Vademecum Ecvine

Coordonator IULIANA IONAȘCU
VADEMECUM
ECVINE
EDITURA EX TERRA AURUM

București, 2023
REFERENȚI DE SPECIALITATE
Prof. univ. dr. Manuella Militaru
Conf. univ. dr. Gheorghe Goran
Autori
Iuliana Codreanu (Capitolul 1); Dana Tăpăloagă (Capitolul 2); Elena Mitrănescu (Capitolul 3);
Cosmin Șonea (Capitolul 4); Bogdan Georgescu, Petronela Mihaela Roșu, Cristian Romeo Belu
(Capitolul 5); Constantin Vlăgioiu, Raluca Turbatu (Capitolul 6); Alexandra Cristian, Alexandru
Duțulescu, Mario Codreanu (Capitolul 7); Alexandru Ilie Diaconescu (Capitolul 8); Iuliana Ionașcu,
Alexandra Elena Peteoacă (Capitolul 9); Florin Leau (Capitolul 10); Ruxandra Costea (Capitolul 11);
Iuliana Ionașcu (Capitolul 12); Jacqueline Mocanu (Capitolul 13); Florin Dumitrescu (Capitolul 14);
Emilia Pârvu-Ciobotaru, George Laurențiu Nicolae (Capitolul 16); Stelian Bărăităreanu (Capitolul
15, Capitolul 17); Dana Ciobanu, Bianca Mohora (Capitolul 18); Seralp Uzun (copertă 1 și 4).
Editura EX TERRA AURUM

B-dul Mărăști, nr. 59, sector 1, București
E-mail: editura@usamv.ro
Site:www.editura.usamv.ro
ISBN 978-606-072-278-6
Cuprins
Prefață
Capitolul 1 - Etologie. Particularităţi comportamentale la cabaline................................................................... 1

Prof. univ. dr. Iuliana Codreanu, Disciplina Fiziologie-Etologie
Capitolul 2 - Identificarea și înregistrarea ecvinelor........................................................................................... 24

Prof. univ. dr. Dana Tăpăloagă, Disciplina Creșterea animalelor. Producții animaliere
Capitolul 3 - Managementul bunăstării cabalinelor............................................................................................ 57

Conf. univ. dr. Elena Mitrănescu, Disciplina Igienă veterinară și protecția mediului. Bunăstarea și protecția
animalelor. Managementul bunăstării animalelor
Capitolul 4 - Nutriția cabalinelor........................................................................................................................... 101

Șef lucrări dr. Cosmin Șonea, Disciplina Nutriție animală și agronomie
Capitolul 5 - Noțiuni de anatomie clinică.............................................................................................................. 107

Conf. univ. dr. Bogdan Georgescu, Șef lucrări Mihaela Petronela Roșu, Conf. univ. dr. Romeo Cristian Belu,
Disciplina Anatomie
Capitolul 6 - Semiologia cabalinelor...................................................................................................................... 149

Prof. univ. dr. Constantin Vlăgioiu, Asist. univ. dr. Raluca Turbatu, Disciplina Semiologie
Capitolul 7 - Examinarea medicală la ecvine....................................................................................................... 168

Asist. univ. Alexandra Cristian, Asist. univ. Alexandru Duțulescu, Prof. univ. dr. Mario Codreanu, Disciplina
Clinică medicală și prelegeri clinice pe specii
Capitolul 8 - Examenul clinic al iepelor pentru reproducție............................................................................... 185

Conf. univ. dr. Alexandru Ilie Diaconescu, Disciplina Tulburări de reproducere și prelegeri clinice pe specii
Capitolul 9 - Propedeutică ecvine.......................................................................................................................... 193

Conf. univ. dr. Iuliana Ionașcu, Asist. univ. Alexanda Elena Peteoacă, Disciplina Propedeutică, Clinică
chirurgicală și prelegeri clinice pe specii
Capitolul 10 - Anestezia locală............................................................................................................................... 220

Șef lucrări dr. Florin Leau, Disciplina Propedeutică, Clinică chirurgicală și prelegeri clinice pe specii
Capitolul 11 - Ghid pentru anestezia ecvinelor.................................................................................................... 231

Conf. univ. dr. Ruxandra Costea, Disciplina Anesteziologie
Capitol 12 - Oftalmologie ecvină............................................................................................................................ 236

Conf. univ. dr. Iuliana Ionașcu, Disciplina Propedeutică, Clinică chirurgicală și prelegeri clinice pe specii
Capitolul 13 - Stomatologie ecvine......................................................................................................................... 239

Șef lucrări dr. Jacqueline Mocanu, Disciplina Clinică chirurgicală și prelegeri clinice pe specii
Capitolul 14 - Endoscopia la cai............................................................................................................................. 243

Șef lucrări dr. Florin Dumitrescu, Spitalul Veterinar Universitar de Urgență Prof. univ. dr. Alin Bîrțoiu
Capitolul 15 - Supraveghere epidemiologică și imunoprofilaxie........................................................................ 247

Prof. univ. dr. Stelian Bărăităreanu, Disciplina Boli Infecțioase. Medicină preventivă și prelegeri clinice pe specii
Capitolul 16 - Examenul necropsic la cal.............................................................................................................. 259

Prof. univ. dr. Emilia Pârvu-Ciobotaru, Doctorand George Laurențiu Nicolae, Disciplina Medicină legală și
diagnostic necropsic
Capitolul 17 - Norme de biosecuritate în spitalul de ecvine................................................................................ 268

Prof. univ. dr. Stelian Bărăităreanu, Disciplina Boli Infecțioase. Medicină preventivă și prelegeri clinice pe specii
Capitolul 18 - Constante hematologice și biochimice la ecvine........................................................................... 282

Dana Ciobanu, Bianca Mohora, Spitalul Veterinar Universitar de Urgență Prof. univ. dr. Alin Bîrțoiu
Prefață
Cartea pe care o aveți în mână (sau în fața ochilor pentru cei care preferă varianta electronică) s-a
născut firesc, printr-un efort comun al multor cadre didactice din Facultatea de Medicină Veterinară
București. Este un model de cooperare din dorința de mai bine în general, mai bine pentru studenți,
mai bine pentru profesia de medic veterinar, mai bine pentru acest nobil prieten al omului, care poartă
numele de CAL.
Acest manual – ghid pune la dispoziție cititorului elemente esențiale pentru a conferi încredere celui
care dorește să-și orienteze activitatea în slujba calului, să-l cunoască, să-l îngrijească și să-l vindece.
Este o înșiruire de informații, filtrate și distilate, este o esență a ceea ce trebuie să-și însușească
studentul înainte de a participa la activitatea clinică în modulul de patologie ecvină. Într-un cuvânt,
este despre cal și tot ceea ce ne interesează s-a concentrat într-un singur loc.
Capitolele se succed într-o ordine care incită, pornind de la comportamentul calului, la elemente de
identificare, nutriție și bunăstare. Pentru a fundamenta tot ce înseamnă manoperă clinică, autorii pun
la dispoziție repere morfologice în capitolul de anatomie clinică. În această etapă cititorul trece la o
altă categorie de date și rememorează elemente de semiologie și constantele specifice speciei. Cât de
util este să fie grupate toate aceste date într-o singură carte! Și cum se uniformizează informația și
ajungem să avem cunoștințe comune!
Următoarele capitole oferă o sinteză a metodelor de examinare clinică utilizate în medicina internă,
propedeutică, obstetrică, endoscopie, stomatologie și oftalmologie. Schemele și metodele de
anestezie sunt prezentate în capitolele 10 și 11. În capitolul de Supraveghere epidemiologică și
imunoprofilaxie sunt redate informații practice din domeniul bolilor infecțioase, iar într-un capitol
separat se prezintă tehnica de necropsie și câteva repere lezionale pentru cele mai frecvente boli de la
cal.
Și pentru ca informația să fie completă, cititorul se va familiariza cu normele de biosecuritate

indispensabile dintr-un spital de ecvine, iar în ultimul capitol va regăsi constantele hematologice și
biochimice la ecvine.
Avem în mâinile noastre o cerință, care printr-un efort convergent, s-a materializat în acest manual –
ghid despre cal. Este extraordinar cât de repede s-au mobilizat cadrele didactice, cât de ușor s-au
adunat capitolele, care parcă așteptau să vadă lumina tiparului. Cu probitate profesională, cu talent
didactic și cu rigurozitate științifică colegii au finalizat un proiect important. Aici, contribuția fiecărui
autor contează, este apreciată pozitiv și mai ales, contribuie substanțial la instruirea studenților sau a
medicilor veterinari și la însușirea de competențe specifice în frumosul domeniu al patologiei calului.
Este un exemplu de acțiune bine ghidată în contextul conștientizării schimbărilor ce se produc în
învățământul medical veterinar și un moment de reflexie asupra rezultatului obținut.
Prof. univ. dr. Manuella Militaru
Decan al Facultății de Medicină Veterinară București

Membru Corespondent al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice "Gheorghe Ionescu-Şişeşti"
Povestea acestei cărți este scurtă și frumoasă.
19 ianuarie 2023 se structurează cuprinsul și se începe asamblarea materialelor primite de la autori.
3 februarie 2023, poate nu întâmplător, chiar în ziua de naștere a Domnului Profesor Ion Miclăuș se
începe tipărirea acestei cărți.
27 februarie 2023 studenții anului V primesc cartea la debutul modulului de patologia ecvinelor.
Așadar suntem de astăzi actori în procesul de revigorare a învățământului medical veterinar prin
desfășurarea activității didactice în sistem modular, începând din semestrul al II-lea al anului
universitar 2022-2023 pentru studenții anului V ai Facultății de Medicină Veterinară din București.
Conf. univ. dr. Iuliana Ionașcu
Prorector Evaluarea și Asigurarea Calității

Vademecum ecvine 2023
Capitolul 1
ETOLOGIE. PARTICULARITĂŢI COMPORTAMENTALE LA CABALINE
Iuliana Codreanu
Regn: Animalia
Încrengătură: Chordata
Subîncrengătură: Vertebrata
Clasă: Mammalia
Subclasă: Eutheria (sau Placentata)
Ordin: Ungulata
Subordin: Perissodactylae (Solipede sau Imparicopitate)
Familie: Eqvideae
Subfamilie: Eqvine
Gen: Eqvus
Subgen: Eqvus caballus
Domesticirea calului cu aprox. 6000-7000 ani î.e.n a jucat un rol important în dezvoltarea
social-istorică a popoarelor. Calul a fost folosit în lupte, războaie, agricultură, exploatații forestiere și
transport contribuind la intensificarea legăturilor dintre popoare. Din secolul XVIII este crescut ca
animal de agrement. Studiul calului, acest prieten istoric al omului, a fost, este și va fi o preocuparea
permanentă a omului.
Rasele de cai din România au fost apreciate întotdeauna pentru calităţile lor deosebite
(capacitate energetică, rezistenţă la tracţiune, bună valorificare a hranei etc.), contribuind la
consolidarea fondului genetic al unor herghelii celebre din Europa. Condiţiile naturale propice pentru
creşterea acestei specii (păşuni şi fâneţe întinse şi bogate, cu o compoziţie floristică deosebită) au
determinat în secolele XVII-XVIII dezvoltarea comerţului cu cai.
Creșterea cailor de rasă în România este structurată, în principal, în jurul sistemului
hergheliilor naționale, care beneficiază de dotare adecvată, de o lungă tradiție și experiență în acest
domeniu. Toate hergheliile naționale sunt asociate cu ferme de elită, rolul lor de bază fiind păstrarea
și ameliorarea raselor de cabaline existente în țară, dar și de a furniza material de reproducție de
calitate.
În concepția modernã, creșterea cabalinelor reprezintă știința care are ca scop principal
obținerea, creșterea, ameliorarea și folosirea raționalã a calului pentru sport, tracțiune, diferite munci
în agriculturã, călărie etc., de la care se obține totodatã și o serie de produse animaliere secundare
(carne, lapte etc.) cu o valoare economicã ridicatã.
Unii autori clasifică rasele de cai în trei categorii, în funcție de temperament lor, și anume, cai
cu „sânge fierbinte” care se pot deplasa cu viteză și prezintă rezistență la oboseală; cai cu „sânge
rece”, care sunt folosiți pentru munca grea și anevoioasă; și cai cu „sânge cald”, care au rezultat din
încrucișări realizate între caii cu sânge fierbinte și sânge rece, având ca scop, în special în Europa,
crearea unor anumite rase pentru călărit (Acatincăi, 2003).
1.1 Legătura dintre cai şi mediul ambiant

Calul foloseşte pentru a comunica non-verbal coada, capul, urechile, ochii, gâtul şi picioarele.
De exemplu, la cal, coada ridicată indică stare de alertă sau agitaţie, iar coada lăsată indică teamă,
supunere.
1.1.1 Auzul
Specialiștii au relatat faptul că această specie are un auz fin, deoarece reacţionează imediat și
la zgomotele foarte slabe.
1
Pentru a depista sursa și direcția de unde vin zgomotele, caii îşi îndreaptă capul şi urechile în
direcţia respectivă, mișcând pavilioanele urechilor independent unul faţă de celălalt.
În momentul în care calul a localizat sursa de zgomot, amândouă urechile sunt îndreptate în
direcţia respectivă. Un cal recepționează unde cu frecvențe cuprinse între 14 si 25 kHz, (frecvențe pe
care urechea umană nu este capabilă să le recepționeze). Cabalinele pot recepționa atât infrasunete,
dar și ultrasunete, unde pe care oamenii nu le aud sau le aud uneori cu întârziere.
La cabaline, forma, mărimea şi mobilitatea urechilor sunt particularităţi ce pot caracteriza
isteţimea, agilitatea calului, temperamentul și, nu în ultimul rând, starea de sănătate a acestuia. Demn
de menționat este faptul că poziția urechilor reprezintă unul dintre elementele cele mai importante
din limbajul corporal al calului.
Atunci când calul are urechile ciulite spre față (figura 1.1 A), pavilionul urechii este orientat
direct spre înainte, într-o poziție rigidă. Astfel, orientarea urechilor spre înainte, indică un semnal de
alertă la un zgomot care vine din partea frontală. Din această cauză, calul devine vigilent, uneori chiar
nervos și urmărește un potențial pericol.
În acest context, urechile ciulite exprimă, în general, un temperament nervos şi un caracter
răutăcios, urechile mici, depărtate, ascuţite şi foarte mobile exprimă agerime, docilitate (relaxare
figura 1.1 B), iar urechile mari lăsate și orientate spre înapoi, poate indica oboseală, lipsă de energie
sau o stare de inconfortabilitate (figura 1.1 C), precum şi un temperament limfatic (Acatincăi 2003).
A. B. C.
Figura 1.1 - Portul urechilor în funcție de starea animalului
A. Stare de alertă; B. Relaxare (se simte confortabil în mediul său); C. oboseală, lipsă de energie
(https://herghelie.ro/wp-content/uploads/2020/03/iritat.jpg)
Analizatorul auditiv la cal are un rol important şi în comunicarea socială, deoarece prin
intermediul nechezatului iapa comunică cu mânzul, iar prin intermediul unor sunete specifice indivizii
din acelaşi grup comunică între ei sau cu cai din alte grupuri.
1.1.2 Simţul vizual

Calul a trebuit să se adapteze de-a lungul timpului la condițiile de viață în spații deschise,
fiind expus numeroaselor riscuri.
La cal, dimensiunea globului ocular este foarte mare, având un diametru mediu de 4.8 cm pe
orizontală și 5.6 cm pe verticală, fiind mamiferul terestru cu cei mai mari ochi raportat la dimensiunea
corporală. Ochii cabalinelor sunt de 9 ori mai mari decât cei umani și au caracteristici speciale, fiind
plasați lateral, aceștia asigură un câmp vizual mare (de cca. 300º), motiv pentru care, la această specie
văzul este foarte dezvoltat, caii putând să detecteze și cea mai mică mișcare. Prin efectuarea unor
mişcări uşoare ale capului, câmpul vizual al calului se extinde până la aproape 360º, fiind din această
cauză, aproape complet (figura 1.2).
2
Figura 1.2 - Vederea la cal

(https://herghelie.ro/wp-content/uploads/2021/11/Vederea-cailor.png)
Datorită particularităţilor analizorului vizual, la cal există „zone oarbe” (situate deasupra şi
înapoia capului, în apropierea vârfului nasului, în zona superioară a frunţii şi a obrajilor). La cal,
fiecare ochi poate vedea obiectele independent (vedere monoculară). Astfel, în timp ce ochiul stâng
vede obiectele de pe acea parte, ochiul drept vede ceva cu totul diferit pe partea dreaptă.
Acesta este unul dintre motivele pentru care caii se sperie foarte de ușor și sar sau reacționează
rapid la pericolele din jurul lor. Un cal poate vedea aproape totul în jurul corpului său și în fața sa,
acesta concentrându-se cu ușurință asupra lucrurilor din mediul înconjurător.
De asemenea, studiile etologice au arătat că pentru cabalinele domestice, obiectele aflate în
apropierea lor sunt mult mai clare, spre deosebire de caii sălbatici care au vederea adaptată să vadă
mai clar obiectele aflate la mai mare depărtare.
În același context, studiile au arătat că un cal poate vedea mai bine în întuneric decât omul,
dar are probleme de adaptare la trecerea bruscă de la lumină la întuneric și invers.
De asemenea, se cunoaște faptul că un cal care se deplasează, privește întotdeauna în jos
pentru a vedea unde merge. Cercetările recente au arătat că zona oarbă din fața calului este
aproximativ cât lățimea corpului său.
Astfel, caii care efectuează sărituri, ridică în mod instinctiv capul atunci când se apropie de
obstacol, pentru a obține o mai bună imagine asupra înălțimii și profunzimii obstacolelor, folosindu-
și în acest fel, vederea binoculară.
Demn de menționat este faptul că, atunci când calul stă cu capul aplecat (având un câmp vizual
redus) și deodată apare cineva/ceva din zona oarbă, el tresare și reacționează instinctiv prin lovirea
cu membrele posterioare sau prin alergare.
Cercetările etologice au arătat că un cal este, în general, mai speriat la apusul soarelui,
deoarece ochii lui au nevoie de până la 30 de minute pentru a se adapta la lumina crepusculară.
Pe măsură ce soarele apune, apar mai multe umbre care pot crea confuzie calului.
Cabalinele văd destul de bine în condiţii de semiîntuneric însă, se orientează mai greu, cu
ajutorul văzului, în condiţii de întuneric total.
La fel ca și la celelalte specii, simţul vizual la cal are un rol important în integrarea și adaptarea
în mediul său înconjurător ca și în cazul relaţiilor ce se stabilesc în cadrul grupului.
La cabaline există o varietate destul de mare de expresii faciale şi de posturi specifice, cu
semnificaţie distinctă în cadrul relaţiilor interindividuale (figura 1.3 și figura 1.4).
Ochii sunt oglinda sufletului, iar ochii cailor sunt incredibil de expresivi, comunicându-ne
foarte bine starea lor.
3
A B
Figura 1.3 - Expresii faciale la cabaline
A. Stare de alertă; B. Îngrijorare
(https://herghelie.ro/wp-content/uploads/2021/11/eye-g8905c3ba9_1920.jpg)
A B C
A. Lipsă de confort şi nervozitate; B. Somnolență; C. Teamă şi agresiune moderată
(https://herghelie.ro/wp-content/uploads/2021/11/eye-g8905c3ba9_1920.jpg)
Deoarece în câmpul vizual al calului există și zone „oarbe”, fără vizibilitate, (în jur de 10°),
mai exact, o zonă lungă și îngustă în spatele crupei și o zonă scurtă în fața capului, trebuie evitate
mișcările bruște ale ființelor/obiectelor care se află în aceste zone fără vizibilitate, deoarece calul se
poate speria și poate reacționa violent. Mișcarea trebuie să fie lentă, tandră și fără rea intenție.
Se presupune că vederea calului este dicromatică (bazată pe nuanțe de albastru și verde) spre
deosebire de vederea tricromatică a omului (bazată pe roșu, verde și albastru, culorile primare pentru
spectrul perceput de culori).
La fel ca la majoritatea mamiferelor, se pare că roșul lipsește din spectrul lor de culori, fiind
predominante combinațiile de galben, verde, albastru și gri (figura 1.5).
Figura 1.5 - Spectrul de culori la om (stânga) comparativ cu cabalinele (dreapta)

(https://herghelie.ro/wp-content/uploads/2021/11/Paleta-culorilor-cailor.png)
4
1.1.3 Simţul olfactiv

La cabaline, mirosul este foarte dezvoltat, ele pot depista uşor mirosurile greu perceptibile şi
în același timp și pe cele suspecte. Ca urmare, datorită unui simț olfactiv foarte dezvoltat, cabalinele
sunt capabile să realizează un păşunat selectiv şi prudenţa alimentară, putând evita furajele alterate,
mucegăite sau poluate. De exemplu, studiile au arătat că această specie refuză ovăzul impregnat cu
miros de şoareci.
A B
A. Dilatarea nărilor – nervozitate; B. Reflexul Flehmen
Alte studii au menționat faptul că, un cal poate depista, cu ajutorul mirosului, o sursă de apă
la distanţe de kilometri (Gh. Georgescu, 1990, citat de S. Acatincăi, 2003), dar evită apa ce prezintă
mirosuri străine. La cabaline, olfacția are o importanţă deosebită în determinarea comportamentului
nutriţional şi dipsic, cu care se află în strânsă corelație.
De asemenea, la cabaline, simţul olfactiv are un rol important şi în orientarea animalelor în
mediul lor de viaţă (figura 1.6 A). Astfel, unele studii au arătat că pe timp de noapte, caii pot să
găsească, după miros, drumul spre adăpost. În acelaşi timp, un alt rol al simţului olfactiv la cabalinele
îl reprezintă faptul că acesta este folosit ca mijloc de biocomunicare. Prin intermediul simţului
olfactiv, caii se recunosc între ei (precum şi personalul de îngrijire), având de asemenea, și un rol
important în depistarea femelelor în călduri – reacția Flehmen (figura 1.6 B).
1.1.4 Simţul gustativ
Simtul gustului este strans legat de cel al mirosului. Caii preferă furajele cu gust dulceag sau
uşor sărat, deși percep toate cele patru gusturi de bază (dulce, acru, amar şi sărat). Prin intermediul
analizorului gustativ, cabalinele realizează selectarea furajelor ce urmează a fi ingerate, refuzând
furajele necorespunzător conservate sau furajele alterate/toxice.
A B
Figura 1.7 - Expresia buzelor la cabaline
A. Relaxare - buze căzute; B. Tensionare, nervozitate – buze strânse
5
1.1.5 Simţul tactil

Analizorul tactil este bine dezvoltat la cal, deoarece acesta, prezintă receptori foarte sensibili
la presiunile mecanice, la nivelul pielii şi, în special, la buze şi pleoape. De asemenea, copitele, dar
și zona supero-laterală a gâtului, prezintă o sensibilitate tactilă deosebită.
1.2 Locomoția la cal

Locomoţia este deplasarea cabalinelor prin mişcarea alternativă a membrelor. La cal se
deosebesc patru tipuri principale de locomoţie: pas, trap, buiestru, galop.
1.2.1 Mersul la pas

Este modul cel mai lent de deplasare a calului (viteza medie de deplasare este de 3½-6 km/h).
Pasul este un mers în patru timpi. De exemplu, dacă animalul porneşte cu membrul ST (stâng
toracic), continuă cu DP (drept posterior), apoi cu DT (drept toracic) şi în cele din urmă cu SP (stâng
posterior), într-o mișcare 1–2–3–4 (figura 1.8). La pas, calul va avea întotdeauna un picior ridicat şi
trei pe sol.
Figura 1.8 - Mersul la pas la cal

(http://www.calul.ro/mersuri.htm)
1.2.2 Trapul este un mod mai rapid de deplasare decât pasul (13 km/ora), fiind o succesiune de bipede
(două membre) în diagonală, care ating pământul simultan.
Se execută în felul următor: ST – DT; DT – SP. Deci este trapul constă din două bătăi ritmice:
1-2 1-2 (figura 1.9).
Figura 1.9 - Mersul la trap

1.2.3 Galopul este cel mai rapid mod de deplasare a calului (40–48 km/oră) și este un mers săltat şi
ritmic, în care alternează perioade de contact cu solul şi perioade de suspendare totală în aer (figura
1.10).
Galopul este un mers ritmic în patru timpi, 1-2-3-4 1-2-3-4, la fel ca și în mers pe jos, doar
mișcarea este mult mai rapidă.
6
Figura 1.10 - Galopul

1.2.4 Buiestrul este un mers particular, legănat, în doi timpi, în timpul căruia paşii se fac cu picioarele
din aceeași parte (ST –SP; DT – DP). Animalul pare că dansează, schimbându-şi greutatea când pe
partea dreaptă, când pe cea stângă. Acest ritm de 1-2, 3-4 dă călărețului o ușoară senzație înainte și
înapoi atunci când se deplasează (figura 1.11).
Figura 1.11 - Buiestrul (http://www.calul.ro/mersuri.htm)
1.3 Comportamentul nutriţional

Nutriţia ocupă un loc central în paleta comportamentală având o importanţă vitală pentru
animale. Comportamentul de hrănire presupune acţiuni complexe, integrate în timp şi spaţiu. Astfel,
la cal, comportamentul de hrănire presupune o fază apetitivă (determinată de senzaţia de foame) şi
una consumatoare (căutarea, procurarea şi ingerarea hranei). Realizarea contactului senzorial cu hrana
implică căutarea şi identificarea acesteia prin activitate locomotorie variabilă.
De asemenea, comportamentul nutritiv este influenţat şi de stimulii proveniţi de la furaje
(olfactivi, gustativi, vizuali şi tactili), care prin intermediul exteroreceptorilor sunt conduşi la nivelul
sistemului nervos central unde participă la reglarea digestei. Reglarea consumului de furaje este
explicabilă, pornind de la necesitatea menţinerii homeostaziei organismului, prin înlocuirea
permanentă a pierderilor de substanţe nutritive din organism în metabolismul de întreţinere a
funcţiilor vitale şi asigurarea cantitativă şi calitativă a substanţelor nutritive utilizate.
Cabalinele sunt erbivore monogastrice ale cărui aparat digestiv se caracterizează printr-un
stomac redus şi un intestin gros foarte dezvoltat. Particularităţile fiziologice ale digestiei la cal se
caracterizează printr-o masticaţie prelungită şi eficientă, un tranzit gastric rapid, o digestie enzimatică
scurtă, dar intensă în intestinul subţire şi o activitate microbiană intensă în intestinul gros, respectiv
cecum.
Stomacul la cabaline este unicompartimentat şi are o capacitate relativ mică, de 12 - 15 litri (ceea ce
reprezintă cca. 8% din volumul tubului digestiv). Intestinul gros are o capacitate mare (120 - 160
litri), cecumul este voluminos (35 - 40 litri), iar ficatul (trilobat) este lipsit de vezică biliară. După
cum arată unele studii, caii întreţinuţi pe păşune manifestă un comportament nutriţional ce se
7
desfășoară în mai multe etape: căutarea hranei, contactul senzorial cu hrana şi apoi ingerarea acesteia
(Acatincăi 2003). Demn de menționat este faptul că durata totală de păşunat la cabaline este
influenţată de anumiți factori: vârsta, rasa şi masa corporală, calitatea păşunii, distanţa până la sursa
de apă potabilă etc.
Calul realizează prehensiunea furajelor solide cu ajutorul buzele extrem de mobile, a limbii şi
a incisivilor (figura 1.12). Având în vedere particularităţile comportamentului nutriţional la cabaline,
timpul necesar pentru ingestia furajelor verzi şi a celor fibroase este mare deoarece, masticaţia este
prelungită şi susţinută, furajele fiind tăiate şi triturate până la dimensiunea de 1,5–2 mm iar bolul
alimentar este bine însalivat
Figura 1.12 - Prehensiunea la cal

(https://encrypted-tbn0.gstatic.com)
Calul ingeră un kilogram de fân în circa 40 minute, efectuând în această perioadă 3.000-3.500
de mişcări masticatorii în plan vertical. Furajele granulate, cerealele moi (ovăzul) sau suplimentele
furajere sunt ingerate foarte repede (în aproximativ 10 minute), efectuând 800-1.000 de mişcări de
masticaţie.
Datorită particularităţilor organelor de prehensiune a furajelor (a buzelor şi incisivilor), caii
au posibilitatea de a reteza plantele de pe păşune foarte aproape de nivelul solului, ceea ce poate duce
la degradarea păşunii prin mărirea duratei de refacere a covorului ierbos şi prin modificarea
compoziţiei floristice a păşunii respective.
Cabalinele consumă în mod selectiv furajele, preferinţele sale alimentare fiind, în special,
determinate de însuşirile lor organoleptice (miros, gust, turgescenţă). Astfel, calul consumă cu multă
plăcere plantele tinere, cu masă foliară abundentă şi valoare nutritivă ridicată, fânul bine conservat
lipsit de plante dure, mucegăite sau alterate, ovăzul, porumbul, grâul, secara, pulpele de sfeclă şi făina
de lucernă.
În literatura de specialitate au fost descrise cazuri în care caii consumă mlădiţe tinere de
răşinoase sau scoarţa unor copaci din flora spontană care pot produce intoxicaţii fatale la această
specie. Astfel, ingerarea a 1000 g mlădiţe de tisă sau a 150 g scoarţă de castan pot provoca moartea
animalelor (R. Palicica şi I. Coman, 1998).
Caii evită plantele bătrâne, alterate sau mucegăite, iar datorită numărului mare de receptori de
la nivelul buzei superioare şi mucoasei bucale, sunt mult mai sensibili la acţiunea mecanică a furajelor
uscate, lemnoase, cu spini etc., pe care le evită.
Unele studii menționează faptul că pe pășune grupul de cai se divide în grupuri mai mici, de
4-5 indivizi, iar după începerea păşunatului aceștia se dispun în formă de evantai (figura 1.13),
indivizii dominanţi aflându-se în fața grupului, mânjii şi tineretul cabalin sunt dispuşi spre centrul
grupului, iar animalele adulte care se află în partea inferioară a ierarhiei sociale, încheie grupul (V.
Salanţiu şi colab.,1998).
8
Figura 1.13 - Orientarea în formă de evantai a cailor în timpul pășunatului

(https://encrypted-tbn1.gstatic.com)
Demn de menționat este faptul că, pe timpul păşunatului caii se dispersează pe păşune,
păstrând între ei o anumită distanţă. Vara, caii îşi petrec majoritatea timpului pe păşune, consumând
lent iarbă. Din această cauză, timpul necesar ingerării hranei este în jur de 12-13 ore pe zi, cu variaţii
cuprinse între 10 şi 16 ore pe zi, în funcţie de calitatea şi structura covorului de iarbă.
Perioada de păşunat este divizată în mai multe reprize, fiecare având o durată de 2-3 ore, timp
după care intensitatea păşunatului se reduce treptat, apoi caii încetează păşunatul şi se adună în grup
pentru odihnă. În general, cea mai lungă repriză de păşunat la cabaline se înregistrează după-amiaza
şi poate dura până noaptea târziu.
Cantitatea de furaje ingerată voluntar de cai, depinde în primul rând de volumul de muncă
depus şi de intensitatea acesteia, dar şi de alţi factori precum sistemul de creştere, natura sortimentelor
furajere, palatabilitatea şi modul cum acestea sunt administrate.
De exemplu, pentru întreţinerea funcţiilor vitale sunt necesare aproximativ două kilograme de
substanţă uscată pentru fiecare 100 kg greutate vie, iar în perioadele de vârf ale activităţii sale de
producţie, calul are nevoie de 3,0-3,5 kg S.U./100 kg greutate vie.
La cabaline, masticaţia este temeinică şi eficientă, stabilindu-se că toate particulele deglutite
au lungimea în jur de 1,5-2 mm.
Unele studii arată că, la cabaline, consumul voluntar de furaje verzi (în kg/zi/cap) de pe păşune
este variabil, fiind influenţat în principal de vârsta, masa corporală a indivizilor şi calitatea păşunilor:
30-40 kg/zi la iepele de reproducţie, 25-35 kg/zi la tineretul de 2-3 ani, 20-30 kg/zi la tineretul de 1-
2 ani şi 15-20 kg/zi la tineretul de 6-12 luni (I. Manole, 2001).
În timp ce păşunează, caii supraveghează atent împrejurimile, ei reuşind să ţină sub observaţie
o zonă cu raza de până la 500 m, evitând animalele sau persoanele necunoscute, faţă de care păstrează
o distanţă de 15 până la 50 de metri.
Dacă percep un pericol, caii devin foarte atenţi, opresc pășunatul, îşi ridică instinctiv capul şi
execută un control olfactiv şi auditiv în direcţia din care au sesizat pericolul. Dacă pericolul devine
iminent, conducătorul grupului emite un ”sforăit” specific şi toţi caii se îndepărtează în fugă.
Literatura de specialitate menționează faptul că viteza de deplasare a cabalinelor în cazul
evitării unui pericol poate să ajungă la 60-70 km/oră (R. Palicica şi I. Coman, 1998).
Comportamentul nutriţional al cabalinelor întreţinute în condiţii de stabulaţie (în spaţii
colective de cazare sau în boxă individuală, legat la stand) prezintă unele particularităţi specifice, în
funcție de tipul de furaje, dar şi de programul de administrare al tainurilor pe parcursul unei zile.
Datorită capacității mici a stomacului, la cabaline se administrează raţii puţin voluminoase,
echilibrate din punct de vedere nutritiv, formate din mai multe sortimente, divizate în mai multe
tainuri, relativ egale (repartizate pe timpul unei zile).
Demn de menționat este faptul că furajarea în condiţii de stabulaţie (prin administrarea
furajelor suculente, fibroase, concentrate la iesle) se reduce semnificativ (cu până la 40 - 50%) faţă
de furajarea la păşune.
9
Mânjii încep să păşuneze după prima săptămână de viață, în imediata vecinătate a iepei-mamă,
imitând comportamentul nutriţional al acesteia. În primele zile, cantitatea de furaje verzi ingerate de
mânji este mică şi nu asigură un aport nutritiv semnificativ, dar pe măsură ce mânjii cresc (odată și
cu reducerea producţiei de lapte a iepei), cresc treptat, atât durata păşunatului, cât şi cantitatea de
furaje ingerate de aceștia.
1.4 Comportamentul dipsic (adăparea)

Consumul de apă este strâns corelat cu necesităţile organismului. Demn de menționat este
faptul că, volumul de apă ingerată zilnic de către animal depinde de o serie de factori: temperatura
mediului ambiant, umiditatea atmosferică, compoziţia furajelor, efortul fizic depus, dar şi de
performanţele productive.
Temperatura ridicată corelată cu umiditatea scăzută a mediului, pe fondul unui efort fizic
intens şi a unui nivel productiv ridicat, accentuează senzația de sete. În acest sens, adăparea este un
comportament motivat de senzaţia de sete. În timpul adăpării, caii întind capul spre suprafaţa apei şi
introduc parţial buzele în apă, comisura buzelor fiind bine închisă, nările rămân deasupra nivelului
apei, iar prin mişcări specifice ale mandibulei şi ale limbii, apa este introdusă în cavitatea bucală şi
apoi deglutită (figura 1.14).
Figura 1.14 - Comportamentul dipsic la cal

(http://info.vitaflex.com/Images/Blog/Water_Performance_400px.jpg)
Dacă la celelalte specii de animale domestice succesiunea administrării apei şi a furajelor nu

trebuie respectată cu rigurozitate, în cazul cabalinelor întreţinuţi în stabulaţie, pentru evitarea apariţiei
unor tulburări gastrice şi pentru îmbunătăţirea procesului de digestie se recomandă ca adăparea să se
facă numai după consumul unei cantităţi de fibroase sau grosiere şi înainte de administrarea
concentratelor (I. Manole, 2001).
Demn de menționat este faptul că această specie este foarte pretenţioasă în ceea ce priveşte
calitatea apei, care trebuie să fie proaspătă, inodoră, lipsită de microorganisme, iar temperatura la care
o consumă cu plăcere este de 10-12ºC (cu limite de 8-9ºC pe timpul sezonului rece şi 16-17ºC pe
timpul sezonului cald).
Studiile etologice menționează faptul că în timpul prehensiunii apei la cabaline, sorbiturile
sunt lungi şi ample (15-20 de sorbituri pe timpul unei reprize de adăpare). Apa neînghiţită care se
scurge printre buzele animalului la sfârșitul adăpării determină un zgomot caracteristic (”pipat”).
La cabaline, necesarul de apă, dar și frecvența adăpării depind de natura, cantitatea şi calitatea
furajelor ingerate, de efortul fizic depus de animal, dar și de alți factori externi și interni.
Literatura de specialitate menționează faptul că un cal adult consumă, în medie, 15–20 litri de
apă pe zi, în 2-4 reprize de adăpare (Gh. Georgescu şi colab., 1990), însă, în funcţie de situație,
cantitatea de apă ingerată poate să ajungă la 40-60 litri pe zi (I. Manole, 2001). În zonele aride, caii
pot străbate zilnic distanţe foarte mari pentru a se adăpa, mărimea razei de păşunat fiind influenţată
de distanţa până la cea mai apropiată sursă de apă potabilă.
10
1.6 Comportamentul de excreție

Defecarea şi micţiunea îndeplinesc, la cabaline, la fel ca la majoritatea speciilor, un dublu rol:
metabolic, de eliminare a produşilor de excreţie şi etologic (apelant sexual şi de marcare a
teritoriului). La această specie, defecarea şi urinarea se realizează în poziţie ortostatică și în staţiune,
celelalte activităţi comportamentale (furajarea, adăparea, comportamentul de confort etc.) fiind
întrerupte. În cazul cailor întreţinuţi pe păşune, aceştia depun dejecțiile (atât fecalele, cât și urina) în
zone bine stabilite şi, în general, bine delimitate, denumite de unii etologi „zone de depunere a
fecalelor” (V. Salanţiu, 1998). Demn de menţionat este faptul că aceste zone sunt folosite de cabaline
doar o perioadă variabilă de timp, permiţând astfel, refacerea covorului ierbos, întrucât ele evită
consumarea ierburilor din zonele utilizate drept locuri de depunere a dejecţiilor.
Pentru urinare, cabalinele adoptată o poziție caracteristică fiecărui sex. Astfel, în timpul
urinării la masculi, se observă o ușoară depărtare a membrelor posterioare, cifoză şi ridicarea cozii,
penisul fiind puţin ieşit din furou.
La femele, tiparul comportamental specific urinării este asemănător cu cel descris la masculi,
doar că acestea depărtează mai mult membrele posterioare și ridică mai mult coada. Ambele sexe
elimină urina în jeturi puternice.
De regulă, un cal adult elimină circa 8-10 litri de urină pe zi, dar au fost semnalate și cazuri
în care cantitatea de urină eliminată a ajuns chiar la 13 litri/zi. Din această cauză, la această specie,
cantitatea de urină eliminată zilnic este influenţată de vârstă, rasă, sex, de cantitatea de apă ingerată,
natura furajelor ingerate, intensitatea efortului fizic depus etc.
Etogramele efectuate de unii specialişti la cabaline, au menționat o frecvență de 7–11
urinări/zi, din care majoritatea au loc pe timpul nopţii şi doar în jur de 3-4 urinări au loc pe timpul
zilei (Gh. Georgescu, 1990).
Pentru defecare, cabalinele aleg cu mare atenţie locul depunerii fecalelor, dar uneori,
defecarea are loc şi în timpul deplasării cailor („la pas” sau „la trap”). În general, la caii adulţi se
înregistrează 6 - 12 defecări pe zi, cantitatea totală de fecale fiind în jur de 25 kg/zi (Şerban şi colab.,
1981, citat de Acatincăi, 2003).
1.7 Comportamentul de odihnă şi somn
La fel ca la majoritatea speciilor, şi la cabaline, comportamentul de odihnă şi somn sunt
precedate de acţiuni de căutare şi de pregătire a locului de odihnă şi somn.
Datorită constituţiei sale fizice, calul este "construit" să străbată distanţe mari în fiecare zi sau
să fie supus unui efort susţinut (tracţiune).
Din aceată cauză, odihna, şi respectiv, somnul sunt foarte importante pentru această specie,
deoarece pe perioada acestei manifestări comportamentale, indivizii îşi refac forţa fizică şi energia
consumată în timpul activităţilor zilnice. Durata odihnei şi a somnului, dar şi particularităţile acestor
tipare comportamentale depind de vârstă, condiţiile de întreţinere, dar şi de fiecare individ în parte.
Datorită aparatului pasiv de sprijin cu un suport mecanic special, calul se poate odihni în
poziţie ortostatică, fără un consum ridicat de energie (figura 1.15).
Figura 1.15 - Poziţii normale de odihnă şi somn la cabaline (schemă): (a) poziţie ortostatică cu
greutatea corporală susţinută doar pe trei membre şi cu unul din membrele posterioare uşor
flexat, (b) culcat sprijinit pe piept, cu capul sus, (c) culcat pe piept, cu capul sprijinit de sol, (d)
culcat pe piept, cu capul sprijinit pe membrul posterior/decubit sterno-costal, (e) culcat pe o
parte/decubit lateral (Clausen şi colab., 2010)
11
Caii petrec majoritatea zilei în stare de veghe şi dorm surprinzător de puţin, aproximativ 3 ore
pe zi, stare asemănătoare comportamentului ancestral al speciei (caii sălbatici folosind timpul, în
special, pentru a găsi locurile cele mai bune de păşunat, adăpat, etc.).
Calul adult manifestă 3-5 perioade de somn/zi, cea mai lungă perioadă de somn fiind între
orele 0 şi 5 (Constantin şi col., 2002). Etapele manifestărilor comportamentale din timpul adoptării
decubitului sterno-abdominal şi din timpul ridicării din această poziţie sunt prezentate în figura 1.16.
Figura 1.16 - Comportamentul cailor la aşezare şi ridicare (schemă): (a) mai întâi
îngenunchează (b) apoi îşi trage membrele posterioare sub el, (c) şi (d) calul stă întins sprijinit
pe stern (e) când se ridică îşi încordează membrele anterioare, (f) şi (g) îşi ridică partea din faţă
a corpului, în timp ce continuă să îşi sprijine greutatea pe partea posterioară, (h) şi, în final, îşi
ridică şi partea posterioară (Clausen şi colab., 2010)
La cabalinele adulte, raportul între timpul petrecut în stare de veghe/somn este foarte mare.
Durata totală a odihnei şi a somnului este de 6 - 9 ore pe zi, subîmpărţită în mai multe perioade de
odihnă şi de somn (tabelul 1.1).
Astfel, pe parcursul unei zile (24 ore), caii petrec cca. 88% din timp în stare de veghe (atenţie
- cca. 19 ore şi moţăială - cca. 2 ore) şi doar 12% din timp, în stare de somn din care, somn liniştit -
cca. 2 ore şi somn paradoxal - cca. 50 minute.
Aceste activităţi se desfăşoară cu preponderenţă în poziţie ortostatică (cca. 92% din timp) şi
doar 8% din timp în poziţie decubitală
Tabel 1.1 - Perioadele de veghe şi de somn la cabalin

(după B. Beaver, 1994)
Stare de veghe Stare de somn Poziţia

Specificaţie
Vigilenţă Somno lenţă Liniştit Paradoxal Ortostatică Culcat
Ziua (h) 19,13 1,55 2,04 0,47 22,10 1,59
% 80 8 8,7 3,3 91,8 8,2
Noaptea (h) 5,14 1,54 2,05 0,47 8,01 1,59
% 52,4 19 20,8 7,8 80,1 19,9
Pe timpul nopţii, caii petrec în stare de veghe cca. 72% din timp şi cca. 28% din timp în stare
de somn, activităţi ce se desfăşoară în poziţie ortostatică (80% din timp) şi 20% din timp în poziţie
decubitală.
12
1.8 Comportamentul de confort şi igienizare

În cadrul activităților zilnice ale cabalinelor, comportamentul de confort şi de igienizare ocupă
un loc bine stabilit şi se exteriorizează prin mişcări specifice de curăţire, scuturare, frecare-scărpinare,
tăvălire.
Îngrijirea pielii se realizează prin mişcări specifice, având drept scop îndepărtarea de pe piele
a corpilor străini, a apei şi a insectelor.
Acţiunile ce formează comportamentul de confort şi igienizare sunt executate individual, dar
caii se pot igieniza şi reciproc, activitate la care participă perechi de animale între care există o
anumită afectivitate.
Astfel, cabalinele îşi petrec, zilnic, o anumită perioadă de timp curăţindu-şi propriul corp (mai
exact zonele la care individul însuşi are acces - figura 1.17 A), manifestare comportamentală care se
realizează cu ajutorul dinţilor, a limbii sau a copitelor (părţile laterale şi declive ale trunchiului, unele
regiuni ale membrelor anterioare şi posterioare).
Pentru igienizarea reciprocă, cei doi parteneri se plasează invers paralel unul faţă de celălalt,
astfel încât fiecare din ei să aibă acces la zonele supero-laterale a ale gâtului şi trunchiului celuilalt
(figura 1.17 B.).
Unul din cai foloseşte dinţii pentru igienizarea părţii superioare a gâtului şi trunchiului
partenerului său, după care va fi şi el, la rândul său îngrijit în mod asemănător, de către celălalt cal.
Studiile etologice au dus la concluzia că igienizarea reciprocă între indivizi, contribuie la
stabilizarea şi consolidarea relaţiilor sociale dintre animalele aceluiași grup.
A B
Figura 1.17 - Comportamentul de confort şi de igienizare: A. individuală, B. reciprocă
(http://www.desprecai.eu/wp-content/uploads/2013/04/Calul-si-prietenia_06.jpg)
La cabaline, comportamentul de confort şi de igienizare se mai poate exterioriza şi prin

mişcări de scuturare ale corpului, care au drept scop îndepărtarea unor impurităţi sau a apei după
îmbăiere. Pentru îndepărtarea senzaţiei de prurit, cât şi pentru igienizarea zonelor şi regiunilor
corporale la care individul nu are acces, cabalinele folosesc mişcări de frecare-scărpinare de diverse
obiecte din boxă, stâlpi, copaci etc.
Mişcările de rostogolire (figura 1.18) sunt folosite pe lângă igienizare şi pentru combaterea
pruritului. Această manifestare comportamentală se exteriorizează, în special, la caii întreţinuţi pe
păşune şi se desfăşoară în mai multe etape: caii identifică pe păşune o zonă mai săracă în vegetaţie,
execută un control olfactiv amănunţit a acesteia, „scurmă” uneori cu copitele membrelor anterioare
solul, şi se culcă în poziţie de decubit lateral, frecându-şi pielea de sol; apoi, se rostogolesc pe cealaltă
parte, rămânând, o scurtă perioadă de timp, cu linia superioară a trunchiului lipită de sol și cu
membrele în aer; în final, după efectuarea acestor mişcări, individul se ridică în poziţie ortostatică şi
îşi scutură energic întreg corpul.
13
Studiile etologice au demonstrat că dacă un cal execută mişcări de rostogolire, acesta va fi

imitat şi de alţi indivizi (comportament alelomimetic).
Figura 1.18 - Mişcările de rostogolire la cabaline

(http://www.desprecai.eu/wp-content/uploads/2013/04.jpg)
În zilele caniculare, dacă au posibilitatea, caii se îmbăiază, intrând în apa puţin adâncă a unor
bălţi sau lacuri. Pentru îmbăiere, caii intră în apă, fără să se îndepărteze prea mult de mal, se culcă în
poziţie de decubit lateral şi apoi se rostogolesc, de câteva ori, pe fiecare parte a corpului. După aceste
acţiuni, caii se ridică în picioare, revin pe malul apei şi îşi scutură viguros întreg corpul.
Calul ţinut în grajd trebuie curăţat în fiecare zi. Acest lucru este indispensabil pentru igiena şi
sănătatea sa, iar toaleta zilnică este şi o ocazie de a verifica în ce stare se afla pielea calului, membrele
şi copitele. Dacă pe păşune calul are diverse modalităţi de a-şi curaţa pielea şi a se debarasa de
paraziţi, toaletarea calului întreţinut în boxă, depinde, în mare măsură, de bunăvoinţa stăpânului.
Ţesalatul zinic îndepărtează noroiul, balega şi praful, curaţă pielea şi descâlceşte coama şi
coada. Este şi o formă de masaj care destinde muşchii calului şi stimulează circulaţia sângelui. Astfel,
un pansaj regulat este cel mai bun mijloc de a menţine sănătatea calului.
1.9 Comportamentul sexual la cabaline

Cabalinele sunt admise la reproducţie atunci când ajung la maturitatea sexuală și somatică
corespunzătoare, iar manifestările specifice comportamentului reproductiv cresc în intensitate odată
cu vârsta.
Deși la această specie, instinctul sexual apare la vârsta de 6 luni, iar maturitatea sexuală se
instalează în jurul vârstei de 10 - 12 luni, cabalinele sunt folosite pentru reproducție la vârste diferite
(uneori chiar la vârsta de 2-3 ani), în funcție de o serie de factori, și anume, sex, rasă şi condiţiile de
creştere.
Deși sunt şi iepe care manifestă călduri ovulatorii pe toată perioada anului, iapa este un animal
poliestric sezonier, deoarece sezonul de reproducere durează în jur de cinci luni (din februarie, până
în iunie). În această perioadă, la iepe se înregistrează, în jur de 3-5 cicluri estrale, care au loc la un
interval de 21-23 de zile.
La iapă, estrul durează în medie 6 zile, cu unele variații cuprinse între 2-10 zile, iar în
majoritatea cazurilor, ovulaţia se produce pe timpul nopţii (cu 1 - 2 zile înainte de terminarea
căldurilor).
La această specie, intensitatea manifestărilor ce compun comportamentul sexual depinde de
mai mulți factori, cum ar fi, de rasă, individ, anotimp, starea de întreţinere şi condiţiile de creştere,
dar în toate cazurile sunt foarte evidente şi uşor de observat. Astfel, în perioada de estrus, iepele devin
neliniştite/agitate, dar sunt foarte atente la ceea ce se întâmplă în jurul lor. Ele nechează des și scurt,
emițând sunete înalte.
14
De asemenea, iepele în călduri, urinează des și în cantităţi mici, deschizând şi închizând ritmic
comisura inferioară a vulvei, evidenţiind clitorisul (figura 1.19). De asemenea, iepele în călduri, au
vulva edemaţiată și mucoasa vaginală congestionată, ele simulând poziţia de urinare în apropierea
masculului.
Figura 1.19 - Evidenţierea clitorisului la iapă,

în faza de estrus (https://veteriankey.com)
Astfel, în prezența armăsarului, iapa se linişteşte, acceptă apropierea acestuia, iar primul
contact între cei doi parteneri este naso-nazal. Iapa rămâne imobilă și se plasează cu trenul posterior
spre armăsar, acceptând monta, în timp ce, acesta inspectează olfactiv zona ano-genitală a femelei,
manifestând comportamentul de „rictus al buzei superioare”, timp în care are loc şi erecţia.
Figura 1.20 - Ilustrație a modului în care se schimbă comportamentul iepei pe parcursul unui
ciclului estral. Legendă: FSH, hormon foliculo-stimulant; LH, hormon luteinizant; PROG,
progesteron; EST, estrogen; PROST, prostaglandine (https://veteriankey.com)
15
În faza premergătoare/iniţială a estrusului, iapa nu acceptă apropierea armăsarului, și respinge

prin lovituri cu membrele sau muşcături orice tentativă de apropiere a armăsarului (figura 1.20).
Demn de menționat este faptul că și la armăsari comportamentul sexual depinde de individ,
vârstă, rasă, temperament, condiţii de întreţinere, starea de întreţinere, dar şi de starea de sănătate.
În cazul întreţinerii cailor pe păşune se formează haremuri dintr-un armăsar şi 6 - 8 iepe. În
această situație, pentru identificarea iepelor în călduri, armăsarul se deplasează pe păşune, executând,
în mod frecvent, controlul olfactiv al urinei şi fecalelor eliminate de femelele din harem. Prin control
olfactiv, el poate depista iepele ce urmează să intre în călduri, chiar cu câteva zile înainte ca acestea
să fie în faza de estru propriu-zis.
Armăsarul exteriorizează și el un comportament specific în prezenţa iepelor în călduri, și
anume, este foarte agitat (lovește solul cu membrele anterioare) nechează, execută controlul olfactiv
al zonei perianală a iepei, ceea ce duce la apariția răspunsului Flehmen (figura1.21), comportament
care facilitează transferul feromonilor femeli la nivelul organului vomeronazal.
Figura 1.21 - Răspunsul lui Flehmen la armăsar

(https://live.staticflickr.com/1364/539173698_968d48170f_b.jpg)
Acest comportament constă în ridicarea buzei superioare și expunerea dințiilor, inspirând cu

nările, de obicei închise, poziție care este menținută timp de câteva secunde. După aceste manifestări,
penisul intră în erecţie, armăsarul execută saltul, intromisiunea și apoi ejaculează. La cabaline,
manifestările comportamentale ce preced actul sexual propriu-zis durează cca. 5 minute, iar actul
copulator are o durată de 10-15 secunde (Gh. Georgescu, 1990, citat de Acatincăi, S., 2003).
Demn de menționat este faptul că în cazul cailor întreţinuţi în stabulaţie, separaţi pe sexe şi pe
categorii fiziologice, comportamentul sexual nu se poate exterioriza în conformitate cu tiparele
comportamentale sexuale specifice.
1.10 Comportamentul matern şi al noului-născut

