Lecția5

TEORIA CULORII – suport de curs / curspictura.ro

Relația dintre culori

Culorile dintr-o pictură pot să relaționeze în două moduri: fie se atrag (sunt în aromonie), fie se resping (sunt
în contrast). Apoi, în funcție de cum folosim aceste relații în pictura noastră, putem ajunge la un rezultat care
să transmită anumite emoții și stări sufletești date de percepția asupra culorilor.

De regulă într-o pictură bine echilibrată avem atât zone cu contrast puternic și culori saturate (zonele care
atrag privirea), cât și zone cu armonie cromatică și culori mute. Mai mult decât atât, unele picturi se
caracterizează prin folosirea unei culori dominante – acestea sunt cele care transmit emoțiile cele mai clare.

Vom vorbi acum despre contraste, iar în lecția următoare, despre simbolistica culorii și alegerea unei palete
armonioase de culori.

Contrastele în pictură
Contrastele în pictură sunt date de folosirea unor nuanțe și tonuri de culori în stictă legatură cu alte nuanțe și
tonuri. Așadar, atunci când vorbim despre contraste, ne aflăm tot în sfera teoriei culorilor, acea parte
determinată de percepția noastră.

Se vorbeşte de contrast când se observă diferenţe evidente între două efecte cromatice aflate în comparaţie.
Dacă aceste diferenţe sunt absolute, se vorbeşte despre contrast de polaritate. Mare-mic, alb-negru, rece-
cald, în gradul lor maxim de opoziţie sunt contraste de opoziţie. Simţurile noastre apreciază întotdeauna şi
numai prin intermediul comparaţiei.

Cele şapte contraste cromatice propuse de pictorul şi cercetătorul în domeniul cromatologiei, Iohannes Itten,
sunt urmatoarele:

- 1.Contrastul culorilor pure;

- 2.Contrastul clar/obscur;
- 3.Contrastul rece/cald;
- 4.Contrastul culorilor complementare;
- 5.Contrastul simultan;
- 6.Contrastul de calitate;
- 7.Contrastul de cantitate.

1
Lecția5
TEORIA CULORII – suport de curs / curspictura.ro

1. Contrastul culorilor pure.

Contrastul culorilor pure este cel mai simplu dintre cele şapte contraste. Nu prezintă o complexitate
vizuală, astfel încât se formează prin apropierea (alaturarea) oricăror culori aflate pe punctul cel mai înalt de
saturaţie. După cum opoziţia alb-negru constituie vârful contrastului clar/obscur, tot aşa apropierea de galben,
roşu, şi albastru reprezintă gradul maxim de tensiune între culorile pure.

Pentru a crea acest tip de contrast sunt necesare cel puţin trei culori, distincte. Rezultă de aici
întotdeauna un efect puternic, energic şi hotărât, destinat să piardă în mod proporţional din forţă pe măsură
ce culorile folosite se îndepărtează de cele trei culori primare. Astfel oranjul, verdele şi violetul au un caracter
mai puţin pronunţat decât galbenul, roşul şi albastrul. Efectul culorilor terţiare este şi mai slab. Dacă se separă
culorile prin linii negre sau albe, acestea dobandesc o mai mare evidenţă: capacitatea lor de influenţă
reciprocă este definitiv blocată, fiecare culoare dobândind astfel o valoare reală, concretă:

2. Contrastul clar/obscur.

2
Lecția5
TEORIA CULORII – suport de curs / curspictura.ro

Lumină şi întuneric, clar şi obscur, au valoare de contraste

absolute. În pictură, albul şi negrul reprezintă punctul extrem de
contrast clar/obscur. Negrul şi albul sunt polare din oricare punct de
vedere, dar între ele se desfăşoara gama griurilor. O suprafaţă gri,
unitară se poate inunda de o vitalitate misterioasă prin acţiunea
modulaţiilor minime a valorilor sale tonale.

Griul poate rezulta dintr-un amestec de alb şi negru; din amestecul

de G+R+A+Alb, sau din amestecul oricărei perechi de
complementare+Alb.

Într-o serie continuă de douasprezece gradaţii tonale de alb şi de

negru este important ca gradaţiile tonale să se afle la distanţă
egală: griul mediu trebuie să se afle în centrul seriei.

