Sunteți pe pagina 1din 29

CINCI LECȚII

DESPRE CULOARE (I)


septembrie 9, 2017
By Irina Dumitriu
0 likes
Articole

Acest articol este scris de Francesca Chessa și prezintă elemente fundamentale de teoria
culorii. Francesca Chessa este ilustratoare și predă teoria culorii și a formei la Institutul
European de Design din Torino. Mulțumim Annei Castagnoli, editorul blogului Le Figure dei
Libri, care ne-a acordat permisiunea de a prelua această serie de postări despre culoare.
Josef Albers, „Interazione del colore”, Il saggiatore, 2005

Aș vrea să încep această serie de postări despre culoare citându-l pe Josef Albers: „Ca să putem
folosi culoarea în mod eficient, e necesar să știm că ea ne amăgește în permanență”.
Observați cu atenție figura din stânga și întrebați-vă ce culoare are rama ferestrei. Vi se pare că e
toată de aceeași culoare? Vi se pare estompată? Rama e realizată dintr-un carton ușor, de culoare
gri mediu. Acest carton, în funcție de apropierea de griuri deschise sau închise, e perceput de
regulă mai deschis sau mai închis la culoare. Cele trei linii verticale par mai deschise în partea de
sus și mai închise în cea de jos. Dintre cele trei linii orizontale, cea de sus pare mai deschisă, cea
de jos mai închisă, iar cea din mijloc se confundă aproape complet cu griurile medii.

Josef Albers, „Interazione del colore”, Il saggiatore, 2005


Tot de la Albers: „Culoarea e mijlocul cel mai relativ în
domeniul artistic”. Observați exemplele din dreapta. În funcție de felul în care interacționează cu
fundalul, culoarea poate suferi variațiuni atât în ceea ce privește luminozitatea, fiind astfel
percepută ca mai deschisă sau mai închisă, cât și în ceea ce privește intensitatea, fiind percepută
ca mai caldă sau mai rece. (N.R.: monitorul falsifică un pic efectul).
Întrucât culoarea este relativă, greu de sesizat și evaluat, mi s-a părut mereu interesantă teoria
culorii a lui Johannes Itten, care încerca să o facă mai puțin relativă, mai puțin subiectivă și mai
obiectivă. După anumite persoane, culoarea nu poate fi schematizată, e ca o muzică bună pe post
de fundal sonor al imaginii, indispensabilă pentru transmiterea emoțiilor. Dar și muzica are
regulile ei. Teoria lui Itten, așa cum am văzut utilizând-o în ilustrațiile mele, ne permite să folosim
orice combinație de culori ne dorim: îți place roșul?

Folosește roșul!
Poți folosi roșul doar în combinație cu a
(contrastul închis-deschis). Emilie Vast, „
Elisa Arguile, „El leon Kandinga”, Kalandraka, 2009 editions Memo, 2009

Sau în combinație cu verde (contrast între culori


complementare). Foarte pe scurt: în pictură li se spune în
general culori complementare cuplurilor din zonele
albastru-portocaliu, roșu-verde, galben-violet). Julio Îl poți folosi împreună cu culori mai puț
Cortazar și Emilio Urberuaga, „Discurso Del Oso”, Zorro (contrast calitativ). Delphine Cedru, „La pe
Rojo, 2008 monte”, Helium, 2009
Sau puteți să folosiți doar foarte puțin roșu (contrast
cantitativ). Fabian Negrin, „Mille giorni e una notte”,
Orecchio Acerbo, 2008

Aceste contraste și legile lor le voi prezenta în postările următoare. Între timp sper că v-am trezit
un pic curiozitatea!
Puteți găsi teoria lui Itten explicată direct de el în „Arta culorii” de Johannes Itten.

CINCI LECȚII
DESPRE CULOARE
(II)
septembrie 17, 2017
By Irina Dumitriu
0 likes
Articole

Acest articol este scris de Francesca Chessa și prezintă elemente fundamentale de teoria culorii.
Francesca Chessa este ilustratoare și predă teoria culorii și a formei la Institutul European de
Design din Torino.