Gestaţia la iapă are o durată medie de 336 zile (cu variaţii cuprinse între 335 şi 350 zile), fiind
influenţată de o serie de factori: precocitatea rasei, vârsta femelei, sexul produsului etc.
Odată cu apropierea momentului fătării, la nivelul organismului femel se produc o serie de
modificări morfo-fiziologice şi comportamentale specifice.
Astfel, cu câteva zile înaintea fătării, iapa are tendinţa de a se izola de ceilalţi indivizi ai
grupului, se culcă şi se scoală des, musculatura crupei se relaxează, flancurile se adâncesc, coada
devine mai puţin rigidă, glanda mamară este hipertrofiată, iar la 95% din iepe, la vârful mameloanelor
apare un lichid alb-cremos specific (colostru), fenomen cunoscut sub denumirea de „ceruire”. Pe
măsură ce se apropie momentul fătării, comportamentul iepelor se modifică progresiv. Astfel, la iapă,
manifestările comportamentale prepartum se exteriorizează prin apetit redus, agitaţie, nelinişte,
privire speriată, autoascultaţie (figura 1.22).
16
Figura 1.22 - Autoascultaţia la iapă în timpul fătării

(http://horsetalk.co.nz/wp-content/uploads/2013/09/mare-foaling_8543.jpg)
Iapa se culcă şi se ridică des, urinează şi defecă des şi în cantităţi reduse, transpiră în zona
scapulară şi în cea a flancurilor. La iapă, parturiţia decurge uşor şi are o durată cuprinsă între 10-30
minute. Studiile etologice (Kolb, 1981) au arătat faptul că fătările la iepe au loc mai ales noaptea (cca
75%).
În foarte multe dintre cazuri, mânzul se naşte învelit de anexe fetale („fătare în sac”), pe care
le rupe prin mişcări bruşte ale membrelor şi ale capului, în timp ce, cordonul ombilical se rupe în
momentul în care iapa sau mânzul se ridică.
La scurt timp după fătare, iapa se ridică şi execută controlul olfactiv al anexelor fetale şi al
mânzului (prin contact naso-nazal), după care îndepărtează prin lins, resturile de anexe fetale şi de
lichid amniotic de pe corpul mânzului, înlesnind imprimarea (fixarea) olfactivă a iepei faţă de propriul
mânz. În timpul acestor acţiuni, iapa emite nechezături scurte, de chemare.
Imediat după fătare, mânzul încearcă (prin mişcări nesigure) să se ridice în picioare şi să
localizeze, pe cale olfactivă, glanda mamară. Astfel, el explorează insistent corpul mamei, până când,
ajutat de iapă şi călăuzit de instinctul şi mirosul emanat de mamelă, reuşeşte să abordeze unul din
cele două mameloane. În timpul suptului, mânzul prinde mamelonul între limbă şi tavanul boltei
palatine, baza mamelonului fiind comprimată cu ajutorul buzelor, executând mişcări specifice de
coborâre ale mandibulei care determină reducerea presiunii din cavitatea bucală, ceea ce declanșează
ejecţia laptelui.
Poziţia mânzului în timpul suptului, este invers-paralelă faţă de axul longitudinal al iepei, cu
capul îndreptat spre glanda mamară, iar crupa spre capul acesteia, poziţie care-i permite iepei să
miroasă zona ano-genitală a mânzului, verificându-i, în acest fel, „identitatea”. De regulă, mânzul
suge alternativ la cele două mameloane (figura 1.23).
Figura 1.23 - Poziţia cuplului iapă-mânz în timpul alăptării

(http://www.irelandhorse.com/images/Imp%20horses/Candy%20Floss%20web.jpg)
17
La mânz, frecvenţa zilnică a reprizelor de alăptare este impresionantă, însă cantitatea de lapte
ingerată pe durata unei reprize de supt este foarte mică. Astfel, studiile etologice au menţionat faptul
că, în primele săptămâni mânzul suge de 60-80 de ori pe zi, durata unei reprize fiind de 60-180 de
secunde (Salanţiu şi col., 1998).
Cantitatea mare de lapte produsă de iapă (15-20 litri/zi) asigură mânzului suportul material
necesar realizării unui spor zilnic de 800-1000 g (tabelul 1.2).
Tabel 1.2 - Consumul de lapte la mânz (Salanţiu şi col., 1998, citat de Acatincăi, 2003)
Vârsta Cantitatea de lapte ingerată

(în luni) (l/zi)
1 9 - 12
2 10 - 14
3 8 - 10
4 7-9
5 5-6
Astfel, în două luni, mânzul îşi dublează greutatea, având un ritm de creştere şi de dezvoltare
foarte accelerat, în primul an de viaţă.
La naştere, mânzul este bine dezvoltat din punct de vedere morfo-fiziologic, fiind capabil să-
şi urmeze mama la scurt timp de la fătare, deplasându-se la pas, la trap sau la galop.
În primele zile după parturiţie, iapa şi mânzul formează un cuplu aproape inseparabil, nou-
născutul rămânând permanent în preajma mamei, alergând şi jucându-se în jurul ei, iapa având grijă
să evite sau să împiedice apropierea altor animale, chiar şi a indivizilor din grupul căreia îi aparţin.
Legătura dintre iapa-mamă şi mânz se stabileşte şi se consolidează, la început prin stimuli
olfactivi, iar după câteva zile prin semnale acustice şi vizuale. În cazul în care mânzul se îndepărtează
prea mult de iapa-mamă, atât iapa, cât şi mânzul caută să restabilească contactul, chemându-se prin
vocalizări reciproce, specifice.
În primele zile de viaţă, mânzul se odihneşte şi doarme în apropierea iepei (timp de cca. 12
ore pe zi), în poziţie de decubit lateral sau sterno-abdominal. Odată cu înaintarea în vârstă, durata de
odihnă şi somn se reduce, iar în jurul vârstei de 3 luni, pentru odihnă şi somn, mânjii adoptă poziţia
de staţiune ortostatică.
Pe măsură ce producţia de lapte a iepei se reduce, scade treptat atât frecvenţa alăptărilor, cât
şi cantitatea de lapte ingerată de mânz, fiind necesară completarea raţiei cu furaje vegetale, pe care
mânjii se obişnuiesc să le consume, imitând comportamentul nutritiv al iepei. Astfel, mânzul devine
mai independent, se îndepărtează mai mult şi pentru perioade mai lungi de timp de iapă, iar legătura
dintre iapa-mamă şi mânz scade în intensitate dar, uneori, se menţine până când iapa fătă un alt mânz.
1.11 Comportamentul social
Calul este un animal social şi de aceea se simte în siguranţă şi confortabil dacă este întreţinut
împreună cu alţi cai. Capacitatea de a stabili relaţii între membrii hergheliei, depinde de posibilitatea
de identificare reciprocă a indivizilor săi şi de existenţa unor mecanisme specifice de comunicare
între indivizii ce compun un grup social. În acest sens, în literatura de specialitate sunt descrise o serie
de manifestări sonore (nechezatul şi sforăitul) având diferite semnificaţii, în funcţie de tonalitate,
intensitate frecvenţă şi care sunt adaptate unor situaţii precum, frică, curiozitate, avertizare, frustrare,
alertă, chemarea progeniturii etc.
De asemenea, la cai sunt descrise o serie de expresii faciale, care reprezintă socio-semnale
interspecifice sau/şi intra-specifice (figura 1.24).
18
Figura 1.24 - Comunicarea la cai

(https://image.shutterstock.com/z/stock-photo-white-horse-smiling. jpg)
Unii autori atribuie anumitor regiuni corporale (urechi, ochi, nări, gură, coadă, membre) o
importanţă semnificativă în cadrul comunicării la cabaline (Georgescu, 1990, Palicica şi col., 1998,
Acatincăi, 2003). Studiile recente arată că, la cal, limbajul corporal este foarte complex şi mult mai
subtil, iar urechile au un rol fundamental în această comunicare.
Numărul de indivizi ce formează un grup social este determinat de resursele de hrană şi de
apă existente pe teritoriul ocupat, precum şi de posibilităţile de creştere şi îngrijire a descendenţilor.
Interrelaţiile sociale ce se stabilesc între indivizii unui grup social au drept finalitate biologică
supravieţuirea fiecărui individ în parte şi, prin extensie, a speciei însăşi.
Obiceiurile cailor domestici diferă de cele ale strămoşilor lor sălbatici. Acest lucru a fost
determinat de schimbările din mediul lor înconjurător, ca şi de o selecţie îndelungată a raselor, în
direcţia dorită de crescători. Totuşi, la caii din herghelii ţinuţi pe păşuni sau în padocuri se pot observa
multe tipuri de comportament specifice cailor sălbatici, precum instinctul gregar, modalităţile de
comunicare, stabilirea ierarhiei, respectarea spaţiului individual, grija pentru mânji, comportamentul
agresiv sau prietenos.
Deoarece sunt animale gregare, caii au nevoie să păstreze contactul social între ei şi, totodată,
să păstreze aşa-numitul spaţiu individual (figura 1.25). Acest spaţiu determină anumite condiţii pe
care trebuie să le îndeplinească sistemele cu stabulaţie liberă, suprafaţa de păşune sau padocurile.
Figura 1.25 - Comportamentul social la cai

(https://www.remussanctuary.org/wp-content/uploads/Remus-Horses-in-field-scaled.jpg)
De aceea, suprafaţa minimă a spaţiului individual, indicată pentru cai este de 2 m² pentru
fiecare 100 kg greutate corporală. În cazul nerespectării acestei recomandări, caii pot intra în conflict
unii cu alţii, se pot manifesta agresiv şi pot dezvolta tulburări comportamentale aşa-numitele vicii de
19
comportament. De aceea, la cazarea cailor în boxe învecinate se va ţine cont de temperamentul

fiecărui individ, de blândeţea sau agresivitatea sa (Clausen şi col., 2010).
Pe păşune, caii întreţinuţi se organizează, de regulă, în jurul unui armăsar, formând grupuri
sociale familiale alcătuite dintr-un armăsar, 6 - 8 iepe şi tineret cabalin de diferite vârste. Ierarhia
socială în cadrul unui grup social se stabileşte şi se menţine, prin interacţiuni conflictuale, în care
animalul dominant este armăsarul cel mai puternic, urmat de iepe şi apoi de tineret şi de mânji
(Acatincăi, 2003).
Manifestările de subordonare constituie un model comportamental caracteristic ierarhiei
grupului de cai. Subordonarea faţă de alţi membri ai grupului se poate manifesta şi în recunoaşterea
altor membri, în comportamentul general al animalelor, precum în activităţile recreative, perioadele
de odihnă etc. Raportat la sensibilitatea şi temperamentul lor, caii diferă mult unul de celălalt. De
aceea, la stimuli similar, caii pot avea reacţii diferite. Cele mai mari diferenţe se întâlnesc în rândul
cailor din rasele uşoare, pentru că la rasele grele, indivizii sunt mai blânzi prin natura lor şi se
subordonează mai uşor stăpânului.
La caii care au acelaşi statut, aceștia manifestă un comportamentul prietenos unul față de
celălalt. Dar manifestările de prietenie în relaţiile cu oamenii şi alţi cai sunt condiţionate, în special,
de bunăstare şi de blândeţea îngrijitorului. De obicei, animalele subordonate au respect faţă de cele
cu rang superior, ele îşi recunosc poziţia de subordonare, merg în urma grupului şi preferă locurile
lăturalnice (figura 1.26).
Figura 1.26 - Comportamentul social la cai – ierarhia de grup

(https://cdn.shopify.com)
La caii care trăiesc în grup, tendinţa de luptă depinde de rangul animalului în cadrul grupului
(dominant sau subordonat), animalul conducător al cirezii manifestând un comportament agonistic
faţă de animalul care încearcă să-i ocupe poziţia.
La cai, comportamentul agresional se exteriorizează prin atacarea altor membri ai hergheliei
sau a nou-veniţilor (de obicei, de acelaşi sex şi ajunşi la maturitate sexuală), pentru a dobândi o poziţie
ierarhică superioară şi acces la hrană. În cadrul unui grup social, conflictele apar ca urmare a
competiţiei dintre indivizii acelei colectivităţi, pentru accesul la furaje şi la apă, pentru apărarea
propriului teritoriu sau, în cazul armăsarilor, pentru partenera sexuală.
Comportamentul agresiv poate fi însă o consecinţă şi a condiţiilor de întreţinere
necorespunzătoare. În condiţii de izolare, de regulă, agresivitatea animalului este provocată de stări
de frică, tendinţa de agresivitate diminuând însă pe măsură ce creşte încrederea animalului în îngrijitor
sau în mediul său de viaţă. Comportamentul agresional se manifestă prin orientarea urechilor spre
înapoi, privire agresivă, nări dilatate, coadă ridicată, nechezături caracteristice de ameninţare sau
lovirea pământului cu copitele.
20
Agresivitatea se poate concretiza prin muşcături (rezultând plăgi prin zdrobire), prin loviri cu
membrele posterioare extinse brusc, de regulă, spre înapoi (azvârlire) şi uneori prin loviri cu
membrele anterioare după ridicarea trenului anterior, prin cabrare (figura 1.27).
În timpul luptei, atât iepele, cât şi armăsarii se muşcă reciproc şi se lovesc cu copitele
membrelor anterioare şi posterioare. Lupta este însoţită de nechezături specifice. Pe păşune, caii sunt
foarte atenţi la evenimentele care se desfăşoară în jurul lor. În timpul zilei, ei ţin sub observaţie zonele
învecinate, până la o distanţa de 500 m.
De obicei, ei păşunează cu capul îndreptat în direcţia în care bate vântul, pentru a descoperi
în timp util, cu ajutorul simţului olfactiv, apropierea unui eventual duşman.
Figura 1.27 - Comportamentul agresional la cai

(http://www.timesnewroman.ro/files/attach/images/stories/Cai_salbatici.jpg)
Dacă în raza lor vizuală apare ceva suspect, ei devin foarte atenţi, rămân cu capul ridicat şi
nările fremătânde privind insistent în direcţia respectivă, în care îşi orientează şi urechile.
La cabalinele întreţinute în grupuri mici, ierarhia socială se stabileşte relativ rapid, după câteva
dispute de mică intensitate, iar structurarea ierarhică a grupului rămâne nemodificată o lungă perioadă
de timp. În schimb, în cazul grupurilor formate dintr-un număr mare de indivizi (crescuți în ferme),
ierarhia socială a grupului se stabileşte mai greu şi se modifică destul de frecvent. Comportamentul
calului depinde foarte mult de om, de modul cum acesta l-a dresat, cum i se adresează şi îl
exploatează, în general, calul se supune omului şi acceptă “comenzile”, pentru că îl consideră un
partener cu un rang mai înalt.
1.12 Comportamentul explorativ

Acest comportament asigură optimizarea acomodării calului la condiţiile arealului său
ecologic (identificarea pericolului, găsirea hranei, contactarea altor indivizi din aceeaşi specie etc.).
În acest context, pe măsură ce sistemul nervos şi organele de simţ dobândesc maturitate şi deplină
funcţionalitate, mânzul manifestă interes tot mai crescut faţă de mediul înconjurător.
Literatura de specialitate menţionează performanţele excepţionale ale cailor în ceea ce
priveşte recunoaşterea mediului lor de viaţă (Palicica şi col., 1988).
Deoarece în prima perioadă de viaţă mânjii au vederea slabă (sub 20 m), aceștia manifestă o
curiozitate mare şi frică redusă faţă de obiectele existente în arealul lor şi pe care le cercetează, în
special, cu ajutorul simţurilor tactil, olfactiv şi gustativ.
În majoritatea cazurilor, când mânzul cercetează obiectele din jur, le atinge cu botul, le
miroase şi le prinde cu dinţii.
În acest fel, el explorează cu atenţie şi curiozitate mediul înconjurător, fiind perioada când
mânzul învaţă dispunerea topografică a obiectelor din arealul în care trăieşte şi pe care îl asimiliează
ca teritoriu ce-i aparţine.
21
Pe parcursul creşterii şi maturizării lor, mânjii devin însă mai prudenţi faţă de obiectele noi
din areal, pe care le cercetează de la distanţă.
Slaba acuitate vizuală îl face să fie prudent când se aproprie de obiecte sau fiinţe necunoscute,
reacţionând prompt la orice situaţie care i se pare dubioasă. Perii tactili prezenţi pe tegumentul buzelor
îi ajută să exploreze suprafeţele diferitelor obiecte.
Caii adulţi se familiarizează repede cu o anumită configuraţie a mediului lor de viaţă (adăpost,
padoc sau păşune), manifestând un ataşament evident faţă de standul propriu din adăpost sau pentru
o anumită zonă a păşunii.
1.13 Comportamentul ludic

Joaca mânjilor şi a tineretul cabalin este chiar elementul care stă la baza învăţării. Imitându-i
pe adulţi, ei îşi însuşesc comportamente care le vor permite să supravieţuiască, să identifice pericolele,
să-şi aleagă hrana, să găsească surse de apă, să descopere prezenţa unor pericole etc.
În aceste situaţii, jocul este un antrenament pentru viață, deoarece prin joacă, mânzul învaţă
să se bată, să-şi apere poziţia în cadrul grupului, să reacționeze în caz de pericol. Astfel, mânzul repetă
aceste tipare comportamentale într-un context în care ele nu au consecințe reale.
Mânjii se joacă executând sărituri şi mişcări rapide de evitare, cabrează şi mimează lovituri
cu copitele membrelor anterioare şi posterioare (figura 1.28).
Odată cu înaintarea în vârstă, mânjii formează grupuri de diferite dimensiuni, jucându-se
împreună. Ei aleargă în grup, se igienizează reciproc prin lins, exersează în joacă elemente ale
comportamentului agonistic (însă fără intenţii agresive).
Figura 1.28 - Comportamentul Figura 1.29 - Comportamentul

ludic la mânji ludic la cabalinele adulte
(https://s-media-cache-ak0.pinimg.com/jpg) (https://encrypted-tbn3.gstatic.com)
În general, la cabalinele adulte, manifestările comportamentului ludic se exteriorizează - doar

atunci când animalele se simt în siguranţă, într-un loc familiar și se traduc prin alergare în grup,
alături de congeneri sau în mod individual.
Deseori, execută și salturi dezordonate sau mimează elemente ce amintesc de comportamentul
agresiv (figura 1.29). Comportamentul ludic se întâlneşte şi la iepele-mame care se joacă cu mânjii
lor, alergând împreună.
22
Bibliografie selectivă
1. Anderson, M.K., Friend, T.H., Evans, J.W., Bushong, D.M. (1999). Behavioral assessment of
horses in therapeutic riding program. Appl Anim. Behav. Sci., 63, 11–24.
2. Arrazola, A. & Merkies, K. (2020). Effect of Human Attachment Style on Horse Behaviour
and Physiology during Equine-Assisted Activities—A Pilot Study. Animals. 10, 1156.
3. Brubaker, L. & Udell, M.A.R. (2016). Cognition and learning in horses (Equus caballus):
What we know and why we should ask more. Behav. Process., 126, 121–131.
4. Codreanu, I. (2022). Tratat de Etologie și Etopatologie Veterinară. Bucharest, RO: Printech
Publishing House.
5. Codreanu, I. (2016). Etologie. Comportamentul animalelor domestice, Bucharest, RO:
Printech Publishing House.
6. Hauge, H. et al. (2013). Equine-Assisted Activities for Adolescents: Ethogram-based behavio-
ral analysis of persistence during horse-related tasks and communication patterns with the
horse. Hum.-Anim. Interact., 1, 57–81.
7. Lansade, L., Pichard, G., Leconte, M. (2008). Sensory sensitivities: Components of a horse’s
temperament dimension. Appl. Anim. Behav. Sci., 114, 534–553.
8. Malamed, R.,at al. (2010). Retrospective evaluation of crib-biting and windsucking
behaviours and owner-perceived behavioural traits as risk factors for colic in horses. Equine
Vet. J. 42(8), 686-692.
9. Maurstad, A. et al. (2013). Co-being and intra-action in horse-human relationships: A multi-
species ethnography of be(com)ing human and be(com)ing horse Soc. Anthropol. 21.
10. Proops, L. & McComb, K. (2012). Cross-modal individual recognition in domestic horses
(Equus caballus) extends to familiar humans. Proc. R. Soc. B Biol. Sci., 279, 3131–3138
11. Smith, A.V., Proops, L., Grounds, K., Wathan, J., McComb, K. (2016). Functionally relevant
responses to human facial expressions of emotion in the domestic horse (Equus caballus).
Biol. Lett., 12, 907
23
Capitolul 2
IDENTIFICAREA ȘI ÎNREGISTRAREA ECVINELOR
Dana Tăpăloagă
2.1. Identificarea ecvinelor
Identificarea, individualizarea și înregistrarea animalelor de fermă sunt stabilite în România

prin acte normative, iar în UE prin Directive şi Reglementări elaborate prin codecizii sau consultări
ale organelor legislative (Parlamentul European şi Consiliul de Miniştri al UE), după prealabile
negocieri cu alte organisme ale Uniunii Europene (Comisia Europeană, Comitetul Veterinar
Permanent etc.). Rațiunile identificării animalelor sunt de ordin sanitar, economic şi de control sanitar
veterinar. Practic, individualizarea sau marcarea sunt mijloacele care permit controlul şi susțin
măsurile de interdicție a contactului dintre un animal bolnav şi altul sănătos. Înregistrarea permite
recunoașterea prin reconstituire a ansamblului de animale, eventual contaminate, de un animal
diagnosticat bolnav în timpul vieţii sau la sacrificare. Din punct de vedere economic, identificarea şi
înregistrarea permit gestiunea primelor atribuite crescătorilor în funcţie de dimensiunea şeptelului. În
ceea ce privește controlul sanitar veterinar, identificarea şi înregistrarea permit obţinerea unor garanţii
asupra produselor de origine animală.
Identificarea reprezintă acțiunea de stabilire a identității cailor pe baza:
1. mărcii acordate fiecărui individ cu ocazia individualizării;
2. vârstei;
3. culorilor și particularităților de culoare sau semnelor morfologice distincte (examenul
exteriorului);
4. dimensiunilor (de exemplu, talia ) și masei corporale.
Conform prevederilor legislative regăsite în cadrul Regulamentelor Europene, ecvinele existente
la nivelul statelor membre, trebuie identificate prin intermediul unui document (pașaport) completat
într-o anumită perioadă de timp după momentul fătării și în orice situație care implică părăsirea
permanentă a exploatației de origine.
Toate cabalinele din cadrul Uniunii Europene trebuie să fie însoțite de un document de identificare
pe perioada mișcărilor, fie ele la pas sau cu ajutorul mijloacelor de transport. Pașaportul se
completează pentru toată viața animalului. În cazul decesului sau al pierderii animalului, proprietarul
trebuie să predea respectivul document către instituția emitentă în termen de 30 zile de la eveniment.
Sistemul de identificare pentru ecvine include umătoarele elemente:
• Un document de identificare unic valabil pentru toată viața animalului (ce include o descriere
generală și o diagramă)
• metodă pentru a asigura legatura irevocabilă dintre documentul de identificare și animal
(transponder, metode alternative precum profilul ADN și recunoaștere retiniană)
• Menținerea unei baze de date de către instituțiile emitente ale documentelor de identificare, unde
sunt înregistrate cu ajutorul unui număr unic de identificare, toate detaliile legate de animalul
căruia i-a fost eliberat respectivul document, în urma realizării unei cereri de către proprietar
• bază de date centrală.
Legislație
Norme de bază: Directiva CE 156/2009 și Directiva CEE 90/427 pentru înregistrarea cabalinelor
Metode de identificare pentru evine: Regulamentul CE 504/2008 și Regulamentul UE 262/2015
Documentul de identificare (Pașaport): Decizia EEC 93/623 pentru ecvinele înregistrate. Decizia CE
68/2000 pentru evinele destinate reproducției și producțiilor
Documentul de tratament medicamentos pentru ecvinele destinate reproducției și producțiilor:
Decizia CE 68/2000.
24
2.1.1. Individualizarea (marcarea) ecvinelor
Individualizarea permite deosebirea unui cal de alţi cai de aceeaşi rasă, vârstă, sex, culoare a
părului şi reprezintă operaţiunea obligatorie pentru toate activităţile zootehnice (furajarea raţională şi
diferenţiată a cailor, selecţia artificială, dirijarea împerecherilor, reproducţie) şi pentru realizarea
acţiunilor sanitar-veterinare.
Individualizarea presupune aplicarea pe corpul cailor a unor semne care alcătuiesc marca, de aici şi
denumirea de marcare atribuită acestei operaţiuni. Marca (numărul matricol) acordată unui cal la
vârsta de mânz, se menţine pe tot parcursul vieţii animalului. Caii primesc şi un nume, care împreună
cu numărul matricol se înregistrează în evidenţele zootehnice ale hergheliei.
Marcarea temporară
Se folosește în cazul vânzării/cumpărării cailor în târguri sau participării la expoziţii şi concursuri.
Este simplă, ieftină, expeditivă şi include trei variante:
1. Aplicarea unui medalion din plumb la nivelul chişiţei unui membru anterior, cu ajutorul unei sfori.
2. Legarea unui medalion, unei plăci sau rondele de gâtul, coada sau moţul calului. Pe aceste obiecte
realizate din plastic, aluminiu, placaj etc. se inscripţionează semnele dorite, menite să ajute la
identificarea cailor. Acest procedeu prezintă dezavantajul că mărcile acordate pot fi pierdute şi
înlocuite (falsificate) cu uşurinţă.(fig.2.1)
3. Marcarea la nivelul cutiei de corn constă în aplicarea cu fierul-danga, a unor cifre sau litere, în
mijlocul frunţii copitei, la distanţa de 2,0-2,5 cm de coroană. În prealabil, calul este abordat şi
contenţionat prin ridicarea din sprijin a membrului anterior opus celui pe care se aplică dangaua,
fierul-danga se înroşeşte în foc, apoi este aplicat uniform şi perpendicular pe partea anterioară a
peretelui copitei (fig.2.2). Prezintă dezavantajul că, în cazul murdăririi copitei, citirea însemnului
acordat este anevoioasă. Deoarece copita creşte continuu, operaţiunea trebuie repetată de mai multe
ori pe parcursul vieţii animalului, la intervale de circa 1-2 ani.
Figura 2.1- Marcare temporară Figura 2.2 - Marcare la Figura 2.3 – Microchipare
– medalion nivelul cutiei de corn https://thehorse.com
https://www.nzequestrian.org.nz/ https://netposse.com/article
Marcarea definitivă (permanentă)

Este recomandată pentru toți caii, mai ales pentru caii de reproducere.
Marcarea cailor prin microcipare - reprezintă o metodă de individualizare modernă, sigură, rapidă,
nedureroasă, nu afectează starea de sănătate a animalului (dacă microcipul este implantat corect),
permite citirea cu uşurinţă a codului propriu fiecărui microcip şi conferă protecţie animalului în cazul
pierderii sau furtului.(fig.2.3.)
Transponderul se aplica prin intermediul unui ac, la nivelul ligamentului nucal. Dimensiunea
microcipului este similară cu cea a unui bob de orez și conține un număr unic de identificare, emițând
unde radio de joasă frecvență ce sunt interceptate de către un cititor.
25
Din punct de vedere al stresului resimtit de către animal, durerea generată este similară cu cea a
administrării unui vaccin, fiind o metodă simplă și rapidă. De asemenea, informațiile cu privire la
identificare sunt nealterabile și specifice fiecărui animal în parte.
Principalul dezavantaj al acestei metode este reprezentat de vizibilitatea scăzută a acestuia comparativ
cu alte metode.
Identificarea pe baza irisului este o tehnologie bazată pe aceeași tehnică identificată la oameni în
anul 1994. Prin utilizarea matematicilor complexe se realizează codul irisului prin demodularea
aspectului (a structurii geometrice) acestuia. Avantajul aplicării acestei metode este reprezentat de
faptul că utilizarea unei camere digitale pentru preluarea imaginilor este rapidă și non invazivă.
Identificarea retiniană – se bazează pe modelul vascular identificat la nivel retinian și înregistrarea
acestuia prin intermediul unui algoritm. Avantajele în ceea ce privește aplicarea acestei metode sunt
reprezentate de faptul că utilizarea unei camera digitale pentru preluarea imaginilor este rapidă și non
invazivă. În plus, este posibilă includerea unei metode de localizare GPS, ce permite encripția
automata a datei, orei și locației fotografiei preluate.
Grupa sanguină și profilul ADN – Deși metodele de marcare precum tatuajul sau criomarcarea sunt
utile pentru individualizarea cailor, determinarea grupei sanguine și determinarea profilului ADN
sunt mult mai utile.
Pentru ecvine, există 7 grupe sanguine și 10 markeri biochimici care sunt testați pentru 40 de factori
diferiți. Rezultatul oferă informații detaliate și specifice legate de fiecare animal și identificarea
acestuia.
Determinarea profilului ADN este realizată pentru obținerea genotipurilor și pentru testarea
paternității. Pentru testarea standard se utilizează un panel cu 13 markeri. ADN-ul se poate recolta de
la nivelul bulbilor piloși, sânge sau alte țesuturi.
Figura 2.4 – Criomarcare Figura 2.5 –Tatuare Figura 2.6 – Dangalizare

https://en.wikipedia.org/wiki/Freeze https://upload.wikimedia.o https://upload.wikimedia.org/
_brand rg/wikipedia wikipedia
Marcarea cailor prin dangalizare (înfierare)- este procedeul folosit pentru caii de reproducere din
herghelii, armăsarii pepinieri şi mânjii rezultaţi din monta iepelor cu armăsari autorizaţi (din
depozitele de armăsari). Realizat din oţel, fierul- danga are lungimea de 30-40 cm, este prevăzut la o
extremitate cu un mâner din lemn, continuat cu o tijă metalică, la capătul căreia este fixată dangaua
propriu-zisă, reprezentând litere, cifre sau semne convenţionale. .(fig.2.6.)
Marcarea cailor prin dangalizare, presupune parcurgerea cronologică a următoarelor etape: contenţia
mânzului; tunderea părului din locul unde se aplică dangaua; încălzirea dangalei în foc până la înroşire
(8000C) şi aplicarea ei pe o scândură pentru a verifica dacă semnele sunt corecte; aplicarea dangalei
pe tegument şi apăsarea uniformă, suficient de tare pentru provocarea unei arsuri de gradul 2 sau 3,
care să distrugă bulbii piloşi; ungerea pielii cu unguent antiseptic, care reduce congestia şi grăbeşte
vindecarea. Dangalizarea este o metodă sigură, ieftină, rapidă, dar dureroasă pentru animal.
26
În herghelii, marcarea mânjilor prin dangalizare este realizată o dată cu înţărcarea, la vârsta de 6 luni
(± 1-2 săptămâni pentru a nu se suprapune stresul datorat individualizării cu cel al înţărcării). Marca
este aplicată în zona şeii, în locul de intersecţie a liniei orizontale trasată la 3 cm sub linia spinării,
paralel cu aceasta, cu verticala imaginară coborâtă înapoia unghiului posterior al cartilajului
suprascapular.
Marca (Numărul matricol) are următoarele componente:
a. Semnul de tată (iniţiala tatălui) – este reprezentat de litere, litere şi cifre sau, acordate diferit în
funcţie de rasă (varietate), astfel:
• la rasele grele şi semigrele, la Pur Sânge Englezesc şi Trăpaşi, pe partea dreaptă a corpului la
nivelul şeii, se dangalizează prima literă a numelui tatălui, însoţită de prima consoană (de exemplu,
Decebal - Dc). Dacă numele tatălui este format din două cuvinte, se aplică iniţialele acelor cuvinte
(de exemplu, Great-Protector – GP).
• la rasele Huţul, Arab, Lipiţan, la varietăţile Gidran şi Furioso North-Star, pe partea stângă a
trunchiului, la nivelul şeii, se dangalizează iniţiala liniei din care face parte armăsarul, urmată de
numărul de pepinier (numărul de ordine) al acestuia, reprezentat de cifre arabe (de exemplu, pentru
Huţul, linia Pietrosul, al 5-lea armăsar pepinier – P5). Dacă sunt mai multe herghelii în care se
crește aceeaşi rasă, se utilizează o singură serie de numere de ordine pentru toţi armăsarii pepinieri
ai rasei respective.
b. Semnul de mamă – este reprezentat de semne convenţionale corespunzătoare fiecărei linii la
Huţul, Lipiţan, Arab şi de semne unice, la Gidran, Furioso North- Star, Nonius. Semnul de mamă se
aplică pe aceeaşi parte cu iniţiala tatălui. Nu primesc semn de mamă rasele Pur Sânge Englezesc şi
Trăpaşi.
c. Semnul (marca) hergheliei – este reprezentat frecvent de iniţiala/inițialele numelui hergheliei (de
exemplu, Lucina – L, Dor Mărunt - DM) sau de primele două litere ale numelui hergheliei în care s-
a născut mânzul. Dacă iniţialele sunt identice, diferenţierea lor se realizează prin caracterul diferit al
literelor dangalizate. În cazul hergheliei Sâmbăta de Jos, se aplică iniţiala F de la Făgăraş, unde este
amplasată unitatea. La rasele Arab, Pur Sânge Englezesc şi Trăpaşi, semnul hergheliei se aplică pe
partea stângă a trunchiului la locul şeii, iar la celelalte rase şi varietăţi pe partea dreaptă.
d. Semnul (numărul) de mânz – reprezentat prin cifre arabe, indică numărul de ordine al fiecărui
produs descendent din acelaşi armăsar pepinier. Acest număr este aplicat pe aceeaşi parte cu semnul
hergheliei, înaintea acestuia. De exemplu, pentru un mânz Arab, născut în herghelia Mangalia, al 4-
lea produs din linia Hadban, se aplică 4M, pe partea stângă a trunchiului, la locul şeii.
Pe lângă aceste simboluri aplicate tuturor mânjilor de rasă, iepele reţinute la reproducţie pentru
înlocuirea femelelor reformate, primesc şi un număr de iapă, acordat în serie proprie pentru fiecare
herghelie, număr care serveşte la identificarea iepelor în cadrul hergheliei respective (nu în cadrul
rasei). Se dangalizează cifre arabe, pe partea stângă a gâtului. Armăsarii admişi la reproducere în
herghelii şi în depozite, nu primesc alt număr, ei îşi păstrează marca acordată la vârsta de mânz.
Caii de serviciu utilizaţi la diferite activităţi (tracţiune, portsamar etc.) în unităţile zootehnice,
agricole şi în exploataţiile de tip familial, pot fi dangalizaţi pe coapsă sau pe partea dreaptă a gâtului
cu diferite semne (de exemplu, iniţiala numelui unităţii sau localităţii, anul naşterii calului, numărul
de inventar etc.), care să permită identificarea lor.
Marcarea cailor prin criomarcare - presupune folosirea aceloraşi dangale ca în cazul înfierării, cu
deosebirea că, dangalele sunt scufundate în azot lichid, care are temperatura de -1960C sau în gheață
carbonică. Metoda este simplă, ieftină, rapidă. .(fig.2.4.)
Marcarea cailor prin tatuare - implică aplicarea unor cifre, litere sau semne, pe buza inferioară a
calului. Calul este abordat, contenţionat, i se deschide gura, se şterge interiorul buzei inferioare cu o
cârpă înmuiată în apă şi apoi se dezinfectează. Cu ajutorul unor ace fixate pe două plăci metalice
montate într-un cleşte special se perforează pielea, apoi se freacă bine locul cu tuş, tuşul pătrunde în
orificii şi evidenţiază însemnele acordate. Această metodă este simplă, ieftină, rapidă, dar dureroasă
pentru cal, iar citirea însemnului aplicat este anevoioasă şi stresantă. .(fig.2.5.)
27
Tabel 2.1 - Marcarea prin dangalizare - sinteză
prima literă a
PSE, Trăpaș, pe partea Decebal
numelui tatălui, Dc
rase grele și dreaptă a locului Great
însoţită de prima GP
semigrele șeii Protector
consoană
semnul
de tată Huțul, Arab, iniţiala liniei din
Lipițan, care face parte
Pietrosul a
Furioso pe partea stângă armăsarul, urmată P5
5-a linie
North-Star, de numărul de
Gidran pepinier
Huțul, Arab,
pe partea stângă semne convenționale
Lipițan
Gidran,
semnul Furioso pe partea
semne unice
de mamă North- Star, dreaptă
masculi Nonius
și
Nu primesc PSE și Trăpași
femele
Arab, PSE, pe stânga inițiala numelui
în herghelii Mangalia M
Trăpaș locului șeii hergheliei
semnul Dor
hergheliei primele două litere DM
pe dreapta Mărunt
(marca) celelalte rase
locului șeii Sâmbăta
excepție F
de Jos
numărul de
ordine al
fiecărui
semnul produs pe aceeaşi parte cu semnul hergheliei,
cifre arabe 4
de mânz descendent înaintea acestuia
din acelaşi
armăsar
pepinier
iepele
serie proprie
reţinute
număr de pentru
la pe partea stângă a gâtului. cifre arabe 12
iapă fiecare
reprodu
herghelie
cţie
în herghelii
Armăsarii admişi la reproducer, nu primesc alt număr, ei îşi păstrează marca acordată la vârsta de
și depozite
mânz.
de armăsari
diferite semne
(iniţiala numelui
în unităţile
unităţii sau
de profil și pe coapsă sau pe partea dreaptă a
Caii de serviciu localităţii, anul
exploataţiile gâtului
naşterii calului,
familiale
numărul de inventar
etc)
28
2.1.2. Vârsta ecvinelor

Cea mai obiectivă metodă de apreciere a vârstei cabalinelor este reprezentată de preluarea
datelor din registrele de fermă, respectiv din pedigree. Dacă acestea lipsesc, sau este necesară
confirmarea acestora, se poate aprecia vârsta, subiectiv, pe baza dentiției.
Abordarea cailor pentru determinarea vârstei este precedată de culegerea informațiilor de la
proprietar sau îngrijitor, referitoare la tipul de sistem nervos, caracterul și temperamentul calului.
Examinatorul se apropie de animal, de regulă, pe partea stângă a corpului, în dreptul spetei, în
prealabil prevenindu-l prin rostirea numelui sau a cuvântului ”primește”. Calul este mângâiat pe spată,
pe gât, apoi este prins de pana căpăstrului. Permanent se analizează modul în care calul reacționează
(mișcarea urechilor, privirea, atitudinea etc.). Dacă este agitat, ciulește frecvent urechile și se
orientează cu crupa către examinator, semn că se pregătește să atace. În cazul în care calul nu se lasă
abordat, îngrijitorul ridică unul dintre membrele anterioare, iar dacă nici această acțiune nu are efect,
aplică iavașaua.
Contenția cailor – examinatorul prinde cu mâna stângă buza superioară, introduce perpendicular
degetul arătător și mijlociu al mâinii drepte în gura calului la nivelul barelor și împinge limba în partea
cealaltă. Depărtează cele două degete pentru a obliga animalul să deschidă gura, iar cu degetul mare
al aceleiași mâini trage de buza inferioară. Pentru a expune mai bine maxila și mandibula, se
eliberează mâna stângă și cu degetul mare și arătător se depărtează mai mult buzele. Pentru
examinarea suprafeței de frecare a incisivilor, examinatorul scoate limba din gura calului la nivelul
barelor, prinzând-o între degetele mijlociu, arătător și mare. Pentru examinarea dinților de pe maxilă,
examinatorul sprijină mâna pe regiunea barelor și degetul mare pe cerul gurii, astfel calul poate
deschide larg gura.
Particularităţile dentiţiei cailor
Dentiția cailor este heterodontă (dinții au rol diferit) și selenodontă (premolarii și molarii
prezintă creste semilunare care asigură valorificarea superioară a nutrețurilor vegetale). Din punct de
vedere morfologic, incisivul prezintă coroana (situată la suprafața gingiei), rădăcina (fixată în
alveola dentară) și coletul (gâtul), care intermediază trecerea de la coroană către rădăcină. Coroana
este turtită antero-posterior, iar rădăcina este comprimată în părțile laterale. Gradul de turtire este
moderat la nivelul coletului și din această cauză, gâtul este slab evidențiat. Incisivii cailor adulți au
forma unei piramide puțin curbată, cu vârful (corespunzător rădăcinii) în alveolă și partea liberă
(coroana) vizibilă deasupra gingiei . Coroana prezintă o față linguală concavă, o față labială convexă,
o margine superioară și două margini laterale. Structural, incisivul este alcătuit din dentină de
culoare mai închisă (gălbuie), acoperită de un strat de smalț, de culoare mai deschisă (albicioasă)
care are rol protector. În interiorul incisivului se diferențiază cornetul (conductul) dentar extern
căptușit cu smalț propriu (central) și conductul dentar intern.
Elementele (semnele) folosite pentru stabilirea vârstei cailor
a) Formula dentară – diferă în funcție de sexul animalului:

- la armăsar: incisivi 6/6, canini 2/2, premolari 6/6, molari 6/6 (40 dinți);
- la iapă: incisivi 6/6, canini 0/0, premolari 6/6, molari 6/6 (36 dinți).
Dinții de lup sunt cunoscuți ca fiind dinți premolari rudimentari la cai. De obicei, aceștia
erup la vârsta de 5-12 luni, dar nu continuă să crească așa cum fac restul dinților. S-a estimat că
aproximativ șaptezeci la sută dintre cai vor dezvolta dinți de lup. .(fig.2.7 și 2.8.)
Dezvoltarea dinților de lup nu este legată de sex, astfel că și femelele și masculii au aceeași
probabilitate de a-i dezvolta. Aceștia sunt poziționați chiar în fața primilor premolari. Se găsesc mai
frecvent în maxilarul superior, dar pot apărea în maxilarul inferior la unii cai. Uneori poate exista un
dinte de lup doar pe o parte și nu și pe cealaltă.
Majoritatea dinților de lup erup, dar unii pot rămâne ascunși - așa numiții dinți de lup "orbi". Aceștia
sunt adesea situați la doi-trei centimetri în fața primului premolar, mult mai aproape de locul în care
este poziționat de obicei zăbăluța.
29
Figura 2.7 - Dinte de lup-detaliu Figura 2.8 - Dinte de lup

https://www.vshb.co.nz/articles/equine https://www.vshb.co.nz/articles/equine
Pentru determinarea vârstei se ține cont de incisivi, deoarece examinarea celorlalți dinți este
anevoioasă, iar modificările care apar pe suprafața lor de frecare nu sunt semnificative.
b) Felul dentiției – dentiția se împarte în caducă (de lapte) și permanentă (definitivă) (fig.2.9 și
2.10).
Incisivii de lapte sunt mai mici, mai albi, nu prezintă silon median, au coletul mai bine evidențiat,
coroana pronunțat îndreptată antero-posterior ( tabla dentară este întotdeauna eliptică sau cel mult
ovală), mișuna mai puțin adâncă.
Incisivii permanenți sunt mai mari, au culoarea mai gălbuie, tabla dentară prezintă diferite forme,
mișuna este mai adâncă, iar pe fața externă a coroanei apare un silon median. Incisivii de pe maxilă
sunt mai mari decât cei prezenți pe mandibulă, lungimea lor este mai mare cu circa 4-10 mm (cleștii
superiori au lungimea de 28 mm, mijlocașii superiori 25-26 mm, iar lăturașii superior 18-20 mm.
Figura 2.9 - Dentiție de lapte Figura 2.10 - Dentiție permanentă

https://scholar.cu.edu.eg https://scholar.cu.edu.eg
c) Forma suprafeței de tocire a incisivilor

Prin secționarea transversală a incisivului la diferite niveluri pornind de la coroană către rădăcină,
forma secțiunii diferă: inițial apare forma eliptică, apoi cea ovală, rotundă, triunghiulară și, în cele
din urmă, forma biangulară. Prin urmare și tabla dentară va prezenta aceleași forme, în funcție de
vârsta cailor, și anume: eliptică (până la vârsta de circa 6 ani), ovală (între 6-8 ani), rotundă (9-12
ani), triunghiulară (13-17 ani), biangulară (peste 17 ani). .(fig.2.12 și fig.2.13.)
d) Mișuna – denumită și cornetul (conductul) dentar intern, este o adâncitură prezentă în substanța
incisivului (dentină), căptușită care formează smalțul central Mișuna este mai adâncă la incisivii
permanenți decât la incisivii caduci și este mai pronunțată la incisivii superiori față de cei inferiori
(12-15 mm versus 6-8 mm la incisivii permanenți). Odată cu uzura se micșorează din ce în ce
mai mult și în cele din urmă dispare. .(fig.2.11.)
30
Figura 2.11 - Secțiune prin Figura 2.12 - Secțiune prin incisiv Figura 2.13 - Forme ale
incisiv (Catrani, Gh., Curtov, la diferite vârste suprafeței de tocire
I, 1958) (Catrani, Gh., Curtov, I, 1958) (Catrani, Gh., Curtov, I, 1958)
e) Fundul de mișună (lăscaia) – reprezintă un rest de mișună, rămas pe suprafața de frecare a

coroanei atunci când incisivul este tocit. Și lăscaia prezintă smalțul central, iar în funcție de aspectul
suprafeței delimitate de acesta, se diferențiază mai multe forme ale fundului de mișună: eliptică,
ovală, trunghiulară mare, triunghiulară mică, rotundă și, în final, punctiformă Odată cu creșterea
gradului de uzură (de tocire) a incisivului, lăscaia se micșorează, își modifică forma și migrează din
ce în ce mai mult către partea posterioară a suprafeței de frecare a coroanei
f) Tocirea – semnifică dispariția mișunei de pe suprafața de frecare a incisivului și apariția
fundului de mișună (lăscaiei). .(fig.2.14.)
g) Nivelarea – reprezintă dispariția fundului de mișună de pe suprafața de frecare a incisivului.
.(fig.2.15.)
Figura 2.14- Tocire pe clești Figura 2.15 – Nivelare

https://www.aphis.usda.gov/animal_health/ https://www.aphis.usda.gov/animal_health/ve
vet_accreditation t_accreditation
h) Creșterea și tocirea incisivilor – sunt procese continue. Incisivii cresc cu circa 2-3 mm anual, se
tocesc tot cu aproximativ 2-3 mm și din această cauză, lungimea lor este relativ constantă pe
parcursul vieții cailor.
i) Dinte ajuns (pus la nivel) – reprezintă dintele complet dezvoltat, a cărui margine anterioară a
coroanei a ajuns la nivelul marginii anterioare a dinților învecinați.
j) Steaua dentară (semnul lui Girard) – rădăcina prezintă la vârf un orificiu prin care pătrund
vasele sangvine și nervii în conductul dentar intern. Când dintele este tocit, conductul intern ajunge
la suprafața de frecare, se umple cu dentină de neoformație și formează o pată inițial galbenă, apoi
brună, în fața fundului de mișună. Această pată reprezintă steaua dentară, care apare mai întâi pe
cleștii inferiori la vârsta de 6-7 ani, sub forma unei linii subțiri, plasată înaintea lăscaiei, de-alungul
marginii anterioare a coroanei. Odată cu înaintarea în vârstă, steaua dentară are culoare mai închisă
(brună), se scurtează, se lărgește și migrează din partea anterioară a suprafaței de frecare a coroanei,
către mijlocul acesteia.
31
Când incisivul este nivelat, steaua dentară este oval-rotunjită sau triunghiulară și ocupă chiar
mijlocul suprafeței de frecare a coroanei. (fig.2.13.)
k) Coada de rândunică – apare deoarece incisivii superiori sunt mai voluminoși, mai lungi şi mai
largi decât cei inferiori (lungimea mai mare cu circa 4-10 mm). Din această cauză, lăturașii
superiori nu se sprijină uniform pe toată suprafața lor de frecare pe cei inferiori și drept urmare,
se tocesc mai mult anterior și mai puțin posterior. Când calul are gura închisă, partea posterioară
mai puțin tocită a lăturașilor superiori, proemină înapoia lăturașilor inferiori. Această proeminență
reprezintă coada de rândunică . Coada de rândunică apare la vârsta de 7-8 ani, se menține până la 9
ani, dispare la 10 ani, reapare la 11 ani și dispare definitiv la 13 ani. (fig.2.17.)
l) Semnul lui Galvayne (brazda) – reprezintă o pată mică neagră, care apare pe silonul median
al lăturașilor superiori, la nivelul gingiei, la vârsta de 9-10 ani. Datorită creșterii continue a
incisivilor, odată cu înaintarea în vârstă a cailor, acest semn migrează și ajunge la mijlocul feței
externe a coroanei la vârsta de circa 15 ani și la marginea superioară a acesteia, la vârsta de
aproximativ 20 de ani (fig.2.16.).
m) Forma, lărgimea și incidența arcadelor dentare suprapuse – la caii tineri (6-9 ani), arcadele
dentare sunt largi, mult arcuite, iar suprapuse și privite din profil descriu un semicerc. Odată cu
trecerea anilor, maxila și mandibula se îngustează, își reduc arcuirea și prin suprapunere descriu
un unghi din ce în ce mai ascuțit .
Figura 2.16 - Semnul lui Galvayne la 15 ani Figura 2.17 - Coadă de rândunică la 8 ani
https://www.aphis.usda.gov/animal_health/vet https://www.aphis.usda.gov/animal_health/vet_
_accreditation accreditation
Perioadele de vârstă
Ținând cont de modificările care apar la nivelul dentiției pe parcursul vieții cailor, putem diferenția
următoarele perioade de vârstă:
a) Perioada dentiției de lapte – durează de la nașterea mânzului, până la vârsta de 2,5 ani.
Pentru stabilirea vârstei cailor în această etapă, se ține cont de erupția, tocirea, nivelarea
incisivilor caduci și de forma tablei dentare.
De regulă, la naștere mânzul nu prezintă dinți. Cleștii de lapte apar la 6-12 zile, mijlocașii
caduci apar la 30-40 de zile, iar la 2 luni sunt complet dezvoltați, lăturașii caduci apar la 6-7 luni și
sunt complet dezvoltați (puși la nivel) la 8-9 luni. Odată cu cleştii apar şi premolarii de lapte.
Procesul de tocire a cleștilor începe la 2 luni și se încheie la 10-12 luni. La 1,5 ani, cleștii sunt
nivelați, iar mijlocași sunt tociți. La 2 ani, mijlocași sunt nivelați și lăturașii sunt tociți, iar la 2,5
ani lăturașii sunt nivelați. Toți incisivii tociți prezintă fundul de mișună eliptic.
32
Figura 2.18 - 2 săptămâni Figura 2.19 - 6 săptămâni

https://www.aphis.usda.gov/animal_health/v https://www.aphis.usda.gov/animal_health/v
et_accreditation et_accreditation
Pe tot parcursul acestei perioade, pe toți incisivii caduci, tabla dentară este eliptică. La vârsta de
10-12 luni apare primul molar permanent, iar la 2 ani erupe al doilea molar permanent.
Figura 2.20 - 9 luni Figura 2.21 - 1 an

https://www.aphis.usda.gov/animal_health https://www.aphis.usda.gov/animal_health/vet_
/vet_accreditation accreditation
b) Perioada schimbării incisivilor de lapte cu cei permanenți și a tablei dentare eliptice –
durează de la vârsta de 2,5 ani până la 5 ani.
În această etapă, se ține cont de apariția incisivilor permanenți, punerea lor la nivel, de tabla
dentară și de procesul de tocire.
Cleștii permanenți erup la 2,5 ani și sunt complet dezvoltați la 3,0 ani. Mijlocașii permanenți
apar la 3,5 ani și ajung la nivel la 4,0 ani. Lăturașii permanenți apar la 4,5 ani și sunt complet
dezvoltați la vârsta de 5,0 ani. La vârsta de 5 ani calul are gura ”încheiată” (completă), iar tocirea
este începută pe toți incisivii, mai puțin pe lăturași.
Figura 2.22 - 2 ani Figura 2.23- 3 ani

https://www.aphis.usda.gov/animal_health https://www.aphis.usda.gov/animal_hea
/vet_accreditation lth/vet_accreditation
În această perioadă tabla dentară este eliptică, iar arcadele dentare sunt largi. Un indiciu suplimentar
în stabilirea vârstei în această etapă, este erupţia premolarilor permanenţi: primul premolar permanent
(anterior) apare la 2,5 ani, al doilea premolar permanent apare la 3 ani, iar al treilea premolar erupe
la 3,5 ani. De asemenea, la 4 ani apare al treilea molar permanent (posterior), iar la armăsari, la
vârsta de 4-5 ani erup caninii.
33
Figura 2.24 - 4 ani Figura 2.25 -5 ani

https://www.aphis.usda.gov/animal_health https://www.aphis.usda.gov/animal_hea
/vet_accreditation lth/vet_accreditation
c) Perioada tocirii incisivilor permanenți inferiori și apariției tablei dentare ovală – durează de
la 6 ani până la vârsta de 8 ani.
La vârsta de 6 ani: cleștii inferiori sunt tociți, au fundul de mișună eliptic și tabla dentară ovală;
pe mijlocașii și pe lăturașii inferiori tabla dentară este eliptică.
La 7 ani: mijlocașii inferiori sunt tociți, au fundul de mișună eliptic și tabla dentară ovală (se
menține și pe clești); pe lăturașii inferiori tabla dentară este eliptică.
Figura 2.26 - 6 ani Figura 2.27 -7 ani Figura 2.28 -8 ani

https://www.aphis.usda.gov/ani https://www.aphis.usda.gov/anima https://www.aphis.usda.gov/ani
mal_health/vet_accreditation l_health/vet_accreditation mal_health/vet_accreditation
La 8 ani: lăturașii inferiori sunt tociți, fundul de mișună este eliptic, iar tabla dentară pe ei este
ovală; pe lăturașii superiori este prezentă ˮcoada de rândunicăˮ.
În această perioadă arcadele dentare sunt largi şi mult arcuite. Odată cu tocirea, pe suprafața de
frecare a incisivilor inferiori se observă ˮsteaua dentarăˮ, sub forma unei linii înguste, situată în fața
fundului de mișună.
d) Perioada tocirii incisivilor permanenți superiori, a tablei dentare ovală pe aceștia și rotundă
pe incisivii inferiori - durează de la 9 ani până la vârsta de 12 ani.
La vârsta de 9 ani: cleștii superiori sunt tociți, fundul de mișună pe ei este eliptic, iar tabla dentară
ovală; pe lăturașii superiori este prezentă ˮcoada de rândunicăˮ; pe cleștii inferiori tabla dentară
este rotundă, fundul de mișună este triunghiular mare, iar ˮsteaua dentarăˮ este scurtă și largă,
situată către mijlocul suprafeței de tocire; arcadele dentare sunt largi și arcuite.
La 10 ani: mijlocașii superiori sunt tociți, au fundul de mișună eliptic și tabla dentară ovală; pe
cleștii inferiori tabla dentară este rotundă, fundul de mișună este triunghiular mic, ˮsteaua dentarăˮ
scurtă și largă; pe mijlocașii inferiori tabla dentară este rotundă, iar ˮsteaua dentarăˮ este scurtă și
largă; arcadele dentare își reduc arcuirea.
34

https://www.aphis.usda.gov/animal https://www.aphis.usda.gov/anima
_health/vet_accreditation l_health/vet_accreditation
La 11 ani: lăturașii superiori sunt tociți, prezintă fundul de mișună eliptic, tabla dentară ovală
și au ”coada de rândunică”; pe cleștii inferiori tabla dentară este rotundă, fundul de mișună este
rotund, iar ˮsteaua dentarăˮ este scurtă și largă; pe mijlocașii și pe lăturașii inferiori apare tabla
dentară rotundă și ˮsteaua dentarăˮ scurtă și largă; arcadele dentare își reduc arcuirea.
La 12 ani: pe lăturașii superiori persistă ”coada de rândunică”; pe toți incisivii inferiori tabla dentară
este rotundă; pe cleștii inferiori fundul de mișună este punctiform, plasat mult posterior pe suprafața
de frecare a coroanei; arcadele dentare suprapuse descriu un unghi care tinde spre ascuțit.

https://www.aphis.usda.gov/anim https://www.aphis.usda.gov/anim
al_health/vet_accreditation al_health/vet_accreditation
e) Perioada nivelării incisivilor permanenți inferiori și tablei dentare triunghiulară – durează

de la 13 ani până la vârsta de 17 ani.
La 13 ani: cleștii inferiori sunt nivelați, tabla dentară pe ei tinde spre forma triunghiulară, iar ˮsteaua
dentarăˮ este ovală, plasată în mijlocul suprafeței de frecare a coroanei; pe mijlocașii inferiori
fundul de mișună este punctiform, iar tabla dentară este rotundă; pe lăturașii inferiori tabla dentară
este rotundă.
La 14 ani: mijlocașii inferiori sunt nivelați, ˮsteaua dentarăˮ pe ei este ovală, t abla dentară tinde
spre triunghiulară și este triunghiulară pe cleștii inferiori; pe cleștii inferiori ˮsteaua dentarăˮ este
rotundă; pe lăturașii inferiori fundul de mișună este punctiform, iar tabla dentară este rotundă.
La 15 ani: lăturașii inferiori sunt nivelați, prezintă ˮsteaua dentarăˮ ovală, suprafața de tocire tinde
spre forma triunghiulară și este triunghiulară pe cleștii și pe mijlocașii inferiori; ˮsteaua dentarăˮ este
rotundă pe cleștii inferiori și pe mijlocașii inferiori; arcadele dentare se îngustează, își reduc arcuirea,
iar unghiul format prin suprapunere tinde spre ascuțit.
35
La 16 ani: cleștii superiori sunt nivelați, prezintă ˮsteaua dentarăˮ ovală și tabla dentară cu tendință
spre forma triunghiulară; ceilalți incisivi superiori sunt doar tociți și au suprafața de frecare rotundă;
arcadele dentare se îngustează, își reduc arcuirea, iar unghiul format prin suprapunere tinde spre
ascuțit.

https://www.aphis.usda.gov/animal_health https://www.aphis.usda.gov/animal_health/vet_
/vet_accreditation accreditation
La 17 ani: mijlocașii superiori sunt nivelați, prezintă ˮsteaua dentarăˮ ovală și tabla dentară spre
triunghiulară; pe cleștii superiori tabla dentară este triunghiulară și ˮsteaua dentarăˮ rotundă;
arcadele dentare îngustate, își reduc arcuirea, iar incidența lor este spre ascuțită.
Figura 2.35 - 15 ani Figura 2.36 - 16 ani

https://www.aphis.usda.gov/animal_hea https://www.aphis.usda.gov/animal_health/vet_
lth/vet_accreditation accreditation
f) Perioada continuării nivelării și a tablei dentare biangulară – peste 17 ani.

