Maiorescu. Aşa cum observam mai sus,
schimbarea profilului revistei a fost un lucru firesc, pentru că şi timpurile se schimbaseră.
Ca director al acestei reviste literare, Mehedinți urmăreşte să creeze o punte între trecut
şi viitor prin colaborarea cu tinerii, asumându-şi deasemenea şi sarcini etice: să apere normele
de apreciere dobândite prin apropierea de cultura europeană, păstrând flacăra iubirii de ideal şi
propagând mereu optimismul şi manifestările orginale româneşti: lirica sinceră, nuvela, opera
dramatică, studiile de filozofie, frumuseţea artei naţionale. În paginile Convorbirilor literare,
Mehedinţi combate cu hotărâre noile curente venite din Occident, îndreptându-şi în permanenţă
privirile spre creaţia populară, spre Alecsandri, Goga, Eminescu, Coşbuc. El va promova
literatura adevărată în care se regăseşte poporul, literatura care se inspiră de la un eveniment
istoric.
Deşi i-a fost contestat cu vehemenţă gustul estetic de către criticii literari contemporani,
Mehedinţi continuă să scrie studii şi cronici şi în alte publicaţii ale vremii despre Mihai
Eminescu, Ion Creangă, Elena Farago, Alexandru Vlahuţă, Mihail Sadoveanu. Savantul
14
vrâncean a publicat în Convorbiri literare 473 de articole, care se constituie într-o adevărată
enciclopedie a mişcării ştiinţifice, literare şi culturale a timpului său.
Mehedinţi acoperă o problematică de o mare diversitate: geografie, antropogeografie,
istorie, economie, politică, educaţie, literatură şi critică literară, scriitori, religie39. Alături de
bogata activitate desfăşurată în cadrul revistei Convorbiri literare, el va scrie şi în Ethnos,
Milcovia, Munca, Revista Fundaţiilor regale, Şcoala şi Viaţa, Universul şi multe altele. Pe
lângă imensa activitate publicistică, în conferinţele radio ne descoperă o altă latură a sa, aceea
de orator. Din cabina de la radio, Mehedinţi dialoga cu toată lumea. Le vorbeşte despre munţi,
despre codri, despre cărţi: Cartea proverbelor, Cartea cântecelor, Cartea poveştilor, Cartea
muncii, Cartea Sănătăţii. Şi în aceste conferinţe ni se relevă vocaţia sa literară printr-o îmbinare
armonioasă a stilurilor: ştiinţific, publicistic şi beletristic40.
Lui Simion Mehedinţi nu i-a fost străin nici un domeniu al manifestărilor umane. Se
dovedeşte a fi şi un pamfletar redutabil, ale cărui asalturi lovesc din plin, nelăsând adversarului
nici o şansă. Cele mai multe dintre scrierile sale cu caracter polemic au apărut în volumul
Politica de vorbe şi omul de stat. Deasemenea, caracteristice pentru stilul de pamfletar rămân
scrierile: Către Popescii Partidului Liberal, Naţionalismus latranus şi Concepţia materialistă
a istoriei. Răspunsurile pe care le dă de fiecare dată celor cu care intră în polemică sunt atent
formulate şi se bazează pe o argumentaţie fără cusur, iar ironia fină apare la tot pasul: „Prietenii
care vor să te ajute nu-ţi pot sluji niciodată, cât duşmanii care te bârfesc”41. Scrierile şi studiile
sale ştiinţifice, critice, etnografice, precum și întreaga operă literară impresionează prin armonia
şi claritatea limbajului folosit.
IV.3. Valorile mehedințene

