XII. 3. 3.

Climatul polar şi climatul polar excesiv

Pe măsura creşterii latitudinii, altitudinii şi distanţei faţă de ocean, mai ales în cazul marilor
întinderi de uscat (Antarctica şi Groenlanda), climatul devine din ce în ce mai excesiv. Pe baza datelor
termice şi pluviometrice privind această excesivitate, au fost separate două tipuri de climat (polar şi
polar excesiv). Primul - fig. 190 ocupă litoralul nordic al Canadei şi părţii asiatice a Federaţiei Ruse
(Siberia), aproape toate insulele din Oceanul Arctic, precum şi regiunile litorale ale Antarctidei, iar cel
de-al doilea – fig. 191, părţile interioare ale Antarctidei şi Groenlandei.
Aerul arctic şi antarctic, format în contact cu marile întinderi de gheaţă şi zăpadă, acoperă tot
timpul anului aceste arii, având temperaturi coborâte şi cantităţi neînsemnate de umiditate. Formaţiunile
barice anticiclonale care iau naştere la poli pompează aerul rece către latitudini joase şi sub influenţa
forţei Coriolis, generează vânturile de est, specifice regiunilor polare. Scurgerea acestor mase de aer
rece de pe calotele polare joacă un rol important în activitatea ciclonică din zona de contact a
întinderilor de gheaţă şi zăpadă cu apele oceanice.
În aria regiunilor cu climat polar şi polar excesiv, media anuală a temperaturii aerului este
negativă. Spre exemplu la Barrow, staţiune situată pe ţărmul nord-vestic al Peninsulei Alaska (71o lat. N
şi 9m altit.), într-o regiune cu climat polar, temperatura medie anuală este -12oC, pe când la staţiunile de
cercetări polare americană Amundsen-Scott (90olat. S şi 2800m altit.) şi staţiunea rusească Vostok II (78o
lat. S şi 3420m altit. ), într-o regiune cu climat polar excesiv, mediile termice anuale sunt de -49 şi
respectiv -55oC.

Fig. 190 Repartiţia geografică a climatului polar

Diferenţele sunt şi mai pronunţate în cazul temperaturilor medii ale lunilor celor mai reci
(-27 C la Barrow, -60oC la Amundsen-Scott şi -71oC la Vostok). La cele mai multe staţii din regiunile cu
o

climat polar, lunile de vară au totuşi medii termice egale sau mai mici decât 0oC (staţiunea Mc Murdo
1
din Antarctida are în luna cea mai caldă temperatura medie de -4oC). Regiunile cu climat polar excesiv
sunt cele mai reci părţi ale planetei. Valoarea termică de -89,2oC înregistrată la staţiunea rusească
Vostok (Antarctida), în ziua de 21 iulie 1983, constituie minima absolută a întregii lumi.
O caracteristică importantă a climatului polar excesiv o reprezintă valorile foarte mari ale
intensităţii radiaţiei globale în lunile de vară. Astfel în decembrie pe calota de gheaţă a Antarctidei se
înregistrează 20-25kcal/cm2/lună, adică mai mult decât în deşertul Kalahari, unde sumele respective
sunt de 18-20kcal/cm2/lună. În unele zile senine radiaţia globală atinge în Antarctida 1kcal/cm2/zi,
adică mai mult decât în orice punct de pe suprafaţa terestră. Aceste valori excepţionale se explică prin
marea puritate a aerului Antarctidei, datorată altitudinilor mari şi temperaturilor coborâte ale aerului
foarte sărac în vapori de apă şi suspensii. Temperaturile rămân totuşi coborâte, deoarece coeficientul de
absorbţie al calotei de gheaţă şi zăpezilor care o acoperă este neînsemnat, cea mai mare parte a energiei
solare fiind reflectată şi pierdută datorită şi valorilor neînsemnate ale contraradiaţiei atmosferei care
determină ca radiaţia efectivă să urce la valori foarte mari.

Fig. 191 Repartiţia geografică a climatului polar excesiv

Conţinutul neînsemnat de vapori de apă din aerul arctic şi antarctic, precum şi marea lui
stabilitate termică, fac ca precipitaţiile atmosferice să fie extrem de sărace în regiunile cu climat polar
excesiv (4 mm la staţiunea Amundsen-Scott). Ele cresc întrucâtva în regiunile cu climat polar (110 mm
la Barrow). Din punct de vedere pluviometric aceste arii climatice se aseamănă foarte mult cu cele
tropicale aride.
În climatul polar excesiv nu se poate vorbi de un regim pluviometric propriu-zis, cantităţi
neînsemnate de precipitaţii căzând numai în lunile de vară. În climatul polar se constată o repartizare a
precipitaţiilor în toate lunile anului, cu un maxim vara şi un minim primăvara în cadrul unui regim
şters. Precipitaţiile cad exclusiv sub formă de zăpadă.
În regiunile cu climat polar excesiv, un rol important în creşterea grosimii stratului de zăpadă îl
joacă sublimarea directă a vaporilor de apă din aer pe suprafaţa zăpezii.
2
 Întrucât determinările pluviometrice nu prezintă prea mare siguranţă, s-au făcut estimări asupra
cantităţilor de precipitaţii din Antarctida, după grosimea stratului de zăpadă şi de gheaţă adăugat.
Concluziile indică cantităţi de circa 50 mm/an pentru regiunile din interior şi până la 500 mm/an în
regiunile periferice de coastă.
Deşi timpul senin are o frecvenţă ridicată, nu sunt rare nici zilele cu viscole puternice. La
periferiile Antarcticii şi Groenlandei, vânturile catabatice de tip stok suflă cu o viteză foarte mare în
lungul coastelor, creând greutăţi mari navigaţiei maritime în aceste zone.
În condiţiile climatice extrem de aspre ale regiunilor polare vegetaţia de tundră ocupă spaţii
restrânse, cele mai întinse teritorii fiind acoperite de gheaţă şi de zăpadă. Din loc în loc, roca dură apare
la zi fiind intens modelată de procesele glaciare şi periglaciare.