Redactează un eseu de minimum 400 de

cuvinte, în care să prezinți particularităţi

ale unui text poetic studiat, aparţinând lui
George Bacovia
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

– evidenţierea a două trăsături care permit încadrarea textului poetic

studiat într-o perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o
orientare tematică;

– comentarea a două imagini/idei poetice relevante pentru tema

textului poetic studiat;

– analiza a două elemente de compoziţie şi de limbaj, semnificative

pentru textul poetic ales (de exemplu: titlu, incipit, relații de opoziție
și de simetrie, motive poetice, figuri semantice, elemente de
prozodie etc.)

În literatură, simbolismul e un curent de gândire care permite

descătuşarea trăirilor lăuntrice intense, contradictorii ale poeţilor și
proclamă câteva principii estetice. E vorba de tehnica ingenioasă a
corespondenţelor și de muzicalitatea versurilor, înţeleasă nu doar
ca armonie a sunetelor, ci şi ca dispersie a melodicului, stridență sau
chiar negare a oricăror legi ale acordurilor sonore.
Scrisă în anul 1900, dar publicată abia în 1936, în volumul „Comedii
în fond”, “Ecou de romanţă” de George Bacovia este o elegie pe
tema iubirii pierdute, a aşteptării zadarnice.
Pe de o parte, poetul recurge la principiul simbolist al
corespondențelor. Fiecare anotimp se constituie într-un prag ce
sugerează, prin intermediul schimbărilor din natură, un stadiu al
aşteptării îndrăgostitului. Primăvara cu cerul ei senin
corespunde speranţei luminoase, încredereii că iubirea poate fi
recâştigată. Vara, cu parfumul teilor, apoi cu ofilirea câmpului
echivalează cu începutul deznădejdii. Toamna, prin frunzişul
răvăşit devine sinonimă cu tulburarea sufletească a
îndrăgostitului, în vreme ce iarna, prin natura pustiită exprimă
simbolic moartea iubirii:” S-a dus albastrul cer senin/ Şi primăvara
s-a sfârşit-/ Te-am aşteptat în lung suspin,/ Tu, n-ai venit!// Şi vara
cu nopţile ei /S-a dus,şi câmpu-i veştejit-/ Te-am aşteptat pe lângă
tei,/ Tu, n-ai venit!// Târziu şi toamna a plecat,/ Frunzişul tot e
răvăşit-/ Plângând pe drumuri te-am chemat,/ Tu, n-ai venit!// Iar
mâini, cu-al iernii trist pustiu,/De mine-atunci nu vei mai şti-/ Nu mai
veni, e prea târziu,/ Nu mai veni!”
Pe de altă parte, e folosită o tehnică a versificației specifică
simbolismului, muzicalitatea. Repetiţia versului “Tu, n-ai venit!”,
cu valoare de refren, măsura fixă a celorlalte versuri, de opt
silabe, ca şi reluarea formei verbale de perfect compus “s-a dus”
sau anafora (repetarea la începutul versului a) verbului “te-am
aşteptat” au efecte muzicale şi denotă adâncirea deznădejdii
eului liric.
În prima strofă a poeziei, așteptarea zadarnică a iubitei este
redată de motivul plânsului, care apare într-un epitet în
inversiune: ‘’lung suspin’’. Verbul ‘’s-a dus’’ cu care strofa începe
confirmă pierderea speranței îndrăgostitului și este întărit de verbul
‘’s-a sfârșit’’, din versul al doilea. Zădărnicia așteptării e confirmată
de versul-refren: “Tu, n-ai venit!’.
În strofa a doua a poeziei, pierderea iubitei și totodată a
speranței în revenirea ei este sugerată de ofilirea prematură a
câmpului vara. Teiul, motiv frecvent în poezia lui Eminescu, e folosit
aici pentru sugestia olfactivă a vegetalului: “Te-am așteptat pe lțngă
tei/Tu, n-ai venit!”
În legătură directă cu tema poeziei, titlul ei devine grăitor și
conţine sugestii muzicale. Niciunul dintre cuvintele titlului nu se
regăsește în poem. Substantivul “ecou” numeşte un sunet repetat,
auzit după producerea reală a sunetului iniţial, deci un efect
iluzoriu. Tot astfel, în poezie, speranţa aşteptării este o iluzie
care se stinge treptat, cu fiecare anotimp care
trece. Substantivul “romanţă” denumeşte o piesă vocală,
cântată cu acompaniament muzical. Cuvântul e mai mult decât
potrivit pentru conţinutului poeziei, deoarece suferinţa este
permanent “acompaniată” de schimbările din natură, exprimate
de enumerarea anotimpurilor, pe al căror ecran se proiectează
trările eului liric:
Limbajul artistic nuanțează tema poeziei. Caracteristica lui o
reprezintă încorporarea imaginilor artistice în structura figurilor
de stil. Epitetul dublu din sintagma „albastrul cer senin” include o
imagine vizual-cromatică, în timp ce epitetul în inversiune „lung
suspin” conţine sugestii auditive, trădând suferinţa prelungită a
poetului, comprimarea dureroasă a sufletului. Repetarea conjuncţiei
“şi” dovedeşte acumularea suferinţei, a deznădejdii şi a dezamăgirii,
în vreme ce epitetul personificator din sintagma “al iernii trist pustiu”
confirmă secătuirea speranţei, sfârşitul autoiluzionării.
Lirismul textului e dovedit de prezența monologului liric
adresat, ca marcă a subiectivităţii poetice, exprimate prin forme
verbale şi pronominale de persoana întâi şi a doua singular: „am
aşteptat”, „am chemat”, „de mine”, „tu”, „te”, „n-ai venit”, „nu mai
veni”, dar și prin prezența versurilor exclamative:”Tu, n-ai venit!” ,
„Nu mai veni!”
În concluzie, ilustrând specificul simbolismului ca orientare literară
ce anunţă modernismul în poezie, „Ecou de romanţă” de George
Bacovia tulbură sufletul cititorului prin puterea de sugestie a
imaginilor poetice. S-a spus că, pentru simbolişti, iubirea e
sentimentul unei eterne plecări şi al întoarcerii mereu amânate. Între
aceste extreme pulsează sufletul îndrăgostitului, aflat într-o
permanentă aşteptare, măsurându-şi dorul după ritmurile
anotimpurilor.