În vastele sale preocupări, biserica și credința au avut un loc central, un imago mundi
armonizat în fiecare zi cu viața neamului său pe care l-a iubit atât de mult. Primește o aleasă
educație la seminariile vestite ale timpului său. Născut, crescut și educat în această atmosferă,
s-a lăsat pătruns de duhul Evangheliei și de înțelepciunea preceptelor creștine. Chiar dacă nu a
fost hirotonit preot sau diacon, Simion Mehedinți a fost îndrumat permanent de „lumina lină”
a divinității și a priceput ce putere extraordinară poate constitui virtutea iubirii creștine în
așezarea acestei lumi pe noi temelii.
39
Costică NEAGU, Simion Mehedinţi, prozator şi publicist, Ed. Terra, Focşani, 2009, pp. 53-54.
40
Costică NEAGU, Simion Mehedinţi, prozator şi publicist, Ed. Terra, Focşani, 2009, p. 55.
41
Costică NEAGU, Simion Mehedinţi, prozator şi publicist, Ed. Terra, Focşani, 2009, p. 57.
15
Pentru el, virtutea este caracterizată de frumusețe și eficiență morală, este un talent și un
dar nativ. Mehedinți este el însuși un exemplu viu și grăitor în acest sens. El descrie virtutea ca
în scrierile filocalice. Omul se naște cu păcatul originar, dar și are și o fărâmă de „virtute
originară”, pe care o poate înmulți, dezvoltându-i trăsături pozitive. Ea îl împiedică pe om să-
și dezvolte un profil malefic, îl conduce pe drumul bun și tot ea armonizează frumos gândul cu
fapta.
Marele gânditor a excelat pe toate palierele culturale, dar talentul scriitoricesc se arată
și în lucrările religioase. În cartea Către noua generație, autorul face deosebirea dintre religie
și cei ce slujesc biserica: „Furtuna care bântuie acum biserica noastră nu privește religia, ci
numai pe cei care, sub haina cinstită a bisericii, au ascuns păcatele personale. Păcatul e una,
instituția e alta”42. El pledează pentru biserica vie, ce poate îndruma „nu prin rugăciuni
stereotipe, nici prin discursuri, ci prin pilda de iubire creștinească dată de preot și prin munca
sa pozitivă”43.
Crezul mehedințean atribuie Bisericii locul cuvenit în educarea poporului, căci ea s-a
încrustat în ființa neamului nostru în același timp cu limba, iar dacă cineva se atinge de Biserica
noastră, asta ar însemna de fapt să ucidă ființa noastră sufletească. Religia este o socoteală pe
care omul o face cu veșnicia, iar credința este suma tuturor socotelilor în fața eternității44.
El a știut că dincolo de teluric și știință se află eternul mister și, că de la această graniță,
„conștiința individuală nu mai are alt sprijin logic decât speranța într-o armonizare teologică,
dintre ordinea ghicită de știința exactă și o altă ordine superioară, inaccsebilă minții noastre”45.
Alte două constatări profunde ale scrierilor sale religioase vizează Biserica ca fiind
școala cea mare a națiunii, iar preotul are rolul unui călăuzitor ce ne însoțește din prima etapă a
vieții până la trecerea în veșnicie. Doar Biserica poate să contribuie decisiv la propășirea
sufletească a neamului, deasupra ei fiind divinitatea.
În operele sale, Simion Mehedinți lua pulsul problemelor ce frământau și dospeau în
societatea românească de la începutul veacului trecut, care sunt atât de actuale și azi. Fidel
conceptului de muncă, Mehedinți subliniază ca nu putem ajuta creștinismul prin tipărirea de
cărți bisericești și prin studiul Bibliei, ci prin muncă asiduă, „să muncim unii cu alții și pentru
alții, ca într-un gând să organizăm viața satului și a neamului nostru. Deoarece munca, adică
42
Simion MEHEDINȚI, „Pentru Biserica noastră”, în Către noua generație, Biserica-Școala-Armata-Tineretul,
ediția a-III-a, Ed. Socec, București, 1928, p. 44.
43
44
Simion MEHEDINȚI, Apropierea de Iisus în Biserica noastră, prin alegerea educatorilor, Ed. Socec, Bucureşti,
1935, p. 15.
45
Simion MEHEDINȚI, Apropiere de Iisus prin Biserica noastră, prin alegerea învățătorilor, Ed. Socec, București,
1935, p. 36.
16
fapta, nu vorba, e singura chezășie pipăită a iubirii și a felului de a gândi”46. Toate nenorocirile
unei comunități – recesiune, evaziune, falimente, demagogie – sunt rezultatul unei stări morale
bolnăvicioase, a unor slăbiciuni omenești. O viață neraportată în permanență la Hristos nu poate
conduce la ceva bun. Nimeni nu este fără de păcat, pentru că un trai în duhul evanghelic nu
poate duce nimeni, dar, prin credință, smerenie și prin faptă – așa cum a cerut-o Evanghelia –,
fiecare om se poate depărta de păcat. „Traiul întru Evanghelie se împlinește prin faptă. Dacă
citirea Evangheliei ar fi de-ajuns, atunci profesorii seminariilor sau ai facultăților de teologie ar
fi imaginea tuturor virtuților creștine, iar înalții ierarhi, imaginea lui Iisus pe pământ”47.
Ca român al românilor48, Simion Mehedinți a fost dedicat problemelor statale și națiunii
române. Statul trebuie să-și așeze temelia pe educația religioasă. Fiecare țară trebuie să își aducă
contribuția semnificativă la progresul și bunăstarea omenirii. Poziția de susținere a națiunilor
mici de către academician în cadrul Societății Națiunilor a fost apreciată, „dovedind o atitudine
progresistă în anii respectivi”49.
În virtutea respectului pentru adevărul istoric, al afirmării neamului românesc și al
întregirii țării, să ne amintim că Mehedinți, în urma dinamicelor sale investigații științifice, a
publicat în 1931 o lucrare-testament legată de geneza și manifestarea neamului românesc de-a
lungul veacurilor. În cartea Neamul românesc și întregirea țării, ne prezintă toate etapele
etnogenezei și transformării poporului român.
În lucrările sale, face referire cu mândrie la numele sonore ale culturii noastre, precum
Mihai Eminescu (la a cărui înmormântare a fost prezent), Titu Maiorescu (care i-a fost mentor),
Mihail Kogălniceanu și alții. Totodată, Mehedinți suține cu tărie că „neamul românesc nu va
putea birui greutățile de azi, decât muncind mai mult și mai bine decât cei care îl dușmănesc, și
întrecându-i prin moralitate”50. Se observă cu ușurință că scrisul lui e impregnat puternic de
duhul evanghelic, de împletirea armonioasă a convingerilor sale creștinești cu sentimentele
patriotismului exemplar.
O altă dimensiune sub care ni se relevă Mehedinți este cultul muncii, el însuși fiind un
zelos muncitor, de la vremea puiului de om, care păștea vitele pe plaiurile sovejene, până la
venerabila vârstă a senectuții: „munca nu este o marfă, ci o funcție a omului ca și respirația,
46
Simion MEHEDINȚI, Altă creștere - Școala muncii, ediția a IX-a, Ed. Axia, Craiova, 2006, p.181.
47
Simion MEHEDINȚI, Creștinismul românesc, adaos la caracterizarea etnografică a poporului român, ediția a
IV-a, Ed. Terra, Focșani, 2006, p. 23.
48
Filofteia PEREZ, „Simion Mehedinți – profesor al profesorilor și român al românilor”, în Studii și Comunicări/
DIS a Academiei Române, vol. VIII, 2015, p. 259.
49
Emil BÂLDESCU, Simion Mehedinți, gânditor social - politic și pedagog, Ed. Științifică, București, 1969, p. 27.
50
17
circulația și alte activități organice”51. Cartea Altă creștere - Școala muncii este un compendiu
pedagogic pentru educarea tinerilor, un îndemn pentru formarea și desăvârșirea morală a lor.
Idealul acestei opere privește omul, în tot ansamblul lui, care, prin educație, își fixează valorile
morale fără de care nu-i posibilă viața civilizată în habitatul neamului său.
Pentru a fi eficient, efortul depus prin muncă are nevoie să îndeplinească trei condiții:
acesta trebuie să fie liber, creator și înnodat pe firul tradiției. Doar prin muncă se pot forma
deprinderi alese. Când e vorba de schimbare, nu sunt suficiente scrisul, cititul, legile,
conferințele și clăcile. „Nu-i destul să dăruiești cuiva o Evanghelie ca să-l faci bun creștin”52,
este una din constatările savantului. Pentru a face schimbarea este necesară munca, munca ce
presupune răbdare, investiții de sentimente și respectul pentru munca celuilalt.
Atâta vreme cât va rămâne ceva formal, munca nu își va culege roadele ei, iar lucrarea
elevilor este un simulacru. Dovada e următoarea: „mulți tineri isprăvesc botanica, fără să poată
altoi un copăcel și cei mai mulți cunosc zoologia numai din tablouri de intuiție, fără să știe cum
să îngrijească o pasăre de curte”53. O persoană ce va îngriji un animal sau va planta un copăcel
va înțelege predica, destinată să rămână în cele mai multe cazuri exterioară, în toate
străfundurile ei, căci o va experia pe propria piele, iar consecința va aduce un comportament
blând, iubitor și responsabil față de creație.
Pledoaria pentru muncă aduce cititorului modele de dăruire totală. Începând cu
protopărinții Adam și Eva care au luat „lecții de lucruri”54 și au câștigat pâinea prin sudoarea
frunții, traversează veacurile, arătând progresul omului prin modelul mamei muncitoare,
Rousseau, Pestalozzi, Hagenbeck, Booker Washington, Hellen Keller, Oscar Wilde, Tolstoi și
alții. Doar „cura de muncă pune în mișcare organele copilului, îi ascute simțurile și îi
împuternicește creierul”55. „Iar cine a înălțat munca până la iubire acela a coborât raiul pe
pământ”56.
Optimismul iremediabil al românului – toți ne-am lovit de expresia „o să fie bine” – este
rezultanta „unei viețuiri de veacuri în calea răutăților și văzând și pățind atâtea, poporul a
dobândit un foarte fin simț al valorilor”57. Frumusețea binelui și frumusețea morală nu ramân
străine nici de adevărul faptelor sau ideilor, ci se întăresc în dreptate. Dreptatea este articulația
51
52
53
54
55
56
57
18
armonioasă a adevărului, binelui și frumosului. Eroul basmelor noastre autohtone, Făt-Frumos,
este puternic, isteț, omenos, iar pe deasupra e dăruit și cu fumusețe, nu doar cea fizică, ci și
morală – milos și gata mereu de jerfă. Iar poporul nostru, creator al basmelor populare, a
concluzionat că fapta bună trebuie făcută fără nici un gând de răsplată, ci doar pentru frumusețea
gestului. În Rugăciunea din Zboina, o odă dedicată poporului, în fața căruia savantul își pleacă
smerit fruntea, se vorbește despre calitățile neamului – cumpătarea, seninătatea și omenia –,
acestea ridicându-l pe treapta cea mai înaltă a vredniciei omenești. Cumpătarea este calitatea
remarcabilă a poporului nostru, moștenită prin filiație dacică. Noi am fost creștini înainte de
creștinism, am pus preț pe traiul pe pământ și am dus o viață de cumpăt. Seninătatea poporului
nostru este o altă însușire remarcabilă. Dacii aruncau cu săgeți în nori pentru a se închina
seninului cerului. Viziunea veșniciei se manifestă în liniștea supraomenească în clipa despărțirii
de această lume. Iar omenia le-a încununat pe toate, căci niciodată românii n-au râvnit la bunul
altuia și au ospătat pe orice străin aflat la nevoie, chiar și pe Dumnezeu, Maica Domnului și
Sfântul Petru. În înțelepciune, seninătate și omenie stă deplina putere a poporului din Carpați58.
Poporul nostru, „din cale afară de bun, s-a dovedit a fi, în virtutea caracterului pașnic pe care îl
are, un prieten de nădejde al popoarelor din Balcani (albanezi, bulgari, sârbi, greci, unguri)” 59.
În privința demnității ce îl caracteriza pe Simion Mehedinți, emblematice sunt
episoadele legate de ultima decadă a vieții sale. Noua putere politică, instalată după al doilea
război mondial, i-a fost total potrivnică. Chiar dacă nu a fost închis în temnițele reeducării, a
fost alungat din casă, biblioteca i-a fost risipită, iar titlurile arestate. A rămas în conștiința
apropiaților ca un munte ce a înfruntat cu demnitate furtunile vieții: „Pe mine nu mă dă nimeni
afară din Academie”60. În epilogul cărții Creștinismul românesc, cu tonusul optimist ce îi era
caracteristic, spune imperativ: „Dar, vorba lui Seneca, suferim de boli vindecabile, iar unul din
leacurile cele mai sigure este întoarcerea la creștinismul nostru românesc, redându-i cât mai
repede puterile lui de altădată”61.
IV.4. Simion Mehedinți - pedagogul de vocație