3. Contrastul rece – cald.

După cum s-a văzut, pe discul cromatic, galbenul este cea mai luminoasă culoare iar la polul opus,
violetul e cea mai întunecată, adică între ele exista cel mai puternic contrast clar/obscur. La dreapta şi la
stânga axei galben-violet, la două grade diferenţă, se află, diameral opuse culorile terţiare: RO(roşu/oranj) –
Ave(albastru/verde), adică cele două polarităţi ale contrastului rece-cald. Ro, adică roşu Saturn este culoarea
cea mai caldă; Ave, adică oxidul de magneziu este culoarea cea mai rece.

Daca luam acum roata culorilor si o desfasuram, obtinem o panglica care arata cam asa:

3
Lecția5
TEORIA CULORII – suport de curs / curspictura.ro

Perceptia umana asupra culorilor, atunci cand privesti aceasta banda, este urmatoarea: rece la stanga si
calda spre dreapta. Sunt considerare culori reci cele din gama verde-albastru si culori calde cele din gama
galben-rosu.
Galbenul(G), galbenul/oranj(GO), oranjul(O), roşul/ oranj(RO), roşul(R) şi roşu/violet(Rvi) se definesc
în mod comun a fi culori calde, în timp ce galbenul/verde(Gve), verdele(Ve), albastru/verde(Ave), albastrul(A),
albastrul/violet(Avi) şi violetul(Vi) sunt numite reci.

Ca şi în cazul tonurilor de culori închise şi deschise, unde apropierea de o altă culoare poate să
schimbe această percepţie, şi în cazul temperaturii culorilor, alăturarea de o culoare pură a griurilor cromatice
sau acromatice poate schimba temperatura acestora din urmă.

Când privim un peisaj, obiectele mai depărtate apar mai vagi, adică mai deschise dar totodată mai reci
din cauza interpunerii între noi şi obiectele respective a mai multor straturi de atmosferă. În acest caz
contrastul rece/cald are posibilitatea să sugereze apropierea sau depărtarea. Este deci instrumentul esenţial
în producerea perspectivei şi iluzionismului plastic.

Dacă se doreşte realizarea unui contrast de-a dreptul antitetic, care să prezinte maxima polaritate
rece-cald, este necesară formarea unei scări de gradaţii cromatice care să meargă de la Ave până la RO
trecând prin A,Avi,Vi,Rvi,R:

În mod firesc, între această vastă gamă cromatică se pot folosi mai mult sau mai puţine gradaţii intermediare.

Gama contrastelor de cald-rece care merge de la galben la roşu/oranj, prin culorile reci, devine
folositoare doar dacă culorile deţin acelaşi grad de luminozitate ca şi galbenul, altfel predomină contrastele
clar/oscurale. Frumuseţea acestor modulaţii este pusă în plină lumină doar când lipsesc opozitiile de
tonalitate:

4
Lecția5
TEORIA CULORII – suport de curs / curspictura.ro

Percepția asupra temperaturii culorii nu este afectată de luminozitatea sa. Acest lucru o dovedește
mozaicul de culori de mai jos, în care am pus aleator tonuri închise și deschise mai calde la stanga,
respective tonuri închise și deschise mai reci la dreapta.

4. Contrastul culorilor complementare.

S-a văzut, în descrierile de mai sus, că acele culori care sunt într-o opoziţie totala, în cercul
cromatic, respectiv: G-Vi; O-A; R-Ve, se numesc culori complementare şi între ele se afla o opoziţie, adică
un contrast de complementare.

Din punct de vedere fiziologic este verificat faptul că, fie imaginea succesivă, fie efectul de
simultaneitate determină un fenomen singular, a cărui cauză nu este încă cunoscută, potrivit căruia ochiul,

5
Lecția5
TEORIA CULORII – suport de curs / curspictura.ro

care pretinde integrarea fiecărei culori cu complementara sa, în lipsa acesteia şi-o reprezintă ca şi cum ar
fi prezentă.

Culorile complementare, folosite în raporturi cantitative juste, dau efecte solide de static (tocmai
datorită echilibrului dintre ele: una este caldă, cealaltă este rece; una este luminoasă, cealaltă
întunecoasă). Practic, ce avem în imaginea de mai jos este un dublu-contrast: atât contrast complementar,
cât și contrast de calitate (explicat mai târziu în lecție).