Culori în fizică de Isaac Newton

„Toate alăturările de culori care amestecate nu dau gri sunt lipsite de armonie.” (J. Itten)

Studiile teoretice ale lui Johannes Itten fac parte dintr-o întreagă tradiție de studii asupra culorii,
din care este de ajuns să ne gândim, de pildă, la teoria lui Goethe și la studiile lui Isaac Newton.
La finalul acestor postări voi oferi o serie de referințe bibliografice, în cazul în care doriți să
aprofundați subiectul. Itten și-a construit teoria pornind de la studiile lui Isaac Newton asupra
descompunerii luminii albe solare în culorile spectrului (ceea ce numim de obicei „curcubeu”).
În particular, Itten și-a bazat cercetările pe anumite studii despre procesele fiziologice legate de
percepția cromatică: dacă, de exemplu, închidem ochii după ce ne uităm o anumită perioadă
de timp la un pătrat roșu, ne va apărea pe retină un pătrat verde. Putem repeta experimentul
cu oricare altă culoare și la fel, închizând ochii, ne va apărea culoarea ei complementară.
Acest fenomen se petrece deoarece ochiul are nevoie să regăsească griul pentru a se simți „bine”.
Dacă amestecăm o culoare cu complementara ei, vom obține, într-adevăr, gri. Griul e acea culoare
(sau combinație de culori) care produce în ochi o stare de echilibru armonios, de pace. Când
lipsește, ochiul cere în permanență sau produce culoarea complementară, încercând să
recreeze griul și să restabilească echilibrul.

Itten a observat că cele trei culori care amestecate dau gri și deci creează un echilibru armonios
sunt: GALBENUL, ROȘUL și ALBASTRUL. A numit, așadar, aceste culori PRIMARE. Pentru
fiecare culoare PRIMARĂ, a identificat respectiva culoare COMPLEMENTARĂ: pornind de la
cele trei culori principale, dacă eliminăm una și le adunăm pe cele două rămase, se obține o
culoare care, adunată cu cea eliminată inițial, generează din nou gri.

Dacă se elimină roșul și se adună albastrul cu galbenul, se obține verde. Verdele este deci
culoarea complementară a roșului. Culoarea complementară a albastrului este portocaliul
(galben + roșu). Culoarea complementară a galbenului este violetul (roșu + albastru).

Culorile secundare (sau complementare) sunt


deci VERDE, PORTOCALIU și VIOLET. Culorile terțiare se obțin amestecând o culoare primară
cu cea secundară învecinată. Așadar, verdele va fi între culorile terțiare albastru-verde și galben-
verde, galbenul între galben verde și galben portocaliu și așa mai departe. Itten a construit în acest
fel cercul cromatic. Culorile diametral opuse în cercul cromatic sunt complementare între ele
(adică rezultatul adunării lor este griul).
În interiorul cercului cromatic, putem obține diferite acorduri cromatice de două sau mai multe
culori. De exemplu, pentru a obține un acord cromatic de două culori, singura condiție e ca cele
două culori să fie simetrice față de centrul cercului. Pentru a obține acorduri cromatice de trei
culori, putem roti în interiorul cercului un triunghi echilateral sau isoscel: culorile atinse de
vârfurile triunghiului vor fi triade de acorduri cromatice. În schimb, dacă selectăm pe cerc două
perechi de culori legate între ele prin linii drepte perpendiculare care formează un pătrat sau un
dreptunghi, se obțin acorduri cromatice de patru culori. În acest fel, se poate transfera conceptul
de armonie a culorilor din planul emoțional subiectiv într-unul obiectiv.

Alăturările de două sau mai multe culori


generează diverse senzații în cel care le privește: simțurile noastre analizează juxtapunerea de
culori și o evaluează ca o senzație. Se poate spune că senzația vizuală se naște și se întărește chiar
datorită unei alăturări de două sau mai multe culori. Putem numi această alăturare „contrast”.
Cum am scris deja în postarea precedentă, citându-l pe Josef Albers: „Culoarea e mijlocul cel mai
relativ în domeniul artistic”.