La 18 ani: lăturașii superiori sunt nivelați, ˮsteaua dentarăˮ pe ei este ovală, iar tabla dentară tinde
spre triunghiulară; pe cleștii inferiori tabla dentară este biangulară, iar ˮsteaua dentarăˮ este
triunghiulară.
36
Figura 2.37 - 17 ani Figura 2.38 - 18-2 ani

https://www.aphis.usda.gov/animal_health/vet https://www.aphis.usda.gov/animal_health/v
_accreditation et_accreditation
La 19 ani, respectiv 20 de ani, tabla dentară biangulară și ˮsteaua dentarăˮ triunghiulară apar și pe
mijlocașii, respectiv pe lăturașii inferiori.
La 21, 22, respectiv 23 de ani, tabla dentară biangulară este prezentă şi pe cleştii, pe mijlocaşii,
respectiv pe lăturaşii superiori.
Peste 18 ani, maxila și mandibula sunt înguste, slab arcuite, descriu un unghi pronunțat ascuțit,
determinând apariția ”ciocului de papagal”.
Tabel 2.2 - Aprecierea vârstei pe baza dentiției - sinteză
Perioada Criterii de determinare Datele sau intervalele de timp când au loc diferitele procese
Incisivii inferiori Incisivii superiori
Clești Mijlocași Lăturași Clești Mijlocași Lăturași
a erupția incisivilor de lapte 6-12 zile 30-40 zile 6-9 luni 6-12 zile 30-40 zile 6-9 luni
tocirea incisivilor de lapte 2-12 luni 1,5 ani 2 ani 2-12 luni 1,5 ani 2 ani
nivelarea incisivilor de lapte 1,5 ani 2 ani 2,5 ani 1,5 ani 2 ani 2,5 ani
apariția molarilor permanenți Primul molar la 12 luni, al doilea la 2 ani
b erupția incisivilor permanenți 2,5 ani 3,5 ani 4,5 ani 2,5 ani 3,5 ani 4,5 ani
punerea la nivel a incisivilor 3 ani 4 ani 5 ani 3 ani 4 ani 5 ani
erupția premolarilor permanenți 2,5, ani 3 ani 3,5 ani 2,5, ani 3 ani 3,5 ani
apariția molarilor permanenți Al treilea molar la 4 ani
erupția caninilor la armăsari 4-5 ani
gură încheiată 5 ani - toată dentiția permanentă este complet dezvoltată,
suprafețele de tocire sunt eliptice
c, d tocirea la jumătate a incisivilor 6 ani 7 ani 8 ani 9 ani 10 ani se observă
inferiori permanenți coada de
rândunică de
la 8 ani, se
tocesc la 11
ani
forma suprafeței de tocire ovală
nivelarea incisivilor permanenți 13 ani 14 ani 15 ani 16 ani 17 ani 18 ani
forma suprafeței de tocire triunghiulară

e,f 18 ani 19 ani 20 ani 21 ani 22 ani 23 ani
forma suprafeței de tocire biangulară
37
Anomaliile dentiţiei cailor
Anomaliile sunt reprezentat e de situații anormale, care creează dificultăți examinatorului

în stabilirea cu acuratețe a vârstei.
Se diferențiază anomalii: numerice, de apariție (erupție), de uzură (duritate), de incidență, de
structură, de lungime a arcadelor dentare, anomalii datorate ticului de sprijin și anomalii de natură
frauduloasă.
Se estimează că circa 15% dintre cai sunt afectați de aceste anomalii. Cele mai frecvente (8-10%)
sunt anomaliile de erupție și de uzură, urmate de cele numerice (3-4%), de anomaliile de incidență
și cele datorate ticului de sprijin (câte 3%). Cauzele apariției anomaliilor dentare pot fi genetice şi de
mediu.
a) Anomalii numerice – sunt reprezentate de pleiodonție (fig.2.40.), adică apariția unui numărmai
mare de dinți decât în mod normal și de oligodonție(fig.2.39.) (lipsesc unul sau mai mulți dinți). În
cazul pleiodonției întârzie tocirea și nivelarea incisivilor, iar oligodonția accelerează uzura
incisivilor.
Figura 2.39 - Oligodonție Figura 2.40 - Pleiodonție Figura 2.41- Întârziere a

(original) (Catrani, Gh., Curtov, I, 1958) schimbării incisivilor de lapte
https://www.aphis.usda.gov/ani
mal_health/vet_accreditation
b) Anomalii de apariție – se referă la erupția timpurie sau tardivă a dinților.

Apariția mai timpurie a dinților, este favorizată de precocitatea ridicată a animalelor, de condițiile
foarte bune de hrănire și de fătarea mânjilor în sezonul de primăvară. Este dificilă estimarea
corectă a vârstei în acest caz, deoarece semnele ajutătoare apar mai devreme decât în mod obișnuit.
Întârzierea erupției și schimbării dinților de lapte cu cei permanenți afectează stabilirea cu precizie
a vârstei, dar și masticația, și poate fi cauzată de tardivitate, alimentația defectuoasă a iepelor gestante
sau a mânjilor, fătarea mânjilor la sfârșitul verii sau toamna (fig.2.41.) În această situație, tocirea și
nivelarea incisivilor au loc mai târziu decât în mod normal.
De exemplu, la rasele grele care manifestă precocitate ridicată, schimbarea dinților de lapte cu cei
permanenți se realizează cu circa 4-5 luni mai devreme decât în mod frecvent, iar la iepele gestante
hrănite defectuos, procesul de schimbare (şi implicit de tocire şi nivelare) întârzie.
c) Anomalii de uzură (duritate) – dinții se pot toci mai încet sau mai repede decât în mod obișnuit,
datorită smalțului prea gros sau dentinei prea dure, respectiv smalțului prea subțire sau dentinei moi.
Știind că pe parcursul unui an incisivul se tocește cu circa 3 mm și crește tot cu circa 3 mm (lungimea
incisivului se menține constantă), pentru a stabili vârsta se procedează astfel: în primul caz, incisivul
tocindu-se mai lent, va avea o lungime mai mare decât în mod normal şi se adaugă un an la vârsta
indicată de suprafața de frecare a coroanei per 3 mm constatați în plus peste lungimea normală (18
mm la cleștii inferiori, 15 mm la mijlocașii inferiori, 13 mm la lăturașii inferiori); în al doilea caz,
incisivul tocindu-se mai repede, va avea o lungime mai mică decât în mod normal şi se va scădea
un an din vârsta indicată de tabla dentară a incisivului, pentru fiecare 3 mm găsiți sub lungimea
normală.
38
Poate să apară şi tocirea neuniformă, adică, dinţii de pe o parte a mandibulei şi maxilei sunt mai uzaţi
(mai scurţi) decât cei de pe partea opusă, din cauza unor afecţiuni sau neregularităţi ale molarilor de
pe o parte (masticaţia se realizează pe partea arcadzzelor dentare unde dinţii sunt normali). În acest
caz, se face media vârstei indicată de cele două jumătăţi ale arcadelor dentare (fig.2.42.).
d) Anomalii de incidență – la caii bătrâni, din cauza alungirii incisivilor şi reducerii gradului de
arcuire a arcadelor dentare, maxila depășește anterior mandibula și astfel, cleștii și mijlocașii
superiori se tocesc mai mult pe partea posterioară a suprafeței de frecare, iar partea anterioară mai
puțin tocită, proemină în fața incisivilor inferiori. Această anomalie este denumită ”cioc de papagal”
(fig.2.43.).
Figura 2.42 - Tocire Figura 2.43 - Figura 2.44 - Brevignatism și

accentuată a incisivilor Cioc de papagal Prognatism superior
superiori (Catrani, Gh., Curtov, I, 1958) (Catrani, Gh., Curtov, I, 1958)
www.texasequinedentist.com/
e) Anomalii de structură – uneori mișuna este mai adâncă decât în mod normal (mișună de
porc) (mai ales pe lăturașii inferiori și pe incisivii superiori și persistă o perioadă mai îndelungată
(întârzie tocirea și nivelarea). Alteori, mișuna este prea puțin adâncă (mișună superficială), iar tocirea
și ulterior nivelarea au loc prea devreme.Pot să apară fisuri în partea posterioară a cornetului dentar
extern (mai frecvent pe lăturași) și astfel, mișuna comunică cu fața posterioară a incisivului, ceea ce
determină tocirea și nivelarea timpurie.
f) Anomalii cauzate de lungimea arcadelor dentare – sunt reprezentate de prognatism (maxilarul
este mai lung decât mandibula) și de brevignatism (maxilarul mai scurt decât mandibula) (fig.2.44.).
În cazul prognatismului calul prezintă ”mușcătura de crap”, iar în cazul brevignatismului apare
”mușcătura de știucă”. Ambele anomalii creează dificultăți animalului în consumarea hranei și
îngreunează stabilirea vârstei, deoarece contactul și frecarea incisivilor superiori pe cei inferiori nu
se realizează uniform pe toți incisivii și pe toată tabla dentară.
g) Anomalii datorate ticului de sprijin (fig.2.47.) – apar la caii care obișnuiesc să sprijine sau să-
și frece incisivii de iesle sau de pana căpăstrului, ceea ce determină uzura piezișă a cleștilor pe partea
anterioară a coroanei, tocire care înaintează mult sau chiar ajunge până la mişună. Uneori sprijinul se
realizează pe mijlocași și pe lăturași și astfel apare tocirea lor pe fața labială. Este dificilă estimarea
vârstei cailor în aceste situații.
Figura 2.45 – Brevignatism Figura 2.46 – Prognatism Figura 2.47 - Tic de sprijin
https://scholar.cu.edu.eg https://www.aphis.usda.gov/a https://scholar.cu.edu.eg
nimal_health/vet_accreditati
on
39
h) Anomalii de natură frauduloasă – în cazul cailor bătrâni, sunt practicate diferite manopere,
menite să ”întinerească” animalul. Se realizează mișuna falsă, prin aplicarea și apăsarea unui fier
înroșit în foc, pe suprafața de frecare a coroanei. Comparativ cu mișuna naturală, mișuna falsă nu
prezintă însă stratul de smalț central.
O altă posibilitate este aceea de a pili lăturașii superiori pentru a îndepărta coada de rândunică sau
de a pili sau tăia incisivii prea lungi.
2.1.3. Exteriorul ecvinelor
Examenul exteriorului este un criteriu fundamental pentru monitorizarea procesului de
creştere, pentru recunoaşterea raselor, tipurilor morfologice, tipurilor de conformaţie - constituţie
corporală şi aptitudinilor productive ale cailor, defectelor de conformaţie şi de aplomb. Rezultatele
examenului exteriorului reflectă valoarea zootehnică şi economică a cailor, care variază în funcţie de
rasă, categoria de vârstă şi de sex, condiţia animalului, capacitatea productivă şi valoarea ascendenţei.
Pentru a putea identifica animalele și completa documentele de identificare este necesară cunoașterea
culorilor și a defectelor de aplomb.
2.1.3.1.Culorile ecvinelor
Spre deosebire de alte specii de animale de fermă, la cai, culoarea părului nu constituie
caracter de rasă (cu unele excepţii), dar fiecare rasă prezintă anumite culori, care contribuie la
stabilirea apartenenței de rasă.
Prin urmare, culoarea părului cailor constituie criteriu de recunoaștere a raselor, varietăților de culoare
și indivizilor unei populații de cai, oferind totodată indicii privind rezistența, vigoarea și
temperamentul acestora.
În general, caii care au părul închis la culoare sunt energici, au rezistență organică și vitalitate mare,
comparativ cu caii care prezintă culori deschise (mai ales cei albi), care manifestă vioiciune
pronunțată, dar de regulă, au rezistență și vitalitate mai scăzute.
Părul cailor cuprinde părul de acoperire reprezentat de fire mai scurte, mai fine și mai dese,
netede, prezente pe majoritatea regiunilor corporale și părul de protecție, constituit din fire mai
lungi, mai groase și mai rare, care formează coama, coada, moţul şi la unele rase şi fanioanele (situate
la nivelul buletului). La aceste două categorii de păr, se adaugă fire de păr lungi și rare, care au rol
tactil și sunt amplasate în jurul gurii și nărilor. Iarna, la caii care trăiesc în regiunile reci, apar fire de
păr scurte şi fine care formează puful. Părul de acoperire se schimbă anual prin năpârlire, care are
loc primăvara-vara. Părul care formează coama şi coada nu năpârleşte.
Schema de bază a geneticii culorii robei ecvideelor a fost în mare parte rezolvată, iar pentru
unele culori au fost dezvoltate teste ADN pentru a determina probabilitatea ca un cal să aibă urmași
de o anumită culoare. Discuțiile, cercetările și chiar controversele continuă cu privire la unele detalii,
în special cele care privesc modelele de pete, nuanțele secundare de culoare și marcajele sau
particularitățile de culoare. Ca și la alte mamifere, melanocitele calului pot produce două culori de
pigment, eumelanina - neagră și feomelanina - galbenă. Acestea se combină pentru a produce culorile
de bază ale calului, printre care se numără negru, murg și roib (numit și sorrel, roșu sau alezan). Cele
două gene responsabile pentru aceste trei culori de bază se găsesc la Locusul E (Extension) și Locusul
A (Agouti).
Locusul E se ocupă în principal de producția de pigment negru. Atunci când Locusul E este
mutant și nefuncțional (e/e), pigmentul negru nu poate fi produs, ci predomină pigmentul galben și
rezultă un cal roib (roșu sau alezan). Aceeași genetică recesivă la câini este cea care va da culoarea
roșie a blănii setterului irlandez.
Locusul A (Agouti) se ocupă în principal de producerea pigmentului galben. Atunci când
Locusul A este mutant și nefuncțional (a/a), pigmentul galben nu poate fi produs. De această dată,
pigmentul negru predomină și rezultă un cal negru.
40
Aceasta este aceeași genetică recesivă care se întâlnește la pisicile negre, la iepurii negri și la
unii câini negri (dar nu toți).
Atunci când atât Locusul A, cât și Locusul E sunt funcționale (adică A/-, E/-), se poate produce
atât pigment galben, cât și pigment negru. În această situație, calul are o colorație de murg, cu un
corp maro-roșcat și picioare, coamă și coadă de culoare închisă (neagră).
Culorile cailor se pot clasifica în funcție de diferite criterii, cel mai uzual în România, bazat
pe aprecierea părului de protecție și a celui de acoperire fiind următorul: culori simple (părul de
acoperire și cel de protecție prezintă același pigment) și culori compuse (părul de acoperire prezintă
un pigment diferit de cel al părului de protecție sau în părul de acoperire și în cel de protecție sunt
amestecate fire de păr de culori diferite sau pe fondul de o anumită culoare apar pete/dungi de altă
culoare).
Culorile simple
Culoarea neagră – constituie una dintre culorile frecvente ale cailor (Pur Sânge Englezesc, Trăpași,
Arab, Nonius, Huțul, Lipiţan etc.) şi constă în prezența pigmentului negru atât în părul de acoperire,
cât și în cel de protecție (fig.2.48.). La naștere, mânjii au culoarea cenușie și după prima năpârlire, la
vârsta de circa 4-5 luni, roba devine neagră.În cadrul culorii negre se diferențiază multe nuanțe:
- negru-lucios (pana corbului), când luciul este intens, relativ uniform pe toată suprafaţa corpului şi
denotă igienă corporală și stare bună de întreținere a animalului;
- negru-moarat, prezintă luciu neuniform, doar pe unele regiuni corporale; negru-mat (fără luciu),
indică stare de întreținere precară;
- negru-degradat (de vară), prezintă firele de păr decolorate către vârf, cu tentă cenuşie sau ruginie,
datorită acțiunii degradante a razelor solare (redevine neagră după 1-2 luni de stabulaţie).
Culoarea roibă – des întâlnită, prezintă pigmentul brun-roșcat în părul de acoperire și în cel de
protecție, dar coama și coada prezintă de regulă, o nuanță mai deschisă (fig.2.49.). Această culoare
apare întotdeauna la Gidran și frecvent la Arab, Pur Sânge Englezesc, Trăpașul Românesc, Huțul etc.
Nuanțele culorii roibe: castanie, cărămizie, aurie, cafenie, ciocolatie.
Culoarea albă (bălană) – prezintă fire albe și în părul de acoperire și în cel de protecție, iar pielea,
irisul şi copitele, de regulă, sunt pigmentate (fenomen denumit leucism). Această culoare derivă din
culoarea sură (vânătă), depigmentarea totală a firelor de păr negre având loc după vârsta de 7-8 ani
sau chiar mai târziu. Mânjii albi încă de la naștere apar foarte rar. De regulă, la naștere mânjii prezintă
culoarea neagră-cenușie înspicată, după prima năpârlire (la vârsta de 4-5 luni) perii albi se îndesesc,
iar cei pigmentaţi se răresc, culoarea devine sură nuanța închisă, apoi, la năpârlirile ulterioare care au
loc în fiecare primăvară, perii pigmentaţi se deschid din ce în ce mai mult la culoare şi, în cele din
urmă devin albi. Culoarea albă apare în special la rasele Trăpaș Orlov, Arab, Lipițan etc.
Caii albinotici prezintă încă de la naștere culoarea albă a părului, iar irisul, pielea, mucoasele și
copitele sunt depigmentate (spre roz). Aceşti cai nu sunt doriți, deoarece prezintă debilitate
constituţională, manifestată prin rezistență organică redusă și predispoziție ridicată la boli, realizează
indici de reproducție inferiori (fecunditate scăzută sau chiar sterilitate), au capacitate energetică slabă
şi longevitate redusă. (fig.2.51, 2.52.)
Nuanțele culorii albe sunt reprezentate de:
- alb-lucios, care indică stare bună de întreținere și igienă corporală corespunzătoare;
- alb-porțelaniu, dorită, deoarece prezintă luciu intens și reflexe ;
- alb-mat (cretos), denotă stare proastă de întreținere a animalului;
- alb-gălbui (lăptos), mai puţin dorită, caracteristică cailor albinoizi, care au pielea şi copitele
pigmentate, iar irisul alb-sidefiu;
- alb- porţelaniu, când apar reflexe albăstrui date de culoare închisă a pielii;
- alb-rozaliu, apare la caii albinoşi/albinotici care au pielea nepigmentată (roz).
Culoarea izabelă (palomino) – presupune apariția pigmentului galben în părul de acoperire și în cel
de protecție (de regulă, nuanța este mai deschisă în părul de protecţie). Derivă din culoarea roibă
datorită prezenței unei gene de diluție. Culoarea izabelă apare mai rar la cabaline, dar întotdeauna la
rasa Palomino (fig.2.50.).
41
Poate prezenta nuanțe, cum ar fi: nisipie, galben ca paiul de cereale, galben-roșietică, căpriorie
(galben închis pe spinare și pe crupă, galben deschis pe coaste, flancuri, abdomen și pe fețele interne
ale membrelor).
Figura 2.48 – Negru Figura 2.49 – Roib Figura 2.50 – Palomino Figura 2.51 – Alb
http://www.uclouvai http://www.uclouvain.be/c http://www.uclouvain.b http://www.uclouvain.be/
n.be/cours-2013- ours-2013-lvet1280.html e/cours-2013- cours-2013-
lvet1280.html lvet1280.html lvet1280.html
Culorile compuse
În funcție de repartiția pigmenților pe suprafața corpului, aceste culori sunt clasificate în: zonale
(părul de acoperire prezintă o culoare, iar cel de protecție și de pe extremitățile membrelor altă
culoare), azonale (amestecul firelor de diferite culori, în părul de acoperire și în cel de protecție),
bălțate (pe fondul de o anumită culoare apar pete de altă culoare, după un anumit model), zebrate
sau tigrate şi pestrițe.
Culorile compuse zonale (regionale) – din această categorie fac parte culorile murgă, șargă și șoricie.
Culoarea murgă – este una dintre cele mai răspândite culori ale cailor, care prezintă pigmentul brun-
roșcat în părul de acoperire și negru în părul de protecție și de pe extremitățile membrelor (de regulă,
de la genunchi și jaret în jos), iar pielea, irisul şi copitele sunt pigmentate (fig.2.55.).
Culoarea murgă apare la Nonius, Pur Sânge Englezesc, Arab, Lipițan, Furioso North-Star, Trăpașul
American, Trăpașul Românesc, Calul de Sport Românesc.
În funcție de intensitatea pigmentului părului de acoperire se diferențiază nuanțele: castanie,
cărămizie, vișinie, cafenie, murg-buciu (părul de acoperire este brun-închis spre negru, iar pe cap,
flanc şi ie, părul este roșcat), căpriorie (brun-roșcat mai închis pe spinare și pe crupă, și mai deschis
pe coaste, flancuri, abdomen și pe fețele interne ale membrelor) etc.
Culoarea șargă – este rar întâlnită (de exemplu, la Shetland, la New Forest Pony) și prezintă părul
de acoperire galben, iar părul de protecție plus extremitățile membrelor sunt negre (fig.2.56.)Apar
nuanțele: nisipie, galben ca paiul, căpriorie (de regulă, la nuanţa căpriorie apare o dungă mai închisă
pe linia dorsală a trunchiului – semne primitive) etc.
Culoarea șoricie – se întâlnește rar (de exemplu, la Huțul). Părul de acoperire este cenușiu, iar cel
de protecție și de pe extremitățile membrelor este negru. Uneori, capul prezintă o nuanță mai închisă,
iar pe partea dorsală a trunchiului apare o dungă mai întunecată decât fondul.
De asemenea, vara, sub acțiunea razelor solare, se produce degradarea extremității firelor de păr, care
capătă tentă ruginie (dispare la sfârșitul sezonului cald) (fig.2.57.).
Culorile compuse azonale (amestecate) – se împart în binare (rezultate prin amestecul a doi
pigmenți) și trinare (trei pigmenți amestecați în diferite proporții).
Culorile compuse azonale binare: includ culorile sură și piersicie.
Culoarea sură (vânătă) – este o culoarea trecătoare, rezultată prin amestecul firelor de păr albe și
negre, atât în părul de acoperire, cât și în cel de protecție. La naștere, mânjii prezintă culoare închisă
(neagră-cenușie înspicată), după năpârlirea juvenilă apare culoarea vânătă-închisă, avansează
42
depigmentarea, părul devine vânăt-normal, apoi vânăt- deschis și, în final, dispare pigmentul negru
și rămâne culoarea albă uniformă. La unele exemplare, părul de pe cap prezintă nuanță mai închisă
decât cel de pe corp (ˮcap de maurˮ) (fig.2.53, fig. 2.54.).Culoarea sură este prezentă la numeroase
rase de cai, cum ar fi Trăpaș Orlov, Lipițan, Arab etc.
În funcție de ponderea de participare a celor doi pigmenți, se diferențiază nuanțele:
- sur-normal (circa 50% alb și 50% negru),
- sur-închis (predomină firele negre),
- sur-deschis (predomină firele albe).
Pot să apară și nuanțele sur-albăstrui sau sur-argintiu.
Figura 2.52 - Mânz cu Figura 2.53 – Vânăt Figura 2.54 - Vânăt cu cap de
sindrom overo letal http://www.uclouvain.be/cours- maur
https://www.successful-horse- 2013-lvet1280.html http://www.uclouvain.be/cours-
training-and-care.com/lethal- 2013-lvet1280.html
white-foal-syndrome.html
Culoarea piersicie – apare rar la cabaline, dar frecvent la rasele grele (Ardenez, Pinzgau etc.) și
semigrele (Semigreul Românesc). Această culoarea este rezultatul amestecului firelor de păr albe și
brun-roșcate, în părul de acoperire și în cel de protecție. De regulă, odată cu trecerea timpului, crește
ponderea firelor de păr albe, însă, fără să dispară în totalitate firele roșii (fig.2.58.).
Nuanțele acestei culori sunt: piersiciu-normal, piersiciu-deschis și piersiciu-închis.
Figura 2.55 – Murg Figura 2.56 - Șarg Figura 2.57 - Șoriciu

http://www.uclouvain.be/cours http://www.uclouvain.be/cours http://www.uclouvain.be/cours
-2013-lvet1280.html -2013-lvet1280.html -2013-lvet1280.html
Culorile compuse azonale trinare: culoarea dereşă.
Culoarea dereșă – rar întâlnită la majoritatea raselor, cu excepția raselor grele și semigrele. Această
culoare prezintă două variante:
- dereș azonal (amestecat), atunci când în părul de acoperire și în cel de protecție sunt amestecate fire
albe, brun-roșcate și negre;
- dereș zonal (regional), când părul de acoperire este compus din fire albe și brun-roșcate amestecate
în diferite proporții, iar părul de protecție este negru (fig.2.59.).
43
Nuanțele culorii dereşă sunt: dereş-normal (ponderea firelor albe, roşii şi negre este aproximativ
egală), dereș-închis (predomină firele negre) (fig.2.60.), dereș-deschis (predomină firele albe), dereş-
roşcat (predomină firele roşcate).
Figura 2.58 – Piersiciu Figura 2.59 - Dereș zonal Figura 2.60 - Dereș închis
http://www.uclouvain.be/cours http://www.uclouvain.be/cours http://www.uclouvain.be/cours
-2013-lvet1280.html -2013-lvet1280.html -2013-lvet1280.html
Culorile compuse bălțate (bălțăturile) – puţin apreciate, apar rar la caii cu dezvoltare corporală
normală (de exemplu, la Mustang, Pinto), dar frecvent la ponei. Pe fondul de o anumită culoare (alb,
negru etc.), apar pete de altă culoare, care au diferite forme și mărimi (fig.2.61.).
Culorile compuse zebrate (tigrate) – apar foarte rar la cai și presupun prezenţa unor dungi negre
sau brune, dispuse paralel între ele şi transversal pe lungimea corpului, pe fond galben, roșcat sau
brun. Dungile pot să apară numai pe extremităţile membrelor (uneori, la Huţul) (fig.2.63.).
Zebrăturile sunt caracteristice zebrei şi hibrizilor (zebroizilor) rezultaţi prin încrucişarea zebrei cu
calul sau cu asinul.
Culoarea pestriță (hermină/hermelină; leopard) – este foarte rar prezentă la cai (de exemplu, apare
la Appaloosa, Pinto, Pinzgau). Pe fondul de culoare deschisă (frecvent alb sau galben, sau chiar roșu)
apar pete mici negre sau brune, ovale, rotunjite, fusiforme sau neregulate (fig.2.62.).
Figura 2.61 - Bălțături Figura 2.62 – Leopard Figura 2.63 - Tigruri – la nivelul
http://www.uclouvain.be/cour http://www.uclouvain.be/co membrelor- semne primitive
s-2013-lvet1280.html urs-2013-lvet1280.html http://www.uclouvain.be/cours-
2013-lvet1280.html
Tabel 2.3 - culorile ecvinelor – sinteză
Păr de Păr de
Pigmentul acoperire protecție
negru negru
roșu roșu
simple
Culori galben galben
alb alb
compuse zonale binare murg roșu negru
44
șarg galben negru

șoriciu cenușiu negru
trinare dereș roșu și alb negru
piersiciu roșu și alb
binare
azonale vânăt (sur) negru și alb
trinare dereș negru și roșu și alb
bălțate alb cu negru, alb cu roșu
pestrițe Pete mici negre sau brune pe fond deschis
tigrate Dungi negre sau brune pe fond galben
Particularităţi de culoare ale cailor

Reprezintă abateri de la culorile prezentate anterior şi sunt reprezentate de pete, linii sau
zone colorate diferit de fondul pe care apar. Pot fi prezente pe cap, pe trunchi și/sau pe membre.
Împreună cu culorile propriu-zise, particularitățile de culoare contribuie la diferențierea cailor.
Particularităţi de culoare ale cailor prezente pe cap

Aceste particularităţi au diferite denumiri și localizări. Astfel, pe fondul de culoare închisă,
poate să apară particularitatea:
- înspicat - în mijlocul frunții apar câteva fire de păr albe.
- peri albi - în mijlocul frunții apare o înspicare mai deasă (fig.2.64.).
- țintă - pată albă cu diametrul până la 1 cm prezentă la nivelul frunții.
- steluță - pată albă cu diametrul de 1-2 cm prezentă pe frunte (fig.2.65.).
-stea- pată albă cu diametrul mai mare de 2 cm prezentă pe frunte, cu formă ovală, rotundă,
semilunară, pătrată, dreptunghiulară, triunghiulară, inelară, colțurată, chenăruită (în jurul petei albe
apare un chenar alcătuit din fire albe şi colorate amestecate) etc. (fig.2.66).
Figura 2.64 - Peri albi Figura 2.65 - Steluță Figura 2.66 – Stea
http://www.uclouvain.be/cour http://www.uclouvain.be/cour http://www.uclouvain.be/cours-
s-2013-lvet1280.html s-2013-lvet1280.html 2013-lvet1280.html
- brezătură subțire (linie) reprezentată de o dungă fină, cu lățimea sub 1 cm, continuă sau
discontinuă, prezentă pe profilul capului (fig.2.67.); îngustă, prezintă aceleași particularități cu linia,
dar lățimea este mai mare (1-2 cm); obișnuită, are lățimea egală cu cea a nasului (fig.2.68.); largă,
dunga albă coboară și pe părțile laterale ale nasului și chiar pe obraji;
- felinar (lanternă), este o brezătură largă care cuprinde și nările (fig.2.69.) (felinar dublu), numai
nara dreaptă (felinar drept) sau numai nara stângă (felinar stâng).
- strănut - pată albă de diferite forme şi mărimi situată între nări (fig.2.70.).
45
Figura 2.68- Brezătură

Figura 2.67 – Linie Figura 2.69 – Felinar
obișnuită
http://www.uclouvain.be/cours http://www.uclouvain.be/cours
http://www.uclouvain.be/cours
-2013-lvet1280.html -2013-lvet1280.html
-2013-lvet1280.html
- buză (e) albă (e) (de lapte) - una sau ambele buze sunt albe. Când ambele buze sunt albe
particularitatea mai este denumită gură de lapte (fig.2.71.).
- bot de broască - pete depigmentate de diferite mărimi, dispuse neregulat pe bot.
-nas de vulpe - apare la caii murgi, atunci când firele de păr de pe nas (deasupra nărilor) au
culoare roșietică, mai deschisă decât cele care acoperă restul capului (fig.2.72.).
- ochi ceacâri - unul sau ambii ochi au irisul depigmentat (sidefiu) total sau parțial.
- cap de maur - la caii suri, părul de pe cap este mai închis la culoare decât cel de pe restul corpului.
Figura 2.70 – Strănut Figura 2.71 - Gură de lapte Figura 2.72 - Nas de vulpe
http://www.uclouvain.be/cours- http://www.uclouvain.be/cours- http://www.uclouvain.be/c
2013-lvet1280.html 2013-lvet1280.html ours-2013-lvet1280.html
Particularităţi de culoare ale cailor prezente pe trunchi

La fel ca particularităţile de pe cap şi particularităţile de culoare de pe trunchi de regulă, sunt
congenitale şi mai rar dobândite în timpul vieţii cailor. Acestea pot fi:
- înspicat - fire de păr albe diseminate pe fond de culoare închisă, pe tot corpul sau numai pe
unele regiuni corporale.
- nins - pe fondul de culoare închisă apar pete mici albe, asemănătoare fulgilor de zăpadă
(fig.2.74.).
- muscat - pe fondul de culoare deschisă apar pete mici negre, asemănătoare muştelor.
- rotat - rotocoale de fire de păr a căror culoare este mai închisă decât a fondului pe care sunt
dispuse. Apar mai frecvent la caii suri și murgi, pe crupă și pe părțile laterale ale corpului
(fig.2.73.).
46
Figura 2.73 – Rotat Figura 2.74 – Nins Figura 2.75 - Pete de cărbune
http://www.uclouvain.be/cours- http://www.uclouvain.be/c http://www.uclouvain.be/cours-
2013-lvet1280.html ours-2013-lvet1280.html 2013-lvet1280.html
- păstrăviu - pete mici roșietice sau brune prezente pe fondul deschis la culoare.
- pete de cărbune - pete negre dispuse pe fond deschis (fig.2.75.).
- pete de rugină - pete roșietice, mai mari decât cele întâlnite la particularitatea păstrăviu, prezente
pe fond deschis.
- dungă de măgar - fire de păr negre care descriu o linie mediană pe partea superioară a trunchiului
(apar frecvent la asin) (fig.2.77, fig. 2.78.).
- cruce de măgar - linie neagră întinsă transversal pe grebăn și spete, care intersectează dunga de
măgar (apare frecvent la asin).
- abdomen de căprioară - decolorarea părului de pe abdomen (fig.2.76.).
Figura 2.76 - Abdomen de Figura 2.77 - Dungă de Figura 2.78 - Dungă de

căprioară măgar măgar
http://www.uclouvain.be/cours- http://www.uclouvain.b http://www.uclouvain.be/co
2013-lvet1280.html e/cours-2013- urs-2013-lvet1280.html
lvet1280.html
Particularităţi de culoare ale cailor prezente pe membre

Începând de la copită către partea superioară a membrelor anterioare şi/sau posterioare, se
diferenţiază următoarele particularităţi de culoare:
- copită albă sau copite albe - una, două, trei sau toate cele patru copite prezintă peretele alb,
total sau parțial. Apariția copitelor albe nu este dorită, deoarece se asociază cu reducerea rezistenței
(cutia de corn este moale și sfărâmicioasă). De regulă, depigmentarea cornului copitei se asociază
cu depigmentarea părului şi pielii de la nivelul coroanei sau chiar mai sus de coroană.
- coronat - deasupra copitei apare culoarea albă, care cuprinde coroana total sau parțial. Uneori,
pe fondul alb al coroanei apar pete mici roşietice (pete de rugină) la caii roibi, respectiv pete negre
(pete de cărbune) la caii negri şi murgi.
47
- pintenog - de diferite grade: gradul I (culoarea albă cuprinde chișița); gradul II (culoarea albă
cuprinde și buletul total sau parțial); gradul III (culoare albă cuprinde și treimea inferioară a
fluierului).
- încălțat - culoarea albă depășește jumătatea fluierului, ajungând până la genunchi, respectiv până la
jaret.
- înciorăpat - culoare albă cuprinde și genunchiul (jaretul) sau depășește aceste articulații. (fig.2.79,
fig. 2.80.) Calul înciorăpat la membrele anterioare, care prezintă brezătură largă și felinar, este
denumit cal pag.
Figura 2.79 - De la stânga la dreapta: normal, Figura. 2.80 - De la stânga la dreapta:

coronat, pintenog I, partial coronat, pintenog II, pintenog II, pintenog III, încălțat anterior,
prelucrare după equestrian store încălțat posterior, înciorăpat,
prelucrare după equestrian store
2.1.3.2 Aprecierea aplomburilor

Aplombul reprezintă poziția și direcția membrelor aflate în sprijin pe sol, față de linia
verticală imaginară trasată din diferite puncte de reper, perpendicular pe sol. Abaterea membrelor
de la linia de aplomb este defectuoasă, iar defectele se împart în totale (membrul în totalitate este
deviat) și parțiale (o regiune a membrului anterior sau posterior este deviată de la linia de aplomb).
Defectele de aplomb pot fi genetice sau, frecvent, apar din cauza factorilor de mediu
necorespunzători: stabulația permanentă fără asigurarea mișcării zilnice în padoc sau manej,
alimentația defectuoasă, netoaleterea periodică a ongloanelor etc. Animalele care au defecte de
aplomb se deplasează cu dificultate, lent, obosesc repede, uzura organismului se instalează mai
devreme decât în mod normal și este necesară reformarea lor la o vârstă mai timpurie.
Aprecierea aplomburilor se realizează în exteriorul adăpostului, în padoc, pe o suprafață plană.
Animalul este examinat în stațiune plasată, din față și profil, pentru aprecierea aplomburilor
membrelor anterioare și din spate și profil, pentru aprecierea aplomburilor membrelor posterioare.
Aplomburile membrelor anterioare
Aplomburile membrelor anterioare privite din profil (lateral)

Linia de aplomb este reprezentată de verticala care trasată din mijlocul tuberozităţii supero-externe
a radiusului (punctul spetei), împarte membrul anterior în două părți egale până la nivelul buletului
şi cade pe sol puțin înapoia copitei (călcâiului).
Membrele anterioare prezintă aplomb corect atunci când sunt paralele între ele și cu planul median
al corpului (fig.2.81.).
48
a) Defecte de aplomb totale ale membrelor anterioare privite din profil

– campat dinainte – membrul anterior este oblic de sus către în jos, în fața liniei de aplomb.
Baza de susținere a calului crește, iar centrul de greutate se deplasează către trenul posterior,
determinând supraîncărcarea și solicitarea intensă a membrelor posterioare. Defectul apare de regulă,
la caii care prezintă afecțiuni grave ale copitelor (seime, furbură etc.) sau la nivelul ligamentelor.
- sub el dinainte – membrul anterior este oblic de sus către în jos, înapoia liniei de aplomb. În acest
caz, centrul de greutate migrează anterior, membrele anterioare sunt mai încărcate și mai solicitate,
iar vârful copitei suportă o greutate mai mare, conducând la reducerea mărimii pasului și la apariția
poticnelilor şi a mersului ˮţăcănitˮ. Mersul ˮţăcănitˮ reprezintă zgomotul produs prin lovirea
membrelor anterioare la nivelul copitelor, coroanelor sau buletului, de copitele membrelor
posterioare. Acest defect apare mai ales în cazul mersului la trap, la caii care au trunchiul scurt și
membrele lungi, la cei care prezintă spinarea și șalele convexe sau la caii care prezintă defectul ˮsub
el dinainteˮ. Mersul este obositor și predispune la ”poticnire” și accidentări (fig.2.81.)
Figura 2.81 - Membre anterioare privite din profil, de la stânga la dreapta : corect, sub el dinainte,
campat dinainte, genunchi arcat, genunchi șters, prelucrare după equestrian store
b) Defecte de aplomb parţiale ale membrelor anterioare privite din profil
- genunchi șters (de oaie) – articulația este deviată în spatele liniei de aplomb.
- genunchi arcat – articulația genunchiului este deplasată anterior și proemină mult în fața liniei de
aplomb.
- călcătura de țap - mersul în pensă – chișița este scurtă şi tinde spre verticalitate.
- călcătura de urs - laba de urs – chișița este lungă, cu direcție aproape orizontală.
Aplomburile membrelor anterioare privite din faţă

Linia de aplomb este reprezentată de verticala care coborâtă din articulația scapulo- humerală,
împarte membrul anterior în două părți egale și atinge solul în fața copitei. Membrele au aplomburi
corecte atunci când sunt paralele între ele pe toată lungimea lor, iar distanța dintre cele două copite
este aproximativ egală cu lărgimea unei copite (fig.2.82.).
a) Defecte de aplomb totale ale membrelor anterioare privite din faţă
- închis jos dinainte (membre în ”V” sau în formă de ”pâlnie”) – membrele anterioare în totalitate
sunt oblice de sus către în jos, spre interiorul liniilor de aplomb, iar distanța dintre copite este mai
mică decât lărgimea unei copite.
- deschis jos dinainte – membrele anterioare în totalitate sunt oblice de sus către în jos, spre exteriorul
liniilor de aplomb, iar distanța dintre copite este mai mare decât lărgimea unei copite.
b) Defecte de aplomb parţiale ale membrelor anterioare privite din faţă
- membre în X – genunchii sunt apropiați (genunchi de ”bou”), deviați spre interiorul liniilor de
aplomb.
- membre în O (”paranteză”; cambrate) – genunchii sunt depărtați, deplasați în afara liniilor de
aplomb.
49
- membre panarde – răsucirea (orientarea) chișițelor spre exterior. Membrele pot fi răsucite spre
înafara liniei de aplomb și de la nivelul genunchilor sau gleznelor.
- membre canioase – răsucirea chișițelor, gleznelor şi/sau genunchilor spre interior (fig.2.82.).
Figura 2.82 - Membre anterioare privite din față, de la stânga la dreapta : corect, deschis jos
dinainte, genunchi cambrați, membre panarde, închis jos dinainte, membre în x, membre
canioase, prelucrare după equestrian store
Aplomburile membrelor posterioare
Aplomburile membrelor posterioare privite din profil

Linia de aplomb este reprezentată de verticala care trasată din punctul fesei, atinge vârful jaretului,
coboară paralel cu tendonul, se prelungește tangențial cu partea posterioară a buletului și cade pe
sol în spatele călcâiului. Membrele posterioare trebuie să fie paralele între ele şi cu planul median
al corpului.
a) Defecte de aplomb totale ale membrelor posterioare privite din profil

- campat dinapoi – membrul posterior este oblic de sus către în jos, înapoia liniei de aplomb. La
rasa Hunter poziția membrelor ”campat dinapoi” nu constituie defect (este o particularitate a rasei).
- sub el dinapoi – membrul anterior este oblic de sus către în jos, în fața liniei de aplomb.
Membrele posterioare sunt supraîncărcate, ceea ce afectează forța de propulsie, amplitudinea pasului
și detenta la săriturile peste obstacole. Greutatea membrului nu este repartizată uniform pe toata talpa
copitei, ci mai mult pe călcâie, iar tendoanele articulațiilor sunt supraextinse. Datorită suprasolicitării
jaretelor, pot să apară exostoze (mai ales epurarița) (fig.2.83.).
b) Defecte de aplomb parţiale ale membrelor posterioare privite din profil

- jaret închis (membru săbiat) – deschiderea unghiului tibio-tarso-metatarsian este prea mică
(sub 1400 la caii de tracţiune, sub 1500 la caii de călărie) și astfel, linia normală de aplomb atinge
vârful jaretului, dar nu mai coboară paralel cu tendonul, nu mai atinge glezna și cade pe sol mult
înapoia călcâiului.
- jaret deschis (membru de elefant) – deschiderea unghiului tibio-tarso- metatarsian este prea mare
(depășește 1500 la caii de tracţiune şi 1600 la cei de călărie).
-călcătura de țap (mersul în pensă) – chișița este scurtă, cu direcție aproape verticală.
- călcătura de urs (laba de urs) – chișița este lungă, cu direcție aproape orizontală.
50
Figura 2.83 - Membre posterioare privite din profil, de la stânga la dreapta:corect, membre săbiate,
membre de elefant, jaret subțire, spavan, cu bursită, sub el dinapoi, campat dinapoi, prelucrare după
equestrian store
Aplomburile membrelor posterioare privite din spate

Poziția și direcția membrelor posterioare este raportată la aceeași linie de aplomb, ca în cazul
analizării lor din lateral. Defectele se împart în totale şi parţiale(fig.2.84.)
a) Defecte de aplomb totale ale membrelor posterioare privite din spate:
- închis jos dinapoi – membrele posterioare în totalitate sunt deviate de sus către în jos, spre interiorul
liniilor de aplomb.
- deschis jos dinapoi – membrele posterioare în totalitate sunt deviate de sus către în jos, în afara
liniilor de aplomb.
b) Defecte de aplomb parţiale ale membrelor posterioare privite din spate:
- membre în X – jarete apropiate în totalitate:
- membre în O ( în paranteză; cambrate) – jarete depărtate în totalitate;
- coate de vacă – jarete apropiate prin vârfuri;
- coate de rățoi – jarete depărtate prin vârfuri;
- membre panarde – răsucirea (orientarea) chișițelor spre exterior;
- membre canioase – răsucirea chișițelor spre interior.
Figura 2.84 - Membre posterioare privite din spate, de la stânga la dreapta:corect, deschis jos
dinapoi, închis jos dinapoi, membre în o, coate de vacă, membre în x, coate de rățoi, prelucrare
după equestrian store
2.1.4 Estimarea masei corporale
Masa corporală a cabalinelor poate fi apreciată în două moduri:

• direct – prin cântărirea individuală cu ajutorul cântarului basculă sau electronic.
• indirect – atunci când nu este posibilă cântărirea, prin estimarea volumului corpului prin
măsurarea unor dimensiuni corporale și aplicarea unor formule de calcul diferite (barimetrie),
sau somatoscopic (cu ochiul liber)– necesită experiență.
51
1. Formula matematică a lui Crevat și Quetelet (Cintra, 2013):

Pentru adulți
Masa corporală (kg) = PT³ × 80, în care PT= perimetrul toracic în metri.
Pentru mânji
Masa corporală (kg) = PT³ × 90, în care PT= perimetrul toracic în metri.
Pentru iepele gestante, pentru estimarea masei corporale se multiplică rezultatul obținut cu un
coeficient, în funcție de luna de gestație: 1,02 (luna a 8-a), 1,06 (luna a 9-a), 1,11 (luna a 10-a), 1,17
(luna a 11-a) conform Hintz and Griffiths (1984).
2. Formula matematică propusă de Hall (1971) și modificată de Carrol și Huntington (1988):
Masa corporală (kg) = [(PT² × L)/11900], în care PT = perimetrul toracic în centimetri L = lungimea
corpului în centimetri.
3. Formula matematică propusă de Cintra (2013) care este specifică pentru mânjii înțărcați până la
vârsta de 12 luni:
Masa corporală (kg) = (PT - 25)/0,7, în care PT = perimetrul toracic în centimetri.
Figura 2.85 - Măsurători ale corpului

https://cals.arizona.edu/
AB = Lungimea corpului (Lungimea oblică a trunchiului) (fig.2.85.)
C = Perimetrul toracic (fig.2.85.)
Barimetria are o marjă de eroare de 8-12%.
2.2. Înregistrarea ecvinelor

Ecvideele circulă pe teritoriul României numai dacă sunt identificate şi înregistrate potrivit
prevederilor condiţiilor stabilite în Regulamentul (CE) nr. 504/2008 al Comisiei din 6 iunie 2008
privind punerea în aplicare a Directivelor 90/426/CEE şi 90/427/CEE ale Consiliului privind
metodele de identificare a ecvideelor; circulaţia pe teritoriul României a ecvideelor neidentificate în
şi/sau fără a fi însoţite de paşaport şi documentele prevăzute de normele sanitar-veterinare este
interzisă.
Conform Legii nr 389 din 16 decembrie 2005, creșterea cabalinelor poate fi desfășurată de către
crescători individuali, asociații de crescători de cabaline pe rase (persoane juridice), herghelii de stat
și herghelii private (persoane juridice).
Conform actului normativ menționat anterior, pentru uniformitatea și facilitarea înțelegerii, sunt
definiți următorii termeni:
a)cabaline de rasă - cai cu origine cunoscută şi recunoscută oficial, înscrişi în registrele genealogice;
b)cabaline cu origine necunoscută - cai ai căror ascendenţi sunt parţial sau în totalitate necunoscuţi;
c)herghelie - unitate specializată în creşterea, calificarea, reproducţia şi valorificarea cabalinelor;
e)armăsar autorizat - mascul stabilit de Comisia Naţională de Clasare şi Evaluare a Cabalinelor ca
apt pentru reproducţie;
f)staţiune de montă/punct de montă - locaţie special amenajată pentru cazarea armăsarilor şi
desfăşurarea activităţii de reproducţie în sezonul de montă;
52
g)depozit de armăsari - unitate de elită specializată pentru întreţinerea armăsarilor de montă publică
în extrasezon;
h)Cartea Crescătoriei Naţionale - documentul oficial în care se înregistrează datele privind originea,
produşii şi performanţele cabalinelor de rasă în vederea publicării;
i)Herghelia Naţională - totalitatea cabalinelor aflate în proprietatea publică a statului şi cabalinele
din sectorul privat subvenţionate de stat prin alocaţie zilnică de întreţinere;
j)armăsar pepinier - mascul de rasă, evaluat de Comisia Naţională de Clasare şi Evaluare a
Cabalinelor ca purtător de progres genetic, autorizat pentru reproducţie şi la efectivul de iepe din
categoria Herghelia Naţională;
k)dangale - însemne folosite la individualizarea cailor;
l)pașaportul calului - document oficial eliberat de Agenție pentru atestarea identității, sănătății și
apartenenței la o rasă și la un proprietar;
m)bonitare - activitatea de apreciere a calităţilor fenotipice şi genetice ale unui individ;
n)armăsar de montă publică - mascul de rasă utilizat pentru ameliorarea cabalinelor autohtone;
o)timbru hipic - sumă fixă plătită anual de fiecare proprietar de cabaline şi destinată susţinerii
Autorităţii.
Drepturile și obligațiile persoanelor fizice și juridice deținătoare de cabaline
Crescătorii de cai de rasă constituiţi în herghelii, asociaţiile de crescători de cabaline pe rase şi
deţinătorii de cabaline, altele decât cele de rasă, au următoarele obligaţii:
a)să informeze în scris Autoritatea, în termen de 45 de zile, asupra dispariţiei sau înstrăinării
cabalinelor de rasă deţinute sau înregistrate;
b)pentru cabalinele din marea creştere, indiferent de proprietar, consiliile locale vor raporta lunar
dispariţia sau înstrăinarea;
c)să permită individualizarea prin dangalizare şi/sau implantarea de microcipuri ori alte metode, în
conformitate cu legislaţia în vigoare;
d)să-şi însuşească şi să respecte toate actele normative care fac referire la activitatea de creştere şi
calificare a cabalinelor de rasă.
Hergheliile de stat, hergheliile private şi asociaţiile de crescători de cabaline pe rase au obligaţia să

deţină şi să completeze la zi evidenţele zootehnice şi genealogice cu format unic şi să le prezinte
reprezentanţilor Autorităţii ori de câte ori le sunt solicitate, după cum urmează:
a)registru de armăsari pepinieri şi armăsari de montă publică;
b)registru de iepe-mamă;
c)registru de mânji;
d)registru de monte şi fătări;
e)adeverinţă de montă, adeverinţă de fătare;
f)registru de dangale, semnalmente şi microcipuri
Drepturile persoanelor fizice şi juridice deţinătoare de cabaline de rasă sunt următoarele:
a)accesul la informaţiile privind activitatea de creştere a cabalinelor;
b)prezentarea efectivului de cabaline pentru lucrări de calificare şi clasare şi accesul exemplarelor
valoroase în categoria Herghelia Naţională, cu obţinerea de subvenţii;
c)accesul la însemnele folosite pentru individualizare;
d)posibilitatea solicitării pentru reproducţie a unor genitori sau a unui material seminal de mare
valoare;
e)posibilitatea obţinerii tuturor documentelor pentru atestarea originii şi apartenenţei la rasă;
f)accesul la cursuri de pregătire şi perfecţionare, organizate de Autoritate.
Realizarea acţiunilor pentru identificarea şi înregistrarea ecvinelor se face de către unităţile
pentru ameliorare şi reproducţie în zootehnie din cadrul Direcţiilor pentru agricultură şi dezvoltare
rurală judeţene şi cu asigurarea asistenţei tehnice sanitare veterinare de către specialiştii direcţiilor
sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene şi a municipiului Bucureşti.
53
Documentele necesare identificării și înregistrării ecvinelor de rasă pură sunt reprezentate de

pedigree (certificat eliberat de către Agenția Națională pentru Ameliorare și Reproducție în Zootehnie
”Prof. Dr. G.K. Constantinescu”, în urma solicitării crescătorului), pașaport eliberat de către instituția
menționată anterior, conform directivelor U.E. Pentru fiecare animal de rasă pură înregistrat în
România, ANARZ realizează o descriere scrisă și grafică în concordanță cu standardele și
demonstreză că animalul a fost testat pentru paternitate și microcipat. În cazul exportului, ANARZ
emite certificate de export.
Pentru obținerea pașaportului (în cazul tuturor ecvinelor), este necesară completarea fișei de
identificare și înregistrare, precum și a unei cereri scrise pentru eliberarea unui pașaport pentru
ecvidee.
Un animal Pur Sânge este reprezentat de o ecvină înregistrată în cadrul Stud Book-ului
(Registrul Genealogic) rasei respective al țării de originie, ce a fost aprobat de către Comitetul Stud
Book la momentul înregistrării oficiale.
Pentru a fi eligibil înregistrării, animalul trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:
Să fie produsul împerecherii dintre un armăsar și o iapă ce au fost înregistrați în cadrul Registrului
Genealogic sau au fost promovați din registrul Non-Pur Sânge prin îndeplinirea termenilor.
Dacă armăsarul este importat în țara de naștere a mânzului, permanent sau temporar, trebuie
să se realizeze un certificat de export sau BCN (Breeding Clearance Notification) înainte ca mânzul
să fie înregistrat.
Înregistrarea montei
Detaliile montei trebuie înregistrate de către proprietarul armăsarului sau de către un agent autorizat
în cadrul unei forme oficiale sau a unui sistem electronic oferit sau aprobat de către Autoritatea
Registrului Genealogic responsabilă cu certificarea Rasei Pure, incluzând:
- Numele armăsarului;
- Numele iepei;
- Data exactă a fătării;
- Culoarea mânzului;
- Sexul mânzului;
- Numele crescătorului mânzului ce este proprietarul iepei la momentul fătării;
- Țara
- declarație semnată de către proprietarul iepei sau un agent autorizat, ce menționează faptul că
mânzul nu a rezultat din însămânțare artificială, transplant sau transfer de embrioni, clonare
sau altă manipulare genetică.
Pentru evitarea oricărei confuzii, atât detaliile montei cât și detaliile fătării trebuie oferite Autorității
responsabile de Registrul Genealogic pentru înregistrarea mânzului
Alegerea numelui
Agenția Națională pentu Ameliorare și reproducție în Zootehnie ”Prof. Dr. G.K.
Constantinescu”, este unica instituție responsabilă pentru înregistrarea și modificarea numelor
mânjilor născuți pe teritoriul României.
Pentru un animal fătat în afara spațiului național, înregistrarea numelui se realizează de către
autoritatea țării de origine ce a emis certificatul de export.
Există o listă internațională de nume protejate la nivelul Federației Internaționale, în
concordanță cu regulile adoptate de Consilliul Executiv. Aceasta include nume ale unor anume evidee
al căror renume derivă din realizările obținute.
De asemenea, numele nu pot fi acceptate dacă au fost deja înregistrate sau dacă: (1) apar pe
lista internațională de nume protejate, (2) au mai mult de 18 caractere incluzând semne și spații, (3)
reprezintă numele unei persoane publice fără acordul persoanei sau familiei, sau nume cu importanță
54
comercială fără permisiune, (4) sunt urmate de numere, (5) sunt realizate exclusiv din initiale sau
includ figuri, cratime, virgulă, ghilimele, bară oblică, două puncte, etc., sunt sugestive sau au o
conotație vulgară, obscenă sau insultătoare, (6) au o conotație ofensivă din punct de vedere religios,
politic sau al grupurilor etnice, (7) în pronunțare, sunt identice cu nume protejate sau înregistrate
pentru un animal al cărui an de naștere a avut loc cu mai puțin de 10 ani comparativ cu animalul în
cauză, (8) încep cu un semn (altul decât literă), (9) sunt deja înregistrate pentru rudele animalului
(frați sau părinți).
Completarea diagramei din fișa de identificare a ecvideelor (fig.2.86)
Se realizează cu pastă de pix roșie sau neagră, astfel:
1.Pastă de pix ROȘIE:
Particularitățile de culoare albă: Trebuie conturate clar, indicând și zonele cu aspect neregulat, fără
hașurări.
Marginile particularității (semnalmentului / mărcii naturale) - Particularitățile delimitate de culoarea
albă au un contur definit, de obicei este albăstrui și corespunde pielii de culoare neagră. Dacă există
margini definite, acestea sunt indicate prin realizarea unei linii duble.
Particularitățile combinate - Sunt indicate prin hașurarea fină.
Înspicat - Acest aspect, precum și prezența firelor gri, este evidențiat prin realizarea unor linii unice
scurte.
Zonele depigmentate - Zonele depigmentate de piele sunt colorate în întregime cu roșu.
Petele albe - Trebuie evidențiate prin hașurare ușoară pentru diferențierea de alte pete.
Diverse - Prezența firelor albe de păr la nivelul coamei trebuie indicată prin realizarea unor linii.
Mărcile permanente dobândite sau cicatricile trebuie indicate în cadrul diagramei, asemănător cu alte
mărci de culoare albă (naturale) și trebuie indicat cu ajutorul unei săgeți, locația.
Figura 2.86 – Exemplu diagramă completată a ”Fișei de identificare a ecvideelor

http://www.anarz.eu/informatii-utile/identificare-ecvidee”
2.Pastă de pix NEAGRĂ:

Vârtejurile - Sunt indicate prin realizarea unui ”x”, dacă vârtejul are aspect alungit se realizează o
linie continuă ce pornește de la ”x”. Locația exactă a acestora este foarte importantă.
Particularitățile și petele negre - Particularitățile sau petele negre de la nivelul robei sau din interiorul
unei particularități albe sau a unei pete depigmentate a pielii, trebuie conturate cu negru și nehașurate.
Cicatricile - Cicatricile dobândite în urma intervențiilor chirurgicale, tratamentelor sau accidentelor
sunt indicate prin săgeți către locația exactă a acestora. Mărcile permanente dobândite - Mărcile
dobândite sunt desenate cu neagru, dacă forma nu este decelabilă se consideră cicatrice și se indică
prin intermediul unei săgeți. Depresiunile musculare din regiunea anterioară a corpului (”Prophet s
Thumb Mark”) - Se indică prin intermediul unui triunghi mic.
55
Zebrături - Se realizează prin desenarea dungilor de culoare neagră.