Publicitate
Setări confidențialitate

Punctaj pentru conţinutul eseului – 18 puncte

– evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului
poetic studiat într-o perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-
o orientare tematică 6 puncte
precizarea perioadei, a curentului cultural/literar sau a orientării
tematice: 2 puncte
numirea a două trăsături ale perioadei, ale curentului cultural/literar
sau ale orientării tematice precizate: 2 x 1 punct = 2 puncte
evidențierea celor două trăsături, prin valorificarea textului: 2 x 1
punct = 2 puncte

– comentarea a două imagini/idei poetice relevante pentru tema

textului poetic studiat 6 puncte
precizarea temei: 2 puncte;
câte 2 puncte pentru comentarea oricăror două imagini/idei poetice
relevante pentru tema textului poetic – 2 x 2 puncte = 4 puncte
(comentarea adecvată – 2 puncte; încercare de comentare – 1 punct)

− câte 3 puncte pentru analiza oricăror două elemente de

compoziție şi de limbaj, semnificative pentru textul poetic ales 2 x 3
puncte = 6 puncte analiza fiecărui element ales, justificând relevanța
acestuia pentru textul poetic – 3 puncte; abordarea schematică, fără
justificarea relevanței – 1 punct

Rezolvarea modelului de eseu conform baremului de notare

-precizarea perioadei, a curentului cultural/literar sau a orientării

tematice: 2 puncte

În literatură, simbolismul e un curent de gândire care permite

descătuşarea trăirilor lăuntrice intense, contradictorii ale poeţilor, și
proclamă câteva principii estetice.
-numirea a două trăsături ale perioadei, ale curentului cultural/literar
sau ale orientării tematice precizate: 2 x 1 punct = 2 puncte

E vorba de tehnica ingenioasă a corespondenţelor și

de muzicalitatea versurilor, înţeleasă nu doar ca armonie a
sunetelor, ci şi ca dispersie a melodicului, stridență sau chiar negare
a oricăror legi ale acordurilor sonore.