La fel cum o suprafață pare că e mare doar dacă se află lângă una mai mică, la fel o culoare nu
poate fi considerată luminoasă la modul absolut, ci se va dovedi ca fiind mai mult sau mai puțin
luminoasă în funcție de juxtapunerea cu o altă culoare. Pe lângă luminozitate, contrastul dintre
două sau mai multe culori scoate în evidență și alte caracteristici specifice ale culorii: lejeritate
sau greutate, transparență sau opacitate, limpezime sau obscuritate etc.

Pornind de la presupunerea că fiecare culoare are


o caracteristică și că aceasta e întărită de contrastul cu o calitate opusă, Itten a formulat studiul
contrastelor ca un capitol fundamental din propria teorie a culorii.

Se vorbește, așadar, de contrast când se observă diferențe evidente între două efecte
cromatice.Cele șapte contraste de culoare pe care le tratează Itten trebuie înțelese ca fiind
contraste de culori aflate în acord cromatic armonios, care tind să dea ca rezultat al
însumării lor culoarea gri.

Itten a fost preocupat în mod special de acordurile cromatice armonioase, deoarece chestiunea
armoniei era pentru el esențială în studiul culorii și al caracteristicilor ei. Dorea să se elibereze de
limitările subiectivismului și să examineze problema urmând legi mai obiective. Odată definit un
acord armonios, era deci mai ușor să definească un acord lipsit de armonie. După cum spune chiar
el în „Arta culorii”: „Există în pictură multe capodopere cu un caracter foarte personal, care nu
sunt compuse conform principiului armoniei cromatice definit aici și care se dovedesc a fi
incitante și tulburătoare (…). Compoziția cromatică nu trebuie să fie mereu armonioasă”. Dar
numai definind regulile unui acord armonios se poate stabili ce este un acord lipsit de armonie.
Conform lui Itten: „Toate alăturările de culori care amestecate nu dau gri sunt lipsite de
armonie”.

Contrastul culorilor
complementare
Să analizăm deocamdată o primă pereche de contraste armonioase. Vă reamintesc că sunt
complementare două culori a căror însumare dă gri. Ca să găsiți culorile complementare, puteți
folosi acest site: www.olorschemedesigner.com, unde cu un simplu click puteți afla
complementara oricărei culori. Ilustrațiile care folosesc un contrast de culori complementare
sunt foarte armonioase și odihnitoare pentru ochi. Iată mai jos câteva exemple.

Avem aici un contrast între complementarele roșu și verde. Observați că perechea roșu-verde are
același grad de luminozitate și strălucire.

Kveta P

Perechea albastru-portocaliu pune în legătură căldura portocaliului și recele albastrului.


Perechea violet galben dă naștere unui puternic contrast deschis – închis.

În această imagine de femeie ținând un fruct de mango este introdus un alt contrast, și anume
contrastul cantitativ. Dar despre acesta vom vorbi în postările următoare…

I SEGRETI DEL COLORE: TERZA LEZIONE CON


FRANCESCA CHESSA
20 ottobre, 2011
Farbstudie, Wassily Kandinsky, 1913

Torna alla lezione 1

Torna alla lezione 2

Torna alla lezione 3

Torna alla lezione 4

Nel post precedente abbiamo visto cosa significa “armonia cromatica” e osservato un primo esempio di

contrasto cromatico. Prima di analizzare i prossimi due contrasti: Il CONTRASTO DI COLORI PURI, e il

CONTRASTO DI CHIARO SCURO, volevo ricordare che i colori hanno tre variabili che li caratterizzano:

– il tono, (o tinta), che corrisponde a quello che noi chiamiamo “il colore”: rosso, giallo, blu, etc

– la luminosità, che è il grado di chiarezza e di scurezza di un colore: un giallo può essere giallo chiaro,

scuro, etc…

– la saturazione, che è il grado di purezza di una tinta: possiamo avere un giallo più saturo o meno

saturo. Una tinta molto satura ha un colore vivido e squillante, meno satura, più spento.

Nell’immagine qui sotto, un esempio di saturazione e luminosità del verde. Ho utilizzato il selettore

colore HSB di Adobe Photoshop, creando un primo quadratino di colore verde avente luminosità e

saturazione al 100%

Nella striscia superiore, ho variato soltanto la saturazione mantenendo la luminosità al 100%, quindi al

massimo della sua potenzialità.