Printre oamenii de cultură autohtoni ce au formulat teze pedagogice bine structurate,
oferind propuneri viabile practicii educative, se află și Simion Mehedinți. Vocația de educator
58
IV-a, Ed. Terra, Focșani, 2006, pp. 136-137.
59
60
Simion MEHEDINȚI, Synopsis, Ed. Terra, Focșani, 2002, p. IX.
61
19
se sprijină pe următoarele realități concrete: 38 de ani neîntrerupți de profesorat la catedra de
Geografie a Universității din București, lucrările sale de teoretician al educației, elaborarea de
manuale școlare, participarea la congrese anuale ale geografilor, legile formulate și promovate
în sfera educației, legăturile permanente cu tânăra generație, pe care a iubit-o, a îndrumat-o și
în puterea căreia a crezut necontenit.
Toate domeniile pe care le-a cultivat se constituie într-o punte de legătură cu educația,
căci ea este cheia evoluției sociale și culturale a omului. Mehedinți a creat o concept nou de
educație ce înglobează cugetările sale despre muncă și unelte, căci din acestea s-au născut și
manifestările culturale. Dacă întregul progres al omenirii își are izvorul în muncă, atunci „școala
muncii e singura cale pentru înălțarea unei societăți omenești în orice fază s-ar afla, iar munca,
departe de a fi numai o datorie a celor săraci, e însușirea fundamentală a omului”62.
Simion Mehedinți considera că legile educației promovate de el la început de secol XX
sunt cele mai importante realizări ale sale. Legea Eforiilor Școlare viza cadrul legal pentru
înființarea unor organisme abilitate care să asigure sprijin financiar în demersul educativ.
Reformele inițiate de savant s-au întemeiat pe câteva concepte capitale – concepte care și azi
sunt deosebit de actuale – descentralizarea învățământului, autonomia școlii în gospodărire,
parteneriat școală-comunitate locală, realizarea procesului de orientare școlară și profesională
la o vârstă potrivită (16-17 ani). Obiectivele acestor reforme vizau o direcție practic-aplicativă
a școlii românești și un învățământ secundar la sate63.
Pedagogia mehedințeană are și o latură etnografică, numită etnoeducație, ea fiind de fapt
„o adevărată doctrină privitoare la educație, ce trebuie să cuprindă întregul ciclu al vieții
individului, adică tot poporul”64. Etnoeducația este un concept care se opune importării de
elemente străine (curente, programe, metode) în pedagogia autohtonă. Educatorul trebuie să știe
„care este elementul local (etnic) ce ar trebui adăugat”65. Educația pleacă de la „copilul-concret
așa cum ni-l înfățișează mediul său etnic, încărcat în bine sau în rău, cu toată moștenirea lăsată
de străbuni. Copilul, odată cu obiceiurile familiei și cu graiul, dobândește o întreagă avere
sufletească, un calapod de cugetare și de simțire moștenit de la strămoși”66. Educația care
integrează componente de patriotism, solidaritate și comuniune se cristalizează într-o
„pedagogie românească care poate folosi pe deplin poporului nostru”67.
62
Simion MEHEDINȚI, Civilizație și cultură: concepte și definiții, Ed. Trei, București, 1999, p. 63.
63
64
65
Simion MEHEDINȚI, Civilizație și cultură: concepte și definiții, Ed. Trei, București, 1999, p. 129.
66
67
20
Vocația de pedagog a savantului se dezvăluie în toată plenitudinea ei în cartea Altă
creştere - Şcoala muncii, lucrare structurată pe mai multe capitole. Prima parte vizează treptele
educației în familie, unde mama are un rol primordial. În a doua parte, educația pășește în
școală. Ceea ce mama a sădit, Biserica și școala sunt chemate să împlinească. Biserica cea vie,
prin preoți ca educatori ai mamelor, e chemată să ofere lecții în care să fie subliniat rolul
mamelor în devenirea omului. Nici rolul statului nu e de neglijat, căci și acesta e chemat să
asigure tineretului o creștere progresivă.
Tinerii sunt îndrumați să își aleagă un model verificat prin armonia dintre faptă și
cuvânt. Sfaturile mehedințene privesc atât latura profesională: „lipiți-vă de specialitatea pe care
v-ați ales-o!; feriți-vă de a fi unilaterali!; nimic din ce face frumusețea culturii să nu vă fie
străin!”68, cât și latura morală: „păziți-vă autonomia sufletului!; fiți încrezători în adevăr!; nu
vă angajați în carul minciunii!; fiți personalități în sensul deplin al cuvântului!; nu nădăjduiți
nimic de la nimeni înainte de a cere totul de la voi înșivă!”69.
Conceptul de școală a muncii este laitmotivul tuturor scrierilor sale atunci când vine
vorba de trasmiterea experiențelor de viață către noile generații: „Adevărata renaștere a unui
popor începe cu tinerimea sa; adevărata decadență începe tot de acolo”70.
Ca profesor al profesorilor71, Mehedinți a susținut necesitatea unei temeinice pregătiri.
Ca inițiator al reformei în învățământul superior, el a propus ca absolvenții care își doresc o
carieră didactică să urmeze o pregătire pedagogică separată pe seama unei instituții specializate,
Seminarul Normal Superior. Darul de preț pe care trebuie să îl dețină educatorul este acela de
a pătrunde în sufletul învățăceilor, pentru că „educatorul este întâia unitate de măsură a
valorilor”72. Metodele recomandate pentru educație sunt iubirea și blândețea.
Pentru optimizarea practicilor educaționale, savantul vrâncean pleda pentru:
- Seminarii, unde tinerii primeau cele dintâi îndrumări;
- Colocvii, ce reprezentau forme de perfecționare continuă;
- Manuale școlare elaborate într-o formă accesibilă copiilor;
- Congrese de geografie, organizate după un program prestabilit și cu lecții practice73.
68
Simion MEHEDINȚI, Ethnos, o introducere în studiul omenirii, Ed. Terra, Focșani, 2008, p. XLVII
69
Simion MEHEDINȚI, Ethnos, o introducere în studiul omenirii, Ed. Terra, Focșani, 2008, p. XLVII.
70
Simion MEHEDINȚI, Ethnos, o introducere în studiul omenirii, Ed. Terra, Focșani, 2008, p. XLVIII.
71
Simion MEHEDINȚI, Poporul, Ed. Albatros, București, 2002, p. X.
72
Simion MEHEDINȚI, Profesorul - temelia tuturor reformelor școlare, Ed. Librăriei Socec&Co, București, 1929,
p. 8.
73
Simion MEHEDINȚI, Profesorul - temelia tuturor reformelor școlare, Ed. Librăriei Socec&Co, București, 1929,
p. 9-10.
21
IV.5. Moralitatea prin cultură - testamentul literar al autorului
Una dintre cele mai frumoase opere mehedințene este Premise și concluzii la Terra.
Amintiri și mărturisiri, o scriere cu titlu alegoric. Premisa reprezintă un început, un punct de
plecare într-un domeniu drag, într-o muncă, într-o viață. Concluzia aduce împlinirea unui
raționament, împlinirea unei vieți. Terra este casa de educație a omului. Cel ce examinează
acest sălaș uman nu trebuie să-i fie nimic străin, nici unul din învelișurile lui, care înseamnă de
fapt totul. Subtitlul întregește titlul într-un mod îmbucurător, oferind o nouă viziune în
receptarea operei. Partea de Amintiri oferă o interpretare personală originală a episoadelor din
propria viață. Partea de Mărturisiri potențează apropierea dintre cititor și autor. Mărturisirile
sunt destăiniri pline de sinceritate, aproape ca o spovedanie.
La vârsta senectuții, Simion Mehedinți face legătura dintre cei ce au fost și cei care vor
veni, întocmai ca în testamente. Mărturisește, dar se și mărturisește. De la înălțimea catedrei
sale, profesorul Mehedinți a modelat învățând, sfătuind, dojenind, uneori cu slovă de foc, alteori
cu vorba bună, dar niciodată cu patimă sau pe nedrept. Magistrul coboară de pe solee, de unde
a propovăduit o viață, vorbește cu familiaritate, se sfătuiește, mărturisește și se mărturisește, ca
sa fie un exemplu pentru contemporani și pentru cei ce vor veni.
IV.6. Simion Mehedinţi și Duminica Poporului
Savantul Simion Mehedinţi nu a rămas doar în sfera geografiei, ci trăieşte plenar,
participând la viaţa societăţii timpului său şi demonstrând o constantă vocaţie educativă.
Demersul etnoeducativ ţintea către o gamă largă de destinatari, de la elevul din clasele
secundare (căruia Mehedinţi i-a dedicat o serie de manuale şcolare, cum ar fi Explicarea
Evangheliilor potrivit cu programa şcolară, cu ediţii în 1922, 1923 şi 1926; Parabole şi
învăţături din Evanghelie pentru clasa a II-a secundară, cu opt ediţii între 1929 şi 1938), la
tânărul de azi care este adultul de mâine; de la părinţii care au în grijă copiii, până la educatorii
acestora; de la ctitorii de aşezăminte educative, până la cei de aşezăminte culturale naţionale;
de la omul simplu şi ţăran (căruia i s-a adresat vreme îndelungată prin foaia săptămânală
Duminica poporului), până la Academia Română (al cărei proiect de reorganizare a fost expus
în 1941, prin comunicarea intitulată Academia – instituţie etnopedagogică. Institutul –
organizare internaţională)74.
74
Dumitru MUSTER, „Educaţia creştină în gândirea lui Simion Mehedinţi” în Simion Mehedinţi, Creştinismul
românesc, Ed. Fundaţia Anastasia, 1995, pp. 6-7.
22
IV.6.1. Duminica Poporului - date generale
Duminica Poporului este o foaie săptămânală care a fost tipărită în perioada 1914-1933.
Are mai multe intervale de apariție publicistică: între 14 septembrie 1914 și 14 august 1916, ca,
mai apoi, editarea ei să fie întreruptă pe parcursul primului război mondial (1916-1918). În
sfârșit, își reia cursul normal la 23 septembrie 1918. De la 19 octombrie 1914 îşi schimbă
subtitlul în Foaie săptămânală pentru ridicarea norodului, fiind la îndemână societăţilor
preoţeşti, societăţilor de învăţători, institutori şi profesori, societăţilor de plugari (societăţilor
naţionale de agricultură, sindicatelor agricole, băncilor populare etc.), precum şi tuturor celor
ce au de spus un cuvânt pentru învăţătura poporului românesc din toate zilele. Din data de 16
noiembrie 1914, este înlocuit cuvântul „norodului” din subtitlu cu cel de „poporului”75.
Tipărirea acestei publicații s-a făcut pe cheltuiala lui Simion Mehedinți. Ideea de a edita
această revistă se naşte în mintea savantului vrâncean în anul 1907, când „tot poporul se zbătea
ca un bolnav care îşi aprinsese casa pe el”76, însă împrejurările potrivnice nu îi îngăduie să
scoată la lumină o gazetă pentru cei sărmani. Abia în 1914 s-a ivit momentul oportun pentru
imprimarea ei, atunci când „societatea românească se tulburase. Mişelia şi slăbiciunea au ieşit
atunci la iveală mai mult ca oricând. Unii primeau bani de la apus, alţii de la răsărit, ca să
sprijine interesele străinilor. La poporul român şi la nevoile lui nu se gândea nimeni. Duminica
Poporului apare, aşadar spre a lumina cugetul mulţimii asupra intereselor ţării noastre, fără a
privi spre străini şi a aştepta ajutorul lor. În contextul în care unii slujeau pe stăpânii de la care
luaseră banii, alţii doritori de slavă tăceau ori grăiau cuvinte cu jumătăţi de înţelesuri, Duminica