Castanele - Conturul castanelor trebuie desenat pentru toți caii, cu sau fără alte mărci (sau doar cu 3
sau mai puține vârtejuri). Forma castanelor trebuie desenată în raport cu verticala.
Rasele de cabaline omologate în România

Agenția Națională pentu Amelioarare și Reproducție în Zootehnie ”Prof. Dr. G. K.
Constantinescu”, ține registru Genealogic, elaborează și editează Stud Book-ul rasei respective și
eliberează documentele oficiale care atestă rasa și originea acestora:
Pur Sânge Arab, Shagya Araba, Pur Sânge Englez, Lipițan, Huțul,Furioso North-Star, Nonius
Gidran, Trăpaș, Semigreu, Cal de Sport, Cal de Bucovina.
Pentru mai multe informații legate de organizațiile naționale pe rase, vizitați;
- World Arabian Horse Organization WAHO - http://www.waho.org/
- European Conference of Arabian Horse Organizations ECAHO - https://www.ecaho.org/
- International Stud Book Committee ISBC (Since 1979) - http://www.weatherbys.net/isbc/
- European and Mediterranean Stud Book Liaison Committee EMSBLC (Since 1980) -
http://www.internationalstudbook.com/Stud-Books/Regions/
- Internationale Shagya-Araber Gesellschaft (ISG) - http://isg-shagya-araber.de/index.php?de-
shagya-araber
- Lipizzan International Federation - http://www.lipizzan-
online.com/main.asp?VID=1&kat1=85&kat2=603&kat3=
- Hucul International Federation - http://www.hucul-hif.eu/
- International Federation of Horseracing Autorithies - https://www.ifhaonline.org/
1. Catrani, Gh., Curtov, I. (1958).Determinarea vârstei la animale, Editura Agro-Silvică de Stat
2. Creța V. și colab. (1983). Zootehnie generală şi tehnologia creşterii animalelor, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
3. Creța, V., Perhinschi Maria (1983). - Îndrumător pentru lucrări practice de tehnologia creşterii
animalelor, Lito IANB.
4. Culea, C. (1983). Zootehnie specială, Editura Veterinaria, Bucureşti.
5. Culea, C. (1998). Zootehnie specială şi ameliorare, Editura Fundaţia România de mâine,
Bucureşti.
6. Petroman, I., Culea C. (1998). Sisteme de creştere şi exploatare a animalelor, Editura Mirton,
Timişoara.
7. Pop, I., Dinu I. (1986). Tehnologia creşterii animalelor domestice, Editura Ceres, Bucureşti.
8. Tăpăloagă Dana (2008). Sisteme de producţie animalieră, Editura Granada, Bucureşti.
https://www.equishop.com/en/.
https://veteriankey.com/
http://www.anarz.eu/informatii-utile/registru-genealogic-cabaline
http://www.anarz.eu/informatii-utile/identificare-ecvidee
https://www.vshb.co.nz/articles/equine/wolf-teeth-in-horses/;
https://www.aphis.usda.gov/animal_health/vet_accreditation;
https://www.texasequinedentist.com/blog/
https://www.successful-horse-training-and-care.com/lethal-white-foal-syndrome.html;
https://thehorse.com;
http://www.uclouvain.be/cours-2013-lvet1280.html;.
https://vetmed.iastate.edu/users/jmhoward;
https://upload.wikimedia.org/wikipedia;
https://equinewellnessmagazine.com/
https://www.horsejournals.com/
https://scholar.cu.edu.eg/ashrafseida/files/equine_dental_disorders.pdf
56
Capitolul 3
MANAGEMENTUL BUNĂSTĂRII CABALINELOR
Elena Mitrănescu
3.1. Sisteme de cazare la cabaline. Microclimat de confort

3.1.1. Adăpostirea armăsarilor de reproducţie
Adăpostirea armăsarilor se poate realiza în grajduri cu până la 40 locuri, destinate numai

acestei categorii (în herghelii şi depozite de armăsari) şi în compartimente special amenajate, din
adăposturi cu funcţionalitate multiplă (în alte unităţi economice şi în gospodăriile populaţiei).
Grajdurile au acoperişul în două ape, ventilaţie naturală organizată de tip mixt, iluminat mixt, sistem
de colectare a purinului, de furajare, de adăpare şi de legare, după caz. Tavanul este amplasat la o
înălţime de 3-5 m, iar parapetul ferestrelor la o înălţime de 1,8-2,2 m. Pardoseala (reprezentată de
argilă bătută, cărămidă pe cant sau lemn) se acoperă cu aşternut din paie. Adăposturile pentru
armăsarii de reproducţie pot fi organizate pentru exploatarea acestora:
- în sistem dezlegat, în boxe individuale (figura 3.1);
- în sistem legat, pe stand lung, delimitat de stănoage figura 3.2).
Figura 3.1 - Cazarea armăsarilor în boxe Figura 3.2 - Cazarea armăsarilor pe standuri,
individuale, dezlegat (original) legat (original)
Atât boxele individuale, cât şi standurile, se pot amplasa pe unul sau două rânduri, paralele cu
axul longitudinal al adăpostului, accesul realizându-se prin alei de circulaţie de 2,8-3 m lăţime (figura
3.3).
În cazul cazării în boxe individuale se asigură o suprafaţă de 14-16 m2/animal: minim [2 x
talia (înălţimea la greabăn)]2. Lăţimea minimă a boxei trebuie să fie de [1,5 x talia], respectiv 2,7 m
la cai de talie mare şi 2,5 la cei de talie medie (www.ivis.org: Michael Due – Equine welfare).
Figura 3.3 - Planuri boxe individuale pentru armăsari (Teușdea, 2003)
57
Boxele sunt separate între ele prin pereţi cu înălţimea de 2,2-2,4 m (1,3 x talia), care până la
1,3-1,4 m sunt plini (0,8 x talia), iar peste acest nivel sunt din elemente spaţiate: grilaje (pentru
asigurarea contactului vizual, acustic şi olfactiv dintre animale). Intrarea în boxă se face printr-o uşă
glisantă (1,35-1,4 m lăţime), cu deschidere spre aleea centrală.
În cazul cazării pe stand, dimensiunile acceptate pentru elementele de compartimentare sunt
următoarele: lungimea 3,0-3,1 m (2 x talia animalelor cazate) şi lăţimea 1,6-1,9 m (talia + 0,2 m),
animalele fiind separate între ele prin stănoage mobile simple, stănoage mobile cu perete fără
despărţitură la jgheab, stănoage mobile cu perete şi despărţitură la jgheab şi stănoage fixe cu perete
despărţitor pe toată lungimea. Cazarea se realizează crupă la crupă (figura 3.4).
a b
c d
Figura 3.4 - Pereţi (stănoage): a) mobile simple; b) mobile cu perete fără despărţitură la jgheab;
c) mobile cu perete şi despărţitură la jgheab; d) fixe, cu perete pe toată lungimea (Teușdea, 2003)
Înălţimea jgheabului pentru administrarea concentratelor (figura 3.5) în raport cu pardoseala

adăpostului trebuie să fie de 55 cm la cai de talie medie şi 60 cm la cei de talie mare (1/3 x talia
animalelor), în scopul asigurării unei poziţii normale, confortabile, de furajare.
Figura 3.5 - Grătar şi jgheab de furajare Figura 3.6. Dispozitiv de încercare

pentru cabaline (Teușdea, 2003) a iepelor în călduri (Teușdea, 2003)
La mijlocul standului, la 1,2-1,3 m distanţă de jgheab, se amplasează un sifon de pardoseală

pentru colectarea urinei.
58
Anexele adăposturilor pentru armăsarii de reproducţie sunt reprezentate de: padocuri

individuale, încăperi pentru harnaşamente, pentru păstrarea şi pentru pregătirea nutreţurilor, manej
pentru mişcare la carusel şi carusel descoperit (figura 3.7). Se poate oferi animalelor şi posibilitatea
mişcării în apă prin montarea de aqua-trainere (figura 3.8).
Monta în herghelie şi staţiunile de montă se efectuează în sala de montă, cu o suprafaţă de 90-
100m , dotată cu bară de încercare a iepelor în călduri (figura 3.6).
2
Figura 3.7 - Manej acoperit (stânga) şi carusel în aer liber (dreapta) (Teușdea, 2003)
Figura 3.8. Aqua-trainer pentru mişcare în apă (Teușdea, 2003)
Pentru realizarea parametrilor optimi de microclimat este necesar ca pentru fiecare armăsar
pepinier să se asigure în adăpost un volum de aer de 50-60m3, iar pentru fiecare armăsar din depozite
să se asigure în adăpost un volum de aer de 30 m 3. Rata ventilaţiei va fi de 2-3 schimburi de aer pe
oră.
Microclimatul de confort are următorii parametri: temperatura 10-12°C, umiditatea relativă
60-70 %, curenţii de aer: iarna 0,3 m/s şi vara 1,5 m/s, indicele de iluminare naturală 1/18, iluminarea
artificială 3,5 W/m2, intensitatea luminoasă 50-60 lucşi, fotoperioada 14 ore, zgomotele 50-60 dB,
CO2 3000 ppm, NH3 26 ppm, H2S 10 ppm, CO 30 ppm, pulberile sedimentabile 17 g/m2/30 zile,
pulberile în suspensie 15 mg/m3 aer.
3.1.2. Adăpostirea iepelor de reproducţie

Acestea se exploatează în herghelii şi în alte unităţi economice.
Grajdurile din herghelii destinate pentru iepele de reproducţie au aceeaşi arhitectonică şi dotări
ca acelea pentru armăsari.
Adăposturile (figura 3.9) pot fi organizate pentru exploatarea în sistem legat pe stand,
asigurând 5-6 m2/animal sau în stabulaţie liberă, asigurând 9-12 m2/animal.
59
Organizarea adăposturilor pentru exploatarea pe stand este similară cu aceea prezentată la

armăsari, însă organizarea pentru exploatarea în sistem dezlegat diferă în sensul că adăpostul este
împărţit în mai multe compartimente în care sunt cazate iepele în funcţie de starea fiziologică sau
vârsta mânjilor.
Figura 3.9 - Amenajarea interioară a boxelor colective

pentru iepe (Teușdea, 2003)
A. Secţiune transversală; B. Secţiune orizontală
a. Compartimente colective; b. Jgheab apă;
c. Iesle; d. Alee circulaţie;
e. Element de compartimentare
În general, pentru cazarea în sistem dezlegat, în boxe colective, se respectă următoarele

suprafeţe minime (www.ivis.org):
a. Boxe colective, fără acces în exterior: cel puţin [2 x talia]2 , deci 11,2
mp/cal
b. Boxe colective, cu compartimente de furajare şi acces în padoc: cel

puţin [3 x talia 2], deci 8,4 mp/cal
c. Boxe colective, cu compartimente de furajare separate şi acces în padoc:

cel puţin [2,5 x talia 2], deci 7,0 mp/cal
Compartimentele de furajare trebuie sa aibă lăţimea minimă de 80 cm şi lungimea de 1,8 x

talia – deci aproximativ 3 m pentru caii de talie medie.
În hergheliile cu efective mari se pot amenaja maternităţi, în care boxele de fătare sunt
amenajate pe 2 rânduri, cu alee centrală de circulaţie.
Dimensiunea boxelor este mai mare cu 20-30% decât aceea prezentată la armăsari.
60
Figura 3.10 - Maternităţi pentru cabaline: boxe de fătare pe două rânduri, cu alee centrală
(Teușdea, 2003)
În compartimentele pentru maximum 10 cupluri iepe-mânz (peste 30 zile vârstă) se
amenajează separeuri (4 m2/mânz), în care se amplasează jgheaburile pentru furajarea suplimentară
şi adăparea acestora (figura 3.10).
În cazul exploatării iepelor în sistem dezlegat acestea se leagă numai pentru executarea
pansajului şi administrarea concentratelor.
În partea a doua a gestaţiei se recomandă ca iepele să fie legate şi separate între ele prin
stănoage protejate cu împletituri de paie, iar pentru iepele pur sânge englez este optimă folosirea
boxelor individuale, asemănătoare celor descrise la armăsari.
În alte unităţi economice, iepele pot fi cazate în adăposturi destinate pentru bovine sau pentru
toate categoriile de cabaline, cu excepţia perioadei de 1-1,5 luni înainte de fătare, când se mută în
boxe individuale cu suprafaţa de 9-12 m2, amplasate la un capăt a acestora. Boxele sunt separate prin
pereţi de scândură, până la înălţimea de 1,5 m şi pardoseala construită din aceleaşi materiale ca în
herghelii.
Pentru asigurarea factorilor optimi de microclimat este necesar ca volumul de aer pe iapă
gestantă să fie de 30m3, iar pe iapă cu mânz de 40-50 m3.
Microclimatul de confort pentru iepele de reproducţie, cu excepţia temperaturii: pentru care
se prevăd nivele optime de 12-15°C, are valori similare cu acelea prezentate pentru armăsari.
Cei mai buni indici de reproducţie se obţin la intensităţi de 100 lucşi şi la o fotoperioadă de
15-16 ore/zi începând cu luna ianuarie, pentru pregătirea sezonului de reproducţie.
3.1.3. Adăpostirea tineretului cabalin

Până la înţărcare la vârsta de 6-8 luni mânjii sunt cazaţi alături de iepele mame, microclimatul
de confort fiind identic cu cel al iepelor de reproducţie.
După înţărcare şi până la vârsta de 12 luni, tineretul cabalin este cazat în adăposturi cu o
arhitectonică similară celei descrise la armăsari, organizarea interioară fiind adoptată pentru stabulaţie
liberă. Cazarea tineretului după înţărcare se face, în funcţie de mărimea efectivelor, în adăposturi
special destinate acestei categorii sau în compartimente din adăposturi comune, alături de alte
categorii de cabaline.
Adăposturile special destinate pentru tineret sunt împărţite în boxe colective pentru maxim
25 exemplare. Suprafaţa afectată este de 5-6 m2 pe mânz în adăpost şi de 10-12 m2 în padoc. Furajarea,
adăparea, îngrijirea corporală şi odihna se derulează pe standuri cu suprafaţa de 4-6 m2 din argilă
compactată, cărămidă, beton armat asfaltat cu sistem de colectare a purinului. Există şi varianta
utilizării aşternutului permanent, situaţie în care pardoseala este din beton armat cu sistem de
colectare a purinului.
Microclimatul de confort pentru tineretul după înţărcare până la vârsta de 12 luni are următorii
parametri: temperatura între 8-14°C; umiditatea relativă 60-75%; curenţii de aer iarna sub 0.3 m/s şi
vara sub 1 m/s, indicele de iluminare naturală 1/12-1/14, iar restul factorilor trebuie să aibă nivelele
prezentate la armăsari.
61
Adăpostirea tineretului cabalin între 12-40 luni

Din această categorie face parte tineretul cabalin din rasele Pur sânge englez şi Trăpaş până
la vârsta de 18 luni, vârsta la care acesta este trimis pentru dresaj şi calificare la hipodroame şi
tineretul din celelalte rase până la vârsta de 36-40 luni, care rămâne în unităţile de origine, unde se
califică sau se pregăteşte pentru folosirea la muncă.
Cazarea tineretului pentru calificare la hipodroame se face în adăposturi cu o lăţime de
12 m prevăzute cu padocuri late de 6 m şi lungimea variabilă, în funcţie de mărimea efectivului care
urmează a fi cazat (figura 3.11).
Adăposturile pentru tineretul în calificare au o arhitectonică similară cu aceea a adăposturilor
pentru armăsari şi sunt sistematizate pentru cazarea animalelor în boxe individuale, pe două rânduri,
cu alee centrală. Fiecare boxă individuală are corespondent în exterior un padoc individual.
După perioada de calificare, marea majoritate a animalelor sunt readuse în fermele de origine
pentru reproducţie, iar restul rămân în continuare la hipodrom pentru folosire la alergări comerciale.
Figura 3.11 - Adăposturi de tineret cabalin pentru calificare la hipodroame (Teușdea, 2003)
Cazarea tineretului din celelalte rase se face în adăposturi similare ca arhitectonică cu cele
destinate armăsarilor, organizate pentru cazare în boxe colective cu acces în padoc. Boxele sunt
amplasate pe două rânduri cu alee centrală şi acces în padocul exterior. Frontul de furajare şi adăpare
(mecanic) este amplasat paralel cu aleea centrală.
Microclimatul de confort pentru tineretul cabalin între 12-40 luni are aceiaşi parametri
prezentaţi pentru tineretul înţărcat. Caracteristic la tineretul în calificare pe hipodrom este indicele de
iluminare mai mare, respectiv 1/10-1/12.
3.1.4. Adăpostirea cabalinelor în exploataţii pensiune

Fermele pensiune pentru cabaline sunt unităţi zootehnice specializate care dispun de spaţii de
cazare pentru a primi în custodie cai de la diverşi proprietari. Asemenea ferme se organizează în
apropierea oraşelor mari. Proprietarii îşi vizitează animalele în week-end.
Din raţiuni sanitare veterinare, având în vedere originea diferită a animalelor, adăposturile
prezintă unele particularităţi constructive şi de organizare.
Astfel, animalele sunt cazate în boxe individuale, cu acces numai din exterior (figura 3.12).
Boxele pot fi amplasate pe două rânduri, cu alee centrală de circulaţie pentru oameni sau pe un singur
rând, cu alee de circulaţie laterală pentru oameni. Adăposturile au ca anexă o magazie pentru furajele
concentrate şi minerale, podul amenajat pentru depozitarea fânului, cameră de harnaşamente şi
vestiar. Adăposturile pot fi organizate şi pentru cazare pe stand, dar riscurile sanitare veterinare sunt
mai mari în acest caz.
62
Figura 3.12 - Adăposturi de cabaline de tip pensiune (Teușdea, 2003)
3.1.5. Adăpostirea în microexploataţii (microferme)

Microfermele (figura 3.13) au apărut în ţările dezvoltate din punct de vedere economic, atât
pentru caii de agrement, cât şi pentru animale de reproducţie de mare valoare, cuprinse în programele
de ameliorare ale diferitelor rase.
Sunt reprezentate de un adăpost, cu o capacitate cuprinsă între 2 şi 30 cai. Cazarea cailor se
face obişnuit în stabulaţie liberă, sistem dezlegat pe aşternut permanent şi cu depozitarea fibroaselor
şi paielor în spaţii adiacente spaţiului de cazare, pe orizontală, nu în pod. Depozitarea fibroaselor de
această manieră asigură autofurajarea cailor la discreţie, prin intermediul unor grătare.
Figura 3.13 - Microferme pentru cabaline (original)
3.1.6. Adăpostirea în exploataţii medii

Unităţile pentru 30 cabaline fac trecerea dintre tipul clasic, de ferme mici, şi exploataţiile mari
- hergheliile, fiind considerate din acest punct de vedere ca exploataţii medii. Adăpostul care
reprezintă o asemenea exploataţie are lăţimea de 12,5 m şi are arhitectonica prezentată la adăposturile
din herghelii (figura 3.14 A, B). Cazarea se asigură în boxe individuale, amplasate pe două rânduri,
cu alee centrală cu lăţimea de 3 m. Aprovizionarea cu furaje şi evacuarea bălegarului se face cu
remorca. Camera tampon, în care se depozitează furajele concentrate, se amplasează la mijlocul
adăpostului şi comunică cu încăperea pentru harnaşamente, unelte şi cu ieşirea înspre manej, dacă
acesta există.
63
Figura 3.14.A - Adăpost din exploataţii medii: aspect exterior (Teușdea, 2003
Figura 3.14.B - Adăpost din exploataţii medii: organizare interioară (Teușdea, 2003)
3.1.7. Adăpostirea cailor de muncă

Cazarea cailor de muncă se poate face în adăposturi special destinate pentru cabaline sau în
compartimente din adăposturi destinate pentru bovine, în funcţie de mărimea efectivului (figura 3.15).
Caii de muncă se cazează crupă la crupă pe standuri lungi (2,7 - 3,0 m/ 1,4 - 1,6 m), amplasate
pe două rânduri, cu alee centrală. Adăpostul are camera tampon la mijloc, având spaţii pentru
depozitarea harnaşamentelor, uneltelor, furajelor concentrate şi vestiar.
Jumătate din adăpost este destinată cailor de muncă, iar cealaltă jumătate este destinată pentru
maternitate şi pentru creşterea tineretului.
Acest tip de adăpost în prezent prezintă o importanţă mai mică, deoarece caii de muncă nu se
mai exploatează în ferme.
Microclimatul de confort pentru caii de muncă are următorii parametri: temperatura 8-10°C,
umiditatea relativă 60-75 %, indicele de iluminare naturală 1/25; restul factorilor trebuie să aibă
nivelele arătate la armăsari.
Figura 3.15 - Adăpost pentru cai de muncă (Teușdea, 2003)
64
3.2. Harnaşamentele
Harnaşamentele reprezintă un ansamblu de piese confecţionate din piele, metal, lemn,
împletituri de sfoară, ce se aplică pe diferite regiuni corporale în scopul contenţiei, al protecţiei
diferitelor regiuni corporale şi folosirea la muncă a animalelor.
Harnaşamentele sunt dispozitive care se aplică pe corpul calului pentru a uşura transportul pe
spinare a unor greutăţi sau pentru a tracţiona diferite vehicule, precum şi unele dispozitive care
servesc la contenţionarea cailor şi protejarea lor împotriva intemperiilor sau accidentelor.
Clasificare:
✓ harnaşamente de contenţi;
✓ harnaşamente de protecţie;
✓ harnaşamente de călărie;
✓ tracţiune (muncă).
3.2.1. Harnaşamentele de contenţie

Se folosesc pentru:
◙ a stăpâni calul în grajd (fixarea calului);
◙ când este scos afară, pentru conducerea sau dresarea acestuia;
◙ pentru aplicarea diferitelor tratamente sau intervenţii (limitarea mişcărilor).
Gâtarul
Este o curea prevăzută cu o cataramă şi un inel, care se prinde în jurul gâtului şi care serveşte la
imobilizarea calului la iesle prin intermediul unui lanţ (figura 3.16).
Gâtarul de forţă
Este asemănător cu gâtarul obişnuit, dar mai rezistent. Se foloseşte în acelaşi scop.
Căpăstrul de grajd
Serveşte pentru contenţia calului la iesle şi este confecţionat din mai multe curele care au următoarele
denumiri: cefarul, fălcelele (fălcarele), fruntarul, botarul, subgâtarul, subbotarul şi anexa subbotarului
care se leagă de subgâtar. Piesa anexă este prevăzută cu un inel metalic de care se leagă pana
căpăstrului sau pana de lanţ (figura 3.17).
cefar
fruntar
subgâtar
botar fălcele
anexa
subbotarului
subbotar
Figura 3.16 – Gâtar (original) Figura 3.17 - Componentele căpăstrului de grajd

(original)
Căpăstru de forță sau cavesonul
Asemănător cu căpăstrul de grajd, dar confecţionat din curele groase şi mai rezistente. Pe botar se
găsesc nişte plăcuţe metalice căptuşite cu piele care prin apăsare produc durere şi 3 inele metalice de
care se pot prinde două lonje laterale sau o lonjă de inelul din mijloc ce servesc la conducerea şi
stăpânirea mai bună a calului (figura 3.18).
65
Figura 3.18 – Cavesonul (original) Figura 3.19 – Botniță (original)
Căpăstrul de dresaj sau cavesina

Asemănător căpăstrului de grajd, însă pe botar prezintă un inel metalic de care se prinde o lonjă ce
serveşte la stăpânirea mai uşoară a cailor tineri în timpul dresajului.
Botniţa
Este confecţionată din curele groase, lanţ sau benzi metalice şi se foloseşte la caii retivi (figura
3.19).care muşcă, cei cu sindrom de pică sau la caii cu operaţii în regiunea posterioară a corpului.
Gâtarul cu şiraguri (gâtarul cu grătar, gulerul de lemn)
Se foloseşte pentru a împiedica animalul să-şi îndoaie gâtul. Se utilizează la caii cărora li s-a făcut un
tratament medicamentos pentru diverse plăgi de pe corp. Este confecţionat din bastonaşe de lemn
distanţate la capete prin bile de lemn cu orificii prin care trece o curea, care se fixează în jurul gâtului
animalului (figura 3.20).
Figura 3.20 - Gâtar cu şiraguri (original)

Bastonul la chingă
Are acelaşi rol ca şi gâtarul cu şiraguri, dar este confecţionat dintr-o bară de lemn fixată cu un capăt
de chingă şi cu celălalt capăt de un fălcar.
Iavaşaua
Poate fi din lemn sau metalică şi se foloseşte pentru contenţia calului atunci când se fac unele examene
sau intervenţii şi pentru animalele retive. Aceasta se aplică fie Ia buza superioară, fie la baza urechii.
Se recomandă ca iavaşaua să nu se menţină mai mult de 30 de minute, pentru a nu provoca necroze,
iar după aplicare să se facă un masaj uşor la locul aplicării (figura 3.21).
Piedica
Se confecţionează din piele sau cânepă şi se utilizează în timpul păşunatului pentru limitarea mişcării
(figura 3.22).
Priponul
Este o frânghie sau un lanţ lung de 4 - 5 m fixat la un capăt de un ţăruş, folosit în scopul unui păşunat
raţional (figura 3.23). Piedica şi priponul utilizate necorespunzător pot provoca arsuri în lanţ, fracturi
sau chiar strangulări.
66
Figura 3.21 - Aplicarea iavaşalei din lemn (stânga) şi metalice (dreapta) (original)
Figura 3.22 – Piedica (original) Figura 3.23 – Priponul (original)
Antravoanele (chiostecurile)
Sunt confecţionate din curele rezistente, căptuşite cu pâslă şi prevăzute cu catarame pentru fixarea în
jurul chişiţei. Cu ajutorul unei frânghii sau lanţ, care se trece prin inelul metalic al fiecărui antravon,
se poate face trântirea animalului pentru operaţii, imobilizarea tuturor membrelor, a unui biped sau a
unui membru (figura 3.24).
Platlonjele
Sunt confecţionate din împletituri de cânepă, sub formă de bandă, continuată cu frânghie. Servesc la
imobilizarea bipedului posterior la iepele date la montă sau pentru fixarea membrelor în timpul
operaţiilor.
Figura 3.24 – Chiostecuri sau antravoane (original)
67
3.2.2. Harnaşamentele de protecţie

Protejează diferitele regiuni împotriva accidentelor sau a intemperiilor. Se pot clasifica în:
a. Harnaşamente pentru protecţia capului şi gâtului;
b. Harnaşamente pentru protecţia trunchiului;
c. Harnaşamente pentru protecţia membrelor.
a. Harnaşamente pentru protecţia capului şi gâtului

Boneta
Acest harnaşament este utilizat în scopul protejării regiunilor occipitală şi frontală de acţiunea directă
a radiaţiilor solare (figura 3.25).
Capişonul
Are acelaşi rol ca şi boneta, dar acoperă capul până la nivelul comisurilor, având două deschideri în
dreptul ochilor, iar la nivelul urechilor două teci de forma acestora sau două orificii de trecere a lor
(figura 3.26).
Ochelarii
Sunt două piese din piele mai groasă, de formă pătrată (10/10 cm) sau ovală care se fixează de fălcare
în dreptul ochilor şi au rolul de a împiedica vederea laterală, evitând sperierea cailor de autovehicule
şi a proteja ochii de praf (figura 3.27).
Figura 3.25 – Boneta (original) Figura 3.26 - Capişonul (original) Figura 3.27 – Ochelarii
(original)
Pelerina
Completează capişonul, de care se fixează la partea superioară a gâtului. Se confecţionează din pânză
sau stofă şi se fixează la partea inferioară a gâtului prin curele şi catarame (figura 3.28).
Figura 3.28 – Pelerina (original) Figura 3.29 – Pătura (original)

Mufta
Este o piesă arcuită asemănătoare cu o perie, care se aplică deasupra botului şi are rolul de a împiedica
vederea apropiată la caii care evită mersul pe teren denivelat.
68
Furca
Este o piesă metalică bifurcată, fixată anterior sub bărbie şi sprijinită posterior pe marginea inferioară
a gâtului şi susţinută de subgâtar. Are rolul de a limita mişcările în plan vertical ale gâtului.
b. Harnaşamente pentru protecţia trunchiului

Pătura
Se aplică pe corpul animalului şi se fixează cu o chingă. Protejează corpul împotriva frigului şi
umidităţii, iar dacă se pune sub şa apără regiunea de rosături (figura 3.29).
Cuvertura
Este confecţionată din material mai subţire care poate fi matlasat şi este prevăzută pe margini
cu curele şi catarame, cu ajutorul cărora se fixează pe corpul animalului (figura 3.30). Se foloseşte la
caii de curse, în scop estetic (pentru paradă).
Figura 3.30 – Cuvertura (original) Figura 3.31 - Jacul (original)
Jacul (japul)
Este o piesă de formă dreptunghiulară confecţionată din material impermeabil, care se foloseşte la
caii de muncă pentru protejarea regiunilor superioare ale trunchiului (regiunea dorsală şi lombară)
împotriva precipitaţiilor. Se aplică sub ham şi se fixează la sidelcă (figura 3.31).
Teltia
Este o bucată de pâslă groasă care se pune sub şa şi protejează corpul împotriva rosăturilor, de
asemenea evită deteriorarea şeii prin transpiraţia animalulu (figura 3.32)i.
Figura 3.32 – Teltia (original) Figura 3.33 – Valtrapul (original)
Suspensorul
Este folosit la armăsari pentru susţinerea testiculului. Este o pungă din plasă de sfoară, care se fixează
prin două curele anterioare ce trec prin regiunea flancurilor de regiunea şalelor şi două curele
posterioare care trec prin regiunea perineală şi se fixează la baza cozii, de pofil sau crupar.
69
Plasa
Se confecţionează din plasă de sfoară şi are rolul de a proteja corpul animalului de insecte.
Şorţul
Se confecţionează dintr-un material mai rezistent, impermeabil şi care se aplică între corpul calului
şi sulky având rolul de a proteja driverul împotriva stropirii de noroi, zgură sau praf (figura 3.34). Se
foloseşte la trăpaşi în timpul antrenamentului sau concursurilor.
Figura 3.34 - Sulky – stânga şi şorţ ataşat la sulky – dreapta (original)
Teaca pentru coadă

Se foloseşte pentru protecţia cozii de acţiunea nocivă a dejecţiilor, a aşternutului umed. Frecvent este
utilizată în timpul transportului cabalinelor de mare valoare economică, în scopul prevenirii
traumatismelor (figura 3.35)
.
Figura 3.35 - Teaca pentru coadă (original)
c. Harnaşamente pentru protecţia membrelor

Au rol de apărare contra loviturilor, rosăturilor sau traumatismelor care pot apărea în timpul
folosirii la muncă, la antrenament, concursuri hipice. Se confecţionează din piele, cauciuc, material
sintetic, bumbac, lână şi se fixează pe regiunile expuse loviturilor.
Scarpetul (apărătorul copitei)
Se confecţionează din piele rezistentă şi are forma unui cozoroc. Se aplică pe faţa anterioară a copitei
posterioare, pe care o apară de loviturile şi rănile produse de potcoavele de la membrele anterioare
(figura 3.36).
Galoșii (manșetele)
Sunt niște piese de cauciuc în formă de pâlnie care se aplică la membrele anterioare și au rolul de a
proteja copita de traumatisme (figura 3.37).
70
Figura 3.36 – Scarpetul (original) Figura 3.37 – Galoșii

(original)
Călcâiașul
Este confecționat din piele groasă şi se aplică pe călcâiele membrelor anterioare pe care le apără de
loviturile cu fruntea copitei de la membrele posterioare (figura 3.38)
Coselile (cositoare, botinele)
Sunt confecţionate din piele căptuşită la faţa internă cu material moale (figura 3.39). Protejează fața
internă a buletului la caii care se cosesc în timpul mersului (caii cu piept îngust, cei obosiți sau
potcoviți defectuos).
Figura 3.38 – Figura 3.39 – Botine sau coseli (original)

Călcâiaşul (original)
Jambierele sau ciorapii

Se confecţionează din piele mai subţire sau doc gros care se aplică pe faţa internă a fluierului şi pe
tendon. Se utilizează la trăpaşi ca şi la caii care au tendoanele slabe (figura 3.40).
Figura 3.40 – Jambiere (original) Figura 3.41 – Moletiera (original)
71
Faşa elastică sau moletiera

Este o fâşie de flanelă elastică, lungă de 2 - 3 m şi lată de 10 10 cm, care se înfăşoară pe bulet şi fluier
pentru protecţia acestora la eforturi mari (figura 3.41).
Genunchierele
Se confecţionează din piele mai groasă şi au formă rotundă sau ovală. Apără faţa internă şi anterioară
a genunchiului la caii care de poticnesc uşor sau îşi freacă genunchii (figura 3.42).
Jaretierele
Se confecţionează tot din piele şi se aplică pe faţa internă a jaretului, protejând regiunea la caii care
au defecte de aplomb (coate de vacă), cei înhămaţi scurt şi la cei ce-şi freacă jaretele de stănoagă
(figura 3.42).
Figura 3.42 - Genunchere (stânga) şi jaretiere (dreapta) Figura 3.43 – Subrauri

(original) (original)
Subraurii
Se confecţionează din piele groasă, căptuşită cu pâslă, postav sau cojoc (figura 3.43). Se fixează cu
ajutorul unor cureluşe şi catarame pe regiunea cotului, pe care o apără de loviturile cu potcoavele în
timpul curselor la trăpaşi. Se evită apariţia higromei cotului.
3.2.3. Harnaşamentele pentru călărie

Pentru conducerea calului la călărie se utilizează frâul, iar pentru purtat greutăţi pe spinarea calului,
şaua şi samarul.
a. Harnaşamentele pentru condus
Frâul
Se foloseşte pentru conducerea calului la călărie ori la mână şi este alcătuit din următoarele
componente:
✓ Garnitura sau montura, confecţionată din curele care au forma şi denumirea pieselor
componente ale căpăstrului;
✓ Zăbăluţa (figura 3.44) şi zăbala (figura 3.44), piese metalice care se pun în gura calului şi
care au forme variabile.
Zăbala are muştiucul (partea ce se introduce în gura calului) format dintr-o singură bară
metalică fixată lateral prin două banchete (ramuri) de care se prinde port-zăbala, struna şi
dârlogii. Zăbăluţa este alcătuită din două piese metalice articulate la mijloc, iar la capete au
câte un inel metalic prin intermediul căruia se ataşează la fălcare.
✓ Dârlogii (figura 3.45), respectiv două curele lungi de peste un metru, prevăzute cu o cataramă
la un capăt, care se încheie între ei, iar cu celălalt capăt se prind de inelele zăbăluţei sau de
capătul inferior al ramurilor zăbalei şi servesc pentru conducerea calului (figura 3.46).
72
Figura 3.44 - Zăbăluţă (stânga) şi zăbală (dreapta) Figura 3.45 - Prinderea

(original) dârlogilor de ramurile zăbalei
(original)
Figura 3.46 - Conducerea calului la călărie şi concursuri hipice de sărituri (original)
Martingala
Este o piesa anexă formată dintr-o curea ramificată care se fixează cu un capăt de chingă, iar cu cele
două ramificaţii de dârlogii frâului prin intermediul a două inele şi are rolul de a forţa calul să ţină
capul mai jos (figura 3.47).
Figura 3.47 – Martingala (original) Figura 3.48 – Tranzeluţa (original)
Tranzeluţa (cek)
Este o piesa anexă cu două ramuri, care la un capăt se prind de inelele zăbăluţei, trec paralel
cu fălcarele şi cefarul, apoi se unesc pe marginea superioară a gâtului, prinzându-se de arcada
anterioară a şeii sau de capac (sidelcă) la ham. Are rolul de a forţa calul să ţină capul mai sus (figura
3.48).
73
b. Harnaşamentele pentru purtat

Şaua (figura 3.50)
Este harnaşamentul special folosit pentru purtat călăreţul și are următoarele părţi componente:
Corpul șeii
✓ schelet
✓ șezută Falsa șezută
Căptușeala
Înveliș
Accesoriile șeii: chinga, trăgătorile, scările, pofilul, presenul
Corpul şeii
Scheletul este format din două tălpice de lemn unite între ele prin două arcade metalice, una
anterioară şi una posterioară (figura 3.49).
Figura 3.49 - Scheletul şeii şi vectorii de forţă în timpul deplasării (original)
Falsa şezută este confecţionată dintr-o împletitură de chingi de cânepă care merg în cruciş de la o
arcadă la alta şi de la o tălpice la alta.
Căptuşeala se aşază peste acest suport (o pelerină din piele tare sau pânză tare, umplută cu păr sau
iarbă de mare).
Învelişul - scaunul şeii sau şezuta propriu-zisă este confecţionat din piele şi se continuă lateral cu
pulpanele mari (au rolul de a proteja pulpele călăreţului). Sub pulpanele mari se găsesc pulpanele
mici, peste care se prinde chinga, ce au rolul de a proteja corpul calului de rosăturile cataramelor
chingii.
Figura 3.50 - Şaua şi fixarea acesteia pe corpul animalului (original)
74
Accesoriile şeii (figura 3.51)

Servesc la fixarea şeii pe corpul calului, în acelaşi timp asigurând stabilitatea călăreţului. Dintre
acestea fac parte:
Chinga
Confecţionată din piele sau împletitură din cânepă, serveşte la fixarea şeii pe corpul calului.
Trăgătorile (curelele scărilor) sunt două curele din piele prinse de tălpice prin inele sau carabină şi
care au rolul de a susţine scările.
Scările sunt piese metalice ataşate de capătul inferior al trăgătorilor şi au rolul de a oferit sprijin
picioarelor călăreţului.
Figura 3.51 - Chingă, trăgători şi scări (original)
Pofilul este o curea rotundă care se prinde cu un capăt de arcada posterioară iar cu celălalt capăt de
coadă (prin intermediul unui ochi) şi are rolul de a împiedica deplasarea şeii în faţă.
Presenul (figura 3.52) are rolul de a împiedica deplasarea şeii în spate. Este format din trei curele în
forma literei Y. Ramura simplă este scurtă şi se fixează de chingă, trece apoi printre membrele
anterioare şi se ramifică în faţa regiunii pectorale, cele două ramificaţii urcă feţele laterale ale gâtului
şi se prind de arcada anterioară a şeii.
Figura 3.52 – Presenul (original) Figura 3.53 - Samarul:

a. tălpice; b. pieptar; c. fesier (original)
Samarul
Este format din aceleaşi părţi componente ca şaua (figura 3.53), dar are patru tălpice (o suprafaţă mai
mare de contact). Prezintă în plus două curele late, una care înconjoară partea posterioară a corpului
(numită fesier) şi se prinde de arcada posterioară, având rolul de a împiedica deplasarea samarului
înainte şi un pieptar care împiedică deplasarea samarului în spate.
75
Înşeuarea calului şi conducerea la călărie

Pentru o înşeuare corectă a calului este necesar să se procedeze astfel figura 3.54):
✓ se aduc harnaşamentele specifice călăriei şi se pun pe stâlpul care susţine stănoaga, lângă
standul în care se găseşte calul;
✓ se pune teltia pe spinarea calului sau în lipsa acesteia o pătură împăturită în patru, cu marginea
ultimei îndoituri spre greabăn, dar în aşa fel încât să fie mai în faţă decât arcada anterioară a
şeii şi să poată fi trasă puţin înapoi, după ce s-a pus şaua, pentru a prinde firele de păr în
direcţia lor de creştere;
✓ se pune apoi şaua şi se strânge cât mai bine chinga, avându-se grijă ca să nu fie pusă prea
înapoi spre şale unde greutatea este mai greu de suportat;
✓ se potriveşte lungimea scărilor în aşa fel încât lungimea trăgătorii împreună cu scara să fie cât
lungimea braţului călăreţului cu pumnul închis;
✓ se pune frâul pe capul calului, introducându-i zăbăluţa în gură;
✓ se dezleagă calul prin desfacerea gâtarului şi apoi se scoate în faţa grajdului, calul fiind condus
la mână din poziţia laterală stângă şi ţinându-l cu mâna dreaptă de ambii dârlogi prinşi de
lângă zăbăluţă, iar cu mâna stângă de capătul liber al dârlogilor.
Figura 3.54 - Etape ale înşeuării calului: a. aşezarea teltiei; b. aşezarea şeii; c. strângerea chingii
(original)
Pentru încălecare se dau dârlogii peste gâtul calului cu mâna stângă, apoi se fixează mâna
stângă, împreună cu dârlogii, pe gâtul calului înaintea şeii.
Cu mâna dreaptă se ţine scara în care se introduce piciorul stâng şi apoi, printr-un salt, se
ridică corpul în şa prinzând de arcada posterioară cu mâna dreaptă.
După urcare în şa se introduce piciorul drept în scara de pe dreapta şi apoi călăreţul ia poziţia
corectă (figura 3.55)şi se pregăteşte pentru conducerea calului.
Figura 3.55 - Poziţii de călărie: a. incorectă; b. corectă (original)
3.2.4. Harnaşamentele pentru tracţiune

Harnaşamentele de tracţiune cuprind: hamul care este harnaşamentul de tracţiune propriu-zis şi
hăţurile cu căpeţelele care ajută la conducerea cailor utilizaţi la tracţiune.
76
Hamul
Se poate prezenta într-un din următoarele trei forme (figura 3.56):
✓ ham întreg sau complet;
✓ hamul simplu (jumătate de ham);
✓ gura de ham.
Figura 3.56 - Tipuri de hamuri: 1. întreg (complet); 2. jumătate de ham; 3. gura de ham (original)
Hamul întreg (complet)

Este compus din mai multe piese care sunt grupate în trei părţi sau sisteme: sistemul de tracţiune;
sistemul de oprire; sistemul de susţinere şi de legătură.
Sistemul de tracţiune (figura 3.57) cuprinde: pieptarul, juguleţul sau grebănarul şi şleaurile.
Pieptarul
Este piesa esenţială a hamului şi este confecţionat dintr-o curea lată de aproximativ 9 cm, rezistentă
şi prevăzută cu o dublură de care se fixează un inel metalic pentru prinderea opritorii. Lateral prezintă
două curele de care se prinde juguleţul iar la capete alte două curele sau inele metalice de care se
prind şleaurile.
77
Juguleţul sau grebănarul

Este o curea îngustă care se prinde de laturile pieptarului şi are rolul de a susţine pieptarul,
împiedicând deplasarea acestuia în jos.
Şleaurile
Sunt confecţionate din curele de piele groasă, din frânghie sau lanţ şi se prind cu un capăt de inelele
sau cataramele pieptarului iar cu celălalt capăt de vehicul.
Pe şleaurile din lanţ sau cânepa, se înfăşoară nişte apărători din piele moale, numite tecuşuri, pentru
a preveni rosăturile la nivelul abdomenului.
Figura 3.57 - Hamul - sistemul de tracţiune (original)
Sistemul de oprire (figura 3.58) cuprinde: vânarul, penele vânarului sau sprenzelele şi opritoarea.
Vânarul
Este o curea lată care înconjoară fesele calului şi are un rol important în oprirea vehiculului.
Penele vânarului (sprenzele)
Sunt două curele mai înguste care se prind de capetele vânarului şi de inelele de la capetele
pieptarului.
Opritoarea
Se confecţionează din piele groasă, din lanţ sau frânghie de cânepă şi se prinde cu un capăt de inelul
de la mijlocul pieptarului şi cu celălalt capăt de capul oiştei.
Figura 3.58 - Hamul - sistemul de oprire (original)
Sistemul de susţinere (figura 3.59) şi de legătură completează celelalte două sisteme, având rolul de
a susţine pe corpul calului sistemul de tracţiune şi pe cel de oprire. Cuprinde următoarele
harnaşamente: capacul sau sidelca, chinga, cruparul, truparul şi pofilul.
78
Capacul sau sidelca

Se confecţionează din piele şi este căptuşită cu piele sau pânză umplută cu păr sau iarbă de mare
pentru a evita rosăturile la nivelul spinării.
Sidelca traversează spinarea dintr-o parte în alta şi se prinde cu cele două capete de inelele de la
capătul pieptarului. Pe faţa superioară sidelca prezintă două inele metalice prin care se trec hăţurile.
Are rolul de a susţine pieptarul şi şleaurile.
Chinga
Contribuie la fixarea mai bună a hamului pe corpul calului şi se confecţionează din piele sau
împletituri de cânepă. Se se prinde cu un capăt de inelul pieptarului, traversează abdomenul şi se
încheie cu o cataramă de celălalt capăt al pieptarului.
Cruparul
Este format dintr-o curea care traversează crupa dintr-o parte în alta şi se prinde de inelele de la
capătul vânarului, având rolul de a susţine vânarul şi penele vânarului.
Truparul
Este format din două curele care se prind în cruciş, cu un capăt de capac, iar cu celălalt de crupar şi
are rolul de a susţine cruparul şi a-l împiedica să se deplaseze înapoi pe corpul calului.
Pofilul
Este o curea dublă ce se prinde de mijlocul sidelcii, merge în lungul spinării, şalelor şl crupei iar
înainte de coadă formează o ansă prin care se trece coada calului. Are rolul de a împiedica deplasarea
hamului înainte.
Figura 3.59 - Hamul - sistemul de susţinere şi legătură (original)
Jumătatea de ham sau hamul simplu

Are numai partea anterioară a hamului şi sistemul de tracţiune complet. Lipseşte deci: truparul,
cruparul, vânarul şi penele vânarului. Folosirea hamului simplu impune existenţa unui sistem de
frânare a vehiculului.
Gura de ham
Este alcătuită numai din pieptar, juguleţ şi şleauri. Pentru oprire se foloseşte un gâtar de care se prinde
opritoarea cu un capăt, iar cu celălalt capăt de oişte.
79
Hamurile pot avea şi unele adaptări cum ar fi folosirea jugului (figura 3.60) în loc de pieptar, cruparul
format din două sau trei curele, însa indiferent de adaptările ce se fac părţile componente rămân
aceleaşi.
Figura 3.60 - Ham cu jug (original)
Căpeţelele şi hăţurile
Sunt harnaşamentele care se folosesc pentru conducerea cailor la tracţiune (figura 3.61).
Figura 3.61 - Hăţuri şi căpeţele (original)
3.2.5. Întreţinerea harnaşamentului

Pentru a-şi păstra calităţile, harnaşamentul nu trebuie ţinut în grajd, ci doar în magazii (figura
3.62) aerisite, uscate şi neîncălzite (pentru a nu fi afectat de vaporii corozivi de amoniac şi pentru a
nu mucegăi).
Figura 3.62 - Magazie pentru harnaşamente (stânga) şi rastel pentru harnaşamente (dreapta)
(original)
80
Hamurile rupte sau descusute se vor repara astfel încât cusăturile să nu jeneze pielea animalului.
Este interzisă repararea lor cu sârmă. Se va acorda o atenţie deosebită elasticităţii curelelor – astfel,
de două ori pe lună, harnaşamentul va fi scos afară, curelele tari se vor înmuia în apă, se vor spăla
cu săpun, apoi se vor şterge cu cârpa, se vor usca şi se vor unge cu strat subţire de unsoare pentru
harnaşament, încălzită în prealabil. Părţile metalice se curăţă cu lemn de brad şi se ung pentru a
preveni ruginirea.
De asemenea, zilnic harnaşamentul se şterge imediat după terminarea activităţii cu cârpe
uscate, pentru a îndepărta praful şi transpiraţia, după care se depozitează în magazia de harnaşamente.
3.2.6. Probleme de sănătate asociate

Afecţiunile asociate harnaşamentelor sunt frecvent întâlnite şi relevă bunăstarea precară a
cailor.
Cauzele sunt reprezentate de:
1. Defectele de conformaţie ale animalelor;
2. Harnaşamente inadecvate;
3. Aplicarea defectuoasă a harnaşamentelor
1. Conformaţia defectuoasă a cailor poate favoriza rosăturile de harnaşament, în special

greabănul prea înalt, prea şters, prea tăios, spinarea ascuţită, pieptul prea strâmt, abdomenul mare,
arcuirea accentuată a coastelor.
Toate aceste defecte contribuie la apariţia leziunilor produse de către pieptar, şleauri, şa sau
samar.
2. Confecţionarea defectuoasă a harnaşamentelor poate determina răniri grave, în special sub
acţiunea pieptarului şi şleaurilor (figura 3.63). Neconformităţile cele mai des întâlnite sunt: căptuşirea
defectuoasă, repararea cu sârmă, sfoară şi adăugarea de curele neajustate. De asemenea, apar
probleme în cazul aplicării hamurilor murdare, pline de praf sau de nori, nespălate şi neunse (tari,
uscate, care rănesc pielea).
3. Pot apărea diverse probleme de bunăstare atunci când harnaşamentele sunt aşezate în mod
inadecvat, iar curelele sunt răsucite, nestrânse sau strânse prea puternic.
Ca urmare a jocului hamului prea larg sau prea strâns, apare iniţial devierea direcţiei perilor
(foliculilor piloşi), urmată de depilare.
Dacă acţiunea harnaşamentului este de durată şi pielea este umedă din cauza transpiraţiei, sunt
erodate straturile cutanate superficiale (epiderm, derm), apărând excoriaţii şi rosături. Pruritul
determină complicarea acestor procese, mai ales în regiunile cefalică, cervicală, a greabănului.
Când harnaşamentul este neajustat (alunecă sau presează anumite regiuni cutanate), apar
tulburări circulatorii locale şi ulterior edemul cald.
Când acţiunea de comprimare sau frecarea este continuă, apare ischemia şi secundar corul sau
escara (gangrena uscată circumscrisă) sau induraţia şi îngroşarea locală a pielii (bătătură sau
calozitate).
Soluţiile de continuitate ale pielii funcţionează ca porţi de intrare pentru germeni piogeni, ce
pot determina abcese sau flegmoane. Mai pot apărea în urma înhămării defectuoase ulcere şi fistule.
Uneori, aceste procese morbide pot să afecteze major animalul, scoţându-l din serviciu pentru
mult timp sau chiar definitiv.
81
Figura 3.63 - Afecţiuni generate de harnaşamente: depilări, calozităţi (stânga) şi plăgi (dreapta)
(original)
3.3. Igiena corporală a cabalinelor

Pentru calul de grajd, ţesălatul îmbunătăţeşte circulaţia şi sănătatea, îndepărtează transpiraţia
şi murdăria, deschide porii, tonifică muşchii şi pielea şi-i îmbunătăţeşte aspectul. Caii de grajd trebuie
ţesălaţi regulat, dar cei ţinuţi afară nu se ţesală, ci se verifică zilnic şi i se curăţă picioarele. Dacă este
călărit, murdărit cu noroi sau cu spume, acestea se îndepărtează cu o perie sau pieptene de cauciuc,
iar botul şi coada se şterg cu un burete. Este o eroare îndepărtarea grăsimii şi crustelor de piele care
acţionează ca un strat protector impermeabil.
Pielea unui cal ţinut în câmp în mod normal nu se spală. În cazul pregătirii pentru un spectacol,
este suficient ţesălatul. Dacă este nevoie totuşi de şampon, calul se ţine într-un grajd cald, departe de
curenţi de aer, se acoperă şi se usucă pentru a evita îmbolnăvirea.
3.3.1. Ţesălatul
Înainte de ţesălare, calul este legat (e recomandabil în exterior, deoarece este mai multă lumină
şi nu se formează pulberi).
Setul de ţesălat se ţine la îndemâna operatorului, dar în afara razei de acţiune a calului.
Se foloseşte o perie de rădăcină sau de ţesălat pentru a îndepărta murdăria, noroiul şi
transpiraţia. Aceasta poate fi prea dură pentru un cal cu pielea fină; nu se foloseşte peria în apropierea
capului sau pe părţile sensibile, doar în zonele mai rezistente, în special la nivelul membrelor. Când
se vor peria membrele posterioare şi jaretul se va ţine coada calului într-o parte. Nu se va folosi peria
de rădăcină pe coadă deoarece va rupe şi va smulge părul, care se înlocuieşte în câteva luni.
Figura 3.64 - Ţesălat manual (stânga) şi mecanic (dreapta) Figura 3.65 - Set de ţesălat
82
✓ Se va îndepărta noroiul sau transpiraţia cu pieptenele de cauciuc, printr-o mişcare circulară.