Nella striscia inferiore, ho variato anche la luminosità. Quindi il colore, oltre che desaturato, viene anche

scurito.

La purezza del colore, quindi, varia schiarendo, scurendo, offuscando il colore. Come vediamo

nell’immagine qui sotto, un colore vivido e squillante, al diminuire della saturazione, diventa più debole e

tende al grigio. Se la saturazione viene completamente annullata, il colore si trasforma in una tonalità di

grigio. Più avanti, vedremo quando è utile variare una variabile piuttosto che un’altra.

Nel CONTRASTO DI COLORI PURI, entrano in gioco soprattutto due variabili: il tono e la

saturazione.

Si parla di CONTRASTO DI COLORI PURI quando si ha l’accostamento di almeno tre colori puri e
luminosi nettamente differenziati tra di loro.

L’uso dei tre colori primari è il primo esempio di accostamento di tre colori al loro più alto grado di

saturazione. L’uso di questi tre colori genera un sensazione di energia e crea un effetto deciso ed

energico.

I colori rosso, giallo e blu sono nettamente differenziati tra di loro.

A questa terna possiamo aggiungere il bianco (che allontana, attenua e scurisce i colori che gli stanno

vicino) e il nero (che li sottolinea, li esalta e li fa sembrare più chiari).


Henri Matisse, Il circo, Pochoir

Il contrasto perde intensità quando i colori perdono saturazione, allontanandosi dai toni primari. Il

contrasto tra colori secondari diventa quindi meno energico del contrasto tra colori primari

(pur restando sempre un contrasto di forte accento).

Desaturando i colori, o saturandoli, avremo contrasti più accesi o meno accesi, pur continuando a giocare

con colori ben differenziati tra loro: nella striscia qui sotto, a sinistra il contrasto è più brillante, a destra

più spento. Guardate come Matisse usa queste differenze di accento per dare più energia o meno energia

a parti diverse dello stesso quadro.

Henry Matisse, Il circo Jazz, 1943, Pochoir

Possiamo aggiungere colori secondari e terziari più chiari e più scuri


Lorenzo Mattotti, Les livres d’èté, Le monde de poche

Il risultato, sarà sempre di grande forza e vivacità espressiva.


Gek Tessaro, Il salto in città, particolare

Passiamo ora al CONTRASTO DI CHIARO SCURO, che utilizza soprattutto la variabile della

luminosità.

Questo contrasto si ottiene accostando ad un colore X un colore Y che noi percepiamo più chiaro o più

scuro di X.

Si ottengono in questo modo immagini di forte impatto emozionale.

Il contrasto più energico è il contrasto ottenuto dalla coppia bianco-nero. Questo contrasto si può avere

in modo netto, senza toni intermedi…


Zeina Abirached, Mourir, Partir, Revenir – Le Jeu des Hirondelles

…oppure utilizzando qualche tono intermedio…

Pia Valentinis

o ampliando la gamma dei grigi, e utilizzando tutti i toni intermedi tra il bianco e nero con grigi di

luminosità differenti.
Gipi, da Comichouse

Ora vediamo qualche contrasto di chiaro scuro con i colori. All’interno del nostro cerchio cromatico i colori

più chiari si trovano in alto e i colori più scuri in basso.


Ecco quindi che il contrasto chiaroscurale più forte viene dato dalla coppia giallo-viola situata ai poli

opposti nord sud del cerchio cromatico.

Per avere una scala tonale chiaroscurale dobbiamo mescolare con il bianco o con il nero il nostro colore di

partenza, così da ottenere tutte le gradazioni che vogliamo.

Partiamo dal giallo…

e decliniamolo sulla nostra tavola


William Turner

Turner è Turner, ovviamente, ma la cosa che spero sia chiara è che con il contrasto di chiaro scuro,

sia quello in bianco e nero, sia quello a colori, si ottengono immagini di grande impatto

emotivo. Il chiaro scuro crea “un’atmosfera” capace di suscitare nel fruitore un’emozione lirica (poetica,

malinconica, dolce, etc…).