Poporului singură a spus răspicat că ţara noastră nu are niciun prieten”77.
În timpul primului război mondial, marile puteri s-au dovedit „nedrepte şi fără de suflet.
Muscalii înghiţiseră Moldova până la Siret. Francezii ne ţineau mâinile, oprind înaintarea
armatei noastre în Banat, pentru a-l lua sârbii. Italienii doresc să alunge Românii din Budapesta.
Englezii, ca negustori, nu dau o para chioară pe tot poporul românesc şi, dacă cere interesul, îl
aruncă şi în foc. Ungurii, bulgarii, ruşii şi sârbii se uită la noi cu nişte ochi care nu mai lasă
îndoială ce se ascunde în cugetul lor. La Nistru sunt focuri de puşcă ziua şi noaptea; în Dobrogea
iarăşi focuri noaptea, ca şi ziua. Sârbii bat ţăruşi pentru sfâşierea Banatului; ungurii pregătesc
75
***, Publicaţiile periodice româneşti, Tom II (1907-1918), Ed. Academiei Republicii Socialiste România,
Bucureşti, 1969, p. 214.
76
***, „Către prietenii vechi şi noi”, extras din Duminica poporului, anul VIII, nr. 15-16, duminică, 20 aprilie
1924, p. 2.
77
***, „Către prietenii vechi şi noi”, extras din Duminica Poporului, anul VIII, nr. 15-16, duminică, 20 aprilie
1924, p. 2.
23
lupta contra valahilor, iar ruşii afirmau răspicat că doresc răpirea Moldovei dintre Prut şi
Nistru”78.
Prin urmare, Duminica Poporului apare cu un scop bine determinat. Foaia aceasta, după
cum se precizează în paginile ei, „nu s-a început de florile mărului, ci de nevoie. Pornise
războiul. Unii trăgeau la dreapta, alţii la stânga, iar oamenilor cinstiţi li se făcuse inima cât un
purice, când se gândeau că ţara noastră este înconjurată doar de duşmani”79.
Publicaţia urmărea „formarea permanentă a unui bun creştin, prezentând calendarul
creştin al săptămânii ce urmează şi Evanghelia din duminica următoare (ca să se citească de cei
ce întâmplător nu au putut merge la Biserică); educarea unui bun cetăţean, gospodar; împlinirea
idealului de unitate naţională, acum când stafia războiului începuse să bântuie în toată Europa.
După cinci numere, foaia săptămânală devine foaie pentru ridicarea moralului, ca, mai apoi,
după alte patru numere, să se numească – pe tot parcursul existenței ei – foaie pentru ridicarea
poporului”80.
Cei care doreau „ridicarea poporului” erau îndemnaţi să faciliteze circulaţia publicaţiei,
„să o dea din mână în mână” pentru a mări numărul abonaţilor. În cadrul publicaţiei, orice om
necăjit era încurajat să îşi spună păsul. Cel ce voia ca lauda dreaptă şi dojana cinstită să se audă
cât mai departe, era îndemnat ca să facă cunoscut acest ziar81.
Cei care doreau să publice articole în Duminica Poporului erau rugați să scrie concis şi
corect românește, căci revizuirea necesită timp. Iată îndemnul emis de către redactor: „oameni
buni, puneţi cuvinte româneşti, când le aveţi la îndemână!”82. La redactarea acestei publicaţii,
Simion Mehedinţi va colabora cu eruditul profesor şi teolog Teodor M. Popescu, sub
îndrumarea căruia marele geograf a elaborat şi publicat tâlcuirile la Evanghelie.
IV.6.2. Contextul istoric, economic și social al apariției Duminicii Poporului - societatea
interbelică românească
Duminica Poporului a apărut într-un context extrem de dificil pentru români. Primul
război mondial a zguduit întreaga Europă, lăsându-şi amprenta și asupra României. După cei
doi ani de neutralitate politică (1914-1916), guvernul Brătianu decidea intrarea României în
luptă, alături de Antantă. Această decizie a fost întâmpinată cu entuziasm de către mulţi români,
care socoteau că a venit timpul să-şi realizeze, cu arma în mână, idealul naţional. Dar, după
izbânzile din primele săptămâni, a urmat dezastrul de la Turtucaia, care a constituit un adevărat
78
***, „De vorbă cu cititorii”, în Duminica Poporului, anul XIV, nr. 1-2, duminică, 12 ianuarie 1930, p. 1.
79
***, „De vorbă cu cititorii”, în Duminica Poporului, anul XIV, nr. 1-2, duminică, 12 ianuarie 1930, p. 1.
80
Costică NEAGU, Simion Mehedinţi. Biobliografie, Ed. Terra, Focşani, 2003, pp. 1-2.
81
***, Duminica Poporului, anul III, nr. 2, duminică, 30 septembrie 1918.
82
***, Duminica Poporului, an VII, nr. 7-8, duminică, 25 februarie 1923.
24
şoc pentru clasa politică românească şi pentru o mare parte a populaţiei. A venit apoi retragerea
în Moldova, lunga iarnă din noiembrie 1916 - martie 1917, cu numeroase privaţiuni, şi mai ales,
cu un număr mare de morţi din cauza holerei. Apoi, cerul s-a luminat din nou, au fost dobândite
izbânzile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz din vara anului 1917, care au dus la revigorarea stării
de spirit, al sentimentului naţional. Dar, retragerea Rusiei din noiembrie 1917, a determinat
România să pornească pe calea armisiţiului şi a păcii separate83.
La primul război mondial au participat 28 de state, care aveau o populaţie totală de 1,5
miliarde locuitori. Au fost mobilizaţi 75 milioane de oameni și s-au înregistrat 37,5 milioane de
morţi, răniţi şi dispăruţi. În România, situaţia pierderilor era următoarea: 339117 de morţi
recunoscuţi, 200000 grav răniţi şi 116000 prizonieri. La aceştia se adaugă pierderile din rândul
populaţiei civile, uriaşele distrugeri materiale – căi ferate, case, uzine, drumuri etc. În cei doi
ani de război purtat pe teritoriul naţional, după ocuparea şi jaful inamic practicat pe două treimi
din suprafaţa vechiului Regat, după pierderea tezaurului băncii naţionale şi a altor valori
inestimabile, viaţa românilor s-a deteriorat dramatic. Producţia industrială se desfăşura anevoie,
transporturile erau paralizate, agricultura nu putea satisface necesităţile curente ale populaţiei,
inflaţia cunoscuse un ritm galopant, iar specula înflorise84.
Întorşi de pe front, ţăranii îmbrăcaţi în haine militare şi-au găsit, cei mai mulţi dintre ei,
casele distruse și gospodăriile răvăşite. Orăşenii au găsit şi ei o situaţie similară; în plus, multe
întreprinderi nu mai lucrau, astfel că ei nu mai aveau cum să-şi câştige pâinea. Produsele de
primă necesitate lipseau, bursa neagră era în floare, iar inflaţia cunoştea niveluri galopante85.
Moralitatea – oricât de relativă era înainte de război – s-a prăbuşit. Confruntările
sângeroase au atrofiat sentimentele umane şi au aţâţat spiritul răzbunător, bucuria lichidării
adversarului şi a bunurilor lui. După război, această stare de spirit s-a prelungit, egoismul a
devenit mult mai pronunțat, iar dorinţa de satisfacere a unor pofte individuale s-a generalizat.
De aici au sporit delictele de tot soiul, de la furt până la crimă. Cerşetoria, vagabondajul şi
prostituţia au devenit – pentru prima dată în România – fenomene îngrijorătoare86.
Iată cum descria Simion Mehedinți contextul social extrem de complicat al acelei
perioade: „Datoria statului crescuse fără nici o măsură. Plugăria fusese zdruncinată până în
83
Ioan SCURTU, „Mentalul colectiv al românilor după 1918”, în Ioan SCURTU, George BUZATU, Istoria secolului
XX, Ed. Paideia, Bucureşti, 1999, p. 17.
84
XX, Ed. Paideia, Bucureşti, 1999, pp. 21-22.
85
Ioan SCURTU, „Mentalul colectiv al românilor după 1918” în Ioan SCURTU, George BUZATU, Istoria secolului
86
25
temelie. Armata era adânc atinsă de prefacerea corpului ofiţeresc. Şcoala era slăbănogită.
Tineretul simţea viu unele dureri, dar nu le putea lecui. Tulburările universitare se repetau
mereu, ca nişte figuri rele. Biserica era, de asemenea, în fierbere pe chestii confesionale
necunoscute încă la noi. Încrederea în justiţie se clătina. Puhoiul străinilor curgea nestăvilit la
graniţă, schimbând chiar şi structura etnică a statului. La hotare, unii dintre aliaţii noştri ne cer
Moldova până la Prut, alţii Banatul până la Cerna. Rolul acordat Suveranului prin Constituţie
este direct negat; dreptul la proprietate este redus la proprietatea de muncă. Ideea de religie era
sistematic înjosită”87.
Contextul economic era, la rândul lui, deosebit de afectat: „Gospodăria ţării era ruinată.
Dacă, până la război, România era în fruntea ţărilor din lume în ceea ce priveşte frumuseţea şi
preţul grânelor, după război a decăzut pe ultimele locuri ale acestui clasament. Grâul se importa,
pentru a avea o pâine cum se cade. Înainte, orzul era exportat în Germania; după război,
germanii au pus vamă 10 mii de lei pe vagon. Vitele erau scoase la export în Austria, pentru
hrana localnicilor. Austria a stagnat importul de vite pentru ca să ajute la creşterea vitelor din
ţara lor. (...) Vechiul regat era la locul de cinste. România de după război a ajuns la treapta cea
mai de jos, nu numai faţă de ţările mari, dar chiar şi faţă de altele mai mici, care erau privite cu
milă înainte de război. Cât despre sufletul poporului, nu se mai putea spune nici un cuvânt:
amărăciune, amărăciune şi iarăşi amărăciune”88.
Marea Unire de la 1918 a avut meritul de a contribui semnificativ la cristalizarea
sentimentului de conștiință națională al tuturor românilor. Evenimentele din spaţiul românesc
s-au desfăşurat în strânsă legătură cu cele înregistrate la nivelul întregului continent. Primul
semnal a fost dat de popoarele din Rusia care, între 1917 și 1918, s-au ridicat la luptă în numele
dreptului de autodeterminare. Românii din Basarabia s-au integrat şi ei în acest şuvoi care nu
mai putea fi stăvilit. Gazete precum „Sfatul Ţării”, „Cuvânt moldovenesc” și „România Nouă”
au avut un rol important în afirmarea conştiinţei naţionale a românilor dintre Prut şi Nistru89.
La 27 martie 2018, Sfatul Ţării hotăra Unirea Basarabiei cu patria mamă. La câteva luni
mai târziu, Congresul general al Bucovinei vota, în unanimitate, unirea Bucovinei cu România.
87
Simion MEHEDINŢI, „Către românii adevăraţi”, în Duminica Poporului , anul IX, nr. 9-10, duminică, 1 martie
1925, pp. 6-7.
88
***, „De vorbă cu cititorii. Tot la vale”, în Duminica Poporului, anul XIV, nr. 5-6, duminică, 2 februarie 1930,
pp.1-2.
89
26
La 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, rezoluţia de unire a Transilvaniei prezentată de Vasile
Goldiş era votată în unanimitate de către cei 1228 de deputaţi90.
Sentimentele bucuriei şi ale comuniunii din zilele Unirii nu aveau să dureze. La zece ani
după Marea Unire, după anularea festivităţilor omagiale, Nicolae Iorga, proaspăt întors dintr-o
călătorie în Occident, unde a întâlnit diferite personalităţi ale vremii respective, vorbea, de la
tribuna Parlamentului, despre meteahna pe care o au anumite popoare: neîncredere în vitalitatea
ţării și în unitatea statului. România era prima dintre cele patru state nou formate ce erau
ameninţate cu dezmembrarea91. Acesta este contextul istoric în care a apărut Duminica
Poporului.
IV.6.3. Obiectivele publicaţiei