✓ Se va folosi peria de corp pentru ţesălatul (figura 3.66) mai profund. Se începe cu zona capului,
apoi spre coadă, cu mişcări de măturare în direcţia creşterii părului, până la piele. Când se ţesală
partea stângă, se va ţine peria cu mâna stângă şi pieptenele metalic în mâna dreaptă şi după câteva
mişcări se curăţă peria cu pieptenele. Instrumentele se schimbă în cealaltă mână când se ţesală
partea dreaptă.
✓ Se va folosi peria de corp sub coamă, apoi se perie coama şi coada, stând într-o parte în caz că
animalul loveşte. Pentru a curăţa capul, se foloseşte peria de corp, slăbind sau dând jos căpăstrul
pentru acces mai uşor.
✓ Se umezeşte un burete şi se curăţă în jurul ochilor şi al botului. Se curăţă anusul cu un alt burete.
✓ Se curăţă coama cu o perie, apoi cu aceeaşi perie se curăţă şi copitele.
✓ Când picioarele s-au uscat, se aplică uleiul de copite cu peria pe toată suprafaţa până la călcâi, iar
pentru finisare se foloseşte un cauciuc. Dacă este praf se umezeşte roba şi se aplică pătura, iar sub
pătură un cearşaf.
✓ După spălarea cozii, se aplică un bandaj pentru a-i modela forma.
Figura 3.66 - Ţesălarea cailor (original)
3.3.2. Spălarea
Spălarea se face cât mai rar, mai ales pe vreme rece. Când este cald sau după transpiraţii
abundente, calul trebuie spălat fără a-l răni, dar altfel acest proces trebuie evitat.
Spălarea se face repede într-un loc bine drenat, folosind o găleată, un burete mare sau un
furtun şi o răzătoare de sudoare. La nevoie se foloseşte un şampon de cal şi apă rece sau călduţă, nu
fierbinte.
83
Se va începe prin spălarea umerilor, apoi spre spate şi membre; zona gâtului se va spăla cu
grijă pentru a nu jena animalul. Capul se spală cu un burete, cu multă grijă, inclusiv în spatele
urechilor şi în zonele mai sensibile.
Pentru îndepărtarea apei şi favorizarea uscării se foloseşte răzătoarea de sudoare. În zilele reci
sau cu vânt se şterg şalele şi spatele animalului. Până se usucă pielea se recomandă plimbarea calului,
iar dacă este frig se foloseşte un cearşaf. În timpul iernii se recomandă aplicarea bandajelor după baie.
Spălarea coamei şi a cozii
Se descurcă mai întâi coama şi coada, folosind apă rece sau calduţă, apoi se umezesc cu un
burete mare. Se aplică şamponul cu o perie de apă lângă partea superioară a gâtului, se freacă bine
dacă părul este foarte des sau murdar.
Se limpezeşte bine coama până nu mai rămân urme de săpun şi apoi cu un prosop se usucă
zona cât mai bine.
Se umezeşte coada cu buretele. Se aplică şamponul cu o perie dacă firele nu sunt foarte fine
sau fragile. Se imersează coada într-o găleată cu apă curată, călduţă, limpezindu-se şi ştergându-se cu
prosopul.
3.3.3. Aranjarea
Capul şi mustăţile
Capul poate fi aranjat până firele ajung la nivelul blănii de iarnă. Dacă foarfecele va tăia în
blana deasă, va lăsa „ciupituri" dezagreabile. Mustăţile pot fi scurtate dar, deoarece acţionează ca
organe tactile, nu trebuiesc tunse cele din apropierea ochilor. Firele lungi, proeminente, de pe urechi
pot fi tăiate paralel cu marginea, dar firele din urechi nu se taie, deoarece formează o barieră împotriva
insectelor, curenţilor de aer şi a ploii.
Perii lungi şi subţiri de pe cap pot fi tăiaţi punând pieptenul pe suprafaţa blănii şi tăind firele
deasupra lui. Firele lungi pot fi smulse.
Membrele
Tunderea firelor deasupra călcâielor face ca picioarele să aibă un aspect mai frumos şi să fie
mai uşor de curăţat. Un cal tuns trebuie să arate cât mai natural. Un aspect neted este greu de obţinut
în cazul picioarelor păroase şi se va realiza treptat, folosind un pieptene pentru a ridica părul.
Pentru părul lung şi gros pot fi folosite în locul foarfecelor maşini de tuns (figura 3.67), dar
necesită îndemânare din partea operatorului.
Figura 3.67. Maşini de tuns mecanic pentru firele de păr de la nivelul membrelor (original)
Coama
Coama poate fi tunsă din vârf, separând cu căpăstrul coama de şuviţa de pe frunte. Aceasta
trebuie să fie tăiată scurt, de aproximativ 5 cm lăţime, deoarece lăţimea mai mare îi va da un aspect
neplăcut. Perii răzleţi din greabăn pot fi tunşi, mai puţin la caii înhămaţi, la care aceştia protejează
împotriva prafului de pe drumurile nepavate.
84
Filarea coamei
Rolul filării coamei este de a scurta şi subţia părul, pentru a fi astfel mai uşor de împletit. Un
cal care trăieşte afară tot timpul are nevoie de o coamă de circa 15 cm pentru a fi protejat
împotriva intemperiilor şi a insectelor.
Filarea coamei implică tăierea metodică a câtorva şuviţe de păr. Aceasta poate fi făcută cu un
pieptene special de filat care previne smulgerea rădăcinilor. Dacă coama este foarte lungă şi groasă,
se poate fila treptat. Va fi mai uşor şi mai confortabil pentru cal dacă aceasta se face după muncă,
când pielea este caldă şi porii sunt deschişi.
Înainte de filare, coama se piaptănă începând din vârf. Majoritatea părului pe care dorim să-l
filăm se ia din stratul de lângă piele, astfel coama va sta culcată. Se separă cu pieptenele firele cele
mai lungi în şuviţe subţiri care pot fi filate dintr-o singură mişcare. Se repetă procedura de-a lungul
coamei în josul gâtului, până coama ajunge la lungimea şi la grosimea dorită. Se corectează cu mâna
neregularităţile. Se filează şuviţa din frunte la aceeaşi lungime cu coama.
Filarea cozii
Filarea cozii constă în ajustarea vârfului cozii prin îndepărtarea firelor laterale şi a unora din
centru. Ca şi filarea coamei, filarea cozii se face rar pentru caii ţinuţi afară.
Unii cai sunt mai sensibili la filare şi mulţi proprietari preferă să lase coada calului neatinsă,
împletind-o pentru competiţii şi expoziţii.
Dar, în general, dacă este bine făcută, filarea cozii va îmbunătăţi aspectul calului. Dacă coada
este foarte groasă sau nu a fost filată niciodată, se efectuează filarea în mai multe zile pentru a evita
durerea. Este mai uşor să se fileze coada dacă calul este încălzit. În final coada trebuie să fie netedă,
egală, îngustă la bază şi să se lărgească treptat spre vârf. Este nevoie de o perie de corp, perie de apă,
pieptene de coamă şi foarfece.
Etapele filatului cozii sunt:
• se periază coada; se pieptănă o şuviţă din partea laterală, ţinând firele cele mai lungi şi se
pieptănă restul în spate; se filează aceste fire cu o mişcare bruscă (dacă părul este aspru, se înfăşoară
în jurul pieptenelui şi se filează);
• se continuă filatul avansând spre centru. Dacă coada este prea groasă, se lasă majoritatea
firelor centrale mai lungi; când se termină de filat, se umezeşte coada cu o perie de apă şi se pune un
bandaj de coadă pentru a o aşeza;
• pentru a tăia drept coada, se pune o mână sub ea pentru a o ridica şi se măsoară lungimea
dorită, mai sus de jaret. Aceasta, deoarece unghiul cozii este diferit în mişcare şi coada va părea mai
scurtă;
• în final, se taie coada drept, astfel încât capătul să fie paralel cu solul când calul se deplasează
(figura 3.68). Mai pot fi practicate şi împletirea coamei şi a cozii Figura 3.69).
Figura 3.68 - Aspectul cozii Figura 3.69. Împletirea coamei (dreapta) şi a cozii (stânga)
filate (original) (original)
85
3.3.4. Tunderea calului

Permite animalului să lucreze fără să transpire şi să se simtă confortabil sau să-şi menţină
condiţia fizică, respectiv îi permite să se usuce repede, prevenind răcirea şi economisindu-se timpul
şi efortul de a-l ţesăla.
Caii care trăiesc afară sau nu sunt călăriţi decât ocazional nu au nevoie să fie tunşi. Un cal
tuns trebuie să fie acoperit, bine hrănit, antrenat şi ţesălat.
Există patru tipuri principale de tunsori (figura 3.70): „totală", când tot părul este îndepărtat,
„de vânătoare", când se taie părul cu excepţia celui din zona şeii şi de deasupra coastelor şi
genunchilor; tunsoarea „pătură", când picioarele, spatele, şalele şi dosul sunt netunse şi tunsoarea
„trasă", care este un compromis pentru caii care trăiesc parţial afară sau sunt călăriţi neregulat şi
variază de la o urmă înaltă nepotrivită pentru caii care trăiesc afară la una foarte joasă, care
îndepărtează doar o fâşie de sub gât şi burtă.
b c
Figura 3.70 - Tipuri de tunsori la cabaline: a. tunsoare de vânătoare;
b. tunsoare “pătură”; c. tunsoare “trasă” (original)
Este recomandată tunderea când blana de iarnă a crescut complet, de obicei la jumătatea lui
octombrie. Majoritatea cailor trebuie tunşi din nou, de două sau mai multe ori până la sfârşitul lui
ianuarie. Se folosesc maşini de tuns care au fost unse şi au lama ascuţită.
Maşinile mici, manuale sau de buzunar sunt recomandate pentru cap, burtă şi zonele sensibile.
Blana trebuie să fie uscată şi bine ţesălată, astfel încât lamele să alunece uşor şi să taie repede părul.
La locul de tuns lumina trebuie să fie bună, deoarece greşelile se pot corecta cu greu. Tunsul se face
în direcţie opusă creşterii firului de păr. Dacă maşina se încinge, se aşteaptă până se răceşte. Maşina
de tuns se ţine culcată pentru a evita crestăturile şi dungile. Nu se tunde calul în urechi.
3.3.5. Potcovirea calului

Potcoavele sunt necesare atunci când animalul este călărit regulat, în special pe drumuri sau
terenuri dure. Cutia de corn potcovită creşte la fel de repede ca cea nepotcovită, deci chiar dacă
potcoava nu este uzată, trebuie îndepărtată la şase săptămâni pentru a o aranja.
86
Caii ţinuţi afară sau călăriţi rar trebuie potcoviţi doar în faţă. Un cal bine potcovit va avea
performanţe mai bune decât unul potcovit necorespunzător. O potcoavă pierdută sau slăbită trebuie
înlocuită înainte să se uzeze copita, să se rupă sau să devină dureroasă.
Un cal poate fi potcovit „la cald", atunci când un fierar încălzeşte metalul şi îl potriveşte pe
copită sau poate fi potcovit „ la rece" în situaţia în care potcoava este gata şi sunt necesare doar ajustări
minore (figura 3.71).
Călcâiul trebuie să susţină piciorul fără a se lăsa în spate. Există diferite tipuri de copite care
sunt potrivite pentru diferitele munci şi pot produce mari orificii pe călcâi dacă, de exemplu, calul va
trebui să sară pe un sol alunecos sau dur.
Figura 3.71 - Fixarea membrelor în vederea potcovirii:

manuală (stânga) şi cu dispozitive speciale (dreapta) (original)
Etapele potcovirii sunt următoarele:

✓ Întâi se îndepărtează potcoavele existente;
✓ Copita se pregăteşte prin tăierea şi prin ajustarea tălpii şi a furcuţei, dacă este cazul, nivelând
cu o pilă;
✓ Se măsoară potcoava şi se ajustează să se potrivească perfect pe copită;
✓ Potcoava se fixează pe copită cu precizie, folosind cuie (caiele). Capetele acestora se
îndepărtează şi se bat cu o pilă înainte ca piciorul să fie finisat. Pentru uşurarea manoperei,
pot fi utilizate dispozitive speciale de fixare.
3.4. Standarde de bunăstare, probleme de bunăstare la cai

3.4.1. Standarde de bunăstare
Adăpostirea se va realiza în condiţii optime, conform celor prevăzute anterior.
Pentru un păşunat adecvat, fiecare cal trebuie să dispună de minim 0,4 ha de păşune (0,8 ha
pentru satisfacerea completă a necesităţilor locomotorii şi alimentare). Mai ales în cazul accesului la
păşune, foarte importantă este asigurarea tratamentelor antiparazitare. Pentru împrejmuirea
suprafeţelor de masă verde, se vor folosi doar materiale care nu produc leziuni animalelor (nu se
acceptă sârma ghimpată), iar în cazul utilizării gardurilor electrice se fac verificări periodice, pentru
a reduce riscul electrocutării. Se recondiţionează permanent elementele rupte sau desprinse, care ar
putea răni animalele. De asemenea, se vor controla păşunile din punctul de vedere al prezenţei
plantelor toxice.
Adăparea: apa trebuie să corespundă atât calitativ (respectarea normelor de potabilitate), cât
şi cantitativ. Necesarul zilnic de apă la cabaline variază între 20 şi 70 de litri, în funcţie de condiţiile
de microclimat (temperatură, umiditate), greutatea corporală, compoziţia raţiei, starea fiziologică.
Iepele în ultimele 3 luni de gestaţie şi cele în prima lună de lactaţie au cerinţe de apă mult mai mari.
87
Animalul trebuie să aibă permanent acces la apă sau să fie adăpat la cel mult 6 ore, altfel poate
apărea exicoza (deshidratarea).
Furajarea: se va realiza astfel încât nota pentru starea de întreţinere (Body Condition Score -
BCS) să fie în jurul valorii de 3 (pentru varianta de BCS între 1 şi 5), respectiv de 5-6 (pentru
variantele de BCS între 1 şi 9).
Atât obezitatea (prin creşterea riscului de laminite), cât şi starea precară de întreţinere (aceasta
apărând nu numai din cauza furajării insuficiente, ci şi a parazitismului sau stresului), reprezintă
probleme majore în efectivele de cai.
Schimbările raţiei vor fi realizate treptat, de-a lungul unei perioade de 3-5 zile, pentru a evita
colicile şi laminitele.
Vor fi efectuate controale permanente ale stării generale şi examinări clinice, pentru a putea
depista din timp eventualele probleme de sănătate (tabel 3.1).
Tabel 3.1 - Valori normale ale constantelor fiziologice la cai în repaus (original)
Constante fiziologice Interval de variaţie Valori medii

Temperatura centrală rectală 37,5-38,5 °C 38 °C
Puls 28-48/minut 36/minut
Frecvenţă respiratorie 10-14/minut 12/minut
Se realizează periodic îngrijirea copitelor şi potcovitul, se evidenţiază posibilele probleme

dentare (anomalii de creştere, periodontite etc.) prin cel puţin un examen anual.
Se efectuează tratamentele antiparazitare şi vaccinările (aterită virală, herpes virus, nfluenza,
tetanos etc.).
Figura 3.72 - Nota pentru starea de întreţinere la cai (BCS)
Extension PB 1741, University of Tenessee www.utextension.utk.edu
BCS 1 BCS 2 BCS 3
BCS 1 – animal cahectic: musculatură emaciată, procesele spinoase vertebrale la nivel toracal, lombar
şi coccigian, ca şi coastele foarte proeminente. Scheletul osos al greabănului, articulaţiei umărului şi
regiunii cervicale bine evidenţiat, ca şi tuberozităţile iliacă şi ischiatică. Nu se poate percepe ţesut
adipos subcutanat.
BCS 2 – animal cu stare de întreţinere precară: musculatură emaciată, ţesut adipos slab reprezentat la
baza proceselor spinoase vertebrale. Procese transverse cu aspect rotunjit la palpare. Se disting uşor
structurile osoase vertebrale, structurile osoase la nivel cervical, coastele, art. umărului.
88
BCS 3 – animal slab: Coaste şi procese spinoase evidente. Depunerile adipoase ajung până la
jumătatea înălţimii apofizelor spinoase vertebrale. Nu se pot sesiza la palpare procesele transverse.
Depuneri adipoase reduse de-a lungul coastelor. Procese spinoase coccigiene evidente – formând însă
o linie continuă, fără a se putea sesiza limitele fiecărei vertebre. Tuberozitatea iliacă evidentă, dar cu
aspect rotunjit – tuberozitatea ischiatică nu se poate distinge. Greabănul, art. umărului şi zona
cervicală mai dezvoltate.
BCS 4 BCS 5 BCS 6
BCS 4 – animal cu o uşoară slăbire: se sesizează uşoare şanţuri de o parte şi de alta a proceselor
spinoase vertebrale (procesele depăşind cu puţin nivelul ţesuturilor vecine). Conturul coastelor este
evident. Depozite adipoase şi în jurul proceselor spinoase coccigiene (la baza cozii). Nu se pot distinge
tuberozităţile iliace (cu depuneri adipoase).
BCS 5 – stare de întreţinere moderată: nu există şanţuri care să urmărească linia coloanei vertebrale,
coastele nu se pot distinge vizual (ci doar prin palpare). Depuneri adipoase la nivel coccigien cu aspect
spongios. Greabănul are aspect rotunjit deasupra apofizelor spinoase. Zona cervicală se continuă lin cu
cea a umerilor şi trunchiului (nu este evidentă o linie de demarcaţie).
BCS 6 – animale cu o uşoară îngrăşare: poate exista o redusă depresiune la nivel lombar (între linia
coloanei şi crupă). Depunerile adipoase de deasupra coastelor spongioase la palpare. Depuneri la nivel
coccigien cu consistenţă moale. Încep să apară depozite adipoase pe lateralele greabănului, la marginea
caudală a spetei şi în regiunea cervicală
BCS 7 BCS 8 BCS 9
BCS 7 – animale grase: poate exista o depresiune la nivel lombar. Se mai pot indiviualiza coastele prin
palpare. Depuneri în zona cozii cu aspect moale. Depuneri adipoase bine reprezentate pe gât, greabăn
şi scapular.
BCS 8 – animale foarte grase: depresiune evidentă la nivel lombar. Nu se pot sesiza coastele prin
palpare. Greabănul acoperit de ţesut adipos. La baza cozii, depunerile prezintă o consistenţă foarte
moale. Îngroşare evidentă a gâtului. Depuneri adipoase în zona medială a feselor.
BCS 9 – animale obeze: crupa depăşeşte cu mult nivelul coloanei. Acoperire masivă cu ţesut adipos. Nu
se poate sesiza demarcaţia între zona toracică şi cea a flancurilor.
89
3.4.2. Probleme de bunăstare la cabaline

Unele dintre acestea sunt legate de stabulaţie (la caii de competiţie şi cei în dresaj reprezintă
factorul cel mai important, aceştia nebeneficiind de regulă de efectele pozitive ale păşunatului). Spre
deosebire de rumegătoare şi lagomorfe, care sunt capabile să realizeze o digestie secundară (prin
rumegare, respectiv consumul glucidelor rezultate prin digestia intracecală a celulozei), sistemul
digestiv al cabalinelor este adaptat la un pasaj unic al furajelor, fiind eliberată mult mai puţină energie
la un volum echivalent de vegetale. De aceea, sunt necesare volume mult mai mari de masă verde, iar
timpul alocat ingerării şi digestiei este sensibil mărit.
Practicile moderne de furajare cu raţii cu încărcătură energetică ridicată, sub formă de tainuri,
nu corespunde necesităţilor cabalinelor, generând diverse afecţiuni, cum ar fi ulceraţiile mucoasei
gastrice (figura 3.73).
În urma examinării endoscopice pe unui lot de 202 cai, au fost evidenţiate ulcere la 82% din
animale, 39% din acestea prezentând şi semne clinice (Vatistas et al., 1999).
Deşi ulceraţiile gastrice nu generează colici, pot duce la scăderi în greutate, stare de întreţinere
precară şi apariţia de stereotipii orale sub impactul durerii (acestea dispar la tratamentul cu
virginiamicină).
Figura 3.73 - EGUS – Equine Gastric Ulcer Syndrome (Sindromul de ulcer gastric ecvin): aspect
normal al stomacului: stânga şi ulceraţii gastice: dreapta (original)
Restricţia spaţială şi perioadele mari de imobilitate, alternând cu zile de activitate intensă

pot conduce la apariţia unor probleme musculare de tipul rabdomielitei sau azoturiei, asociate cu
durere şi bunăstare precară. Mioglobina eliberată de muşchii lezaţi trece în urină, imprimându-i o
culoare roşietică. Asemenea probleme pot fi combătute prin administrarea unor raţii cu conţinut mai
mare de lipide şi mediu (nu excesiv) de hidraţi de carbon, dar şi printr-un regim raţional de mişcare
a animalului.
Afecţiunile cutiei de corn la cai se asociază frecvent unui management deficitar al dejecţiilor sau
umidităţii. În contact permanent cu dejecţiile, peretele cutiei de corn se înmoaie, fiind mult mai puţin
activ în rolul său de barieră pentru agenţii infecţioşi. În condiţii de umiditate relativă redusă a aerului,
devine uscat, îşi pierde elasticitatea naturală necesară în timpul mersului şi pot apărea crăpături (seime
– figura 3.74).
Figura 3.74 – Seime (original)
90
Bolile respiratorii infecţioase şi parazitare

Controlul condiţiilor de mediu poate reduce incidenţa unora dintre aceste afecţiuni, respectiv
acelea pentru care agenţii infecţioşi supravieţuiesc sau chiar se multiplică în afara gazdei, cum ar fi
pneumonia cu Rhodococcus equi. Microorganismul proliferează în fecale în condiţii de temperatură
ridicată şi poate fi preluat aerogen, atunci când umiditatea scăzută determină trecerea acestora sub
formă aeropurtată (pulberi). Menţinerea igienei optime prin evacuarea frecventă a dejecţiilor sau
evitarea contactului mânzilor cu acestea în adăposturi şi padocuri poate să reducă incidenţa bolii.
Pentru bolile în cazul cărora agentul etiologic nu supravieţuieşte în afara organismului
(animalul reprezentând sursa patogenă primară), deşi controlul mediului nu reduce incidenţa, poate
să micşoreze durata de evoluţie şi gravitatea: infecţiile cu Influenza virus şi Herpes virus. Nematodele
(Dictyocaulus arnfieldi) sunt binecunoscute în generarea bolilor respiratorii parazitare la cai, de
asemenea larvele în migrare ale altor paraziţi (Parascaris equorum, Strongyloides westeri – mai ales
la tineret). Controlul acestor boli implică, pe lângă un management adecvat al păşunatului şi utilizarea
antihelminticelor, evacuarea frecventă a dejecţiilor şi evitarea formării aşternutului adânc – dat fiind
faptul că formele preimaginale ale paraziţilor (ouă, larve) evoluează în afara organismului şi rezistă
foarte mult în condiţii de uscăciune.
Obstrucţia recurentă a căilor respiratorii (COPD – chronic obstructive pulmonary disease)
Asemănătoare bolii pulmonare obstructive cronice umane (BPOC, engl. COPD), simptomele
include tuse cronică, secreţie nazală discretă, dilatarea nărilor (nări în trompetă), dispnee expiratorie
cu respiraţie abdominală şi intoleranţă marcantă la efort.
Deşi etiologia este plurifactorială (agenţi infecţioşi – Influenza virus, poluanţi atmosferici,
defecte genetice ale sintezei surfactantului), principalul factor incriminat este prezenţa de alergeni în
hrană sau aşternut: spori de miceti (Aspergillus, Mucor, Penicillium) sau acariani de furaj (Acaridae
longier), aceştia atrăgând inflamaţia, producţia mărită de mucus şi bronhospasmul.
De aceea, măsurile de prevenire se adresează în principal evitării contactului cu pulberile.
Astfel vara se recomandă întreţinerea cailor pe păşuni, iar în perioada de iarnă, pe timp de zi, caii pot
fi scoşi în aer liber, suportând foarte bine temperaturile scăzute (chiar până la -20°C), atât timp cât au
adăpost faţă de vânt şi precipitaţii.
Fânul se mărunţeşte şi se înmoaie în apă, prevenindu-se astfel contactul cu pulberile generate
de acesta. Cum sporii micetici se dezvoltă doar în condiţiile în care umiditatea fânului este mare (peste
10%), se va aplica uscarea suplimentară a acestuia înainte de balotare, timp de 12 sau 24 de ore. De
asemenea, se vor înlocui paiele din aşternut cu hârtie, turbă, talaş, rumeguş de lemn, se va evacua
zilnic aşternutul ud sau îmbibat cu dejecţii, se va administra furaj granulat sau peletat, se va realiza
păşunatul doar când plantele nu sunt înflorite (evitarea contactului cu polen).
Aceleaşi măsuri igienico-sanitare se vor respecta şi în cazul bolii inflamatorii a căilor
respiratorii IAD (Inflammatory Airway Disease: Lower respiratory tract inflammation, Small airway
inflammatory disease), în care componenta alergenă are importanţă mai redusă. IAD nu este atât de
gravă şi nu are caracter recurent, de multe ori singurele simptome sunt scăderea performanţei cailor
de curse.
Din punct de vedere a sănătăţii psihice, principala problemă a cailor în timpul adăpostirii
este reprezentată de izolare, care generează o stare cronică de frustrare de la posibilitatea contactului
cu congenerii, fiind implicată în apariţia diverselor stereotipii – scheme de comportament
nonadaptativ.
S-a constatat experimental reducerea frecvenţei ticului ursului în cazul cazării cailor în boxe
adiacente, cu contact vizual realizat între animale printr-un grilaj de 1 m2 sau în cazul cazării
individuale fără contact între animale, dar cu introducerea unei oglinzi de aceeaşi suprafaţă în fiecare
boxă (Copper, 2000; Mills şi Davenport, 2002).
91
Alte probleme de bunăstare ale cabalinelor sunt legate de păşunat, deşi acesta reprezintă
metoda “normală” de alimentaţie a cabalinelor, care corespunde cel mai mult necesităţilor lor
motivaţionale:
Cea mai răspândită problemă este furbura (laminita), afecţiune inflamatorie foarte
dureroasă cauzată de răspunsul senzitiv al ţesutului laminar al copitei, răspunzătoare nu numai de
pierderi importante ale performanţei locomotorii la cai, dar şi cauză importantă de eutanasie (figura
3.75 și figura 3.75). Un studiu desfăşurat în Franţa în perioada 1968-1998 pe 1080 de cai examinaţi
necropsic a arătat că în 13% din cazuri moartea a fost produsă de către afecţiuni locomotorii, dintre
care în 8,2% din cazuri laminite.
Figura 3.75 - Aspect normal al cutiei de corn (stânga) şi furbură (dreapta) (original)
Ca urmare a inflamaţiei, ţesutul laminar are o rezistenţă mai mică şi, prin intervenţia gravitaţiei
şi a flexorului digital profund, a treia falangă este rotită şi împinsă distal. În cazuri grave cea de-a
treia falangă ajunge să străpungă solul copitei. Etiologia e diversă: secundară în sindromul Cushing,
hipotiroidism, traume ale membrelor, dar cel mai frecvent mecanism patogenetic constă în producerea
de endotoxine de către bacteriile Gram negative în colon, bacterii care proliferează atunci când în
raţie există un exces de carbohidraţi, ce nu poate fi digerat în intestinul subţire.
Figura 3.76 – Laminită, clinic (original)
Cam la aceiaşi indivizi la care apar laminitele este posibil să evolueze şi hiperlipidemia,
stare descrisă la animale supraponderale în urma reducerii energiei din raţii, rezervele lipidice fiind
mobilizate şi putând apărea afecţiuni hepatice.
În cazul păşunilor care nu au beneficiat de tratamente şi un management corespunzător, pot
apărea intoxicaţii cu plante toxice, cum ar fi Senecio jacobaea. Această plantă determină afectarea şi
în final insuficienţa hepatică, chiar în cazul în care consumul dozei toxice a fost treptat, pe parcursul
unei perioade mari.
92
Parazitismul intens şi leziunile asociate ale mucoasei intestinale (strongili, trichonema,

Anoplocephala perfoliata etc.) sau arterelor mezenterice (Strongylus sau Delafondia vulgaris)
reprezintă riscuri majore pentru caii la păşune.
Leziunile traumatice, cum ar fi injuriile generate de sistemele de împrejmuire sau cele produse de
congeneri (agresiune intraspecifică), apar de asemenea mult mai frecvent în timpul păşunatului decât
în timpul adăpostirii. Pot fi combătute eficient prin asigurarea unor finisaje elastice pentru garduri şi
prin păstrarea la păşune a structurii de grup din adăpost.
Mioglobinuria atipică este o formă rară de mioglobinurie care însă apare la păşune şi este deseori
fatală, din cauza degenerărilor întinse ale muşchilor scheletici sau celui cardiac. Deşi etiologia este
necunoscută, a fost sugerată implicarea toxicităţii ierbicidelor.
Unele probleme sunt legate de reproducţie:
Monta dirijată, din cauza imposibilităţii de exprimare a comportamentelor normale precoitale, duce
la stres. Secundar stresului poate să apară reducerea fertilităţii (comparativ cu monta liberă), din cauza
acţiuniii de supresie realizată de ACTH şi cortizol asupra axei hipotalamus-hipofiză-gonade.
Fătarea poate prezenta o cauză importantă de injurii şi mortalitate la cai (distocii, retenţii placentare).
Studii franceze au arătat că fătarea este prima cauză de mortalitate a cailor (24%), mai importantă
decât colicile (21%) şi afecţiunile locomotorii (21%).
Durerea apărută în urma mastitelor poate genera agresiunea iepei faţă de mânz, iar la mascul la
inhibarea comportamentelor sexuale (afecţiuni ale penisului, articulare, musculare).
Problemele generate de utilizarea în serviciu (muncă, călarie etc.) se referă la afecţiunile
tendinoase, musculare, articulare (higroma cotului), cuiul de stradă, insolaţia şi furbura traumatică,
dar şi la epuizarea (surmenajul) cailor.
Prevenirea epuizării se realizează printr-un regim de muncă raţional:
Astfel, caii din rasele uşoare pot fi folosiţi la tracţiune începând cu vârsta de trei ani, cei din
rasele semigrele la 3 ½ ani, iar cei din rasele grele la 4 ani. Durata lucrului care se poate efectua cu
animalele variază în funcţie de rasă, vârstă, mărimea poverii, starea drumurilor: la cai din rase grele
maxim 10-12 ore (cu pauze) de tracţiune a unui vehicul cu încărcătura de 2500 - 3000 kg, la cai din
rase semigrele maxim 4-5 ore de tracţiune a unei încărcături de 1500 kg la trap uşor, iar caii din rasele
uşoare pot parcurge distanţe de 80 şi chiar 100 km într-o zi, cu viteze destul de ridicate, în timp scurt
şi numai cu greutăţi mici.
Foarte importantă este potrivirea perechilor, dar şi antrenamentul cailor pentru muncă şi
obişnuirea acestora cu hamul şi căruţa. Caii se obişnuiesc treptat cu purtarea hamului şi cu tracţiunea
unor vehicule uşoare şi numai ulterior se va trece la un lucru normal pentru perioade scurte.
Pentru prevenirea surmenajului, în cazul muncilor de durată mai lungă, cum sunt cele din
agricultură şi transporturi, este necesar ca după fiecare 50 de minute de efort să se asigure o pauză de
8 - 10 minute. Munca trebuie programată în perioadele mai răcoroase ale zilei, dimineaţa şi seara, iar
la amiază, când temperatura este foarte crescută, animalele trebuie adăpostite sub umbrare (Decun,
2006). În perioadele cu solicitări fizice mari, se recomandă ca după o zi de muncă grea sau după două
zile de muncă semigrea să se planifice o zi de repaus pentru reechilibrarea funcţiilor şi refacerea
rezervelor energetice. În cazul muncilor uşoare, poate fi suficientă o zi de repaus pe săptămână.
Pentru a proteja animalele şi în acelaşi timp pentru a folosi cât mai raţional puterea animalelor,
se recomandă ca fiecare repriză de muncă să înceapă şi să se termine cu o muncă mai uşoară.
Animalele folosite la muncă trebuie examinate zilnic, urmărind mai ales starea de întreţinere, funcţiile
vitale, integritatea membrelor, starea harnaşamentului, prezenţa eventualelor rosături de ham sau
răniri.
Cum hamurile cu pieptar prezintă inconvenientul că zona principală de acţionare a forţei în
tracţiune este reprezentată de vârful pieptului, articulaţia scapulo-humerală şi primele 6 - 7 coaste, la
eforturi mari amplitudinea respiraţiei este limitată, circulaţia sanguină regională şi funcţionarea
93
articulaţiei scapulo-humerale sunt jenate într-o măsură importantă, apare mai repede oboseala şi scade
randamentul în muncă.
Se recomandă de aceea hamul cu jug, care jenează în mai mică măsură respiraţia animalului,
circulaţia sanguină şi mişcarea articulaţiilor.
Figura 3.77 - Utilizarea cailor în serviciu (călărie, munci agricole, port-samar(original)
3.4.3. Comportamentul nonadaptativ la cabaline

Prezenţa unor probleme de bunăstare la cabaline este evidenţiată şi de manifestarea
comportamentului anormal, acesta reprezentând un indicator al bunăstării precare. Frecvent, poate să
reprezinte un comportament de substituţie (înlocuire) sau descărcare – de aceea, combaterea lui duce
la creşterea nivelului de stres şi nu reprezintă o soluţie. Salutară este intervenţia asupra cauzelor lui:
condiţii necorespunzătoare de microclimat, furajare, izolarea animalului etc.
Aerofagia (înghiţirea de aer) este însoţită de un zgomot caracteristic şi are drept cauze munca
stresantă sau monotonă, imitarea comportamentului congenerilor etc. Poate să conducă la balonare,
colici.
Xilofagia (muşcarea ieslelor, roaderea suprafeţelor lemnoase) poate fi determinată de raţii neadecvate
(hrănirea tineretului cabalin cu furaje fibroase şi concentrate sub 1 kg/100 kg greutate corporală), dar
şi de stres sau plictiseală. Măsurile de remediere se referă la îmbunătăţire nutriţionale, dar şi la
modalităţi de îmbunătăţire a mediului.
Figura 3.78 - Muşcarea ieslelor (stânga) şi modalităţi de remediere: Equidisk (dreapta) (original)
94
Coprofagia (ingerarea de fecale)

Este determinată de regulă de carenţe nutriţionale. La mânji, poate reprezenta un comportament
normal, care apare în cazul lipsei de vitamine din grupul B.
Loviturile de săpare cu membrele anterioară

Face parte din gama comportamentelor normale, instinctive, ale cailor în libertate (în mediul natural),
prin această activitate animalele putând să descopere iarba de sub stratul de zăpadă. Când apare însă
la animalele în stabulaţie, ridică probleme deosebite, chiar posibilitatea evadării din spaţiul de cazare.
Cauza incriminată este lipsa fibroaselor din raţie, care duce la tocirea prematură a cornului copitei.
Pica (consecinţa excitării cerebrale)

Constă în prinderea cu dinţii a diverselor obiecte.
Ticul ursului (legănarea capului şi corpului ca o pendulă)

Este o consecinţă a stabulaţiei prelungite, într-un mediu sărac în stimuli, care conduce la stres sau
plictiseală.
Retivitatea (nesupunerea) reprezintă refuzul temporar de a executa comenzi învăţate prin dresaj.
Poate fi clasificată în retivitate activă (însoţită de agresivitate) şi retivitate pasivă (refuzul fără
agresivitate de a executa comenzile).
Agresivitatea faţă de om (dominanţa) se manifestă de regulă la apropierea de animal a unor

persoane necunoscute.
Figura 3.79 – Dominanţa, agresivitatea faţă de om (original)
Rotirea în cerc (circumabulaţia) poate fi consecinţă a claustrofobiei sau reprezintă o stereotipie

locomotorie asociată un mediu necorespunzător.
Imobilitatea (refuzul animalului de a ieşi din adăpost) se manifestă la animale înfricoşate în urma
contactului cu diverşi factori de mediu extern sau la animale epuizate (în urma unui regim de muncă
neadecvat).
95
GRILĂ EVALUARE A BUNĂSTĂRII CAILOR

Locul evaluării şi categoria de animale_______________________________________
Student Grupă......................Semnătura.......................................Data.................
1. LIBERTATEA DE FOAME ŞI DE SETE

a. BCS (Body Condition Score), cu justificare
BCS 1 BCS 2 BCS 3

BCS 1 – animal cahectic: musculatură emaciată, procesele spinoase vertebrale la nivel toracal, lombar
şi coccigian, ca şi coastele foarte proeminente. Scheletul osos al greabănului, articulaţiei umărului şi
regiunii cervicale bine evidenţiat, ca şi tuberozităţile iliacă şi ischiatică. Nu se poate percepe ţesut adipos
subcutanat.
BCS 2 – animal cu stare de întreţinere precară: musculatură emaciată, ţesut adipos slab reprezentat la
baza proceselor spinoase vertebrale. Procese transverse cu aspect rotunjit la palpare. Se disting uşor
structurile osoase vertebrale, structurile osoase la nivel cervical, coastele, art. umărului.
BCS 3 – animal slab: Coaste şi procese spinoase evidente. Depunerile adipoase ajung până la jumătatea
înălţimii apofizelor spinoase vertebrale. Nu se pot sesiza la palpare procesele transverse. Depuneri
adipoase reduse de-a lungul coastelor. Procese spinoase coccigiene evidente – formând însă o linie
continuă, fără a se putea sesiza limitele fiecărei vertebre. Tuberozitatea iliacă evidentă, dar cu aspect
rotunjit – tuberozitatea ischiatică nu se poate distinge. Greabănul, art. umărului şi zona cervicală mai
dezvoltate.
BCS 4 BCS 5 BCS 6

BCS 4 – animal cu o uşoară slăbire: se sesizează uşoare şanţuri de o parte şi de alta a proceselor spinoase
vertebrale (procesele depăşind cu puţin nivelul ţesuturilor vecine). Conturul coastelor este evident.
Depozite adipoase şi în jurul proceselor spinoase coccigiene (la baza cozii). Nu se pot distinge
tuberozităţile iliace (cu depuneri adipoase).
BCS 5 – stare de întreţinere moderată: nu există şanţuri care să urmărească linia coloanei vertebrale,
coastele nu se pot distinge vizual (ci doar prin palpare). Depuneri adipoase la nivel coccigien cu aspect
spongios. Greabănul are aspect rotunjit deasupra apofizelor spinoase. Zona cervicală se continuă lin cu
cea a umerilor şi trunchiului (nu este evidentă o linie de demarcaţie).
BCS 6 – animale cu o uşoară îngrăşare: poate exista o redusă depresiune la nivel lombar (între linia
coloanei şi crupă). Depunerile adipoase de deasupra coastelor spongioase la palpare. Depuneri la nivel
coccigien cu consistenţă moale. Încep să apară depozite adipoase pe lateralele greabănului, la marginea
caudală a spetei şi în regiunea cervicală.
96
BCS 7 BCS 8 BCS 9

BCS 7 – animale grase: poate exista o depresiune la nivel lombar. Se mai pot indiviualiza coastele prin
palpare. Depuneri în zona cozii cu aspect moale. Depuneri adipoase bine reprezentate pe gât, greabăn şi
scapular.
BCS 8 – animale foarte grase: depresiune evidentă la nivel lombar. Nu se pot sesiza coastele prin palpare.
Greabănul acoperit de ţesut adipos. La baza cozii, depunerile prezintă o consistenţă foarte moale.
Îngroşare evidentă a gâtului. Depuneri adipoase în zona medială a feselor.
BCS 9 – animale obeze: crupa depăşeşte cu mult nivelul coloanei. Acoperire masivă cu ţesut adipos. Nu
se poate sesiza demarcaţia între zona toracică şi cea a flancurilor.
b. Furajare:
✓ felul furajului
✓ număr tainuri
✓ cantitatea
✓ calitatea
✓ accesul la furaj
c. Adăpare:
✓ felul adăpării
cantitatea, număr adăpări
calitatea
accesul la apă
2. LIBERTATEA DE DISCONFORT
a. Spaţiul de cazare:
✓ Pardoseală
✓ Aşternut (cantitate/calitate)
✓ Suprafaţa utilă
✓ Elemente de compartimentare
b. Modalităţi de legare
c. Microclimat
d. Igiena corporală
e. Accesul la suprafeţe în exterior (padocuri, manej etc.)
✓ Gradul de alunecare al suprafeţelor din exterior

✓ Posibilitatea de a genera injurii (împrejmuire fără finisaje, existenţa unor margini ascuţite)
✓ Posibilitatea de poluare/contact cu subst. toxice
✓ Protecţia faţă de radiaţii solare (umbrare)
✓ Protecţia faţă de acţiunea vântului
✓ Facilităţi de hrănire / adăpare în exterior
97
3. LIBERTATEA DE DURERE, INJURIE SAU BOALĂ
a. Examen clinic
b. Copite: crăpături:
✓ laminite (furbură)
✓ pierderea elasticităţii (seime)
Pentru șchiopături la membrele din față, observați dacă animalul:

✓ schimbă poziția capului în timpul mișcării: când pune presiune pe membrul cu probleme, capul
se ridică, când presiunea este îndepărtată (membrul este în suspensie), capul coboară (vezi
diagrama).
Pentru membrele posterioare, evaluarea e mai dificil de efectuat, observați dacă animalul:
✓ face un pas mai scurt cu un membru în comparație cu celălalt; ridică pelvisul atunci când calcă
pe un membru - acela este membrul cu probleme.
AWIN protocols horses

Grilă notare a șchiopăturilor la cai (AAEP – American Association of Equine Practitioners)
Lameness locator: senzori inerțiali, pentru detecție la distanță
Scor Detalii
0 Șchiopătura nu este sesizată în nicio situație
Șchiopătură dificil de observat și nu este în mod constant aparentă, indiferent de
1 circumstanțe (de exemplu sub șa, la deplasarea în cerc (manej), la înclinări, la
deplasarea pe o suprafață dură etc.).
Șchiopătura este dificil de observat la pas sau în timpul trapului în linie dreaptă, dar
2 apare în mod constant în anumite circumstanțe (de exemplu: la purtarea greutăților,
deplasarea în cerc, înclinări, deplasarea pe o suprafața dură etc.).
3 Șchiopătura se observă în mod constant în cazul deplasării la trap.
4 Șchiopătura se observă în mod constant în cazul deplasării la pas

Șchiopătura determină incapacitatea de a purta greutăți sau incapacitatea de
5
animalului de a se deplasa
c. Afecţiuni respiratorii
d. Afecţiuni tendinoase.
e. Afecţiuni musculare
f. Afecţiuni articulare (higroma cotului)

g. Insolaţia
h. Surmenajul cailor
i. Probleme de reproducţie
98
j. Probleme generate de harnaşamente (deviere peri, depilare, excoriaţii, rosături, edem cald, corul –
escara, bătătura – calozitatea, abcese, flegmoane, ulcere, fistule)
✓ Întreţinerea harnaşamentelor
✓ Conformaţia cailor
✓ Harnaşamente inadecvate
✓ Harnaşamente aplicate defectuos
4. LIBERTATEA DE FRICĂ ŞI SUFERINŢĂ MENTALĂ
a. Comportamentul celor care se ocupă de cai
5. LIBERTATEA DE EXPRIMARE A COMPORTAMENTULUI NORMAL
a. Relaţii sociale faţă de partenerii din spaţiile de cazare
b. Comportamentele nonadaptative
✓ Aerofagia
✓ Xilofagia
✓ Coprofagia
✓ Nesupunerea
✓ Dominanţa
✓ Lovituri de săpat
✓ Pica
✓ Ticul ursului
✓ Rotirea în cerc
✓ Imobilizarea
✓ Alte scheme comportamentale
Xilofagie- (Original) Lovituri de săpare- (Original)
Ticul ursului- (Original) Agresivitatea- (Original)
99
Bibliografie selective
1. Algers; B. (2000) - Animal hygiene: a corner stone in animal welfare, Proceedings of trie X-th
International Congress on Animal Hygiene, vol. 2, 2 - 6 Maastricht, p. 719-724,
2. Broom; D. M. (1991) - Animal welfare, concepts and measurement, Journal of animal welfare.
3. Decun, M. (2006) - Bunăstarea cailor de muncă, Revista Ferma nr. 2.
4. Mitrănescu, E., Furnaris, F.(2012) – Bunăstarea şi protecţia animalelor, Ed. Printech, 978-
606-521-854-3.
5. Mitranescu, E. (2002)- Igiena (Harnaşamente, Igiena corporală), Editura Cartea
Universitară, Bucureşti.
6. Mitrănescu, E., Furnaris, F. (2017) – Managementul bunăstării animalelor, Ed. Printech,
București.
7. Mitrănescu E., Tănase, A., Ioniță, L. (2005) – Copita (morfofiziologie, potcovărie, patologie),
Editura Printech, București.
8. Teuşdea; V. (2003) - Igienă Veterinară. Adăpostirea animalelor vol. II, Editura Omega
Print, Bucureşti.
9. Velea, C.(1980) - Creşterea cabalinelor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca.
10. Waran, N. (2002) - The welfare of horses, Series: Animal Welfare, Vol. 1, Springer, ISBN
978-1-4020-0766-8.
100
Capitolul 4
NUTRIȚIA CABALINELOR
Cosmin Șonea
Știința nutriției se bazează în mare măsură pe descoperirile științelor: chimie, biochimie,

fizică, microbiologie, fiziologie, medicină, genetică, matematică, endocrinologie, biologie celulară și
comportament animal.
Nutriția reprezintă știința interacțiunii dintre un nutrient cu o parte a unui organism viu,
inclusiv compoziția hranei, ingestia, eliberarea energiei, eliminarea deșeurilor și toate sintezele pentru
întreținere, creștere și reproducere.
În ultimii 20-30 de ani a existat o conștientizare crescută a nutriției cabaline și a importanței
acesteia pentru sănătatea calului. În fiecare etapă a vieții, nutriția este fundamentul sănătății și
longevității cabalinei, iar nevoile alimentare ale unui cal se schimbă cu fiecare etapă a vieții. Marile
varietăți de furaje comerciale de pe piață atestă recunoașterea diferitelor diete pentru diferite etape
ale vieții cabalinelor.
Caii trebuie să aibă un aport adecvat de energie, proteine, vitamine și minerale și să aibă acces
la apă proaspătă și curată.
De-alungul timpului au fost folosite o mare varietate de metode pentru a estima necesarul de
nutrienți ai cabalinelor pentru a obține rezultate maxime cu un cost minim. Factorul economic are un
rol determinant în evoluția nutriției cabalinelor.
4.1. Particularitățile valorificării hranei de către cabaline