-evidențierea celor două trăsături, prin valorificarea textului: 2 x 1

punct = 2 puncte

Pe de o parte, poetul recurge la principiul simbolist al

corespondențelor. Fiecare anotimp se constituie într-un prag ce
sugerează, prin intermediul schimbărilor din natură, un stadiu al
aşteptării îndrăgostitului. Primăvara cu cerul ei senin corespunde
speranţei luminoase, încredereii că iubirea poate fi
recâştigată. Vara, cu parfumul teilor, apoi cu ofilirea câmpului
echivalează cu începutul deznădejdii. Toamna, prin frunzişul
răvăşit devine sinonimă cu tulburarea sufletească a
îndrăgostitului, în vreme ce iarna, prin natura pustiită exprimă
simbolic moartea iubirii:” S-a dus albastrul cer senin/ Şi primăvara
s-a sfârşit-/ Te-am aşteptat în lung suspin,/ Tu, n-ai venit!// Şi vara
cu nopţile ei /S-a dus,şi câmpu-i veştejit-/ Te-am aşteptat pe lângă
tei,/ Tu, n-ai venit!// Târziu şi toamna a plecat,/ Frunzişul tot e
răvăşit-/ Plângând pe drumuri te-am chemat,/ Tu, n-ai venit!// Iar
mâini, cu-al iernii trist pustiu,/De mine-atunci nu vei mai şti-/ Nu mai
veni, e prea târziu,/ Nu mai veni!”
Pe de altă parte, e folosită o tehnică a versificației specifică
simbolismului, muzicalitatea. Repetiţia versului “Tu, n-ai venit!”,
cu valoare de refren, măsura fixă a celorlalte versuri, de opt
silabe, ca şi reluarea formei verbale de perfect compus “s-a dus”
sau anafora (repetarea la începutul versului a) verbului “te-am
aşteptat” au efecte muzicale şi denotă adâncirea deznădejdii eului
liric.
câte 2 puncte pentru comentarea oricăror două imagini/idei poetice
relevante pentru tema textului poetic – 2 x 2 puncte = 4 puncte

În prima strofă a poeziei, așteptarea zadarnică a iubitei este

redată de motivul plânsului, care apare într-un epitet în
inversiune: ‘’lung suspin’’. Verbul ‘’s-a dus’’ cu care strofa începe
confirmă pierderea speranței îndrăgostitului și este întărit de verbul
‘’s-a sfârșit’’, din versul al doilea. Zădărnicia așteptării e confirmată
de versul-refren: “Tu, n-ai venit!’.
În strofa a doua a poeziei, pierderea iubitei și totodată a speranței
în revenirea ei este sugerată de ofilirea prematură a câmpului
vara. Teiul, motiv frecvent în poezia lui Eminescu, e folosit aici
pentru sugestia olfactivă a vegetalului: “Te-am așteptat pe lțngă
tei/Tu, n-ai venit!”

Publicitate
Setări confidențialitate

− câte 3 puncte pentru analiza oricăror două elemente de

compoziție şi de limbaj, semnificative pentru textul poetic ales 2 x 3
puncte = 6 puncte

În legătură directă cu tema poeziei, titlul ei devine grăitor și conţine

sugestii muzicale. Niciunul dintre cuvintele titlului nu se regăsește în
poem. Substantivul “ecou” numeşte un sunet repetat, auzit după
producerea reală a sunetului iniţial, deci un efect iluzoriu. Tot
astfel, în poezie, speranţa aşteptării este o iluzie care se stinge
treptat, cu fiecare anotimp care trece. Substantivul “romanţă”
denumeşte o piesă vocală, cântată cu acompaniament
muzical. Cuvântul e mai mult decât potrivit pentru conţinutului
poeziei, deoarece suferinţa este permanent “acompaniată” de
schimbările din natură, exprimate de enumerarea
anotimpurilor, pe al căror ecran se proiectează trările eului liric.
Limbajul artistic nuanțează tema poeziei. Caracteristica lui o
reprezintă încorporarea imaginilor artistice în structura figurilor
de stil. Epitetul dublu din sintagma „albastrul cer senin” include o
imagine vizual-cromatică, în timp ce epitetul în inversiune „lung
suspin” conţine sugestii auditive, trădând suferinţa prelungită a
poetului, comprimarea dureroasă a sufletului. Repetarea conjuncţiei
“şi” dovedeşte acumularea suferinţei, a deznădejdii şi a dezamăgirii,
în vreme ce epitetul personificator din sintagma “al iernii trist pustiu”
confirmă secătuirea speranţei, sfârşitul autoiluzionării.
Lirismul textului e dovedit de prezența monologului liric adresat,
ca marcă a subiectivităţii poetice, exprimate prin forme verbale
şi pronominale de persoana întâi şi a doua singular: „am
aşteptat”, „am chemat”, „de mine”, „tu”, „te”, „n-ai venit”, „nu mai
veni”, dar și prin prezența versurilor exclamative:”Tu, n-ai venit!” ,
„Nu mai veni!”
În concluzie, ilustrând specificul simbolismului ca orientare literară
ce anunţă modernismul în poezie, „Ecou de romanţă” de George
Bacovia tulbură sufletul cititorului prin puterea de sugestie a
imaginilor poetice. S-a spus că, pentru simbolişti, iubirea e
sentimentul unei eterne plecări şi al întoarcerii mereu
amânate. Între aceste extreme pulsează sufletul îndrăgostitului, aflat
într-o permanentă aşteptare, măsurându-şi dorul după ritmurile
anotimpurilor.
 George Bacovia -Plumb
 Prima Pagina

 Romana

 George Bacovia -Plumb

Subiecte bac romana (59)

Rezolvări (55)
Lectii (428)
Programa (11)
Poezia a dat numele primului volum de versuri al lui Bacovia, aparut in
1916. Urmarind celelalte patru volume care i-au urmat, se poate ajunge la
concluzia ca poezia “Plumb” poate fi considerata expresia concentrata a
creatiei bacoviene, si o adevarata definitie poetica a originalitatii lirismului
celui mai mare poet simbolist al literaturii romane.