Răsfoind gazeta, descoperim în paginile ei mai multe obiective sau scopuri pe care le-a
avut în vedere Simion Mehedinţi.
Primul ei scop era, după cum se precizează și în subtitlul publicaţiei, „ridicarea
poporului”, adică educarea tuturor românilor, indiferent de rang social ori profesie. O
caracteristică importantă a periodicului este neutralitatea sa politică, fapt ce este precizat în mod
clar: „Am încercat să-i deprind pe cititori a cântări faptele şi împrejurările. Ce fac sau nu fac
partidele am spus lămurit, ţinând cumpăna dreaptă, fiindcă nu cerem nimănui nici vot, nici bani,
nici slavă”92.
Al doilea scop era explicarea și actualizarea cuvântului Evangheliei care zideşte suflete.
Or, aceasta constituie principala rubrică a gazetei. Tâlcuirea Evangheliei nu este strict teologică,
ci mai degrabă se urmăreşte partea moralizatoare a ei, modul în care trebuie aplicată din punct
de vedere practic. Din fiecare pericopă evanghelică, savantul geograf extrage o temă morală pe
care o dezbate și o prezintă într-o manieră accesibilă și atractivă.
Al treilea scop era, după cum însuşi întemeietorul ei mărturiseşte, oferirea „cititorului
cinstit un cuvânt cinstit, din partea cuiva care nu-i cere nici parale şi nici măcar un vot la alegeri.
Socotim că ţinta aceasta a fost atinsă. Ştim sate unde zarva dintre oameni s-a liniştit, citind
Duminica Poporului. Un bătrân a zis: să ştiţi că cel care scrie aici nu minte... şi toată lumea s-a
potolit. Mai mare laudă pentru o foaie nu se putea, după ce atâta hârtie s-a tipărit pentru câştig
90
91
92
***, „Către cititori” în Duminica Poporului, anul VI, nr. 49, duminică, 17 decembrie 1922, p. 1.
27
şi pentru minciunăria politicii. Apoi am voit ca unul şi acelaşi gând să fie în cugetul nostru de
la Balcic până la Satu Mare, de la Oraviţa până la Hotin. Dacă ne spunem fraţi, atunci să fim
fraţi adevăraţi: un neam, un gând, o limbă şi o lege.
De aceea, fără vorbă multă, aducem aminte prietenilor vechi şi noi de câteva fapte
vădite:
- Lucraţi până nu începe iarăşi viforul;
- Cei care scrieţi alungaţi de sub condeiul vostru vorbele neînţelese de popor;
- Răspândiţi în toate colibele foaia aceasta, căci mulţi s-au împrietenit citind împreună
Duminica Poporului;
- Faceţi cum ştiţi ca foaia să dureze, chiar când ar pieri toţi cei care stau azi lângă ea,
fără nici o plată, fără nici un interes decât luminarea poporului”93.
Al patrulea scop era încercarea de a păstra graiul curat în tot cuprinsul neamului
românesc, căci „prea vorbesc păsăreşte cei din capul satelor, cei din cazarmă, cei de la tren, iar,
uneori, chiar cei din şcoală şi din biserică. În curând nu o să mai fie chip să ne mai înţelegem.
Vom păţi şi noi ca cei de la Turnul Babilonului. Noroc că mai este Evanghelia în limba
înţeleaptă a bătrânilor, că altfel n-ai mai înţelege mare lucru din unele cuvântări ţinute azi în
bisericile noastre. În loc să spună limpede ce vrea, până şi preotul apucă uneori alături de calea
graiului celui adevărat. Noi am dovedit în foaia asta că se poate spune chiar gândul filozofilor
în limba înţeleaptă a plugarilor. Sunt cărturari mari care citesc această foaie, preţuind scrisul ei
tocmai fiindcă nu e sulemenit”94.
Al cincilea scop urmărit de fondatorul periodicului avea în vedere realizarea unităţii
între români prin arătarea greşelilor şi a slăbiciunilor poporului, pentru a şti ce să îndrepte: „În
foaia aceasta ne spovedim unul altuia şi căutăm să arătăm, unde putem, şi leacul păcatelor de
care suferim”95. De asemenea, autorii articolelor nu se rezumau doar la a sancționa anumite
trăsături colective, ci ofereau sfaturi necesare traiului zilnic. În perioada interbelică, circa 80 de
procente din populaţia României trăiau la sate. Acestor oameni le sunt rezervate rubrici speciale,
cum este, de exemplu, Sfaturi către gospodari, în care ţăranii erau informați pentru a avea grijă
de culturile lor. De aemenea, se întâlnesc frecvent rubrici adresate părinților pentru a-și crește
bine copiii.
93
***, Duminica Poporului, an VII, nr. 17-18, duminică, 6 mai 1923.
94
***, „Către prietenii vechi şi noi”, extras din Duminica poporului, anul VIII, nr. 15-16, duminică, 20 aprilie
1924, p. 2.
95
***, „De vorbă cu cititorii” în Duminica Poporului, an VI, duminică, 24 septembrie 1922, p. 1.
28
Al șaselea scop era oferirea de exemple bune de urmat (Ecaterina Teodoroiu, Gheorghe
Lazăr etc.) pentru revigorarea puterilor poporului și pentru a ţine în picioare Marea Unire din
1918, deoarece această publicație era singura citită pe toată întinderea României Mari.
IV.6.4. Receptarea revistei în epocă