Cabalinele sunt animale nerumegătoare, erbivore, monogastrice cu particularităţi de digestie
deosebite de ale altor specii de animale, fapt care influenţează şi modul de valorificare al hranei.
Anatomia aparatului digestiv al cabalinelor poate predispune animalele la apariția unor grave
probleme de sănătate.
Stomacul cabalinelor, comparativ cu cel al altor specii, este mic, cca. 10% din volumul
întregului tractus digestiv. Aceasta face ca rata tranzitului prin stomac să fie rapidă, mai ales dacă
cantitățile de nutrețuri consumate la un tain sunt mai mari. De aceea, la cabaline se recomandă tainuri
mai mici și mai multe.
Digestia gastrică a cabalinelor este continuă şi limitată și privește în special proteinele (este
de fapt un început de digestie, procesul urmând a se continua în intestin). Digestia altor constituenţi
ai hranei este foarte limitată în stomac (cazul glucidelor) sau nulă (cazul grăsimilor sau al elementelor
minerale).
Un aspect specific este fenomenul de stratificare al nutreţurilor în stomac. Fibroasele (fânurile,
grosierele) se aşează pe marea curbură, iar concentratele în centru şi de aici, necesitatea ca adăparea
cailor şi administrarea fibroaselor să se facă înaintea administrării concentratelor. În caz contrar,
acestea din urmă se elimină incomplet digerate şi, în plus, apar colici sau alte tulburări digestive.
Intestinul subțire este locul esențial al digestiei și absorbției. Ca și în stomac, cantități prea
mari de nutrețuri ingerate la un tain cresc rata tranzitului prin intestinul subțire.
În intestinul subțire se digeră proteinele, grăsimile și hidrații de carbon
nestructurali (amidon, glucide simple), provenite în special din nutrețurile concentrate.
Principalii produşii terminali ai digestiei în intestinul subţire sunt glucoza şi aminoacizii.
Aceştia vor fi absorbiţi şi vor furniza animalelor energia şi proteina de care au nevoie.
Cantitățile de energie şi de proteină absorbite în intestinul subţire sunt dependente de ponderea
nutreţurilor concentrate şi a nutreţurilor de volum în raţii. La o pondere mai mare a nutreţurilor
concentrate în raţii creşte cantitatea de energie şi de proteină absorbită (ca la porci), iar la o pondere
mai mare a nutreţurilor de volum, în special a fibroaselor, energia şi proteina absorbită scad (ca la
rumegătoare).
Vitaminele și calciul sunt absorbite majoritar în intestinul subțire. Alte minerale, în frunte cu
fosforul vor ajunge în cantități relativ mari în intestinul gros, unde vor fi absorbite (mai ales în colon).
101
Intestinul gros, segmentul cel mai voluminos al tractusului digestiv, este locul unde
constituenţii alimentari nedegradaţi în stomac și în intestinul subţire (în frunte cu celuloza brută) sunt
transformaţi în elemente nutritive absorbabile prin intermediul unei populaţii microbiene importante
şi active, localizată mai ales la nivelul cecumului.
Cecumul, respectând proporțiile, se comportă pentru cai așa cum se comportă rumenul pentru
rumegătoare. Aici sunt produşi și acizi graşi volatili, care furnizează în cazul raţiilor bazate pe
fibroase (fânuri, grosiere), până la 2/3 din energia totală absorbită. În schimb, în comparaţie cu
rumegătoarele, deşi la nivelul intestinului gros se produc cantităţi notabile de proteină microbiană şi
de vitamine din complexul B, absorbţia acestora la acest nivel al tractusului digestiv este foarte
redusă.
4.2. Necesarul de apă
Apa este un constituent indispensabil al materiei vii, necesar în desfășurarea tuturor
proceselor vitale. În organism, apa are rolul de solvent atât al substanțelor organice cât și al celor
anorganice.
Apa reprezintă un factor determinant pentru menținerea stării de sănătate și a performanțelor
productive ale cabalinelor. Aceasta deoarece ea nu joacă un rol important numai pentru funcționarea
corectă a întregului proces de digestie sau a metabolismului substanțelor nutritive, ci și pentru
termoreglarea organismului cabalin, în speță în procesul de transpirație.
Cantitatea de apă necesară cabalinelor nu poate avea o valoare fixă, depinde de mai mulți
factori dintre care îi enumerăm pe cei mai relevanți : anotimp, temperatura mediului, cantitatea de
SU ingerată, felul nutreţurilor consumate, exerciții fizice, etc. Necesarul de apă este determinat
primordial de masa corporală. În perioada de iarnă cabalinele au un necesar de 20-60 litri de apă pe
zi, iar în perioada de vara, în funcție în special de temperatura ambientală și de efort, aceasta poate
crește până la 80 litri pe zi.
Temperatura optimă de administrare a apei este de aproximativ 20-26 grade Celsius.
Cabalinele trebuie sa aibă întotdeauna acces la apă proaspătă, curată și să fie lipsită de
microorganisme, paraziți sau substanțe, care prin număr sau concentrație, pot constitui un pericol
potențial pentru sănătate.
4.3. Alimentația armăsarilor
Cerințele nutritive ale armăsarilor de reproducere diferă în funcție de masa lor corporală, de
intensitatea utilizării la montă, de rasă și de munca efectuată Armăsarii trebuie hrăniţi în aşa fel încât
să poată fi menţinuţi permanent în condiţie de reproducere, în ciuda caracterului sezonier al montei.
În afara sezonului de montă
Aproximativ în perioada august-februarie, când armăsarii sunt consideraţi în repaus sexual,
necesarul acestora corespunde celui de întreţinere, însă superior cu 10-20% altor categorii de cabaline
adulte (iepe, cai de muncă).
Este posibil ca în perioada de repaus sexual, dacă armăsarii au un status corporal
corespunzător și nu sunt folosiţi şi la alte activităţi (călărie, muncă), aceştia să fie hrăniţi numai cu
nutreţuri de volum (nutreţuri verzi în perioada de vară şi fânuri + suculente în perioada de iarnă).
Dacă statusul corporal este deficitar și dacă calitatea nutrețurilor de volum este mai slabă,
alături de acestea trebuie folosite în rații și nutrețurile concentrate, în special cereale, în cantități de
1,5-2 kg SU/cap/zi.
Alături de acoperirea necesarului de energie și de proteină al armăsarilor, importantă este și
asigurarea unor cantități optime de vitamine și de minerale. Se pot folosi în acest sens brichete de
sare care conțin și vitamine și micro-minerale sau premixuri vitamino-minerale încorporate în
amestecul de concentrate.
În sezonul de montă
În perioada martie-iulie, corespunzătoare aproximativ sezonului de montă, necesarului din
perioada de repaus i se suprapune şi cel legat de activitatea de reproducere, destul de variabil ca
mărime, în funcţie de intensitatea folosirii la montă, între 15 şi 30% din necesarul pentru întreţinere.
102
Nu este recomandabil a se depăşi aceste baremuri pentru a evita îngrăşarea armăsarilor (de
altfel, masa lor corporală trebuie controlată frecvent, iar dacă este cazul trebuie ajustată prin
programele de hrănire).
Mai mult decât în afara sezonului de montă, în perioada de reproducere trebuie pus accent pe
calitatea nutrețurilor de volum, în special a fânurilor. Și acum, în această perioadă, nutrețurile de
volum reprezintă principalul component al rațiilor.
În perioada de iarnă se recomandă cca. 5-6 kg SU/cap/zi fânuri (în special de graminee perene
şi de borceag) şi 2-3 kg SU/cap/zi morcovi furajeri. Este însă posibil ca o parte din fânuri şi morcovi
să fie înlocuită cu silozuri de bună calitate (nu se recomandă însă silozurile de leguminoase perene,
în frunte cu silozul de lucernă).
În perioada de vară, ca nutreţuri de volum, se pot folosi în raţii 2,5-3 kg SU/cap/zi fânuri
(jumătate din cantitatea recomandată pe timpul iernii) şi 3-4 kg SU/cap/zi nutreţuri verzi.
În perioada de montă însă, este obligatorie includerea concentratelor în raţii, în cantităţi
dependente de intensitatea folosirii la reproducere. La folosirea intensă la reproducere, cantitatea de
concentrate recomandată este de 3-4 kg SU/cap/zi sau cca. 40% din structura raţiilor, ea scăzând în
cazul reducerii intensităţii montei.
Concentratele, preferabil sub formă de nutreţuri combinate, sunt reprezentate în special de
ovăz, orz, porumb, mazăre, şroturi, premixuri vitamino-minerale.
4.4. Alimentația iepelor

În decursul primelor 7 luni de gestaţie, sporul în greutate al iepelor, legat de dezvoltarea
fetuşilor, este scăzut. În ultimele 3-4 luni de gestaţie, însă, ritmul de creştere al produşilor de concepţie
se intensifică, făcând ca necesarul acestei categorii de animale să crească evident.
De notat că la fătare, iepele pierd, în medie, 10-15% din greutatea lor (prin fetuşi + anexe
fetale + lichide fetale) iar în primele 2-3 săptămâni după parturiţie mobilizează o parte din rezervele
corporale. Se va urmări ca scăderea în greutate în aceste 2-3 săptămâni după fătare să nu fie mai mare
de 5%, pentru că poate compromite performantele de reproducere, prin întârzierea refecundării. Acest
lucru este posibil să se întâmple deoarece fătările au loc, cel mai adesea, la începutul primăverii, când
hrana este deficitară, mai ales calitativ.
Necesarul iepelor se stabileşte pornind de la cantităţile de elemente nutritive utilizate pentru
întreţinere sau pentru producţie (dezvoltarea fetuşilor, sinteza laptelui) şi de la randamentele specifice
de utilizare ale nutrienţilor pentru diferite funcţii fiziologice.
Pe stadii fiziologice necesarul cel mai ridicat se consemnează în lactaţie, mai ales în prima ei
parte, când producţia de lapte este maximă. De exemplu, în prima lună de lactaţie, necesarul total de
energie şi de proteină este mai ridicat decât cele pentru întreţinere de 2,5-3 ori. În legătură cu hrănirea
practică a iepelor există mai multe modalităţi, dependente de tipul de mânji produşi (destinaţi pentru
sport sau pentru tracţiune), de posibilitatea utilizării la tracţiune şi de condiţiile de cazare (în
adăposturi închise sau în adăposturi deschise).
În general, iepele care dau produşi destinaţi sportului sunt hrănite cu o mai mare rigoare decât
cele care dau produși pentru tracţiune. Această rigoare constă în administrarea celor mai bune
nutreţuri de volum şi în introducerea în raţii a unor cantităţi mai mari de concentrate. Iepele destinate
producerii mânjilor pentru tracţiune pot fi hrănite și cu cantităţi mai mici de concentrate, iar furajele
de volum, inclusiv fânurile pot fi şi de calitate medie; în plus, o parte din fânuri (cca. 1/3) pot fi
înlocuite cu grosiere.
Iepele utilizate și la tracțiune și crescute în adăposturi deschise, mai ales pe timpul iernii, vor
primi cantităţi suplimentare de nutreţuri, faţă de cele nefolosite la tracţiune și crescute în adăposturi
închise.
În perioada de gestaţie, care coincide, în general, cu sezonul de iarnă, fânurile, îndeosebi cele
de graminee, se administrează în cantităţi medii de 5-6 kg SU/cap/zi. Ele pot fi însoţite în rații, ca
nutreţuri de volum, de sfecla furajeră sau de silozuri (2-3 kg SU/cap/zi).
103
Concentratele se includ în raţiile iepelor gestante în cantităţi maxime de 2-3 kg SU/cap/zi.

În prima parte a lactaţiei, dacă aceasta este localizată în perioada de stabulaţie (de iarnă),
cantităţile de fânuri cresc la cel puţin 7-8 kg SU/cap/zi (sunt situaţii în care iepele consumă evident
mai mult), iar concentratele cresc, de asemenea, la 4-5 kg SU/cap/zi. Dacă începutul lactaţiei este
plasat în timpul verii, se folosesc, în loc sau alături de fânuri, nutreţuri verzi în cantităţi de până la 5-
6 kg SU/cap/zi (alături evident de concentrate).
În a doua parte a lactației, localizată cel mai frecvent în perioada de vară, crește ponderea
nutrețurilor verzi în structura rațiilor și scade implicit ponderea nutrețurilor concentrate.
De asemenea, trebuie specificat că iepele și în general cabalinele, consumă, dacă au
posibilitatea mai multă hrană decât au nevoie. Acest fapt trebuie urmărit, mai ales în perioada de
gestaţie, pentru a preveni îngrăşarea exagerată a animalelor, cu efecte negative asupra ușurinței
fătărilor.
4.5. Alimentația tineretului cabalin

La fătare mânjii au 8-12% din masa corporală a mamelor sau 45-55 kg cei din rasele uşoare
şi 65-75 kg cei din rasele grele.
În cursul primei luni de viaţă mânjii aproape îşi dublează masa corporală, ceea ce înseamnă
că realizează sporuri medii zilnice de peste 1,5 kg.
La înţărcare (6-7 luni) mânjii ating 200-250 kg dacă aparțin raselor uşoare şi 300-350 kg dacă
aparțin raselor grele.
La 2 ani au cca. 70% din greutatea de adult, urmând ca definitivarea creşterii să aibă loc între
3,5 şi 5 ani. Acest proces intens de creştere este influenţat, fără îndoială de rasă, de sex, de condiţiile
de cazare. Însă, este dependent în cea mai mare măsură de cantitatea şi de calitatea nutreţurilor
administrate. O hrănire defectuoasă şi prelungită poate bloca aproape în totalitate dezvoltarea, însoţită
şi de modificări în conformaţia animalelor.
Necesarul tineretului cabalin este dependent, în principal, de greutatea corporală, de sporul în
greutate realizat şi de compoziţia acestuia (în corelaţie cu stadiul de dezvoltare corporală). Acest
necesar este acoperit, până la înţărcare, mai ales în primele 3 luni de viaţă de laptele matern. Începând
cu vârsta de o lună, însă, se recomandă şi folosirea unor nutreţuri uscate, reprezentate, în special, de
amestecuri de concentrate (preferabil nutreţuri combinate) şi fânuri de cea mai bună calitate.
Nu se recomandă folosirea la discreţie a nutreţurilor concentrate pentru a putea evita ritmuri
mari de creştere şi anumite anomalii scheletice. Cantitatea de concentrate va creşte treptat, astfel ca
în jurul vârstei de 3 luni să ajungă la 1,3-1,5 kg/cap/zi iar în preajma înţărcării la 1,5-2 kg/cap/zi.
Mai mult decât la alte categorii de tineret, aparţinând altor specii, o atenţie deosebită pentru
raţiile destinate tineretului cabalin în perioada de alăptare trebuie acordată aportului lor în minerale,
în special în calciu și în fosfor, pentru a putea evita posibile osteopatii.
După înţărcare, strategia hrănirii este dependentă de tipul animalelor, mai precis de destinaţia
lor. Tineretul cabalin pentru sport este hrănit cu raţii cu o concentraţie nutritivă mai mare, dată de
nutreţuri combinate adecvate şi fânuri de cea mai bună calitate.
Nutreţurile combinate se vor administra restricţionat (2-2,5 kg/cap/zi) iar fânurile la discreţie.
Acest lucru este necesar a se realiza mai ales în primul an, în cel de-al 2-lea an, pe măsura creşterii
capacităţii de ingestie, putându-se reduce ponderea concentratelor în raţii.
Tineretul cabalin destinat tracţiunii poate fi hrănit și cu raţii cu o concentraţie nutritivă mai
scăzută, mai ales pe timpul iernii. În aceste condiţii, iarba păşunată în timpul verii va fi mai bine
valorificată printr-o creştere compensatorie. Dacă în decursul verii sporurile realizate sunt prea mici
în comparație cu o situație normală, ele trebuie recuperate în iarna următoare.
În cazul tineretului cabalin destinat sportului, ponderea concentratelor în raţii este mai mare
cu cca. 50%, pentru a permite exprimarea întregului potenţial de creştere şi limitarea dezvoltării
cavităţii abdominale. La tineretul cabalin destinat tracţiunii ponderea concentratelor în raţii este mai
mică, putând ajunge către sfârşitul creşterii la 20% (80% nutreţuri de volum).
104
4.6. Alimentația cailor de sport

Caii de sport trebuie să beneficieze de o dietă sănătoasă și în cantitate suficientă pentru a-i
menține în condiție fizică bună și pentru a evita subnutriția, condiția fizică proastă sau obezitatea.
Locomoţia, mişcarea, antrenează, în primul rând, o creştere a necesarului energetic, datorită
activităţii muşchilor scheletici şi a intensificării funcţiilor aparatului circulator şi respirator. Această
creştere a necesarului de energie este dependentă de natura, intensitatea şi durata efortului. Energia
necesară pentru efort provine, în principal, din hidrați de carbon (glucoză, glicogen de rezervă), dar
și din grăsimi.
Pe măsura intensificării metabolismului, ca urmare a efortului, cresc şi pierderile de azot, în
special pe cale urinară, ceea ce determină şi creşterea necesarului de proteină, este adevărat într-o
măsură mai mică decât creşterea necesarul de energie (de altfel, se consideră că dacă este acoperit
necesarul de energie este acoperit și cel de proteină).
Necesarul de minerale şi de vitamine creşte şi el la efort, însă nu de o manieră semnificativă.
Creşteri mai importante se consemnează, mai ales la eforturi intense, în cazul sodiului (acesta se
pierde prin transpiraţie, mai ales vara), dar și al calciului, fosforului, fierului și vitaminei E.
Caii de sport (pentru agrement, trap, galop, obstacole, anduranță) au un necesar variabil, dat
de intensitatea şi durata efortului. Acest mod de apreciere a condus la distingerea, pentru caii de sport
a 4 tipuri de efort: foarte uşor, uşor, mediu şi intens.
Raţiile destinate cailor de sport sunt formate din nutreţuri obişnuite, folosite în hrana
cabalinelor. La caii de sport care efectuează eforturi mai mari şi în timpul concursurilor, nutreţurile
concentrate sunt de fapt nutreţuri combinate granulate, cu valoare nutritivă completă. De asemenea,
în timpul concursurilor, nutreţurile de volum (reprezentate de fânuri) se administrează sub forma
brichetată.
Raţiile cailor de sport se stabilesc individual şi săptămânal, în funcţie de programul lor.
Numărul de tainuri este, în general, de 3: dimineaţa, la prânz şi seara. Concentratele se distribuie în
părţi egale la cele 3 tainuri, iar voluminoasele, în funcţie de momentul zilei când este programat
efortul. Acestea din urmă nu se administrează imediat după depunerea unei reprize de efort, pentru
că funcţiile digestive sunt încetinite şi pot apare tulburări.
La caii de sport care efectuează eforturi mari, concentratele reprezintă cca. 50-55% din
structura raţiilor, adică 4-5 kg SU/cap/zi. Cantitatea de concentrate scade până la 1-2 kg SU/cap/zi în
perioadele de repaus.
Una dintre problemele actuale legate de caii de sport este folosirea dopajului pentru stimularea
performanţelor, situație similară cu ceea ce se petrece în cazul sportivilor. Există o legislaţie
internaţională în această privinţă, însă, uneori, aceasta este încălcată.
4.7. Tulburări de origine alimentară

Tulburările de origine alimentară sunt motivul pentru care caii sunt bolnavi sau au
performanțe slabe. Schimbările bruște ale programelor de hrănire, toxinele prezente în furaje sau
plantele furajere și excesul sau deficiența nutrienților pot duce la probleme clinice. Diagnosticarea
cauzelor nutriționale este necesară pentru a elabora un tratament complet. Găsirea sursei unei
probleme poate fi simplă, dar, în multe cazuri, poate fi necesară o investigație mai amănunțită.
Când apare o problemă suspectată a fi legată de managementul nutrițional al unui cal, poate
fi necesară o anamneză medicală completă, evaluarea calului implicat, mostre de hrană și mostre de
țesut pentru a determina cauza.
Tulburările de origine alimentară sunt numeroase: colici, furbură, osteofibroză, rahitism,
osteomalacie, alterarea gustului, boala mușchiului alb etc. și se datorează atât dezechilibrelor
alimentare cât și greșelilor de tehnică de alimentație.
Colicile sunt unele dintre cele mai frecvente afecțiuni întâlnite la cabaline și reprezintă
principala cauză a decesului acestora. Majoritatea colicilor sunt de origine digestivă, dar pot avea și
alte cauze care pot fi de ordin: neuronal, muscular, vascular, urinar etc.
105
Colicile sunt determinate de un spasm intestinal sau o dilatare anormală a stomacului; în cazul
în care se complică cu ocluzii intestinale, moartea animalului survine rapid. Principalele cauze de
natură alimentară ale colicilor sunt reprezentate de: administrarea unor nutrețuri de proastă calitate,
excesul de proteină, excesul de celuloză, deficitul de celuloză, consumul rapid al furajelor (grăunțe),
ritmicitatea administrării hranei, măcinarea prea fină a nutrețurilor, schimbarea totală a rației și
adăparea necorespunzătoare (apa murdară, rece, etc). Colica este adesea un proces de boală pe termen
scurt.
Furbura este inflamația laminei dermice a piciorului și reprezintă una dintre cele mai grave
boli ale calului. Boala poate apărea atât sub formă acută, cât și cronică. Cauzele nutriționale cele mai
relevante sunt: hrănirea excesivă a animalului, hrănirea cu cantități mari de nutrețuri concentrate sau
furaje verzi bogate în proteine, pășunatul pe iarbă tânără și suculentă, consumul rapid de grăunțe și
adăparea cu apă rece.
Osteofibroza la cal mai este cunoscută şi sub denumirea de “boala capului mare”.
Osteofibroza este determinată de administrarea unor rații dezechilibrate din punct de vedere mineral,
bogate în concentrate sau folosirea unor nutrețuri de volum de necorespunzătoare. Toate acestea duc
la excesul de fosfor și aportul redus de calciu din rații. Nerespectarea unui echilibru între calciu și
fosfor poate duce la numeroase repercusiuni negative în organismul animal
Rahitismul este considerat cea mai importantă afecţiune a scheletului imatur. Într-o descriere
succintă, poate fi descris ca un complex de tulburări care duc la nemineralizarea schetului imatur.
Rahitismul se datorează în principal administrării unor rații dezechilibrate în minerale (calciu și
fosfor) și carență în vitamina D.
Osteomalacia este corespondentul rahitismului la scheletul matur. Osteomalacia se
caracterizează prin apariţia frecventă a fracturilor membrelor, deformări ale oaselor, tetanii etc și
afectează în general animalele adulte.
Alterarea gustului, din cauza carenţei de Na, se manifestă prin consum de pământ, lemn etc.
Boala muşchiului alb, datorată carenţei de Se, este destul de frecventă la mânji imediat după
naştere până la vârsta de cca un an. Se manifestă prin degenerescenţă la nivelul muşchilor scheletici
sau a inimii (care provoacă moartea rapidă).
1. Buckhout, Carol Z., Lindberg, Barbara E – Manual of Equine Nutrition and Feeding Management,
Ed. John Wiley and Sons Ltd, Boston, 2022
2. Halga, P., Pop, I.P., Avădanei, Teona, Popa, Viorica – Nutriția și alimentația animalelor, Ed. Alfa,
Iași, 2005
3. Martin-Rosset, W., Doreau, M., Boulot, S., Miraglia, N. – Influence of level of feeding and
physiological state on diet digestibility in light and heavy breed horses, Ed. Wageningen Academic
Publishers, 1990
4. Martin-Rosset, W. – Equine nutrition, Ed. Wageningen Academic Publishers, 2018
5. Mărgineanu, E. Gh., Grosu, H., Popescu-Vifor, Șt., Șonea, Al., Drăgătoiu, D. – Tratat de Hipologie,
Ed Academiei Române, București 2012
6. Parker, R. – Equine Science, Ed Cengage Learning, Inc 2019, Boston
7. Simeanu, D. – Nutriția și alimentație, Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iași, 2012
8. Stewart, Allison J. – MSD manual, 2022 https://www.msdvetmanual.com/management-and-
nutrition/preventative-health-care-and-husbandry-of-horses/nutrition-of-horses
9. Waldridge, B.M., – Nutritional Management of Equine Diseases and Special Cases, Ed. John Wiley
and Sons Ltd, Iowa 2003
106
Capitolul 5
NOȚIUNI DE ANATOMIE CLINICA
Bogdan Georgescu, Petronela Mihaela Roșu, Cristian Romeo Belu
5.1. Articulațiile membrului toracic si pelvin cu importanță clinică la ecvine
5.1.1 Articulația humero-radio-ulnară (articulația cotului)

Este o articulație compusă, suprafețele articulare fiind reprezentate de: extremitatea distală a
humerusului (condil și trochlee), extremitatea proximală a radiusului (cavitățile glenoide și
circumferința articulară) și extremitatea proximală a ulnei (incizură trochleară și incizură radială).
Mijloace de legătură:
✓ ligamentul capsular se dispune doar pe partea cranială a articulației humero-radiale unde se
întrețese cu fibre tendinoase cu origine din tendoanele distale ale bicepsului brahial, m. brahial
și m. extensor carporadial (ele îndeplinesc rolul de tensor al ligamentului în timpul flexiei
brațului);
✓ ligamentul capsular posterior este absent, iar la nivelul fosei olecraniene membrana sinovială
aderă printr-un strat de țesut adipos la fața profundă a mușchiului anconeu.
✓ ligamentul colateral lateral se inseră pe extremitatea distală a humerusului și pe tuberozitatea
proximo-laterală a radiusului;
✓ ligamentul colateral medial este mai lung decât cel lateral. Ambele ligamente își întrețes marginea
cranială cu ligamentul capsular. Aceste ligamente colaterale au un rol pasiv în mecanica cotului,
prin continuarea mișcarii de extensie sau de flexie a antebrațului, mișcări inițiate prin contracție
musculară.
Articulația humero-radio-ulnară are o singură sinovială, ea împrumutând un diverticul si
articulației radio-ulnare proximale.
Articulația radio-ulnară la ecvine prezintă două suprafețe diartrodiale pentru articulare, iar
mijloacele de legătură sunt reprezentate de un ligament interosos scurt și două ligamente arciforme,
lateral și medial. Articularea dintre corpurile radiusului și ulnei este o sinostoză (articulație fixă).
Articulația humero-ulnară se realizează între marea incizură semilunară a ulnei și șanțul
trochleei humerale. La acest nivel sunt permise doar mișcările de extensie și de flexie.
Articulația humero-radio-ulnară are patru funduri de sac: unul caudal, plasat în fosa olecraniană,
unul medial, plasat sub epitrochlee, unul antero-medial, plasat deasupra buzei mediale a trochleei, iar
ultimul, lateral, plasat sub epicondil (figura 5.1 și figura 5. 2).
5.1.2 Articulația antebrahio-carpo-metacarpiană (articulația genunchiului funcțional)

Această articulație este o articulație compusă, având în componența ei următoarele articulații:
art. antebrahio-carpiană, art. medio-carpiană, art. carpo-metacarpiană (aceste articulații au sinoviale
proprii și vor împrumuta diverticule și articulațiilor secundare), art. intercapiană proximală, art.
intercarpiană distală, art. intermetacarpienă (articulații secundare).
Suprafețele articulare: - articulația antebrahio-carpiană se realizează între extremitatea distală a
radiusului (două cavități glenoide situate cranial și doi condili situați cranial), apofiza stiloidă ulnară
(aparține radiusului) și suprafața de articulare proximală a rândului proximal de oase carpiene;
articulația medio-carpiană se realizează între cele două rânduri de oase carpiene; articulația carpo-
metacarpiană realizată între rândul distal de oase carpiene și extremitatea proximală a oaselor
metacarpiene, articulațiile intercarpiene realizate între oasele carpiene învecinate și articulațiile
intermetacarpiene între extremitatea proximală a metacarpului principal (III) si metacarpienele
rudimentare lateral (IV) și medial (II).
107
Figura 5.1 - Articulația humero-radio-ulnară la ecvine,

vedere cranio-laterală – sinoviala articulară a fost injectată pentru evidențierea fundurilor de
sac (după R. Barone, 2000)
1. cresta epicondilului lateral, 2. tuberozitatea olecranului, 3. fundul de sac proximal

(olecranian) al sinovialei articulare, 4. capsula articulară – porțiunea medială (mai îngroșată),
5. capsula articulară – porțiunea laterală (mai subțire), 6. tendonul m. biceps brahial, 7. lig.
colateral lateral – fascicul superficial, 8. lig. colateral lateral – fascicul profund, 9. fundul de
sac lateral al sinovialei articulare, 10. tendonul m. extensor carpo-ulnar (m. ulnar lateral), 11.
lig. arciform radio-ulnar lateral, 12. spațiul interosos radio-ulnar.
108
Figura 5.2 - Articulația humero-radio-ulnară la ecvine – vedere medială – sinoviala articulară a

fost injectată pentru evidențierea fundurilor de sac (după R. Barone, 2000)
1. tuberozitatea olecranului, 2. fundul de sac proximal (olecranian) al sinovialei articulare,

3. epicondilul humeral medial, 4. capsula articulară – porțiunea medială (mai îngroșată),
5. tendonul m. biceps brahial, 6. tendonul porțiunii humerale a m. flexor digital profund,
7. tendonul humeral al m. flexor carpoulnar, 8. tendonul m. flexor carporadial, 9. fundul de sac
medial al sinovialei articulare, 10. lig. colateral medial, 11. lig. colateral medial – fascicul
cranial (anterior), 12. lig. colateral medial – fascicul mijlociu (vestigiul m. pronator rotund), 13.
lig. colateral medial- fascicul caudal (posterior), 14. lig. arciform radio-ulnar medial,
15. culisa de alunecare a tendonului m. brahial, 16. spațiul interosos radio-ulnar.
Mijloacele de legătură sunt reprezentate de ligamente comune complexului articular și

ligamente proprii.
Ligamentele comune:
✓ capsula articulară – înconjoară toată articulația și se inseră pe extremitatea distală a radiusului
și cea proximală a metacarpului, pe fețele dorsale și palmare ale oaselor carpiene cu periostul
cărora se continuă;
109
ligamentul capsular anterior – se întrețese cu ligamentele colaterale pe de o parte, iar pe de altă

parte este aderent la ligamentele dorsale intercarpiene (proprii) și delimitează tecile precarpiene,
prin întrețeserea cu fascia precarpiană;
✓ ligamentul capsular posterior – este încrustat cu cartilaj, nivelând astfel suprafața palmară a
oaselor carpiene, permițând astfel culisarea tendoanelor mușchilor flexori digitali (superficial
și profund). Se inseră proximal, pe extremitatea distală a radiusului la nivelul crestei
transversale, iar distal, pe extremitatea proximală a oaselor metacarpiene. Se continuă în sens
distal cu brida carpiană, bridă ce însoțește tendonului flexorului digital profund, iar după un
traiect scurt se unește cu aceasta;
✓ ligamentul colateral lateral – prezintă două fascicule, superficial și profund, inserate proximal
pe apofiza stiloidă ulnară, distal pe extremitatea proximală a metacarpului rudimentar IV
(lateral), iar pe traiect se inseră pe oasele carpiene peste care se dispune. Cele două fascicule
sunt separate de tendonul mușchiului extensor digital lateral, ce trece printre acestea;
✓ ligamentul colateral medial – este un ligament puternic, datorită acțiunii mecanice exercitate
la acest nivel. El prezintă două fascicule, superficial și profund, ce aderă între ele.
Ligamentele proprii: - aceste ligamente se dispun sub ligamentul capsular, fiind reprezentate de
ligamente: dorsale, palmare și interosoase.
✓ Ligamentele dorsale – ligamente intercarpiene dorsale (se dispun transversal între oasele
carpiene vecine, sunt ligamente scurte și aplatizate). La nivelul articulației intercarpiene
proximale se întâlnesc ligamentele: pisi-piramidal, piramido-semilunar și semilunaro-
scafoid. La nivelul articulației intercarpiene dorsale prezintă ligamentele: capitato-unciform
și capitato-trapezoid. Nu sunt prezente pe fața dorsală ligamente dispuse între extremitatea
distală a humerusului și primul rând de oase carpiene. Între oasele carpiene din rândul distal
și extremitatea proximală a metacarpelor se dispun ligamentele carpo-metacarpiene dorsale.
Între metacarpul principal și cele rudimentare există ligamentele intermetacarpiene dorsale;
✓ Ligamentele palmare – sunt prezente la nivelul articulațiilor intercarpiene proximale si
distale fiind reprezentate de ligamentele: scafo-capitat, scafo-trapezoid, capitato-trapezoid.
Pe fața palmară a articulației antebrahiocarpiană există un ligament scafo-ulnar puternic,
dispus oblic, între apofiza stiloidă ulnară și scafoid. Între rândul doi de oase carpiene și
extremitatea proximală a oaselor metacarpiene se dispun ligamentele carpo-metacarpiene
palmare. Între metacarpul principal și cele rudimentare există ligamentele
intermetacarpiene palmare;
✓ Ligamentele interosoase – se întâlnesc ligamentele intercarpiene interosoase ce se dispun
în plan profund între suprafețele articulare planiforme ale oaseleor carpiene vecine. Apar
aici și ligamentele intercarpiene interosoase încrucișate, unul medial, între scafoid și
semilunar și trapezoid și capitat, altul lateral, ce se inseră oblic între semilunar și piramidal,
dar și unciform și capitat. Există ligamentele carpo-metacarpiene interosoase, dispuse între
planul profund al oaselor carpiene din rândul distal și planul profund al extremității
proximale a metacarpelor. Între metacarpul principal și cele rudimentare există ligamentele
intermetacarpiene interosoase.
În cadrul complexului articular pisiformul se articulează în sens proximo-distal prin
următoarele ligamente: pisi-ulnar (între pisiform și apofiza stiloidă ulnară), pisi-piramidal (între
piramidal și pisiform), pisi-unciform (între pisiform și unciform) și pisi-metacarpian (între
metacarpian și pisiform).
Articulația antebrahio-carpo-metacarpiană prezintă următoarele funduri de sac, după cum
urmează: articulația antebrahio-carpiană are sinovială proprie și prezintă două funduri de sac, unul
herniază deasupra ligamentului pisi-ulnar, iar celălalt între ligamentul pisi-ulnar și pisi-piramidal;
articulația medio-carpiană are sinovială proprie și prezintă un singur fund de sac ce herniază între
110
ligamentul pisi-piramidal și pisi-unciform, distal comunică cu sinoviala articulației carpo-

metacarpiene; articulația medio-carpiană are sinovială proprie, dar nu prezintă nici un fund de sac,
dar emite două diverticule pentru articulația intermetacarpiană (figura 5.3 și figura 5.4).
În cadrul articulației intermetacarpiene suprafețele de articulare proximale sunt planiforme și
prezintă un ligament interosos scurt între aceste suprafețe.
Figura 5.3 - Articulația antebrahio-carpo-metacarpiană la ecvine – vedere laterală – sinoviala

antebrahiocarpiană a fost injectată pentru evidențierea fundurilor de sac (după R. Barone, 2000)
1. radius; 2. fundul de sac al sinovialei antebrahio-carpiene, 3. lig. Pisi-ulnar, 4. șanțul tendinos

de pe fața laterală a pisiformului (pentru m. extensor carpoulnar – fascicul metacarpian),
5, 15. lig. colateral lateral – fascicul superficial, 6, 13. lig. colateral lateral – fascicul profund,
7. lig. dorsal interosos (între piramidal și semilunar), 8. lig. pisi-piramidal, 9. lig. pisi-unciform,
10. lig. interosos (între piramidal și unciform), 11. lig. interosos dorsal (între capitat și
unciform), 12. lig. capitato-metacarpian dorsal, 14. lig. pisi-metacarpian, 16. metacarpul
principal (III), 17. metacarp rudimentar lateral (IV).
111
Figura 5.4 - Articulația antebrahio-carpo-metacarpiană – vedere palmară – sinoviala articulară

antebrahio-metacarpiană a fost injectată pentru evidențierea fundurilor de sac (după R. Barone,
2000)
1. radius; 2. fundul de sac palmar al sinovialei radiocarpiene, 3. lig. pisiulnar, 4. lig.

pisipiramidal, 5. șanț de alunecare pentru tendonul m. flexor carporadial, 6. lig. colateral
medial, 7. lig. capsular palmar (încrustat cu cartilaj), 8. lig. colateral lateral, 9. lig. pisi-
unciform, 10. lig. pisi-metacarpian, 11. brida carpiană a m. flexor digital profund,
12. metacarp rudimentar medial (II), 13. metacarp rudimentar lateral (IV), 14. m. interosos
median (III).
Mișcările permise în cadrul articulației sunt în principal cele de extensie și flexie, dar și foarte
reduse mișcări de lateralitate (ele fiind limitate datorită ligamentelor colaterale).
Acest complex articular, datorită modalității de articulare și numărului mare de cartilagii hialine
prezente, are un rol important în amortizarea șocurilor.
112
5.1.3. Articulațiile acropodiului (articulațiile degetelor)
Complexul articular este format din trei articulații: art. metacarpo-sesamo-falangiană, art.
interfalangiană proximală și art. interfalangiană distală sau art. interfalango-sesamoidiană (figura 5.5
și figura 5.6).
A. Articulația metacarpo-sesamo-falangiană (articulația buletului)
Suprafețele articulare: - la realizarea acestei articulații participă extremitatea distală a
metacarpului principal (doi condili, separați de un relief median), extremitatea proximală a falangei
proximale (două cavități glenoide, separate de un relief median) și suprafața articulară a marilor
sesamoizi.
Mijloacele de legătură:
✓ capsula articulară – se inseră pe fața dorsală a extremității distale a metacarpului principal
și se termină în extremitatea proximală a primei falangei. Ligamentul capsular pe fața
dorsală este acoperit de tendoanul mușchiului extensor digital comun, iar pe părțile laterale
acest ligament capsular se întrețese cu ligamentele colaterale.
✓ ligamentele colaterale sunt reprezentate de ligamentul colateral lateral și ligamentul
colateral medial, ele vor lega extremitatea distală a metacarpului principal de extremitatea
proximală a falangei proximale și marii sesamoizi de metacarp. Fiecare ligament este format
din fascicule, unul superficial si celălalt profund. Fasciculul profund se bifurcă distal, o
bridă mergând pe părțile laterale ale marilor sesamoizi, unde se va întrețese și cu ligamentul
sesamoidian lateral.
✓ ligamentele sesamoidiene sunt împărțite în trei grupe: proximală, mijlocie și distală. Aceste
ligamente continuă acțiunea de suspensie a m. interosos median până la nivelul falangei
proximale, având astfel un rol mecanic important.
✓ ligamentele sesamoidiene din grupa proximală sunt reprezentate de: ligamentul
metacarpointersesamoidian și de mușchiul interosos median. Ligamentul
metacarpointersesamoidian prezintă în structura sa fibre elastice inserate proximal, în
extremitatea distală, pe fața palmară a metacarpului principal și distal, pe scutul proximal
(lig. intersesamoidian încrustat cu cartilaj). Interososul median de inseră în extremitatea
proximală pe rândul distal de oase carpiene și extremitatea proximală a metacarpului
principal, iar distal, se bifurcă în două bride, ce au inserție de traiect pe fețele laterale ale
marilor sesamoizi, trec pe fața dorsală, și se unesc cu tendonul lățit al mușchiului extensor
digital comun.
✓ ligamentele sesamoidiene din grupa mijlocie sunt reprezentate de: ligamentul
intersesamoidian și ligamentele sesamoidiene colaterale. Ligamentul intersesamoidian
unește fețele axiale ale marilor sesamoizi și este încrustat cu cartilaj, formând scutul
proximal. Ligamentele sesamoidiene colaterale se găsesc pe fețele laterale ale marilor
sesamoizi, de unde se bifurcă în două fascicule, unul se inseră pe metacarp, celălalt pe
falanga I în extremitatea proximală a acesteia.
✓ ligamentele sesamoidiene distale sunt reprezentate de: lig. sesamoidian drept, lig.
sesamoidiene oblice, lig. încrucișate și lig. sesamoidiene scurte. Ligamentul sesamoidian
drept se inseră proximal pe baza marilor sesamoizi și pe scutul proximal, iar distal pe marele
burelet glenoidian. Ligamentele sesamoidiene oblice se inseră pe baza marilor sesamoizi,
apoi se dispun pe suprafața rugoasă de pe fața palmară a falangei I (cu aspect de V cu vârful
orientat în jos). Ligamentele sesamoidiene încrucișate sunt scurte și sunt dispuse în plan
profund, inserându-se oblic, proximal, de la baza unui sesamoid, ajungând distal la
tuberculul opus din extremitatea falangei proximale. Ligamentele sesamoidiene scurte,
situate în plan profund se dispun între baza marilor sesamoizi și în partea abaxială a falangei
proximale.
Aceste ligamente ce fac parte din articulația metacarpo-sesamo-falangiană au un rol important
în menținerea normală a unghiului de deschidere a buletului.
113
Când există o tendință de hiperextensie a acestui unghi, acestei tendințe i se opune m. interosos
median, el prelungindu-și această acțiune prin ligamentele sesamoidiene din grupa distală. Acest
unghi al buletului realizează o pârghie perfectă pentru tendoanele mușchilor flexori în propulsie (mai
ales la animalele antrenate unde tendoanele și ligamentele sunt foarte bine dezvoltate), dar în același
timp, are rol de element de amortizare pentru șocurile primite de membre în timpul revenirii pe sol.
Membrana sinovială a acestei articulații formează două funduri de sac: unul dorsal, sub
tendonul extensorului digital comun și unul palmar, dispus între fața palmară a metacarpului principal
și bridele mușchiului interosos median.
B. Articulația interfalangiană proximală (articulația chișiței)
Suprafețele articulare: extremitatea distală a falangei proximale (doi condili, separați printr-un
șanț median) și extremitatea proximală a falangei medii (două cavități glenoide, separate de un relief
median).
✓ ligamentul capsular dorsal este învelit de tendonul lățit al mușchiului extensor digital comun.
Cele două formațiuni se întrețes intim. Ligamentul capsular palmar este încrustat cu cartilaj
și formează marele burelet glenoidian, fixându-se pe extremitatea proximală a falangei medii
și prin trei perechi de bride pe părțile laterale ale falangei I. Marele burelet glenoidian primește
inserția distală a ligamentului sesamoidian drept și inserția bifidă a flexorului digital
superficial.
✓ ligamentele colaterale, dispuse de o parte și de alta, sunt formate din două fascicule, unul
anterior, lung, și unul posterior, scurt. Ligamentul colateral anterior se continuă la nivelul
articulației interfalangiene distale și devine pentru aceasta ligament colateral posterior. O
parte de fibre din acest ligament se vor dispune transversal în partea superioară a micului
sesamoid și vor forma împreună cu cele de pe partea opusă micul burelet glenoidian sau
scutul distal.
Articulația are două funduri de sac: unul dorsal și altul palmar cu diverticule printre bridele de
inserție a marelui burelet glenoidian.
C. Articulația interfalangiană distală (articulația coroanei)
Suprafețele articulare: extremitatea distală a falangei medii (doi condili separați de un șanț
median), suprafața articulară a falangei distale (două cavități glenoide, separate de un relief median)
și suprafața de articulare a micului sesamoid.
Mijloacele de legătură:
✓ ligamentul capsular dorsal întrețesut cu tendonul lățit al mușchiului extensor digital comun.
✓ ligamentele colaterale formate din două fascicule, unul anterior și celălalt posterior, ce
provine din ligamentul colateral anterior al articulației interfalangiene proximale și participă
la formarea micului burelet glenoidian.
✓ ligamentele ungulo-sesamoidiene pare reprezintă continuarea unor fibre din ligamentele
colaterale, ce vor depăși în sens distal micul sesamoid și se vor insera pe apofiza bazilară a
falangei distale.
✓ ligamentul ungulo-sesamoidian impar se dispune între marginea distală a micului sesamoid
și fața soleară a falangei III.
Această articulație permite mișcări de flexie și extensie. Când membrul este în sprijin articulația
este în extensie, hiperextensia este oprită de aponevroza palmară (tendonul lățit al mușchiului flexor
digital profund) ce se inseră pe creasta semilunară a falangei distale.
Articulaţia prezintă o sinovială cu cinci funduri de sac: două laterale, două mediale şi unul
posterior. În timpul operației de javart cartilaginos este necesară extensia forțată a articulației, pentru
a putea vedea fundurile de sac laterale, care în timpul flexiei articulației dispar.
114
Figura 5.5 - Articulația degetelor la ecvine - vedere laterală – sinovialele articulare au fost
injectate pentru evidențierea fundurilor de sac (după R. Barone, 2000)
1. tendonul m. extensor digital comun, 2. metacarp rudimentar lateral (IV), 3, 13. tendonul m.
extensor digital lateral, 4. m. interosos median (III), 5. fundul de sac palmar al art. metacarpo-
falangiene, 6. scutul proximal (lig. intersesamoidian încrustat cu cartilaj), 7. bursa
subtendinoasă a mm. extensor digital comun și extensor digital lateral, 8. lig. colateral lateral
metacarpo-falangian – fascicul superficial, 9. lig. collateral lateral metacarpo-falangian –
fascicul profund, 10. marii sesamoizi, 11. lig. sesamo-falangian colateral, 12. capsula art.
metacarpio-falangiene, 14. brida m. interosos median (III), 15. lig. sesamoidian oblic, 16. lig.
sesamoidian drept, 17. tendonul m. flexor digital superficial (perforatul), 18. bridele marelui
burelet glenoidian, 19. lig. colateral lateral – fascicul posterior, 20. scutul mijlociu (marele
burelet glenoidian), 21. lig. colateral lateral – fascicul anterior, 22. fundul de sac lateral al art.
interfalangiene distale, 23. lig. colateral lateral al art. interfalangiene distale, 24. micul
sesamoid.
115
Figura 5.6 - Articulația degetelor la ecvine - vedere palmară - schemă (original C.R. Belu)
1- mușchiul interosos median; 2- bridele mușchiului interosos median; 3- ligamentul metacarpo-

intersesamoidian (elastic); 4- ligamentul intersesamoidian; 5- ligamente sesamoidiene
scurte; 6- ligamente sesamoidiene încrucișate; 7- ligamente sesamoidiene oblice; 8- ligament
sesamoidian drept; 9- marele burelet glenoidian prins cu 3 perechi de bride pe falanga I; 10-
micul burelet glenoidian; 11- lamela transversă; 12- ligament ungulo-sesamoidian impar;
13- ligament colateral posterior al articulației interfalango-sesamoidiene ce participă la
formarea micului burelet glenoidian.
116
5.1.4. Articulația femuro-tibio-patelară (articulația grasetului, articulația genunchiului

anatomic)
Articulația femuro-tibio-patelară este un complex articular format din următoarele articulații:

femuro-tibială, femuro-patelară și tibio-patelară.
Suprafețe de articulare: art. femuro-tibială - extremitatea distală a femurului (doi condili
femurali, dispuşi caudal şi trochleea dispusă cranial), extremitatea proximală a tibiei (cele două
suprafeţe articulare despărţite de spina tibială); art. femuro-patelară - se realizează între suprafaţa
articulară a patelei şi trochleea femurală ; art. tibio-patelară - se realizează între suprafeţele de
articulare plane diartrodiale din extremitatea proximo-laterală a tibiei și fața medială a extremității
proximale a tibiei.
✓ Articulația femuro-tibială – suprafețele articulare sunt necongruente, între cele două
suprafețe se dispun meniscuri articulare: lateral și medial, fața dorsală este concavă și este
în contact cu condilii femurali, iar fața ventrală relativ plană se dispune peste condilii tibiali.
Aceste meniscuri sunt fixate pe tibie în fosetele de articulare din jurul spinei tibiale.
Meniscul lateral se fixează de tibie si de femur prin intermediul ligamentelor menisco-tibial
și menisco-femural. Meniscul medial este aderent de ligamentul colateral medial, în timp
ce între meniscul lateral și ligamentul colateral lateral există un spațiu prin care trece
tendonul mușchiului popliteu.
✓ ligamentul capsular larg, se dispune în jurul marginilor articulare. La interior se dispune o
sinovială, formată din doi saci sinoviali, pentru fiecare condil câte un sac sinovial. Sacii
sinoviali, în general, nu comunică între ei.
✓ ligamentele colaterale, lateral și respectiv, medial se întrețes cu ligamentul capsular.
✓ ligamentele încrucișate (decusate) sunt în număr de două, unul cranio-lateral și unul caudo-
medial, ele inserându-se în incizura intercondiliană a femurului și în foseta intercondiliană
a tibiei, respectiv pe marginea caudală a extremității proximale a tibiei.
✓ Articulația femuro-patelară - ligamentul capsular este foarte larg și este întărit pe părțile
laterală și medială ale articulației de ligamentele femuro-patelare lateral și medial.
✓ tendonul mușchiului cvadriceps femural se continuă sub rotulă, terminându-se la nivelul
tuberozității tibiale, realizând ligamentul rotulian sau patelar sau patelo-tibial, format din
trei fascicule: lateral, intermediar, medial. Ligamentele au rolul de a transmite gambei,
acțiunea de contracție a mușchiului cvadriceps femural.
✓ Articulația tibio-fibulară proximală – legătura dintre suprafețele articulare planiforme se
realizează printr-un ligament capsular redus, dar care este întărit de fibre scurte, cu
dispunere radiară, ce își au originea din ligamentul colateral al articulației femuro-tibiale.
La nivelul întregii articulații femuro-tibio-patelare sunt prezenți trei saci sinoviali: unul femuro-
patelar și două femuro-tibiale. Sacul sinovial femuro-tibial medial comunică cu cel femuro-patelar,
iar sacul sinovial femuro-tibial lateral dă un diverticul pentru tendonul m. popliteu, dar și un sac
cranial dispus sub tendonul m. extensor lung al degetelor și fibular al treilea (figura 5.7, figura 5.8 și
figura 5.9)
Complexul articular permite doar mișcări de flexie și extensie.
117
Figura 5.7 - Articulaţia grasetului la ecvine - vedere laterală – sinoviala articulară femuro-
tibială laterală a fost injectată pentru evidențierea fundurilor de sac (după R. Barone, 2000)
1. femur, 2. patela (rotula), 3. tendonul m. biceps femural – porțiunea paramelară (secționat), 4.

lig. patelo-tibial – fascicul median (mijlociu), 5. buza medială a trochleei femurale, 6. lig. patelo-
tibial – fascicul lateral, 7. lig. femuro-patelar lateral (“aripioara” rotulei), 8. sinoviala femuro-
tibială laterală, 9. tendonul m. popliteu, 10. lig. colateral lateral femuro-fibular,
11. tuberozitatea tibiei, 12. fundul de sac de sub tendonul m. extensor lung al degetelor piciorului
(m. extensor digital comun) al sinovialei femuro-tibiale laterale, 13. condil tibial lateral, 14.
fundul de sac de sub m. popliteu al sinovialei femuro-tibiale laterale, 15. m. fibular al III-lea, 16.
fibula.
118
Figura 5.8 - Articulaţia femuro-patelo-tibială la ecvine - vedere cranială - sinoviala articulară

femuro-patelară a fost injectată pentru evidențierea fundurilor de sac (după R. Barone, 2000)
1. femur, 2. patela (rotula), 3, 5. sinoviala femuro-patelară, 4. tendonul m. biceps femural –

porțiunea paramelară (secționat), 6. fascia patelară, 7. lig. tibio-patelar – fascicul lateral,
8. menisc medial, 9. menisc lateral, 10. tendonul m. popliteu, 11. lig. colateral medial, 12. lig.
tibio-patelar – fascicul medial, 13. lig. colateral lateral, 14. condilul tibial lateral, 15.
tuberiozitatea tibiei, 16. tendonul m. fibular al III-lea (secționat), 17. condilul tibial medial,
18. lig. tibio-fibular proximal, 19. spațiul interosos tibio-fibular, 20. lig. tibio-fibular distal.
119
Figura 5.9 - Articulaţia femuro-patelo-tibială la ecvine - vedere medială - sinoviala articulară

femuro-tibială medială a fost injectată pentru evidențierea fundurilor de sac (după R. Barone,
2000)
1. femur, 2. buza medială a trochleei femurale, 3. patela (rotula), 4. fibrocartilajul patelar

medial, 5. lig. femuro-patelar medial (“aripioara” rotulei), 6. lig. tibio-patelar – fascicul medial,
7. sinoviala femuro-tibială medială, 8. menisc medial, 9. lig. colateral femuro-tibial medial, 10.
lig. tibio-patelar – fascicul lateral, 11. lig. tibio-patelar – fascicul mijlociu,
12. tuberozitatea tibiei, 13. condil tibial medial.
120
5.1.5. Articulația tibio-tarso-metatarsiană (articulația jaretului)