Forma de monolog tragic din aceasta elegie sporeste drama lumii interioare
a eului liric. Ea se consuma numai in doua catrene, cate compun poezia.
Intreaga stare de spirit se concentreaza in semnificatiile celor trei cuvinte-
cheie: plumb-cavou-singur. Pretextul sentimentului elegiac apartine realitatii
exterioare si este moartea. Dealtfel, multe din cuvintele folosite in poezie
fac parte din aria semantica a acestei notiuni: sicrie, funerar, cavou, mort,
plumb.
Printr-o simetrie perfecta a structurii compozitionale, datele lumii exterioare
devin simboluri ale vietii sufletesti, ravasita de durere: cavoul poate fi casa
sau orasul in care locuieste poetul; sau poate mediul, lumea meschina;
daca nu cumva si propriul trup in care salasluieste un suflet de plumb.
Aceeasi metafora poate sugera, deasemenea, imposibilitatea iesirii poetului
dintr-un spatiu inchis, in care i se refuza posibilitatea realizarii aspiratiilor
sale spirituale.

Motivul singuratatii, al izolarii totale, expresie poetica a stariii de spirit a

tuturor poetilor simbolisti, este liantul confesiunii lirice. Prin repetarea, la
inceputul versului al 3-lea al fiecarei strofe a constructiei: “Stam singur…”,
precum si prin frecventa persoanei I, inclusa in desinenta verbelor: “stam”,
“am inceput”, “sa(-l) strig”, sporeste emotia poetica, materializand lumea
abstracta a simbolurilor. Tensiunea dramatica se adanceste treptat, urmand
o linie ascendenta. Imaginea statica de la inceput, sugerata de semnificatia
verbului “dormeam”, apoi una dinamica, sustinuta de efectele auditive si
onomatopeice ale cuvintelor: “scartaiau”, “sa strig” sporesc emotia
sufleteasca. Fiind concentrat asupra starii sale depresive, poetul amplifica
decorul prin paralelismul intre starea naturii, a lumii exterioare si lumea
sufletului sau ravasit de durere: “si era vant (…) si era frig”.

In structura poeziei, cuvantul “plumb” staruie obsesiv, fiind repetat de cate

trei ori in fiecare strofa si asezat chiar in rima versului intai cu al patrulea. El
devine matafora-simbol, care sintetizeaza, prin variate conotatii,
semnificatiile intregului sistem de organizare a elementelor compozitionale.
Astfel, plumbul poate sugera apasare sufleteasca sfasietoare (prin
greutate), monotonie si plictis (prin culoarea cenusie), precum si impresia
de cadere grea, fara ecou, catre un abis al sufletului - cavoul. Determinant
al substantivului concret, in trei situatii (“sicriele de plumb”, “coroanele de
plumb”, “flori de plumb”) cuvantul dezvaluie o realitate obiectiva austera si
dezolanta, care copleseste sufletul, condamnandu-l la solitudine perpetua.
Insotind substantivul abstract, in doua cazuri (“amor de plumb”, “aripile de
plumb”) simbolul confera versului sensurile unei meditatii profunde asupra
conditiei umane, a unei imposibilitati in comunicarea cu universul de afara.
 POEZIA SIMBOLISTA
"PLUMB" de George Bacovia
- artă poetică simbolistă -