Scrisorile sosite de pretutindeni la redacţia gazetei sunt dovada vie că munca depusă de
către directorul Duminicii Poporului nu este zadarnică. Învăţători, preoţi, judecători,
silvicultori, doctori și jandarmi au simţit utilitatea acestui ziar. În anul 1922, la împlinirea a 8
ani de la apariţia publicaţiei, Mehedinţi îşi exprimă speranța că, „la împlinirea a 10 ani, glasul
acesteia să se audă de la vlădică până la opincă, de la cioban până la suveran, şi un nou rând de
oameni să ia asupra lor grija acestei foi, care a spus tot timpul adevărul, fără a căuta să placă
cuiva”96.
Duminica poporului este cea dintâi foaie românească prin care textul Sfintei Evanghelii
a ajuns până şi în satele unde nu erau biserici, chiar și în colibele ciobanilor de la stână. Revista
aceasta învăţa poporul să cugete. Era citită atât de către cărturari, cât şi de către poporul puțin
știutor de carte.
Cea mai de seamă caracteristică a ziarului era nepărtinirea. În momentul apariţiei
Duminicii Poporului, directorul acesteia era într-un partid, dar s-a arătat străin de patima
politicii, îndemnând poporul să respecte partidul ce se afla la guvernare, fără să se uite că el
aparţinea unei alte grupări politice. De la primul război mondial și până în 1927, Simion
Mehedinţi mărturiseşte că nu s-a apropiat de politică, în afara candidaturii sale din anul 1922,
când a reprezentat Partidul Țărănesc, la cererea deputaţilor Mihalache şi Lupu. La instalarea
guvernului condus de mareşalul Averescu, Mehedinți nu s-a implicat în politică. De multe ori
a refuzat să se implice, căci „dacă ar fi fost vorba de folosul ţării şi nu era altcineva să o facă,
s-ar fi simţit dator să se străduiască să ducă la capăt o astfel de sarcină, ce este vrednică de
munca nu a unui om, ci de jertfa a mii şi mii de oameni. Partidele, însă, îşi caută propriul interes
şi, mai apoi, pe cel al ţării. Dacă s-ar fi făcut un guvern al ţării, s-ar fi implicat, dar la ospăţul
urii nu avea ce căuta”97, mărturiseşte directorul Duminicii Poporului.
Publicaţia lansa îndemnul ca toţi cărturarii să se uite spre sate, iar sătenii erau sfătuiți să
cugete ca şi cei mai cinstiţi şi mai luminaţi dintre cărturari98. Străduinţa lui Mehedinți de a
îndrepta sufletul poporului, dându-i altă îndrumare spre muncă, nu a rămas neobservată, „fiind
96
***, „De vorbă cu cititorii” în Duminica Poporului, an VI, duminică, 24 septembrie 1922, p. 1.
97
***, „Pentru prieteni”, în Duminica Poporului, an XI , nr. 27-28, duminică, 3 iulie 1927, p. 5.
98
***, „Către cititori”, în Duminica Poporului, anul al VI-lea, nr. 19, duminică, 14 mai 1922, p. 1.
29
preţuită de toţi cei ce în sufletul lor dospeşte pâinea poporului. Mulţi însă au rămas surzi la
îndemnul lansat, alţii nu l-au priceput, iar alţii nu au vrut să îl priceapă. Pecinginea ce rodea
vlaga acestui popor nu a fost însă stârpită şi poporul a rămas nevindecat. Graiul, obiceiurile şi
credinţa se înstrăinau pe zi ce trece. Dragostea de biserică şi şcoală nu ne făcea cinste. Sănătatea
şi gospodăria poporului erau de plâns. Administraţia poporului era şubredă”99. Aceasta era
starea în care se afla poporul nostru la momentul în care a luat naştere acest ziar.
Simion Mehedinţi întrezăreşte punctul de plecare al rezolvării problemei, faptul că
„vindecarea nu poate veni decât încetul cu încetul, crescându-i pe copii şi pe tineri mai bine
decât am fost noi crescuţi. Aceasta este unica modalitate prin care mentalitatea poporului poate
fi schimbată, iar cel care se gândeşte la alta se trudeşte în zadar. Duminica Poporului şi-a asumat
această sarcină şi s-a făcut în acea perioadă încercată crainicul unor vremuri de o înaltă putere
şi curăţie sufletească, iar, prin faptul că vorbea poporului, avea şi sprijinul cărturarilor”100.
Duminica Poporului era văzută ca o foaie în care se scrie cu o deosebită delicatețe
sufletească şi fără de patimă. Era scrisă în curatul grai românesc ce mişca până la lacrimi pe cel
care o citeşte. Numai cel ce nu iubeşte binele şi graiul curat românesc se putea lipsi de foaia
aceasta preţuită101. „Foaie ce alină gândurile care zboară peste zilele grele” 102, după cum
transmite un vechi cititor redacției.
Despre scopul nobil al acestui ziar mărturiseşte şi administratorul lui, domnul M.
Popescu, care se adresează printr-un răvaş ce este publicat într-o rubrică a noilor abonaţi: „Aşa,
din senin, v-aţi pomenit că vă bate factorul la uşă şi vă întinde Duminica Poporului. Parcă nu
vă vine să credeţi că este a dumneavoastră şi, cu toate astea, este scris numele vostru pe ea. Până
acum nu se oprea factorul decât, cine ştie când, cu vreo scrisoare; de acum încolo, din două în
două săptămâni, el va veni şi vă va da o foaie închinată poporului. Primiţi-o cu toată inima. Nu
veţi găsi în ea otravă, ci hrană pentru sufletul vostru; foaia nu este a unuia, ci a tuturora. Oricine
poate scrie în ea un cuvânt bun. Foaia costă 30 de lei pe an, adică cât un pui de găină, şi se
scotea cu banii trimişi de cititori, fără de sprijinul vreunui partid politic sau a vreunei bănci”103.
Atât de mult era iubită această gazetă de către locuitorii ţării încât, înainte să moară un
bătrân pe nume Ion Zărzărică din Spineni (Olt), în vârstă de 80 de ani, s-a gândit la Duminica
99
***, „Către cititori”, în Duminica Poporului, anul al VI-lea, nr. 19, duminică, 14 mai 1922, p. 1.
100
Ion MAVIAN, „Scrisoare domnului Simion Mehedinţi”, în Duminica Poporului, anul VI, duminică 26 februarie.
1922, p. 4.
101
Marin Gh. STĂNICĂ, „Domnule Director”, în Duminica Poporului, anul XI, nr. 15-16, duminică, 10 aprilie
1927, p. 5.
102
Ilie DUMITRU, „Duminica Poporului”, în Duminica Poporului, anul VIII, nr. 9-10, duminică, 16 martie 1924,
p. 5.
103
M. Popescu (administratorul „Duminicii poporului”), „Răvaş către prietenii din Văratec, Siseşti, Pătârlage şi
Clipiceşti”, în Duminica Poporului, anul VIII, nr. 43-44, duminică, 9 noiembrie 1924, p. 6.
30
Poporului şi la directorul ei, pe care chiar îl cunoscuse, şi a grăit aşa către un tânăr ce-i ţinea
lumânarea: „Să îi scrii fratelui să mă pomenească la Duminica Poporului”104.
Sămânţa bună aruncată în paginile ziarului găsea pământ roditor, după cum se constata
la aniversarea a 17 ani de la întemeierea gazetei: „ (...) avem mângâierea că numărul tovarăşilor
noştri au sporit şi sporeşte mereu. Cei care erau tineri, când au citit-o întâia oară, azi sunt
gospodari105”.
IV.6.5. Cuprinsul revistei