6
Lecția5
TEORIA CULORII – suport de curs / curspictura.ro

5. Contrastul simultan.

Contrastul simultan este fenomenul prin care ochiul nostru, în faţa unei anumite culori, pretinde în acelaşi timp
de la ea complementara sa, şi neprimind-o şi-o reprezintă singur. Fenomenul dovedeşte că prin armonia
cromatică devine esenţială respectarea legii culorii complementare. Culoarea produsă în acelaşi timp există
numai în percepţia cromatică a privitorului şi nu în realitatea exterioară, cum se demonstrează prin faptul că
nu poate fi fotografiată.

Efectul de simultaneitate nu se naşte doar între gri

neutru şi o culoare pură, ci şi între două culori
pure care nu sunt complementare: în asemenea
caz fiecare dintre ele încearcă să o împingă pe
vecina ei spre propria complementară, pierzându-
şi amândouă caracterul real şi dând naştere la noi
efecte de luminozitate (vezi imaginea alaturata).

Culorile par să fi câştigat o extremă nelinişte

dinamică, pierzându-şi stabilitatea şi intrând într-
un joc nestatornic de vibraţii. Îşi părăsesc
caracterul obiectiv pentru a varia pe un plan ireal,
ca şi cum ar fi proiectate într-o altă dimensiune.

Culoarea se dematerializează.

6. Contrastul de calitate.
Prin calitate cromatică se înţelege gradul de puritate sau de saturaţie al culorilor. Contrastul de calitate
înseamnă contrastul între culorile intense, luminoase şi cele palide sau întunecate. Culorile pot să fie
modificate sau “rupte” prin procedee diferite şi reacţionează la procesul de întunecare de asemenea în
maniere foarte diferenţiate.

1. Putem să “rupem” o culoare pură cu alb, pentru sa o face mai rece. Roşul carmin “tăiat” cu alb
dobândeşte o tentă azurie şi se modifică în mod considerabil, galbenul devine puţin mai rece, albastrul
rămâne aproape neschimbat. Violetul este în mod deosebit sensibil la alb.

7
Lecția5
TEORIA CULORII – suport de curs / curspictura.ro

2. Se poate “rupe” o culoare cu negru: procedând aşa, galbenul pierde, aspectul său luminos şi iradiant
devine bolnăvicios, înşelător şi veninos. Îi dispare mai ales luminozitatea.

NOTA: Roşu carmin în amestec cu negrul, dobândeşte o nuanţă de violet. Închizând roşul cu negru se obţine
un amestec ars de culoare roşu/brun. Amestecat cu negru, albastrul rămâne paralizat. Suportă doar puţine
gradaţii de tonuri închise spre negru şi luminozitatea sa se stinge repede.

Verdele are mai multe posibilităţi de modulare ca violetul şi albastrul şi chiar mai multă varietate.

3. Se poate “rupe” o culoare saturată amestecând-o cu alb şi negru, adică cu gri acromatic (cenuşiu).
Procedând astfel se pot obţine tonuri de o mai mare sau mai mică luminozitate, dar întotdeauna mai
întunecate (estompate) faţă de culoarea iniţială. Culorile “tăiate” cu cenuşiu sunt fără viaţă.

4. Se poate estompa o culoare pură amestecând-o cu complementara ei.

7. Contrastul de cantitate.
Contrastul de cantitate se naşte din raportul cantitativ reciproc între două sau mai multe culori. Este opoziţia
“mult/puţin”, “mare/mic”. Goethe a stabilit o scară numerică a valorilor luminoase foarte simplă şi destul de
uşor de utilizat.

Raporturile de cantitate valabile pentru culorile complementare sunt următoarele:

 galben:violet = 1/4 : 3/4;

 oranj:albastru = 1/3 : 2/3;
 roşu:verde = 1/2 : 1/2.
sau:

 a)- galben:oranj = 3 : 4;
 b)- galben:rosu = 3 : 6;
 c)- galben:violet = 3 : 9;
 d)- galben:albastru = 3 : 8;
 e)- galben:rosu:albastru = 3 : 6: 8;
 f)- oranj:violet:verde = 4 : 9 : 6 ...