Definiţie: Conceptul de artă poetică exprimă un

ansamblu de trăsături care compun viziunea despre lume şi viaţă a unui
autor, despre menirea lui în univers şi despre misiunea artei sale, într-un
limbaj literar care-l particularizează.
"Dormeau adânc sicriele de plumb Şi flori de plumb şi funerar vestmânt-
Stam singur în cavou ... şi era vânt ... Şi scârţâiau coroanele de plumb
Dormea întors amorul meu de plumb Pe flori de plumb, şi-am început să-l
strig Stăm singur lângă mort ... şi era frig ... Şi-i atârnau aripile de plumb."
Poezia "Plumb" de George Bacovia (1881 - 1957) deschide volumul de
debut, cu acelaşi nume, apărut în 1916, care a trecut aproape neobservat
în epocă, mai întâi pentru că România se pregătea să intre în primul război
mondial, apoi deoarece majoritatea poeziilor din acest volum fuseseră deja
publicate în revistele vremii.
Poezia "Plumb" se înscrie în universul Ikic specific bacovian, al "atmosferei
de copleşitoare dezolare, [...] o atmosferă de plumb, în care pluteşte
obsesia morţii şi a neantului şi o descompunere a fiinţei organice" (Eugen
Lovinescu).
Tema:
Poeziei o constituie condiţia de damnat a poetului într-o societate
meschină, care nu-l înţelege, o societate superficială, neputincioasă să
aprecieze valoarea artei adevărate.
Ideea exprimă starea de melancolie, tristeţe, solitudine a poetului care se
simte încătuşat, sufocat spiritual în această lume care-l apasă, în care se
simte închis definitiv, fără a avea vreo soluţie de evadare.
Poezia poate fi considerată, aşadar, o artă poetică pentru lirica lui
George Bacovia.
Semnificaţia titlului. Titlul poeziei este simbolul "plumb", cuvânt care are
drept corespondent în natură metalul, ale cărui trăsături
specifice sugerează stări sufleteşti, atitudini poetice:
- greutatea metalului- sugerează apăsarea sufletească;
- culoarea cenuşie- sugerează monotonia, angoasa;
- maleabilitatea metalului - sugerează labilitate psihică, dezorientarea;
- sonoritatea surdă a cuvântului (patru consoane şi o singură
vocală) sugerează închiderea definitivă a spaţiului existenţial, fără
soluţii de ieşire.
Structură, compoziţie, limbaj poetic:
Incipitul este marcat de imperfectul verbului "dormeau ", care sugerează
absenţa trăirilor interioare precum şi acţiunile nefinalizate ale eului liric.
Poezia este alcătuită din două catrene, fiind prezente două planuri ale
existenţei: unul exterior sugerat de cimitir, cavou, veşmintele funerare şi
unul interior sugerat de sentimentul de iubire care-i provoacă poetului
disperare, nevroză, deprimare, dezolare.
Strofa întâi exprimă simbolic spaţiul închis, sufocant, apăsător în care
trăieşte poetul, ce poate fi societatea, mediul, propriul suflet, propria viaţă,
destinul sau odaia. Oricare dintre aceste spaţii este sugerat de simboluri
din câmpul semantic al elementelor funerare - "sicriele de plumb",
"cavou", "funerar vestmânt", "coroanele de plumb"-, trimiţând, ca stare,
către iminenţa morţii. Starea poetului de solitudine este sugerată de
sintagma "stăm singur", care, alături de celelalte simboluri creează
pustietate sufletească, "era vânt", nevroză, spleen, "scârţâiau". Repetarea
simetricăa simbolului "plumb", plasat ca rimă la primul şi ultimul vers al
strofei întâi sugerează apăsarea sufletească, neputinţa poetului de a evada
din această lume apăsătoare, obositoare, stresantă, sufocantă.
Strofa a doua a poeziei ilustrează mai ales spaţiul poetic interior, prin
sentimentul de iubire care "dormea întors", sugerând disperarea poetului,
"strig", într-o solitudine morbidă, "stăm singur lângă mort", dragostea nefiind