Rubricile care se regăsesc în majoritatea numerelor sunt: De vorbă cu cititorii şi
Evanghelia repovestită, cea din urmă însoţită adesea de o tâlcuire a ei.
A. De vorbă cu cititorii
Această secțiune constituie adevărate pagini de istorie din perioada 1914-1932. Îi găsim
pe redactorii Duminicii Poporului alături de oameni, scriind istoria țării între paginile ei.
 Conţinuturile rubricilor sunt introduse de motto-uri, unele culese din
înţelepciunea poporulului, altele aparţinându-i strict autorului:
- „Dacă ziua bună se cunoaşte de dimineaţă, ziua de mâine a unui popor sunt copiii”106;
- „Şi-un înţelept face o prostie. Dar nebunul face o mie”107;
- „Mai mult folosesc unei ţări cei care o mustră cu grijă, decât cei care o laudă cu
nepăsare”108;
- „Bătrânii noştri (dacii) aveau atâta credinţă, că dădeau cu împrumut, învoindu-se a
primi plata pe lumea cealaltă”109;
- „Acum 400 de ani, mișel însemna sărac. Azi zicem mişel doar ticăloşilor fără suflet.
Aceasta este adevărata sărăcie”110;
- „Nimeni nu poate ucide un popor întreg. Popoarele pier numai prin vina lor”111;
104
I. Val. „Pomenire”, în Duminica Poporului, anul VIII, nr. 43-44, duminică, 9 noiembrie 1924, p. 6.
105
***, „De vorbă cu cititorii. Noi şi alţii”, în Duminica Poporului, anul XV, nr. 37-38, duminică, 13 septembrie
1931, p. 1.
106
***, „De vorbă cu cititorii. Cinstea învăţătorilor”, în Duminica Poporului, anul VIII, nr. 1, duminică, 20 ianuarie
1924, p. 1.
107
***, „De vorbă cu cititorii. Unde nu-i cap...”, în Duminica Poporului, anul VIII, nr. 3-4, duminică, 3 februarie
1924, p. 1.
108
***, „De vorbă cu cititorii. O veste bună”, în Duminica Poporului, anul VIII, nr. 5-6, duminică, 17 februarie
1924, p. 1.
109
***, „De vorbă cu cititorii. Cum s-au făcut legile din 1918”, în Duminica Poporului, anul VIII, nr. 7-8,
duminică, 2 martie 1924, p. 1.
110
***, „De vorbă cu cititorii. O veste bună.”, în Duminica Poporului, anul VIII, nr. 9-10, duminică, 16 martie
1924, p. 1.
111
***, „De vorbă cu cititorii. Cine-i de vină?”, în Duminica poporului, anul VIII, nr. 23-14, duminică, 13 aprilie
1924, p. 1.
31
- „Cere cât mai multe de la tine şi cât mai puţine de la alţii”112;
- „Cine nu are ţărani adevăraţi, acela nu mai are nici ţară”113;
- „Cine uită morţii, minte când zice că se îngrijeşte de cei vii”114;
- „Norocul cel mai mare e să fii sănătos şi să munceşti. De ţi-ar sta toată lumea împotrivă,
nu se poate să nu izbândeşti”115;
- „Înălţimea scaunului aduce, după sine, înălţimea datoriei şi sporul muncii”116;
- „Vai de poporul care nu are o zi pe săptămână închinată sufletului, adică socotelilor cu
veşnicia”117;
- „Sărăcia începe din suflet, iar bogăţia tot de acolo începe. Vai de cel sărac fără
suflet”118.
 Tematica abordată în cadrul rubricii De vorbă cu cititorii este variată. De obicei,
pe prima pagină a foii, sunt prezentate constatări cu privire la cârmuirea ţării: „Împroprietărirea
orbului (Doamne, nu pedepsi ţara asta după fărădelegile celor ce o cârmuiesc!)”119; „Jocul de
cărţi (Ungaria a interzis jocul de cărţi, iar, dimpotrivă, în România cârmuirea face comerţ cu
blestematele de foiţe)”120; „Răspuns unor prieteni (Dacă s-ar fi găsit un om – dar un om, nu
bleandă – de la război până încoace, ţara noastră ar fi ajuns ca o grădină. Nu ar fi fost sat în care
să nu fi ieşit la iveală dreptatea, aşa cum o vrea satul. Era destul să fie bun şi drept cel din capul
cârmuirii)”121.
În această rubrică aflăm şi relatări ale unor evenimente contemporane ori dezbateri ale
unor probleme esenţiale. Sunt sugerate soluţii sau se exprimă solidaritatea faţă de anumite
cauze. Mentalul colectiv al românilor a fost influențat de trei factori: războiul, unirea şi
reformele. Cele mai frecvente subiecte dezbătute în rubrica menţionată sunt în strânsă
112
***, „De vorbă cu cititorii. Socoteli cu străinii.”, în Duminica Poporului, anul VIII, nr. 21-24, duminică, 22
iunie 1924, p. 1.
113
***, „De vorbă cu cititorii. Şcoala muncii”, în Duminica Poporului, anul VIII, nr. 31-32, duminică, 31 august
1924, p. 1.
114
***, „ De vorbă cu cititorii. Serbarea lui Iancu”, în Duminica Poporului, anul VIII, nr. 33-34, duminică, 31
august 1924, p. 1.
115
***, „De vorbă cu cititorii. Înţelepciunea bătrânilor”, în Duminica Poporului, anul VIII, nr. 41-42, duminică,
26 octombrie 1924, p. 1.
116
***, „De vorbă cu cititorii. Patriarhul României”, Duminica poporului, anul IX, nr. 9-10, duminică, 1 martie
1925, p. 1.
117
***, „De vorbă cu cititorii. Toamna se numără munca”, în Duminica Poporului, anul X, nr. 41-42, duminică,
10 octombrie 1916, p. 1.
118
***, „De vorbă cu cititorii. Muncă proastă”, în Duminica Poporului, anul XIV, nr. 11-12 , duminică, 2 martie
1930, p. 1.
119
***, „De vorbă cu cititorii. Împroprietărirea orbului”, în Duminica Poporului, nr. 47-48, duminică, 7 decembrie
1924, p. 1.
120
***, „De vorbă cu cititorii. Jocul de cărţi”, în Duminica poporului, anul IX, nr. 17-18, duminică, 19 aprilie
1925, p. 1.
121
***, „De vorbă cu cititorii. Răspuns unor prieteni”, în Duminica Poporului, anul X, nr. 21-22 , duminică, 23
mai 1926, p. 1.
32
conexiune cu aceşti trei factori. Aşadar, se vor discuta subiecte de politică externă, precum
Pacea de la Geneva, Zvonuri de război, Noi alianțe, Politica altor țări, dar și chestiuni de
politică internă, precum Marea unire de la 1918, Încrederea în Mica Alianță și în cârmuitori,
Problema minorităților, Necesitatea unui partid unic. Partidul Național Țărănesc, Schimbarea
guvernului din 1926, Alături de ţară după primul război mondial, Sărăcia dăscălimii, Tipărirea
Convorbirilor literare, Roadele muncii învăţătorului, Creşterea copiilor în familiile cu copii
mulţi, 10 mai 1927 – comemorarea a 50 de ani de la războiul cu turcii, 1926 - 10 ani de la
primul război mondial, Luminarea poporului. Paştile.
B. Evanghelia
Cea de-a doua rubrică, intitulată Evanghelia, tâlcuiește fragmentul evanghelic
duminical, fiind însoțit adesea de repovestirea acestuia pe înțelesul tuturor. Motivul principal
pentru aşezarea Evangheliei în gazetă este faptul că o mulţime de oameni nu pot merge la
biserică, iar, aşa cum precizează directorul Duminicii Poporului la începutul fiecărei pericope,
aceasta s-a pus „să se citească de cei ce întâmplător nu au putut ajunge la biserică, ca bolnavul
care zace în pat, ciobanul care stă toată vara pe crestele munţilor, paznicul vitelor la câmp şi
alţii care care abia la câteva săptămâni pot ieşi în lume. Unora ca acestora o foaie ca aceasta le
ţine de urât, deoarece cuvântul lui Iisus Hristos le este hrană adevărată”122.
Destinatarii publicaţiei nu au fost numai oamenii fără învăţătură, ci şi cărturarii: „Cei
care au învăţat până la glezna broaştei îşi închipuiesc că biserica şi evanghelia care se citeşte
între uşile altarului este potrivită doar pentru prostime. Inginerul care ştie doar ingineria,
doctorul care ştie doar de doctorii, avocatul care cunoaşte numai legile, şi toţi care se închid în
munca lor, ca o cârtiţă în muşuroi, văd tot atâta cât vede şi cârtiţa în cotlonul ei. Pentru
luminarea acestor învăţaţi fără destulă învăţătură s-a pus Evanghelia la gazetă”123.
Căci Evanghelia nu este orice carte, ci este chiar cartea cărţilor. Iată argumentația oferită
de Simion Mehedinți: „Iisus Hristos vine şi dă o nouă îndrumare, o altă creştere: Îndrăzneşte,
fiule! Îndrăzneşte, fiică! Cu el a venit blândeţea pe pământ. În aceasta constă noutatea
Evangheliei: nu cu băţul, nu cu tunete şi cu trăsnete poţi ridica un suflet. Cu răul numai îl
înrăieşti, dar, dacă eşti meşter cu binele, trebuie să îl ridici din răutate. Iar cea mai mare metodă
dintre toate este iubirea. Îndrăzneşte, fiule! Îndrăzneşte, fiică! Lăsaţi copiii să vină la Mine!
122
Simion Mehedinţi, „Pentru Evanghelie”, în Duminica Poporului, anul VIII, nr. 35-36, duminică, 14 septembrie
1924, p. 5.
123
1924, p. 5.
33
Aceasta este calea Domnului Iisus Hristos! El nu este încruntat, ci blând! Este o inimă atât de
largă, încât iubeşte şi pe vameşi, şi pe păcătoşi! Simte milă şi pentru femeia cea pierdută, şi cu
mila sa face să tresară şi în sufletul celui mai păcătos nădejdea mântuirii, adică a unui început
nou de viaţă”124.
Dintre temele evanghelice explicate în periodicul Duminica poporului, putem aminti
următoarele: Mântuirea, Botezul – cale de intrare în cer, Încrederea în mântuirea proprie,
Nădejdea în vindecarea sufletească, Omul trebuie să lucreze cât este ziuă, Socoteala cu
veşnicia, Smerenia – laudă a firii omeneşti, Educaţia religioasă, Consecinţele păcatului –
orbirea şi slăbănogirea sufletului, Folosul postului asupra trupului, Milostenia, Ce înseamnă
să crezi?, Cui ne închinăm: lui Dumnezeu sau banului?, Cine e chemat la o slujbă, să se ţină
de slujba lui, Despre respectul cuvenit celor ce învaţă, Nu numai înţelepciunea, dar şi munca
este un dar din naştere, Rugăciunea şi credinţa neclintită în puterea adevărului – modalităţi
prin care poţi birui ispitele vieţii, Cinstirea Duminicii şi a sărbătorilor, Urmarea lui Hristos.
Trebuie să lepădăm totul şi să îi urmăm, Curăţirea minţii, Omul trebuie să facă un model de
urmat din viaţa sa.
Bibliografie
Cărți:
1. Bâldescu, Emil, Simion Mehedinți, gânditor social-politic și pedagog, Ed. Științifică,