Acest complex articular are patru articulații principale, care au sinoviale proprii ce vor trimite
diverticule și articulațiilor secundare.
Suprafețele articulare – art. tarso-crurală sau tibio-astragaliană – extremitatea distală a tibiei
(cochlee tibială) și extremitatea proximală a astragalului (trochlee);
✓ Art. astragalo-calcaneo-scafoidiană – participă cele patru suprafețe de articulare ale
calcaneului și astragalului și suprafețele de articulare ale astragalului și ale scafoidului;
✓ Art. cuneo-scafoidiană – participă suprafețele de articulare ale oaselor scafoid, marele și
micul cuneiform;
✓ Art. tarso-metatarsiană – participă fețele articulare distale ale rândului doi de oase tarsiene
și extremitatea proximală a oaselor metatarsiene.
Mijloacele de legătură – sunt reprezentate de ligamentele comune și de cele proprii complexului
articular.
Ligamente comune:
✓ ligamentul capsular se inseră proximal pe marginea suprafeței articulare tibiale, iar distal,
pe fețele oaselor peste care trece și pe marginea extremității proximale a metatarsienelor.
Ligamentul capsular dorsal este mai larg și mai subțire, iar în părțile laterale se întrețese cu
ligamentele colaterale și cranial cu ligamentul astragalo-metatarsian. Ligamentul capsular
plantar este încrustat cu cartilaj și se continuă în extremitatea distală cu brida tarsiană, bridă
ce va însoți tendonul flexorului digital profund pe o distanță redusă, apoi se va uni cu acest
tendon.
✓ ligamentul colateral medial este alcătuit din fascicule dispuse în trei planuri. Superficial,
porţiunea tibio-tarso-metatarsiană reprezintă fasciculul lung, inserat proximal pe maleola
medială, iar distal pe bazele metacarpienelor principal şi rudimentar II. Ligamentul tibio-
astragalo-calcanean este reprezentat de fascicule scurte situate în plan mijlociu. La ecvine,
într-un al treilea plan se găseşte ligamentul tibio-astragalian.
✓ ligamentul colateral lateral este format din două porţiuni: ligamentul tibio-tarso-
metatarsian, dispus în plan superficial şi ligamentul tibio-astragalo-calcanean, dispus
profund.
Ligamentele proprii sunt reprezentate de ligamente scurte dispuse dorsal, plantar și profund.
✓ ligamentele dorsale – cel mai puternic ligament de pe fața dorsală este reprezentat de
ligamentul astragalo-metatarsian, ce are originea pe tuberculul astragalului, iar în sens distal
fibrele sale se distribuie radiar, până la baza metatarsului principal. Celelalte ligamente
scurte situate pe fața dorsală unesc oasele tarsiene din rândul doi și delimitează intrarea în
conductul cubo-scafo-cuneean. Între rândul distal de oase tarsiene și extremitatea proximală
a oaselor metatarsiene se găsesc ligamente taso-metatarsiene dorsale, iar între
metatarsienele rudimentare și metatarsul principal se dispun ligamente intermetarasiene
dorsale.
✓ ligamentele plantare – pe fața plantară a complexului articular cel mai puternic ligament
este ligamentul plantar lung sau calcaneo-metatarsian, se dispune pe marginea plantară a
calcaneului, iar distal se inseră pe extremitatea proximală a metatarsului rudimentar lateral.
Un al doilea ligament puternic de pe fața plantară este ligamentul calcaneo-scafoidian. Sunt
și alte ligamente intertarsiene plantare ce unesc oasele tarsiene între ele, sunt ligamente ce
unesc oasele tarsiene cu cele metatarsiene, fiind numite ligamente tarso-metatarsiene
plantare, dar și ligamente plantare scurte ce unesc oasele metatarsiene între ele, ligamentele
intermetatarsiene plantare.
✓ ligamentele interosoase – un ligament puternic se dispune între suprafețele articulare plane
ale calcaneului și astragalului, fiind numit ligamentul calcaneo-astragalian.
121
✓ Ligamentele interosoase dintre oasele rândului distal de oase tarsiene delimitează conductul
cubo-scafo-cuneean. La cal, apare un ligament interosos ce unește astragalul cu scafoidul și
care se numește ligamentul astragalo-scafoidian interosos.
Există ligamente interosoase între rândului doi de oase tarsiene și extremitatea proximală a oaselor
metatarsiene, fiind numite ligamente tarso-metatarsiene interosoase, ele reducând mobilitatea la
acest nivel.
Complexul articular prezintă patru saci sinoviali, dar doar sinoviala articulației tarso-crurale
formează trei funduri de sac: un fund de sac medio-plantar și altul latero-plantar ce se găsesc sub
ligamentul capsular plantar și sunt delimitate de ambele părți de porțiunile scurte ale ligamentelor
colaterale. În caz de artrită se produce evidențierea acestor funduri de sac pe partea plantară a regiunii
jaretului. Sub ligamentul capsular dorsal se dispune cel de al treilea fund de sac, dorso-medial, între
porțiunea tibio-metatarsiană a ligamentului colateral medial și buza medială a trochleei astragaliene
(figura 5.10, figura 5.11, figura 5.12 și figura 5.13).
Mișcările permise în cadrul articulației tarso-crurale sunt doar mișcări de flexie și extensie, cele
de lateralitate sau rotație fiind imposibil de realizat, datorită conformației suprafețelor articulare
(trochlee și cochlee), dar și a ligamentelor colaterale.
Figura 5.10 - Articulaţia tibio-tarso-metatarsiană la ecvine - vedere laterală -schemă (original C.R. Belu)
1- ligament colateral lateral - porțiunea scurtă tibio-calcaneană; 2- ligament colateral lateral - porțiunea
scurtă tibio-astragaliană; 3- ligament colateral lateral - porțiunea lungă tibio-metatarsiană; 4- ligamentul
capsular dorsal; 5- ligament astragalo-metatarsian dorsal;
6- ligament scafo-cunean; 7- ligament intermetatarsian dorsal; 8- ligamentul capsular plantar; 9- ligament
astragalo-calcanean lateral; 10- ligament cuneno-cuboidian; 11- intrarea în conductul cubo-scafo-cunean;
12- ligament scafo-cuboidian; 13- ligamentul plantar lung.
122
Figura 5.11 - Articulaţia tibio-tarso-metatarsiană la ecvine - vedere laterală - schemă

(original C.R. Belu)
1- ligament colateral lateral - porțiunea scurtă tibio-calcaneană; 2- ligament colateral

lateral - porțiunea scurtă tibio-astragaliană; 3- ligament colateral lateral - porțiunea
lungă tibio-metatarsiană; 4- ligamentul capsular dorsal; 5- ligament astragalo-
metatarsian dorsal; 6- ligament scafo-cunean; 7- ligament intermetatarsian dorsal; 8-
ligamentul capsular plantar; 9- ligament astragalo-calcanean lateral; 10- ligament
cuneno-cuboidian; 11- intrarea în conductul cubo-scafo-cunean; 12- ligament scafo-
cuboidian; 13- ligamentul plantar lung.
123
Figura 5.12 - Articulaţia tibio-tarso-metatarsiană la ecvine - vedere medială - schemă (original

C.R. Belu)
1- ligamentul plantar lung; 2- ligamentul colateral medial- porțiune scurtă cu fascicul tibio-
calcanean și tibio-astragalian; 3- ligamentul capsular plantar; 4- brida tarsiană a flexorului
digital profund; 5- flexorul digital profund; 6- ligament calcaneo-astragalian plantar;
7- ligament colateral medial- porțiune lungă tibio-metatarsiană; 8- ligament colateral medial-
porțiune scurtă tibio-astragaliană; 9- ligament capsular dorsal; 10- ligament astragalo-
metatarsian; 11- ligament intermetatarsian dorsal.
124
Figura 5.13 - Articulaţia tibio-tarso-metatarsiană la ecvine - vedere medio-plantară – sinoviala

tibio-tarsiană a fost injectată pentru evidențierea fundurilor de sac (după R. Barone, 2000)
1. maleola tibială medială, 2. fundul de sac plantar lateral al sinovialei tibio-astragaliene,

3. fundul de sac plantar medial al sinovialei tibio-astragaliene, 4. sanțul de alunecare pentru
tendonul m. flexor lung al degetului mare, 5. lig. astragalo-calcanean medial, 6. lig. colateral
medial – fascicul tibio-calcanean, 7. fund de sac dorsal al sinovialei tibio-astragaliene, 8. lig.
colateral medial – fascicul lung, 9. lig. plantar lung, 10. lig. plantar distal (lig. tarso-metatarsian
plantar), 11. lig. astragalo-metatarsian, 12. metatars principal (III), 13. metatars rudimentar
medial (II), 14. metatars rudimentar lateral (IV), 15. brida tarsiană (secționată)(pentru tendonul
m. flexor digital profund), 16. m. interosos median (III).
125
5.2. Ariile de proiecție ale organelor abdominale la ecvine

(informații indispensabile pentru efectuarea ecografiei abdominale)
Cavitate abdominală partea stângă (figura 5.14)

1. stomacul;
2. splina;
3. lobul stâng al ficatului;
4. jejunul;
5. colon ascendent ansa II;
6. colon ascendent ansa III;
7. colonul descendent;
8. rinichiul stâng.
1. Stomacul se proiectează pe peretele lateral al cavității abdominale, între mușchiul diafragm, lobul
stâng al ficatului și splină. Cranial este delimitată de curbura frenică, caudal de marginea cranială
(concavă) a splinei (proiecția acestei margini pornind de la coasta a XIV-a pe linia plafonului și
până în dreptul articulației condro-costale a coastei a VII-a), iar ventral de o linie paralelă cu solul
ce pleacă de la jumătatea liniei ce unește unghiul extern al iliumului cu patela și ajunge la
articulația scapulo-humerală (linia de mijloc).
2. Splina se proiectează (conform V. Gheție ș.a., 1967; E. Paștea ș.a., 1985) oblic dorso-ventral, cu
baza dispusă dorsal (pe linia plafonului) și vârful ventral, în dreptul articulației costo-condrale a
coastei a VII-a. Baza splinei se proiectează printr-o linie ce unește coasta a XIV-a (pe linia
plafonului) cu ultima coastă (a XVIII-a), pe care o depășește cu 3-5 cm. Marginea cranială,
concavă, se proiectează printr-o linie ce pleacă din dreptul coastei a XIV-a (pe linia de plafon) și
ajunge la nivelul articulației costo-condrale VII. Marginea caudală a splinei (convexă caudal) se
proiectează printr-o linie ce pleacă de la 3-5 cm înapoia ultimei coaste (a XVIII-a) pe linia
plafonului și ajunge în dreptul articulației costo-condrale VII une se unește cu marginea cranială
și formează vârful splinei. După alți autori (R. Barone, 2001, V. Coțofan ș.a., 2007; K.M. Dyce
ș.a., 2010, H.E. König, H.G. Liebich, 2020) baza splinei este pe linia de plafon, între coasta a XV-
a și procesul transvers lombar I, iar cele două margini (cranială și caudală) converg și formează
vârful care se proiectează aprox. la jumătatea coastei a IX-a sau a X-a.
3. Lobul stâng al ficatului se proiectează între diafragm și marginea cranială a splinei, ocupând
suprafața cutanată situată sub linia de mijloc.
4. Jejunul se proiectează indirect, jejunul fiind situat la fața medială a splinei (după V. Gheție ș.a.,
1967; E. Paștea ș.a., 1985). După alți autori (R. Barone, 2001, V. Coțofan ș.a., 2007; K.M. Dyce
ș.a., 2010, H.E. König, H.G. Liebich, 2020) jejunul se proiectează pe peretele lateral al cavității
abdominale, aria de proiecție fiind între marginea caudală a splinei, linia de mijloc și colonul
descendent.
5. Colonul ascendent ansa a II-a se proiectează sub linia hipocondrului, marea curbură spijinindu-
se pe podeaua cavității, iar mica curbură corespunzând liniei hipocondrului și marginii superioare
a pantei flancului.
6. Colonul ascendent ansa) a III-a ocupă o suprafață cutanată lată de 8-10 cm (în funcție de talia
animalului și de plenitudinea organului), zonă situată la fața medială a hipocondrului și coardei
flancului, marea curbură a ansei a III-a sprijinindu-se pe mica curbură a ansei a II-a.
7. Colonul descendent se proiectează în golul flancului.
8. Rinichiul stâng se proiectează la nivelul regiunii lombare, luându-se ca punct de reper
extremitatea liberă a apofizelor transverse lombare, deasupra golului flancului, între al XVI-lea
spațiu intercostal (pe linia de plafon) și extremitatea liberă a apofizei transverse a vertebrei a II-a
lombare.
126
Figura 5.14 - Proiecția viscerelor pe partea stângă la ecvine (după R. Barone, 2001)
1. linia de proiecție a m. diafragm, 2. pulmonul stâng, 3. splina, 4. rinichoul stâng, 5. ovarul

stâng, 6. colonul descendent, 7. rectul, 8. m. coccigian, 9. m. ridicător al anusului, 10. m.
constrictor al vulvei, 11. cordul (în incizura cardiacă a pulmonului), 12. colon dorsal – curbura
diafragmatică, 13. colon ventral – curbura sternală, 14. colon ventral stâng (ansa a II-a a
colonului ascendent), 15. jejunul.
Cavitate abdominală partea dreaptă (figura 5.15)

1. cecum (baza și corpul);
2. colon ascendent ansa I;
3. colon ascendent ansa IV;
4. lobul drept al ficatului;
5. duoden;
6. rinichiul drept.
1. Cecum ocupă tot flancul drept. Cârja (baza) cecumului se proiectează în golul flancului și la
fața internă a ultimelor două-trei spații intercostale (în funcție de plenitudinea organului).
Corpul cecumului ocupă coarda și panta flancului, dirijându-se oblic ventral, pentru ca vârful
sa ajungă pe linia mediană ventrală, în apropierea apendicelui xifoidian, între porțiunile I și a
II-a ale colonului ascendent.
2. Colonul ascendent ansa I ocupă partea laterală a peretelui, fiind dispusă sub linia
hipocondrului și sub cârja cecumului, marea curbură sprijinindu-se pe podeaua cavității
abdominale, iar mica curbură corespunzând liniei hipocondrului.
3. Colonul ascendent ansa a IV-a corespunde unei zone late de aprox. 15-20 cm și situată
deasupra micii curburi a porțiunii I, între cârja cecumului și diafragm.
4. Lobul drept al ficatului este cuprinsă între curbura diafragmului, linia de mijloc, coasta a
XVII-a și mica curbură a porțiunii a IV-a a colonului ascendent.
5. Duodenul se proiectează între cârja cecumului și ficat, practic ocupând spațiul XV intercostal.
6. Rinichiul drept se proiectează deasupra liniei de plafon în regiunea lombară. Se vor lua ca
puncte de reper ultimele trei spații intercostale (XV-XVII) până la extremitatea liberă a primei
apofize transverse lombare (Atenție! Rinichiul drept este cordiform și, la fel ca la majoritatea
speciilor, este deplasat usor cranial față de rinichiul stâng).
127
Figura 5.15 - Proiecția viscerelor pe partea dreaptă la ecvine (după R. Barone, 2001)
1. pulmonul drept, 2. linia de proiecție a m. diafragm, 3. colon dorsal drept (ansa a IV-a a
colonului ascendent), 4. ficat – lobul lateral drept, 5. rinichi drept, 6. cârja (baza) cecumului,
7. corpul cecumului, 8. rectul, 9. vulva, 10. colon stâng – curbura pelvină, 11. lig. ceco-colic,
12. colon ventral drept (ansa I a colonului ascendent), 13. vârful cecumului, 14. colon ventral –
curbura sternală, 15. colon dorsal – curbura diafragmatică, 16. cordul (în incizura cardiacă a
pulmonului drept), 17. duodenul.
Pe planșeul (podeaua) cavității abdominale se proiectează în plan median vârful cecumului orientat
spre apendicele xifoidian și înconjurat la dreapta de porțiunea I a colonului ascendent, la stânga, de
porțiunea a II-a a colonului ascendent, iar cranial, de flexura sternală a colonului ascendent (figura
5.16).
Figura 5.16 - Proiecția viscerelor pe podeaua cavității abdominale al ecvine - schemă

(original C. Belu)
1- cecum; 2- ansa I a colonului ascendent; 3- ansa II a colonului ascendent; 4- apendice

xifoidian.
128
5.3. Ariile de proiecție ale organelor din cavitatea toracică la ecvine
Aria pulmonară este delimitată de linia de plafon (dorsal), de linia, convexă cranial, care urmărește
marginea caudală a spetei, a articulației scapulo-humerale, humerusului și a articulației humero-radio-
ulnare (cranial), de linia orizontală trasată (imaginar) dorsal de stern (la 7-8 cm la ecvine)(ventral) și
de o linie curbă cu concavitatea orientată cranial care corespunde marginii caudale a pulmonului
(caudal). Spațiul dintre marginea caudală a ariei pulmonare și inserția pe hipocondru a mușchiului
diafragm constituie sinusul pleural costodiafragmatic, sinus care nu este niciodată ocupat de pulmon
(nici în timpul unei inspirații forțate).
Pulmonii se proiectează pe linia plafonului pornind de la nivelul ultimului spațiu intercostal și până
la unghiul toracal al spetei, apoi coboară urmărind marginea toracală a spetei și marginea caudală a
humerusului, precum și marginile caudale ale articulațiilor scapulo-humerală și humero-radio-ulnară
până la intersectarea liniei de mijloc în spațiul X intercostal, după care urmărește rebordul costal la o
distanță de aprox. 10 cm până la locul de plecare (figura 5.17).
Cordul se proiectează pe partea stângă, cu baza la nivelul liniei de mijloc (între coastele a III-a și a
VI-a) și vârful în apropierea articulației condrosternale VII.
Figura 5.17 - Proiecția viscerelor din cavitatea toracică la ecvine (după R. Barone, 1997)
1, 10. Prima pereche de coaste, 2, 11. Linia de proiecție a curburii m. diafragm, 3, 12. Inserțiile
costele ale m. iliocostal, 4, 18. Proiecția inserțiilor costale ale m. diafragm, 5, 17. Proiecția
sinusului costo-diafragmatic al pleurei, 6. Marginea bazală (diafragmatică) a pulmonului drept,
7. Pulmon drept – lob diafragmatic (caudal), 8. Pulmon drept – lob apical (cranial),
9. Incizura cardiacă a pulmonului drept, 13. Pulmon stâng – lob apical (cranial), 14. Incizura
cardiacă a pulmonului stâng, 15. Pulmon stâng – lob diafragmatic (caudal), 16. Marginea
bazală (diafragmatică) a pulmonului stâng.
129
5.4. Zone cutanate sensitive la ecvine
5.4.1. Zona capului și gâtului (figura 5.18 și figura 5.23)
a. Plexul infraorbitar este partea ramificată a nervului infraorbitar - n. infraorbitar este

ramură terminală din ramura maxilară a nervului trigemen (perechea a V-a de n. cranieni) –
emite ramuri pentru toată dentiția superioară.
Din plex pornesc: - 2-3 ramuri nazale externe ce acompaniază m. ridicător al buzei superioare
- ramură nazală internă (ajunge la diverticulul nazal)
- numeroase ramuri labiale maxilare ce se ,,anastomozează” cu fibre provenite din plexul
bucal dorsal al nervului facial
Plexul infraorbitar culege sensibilitatea din partea antero-dorsală a feței și buza superioară.
Blocare: gaura infraorbitară
b. Plexul mentonier (mental) – senzitiv – este partea terminală a nervului alveolo-mandibular
(nerv ce se desprinde din ramura mandibulară a n. trigemen, inervează dentiția inferioară).
Plexul mentonier (mental) culege sensibilitatea din regiunea ventro-rostrală a capului (buza
inferioară și subregiunea moțul bărbiei).
Blocare: gaura mentonieră (mentală)
c. Nervul frontal – senzitiv, provine din ramura oftalmică a nervului trigemen, urcă în contact
cu peretele medial al orbitei, părăsind cavitatea orbitară prin gaura supraorbitară, sub numele
de nerv supraorbitar. Se ramifică în pielea frunții, în pleoapa superioară și concură la
formarea plexului preauricular.
Zona de culegere a sensibilității – pielea din regiunea frunții și pleoapa superioară
Blocare: gaura supraorbitară
d. Nervul zigomatico-temporal – provine din nervul lacrimal (care provine din ramura
oftalmică a nervului trigemen). Nervul zigomatico-temporal străbate periorbita, trecând pe
sub arcada orbitară, pentru a forma, împreună cu nervul auriculo-palpebral și nervul frontal,
plexul preauricular.
Zona de culegere a sensibilității - pielea din zona parieto-temporală.
Blocare: la marginea superioară a arcadei zigomatice, înapoia procesului zigomatic al osului
frontal, la nivelul procesului zigomatico-temporal.
e. Nervul auriculo-temporal (nervul temporal superficial) – senzitiv, cu originea în partea
aborală a nervului mandibular, se orientează înapoi și lateral la fața laterală a pungii guturale.
Înconjoară caudal gâtul condilului mandibular și devine superficial dând o ramură fină de
comunicare cu nervul auriculo-palpebral, o ramură transversă a feței, ce acompaniază vasele
omonime, dispersându-se cutanat, o ramură ventrală evidentă, ce se unește cu nervul facial,
realizând împreună plexul subzigomatic. Pe traiect, mai emite: ramură pentru punga guturală,
ramuri parotidiene dorsale, ramură pentru pielea conductului auditiv extern și membrana
timpanică.
Zona de culegere a sensibilității – pielea din treimea superioară și mijlocie a feței laterale a
capului.
Blocare: în spatele gâtului condilului mandibular.
f. Nervul auricular intern (mijlociu) – mixt, provine din nervul facial în regiunea
subparotidiană. Nervul auricular intern sau auricular mijlociu pătrunde la baza conchiei printr-
un orificiu, distribuie fibre motoare pentru musculatura intrinsecă a urechii, pentru a ajunge
la partea concavă a conchiei, unde distribuie fibre senzitive, provenite din nervul vag la pielea
ce acoperă această față.
Zona de culegere a sensibilității – pielea de la fața internă a pavilionului urechii.
Blocare: orificiul bazei conchiei auriculare (la nivelul incizurii intertragice se poate palpa
orificiul)
130
g. Nervul transvers al gâtului (perechea a II-a cervicală) primește fibre de la ramura cutanată
a gâtului, după care se împarte într-o ramură cranială – nervul jgheabului (ce are traiect antero-
ventral, trece la fața laterală a venei linguo-faciale și apoi se distribuie în treimea inferioară a
pielii maseterine și la nivelul pielii din jgheabul intermandibular) și într-o ramură caudală ce
primește fibre din plexul cervical ventral superficial, distribuind fibre în regiunea jgheabului
jugular.
Nervul jgheabului culege sensibilitatea din treimea inferioară a pielii maseterine și de la
nivelul pielii din jgheabul intermandibular.
Blocare: se realizează pe fața externă a venei, la jumătatea trunchiului venos linguo-facial.
h. Nervul auricular mare (ansa atloidiană), un nerv predominant senzitiv, provine din
ramurile cervicale ventrale ale perechii a II-a, străbate mușchiul cleidomastoidian, ajunge
subcutan, după care înconjoară aripa atlasului și se termină printr-o ramură cutanată ce
inervează pielea de pe partea laterală a conchiei auriculare și o ramură auriculară ce se
ramifică în mușchii crevico-auriculari.
Zona de culegere a sensibilității – pielea de la fața posterioară a pavilionului urechii.
Blocare: marginea ventrolaterală a aripii atlasului
i. Ramurile dorsale ale nervilor cervicali (figura 5.19 și figura 5.23)
Perechea I – formează nervii suboccipitali ce se desprind la nivelul găurilor vertebrale laterale
ale atlasului. Inervează pielea cefei, pielea de pe partea medială a conchiei auriculare, m.
oblicul mic al capului, mm. drepți dorsali, mm. cervico-auriculari, inserția cranială a m.
semispinal al capului și gâtului.
Perechea a II-a – ramurile părăsesc canalul vertebral prin găurile vertebrale laterale și ajung
sub m. oblic caudal al capului, pe care îl inervează. Fibrele sale senzitive intră în componența
n. occipital mare și participă la formarea plexurilor cervicale dorsale.
Perechile a III-a până la a VII-a – trec prin găurile intervertebrale, traversează mușchii zonali,
apoi se distribuie pielii sub care formează plexul cervical superficial, pe traiect dau ramuri
scurte (ce formează între m. splenius și m.semispinal un plex cervical dorsal mijlociu) și
ramuri lungi (ce vor forma un plex cervical dorsal profund, între lama ligamentului cervical
și fața profundă a m. semispinal, fibre ale acestui plex ajungând să inerveze și pielea zonală,
până la o linie ce coboară de la baza urechii la tuberozitatea spinei scapulare).
Zona de culegere a sensibilității – pielea de deasupra liniei ce coboară de la baza urechii la
tuberozitatea spinei scapulare.
Blocare: pe linia ce unește baza urechii cu unghiul cervical al spetei
j. Ramurile ventrale ale nervilor spinali cervicali (figura 5.19 și figura 5.23) – nervii
supraclaviculari (dorsali, intermediari, ventrali) – provin din ramurile ventrale ce ajung în
masa m. pectoral superficial și în pielea regiunii articulației scapulo-humerale, apărând pe
suprafața m. cleidobrahial.
- ramuri superficiale ventrale
Zona de culegere a sensibilității – sub linia ce unește baza urechii cu tuberozitatea spinei
scapulare.
Blocare: linia proceselor transverse ale vertebrelor cervicale.
131
Figura 5.18 - Ariile sensibilității cutanate de la nivelul capului la ecvine

(după R. Barone, 2010)
1. n. occipital mare (ramura dorsală a primei perechi de nervi cervicali), 2. n. vag
prin intermediul ramurii auriculare interne (n. auricular intern) a n. facial, 3. n.
zigomatic – ramura zigomaticotemporală, 4. n. supraorbitar, 5. n. supratrochlear, 6.
n. infratrochlear, 7. n. infraorbitar, 8. n. mental (mentonier),
9. n. auriculotemporal,
10. n. transvers al gâtului (ramura ventrală a perechii a II-a cervicale), 11. n.
auricular rostral (anterior), 12. n. auricular mare (ramura ventrală a perechii a II-a
cervicale), 13. n. lacrimal, 14. n. zigomatic – ramura transversă a feței), 15.
ramurile dorsale ale nervilor spinali cervicali, 16. ramurile ventrale ale nervilor
spinali cervicali.
132
Figura 5.19 - Zonele cutanate senzitive de la nivelul gâtului la ecvine

(după V. Coțofan ș.a., 2003)
1. rr. dorsale cervicale; 2. rr. ventrale cervicale; 3. n. supraclavicular
5.4.2. Zona trunchiului (figura 5.20 și figura 5.23)
a. Plexul intercostobrahial – plexul brahial se formează din ramurile ventral C5-C8 și T1-T2.
– nervul toracic lateral (sau n. subcutanat toracic) – se detașează din C8, T1, T2, apoi trece
pe fața profundă a m. triceps brachial și pe peretele toracal paralel cu vena subcutanată
toracică, distribuind fibre m. pielos și pielii zonale până în regiunea flancului. Ramurile
cutanate ale acestui nerv se întrețes cu ramuri sensitive din perforantele proximale ale nervilor
intercostali, rezultând plexul intercostobrahial, din care se desprind o serie de ramuri care
înconjoară marginea caudală a m. triceps, inervând m. cutanat omobrahial și pielea zonală.
Zona de culegere a sensibilității – pielea de pe fața laterală a spetei.
Blocare: jumătatea liniei ce unește unghiul toracal al spetei cu olecranul.
b. Ramurile dorsale ale nervilor spinali toracali – trec prin găurile intervertebrale și ajung la
fața profundă a m. iliospinal, unde se divid în ramuri mediale (musculare) și laterale
(cutanate). Ramurile laterale se orientează lateral, trecând printre marginea ventrală a
mușchiului iliospinal și marginea dorsală a m. iliocostal, apoi inervează m. serat (dințat) dorsal
toracal și aponevroza m. marele dorsal, după care se termină prin: ramuri cutanate mediale,
cu traiect ascendent și distribuție în pielea grebănului și a spinării și ramuri cutanate laterale,
descendente, din regiunea peretelui lateral al toracelui până la o linie ce coboară de la
tuberozitatea spinei scapulare la rotulă.
Zona de culegere a sensibilității – pielea de deasupra liniei ce unește tuberozitatea spinei
scapulare cu rotula.
133
Blocare: pe o linie ce unește unghiul toracal al spetei cu unghiul cranial al fosei paralombare
(golul flancului).
c. Ramurile ventrale ale nervilor spinali toracali – n. intercostali urmăresc spațiul vascular
de pe marginea caudală a coastelor, situându-se inițial între cei doi mm. intercostali, apoi între
m. intercostal intern și fascia endotoracică. Fiecare n. intercostal emite pe traseul său: 1. N.
mușchiului intercostal extern (n. Thiernesse), foarte lung, subțire, se situează între mm.
intercostali, detașându-se înainte de localizarea n. intercostal între fascia endotoracică și m.
intercostal intern; 2. R. musculare intercostale; 3. R. cutanate laterale sau perforante
proximale, izolate între treimea mijlocie și inferioară a spațiului intercostal și distribuite la m.
intercostal intern, extern și m. oblic extern al abdomenului și pielea peretului toracal și
abdominal; 4. Ramuri cutanate ventrale sau perforante distale, desprinse în treimea inferioară
a traiectului, se distribuie în mm. intercostali, m. pectoral ascendent (primele patru ramuri) și
în m. dreptul abdominal (ultimele ramuri); ajungând subcutant, se ramifică în pielea zonală.
Zona de culegere a sensibilității – pielea de sub linia ce unește tuberozitatea spinei scapulare
cu rotula.
Blocare: - pentru r. musculare intercostale – linia ce unește olecranul cu rotula; - pentru n.
mușchiului intercostal extern (n. Thiernesse) - linia ce unește jumătatea distanței dintre
unghiul extern al iliumului și rotula cu art. scapulo-humerală.
d. Ramurile dorsale ale nervilor spinali lombari – se ramifică în rr. mediale (motoare)
distribuite musculaturii ce ocupă jgheabul dorsal lombar și r. laterale sau nn. cluniali craniali,
care asigură sensibilitatea pielii ce acoperă regiunea crupei și treimea mijlocie a feței laterale
a coapsei.
Zona de culegere a sensibilității – pielea din regiunea lombară și treimea mijlocie a coapsei.
Blocare: pe o linie ce unește unghiul extern al iliumului cu unghiul cranial al fosei
paralombare (golul flancului).
e. Ramurile ventrale ale nervilor spinali lombari
– n. iliohipogastric (mixt) format în principal de fibre cu originea în ramura ventrală a nervului
I lombar, se îndreaptă lateral printre apofizele transverse ale primelor două vertebre lombare,
trecând apoi printre mușchiul marele psoas și mușchiul pătratul lombelor, pentru a se termina
în mușchii abdominali ventro-laterali. Nervul iliohipogastric este principalul nerv care
deservește mușchii și pielea flancului. Emite: 1) o ramură cutanată lateral (sau nervul marele
cutanat lateral), care traversează mușchiul oblic extern, inervând mușchiul pielos și pielea din
regiunea flancului; 2) o ramură cutanată ventrală sau perforantă distală, care, după ce străbate
mușchii oblici, inervează pielea de pe fața medială a coapsei; 3) o ramură comunicantă, ce
urmează un traiect subperitoneal, stabilind conexiuni cu ramurile terminale ale nervilor II (şi,
eventual, III) şi participă la formarea nervilor inghinali.
Zona de culegere a sensibilității – ramurile sensitive culeg sensibilitatea din regiunea
flancului și din jumătatea superioară a pielii a feței mediale a coapsei
Nervul ilioinghinal (mixt) îşi are originea în ramura ventrală a nervului II lombar, primind
însă fibre și de la nervul L3 și, eventual, nervul L4. Trece prin al doilea spațiu intertransversar
lombar, pe deasupra mușchiului psoas mare. Principalele ramuri motorii se distribuie
mușchiului oblic intern al abdomenului, după care nervul ilioinghinal se orientează spre
canalul inghinal. La acest nivel, la femelă, ramurile senzitive ale nervului străbat canalul
inghinal și se distribuie pielii și capsulei mamare. La mascul, ramurile angajate în canalul
inghinal formează nervii spermatici externi, dispuși doi pe fața laterală și unul pe fața medială
a cordonului testicular. Aceștia au structură mixtă și inervează prin componenta motorie
mușchiul cremaster extern, iar prin componenta senzitivă pielea scrotală.
Zona de culegere a sensibilității – nn. spermatici externi culeg sensibilitatea de la scrot, iar la
femelă culeg sensibilitatea de la pielea ugerului și capsulei glandei mamare.
134
Figura 5.20 - Zonele cutanate senzitive de la nivelul trunchiului la ecvine

(după V. Coțofan ș.a., 2003)
1. rr. dorsale ale nervilor toracali; 2. rr. ventrale ale nervilor toracali; 3. n. (plex)
intercostobrahial; 4. nn. cluniali craniali; 5. nn. cluniali mijlocii; 6. nn. cluniali caudali
(n. cutanat caudal al coapsei/cutanat femural caudal); 7. n. iliohipogastric; 8. n.
ilioinghinal și n. cutanat lateral al coapsei/cutanat femural lateral; 9. nn. coccigieni.
Nervul cutanat femural lateral (nervul patelar), îşi are originea în ramurile ventrale L3,
putând primi rădăcini și de la nervul L4 şi nervul L5. Trece prin masa mușchiului psoas mic,
apoi printre acesta și mușchiul psoas mare, dirijându-se subperitoneal, pe suprafața fasciei
lomboiliace, spre unghiul extern al iliumului. La acest nivel traversează mușchiul oblic
abdominal intern, ajungând la marginea anterioară a mușchiului tensor al fasciei lata pe care
o urmăreşte până în fața rotulei, ramificându-se în pielea zonală, Emite ramuri pentru mușchiul
psoas mare şi ramuri comunicante pentru nervul L2, care participă la formarea nervului
inghinal medial. De asemenea, distribuie ramuri fine mușchiului tensor al fasciei lata.
Zona de culegere a sensibilității – pielea de pe fața cranio-medială a regiunii patelare
Blocare: vârful L3
5.4.3. Zona membrului pelvin (figura 5.21 și figura 5.23)
a. Nervul safen (nervul safen intern), emis de nervul femural sub mușchiul croitor, se
angajează în trigonul (triunghiul) femural (Scarpa) acompaniind la acest nivel artera și vena
femurală. Emite ramuri fine în m. croitor și m. grațios (nerv safen accesoriu), apoi părăsește
trigonul femural pe la vârful acestuia. La ieșirea din triunghiul femural topografia
formațiunilor vasculo-nervoase dinainte-înapoi este următoarea: n. safen, a. safenă și vena
safenă.
Zona de culegere a sensibilității: pielea de pe fața medială a jumătății distale a coapsei până
la bulet inclusiv.
Blocare: unghiul ventral al trigonului femural
135
b. Ramurile dorsale ale nervilor spinali lombari – trec prin găurile suprasacrate sau prin
spațiul dintre ultima vertebră sacrală și prima vertebra caudală. Emit ramuri mediale, pentru
mușchii de pe părțile laterale ale spinei sacrate și rr. laterale, cutanate sau nn. cluniali
mijlocii care asigură sensibilitatea pielii ce acoperă jumătatea caudală a regiunii crupei și o
parte din treimea posterioară a feței laterale a coapsei.
Zona de culegere a sensibilității: pielea din jumătatea caudală a regiunii crupei și din
treimea posterioară a feței laterale a coapsei.
Blocare: pe o linie ce unește unghiul intern al iliumului cu baza cozii.
c. Nervul cutanat sural lateral (dorsal), senzitiv, detaşat din nervul fibular comun la nivelul
spațiului sciatic, se dirijează caudo-lateral, traversând porțiunea posterioară a mușchiului
biceps femural. Ajunge subcutan la nivelul şanțului din porțiunea posterioară a mușchiului
biceps (linia de mizerie), ramificându-se în pielea zonală. Ramura comunicantă cu nervul
cutanat sural caudal coboară pe fața laterală a mușchiului gastrocnemian lateral, realizând
o legătură între cei doi nervi cutanați surali. Ramurile articulare, reduse si fine, se distribuie
articulației grasetului, iar ramurile cutanate fibulare sunt emise cu puțin înainte de bifurcația
terminală. La cabaline, ramurile cutanate fibulare, întărite cu fibre provenite din nervul
cutanat sural lateral, coboară pe fața laterală a mușchiului gastrocnemian lateral, putându-
se uni la nivelul originii corzii jaretului cu nervul cutanat sural caudal și fiind descrise ca
nerv accesoriu al safenului extern.
Zona de culegere a sensibilității: pielea de pe fața laterală a grasetului și treimea mijlocie a
feței laterale a gambei.
Blocare: pe linia de mizerie în treimea distală.
d. Nervul cutanat sural caudal (plantar), senzitiv, se izolează din nervul tibial la nivelul
spațiului sciatic, de unde coboară spre fața laterală a corzii jaretului, în compania venei
safene laterale.
Zona de culegere a sensibilității: pielea de pe fața latero-caudală a regiunii tarsului și
metatarsului.
Blocare: fața caudo-laterală a gambei, jaret, metatars.
e. Nervii digitali (anterior, mijlociu și posterior) au distribuție asemănătoare cu nervii
digitali ai membrului toracic, însă, au aceeași origine (atât cei laterali, cât și cei mediali) în
nervii plantari – lateral și medial (din nervul tibial).
5.4.4. Zona membrului thoracic (figura 5.22 și figura 5.23)
a. Nervul cutanat cranial al antebrațului, (senzitiv), provine din n. axilar, iese de sub
inserția distală a mușchiului deltoid, coboară pe fața anterioară a brațului, a articulației
cotului, pentru a se distribui pielii de pe fața anterioară a antebrațului.
Zona de culegere a sensibilității: de la pielea aferentă mușchiului extensor carporadial
(profilul anterior al antebrațului).
Blocare: distal de creasta deltoidiană.
b. Nervul cutanat medial al antebrațului (senzitiv) – provine din nervul musculocutanat,
iese dintre mușchiul biceps și mușchiul brahial, ajunge subcutan perforând fascia
antebrahială și încrucișează brida bicepsului pe fața ei medială.
Zona de culegere a sensibilității: fața medială a antebrațului, carpului, metacarpului și
buletului.
Blocare: pe suprafața bridei bicepsului.
c. Nervul cutanat caudal al antebrațului (senzitiv) – provine din nervul ulnar înainte ca
acesta să pătrundă sub aponevroza mușchiului tensor al fasciei antebrahiale. Se dirijează
caudal, trecând printre mușchiul tensor al fasciei antebrahiale și mușchiul pectoral
transvers căruia îi distribuie fibre, pentru a deveni subcutan, ramificându-se în pielea de
pe partea medio-caudală a cotului.
136
Zona de culegere a sensibilității: de pe fața posterioară a membrului toracic din regiunea

antebrațului până în regiunea metacarpiană și bulet.
Blocare: pe fața medială a olecranului.
d. Nervul cutanat lateral al antebrațului (senzitiv) – provine din nervul radial, fiind emis
ventral de mușchiul brahial, apoi va ajunge sub piele la jumătatea șanțului
brahioantebrahial, care corespunde cu jumătatea marginii ventrale a porțiunii laterale a
tricepsului.
Zona de culegere a sensibilității: pielea de pe fața laterală a membrului toracic din
regiunea antebrațului până la nivelul buletului.
Blocare: la jumătatea marginii ventrale a porțiunii laterale a tricepsului.
e. Nervul dorsal al mâinii (senzitiv) este ramură terminală dorsală din nervul ulnar, fiind
emisă deasupra carpului. Nervul dorsal al mâinii proximal de pisiform se orientează
lateral, pătrunde prin inserţia bifurcată a tendonului mușchiului extensor carpo-ulnar,
străbate fascia antebrahială printr-un orificiu propriu şi se distribuie pielii din regiunea
carpiană dorsală şi metacarpiană dorso-laterală. Nervul este acompaniat de o ramură
cutanată a arterei colaterale ulnare.
Zona de culegere a sensibilității: de pe fața latero-caudală a carpului și metacarpului.
Blocare: pe fața laterală a membrului toracic, proximal de pisiform.
Nervii digitali (anterior, mijlociu, posterior) au origine în nervii palmari. Nervul palmar
medial provine din nervul median, iar nervul palmar lateral din nervul ulnar, primind
întăriri prin ramuri comunicante de la nervul palmar medial (din n. median). Astfel, nervul
palmar lateral are origine dublă (din n. ulnar și din n. median), iar nervul palmar medial
numai din n. median.
f. Nervul digital anterior – senzitiv – continuă nervul digital palmar lateral care este ramură
terminală palmară a nervului ulnar, la care se adaugă o ramură de întărire din n. palmar
medial (din n. median). Acest nerv coboară oblic ventro-cranial, paralel cu marginea
anterioară a venei digitale, distribuindu-se pe fața anterioară a chișiței.
Zona de culegere a sensibilității: fața laterală a chișiței.
Blocare: fața laterală a buletului
g. Nervul digital mijlociu – senzitiv – coboară între vena și artera digitală, distribuindu-se
în bureletul cutidural, în podofil și plexul venos cartilaginos.
Zona de culegere a sensibilității: zona coroanei.
Blocare: fața laterală a buletului.
h. Nervul digital posterior –este cel mai bine reprezentat și se identifică prin palpare (–
ATENȚIE ! nu trebuie confundat cu ligamentul pintenului) în scobitura chișiței, caudal de
artera digitală proprie medială.
Zona de culegere a sensibilității: de la toate formațiunile acoperite de cutia de corn a
copitei.
Blocare: scobitura chișiței.
137
Figura 5.21 - Ariile cutanate ale nervilor membrului pelvin la ecvine

1. nn. cluniali mijlocii, 2. nn. coccigieni, 3. nn. cluniali craniali, 4. nn. cluniali caudali (n.
cutanat femural caudal), 5. n. ilioinghinal (ramura laterală), 6. n. iliohipogastric (ramura
laterală), 7. n. costoabdominal (ramura laterală), 8. n. cutanat femoral caudal și n. cutanat sural
caudal, 9. n. cutanat femural lateral, 10. n. cutanat sural lateral, 11. n. cutanat sural caudal, 12.
n. fibular superficial, 13. ramuri cutanate din n. ischiatic (sciatic) și din n. cutanat sural caudal,
14. ramuri cutanate din n. plantar lateral (digital comun lateral), 15. nn. fibulari (superficial și
profund), 16. n. fibular profund, 17. nn. digitali proprii și n. fibular profund,
18. n. digital propriu plantar lateral, 19. n. pudend, 20. n. cutanat femural caudal (nn. cluniali
caudali), 21. n. genitofemural și n. safen, 22. n. cutanat femural caudal și n. cutanat sural
caudal, 23. n. cutanat femural lateral, 24, 26. n. safen, 25. ramuri cutanate din n. ischiatic
(sciatic), 27. n. fibular profund, 28. ramuri cutanate din n. plantar medial (n. digital comun
plantar medial), 29. n. digital propriu plantar medial, 30. nn. digitali propria și n. fibular
profund.
138
Figura 5.22 - Ariile sensibilității cutanate ale membrului toracic la ecvine

1. n. supraclavicular, 2. plex intercostobrahial, 3. n. radial (n. cutanat caudal lateral al

brațului), 4. n. axilar (n. cutanat laetral cranial al brațului), 5. n. ulnar (n. cutanat caudal
al antebrațului), 6. n. radial (n. cutanat lateral al antebrațului), 7. ramură dorsală (n.
dorsal al mâinii) din n. ulnar și n. cutanat lateral al antebrațului, 8. n. palmar lateral (n.
ulnar și n. median), 9. n. digital propriu lateral (n. ulnar și n. median), 10. n. ulnar (n.
cutanat caudal al antebrațului) și n. musculocutanat (n. cutanat medial al antebrațului), 11.
n. axilar (n. cutanat cranial al antebrațului), 12. n. musculocutanat (n. cutanat medial al
antebrațului), 13. n. palmar medial (n. median și n. ulnar), 14. n. median (inconstant și n.
musculocutanat), 15. nn. digitali proprii mediali, 16. n. axilar (n. cutanat lateral cranial al
brațului), 17. n. radial (n. cutanat lateral caudal al brațului), 18. n. radial (n. cutanat
lateral al antebrațului), 19. n. axilar (n. cutanat cranial al antebrațului), 20. n.
musculocutanat (n. cutanat medial al antebrațului), 21. ramura dorsală a n. ulnar (n. dorsal
al mâinii) și n. cutanat lateral al antebrațului, 22. n. median (inconstant și n.
musculocutanat), 23. n. palmar lateral (n. median și n. ulnar), 24. nn. digitali proprii
mediali (n. median), 25. nn. digital proprii laterali (n. ulnar și n. median).
139
Figura 5.23 - Zonele senzitive cutanate și locurile de elecție pentru blocajul nervilor la ecvine -
schemă (original C.R. Belu)
1. aria nervului auricular intern; 2- aria plexului preauricular; 3- blocajul nervului supraorbitar;
4- locul de blocaj al nervului infratrochlear; 5- aria senzitivă a nervului infratrohlear; 6- plexul
infraorbitar; 7- aria nervului infraorbitar; 8- aria nervului mentonier; 9- plexul mentonier; 10-
aria nervului temporal superficial; 11- aria nervului jgheabului; 12- locul de blocaj al nervului
jgheabului; 13- linia de blocaj a ramurilor ventrale cercicale; 14- aria ramurilor ventrale
cervicale; 15- nervul supraclavicular; 16- aria de culegere a sensibilității nervului supraclavicular;
17- nervul cutanat cranial al antebrațului; 18- nervul cutanat medial al antebrațului; 19- nervul
cutanat lateral al antebrațului; 20- aria nervului cutanat cranial al antebrațului; 21- aria nervului
cutanat lateral al antebrațului; 22- locul de blocaj al nervului dorsal al mâinii; 23- aria cutanată a
nervului dorsal al mâinii; 24- aria nervului digital mijlociu; 25- locul de culegere a sensibilității de
către nervul digital caudal; 26- nervul digital caudal;
27- aria nervului digital cranial; 28- vena și nervul palmar lateral; 29- artera, vena și nervul
palmar medial; 30- zona cutanată a nervului cutanat medial al antebrațului; 31- aria nervului
cutanat caudal al antebrațului; 32- locul de blocaj al nervului cutanat caudal al antebrațului; 33-
linia de blocaj a ramurilor cutanate ventrale perforante distale toracale; 34- aria cutanată a
140
ramurilor ventrale toracale; 35- aria cutanată a ramurii ventrale a ultimul nerv toracal (costo-
abdominal); 36- aria cutanată a nervului iliohipogastric; 37- linia de blocaj a ramurilor perforante
proxinale ventrale ale nervilor toracali; 38- aria nervului cutanat femural lateral;
39- locul de elecție a nervul cutanat femural lateral; 40- nervul safen; 41- aria cutanată a nervului
safen; 42- aria nervului fibular superficial; 43- a.,v.,n. plantar lateral și medial; 44- zona cutanată
a nervului digital plantar mijlociu; 45- zona de culegere a sensibilității nervului digital plantar
caudal; 46- locul de blocaj al nervului sigital plantar caudal; 47- aria nervului digital plantar
cranial; 48- aria nervului cutanat sural plantar; 49- locul de blocaj al nervului fibular superficial;
50- locul de blocaj ala nervului cutanat sural plantar; 51- aria nervului cutanat sural lateral; 52-
locul de blocaj al nervului cutanat sural lateral; 53- zona cutanată a nervilor cluniali caudali
(cutanat femural caudal); 54- locul de blocaj al nervului cutanat femural caudal;
55- aria nervilor cluniali mijlocii; 56- locul de blocaj al nervilor cluniali mijlocii; 57- aria nervilor
cluniali craniali; 58- locul de blocaj al nervilor cluniali craniali; 59- aria cutanată a ramurilor
dorsale toracale; 60- locul de blocaj al ramurilor dorsale toracale; 61- aria plexlui
intercostobrahial; 62- aria cutanată a primilor nervi spinali toracali, ramuri dorsale ce perforează
la marginea superioară a cartilajului suprascapular (63); 64- linia de blocaj a ramurilor dorsale
cervicale; 65- aria ramurilor cutanate dorsale cervicale; 66- nervul auricular mare (ansa
atloidiană); 67- locul de blocaj al nervlui temporal superficial; 68- locul de blocaj al nervului
auricular intern; 69- aria cutanată a nervului auricular mare; 70- aria cutanată a nervului
zigomatic; 71- locul de blocaj al nervului zigomatico-temporal; 72- plexul intercostobrahial; 73-
aria cutanată a nervului ilioinghinal.
141
5.5. Copita
Având rol în susținerea greutății corporale, copita este în același timp și o formațiune
anatomică supusă atât forțelor responsabile de deplasarea corpului, precum și reacțiilor, uneori
enorme, care apar atunci când membrul ia contact cu solul. Această activitate intensă, aproape
continuă, nu este posibilă în cazul în care structurile ce o compun nu au o integritate perfectă. Vechii
hipiatri au fost atât de convinși de această necesitate, încât au afirmat-o sub forma un adagiu universal
cunoscut: „pas de pied, pas de cheval”, tradus în engleză: „no foot, no horse”.
Dublul rol al copitei, de protecție a extremității fiecărui deget dar și de organ de simț, nu poate
fi asigurat decât de o structură extrem de complexă, în care se îmbină structuri anatomice care-i
conferă rezistență și, în același timp, sensibilitatea unui segment receptor perfect.
5.5.1 Componentele cutiei de corn

Pentru a desemna formațiunea cornoasă ce protejează extremitatea fiecărui membru la ecvine,
Nomina Anatomica Veterinaria (2017) utilizează termenul latin „Ungula“.
Ungula include limbul, coroana, peretele, talpa, torusul copitei și furcuța.
Limbul (Limbus), reprezintă un relief de 2-3 mm lățime în regiunea coroanei. El este format
din epidermul limbului (Epidermis limbi) denumit la ecvine și perioplă (Perioplum). Include de
asemenea dermul limbului, (Dermis limbi) cu papilele sale dermice (Papillae dermales), și o a treia
formațiune, de suport pentru dermul limbului, denumită cuzinetul limbic (Pulvinus limbi) (figura 5.24
și figura 5.25).
Coroana (Corona) este situată sub marginea inferioară a limbului, are forma unui relief
rotunjit, mai voluminos decât limbul. Este cunoscută și sub denumirea de burelet coronal sau, cea
veche, burelet cutidural (figura 5.24). Coroana include la rândul ei un epiderm al coroanei (Epidermis
coronae) și un derm al coroanei (Dermis coronae) cu papile dermice (Papillae dermales). Papilele
dermice vor da naștere în structura cornoasă produsă a tubulilor epidermici (Tubuli epidermales).
Ultima structură anatomică integrată coroanei este cuzinetul coroanei (Pulvinus coronae) ce
determină apariția bureletului amintit.
Peretele copitei (Paries) este o structură anatomică formată din epidermul peretelui, dermul
peretelui și partea cornoasă. Epidermul peretelui (Epidermis parietis) este format din lamelele
epidermice și tubulii epidermici. Lamelele epidermice (Lamellae epidermales) acoperă fața internă a
peretelui cornos, sunt subțiri, paralele, formate dintr-un corn suplu, angrenate cu lamele dermului
subiacent. Ansamblul lor este cunoscut sub denumirea de cherafil. Între aceste lamele există rânduri
de tubuli epidermici (Tubuli epidermales), generați de papilele dermice din structura limbului și
coroanei. Dermul peretelui (Dermis parietis) este reprezentat de lamelele dermice. Lamelele dermice
(Lamellae dermales) acoperă fața parietală a falangei distale și porțiunea adiacentă a cartilajelor
unguale (figura 5.24). Înălțimea maximă a lor este la nivelul pensei și descrește către călcâie. Numărul
lor este de 550-600. Acest ansamblu este cunoscut și sub denumirea de podofil și, spre deosebire de
limb și coroană, nu este prevăzut cu substrat fibro-elastic de tipul cuzineților menționați anterior.
Peretele capsulei cornoase (Paries corneus) este porțiunea vizibilă când membrul este în
sprijin. Acest epiderm cornificat este produs de limb, coroană și de dermul peretelui. Crește fără
încetare în sens distal dar este supus uzurii la partea opusă.
Porțiunea dorsală a peretelui (Pars dorsalis), ce are raporturi cu mijlocul feței parietale a
falangei, este denumită „pensă“ . Fiecare parte colaterală, laterală sau medială (Pars colateralis
lateralis, medialis) apare subdivizată în două sectoare: mamelele, cele adiacente pensei și sferturile,
dispuse caudal. Zona cea mai caudală a peretelui constituie, pe fiecare parte, marginea palmară sau
142
plantară (Margo palmaris, plantaris) sau călcâiul. La acest nivel peretele suferă o inflexiune bruscă,
pentru a se continua cu barele sau partea flexată (Pars inflexa) pe marginile colțului cornului,
denumire ce corespunde terminologiei latine – Cuneus corneus.
A B
Figura 5.24 - Formațiunile vizibile după îndepărtarea capsulei cornoase ce intră în alcătuirea
copitei și al căror ansamblu formează membrana cheratogenă (original C.R. Belu)
A-vedere laterală 1-dermul limbului cu papile, ce acoperă cuzinetul limbic, ce apare sub
forma unui relief îngust denumit burelet limbic; 2-dermul coroanei cu papile ce acoperă cuzinetul
coroanei, ce în ansamblu formează bureletul coronar; 3-dermul peretelui reprezentat de lamelele
dermice (podofilul); 4-limita dintre bureletul limbic și cel coronar.
B-vedere ventro-laterală 1-cutis, 2- dermul limbului cu papile, ce acoperă cuzinetul limbic
(burelet limbic); 3-dermul coroanei cu papile ce acoperă cuzinetul coroanei (bureletul coronar); 4-
lamelele dermice (podofilul); 5-dermul tălpii ce reprezintă țesutul velutos al tălpii; 6-dermul
torusului (cuzinetului) ce reprezintă țesutul velutos ce va genera furcuța.
Fața externă (Facies externa) astfel sistematizată, este convexă în sens transversal și
rectilinie de la marginea coronară la cea soleară. Partea proximală a feței externe este acoperită de un
subțire strat epidermic, cu o lățime de 2-3 cm, ce se descuamează în sens distal. Aceasta este periopla
(figura 5.25). Fața internă (Fața interna) este prevăzută cu lamelele epidermice descrise anterior sub
denumirea de cherafil. Marginea coronară (Margo coronalis) este excavată de șanțul coronar (Sulcus
coronalis), denumit în trecut și șanț cutidural, ce se mulează pe bureletul coronar. Pe marginea externă
a acestui șanț se poate identifica șanțul limbic (Sulcus limbalis) care adăpotește bureletul limbic.
143
Marginea soleară (Margo solearis) se angrenează solid cu tapa, prin întrepătrunderea

lamelelor cherafilului cu marginea corespunzătoare a tălpii. Cornul cherafilului nefiind pigmentat apare
pe fața soleară ca o bandă îngustă, deschisă la culoare și fin denticulată, dipusă între două porțiuni
pigmentate. Este denumită zona albă (Zona alba) sau linia albă (figura 5.26).
Talpa (Solea cornea) reprezintă placa de corn formată de dermul care acoperă planul cutanat
al falangei distale. Are o formă semilunară (figura 5.26).
Furcuța sau cuiul de corn în literatura franceză (Cuneus corneus) este învelișul cornos al
unui enorm cuzinet digital. Este inclavată între cele două bare. În porțiunea dorsală formează un apex
ascuțit (Apex cunei) iar în cea palmară sau plantară două brațe, lateral și medial (Crus cunei laterale,
mediale), terminate prin baza bilobată a furcuței (Basis cunei). Fața externă este reprezentată prin
relieful format de cele două ramuri separate de un șanț cuneal central (Sulcus cunealis centralis) sau
lacuna mediană. De fiecare parte marginile furcuței delimitează împreună cu bara corespunzătoare un
șanț paracuneal (Sulcus paracunealis lateralis, medialis), denumit în trecut „lacună laterală“ (figura
5.26).
Figura 5.25 - Secțiune longitudinală prin cutia de corn (original C.R. Belu)
1-dermul care acoperă planul cutanat al falangei distale; 1’-dermul care acoperă cuzinetul
digital; 2-dermul peretelui, reprezentat de lamele dermice (culoare portocalie) ce se întrepătrund cu
lamele epidermice (structurile hașurate); 3-dermul coroanei cu papile;
4-dermul limbului cu papile; 5-pielea cu păr; 6-epidermul limbului (perioplă); 7-partea
cornoasă a peretelui; 8-zona albă (linia albă); 9-cuzinet digital, 10-periopla; 11-cuzinetul limbic
(culoare galbenă); 12-cuzinetul coronar (culoare galbenă); 13-peretele cutiei de corn;
14-cornul tălpii; 15-cornul furcuței, 16-tendonul mușchiului extensor digital comun;
17-aponevroza palmară; 18-fascia de întărire a aponevrozei palmare; 19-ligamentul
ungulo-sesamoidian; 20-lama transversă a tendonului mușchiului flexor digital profund;
21- lamela transversă.
144
5.5.2. Membrana cheratogenă