înălţătoare, ci dimpotrivă este rece, "frig" şi fără nici un fel de perspective
de împlinire, "atârnau aripile de plumb".
Relaţia de simetrieeste dată de prezenţa simbolului "plumb", aşezat ca
rimă, de sintagma "flori de plumb", aflată la începutul versului al doilea din
fiecare strofă.
Poezia "Plumb" este o confesiune lirică, Bacovia exprimându-şi stările
prin mărcile persoanei I singularîn sintagma "stăm singur", care se
regăseşte simetricla începutul versului al treilea din fiecare strofă.
Imaginile surprinzătoare şi inedite dau o profundă semnificaţie stărilor
sufleteşti exprimate, poetul alăturând simbolului "plumb" alte cuvinte,
formând sintagme extrem de sugestive: "flori de plumb" (viaţă-moarte),
"amor de plumb" (oboseala psihică, sentimente apăsătoare), "aripile de
plumb" (imposibilitatea împlinirii idealului).
Alte simboluri sunt verbele auditive a căror sonoritate stridentă,
enervantă sugerează tristeţe şi disperare, "să strig" sau stare de nevroză,
"scârtâiau", precum şi intemperii ale naturii ce simbolizează un suflet
pustiit, "era vânt" sau încremenire şi răceală interioară, "era frig".
Imperfectul verbelorsugerează lipsa oricăror stări optimiste, stările
interioare ale poetului fiind proiectate în veşnicie, eternitate ("dormeau",
"stăm", "era", atârnau"), acţiunea lor neavând finalitate.
O trăsătură specifică liricii bacoviene o constituie, aşadar, relaţiile de
simetrie, atât ca simbolistică precum şi emoţional. Astfel, imperfectul
verbului"dormea(u)", aflat la începutul primului vers al fiecărei
strofe, sintagmele"flori de plumb" la începutul versului al doilea şi "stăm
singur" la începutul versului al treilea din fiecare strofă sugerează o stare
de monotonie (ară de sfârşit, o oboseală psihică veşnică.
Cromatica este numai sugerată în poezia "Plumb", prin prezenţa
elementelor funerare: veşminte, flori, coroane şi plumb, iar olfactivul prin
simbolul "mort".
Limbajul artistic:
Tonul elegiac al poeziei este dat de ritmul iambic ce domină aproape
întreaga poezie, alternând cu peonul şi amfibrahul.
Muzicalitatea este ilustrată de rima în cuvinte cu sonoritate
surdă, terminate în consoane (plumb/vestmânt/vânt/plumb), de verbele la
imperfect(dormea, stăm) şi de cele cu sonoritate stridentă,
onomatopeică(scârtâiau, vânt, strig).
Impresionat de valoarea certă a poeziilor bacoviene incluse în volumul
Plumb", Alexandru Macedonski publică în revista "Flacăra" următoarea
epigramă:
"Lui G.Bacovia:
Poete scump, pe frunte porţi mândre foi de laur
Căci singur, până astăzi, din plumb făcut-ai aur."
Poezia lui Bacovia este, neîndoielnic, înscrisă în simbolismul european prin
atmosferă, procedee, cromatică, muzicalitate, definindu-1 pe Poet ca fiind
"pictor în cuvinte şi compozitor în vorbe"
(M.Petroveanu).
Particularitati ale unui text poetic studiat, aparținând lui George
Bacovia
Simbolismul românesc își găsește chintesența în poezia bacoviană atât din punct de vedere al
recuzitei, cât și la nivelul retoricii. Atmosfera bacoviană relevă două dimensiuni: cea exterioară,
fizică și cea interioară, metafizică, aflate într-un permanent proces de osmoză, astfel încât ființa
eului pare a se supune pe cadrul inert. Elementele ce alcătuiesc imaginarul bacovian reflectă tripla
dramă a ființei: drama existențială (oboseala de a fi, ostilitatea lumii, imposibilitatea evadării,
claustrarea), drama erotică (declinul iubirii și însingurarea eului), drama poetică (harul resimțit ca
damnare).
Poezia „Plumb”, de George Bacovia a apărut în anul 1916 și se încadrează în curentul simbolism.