Fateci caso quando vi capita di guardare un’immagine: quasi tutte le immagini che reclamizzano un

profumo utilizzano il contrasto chiaro scuro, le immagini più emozionanti del vostro film preferito sono

girate in contrasto chiaro scuro.

Ora vediamo il contrasto chiaro scuro con altri colori: partiamo dal rosso…

e decliniamolo sulla nostra tavola


Paul Klee, The rose garden

Anche in questo caso, benché sia una immagine astratta… provate un’emozione, vero? Penso che

riusciate persino a sentire il profumo delle rose. Il contrasto chiaro scuro può rendere anche il profumo

(!).

Osservate ora lo studio che fece Matisse per le vetrate della cappella del Rosario dei domenicani di Vence
Notate la differenza? A sinistra è stato usato il contrasto tra colori puri e a destra un contrasto di chiaro

scuro: quali emozioni differenti vi danno le due vetrate?

Per sapere quale progetto è stato scelto, vi consiglio di andare a visitare la cappella oppure andare

in questo sito, dove troverete una piccola foto della vetrata.

I SEGRETI DEL COLORE: QUARTA LEZIONE CON


FRANCESCA CHESSA
31 ottobre, 2011

Farbstudie, Wassily Kandinsky, 1913

Torna alla lezione 1

Torna alla lezione 2

Torna alla lezione 3

Torna alla lezione 4

Dopo aver analizzato, nei post precedenti, il contrasto di colori complementari, il contrasto di colori puri e

il contrasto di chiaro-scuro, vediamo ora altri due contrasti: IL CONTRASTO DI COLORI CALDI E FREDDI

e IL CONTRASTO DI QUANTITA’.

Il CONTRASTO DI COLORI CALDI e COLORI FREDDI si verifica accostando almeno due colori capaci

di produrre, a livello percettivo, sensazioni l’uno di caldo e l’altro di freddo.

Come spiega J.Itten nel suo manuale “(…) l’idea di voler riconoscere nel campo della percezione ottica

dei colori una componente termica può destare sorpresa. Eppure è stato possibile dimostrare che in due

diversi laboratori, uno tinteggiato in verde blu e l’altro in rosso arancio, la sensibilità personale al freddo

o al caldo differiva di ben tre-quattro gradi. (…) Ciò dipende dal fatto, scientificamente accertato, che il
verde/blu rallenta la circolazione sanguigna mentre il rosso/arancio l’attiva.”

Nel cerchio cromatico il rosso-arancio e il verde- blu costituiscono le polarità del contrasto freddo-caldo.

Non è casuale che io abbia utilizzato il termine “a livello generale”: non dimentichiamoci come ho iniziato

questi post:Il colore è relativo: un colore può apparire più caldo o più freddo (oppure più chiaro o più

scuro) in un determinato contesto, ma in un altro contesto, la sensazione può essere completamente

diversa.

Prendiamo ad esempio questa tonalità di arancione…

… solitamente l’arancione è considerato un colore caldo e scuro. Ma nell’immagine qui sotto, lo stesso

quadratino di arancione (è quello centrale), non vi sembra essere chiaro e freddo?

Quindi, tornando a noi, un colore può essere considerato caldo o freddo relativamente al contesto. Detto

questo, a cosa può servire sapere se un colore è caldo o freddo? Ci serve per costruire i piani

prospettici. Avete presente quando stiamo completando una illustrazione, e lavoriamo a un particolare

che vogliamo si stacchi dallo sfondo, e ad un tratto ci chiediamo: ma come mai questa figura non viene

fuori, non risalta rispetto allo sfondo, ma anzi sembra che ne faccia parte?

Ci possono essere, ovviamente vari motivi, ma uno molto importante è proprio questo: i colori caldi,
percettivamente, “vengono in avanti” e i colori freddi si “ritirano” indietro. Riuscite a percepire questo

effetto nella figura qui sotto?

Il concetto di caldo e freddo si può applicare anche ad un’ immagine monocroma (chiaro/scuro). Il colore

scuro, lo percepiremo più caldo e vicino, quello chiaro, lo percepiremo più freddo e lontano.

Infatti, utilizzando una stessa tonalità di colore e abbassando la saturazione, il colore viene percepito più

freddo.
Variando la variabile della luminosità, invece, lo stesso colore viene percepito più caldo quando la

luminosità è più bassa.