București, 1969.
2. Drăghicescu, Luminiţa, Simion Mehedinţi, teoretician al educaţiei, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2009.
3. Lovinescu, Eugen, Memorii, vol. I, Ed. Cugetarea, București, 1930.
4. Mehedinți, Simion, Altă creștere - Școala muncii, ediția a IX-a, Ed. Axia, Craiova,
2006.
5. Mehedinți, Simion, Apropiere de Iisus prin Biserica noastră, prin alegerea
învățătorilor, Ed. Socec, București, 1935.
6. Mehedinți, Simion, Civilizație și cultură: concepte și definiții, Ed. Trei, București, 1999.
124
1924, p. 5.
34
7. Mehedinți, Simion, Creștinismul românesc, adaos la caracterizarea etnografică a
poporului român, ediția a IV-a, Ed. Terra, Focșani, 2006.
8. Mehedinți, Simion, Ethnos, o introducere în studiul omenirii, Ed. Terra, Focșani, 2008.
9. Mehedinți, Simion, Poporul, Editura Albatros, București, 2002.
10. Mehedinți, Simion, Premise și concluzii la Terra. Amintiri și mărturisiri, ediția a II-a,
Ed. Viața românească, Focșani, 1998.
11. Mehedinți, Simion, Profesorul - temelia tuturor reformelor școlare, Ed. Librăriei
Socec&Co, București, 1929.
12. Mehedinți, Simion, Scrieri despre educație și învațământ. Antologie, Ed. Academiei,
București, 1992.
13. Mehedinţi, Simion, Scrieri despre educaţie şi învăţământ. Antologie, îngrijitor de ediţie
Dumitru Muster, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1992.
14. Mehedinți, Simion, Synopsis, Ed. Terra, Focșani, 2002.
15. Mehedinți, Simon, Geografie și geografi la începutul sec. al XX-lea, Ed. Socec,
București, 1938.
16. Neagu, Costică, Simion Mehedinţi, pedagog de vocaţie, Ed. Terra, Focşani 2004.
17. Neagu, Costică, Simion Mehedinţi, prozator şi publicist, Ed. Terra, Focşani, 2009.
18. Neagu, Costică, Simion Mehedinţi. Biobibliografie, Ed. Terra, Focşani, 2003.
19. Neagu, Costică, Dumineca Poporului, repere monografice, Ed. Terra, Focşani, 2014,
vol. I și II.
20. Răduță, Nicoleta, Contribuția lui Simion Mehedinți la dezvoltarea pedagogiei creștine
românești, teză de doctorat coordonată de pr. prof. univ. dr. Vasile Gordon,
Universitatea din București, 2009.
21. Tufescu, Victor, Simion Mehedinți, viața și opera, Ed. Enciclopedică, București, 1994.
Articole, Reviste, Studii:
22. ***, „Către cititori” în Duminica Poporului, anul VI, nr. 49, duminică, 17 decembrie
1922.
23. ***, „Către cititori”, în Duminica Poporului, anul al VI-lea, nr. 19, duminică, 14 mai
1922.
24. ***, „Către prietenii vechi şi noi”, extras din Duminica Poporului, anul VIII, nr. 15-16,
duminică, 20 aprilie 1924.
35
25. ***, „Către prietenii vechi şi noi”, în Duminica Poporului, anul VIII, nr 15-16,
Duminică, 20 aprilie 1924.
26. ***, „De vorbă cu cititorii. Cine-i de vină?”, în Duminica poporului, anul VIII, nr. 23-
14, duminică, 13 aprilie 1924.
27. ***, „De vorbă cu cititorii. Cinstea învăţătorilor”, în Duminica Poporului, anul VIII, nr.
1, duminică, 20 ianuarie 1924.
28. ***, „De vorbă cu cititorii. Cum s-au făcut legile din 1918”, în Duminica Poporului,
anul VIII, nr. 7-8, duminică, 2 martie 1924.
29. ***, „De vorbă cu cititorii. Împroprietărirea orbului”, în Duminica Poporului, nr. 47-
48, duminică, 7 decembrie 1924.
30. ***, „De vorbă cu cititorii. Împroprietărirea orbului”, în Duminica Poporului, nr. 47-
48, duminică, 7 decembrie 1924.
31. ***, „De vorbă cu cititorii. Înţelepciunea bătrânilor”, în Duminica Poporului, anul VIII,
nr. 41-42, duminică, 26 octombrie 1924.
32. ***, „De vorbă cu cititorii. Jocul de cărţi”, în Duminica poporului, anul IX, nr. 17-18,
33. ***, „De vorbă cu cititorii. Muncă proastă”, în Duminica Poporului, anul XIV, nr. 11-
12, duminică, 2 martie 1930.
34. ***, „De vorbă cu cititorii. Noi şi alţii”, în Duminica Poporului, anul XV, nr. 37-38,
duminică, 13 septembrie 1931.
35. ***, „De vorbă cu cititorii. O veste bună”, în Duminica Poporului, anul VIII, nr. 5-6,
duminică, 17 februarie 1924, p. 1.
36. ***, „De vorbă cu cititorii. O veste bună”, în Duminica Poporului, anul VIII, nr. 9-10,
duminică, 16 martie 1924.
37. ***, „De vorbă cu cititorii. Patriarhul României”, Duminica poporului, anul IX, nr. 9-
38. ***, „De vorbă cu cititorii. Răspuns unor prieteni”, în Duminica Poporului, anul X, nr.
21-22, duminică, 23 mai 1926.
39. ***, „De vorbă cu cititorii. Răspuns unor prieteni”, în Duminica Poporului, anul X, nr.
21-22 , duminică, 23 mai 1926.
40. ***, „De vorbă cu cititorii. Serbarea lui Iancu”, în Duminica Poporului, anul VIII, nr.
33-34, duminică, 31 august 1924.
41. ***, „De vorbă cu cititorii. Socoteli cu străinii”, în Duminica Poporului, anul VIII, nr.
21-24, duminică, 22 iunie 1924.
36
42. ***, „De vorbă cu cititorii. Şcoala muncii”, în Duminica Poporului, anul VIII, nr. 31-
32, duminică, 31 august 1924.
43. ***, „De vorbă cu cititorii. Toamna se numără munca”, în Duminica Poporului, anul X,
nr.41-42, duminică, 10 octombrie 1916.
44. ***, „De vorbă cu cititorii. Tot la vale”, în Duminica Poporului, anul XIV, nr. 5-6,
duminică, 2 februarie 1930.
45. ***, „De vorbă cu cititorii. Unde nu-i cap...”, în Duminica Poporului, anul VIII, nr. 3-
4, duminică, 3 februarie 1924.
46. ***, „De vorbă cu cititorii”, în Duminica Poporului, an VI, duminică, 24 septembrie
1922.
47. ***, „De vorbă cu cititorii”, în Duminica Poporului, anul XIV, nr. 1-2, duminică, 12
ianuarie 1930.
48. ***, „Limba românească”, în Duminica Poporului, an VI, nr. 44, duminică, 12
noiembrie 1922.
49. ***, Duminica Poporului, an VII, nr 7-8, duminică, 25 februarie 1923.
50. ***, Duminica Poporului, an VII, nr. 17-18, duminică, 6 mai 1923.
51. ***, Duminica Poporului, anul III, nr. 2, Duminică, 30 septembrie 1918.
52. ***, Publicaţiile periodice româneşti, Tom II (1907-1918), Ed. Academiei Republicii
Socialiste România, Bucureşti, 1969.
53. ***, „Pentru prieteni”, în Duminica Poporului, an XI , nr. 27-28, duminică, 3 iulie 1927.
54. Codrescu, Răzvan, „Simion Mehedinţi şi creştinismul românesc”, în Rost. Revistă de
cultură creştină şi politică, an IV, nr. 45, noiembrie, 2006, Bucureşti.
55. Dumitru, Ilie, „Duminica Poporului”, în Duminica Poporului, anul VIII, nr. 9-10,
duminică, 16 martie 1924.
56. Geană, Gheorghiță, „Un caz de recesivitate”, în Soveja - Oameni de la munte, Ed. SAS,
București, 1996.
57. I. Val., „Pomenire”, în Duminica Poporului, anul VIII, nr.43-44, duminică, 9 noiembrie
1924.
58. Mavian, Ion, „Scrisoare domnului Simion Mehedinţi”, în Duminica Poporului, anul VI,
duminică 26 februarie. 1922.
59. Mehedinţi, Simion, „Pentru Evanghelie”, în Duminica Poporului, anul VIII, nr. 35-36,
duminică, 14 septembrie 1924, p. 5.
60. Mehedinţi, Simion, „Către românii adevăraţi”, în Duminica Poporului, anul IX, nr. 9-
37
61. Mehedinți, Simion, „Pentru Biserica noastră”, în Către noua generație, Biserica-
Școala-Armata-Tineretul, ediția a III-a, Ed. Socec, București, 1928.
62. Muster, Dumitru, „Educaţia creştină în gândirea lui Simion Mehedinţi”, în Simion
Mehedinţi, Creştinismul românesc, Ed. Fundaţia Anastasia, 1995.
63. Perez, Filofteia, „Simion Mehedinți - profesor al profesorilor și român al românilor”, în
Studii și Comunicări/DIS a Academiei Române, vol. VIII, 2015.
64. Popescu, M. (administratorul Duminicii poporului), „Răvaş către prietenii din Văratec,
Siseşti, Pătârlage şi Clipiceşti”, în Duminica Poporului, anul VIII, nr. 43-44, duminică,
9 noiembrie 1924.
65. Răduţă, drd. Nicoleta, „Pedagogi laici în sprijjinul catehezei ortodoxe. Simion
Mehedinţi Soveja (1868-1962)”, în Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă, Ed.
Universităţii din Bucureşti, An VIII, Bucureşti, 2008.
66. Scurtu, Ioan; Buzatu, George, Istoria secolului XX, Ed. Paideia, Bucureşti, 1999.
67. Stănică, Marin Gh., „Domnule Director”, în Duminica Poporului, anul XI, nr. 15-16,
38

Capitol Simion Mehedinti Model

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitol Simion Mehedinti Model

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Simion Mehedinţi-Soveja.

Portret de pedagog creştin

IV. Simion Mehedinţi-Soveja. Portret de pedagog creştin......................................................... 3

IV.1. Simion Mehedinți - scurt excurs biografic

IV.3. Valorile mehedințene

IV.4. Simion Mehedinți - pedagogul de vocație

IV.6.3. Obiectivele publicaţiei

IV.6.4. Receptarea revistei în epocă

IV.6.5. Cuprinsul revistei

1. Bâldescu, Emil, Simion Mehedinți, gânditor social-politic și pedagog, Ed. Științifică,

Articole, Reviste, Studii:

S-ar putea să vă placă și