Simbolismul a apărut în Franța, la sfârșitul secolului al XIX-lea, ca o reacție împotriva
parnasianismului și naturalismului.
„Plumb” se înscrie în estetica simbolistă prin tema singurătății și motivele literare „stam singur”
(singurătatea) și „dormea” (somnul); prin cultivarea simbolică/ sugestivă a simbolului, a sugestiei
și a corespondențelor; decor; cromatică; tehnica repetițiilor ce conferă poeziei muzicalitate
interioară și dramatism trăirii eului liric. Dramatismul este sugerat prin corespondența ce se
stabilește între materie și spirit.
Textul este o elegie, deoarece sentimentul de tristețe și spaima de moarte sunt transmise sub forma
monologului liric al unui eu, care apare în ipostază fantomatică.
Tema poeziei o constituie condiția poetului izolat într-o societate lipsită de aspirații și artificială,
condiție marcată de imposibilitatea comunicării și a evadării, moartea iubirii.
O primă secvență reprezentativă este strofa a două, care debutează sub semnul tragicului
existențial, sugerat de moartea iubirii: „ Dormea întors amorul meu de plumb”.
De asemenea, metafora „aripile de plumb” presupune zborul în jos, căderea surdă și grea,
imposibilitatea evadării, moartea afectivității.
Viziunea despre lume este sumbră, nemetafizică, în care eul liric, aflat în ipostaza însinguratului
își asumă cu luciditate tragismul.
Un prim element de structură reprezentativ pentru tema singurătății și viziunea sumbră asupra
lumii este titlul, care este sintetic, format dintr-un substantiv comun, simplu, chintesența întregului
text simbolist, pragul care face trecerea de la realitate la ficțiune. Cuvântul „plumb” devine
motivul central (laitmotivul) din cauza sugestiei morții: lumea exterioară și lumea interioară
(sufletească), care supuse mineralizării sub efectul metalului toxic. Semnificațiile acestui termen
se construiesc pe baza corespondențelor dintre planul subiectiv-uman și planul obiectiv-cosmic.
Simbolul se asociază cu diferite senzații tactile (răceală, greutate, duritate), cromatice (gri) și
auditive (patru consoane „grele” și o vocală închisă, sugerând căderea grea).
De asemenea, relația început – final. Incipitul este dat de lumea exterioară „scrie”, „cavou”,
„funerar”, „flori” și „coroane” specifice câmpului lexico – semantic al morții, accentuând
sentimentele de apăsare, de sufocare, iar finalul este dramatic, deoarece eul liric este surprins în
ipostaza de spectator „Stam singur lângă mort”, o imagine tragică și absurdă a înstrăinării de sine.
Încercarea de salvare este iluzorie „Și-am început să-l strig”, însă metafora „aripile de plumb”
exprimă imposibilitatea evadării din această lume meschină.
Totodată, poezia este structurată pe două planuri, cu două catrene. Primul catren surprinde lumea
exterioară, în care eul liric se află în ipostaza însinguratului, într-o lume pustie și moartă „Stam
singur în cavou...și era vânt”. Condiția poetului de damnat din cauza imposibilității comunicării
cu lumea exterioară se amplifică în strofa a doua, devenind incomunicare în plan interior
(sufletesc).
În cel de-al doilea catren, moartea iubirii / iubiteiacutizează angoasa și sentimentul de singurătate.
Motivul strigătului exprimă disperarea de care eul liric este cuprins, dându-și seama că încercarea
de salvare este iluzorie.
Manolescu afirma că Bacovia este „singurul poet român care a coborât în infern”, recuzita care
alcătuiește imaginarul bacovian preponderent eului, justificând această idee. Ceea ce este
semnificativ este faptul că prin intermediul procedeelor simboliste, cititorul însoțește eul liric în
această călătorie în lumea tenebrelor.