Concludiamo il post di oggi con Il CONTRASTO DI QUANTITA’. Vi ricordate l’immagine di Gauguin di

cui avevamo parlato nella seconda lezione?


Paul Gaugain

Nel quadro di Gaugain, troviamo un contrasto di complementari (giallo viola ), un contrasto di chiaro

scuro, e un mango rosso-arancio. Ecco, quel mango rosso arancio, essendo quantità di colore ridotta

rispetto al resto dell’immagine, veicola il nostro sguardo su di lui. Riusciamo ad associarlo

immediatamente alle labbra della fanciulla (che riprendono lo stesso colore), e ne riceviamo una

sensazione invitante.

A far risaltare questa associazione tra labbra e mango, contribuiscono anche le leggi della formazione

delle unità fenomeniche, dette anche leggi di segmentazione del campo visivo, che sono, in psicologia

della percezione, quei fattori che favoriscono il raggruppamento o l’unificazione degli elementi percettivi

in un insieme unitario.

Il contrasto di quantità, così come ce lo spiega Itten, è visto come un contrasto che si basa sui

rapporti di grande-piccolo, luminoso-meno luminoso. Per riuscire ad avere equilibrio è necessario

proporzionare il nostro colore relativamente al contesto.


Secondo Itten, i colori primari e secondari, per essere in equilibrio tra di loro, dovrebbero rispettare le

proporzioni presentate nell’immagine qui sotto:

Nel caso della coppia giallo-viola, la maggiore estensione del colore viola bilancia la forte luminosità del

giallo. Se il colore giallo fosse utilizzato in quantità inferiori, la sua luminosità verrebbe accentuata.

Quando un colore è scarsamente rappresentato, si difende, per così dire, coll’apparire più

luminoso di quando è presente in quantità proporzionata.

Van Gogh

Il contrasto di quantità, utilizzato in proporzioni non armoniche, è preferibile attuarlo

utilizzando coppie di colori tra loro complementari. Partendo dal presupposto che l’occhio ricerca

l’armonia nel grigio, attraverso le coppie complementari raggiunge l’equilibrio, ma nel caso che esse non

siano in equilibrio, cioè che non rispettino i rapporti di quantità proposti da Itten, il colore in minoranza

si attiva per raggiunger il suo complementare diventando più luminoso.

Ricapitolando, trovo più interessante, in alcuni casi, l’utilizzo del contrasto di quantità in maniera ”poco

armonica”: è interessante usarlo per sottolineare e indirizzare lo sguardo dell’osservatore dove si

desidera, senza preoccuparsi troppo di raggiungere quel grigio così indispensabile all’equilibrio dell’occhio
e non pensando alle percentuali di colore teorizzate da Itten. Solitamente lo si usa all’interno di altri

contrasti come quello chiaroscurale.

Lorenzo Mattotti

Nell’illustrazione di Mattotti, la minore quantità di rosso fa vibrare e rende subito evidente il movimento

dei soldati. Il blu e il giallo non vibrerebbero in questo modo se non avessero anche una minima

percentuale di rosso a loro vicino.

Il nostro occhio avrebbe difficoltà a separare decisamente dal contesto il giallo e blu, già presenti

all’interno del colore verde del prato (verde= giallo+blu), in quanto il nostro occhio tenderebbe ad

uniformare la divisa con il fondo. Il rosso all’interno della divisa (essendo il complementare del verde di

sottofondo), come abbiamo visto negli esempi precedenti, si “difende” dando luminosità e visibilità

maggiore a tutte e due le figurine di soldati.


Le grand voyage de monsieur, Luc
Melanson

In questa bella copertina di Le grand voayage de Monsieur (a proposito, se avete occasione leggetelo: è

un bellissimo racconto sull’elaborazione del lutto), lo sguardo è subito attratto dalla parola Monsieur ,

dalla sedia e dall’orso: quantità di colore (arancio) minore rispetto al chiaroscuro in blu dell’immagine.

Con un veloce sguardo voi sapete che questi saranno i protagonisti che vi accompagneranno attraverso

le pagine.