Scrie un eseu în care sa prezinţi trăsăturile simboliste ale unei poezii

de George Bacovia.
IPOTEZA
Poezia simbolistă Plumb deschide volumul cu acelaşi titlu, apărut în 1916,
definindu-1 în totalitate.
FORMULAREA ARGUMENTELOR
Textul poetic se înscrie în lirica simbolistă prin: folosirea simbolurilor,
tehnica repetiţiilor, cromatica şi dramatismul trăirii eului liric. Dramatismul
este sugerat prin corespondenţa ce se stabileşte între materie şi spirit.
Textul nu cuprinde nici un termen explicit al angoasei, totul putând fi dedus
din descrierea cadrului.
DEZVOLTAREA ARGUMENTELOR
Titlul poeziei este simbolul plumb, care sugerează apăsarea, angoasa,
greutatea sufocantă, cenuşiul existenţial, universul monoton, închiderea
definitivă a spaţiului existenţial, fără soluţii de ieşire.
Tema poeziei o constituie condiţia poetului într-o societate lipsită de
aspiraţii şi artificială. Lumea ostilă şi stranie, conturată de câteva pete de
culoare este proiecţia universului interior, de un tragism asumat cu
luciditate.
Textul este structurat în doua catrene construite pe baza
lexemului plumb, care este reluat în şase din cele opt versuri ale poeziei.
Cele două strofe/ secvenţe poetice corespund celor două planuri ale
realităţii: realitatea exterioară, obiectivă, simbolizată de cimitir şi de cavou şi
realitatea interioară, subiectivă, simbolizată de sentimentul iubirii, a cărui
invocare se face cu disperare, fiind şi el condiţionat de natura
mediului. Lirismul subiectiv este redat la nivelul expresiei prin mărcile
subiectivităţii: persoana întâi a verbelor-„stăm", „am început, persoana I a
adjectivului posesiv „(amorul) meu".
Strofa I surprinde elemente ale cadrului spaţial închis, apăsător, sufocant,
în care eul poetic se simte claustrat: un cavou, simbolizând universul
interior, şi în care mediul înconjurător a căpătat greutatea apăsătoare a
plumbului. Elementele decorului funerar sunt: „sicriele de plumb",
„vestmântul funerar", „flori de plumb", „coroanele de plumb", artificii
funerare de duzină, tipice pentru mica burghezie de provincie, Repetarea
epitetului „de plumb" are multiple sugestii (cromatică, fizică - de apăsare),
insistând asupra existenţei .mohorâte, anoste, lipsită de transcendenţă sau
de posibilitatea înălţării. Lumea obiectuală, în manifestările ei de gingăşie şi
frumuseţe - florile, este marcată de împietrire. Vântul este singurul element
care sugerează mişcarea, însă produce efecte reci, ale | morţii: „Şi
scărţâiau coroanele de plumb".
Cadrul temporal nu este precizat, dar atmosfera macabră poartă sugestia
nocturnului.
Stofa a Ii-a debutează sub semnul tragicului existenţial, generat de
dispariţia/ moartea afectivităţii: „Dormea întors amorul meu de
plumb". Cuvântul „întors" constituie misterul poeziei. Este vorba probabil,
cum va spune Blaga, de întoarcerea mortului cu faţa spre apus. Eul liric îşi
priveşte sentimentul ca un spectator, „Aripile de plumb" presupun un zbor în
jos, căderea surdă şi grea, moartea. încercarea de salvare este
iluzorie: „Şi-am început să-l strig."
Elementele naturii primordiale sunt, în poezie, frigul şi vântul, care produc
disoluţia materiei.
Starea de solitudine a eului liric este sugerată de repetarea sintagmei „stăm
singur", care alături de celelalte simboluri accentuează senzaţia de
pustietate sufletească.
Înstrăinarea, împietrirea, izolarea, solitudinea, privirea în sine ca într-un
străin, se circumscriu esteticii simboliste.
Nivelul fonetic, elemente de prozodie
La nivel fonetic, cuvântul plumb cuprinde o
vocală închisă de câte două consoane „grele", ceea ce sugerează o
închidere a spaţiului. în restul poeziei predomină vocalele o, i, u, dând
sentimentul golului existenţial, al absenţei, al vidului lăuntric. Sonorităţile
lugubre sunt obţinute prin aglomerarea consoanelor dure: b, p, m, n, s, ş, t,
ţ.
în ceea ce priveşte prozodia, Plumb are o construcţie riguroasă, care
sugerează prezenţa morţii, prin închiderea versurilor cu rimă îmbrăţişată,
măsură fixă de 10 silabe, iambul alternând cu amfibrahul.
La nivel morfologic, se remarcă prezenţa verbelor, în marea lor majoritate
statice. Timpul imperfect desemnează trecutul nedeterminat, permanenţa
unei stări de angoasă: dormeau, stăm, era, scârţâiau, dormea,
atârnau. Verbele statice la imperfect sunt aşezate cu precădere la început
de vers, iar acelor verbe cărora nu le este atestată staticitatea în dicţionar, li
se reduce intensitatea mişcării. Cele două verbe, la perfect compus - am
început şi, respectiv, la conjunctiv - să strig, sugerează disperarea poetului
atunci când conştientizează ca universul înconjurător este cuprins de
atmosfera sumbră a morţii.
Verbul a fi, impersonal, apare în două versuri simetrice sintactic.
Versul al treilea din prima strofă se remarcă prin elipsa verbului aficu sens
existenţial: „Şi flori de plumb şi funerar vestmânt, conturând imaginea sta-
tică şi sugerând o imagine impresionistă. Adverbul „adânc" aşezat lângă
verbul „dormeau" sugerează somnul veşnic, moartea. Apropierea dintre
somn şi moarte este clasică, atât datorită nemişcării pe care ambele stări o
presupun, cât şi faptului că ambele constituie o rupere de lumea reală.
La nivel sintactic, textul este structurat pe o serie de propoziţii principale,
independente, coordonate prin juxtapunere sau copulativ. De asemenea, se
remarcă topica inversă, cu subiectul postpus: „Dormeau adânc sicriele de
plumb"; „Dormea întors amorul.
Repetarea conjucţiei copulative „şf realizează suprapunerea de imagini
pentru a reda aceeaşi stare.
La nivel lexical, se remarcă prezenţa cuvintelor din câmpul semantic
al morţii: sicriu, cavou, funerar, coroană, mort. Repetarea aceloraşi cuvinte
are ca efect monotonia.
La nivel stilistic, se remarcă prezenţa simbolului central plumb, asociat
metaforelor: „flori de plumb", „coroanele de plumb", „aripile de plumb" şi
expresivitatea epitetului din versul: „Dormea întors amorul meu de plumb"
CONCLUZIA
Prin atmosferă, muzicalitate, folosirea sugestiei, a simbolului şi a
corespondenţelor, zugrăvirea stărilor sufleteşti de angoasă, de spleen,
poezia Plumb se încadrează în estetica simbolistă.