Termenul de membrană cheratogenă este folosit în mod tradițional în Franța și este
ansamblul format de dermul sub-ungual și care asigură cheratogeneza epidermului ce-l acoperă.
Reprezintă partea de tegument care apare dezvelită, când cutia de corn a fost extrasă prin macerare sau
fierbere. Pot fi identificate trei componente, distincte ca aspect, topografie și rol, denumite: burelet,
podofil și țesut velutos (figura 5.24).
Figura 5.26 - Conformația externă a cutiei de corn (vedere laterală și palmară/plantară) (original
C.R. Belu)
1-pensă; 2-sferturi anterioare; 3-sferturi posterioare; 4-călcâie; 5-barele; 6-marginea soleară; 7-

zona albă (linia albă); 8-talpa; 9-furcuța; 10-șanțul cuneal lateral (lacuna laterală); 11- șanțurile
paracuneale (lacune laterale).
Bureletul reprezintă partea membranei cheratogene care generează cornul peretelui. El are
forma unui relief gros, plasat în șanțul marginii coronale a peretelui, la marginea superioară a
podofilului. La rândul său include două porțiuni inegale și paralele. Relieful proximal, la marginea
cutisului, este bureletul limbic sau „perioplic“, așa cum am mai arătat anterior. El va produce periopla.
Are o tentă în general negricioasă și este prevăzut cu papile mici și numeroase (figura 5.24 și figura
5.25). Distal bureletului limbic este un alt relief, bureletul coronal, denumit în trecut „burelet
principal“ sau „cutidural“ (figura 5.24 și figura 5.25).
145
Structura bureletului este caracterizată prin prezența unui strat subcutanat foarte gros, care
conferă forma bureletului, constituind doi cuzineți suprapuși, limbic (Pulvinus limbi) și coronal
(Pulvinus coronalis).
Podofilul acoperă fața parietală a falangei distale și porțiunea adiacentă a cartilajelor unguale.
În consecință înălțimea sa este maximă la nivelul pensei și descrește progresiv către călcâie. Pe toată
întinderea prezintă lamele paralele. Înălțimea lor scade însă de la pensă către călcâi. Ele sunt separate
de șanțuri înguste în care se angrenează lamelele cherafilului.
Podofilul nu este prevăzut cu substrat fibro-elastic de tipul cuzineților menționați anterior.
Dermul său este direct și foarte solid conectat cu falanga ca de altfel și cu cartilajele unguale. Privite
la microscop, lamelele (Lamellae dermales) arată că pe flancuri au circa 60 de lamele secundare, egale
și înalte de 70-100 µm. În acest fel suprafața de contact între acest derm, acoperit de porțiunea vie a
epidermului și țesutul cornos al peretelui este foarte puternic mărită.
Țesutul velutos acoperă planul cutanat al falangei distale și cuzinetul digital. El produce talpa
și furcuța.
5.5.3. Aparatul de amortizare

Torusul digital la ecvine este foarte dezvoltat și prezintă o organizare complexă. Cuzinetul
digital este completat de o parte și de alta de câte un cartilaj ungual care nu are echivalent la celelalte
specii de mamifere domestice (figura 5.27).
Cuzinetul digital
Cuzinetul (Pulvinus digitalis) este un pinten gros și elastic, denumit în trecut „cuzinet plantar”,
interpus între fascia care dublează aponevroza flexorului digital profund (fascia de întărire a
aponevrozei palmare și furcuță (figura 5.28). Fața inferioară este tapetată de un țesut velutos furcal. Ea
reproduce exact forma furcuței, constituind suport pentru aceasta. Are forma unui triunghi cu vârful
dirijat dorsal. În partea palmară această față este divizată în două ramuri de un șanț median (figura
5.28). Apexul cuzinetului aderă la centrul planului cutanat al falangei. Baza este reprezentată de două
proeminențe rotunjite, cunoscute sub denumirea de „bulbii călcâielor”, confundându-se lateral cu
extremitatea corespunzătoare a cartilajului ungual.
Cartilajele ungulare
Fiecare cartilaj ungual (Cartilage ungularis) denumit „fibro-cartilajul complementar al celei
de-a treia falange” sau „cartilaj scutiform”, este o lamă fibro-cartilaginoasă, ce flanchează articulația
interfalangiană distală (figura 5.27). Proximal ajunge sub pielea regiunii coronare, unde este ușor de
palpat. Este patrulater, prezentând două fețe și patru margini. Fața externă este ușor convexă, acoperită
de burelet și podofil în jumătatea distală și de cutis în jumătatea sa proximală. Fața internă, concavă,
este aplicată prin porțiunea dorsală pe articulația interfalangiană distală. Între cele două ligamente
colaterale, interfalangian (colateral anterior) și sesamoidian (colateral posterior), ea aderă la recesul
colateral al sinovialei. Palmar (sau plantar) această față este în continuitate de substanță în sens distal
cu cuzinetul digital.
146
Figura 5.27 - Topografia cartilajului ungual (vedere laterală) (original C.R. Belu)
1-cartilaj ungual; 1’-porțiunea subcutanată a cartilajului; 2-ligamentul colateral anterior ;

3-ligamentul colateral posterior (sesamoidian); 4-recesul (fundul de sac) articular lateral;
5-cuzinetul digital; 5’- bulbul cuzinetului în continuitate cu unghiul caudo-ventral al cartilajului; 6-
tendonul mușchiului extensor digital comun; 7-ligamentul colateral posterior al articulației
interfalangiene proximale; I,II,III -falange.
Figura 5.28 - Topografia cuzinetului digital (vedere palmară) (original C.R. Belu)
1-cuzinetul digital; 1’-apexul cuzinetului; 1’’- bulbii călcâielor; 2-cartilaje unguale

(conectate caudo-ventral cu bulbii călcâielor); 3-fascia de întărire a aponevrozei palmare (fascia
care dedublează aponevroza flexorului digital profund); 4-planul solear al falangei distale;
5- procesele palmare; 6-linia semilunară; 7-șanțul median al cuzinetului digital.
147
1. Barone, R. (2000) - Anatomie comparée des mammiferes domestiques, Tome 2 – Arthrologie
et myologie, Ed. Vigot Freres, Paris.
2. Barone, R. (1997) - Anatomie comparée des mammiferes domestiques, Tome 3 –
Splanchnologie I, Ed. Vigot Freres, Paris.
3. Barone, R. (2001) - Anatomie comparée des mammiferes domestiques, Tome 4 –
Splanchnologie II, Ed. Vigot Freres, Paris.
4. Barone, R. (2010) - Anatomie comparée des mammiferes domestiques, Tome 7 – Neurologie
II, Ed. Vigot Freres, Paris.
5. Coţofan, V., Palicica, R., Valentina Hriţcu, Enciu, V. (1999) - Anatomia animalelor
domestice, vol I (Aparatul de susținere și mișcare). Ed. Orizonturi universitare, Timişoara.
6. Coțofan, V., Predoi, G (2003) - Anatomia topografică a animalelor domestice, Ed. All,
Bucureşti.
7. Coţofan, V., Valentina Hriţcu, Palicica, R., Predoi, G., Damian, A., Spătaru, C., Carmen
Ganţă, Enciu, V. (2007) - Anatomia animalelor domestice, vol II (Organologie). Ed.
Orizonturi universitare, Timişoara.
8. Dyce, K.M., Sack, W.O., Wensing, C.J.G. (2010)– Textbook of Veterinary Anatomy – Fourth
Edition. Saunders Elsevier, St. Louis, Missouri, U.S.A.
9. Gheţie, V., Bica Popii, O., Chițescu, Șt., Nicolescu, V., Oprișescu, P., Bălănescu, Fl. (1967) -
Anatomia animalelor domestice, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti.
10. Gheţie, V., Hillebrand, A. (1971) - Anatomia animalelor domestice, Vol. I – Aparatul
locomotor, Ed. Academiei Române, Bucureşti.
11. Konig, H.E., Liebich, H.G. (editors) (2020) – Veterinary Anatomy of Domestic Mammals.
Textbook and Colour Atlas – Seventh Edition. Schattauer GmbH, Stuttgart, Germany.
12. Paştea, E., Coţofan, V., Chiţescu, Şt., Nicolescu, V., Miclea, M., Radu, C., Popovici, I.,
Palicica, R., Cornilă, N. (1985) - Anatomia comparată a animalelor domestice, Vol. I-II, Ed.
didactică şi pedagogică, Bucureşti.
Notă
Toate figurile din capitolul 5 sunt originale și aparțin domnului Conf. univ. dr. Cristian Belu.
148
Capitolul 6
SEMIOLOGIA CABALINELOR
Constantin Vlăgioiu, Raluca Turbatu
6.1 Metodologia examinării generale
6.1.1 Abordarea și contenția clinică a cabalinelor
Abordarea la cabaline se va realiza prin lateral, în dreptul spetei (pe dreapta sau pe stânga).
Premergător apropierii de animal, se vor cere informații despre comportamentul acestuia, iar
proprietarul va fi situat pe partea opusă examinatorului, realizând contenția de căpăstru. Mâna
examinatorului va rămâne permanent în contact cu greabănul, iar privirea sa va fi orientată cranial
(Figura 6.1 - poziția generală de abordare ).
Pentru abordarea regiunii toraco-abdominale, examinatorul se va întoarce către trenul
posterior al animalului, anunțând proprietarul despre intenția sa de schimbare a poziției. Mâna de
lângă animal va fi plasată pe spată, iar mâna opusă va lovi ușor, din aproape în aproape, toracele și
abdomenul (Figura 6.2 – Abordarea regiunii toraco-abdominale).
Figura 6.1 - Poziția generală Figura 6.2 - Abordarea regiunii

de abordare (original) toraco-abdominale (original)
Contenția are ca obiective limitarea mișcărilor și a mijloacelor de atac ale animalului (mușcarea,
lovirea cu unul/ambele membre anterioare, lovirea cu membrele posterioare prin zvârlire sau în
lateral). Contenția clinică se poate realiza manual sau instrumental. Contenția manuală aplicată la
nivelul capului poate fi:
✓ Monomanuală, de prezentare/de pana căpăstrului (Figura 6.3);

✓ Bimanuală, de pana căpăstrului și obrăzar/de pana căpăstrului și o ureche (Figura 6.4, 6.5) sau
bimanuală-bilaterală (Figura 6.6).
Figura 6.3 – Contenția monomanuală a Figura 6.4 – Contenția bimanuală de pana

capului (original) căpăstrului și obrăzar (original)
149
Figura 6.5 - Contenția bimanuală de pana Figura 6.6 – Contenția bimanuală

căpăstrului și o ureche (original) bilaterală (original)
Un alt mijloc de realizare a contenției manuale este prin ridicarea din sprijin a unui membru
anterior (Figura 6.7).
Figura 6.7 – Contenția prin ridicarea Figura 6.8 – Iavașa

Figura 6.9 - Iavașa
din spijin a unui membru anterior clasică (original)
metalică (original)
(original)
Contenția instrumentală a cabalinelor se face cu iavașaua clasică sau metalică (Figura 6.8,
6.9), care poate fi aplicată la nivelul buzei superioare sau a urechii (Figura 6.10, 6.11).
Figura 6.10 – Contenția cu iavașaua clasică Figura 6.11 – Contenția cu iavașaua metalică
aplicată la buza superioară (original) aplicată la buza superioară (original)
Contenția cabalinelor se mai poate realiza și prin introducerea animalelor în travaliu,

administrarea unei medicații specifice sau legarea cu frânghii.
150
6.1.2 Metodele generale de examinare

Metodologia examinării clinice a cabalinelor impune cunoașterea și aplicarea metodelor
generale (inspecția, palpația, percuția, ascultația, aprecierea temperaturii corporale) și complementare
(fizice, biochimice, biologice) de examinare.
Metodele generale au un caracter obligatoriu în cadrul fiecărei consultații, aplicându-se
întotdeauna în aceeași ordine.
Inspecția – se realizează în două etape (de la distanță și din apropiere) și presupune culegerea
de informații despre starea de sănătate a animalului cu ajutorul văzului, auzului și mirosului.
Inspecția de la depărtare se va face de la o distanță de 3-4 m, calul fiind examinat obligatoriu
atât pe teren dur, cât și pe teren moale, la pas, trap și galop. Se va realiza o analiză a fiecărei regiuni
corporale, simetric și comparativ, dar și a ansamblului animalului (Figura 6.12).
Inspecția din apropiere presupune o observare mai atentă a semnelor de boală și se realizează
din poziția de abordare, mâna liberă fiind folosită doar pentru degajarea unor regiuni corporale care
sunt acoperite (Figura 6.13).
Figura 6.12 – Inspecția de la depărtare Figura 6.13 – Inspecția din apropiere (original)
(original)
Palpația – presupune perceperea tactilă a modificărilor apărute pe suprafața corporală a
animalului, sesizabile prin simpla apăsare sau prin aplicarea unei forțe mai mari. Palpația se realizează
sistematic și comparativ, în două etape – o palpație superficială (care se poate realiza cu pulpa
degetelor sau cu palma – fața dorsală, fața palmară, marginea cubitală – Figura 6.14) și o palpație
profundă (cu vârful degetelor, cu podul palmei, cu pumnul - Figura 6.15).
La cabaline, palpația se realizează monomanual și apreciază: sensibilitatea, umiditatea,
temperatura, poziția, forma, integritatea, consistența, mobilitatea, apariția senzațiilor tactile speciale.
Figura 6.14 – Palpația superficială cu fața palmară, fața dorsală, marginea cubitală a mâinii
(original)
151
Figura 6.15 – Palpația profundă cu vârful degetelor, cu pumnul și cu podul palmei.(original)
Percuția – este cea de-a treia metodă generală de examinare, care constă în lovirea suprafeței
corporale cu scopul producerii vibrației țesuturilor subacente și apariția sonurilor de percuție. Percuția
se poate realiza:
• direct (pe zone ale corpului cu suport osos) utilizând vârful degetului mijlociu flexat din prima
articulație interfalangiană, vârful degetelor 2-3-4, alăturate și flexate din prima articulație
interfalangiană, latura cubitală a mâinii strânsă pumn, ciocănelul de percuție (Figura 6.16).
• indirect (pe țesuturi moi) – utilizând ciocănelul de percuție și plăcuța plesimetrică, metoda digito-
digitală sau combinația celor două (Figura 6.17).
Figura 6.16 – Percuția directă cu un singur deget, cu pumnul și cu ciocănelul pe coaste. (original)
Figura 6.17 – Percuția indirectă: digito-digitală, cu ciocănelul/plăcuța plesimetrică

și metoda combinată. (original)
Ascultația – presupune recepționarea auditivă a zgomotelor fiziologice sau patologice care
se produc în interiorul organismului. Ascultația trebuie să se realizeze un timp îndelungat, sistemic,
comparativ, în spații liniștite, pe animale corespunzător contenționate.
152
Ascultația directă se realizează aplicând pavilionul urechii direct pe zona de interes, după ce
în prealabil, zona a fost acoperită cu o bucată de material textil (câmp de ascultație), care are rolul de
a asigura condiții optime de igienă pentru examinator (Figura 6.18).
Ascultația indirectă presupune utilizarea stetoscopului, a cărui pâlnie va fi mutată progresiv,
în timp ce mâna de lângă animal rămâne în contact cu greabănul (Figura 6.19).
Figura 6.18 – Ascultația Figura 6.19 – Ascultația indirectă

directă (original) cu stetoscopul (original)
Aprecierea temperaturii corporale – constă în determinarea subiectivă sau obiectivă a

căldurii corporale a animalului.
Aprecierea subiectivă a temperaturii corporale se realizează indirect (pe baza unor date
anamnetice sau a unor modificări decelate la inspecție și ascultație) sau direct (la cabaline se vor palpa
baza urechilor, laturile gâtului, laturile toracelui, zona axilară).
Aprecierea obiectivă a temperaturii impune utilizarea termometrului, care se va introduce la
nivelul zonelor de elecție (rect, vagin, zona axilară, pliul obrajilor). Pentru obținerea unor valori cât
mai exacte, termometria se va realiza la 30 de minute după furajare, adăpare, sau efort, iar
examinatorul se va asigura că nu sunt prezente modificări locale care să influențeze rezultatul obținut.
Obligatoriu, termometrul se dezinfectează înainte și se lubrifiază cu vaselina/unguent neutru.
Animalul va fi contenționat de căpăstru și i se va ridica un membru anterior din sprijin (Figura 6.20).
Figura 6.20 – Termometria rectală la cabaline (original)
Alternativ, dacă rectul nu poate fi utilizat pentru aprecierea temperaturii, aceasta se poate
înregistra la nivel vaginal, bucal sau axilar (Figura 6.21, Figura 6.22), iar la valoarea obținută se va
adăuga un coeficient de corecție (Tabel 6.1).
153
Figura 6.21 – Aprecierea temperaturii Figura 6.22 – Aprecierea temperaturii

la nivelul pliului obrajilor (original) la nivel axilar (original)
Tabel 6.1 Valorile temperaturii la cabaline
Valoarea temperaturii rectale 37,5-38 °c

Valoarea temperaturii vaginale + 0,1-0,5°c
Valoarea temperaturii axilare + 0,8-0,9°c
6.1.3 Starea generală prezentă (Habitusul)
Habitusul va fi evaluat prin inspecție de la depărtare și va include aprecierea: conformației,

constituției, stării de întreținere, faciesului, temperamentului și atitudinilor.
1. Conformația – se va urmări forma, poziția și dimensiunile regiunilor corporale între ele și

poate fi:
• Normală, bună – pentru un tip conformațional caracteristic speciei;
• Defectuoasă, rea - dacă animalul nu se încadrează în tipul conformațional caracteristic speciei.
2. Constituția – Evaluează raportul dintre constituție și tipul funcțional și poate fi:
• Normală – fină la femele, robustă la masculi;
• Modificată – debilă (exagerarea constituției fine) sau grosolană (exagerarea constituției
robuste);
3. Starea de întreținere – apreciază gradul de îngrășare și starea de îngrijire, putând fi:
• Corespunzătoare, bună;
• Necorespunzătoare – rea (slăbire, cașexie, marasm) sau exagerată (obezitate);
4. Temperamentul poate fi:

• Normal – vioi (specific pentru animalele tinere), limfatic;
• Modificat – exagerat (în excitații corticale) sau diminuat (în inhibiții corticale);
5. Faciesul – se va urmări morfologia feței, mișcările nărilor, urechilor, pleoapelor, privirea și
tonusul musculaturii. Poate fi:
• Normal;
• Modificat – trist, peritoneal, tetanic, agitat etc.
6. Atitudinile – se apreciază poziția animalului în stațiune, decubit și mers.
• Normale – caracteristice speciei;
• Modificate – torticolis, opistotonus, cifoză, lordoză, ,,sub el dinainte”, ,,sub el dinapoi”,
poziție ortopneică, dromomanie etc.
154
6.1.4 Examinarea sistemului limfatic superficial

Sistemul limfatic superficial se evaluează utilizând metodele generale de examinare (inspecție,
palpație) și metodele complementare (radiografie, ecografie, puncție etc).
Obiectivele urmărite sunt:
✓ Dimensiunea;
✓ Forma și aspectul suprafeței;
✓ Consistența;
✓ Temperatura;
✓ Sensibilitatea;
✓ Mobilitatea.
La cabaline, în condiții normale se examinează – limfonodurile submandibulare, prescapulare,
subiliace și la femele – limfonodurile retromamare.
Limfonodurile submandibulare – localizate în spațiul intermandibular, sunt moniliforme și așezate

în forma literei ,,Y” sau ,,V”. Se palpează monomanual, pe ambele părți (Figura 6.23).
Figura 6.24 - Figura 6.25. Examinarea

Figura 6.23 – Examinarea Examinarea limfonodurilor precrurale
limfonodurilor submandibulare limfonodurilor
(original)
(original) prescapulare
(original)
Limfonodurile prescapulare – localizate în zona prescapulară, la un lat de palmă deasupra
articulației scapulo-humerale. Pentru examinare, mâna va fi introdusă sub spată și va executa mișcări
de glisare (Figura 6.24).
Limfonodurile precrurale (subiliace, din pliul iei) – localizate în zona pliului iei, se examinează
prin palpare, bilateral (Figura 6.25).
6.1.5 Examinarea mucoaselor aparente

Examinarea mucoaselor aparente se face prin metode generale (inspecție, palpație) și
metodele complementare (raclaj, examen microscopic, biopsie). Odată cu mucoasele aparente, se vor
examina și orificiile aferente, precum și zonele limitrofe.
Obiectivele urmărite sunt:
✓ Culoarea;
✓ Volumul;
✓ Aspectul și integritatea;
✓ Calitatea și cantitatea secrețiilor;
La cabaline, în condiții normale se examinează – mucoasele: oculară (conjunctiva, sclerotica,
pleoapa a III-a), nazală, labio-gingivală, vestibulo-vaginală (la femele), fața internă a prepuțului (la
masculi).
155
Examinarea orificiului și mucoasei oculare – se realizează obligatoriu bilateral și poate fi

monomanuală (Figura 6.26) sau bimanuală (Figura 6.27).
Figura 6.26 – Examinarea monomanuală Figura 6.27 – Examinarea bimanuală

a mucoasei oculare (original) a mucoasei oculare (original)
Examinarea nărilor și mucoasei nazale – se realizează bilateral și poate fi monomanuală (Figura

6.28) sau bimanuală (Figura 6.29). La cabaline, obligatoriu, se vor palpa înainte limfonodurile
submandibulare.

a mucoasei nazale (original) a mucoasei nazale(original)
Examinarea orificiului bucal și a mucoasei labio-gingivale – se poate realiza monomanual (Figura

6.30) sau bimanual (Figura 6.31).

a mucoasei nazale (original) a mucoasei nazale (original)
156
6.2 Metodologia de examinare pe aparate și sisteme
6.2.1 Examinarea aparatului digestiv

Plan de examinare:
✓ Examinarea funcțională a aparatului digestiv;
✓ Examinarea fizică a segmentelor digestive prediafragmatice;
✓ Examinarea generală a abdomenului;
✓ Examinare fizică a organelor digestive retrodiafragmatice;
✓ Examinarea regiunii perianale și anusului;
✓ Examinarea defecării și materiilor fecale;
✓ Examinarea ficatului și pancreasului.
Examinarea funcțională urmărește să evalueze:

Apetitul – prin proba apetitului (se administrează o cantitate redusă din furajul obișnuit/apă, se
urmărește exteriorizarea senzației de foame/sete – Figura 6.32).
Figura 6.32 – Proba apetitului (original)
Prehensiunea - se examinează prin inspecție de la distanță, în timpul consumului de furaje sau apă.
Se urmărește: organul cu care face prehensiunea, frecvența, ritmul, amplitudinea mișcărilor, cantitatea
de furaje la o prehensiune, poziția și mișcările capului.
Masticația - se examinează prin inspecție de la distanță urmărind: prezența sau absența masticației,
frecvența, ritmul și amplitudinea mișcărilor, zgomotele produse, simetria mișcărilor, poziția capului.
Salivația - se examinează prin inspecție de la distanță și din apropiere urmărind umiditatea cavității
bucale și prezența scurgerilor de salivă.
Deglutiția - se examinează prin inspecție de la distanță urmărind: zonele din fața animalului,
scurgerile nazale și bucale, tulburările de deglutiție (disfagii de deglutiție).
Examinarea fizică va evalua:

Gura
Examinarea externă (examenul botului) se face prin metode generale (inspecția, palpația, percuția)
și metode speciale (raclaj, biopsie).
Examinarea internă (examinarea cavității bucale) - se realizează prin metode generale și speciale,
dar după deschiderea gurii (prin introducerea mâinii între bare și exteriorizarea limbii în lateral –
(Figura 6.33).
Glandele salivare – se vor examina glandele sublinguale (prin inspecție, după deschiderea gurii) și
glandele parotide - prin inspecție urmărind poziția capului pe gât, șanțul retromandibular, mișcările
capului. Palpația bimanuală și bilaterală, cu pulpa degetelor în șanțul retromandibular, apreciind
dimensiunea, temperatura locală, consistența și sensibilitatea (Figura 6.34).
Faringele – Examinare externă (inspecție, palpație (Figura 6.35), RX) și examinare internă
(inspecție, RX, sondaj).
157
Figura 6.33 – Deschiderea gurii Figura 6.34 – Palpația glandelor

la cabaline (original) parotide (original)
Figura 6.35 – Palpația faringelui (original) Figura 6.36 – Palpația esofagului (original)
Esofagul - Examinare externă (inspecție, palpație (figura 6.36), percuție, ascultație, RX) și
examinare internă (endoscopie, sondaj).
Abdomenul - examinarea externă se face prin metode generale (inspecție, palpație, percuție,
ascultație) și metode complementare (examinarea radiologică, ecografierea, etc).
Inspecția- se realizează de la distanță și din apropiere, privind animalul din față, din spate și din
profil, acordând atenție treimii posterioare a peretelui costal, hipocondrului și flancurilor (Figura
6.37). Se urmăresc: forma și dimensiunile abdomenului, simetria, poziția coloanei vertebrale,
integritatea și mișcările pereților abdominali, etc.
Palpația- la animalele mari se face monomanual, din poziția de abordare privind caudal.
Se începe cu o palpație superficială și se continuă cu o palpație profundă sau penetrantă (Figura 6.38).
Obiective:
✓ temperatura și sensibilitatea,
✓ tonusul și consistența pereților,
✓ senzații tactile speciale,
✓ frecvența, ritmul și amplitudinea mișcărilor respiratorii.
Percuția- digito-digitală, pe ambele laturi ale abdomenului. Se obține son clar în treimea superioară
a abdomenului, son submat în treimea mijlocie și son mat în treimea ventrală (Figura 6.39).
Ascultația – se poate realiza direct sau indirect (Figura 6.40).
Examinarea internă se realizează numai prin metode complementare (laparacenteză, laparoscopie,
laparatomie, etc)
Stomacul – acoperit în totalitate de peretele costal, este greu de examinat la cabaline. În anumite
condiții se pot utiliza metode generale sau complementare de examinare (inspecție, palpație, sondaj
naso-esofago-gastric).
158
Figura 6.37 – Inspecția abdomenului (original) Figura 6.38 – Palpația abdomenului (original)
Figura 6.39 – Percuția abdomenului Figura 6.40 – Ascultația indirectă

(original) a abdomenului (original)
Intestinele – Inspecția - de la distanță (oferă date despre: dimensiunea, simetria flancurilor,

atitudinea animalului) și din apropiere (aspectul regiunii costo-femurale).
Palpația - din poziție de abordare privind caudal se face palpație profundă cu vârful degetelor, cu
palma sau cu pumnul. Se urmărește sensibilitatea dureroasă, consistența și tonusul pereților. Se poate
face și o palpație transrectală, examinând segmentele intestinale posterioare.
Percuția - din poziție perpendiculară pe abdomen se execută percuția digito-digitală.
Ascultația - se poate realiza direct sau indirect. Se urmărește prezența zgomotului de lichid,
borborisme (8-14/min la intestinul subțire).
Laparacenteza-utilizată în condiții excepționale, enterocenteza la nivelul cecumului (cecocenteza)
–în flancul drept.
Regiunea perianală și anusul – Se examinează prin metode generale (inspecție, palpație) și metode
complementare (raclaj și examinarea microscopică a materialului raclat, sondajul fistulelor)
Inspecția - de la distanță și din apropiere, se urmărește trenul posterior, poziția cozii, iar prin tragerea
laterală a cozii se examinează regiunea perianală și anusul (Figura 6.41).
Palpația - apreciază reflexul codal și anal (tușeu rectal).
Defecarea – se examinează prin inspecție de la distanță și se va aprecia poziția animalului pentru
defecare, frecvența și durata defecării, intensitatea defecării. Odată cu defecarea, se examinează și
flatulența.
Ficatul – Inspecția -urmărește semnele indirecte: culoarea mucoaselor aparente și a pielii, defecarea
și materiile fecale, aspectul hipocondrului drept, atitudinea animalului.
Palpația: -pe partea dreaptă, monomanual, cu vârful degetelor, în spațiile intercostale 14-16, pentru
sensibilitatea hepatică.
159
Percuția: - directă (cu ciocănelul sau cu pumnul-urmărind sensibilitatea ariei hepatice) sau indirectă
digito-digitală, în spațiile intercostale 14-16, pentru sonul de percuție (normal mat) și aria de percuție.
Metode complementare – Biopuncție, RX, colangiografie, colecistografie etc.
Figura 6.41 – Examinarea regiunii perianale (original)
6.2.2 Examinarea aparatului respirator

Plan de examinare:
✓ Examinarea funcțională a aparatului respirator;
✓ Examinarea fizică a aparatului respirator:
✓ Examinarea căilor respiratorii pretoracale (nas, sinusuri, pungi guturale, laringe, trahee);
✓ Examinarea pulmonară (toraco-pleuro-pulmonară)

Simptomele generale
▪ Febra;
▪ Slăbirea progresivă;
▪ Transpirații și tremurături misculare;
▪ Reducerea randamentului productiv și a capacității de efort (oboseala precoce).
Simptomele de organ
▪ Zgomotele respiratorii recepționate la distanță;
▪ Durerea respiratorie;
▪ Dispneea;
▪ Aerul expirat (intensitate, temperatură, miros – Figura 6.42);
▪ Jetajul (prezență, aspect, compoziție, cale de scurgere – Figura 6.42);
▪ Expectorația
Figura 6.42 – Examinarea aerului expirat (stânga) și prezența jetajului (dreapta)

(original)
160

Nasul și sinusurile - examinarea externă se face prin metode generale (inspecția, palpația, percuția,
ascultația - Figura 6.43) și metode speciale (Rx, trepanație).
Inspecția - se face din față și din profil bilateral, urmărind - Forma și dimensiunea capului, simetria
capului și botului; simetria, forma și mobilitatea nărilor; calitățile jetajului (prezență, culoare, miros,
cantitate, cale de evacuare, durata și momentul apariției, examinarea chimică și microscopică);
zgomotele recepționate de la distanță (strănut, sforăit, cornaj nazal, gemete).
Palpația - Obiective: Examinarea aerului expirat din punct de vedere al prezenței, frecvenței,
intensității coloanei de aer, temperaturii și mirosului; integritatea botului, nărilor, nării false, regiunii
infraorbitare și frontale, rezistența bazei osoase (apofizele nazale și suprafața sinusurilor maxilare și
frontale), temperatura și mobilitatea nasului.
Percuția - se realizează direct, digital pe fața dorsală și laterală a nasului și sinusurilor maxilare și
frontale – SON normal – CLAR, TIMPANIC
Ascultația – cu stetoscopul, se recepționează SUFLU NAZAL.
Examinarea internă - se realizează prin metode generale (inspecție – pentru evaluarea mucoasei
nazale, palpație – evaluează sensibilitatea, integritatea, temperatura, consistența, umiditatea) și
metode complementare (rinoscopie, sondaj nazal).
Pungile guturale - Inspecția se face din față și din profil bilateral, urmărind poziția capului față de
linia sagitală și poziția capului în continuitatea gâtului.
Palpația - Se realizează bimanual și bilateral (Figura 6.44)
A B C
Figura 6.43 – A,B Examinarea externă a nasului prin palpație și ascultație; C- percuția sinusului maxilar
(original)
Figura 6.44 – Palpația pungilor guturale (original)
Laringele – Examinarea externă se face prin metode generale (inspecția, palpația, percuția,
ascultația (Figura 6.45) și metode speciale (Rx).
161
Inspecția - examinatorul se plasează lateral în dreptul gâtului, urmărind poziția capului și gâtului,
vocea, zgomotele laringiene recepționate la distanță.
Palpația - Poate fi monomanuală sau bimanuală Se urmărește: consistența, sensibilitatea și
provocarea tusei.
Percuția - este indirectă, digito-digitală. Se va obține SON CLAR.
Ascultația – cu stetoscopul, se recepționează SUFLU LARINGIAN.
Examinarea internă – prin laringoscopie.
Figura 6.45 – Examinarea externă a laringelui prin palpație, percuție și ascultație. (original)
Traheea - Examinarea se face prin metode generale (inspecția, palpația, percuția, ascultația -Figura
6.46) și metode speciale (Rx, endoscopie traheală).
Inspecția - se realizează de la distanță, se urmăresc integritatea și forma marginii ventrale a gâtului,
precum și caracteristicile tusei (spontană sau provocată).
Palpația - Monomanuală, se va palpa fiecare inel traheal în parte.
Percuția - digito-digitală, pe fiecare inel traheal. Se va obține SON CLAR.
Ascultația – cu stetoscopul, se recepționează SUFLU TRAHEAL.
Figura 6.46 – Examinarea traheei prin palpație, percuție și ascultație. (original)
Examinarea tusei (se va ține cont de modalitatea de apariție, frecvență, ritm, intensitate, durată etc)
și a expectoratului (se va examina prin metode macroscopice și microscopice).
Examinarea pulmonară - se face prin metode generale (inspecția, palpația, percuția, ascultația) și
metode speciale (transonanță, fonometrie, radiografie, toracenteză, bronhoscopie).
Inspecția - se realizează de la distanță (circa 3 metri) și din apropiere, urmărindu-se conformația
toracelui și mișcările respiratorii.
Din față, se urmărește poziția coloanei vertebrale față de linia sagitală, raporturile pieptului și spetelor
cu toracele, forma, volumul și simetria hemitoracelor, prezența sau absența jetajului, simetria
mișcărilor respiratorii.
162
Din profil stânga și dreapta se apreciază poziția coloanei vertebrale în raport cu solul, raporturile
toracelui cu centura brahială și olecranele, direcția coastelor și aspectul spațiilor intercostale în
inspirație și expirație. Din profil oblic se apreciază mișcările respiratorii –prezența, frecvența, durata
inspirației și a expirației, amplitudinea mișcărilor, tipul respirator (tabel 6.2) Dinapoia animalului se
apreciază raportul toracelui cu abdomenul, volumul hipocondrului, amplitudinea mișcărilor
respiratorii, volumul toracelui.
Inspecția din apropiere - Se va face din poziția de abordare, examinând fiecare hemitorace. Din
această poziție se vor culege date noi (modificări locale) care nu s-au observat prin inspecția de la
distanță.
Tabelul 6.2 Valorile frecvenței respiratorii la cabaline
SPECIA VALORI ALE FRECVENȚEI RESPIRATORII
CABALINE 8-16
Palpația - Monomanuală, mai întâi superficială, apoi profundă.

Palpația superficială se face cu fața dorsală și palmară a mâinii, apreciind integritatea, temperatura
locală, sensibilitatea superficială și mișcările respiratorii (sub aspectul frecvenței și amplitudinii).
Palpația profundă se execută cu pulpa degetului mare, cu degetul arătător îndoit sau cu vârful
degetelor unite, apăsând pe spațiile intercostale și apreciind sensibilitatea profundă.
Percuția - directă – pentru decelarea sensibilității dureroase și digito-digitală – pentru aprecierea

stării fizice a pulmonului Se va face percuție pe toate spațiile intercostale, pe ambele hemitoracice,
urmărindu-se sonul de percuție pulmonară (normal clar, cu timbru atimpanic) și aria de percuție
pulmonară. Pe baza sonului normal de percuție se va stabili aria de percuție pulmonară (Figura 6.47).
Figura 6.47 – Examinarea toracelui prin palpație și percuție; delimitarea ariei de percuție pulmonare
(original)
Ascultația – Se poate realiza direct sau indirect, amănunțit, sistematic și obligatoriu pe ambele
hemitorace. Scopul ascultației constă în aprecierea zgomotelor care iau naștere la nivel pulmonar
(Figura 6.48). La animalele sănătoase, pe suprafața toracelui se va recepționa un zgomot suflant
asemănător celui produs atunci când se pronunță litera ,,v” . Zgomotul poartă denumirea de murmur
vezicular sau suflu broșiolo-alveolar. La cabaline – este de intensitate mica, scurt ( se aude la sfârșitul
inspirației) și se recepționează bine înapoia spetei.
Metodele speciale – Transonanța - se realizează prin combinarea percuției cu ascultația. Un ajutor
execută percuția pe laringe sau trahee și examinatorul ascultă pe un hemitorace (transonanța laringo-
toracală sau traheo-toracală) sau percuția se face pe un hemitorace și ascultația pe hemitoracele opus
(transonanța intertoracală ).
163
Fonometria– Se execută prin utilizarea unui diapazon care vibrează cu coada fixată pe torace
realizând simultan ascultația toracelui cu stetoscopul. Scopul acestei metode este stabilirea întinderii
modificărilor pulmonare.
Toracocenteza, bronhoscopia, examinarea radiologică.
Figura 6.48 – Ascultația directă și indirectă pentru recepționarea murmurului vezicular (original)
6.2.3 Examinarea aparatului cardio-vascular

Plan de examinare:
✓ Examinarea funcțională a aparatului cardio-vascular;
✓ Examinarea fizică a cordului;
✓ Examinarea fizică a vaselor de sânge;
✓ Examinarea sângelui;
✓ Examinarea organelor hematoformatoare.
Ancheta clinică (anamneza)
▪ Vârsta animalului;
▪ Utilizarea lui;
▪ Producția;
▪ Condițiile apariției simptomatologiei.
Simptomele generale (la distanță)
▪ Semne nervoase;
▪ Semne circulatorii;
▪ Semne digestive paroxistice;
▪ Modificări ale faciesului, atitudinii și mersului;
▪ Manifestări ale pielii și mucoaselor aparente;
▪ Scăderea capacității de efort.
Simptomele de organ
▪ Dispneea de efort (dispneea cardiacă);
▪ Durerea cardiacă;
▪ Palpitația cardiacă.
Cordul - Inspecția - se face pe partea stângă a animalului, din poziție de abordare, privind caudal
spre zona de proiecție a cordului (după descoperirea ariei, prin deplasarea anterioară a membrului
toracic – Figura 6.49 A). Se urmărește:
▪ Starea fizică a regiunii (conformația și integritatea toracelui);
▪ Mișcările de la acest nivel;
▪ Contracțiile pielosului;
▪ Șocul cardiac (sediul, intensitatea).
164
Palpația - se realizează monomanual, din poziție de abordare în dreptul spetei, pe spațiile

intercostale 3-6 (Figura 6.49 B). Obiectivele urmărite sunt:
▪ semnele fizice locale (temperată umiditate, sensibilitate)
▪ șocul cardiac (prezența, sediul, frecvența, ritmul, intensitatea – Tabel 6.3).
Figura 6.49 – Inspecția ariei de proiecție a cordului (stânga)

Palpația ariei de proiecție a cordului (dreapta) (original)
Tabel 6.3 - Sediul și frecvența șocului cardiac la cabaline
Sediul șocului cardiac

Specia
(spațiile intercostale)
CABALINE 3-6 28-40
Percuția- Se execută digito-digital, pe partea stângă, de la jumătatea înălțimii toracelui până la stern,
la nivelul spațiilor intercostale 2-8, după descoperirea ariei de proiecție cardiacă de către ajutor
(Figura 6.50 B). Obiectivele urmărite:
Sonul de percuție - mat la majoritatea speciilor, iar la cabaline, pe o bandeletă de 3- 4 cm localizată
la baza cordului se recepționează son submat;
Aria de percuție cardiacă - suprafața pe care se obține son de percuție normal, în general are forma
unui triunghi dreptunghic, cu latura anterioară verticală, paralelă cu spațiul intercostal 2 sau 3, latura
ventrală orizontală, paralelă cu sternul și latura postero-superioară oblică de sus în jos și dinainte spre
înapoi (convexă caudal la cabaline), unind limita superioară a laturii anterioare cu limita posterioară
a laturii ventrale (Figura 6.50 A).
A B
Figura 6.50 – A. Aria de percuție cardiacă la cabaline
B. Percuția digito-digitală pe aria de proiecție a cordului (original)
165
Ascultația – Se poate face direct sau indirect, după descoperirea zonei cardiace, prin deplasarea
anterioară a membrului stâng.
La animalele de talie mare, examinatorul se plasează lateral stânga în dreptul spetei privind cranial,
cu mâna de lângă animal pe greabănul animalului, iar mâna opusă se sprijină pe genunchi (când se
face ascultația directă) sau manipulează pâlnia stetoscopului.
Ascultația directă a cordului se poate realiza și prin traversul mușchilor anconați, pentru aceasta
examinatorul plasat lateral în dreptul gâtului privind caudal, cu mâna de lângă animal îmbrățișează
membrul toracal al animalului și aplică urechea pe zona mușchilor anconați (Figura 6.51).
Ascultația urmărește recepționarea zgomotelor cardiace normale:
- primul zgomot cardiac (sistolic), mai puternic, produs de închiderea valvulelor atrio-
ventriculare, contracția musculaturii ventriculare și expulzarea sângelui din ventricule (zgomot
musculo-valvular);
- al doilea zgomot cardiac (diastolic), mai slab, produs de închiderea valvulelor de Ia baza
aortei și trunchiului pulmonar (zgomot valvular).
La zgomotele cardiace normale se apreciază sediul, frecvența, timbrul, tonalitatea și ritmul, precum
și modificările acestor obiective.
Figura 6.51 – Ascultația cordului prin traversul mușchilor anconați, prin deplasarea membrului
anterior și ascultația cu stetoscopul. (original)
Examinarea vaselor sanguine – Arterele se examinează utilizând inspecția - se face din apropiere,
observând traiectul arterelor situate superficial.
Palpația - se face cu pulpa degetelor, urmărind temperatura și sensibilitatea ariei de proiecție a
arterelor, calibrul, uniformitatea și traiectul lor. Palpația este singura metodă care oferă date despre
puls și calitățile acestuia.
Aprecierea PULSULUI se face pe arterele superficiale care trec peste un plan osos, timp de cel puțin
un minut. Obiectivele aprecierii pulsului sunt: prezența, frecvența, ritmul, viteza sau durata unei
pulsații, amplitudinea, tensiunea pulsului, sincronismul pulsului cu activitatea cordului.
La cabaline, pulsul se apreciază pe artera facială (ramură a arterei maxilare externe).
Examinatorul se plasează lateral în dreptul spetei, cu mâna de aceeași parte pe care se află prinde de
căpăstru, trăgând capul animalului spre el, iar cu mâna de lângă animal palpează în scizura
mandibulară, artera facială. Degetul mare se sprijină pe fața externă a mandibulei, iar cu degetul
mijlociu se apasă pe arteră „în aval", iar cu degetul arătător așezat deasupra lui „în amonte" se percepe
unda (Figura 6.52 A).
Pulsul se mai poate aprecia și pe artera mediană. Poziția examinatorului este laterală în dreptul
membrului anterior, perpendicular pe spată. Cu fețele palmare ale mâinilor cuprinde articulația
cotului, plasând degetele mari pe fața externă a regiunii cotului, iar cu celelalte degete, pe partea
mediană, se reperează artera mediană urmărind calitățile pulsului (Figura 6.53 B).
166
Ascultația - se face cu stetoscopul, pentru a pune în evidență zgomotele produse de stenozele aortice
sau de anevrismele localizate abdominal.
Tensiometria - măsurarea tensiunii arteriale cu ajutorul tensiometrului (sfigmomanometrul).
TENSIUNE ARTERIALĂ CABALINE - 130/95
B
A
Figura 6.52 A - Aprecierea pulsului pe artera facială

B. Aprecierea pulsului pe artera mediană (original)
Examinarea venelor – Inspecția - apreciază traiectul, calibrul, uniformitatea venelor superficiale și

prezența unor mișcări la acest nivel (pulsul venos retrograd și pulsul venos transmis).
Palpația - se face cu pulpa degetelor, apreciind temperatura, sensibilitatea și uniformitatea venelor
superficiale (Figura 6.53).
Figura 6.53 – Evidențierea venei jugulare la cabaline (original)
1. Mihai, D. (2003). Patologia cabalinelor. București: Editura Printech.

2. Papuc, I. (2017). Tratat de semiologie medical veterinară. București: Ed. Academiei
Române.
3. Vlăgioiu, C., Tudor, N. (2019). Semiologie veterinară și tehnici de examinare. Craiova:
Editura Sitech.
4. Vulpe, V. (2016). Semiologie generală veterinară. Iași: Editura Pim.
Notă
Toate figurile incluse în capitolul 6 sunt originale și aparțin Disciplinei de Semiologie.
167
Capitolul 7
EXAMINAREA MEDICALĂ LA ECVINE
Alexandra Cristian, Alexandru Duțulescu, Mario Codreanu
7.1. STATUS CLINIC SĂNĂTOS

Este important familiarizarea datele clinice sugestive pentru un diagnostic clinic sănătos, în
vederea identificării și detectării a unor deviații sau anomalii în stadii incipiente.
Un cal sau ponei sănătos ar trebui să aibă:
- o atitudine prezentă, alertă, cu urechile ciulite și interes pentru împrejurimi
- un apetit bun (Figura 7.1).
- o blană strălucitoare, cu piele sănătoasă, flexibilă și suplă
- ochi limpezi, strălucitori, fără scurgeri
- nările curate (o cantitate mică de scurgere apoasă este normală)
- scor ponderal bun
- tranzit digestiv normal de consistență potrivită
- o temperatură a corpului între 37 și 38 °C
- un puls de 28-42 de bătăi pe minut
- o frecvență respiratorie de 8-16 respirații pe minut
- mucoase roz-somon (unii cai au zone de pigmentare neagră)
Medicina preventivă
Medicina preventivă include procedurile care ar trebui efectuate în mod obișnuit pentru a
menține un cal în stare bună de sănătate. Aceste proceduri includ:
- vaccinarea regulate conform protocoalelor standard de vaccinare;
- un program de deparazitare;
- controale dentare regulate;
- un program de îngrijire și potcovire a copitelor.
În plus, fiecare cal ar trebui verificat în mod regulat pe parcursul zilei. Caii și poneii care au
acces la vegetație ar trebui să fie inspectați de cel puțin două ori pe zi.
7.2 COORDONATE CLINICE ÎN DIAGNOSTICUL DE STARE DE BOALĂ LA

CABALINE
Uneori, semnele de sănătate sau boală sunt foarte evidente, însă în alte ocazii, pot evolua
adesea insidios. Recunoașterea timpurie a unei probleme și atenția promptă pot face mare diferenta
față de rezultatul final. Unele dintre „semnele de avertizare” care indică un process patologic sunt
menționațe în formă succintă în cele ce urmează.
Apatie și distanțare
Când un cal nu se simte bine, primul semn exprimat este adesea o schimbare a
comportamentului. Aceasta poate fi doar puțin mai liniștit și mai puțin receptiv față de
comportamentul uzual sau foarte evident deprimat. Acești caii vor sta adesea singuri pe camp/manej,
departe de ceilalți cai.
Schimbarea ritmului și modelului respirator
Frecvența respiratorie va crește odată cu exercițiul fizic, entuziasmul, durerea, o temperatură
ridicată și cu boli respiratorii. În funcție de natura bolii, respirația poate deveni rapidă și superficială
sau poate exista un dublu efort expirator.
Temperatura
Temperatura calului va crește ușor consecutiv unui efort fizic intens sau în zile caniculare.
Creșterea semnificativă a temperaturii, peste 39 °C, se datorează de obicei infecțiilor virale sau
bacteriene. O temperatură foarte scăzută poate indica o stare de șoc.
168
Puls crescut
O frecvență crescută a pulsului se poate datora anxietății, fricii, entuziasmului, exercițiilor
fizice, temperaturii ridicate sau durerii.
Secreții nazale
Un mic filtru de scurgeri nazale apoase este normal. Dacă este abundent, gros sau colorat,
sugerează prezența unei infecții sau alergii . (Figura 7.2).
Pierderea poftei de mâncare
Unii cai par să mănânce orice, în timp ce alții sunt foarte selectivi. Dacă un cal,care în mod
normal este lacom, prezintă anorexie, este un semn cert sugestiv pentru o stare de boală.
Figura 7.1 - Hrănirea la padoc Figura 7.2 - Secreții purulente

(original) nazale la o cabalină (Devereux, 2019)
Număr redus de fecale, constipație și diaree

Îngrijitorii cabalinelor care sunt adăpostite în regim de grajd cu boxă individuală, pe pe timpul
nopții, sunt, de regulă, familiarizați cu numărul obișnuit și consistența fecalelor eliminate. Mulți cai
și ponei vor avea fecale de consistență relative redusă, în situații stresante, în stări de excitație, sau
tocmai au fost mutați pe pășuni luxuriante și noi. Dacă un cal. în grajd, elimină un număr reduse de
fecale și ferme, pe timpul nopții, decât în mod normal, animalul trebuie ținut sub observație, deoarece
s-ar putea dezvolta o indigestie sau o obstrucție (Figura 7.5, Figura 7.6).
Urină
Culoarea urinei unui cal variază de la galben la un maro deschis. Este normal să fie tulbure,
mai ales la sfârșitul urinării. Urina maro roșiatică foarte închisă este anormală și cauza ar trebui
investigată. Caii urinează adesea dacă sunt pusi într-o boxă cu paie proaspete. Aceasta este cel mai
bun moment pentru a colecta o probă și a observa dacă există vreo anomalie.
Deshidratare
Se testează gradul de hidratare a pielii, prin testul de a plia o zona fexibilă cutanată și prin
timpul scurs în care revine la normal. Dacă există o întârziere de câteva secunde, calul este probabil
să fie deshidratat. Acest lucru poate apărea în caz de adipsie absolute sau relativăă sau a pierdut o
cantitate anormală de lichid, de exemplu. prin efort sever și transpirație sau diaree.
Transpiraţie
Caii transpiră în caz de efort fizic, în caz de supraîncălzire și în stări de excitație. Transpirație
în repaus poate fi un semn de durere sau boală (Figura. 7.7).
Mucoasa membranelor
Mucoasa membranelor gingivale și conjunctivale la cal trebuie să fie de culoare roz somon.
Dacă sunt foarte palide, sau au o culoare galbenă/albastru, sugerează afecțiune sistemică important
(Figura 7.3, Figura 7.4)
169
Figura 7.3 - Aprecierea mucoasei bucale Figura 7.4 - Verificarea timpului de

(original) reumplere capilară (original)
Figura 7.5 - Ascultaţia aparatului Figura 7.6 - Pregătirea animalului pentru

digestiv (original) efectuarea examenului transrectal (original)
Poziție neobișnuită
Este adesea posibil să decelați prin inspecție, că există un dezechilibru clinic, din atitudinea
acestora. De exemplu, caii cu dureri severe la nivelul membrelor vor indica adesea membrul sau îl
vor ridica în mod intermittent de pe sol.
Decubit prelungit
Caii și poneii vor manifesta o stare de boală sau durere prin adoptarea unui decubit prelungit.
Exemplele includ poneiul cu diagnostic de laminită sau calul cu dureri abdominale (Figura 7.7).
Figura 7.7 - Pacient cu hiperhidroză Figura 7.8 - Decubit prelungit

generalizată (original) (original)
170
Schiopătura
Schiopătarea este un semn de durere și nu trebuie ignorată niciodată. Este important un
examen ortopedic complet în vederea identificării agentului cauzator.
Căldura
Creșterea temperaturii locale indică o stare de inflamație, fiind un semn clinic premergător
celorlalte modificări locale.
Edemul
Edemul constituie un semn de avertizare al unei stări de boală. Poate apărea ca urmare a unui
traumatism, mușcături de ectoparaziți, un abces în curs de dezvoltare sau o boală sistemică (Figura
7.9).
Trauma
Orice traumatism local se vindecă cel mai bine dacă i se acordă atenție promptă. Medicii
veterinarii sunt adesea solicitați să intervină terapeutic în traumatisme locale vechi, care au trecut
nedecelate de zile întregi pentru că calul a fost doar observat de la distanta (Figura 7.10).
Modificări de temperament
Mulți cai se confruntă cu dureri cronice care nu sunt recunoscute, deoarece nu le provoacă
evident şchiopătura. Exemplele includ dureri lombare sau dureri bilaterale ale membrelor anterioare
sau posterioare. Astfel de afecțiuni și dezechilibre le vor afecta disponibilitatea și capacitatea pentru
serviciul oferit. Ei pot deveni retrași și retivi, alături de necooperare în cazul îngrijirii de rutină sau
potcovirii.
Figura 7.9 - Adenopatie submandibulară Figura 7.10 - Stare cahectică severă

7.3. EXAMENUL ȘCHIOPĂTURII SAU A CALULUI SLAB PERFORMER
Anamneza
- Detalii pacient, vârsta, rasa și sexul calului.
- Care este utilizarea sa?
Aceste informații sunt importante deoarece unele afecțiuni ortopedice tind să apară frecvent
în anumite cazuri, cu predispoziție de rasă sau la vârste tinere. Condițiile degenerative sunt mai
probabile la animalele mai în vârstă. Serviciul este, de asemenea, important, deoarece diferite
exerciții, (cursele și dresajul, tind să pună presiune pe diferite părți ale corpului). De exemplu, durerile
de la nivelul tibiei, determină, frecvent, șchiopătura la nivelul membrelor anterioare la caii de curse
de 2 ani aflați în antrenament, în timp ce caii de curse mai în vârstă se confruntă frecvent cu dureri de
genunchi și țesături sau încordări ale tendonului. Calul de dresaj avansat este mai probabil să
experimenteze dureri de jaret sau dureri lombare din cauza poziției călărețului.
171
Sincronizare
1. Când a șchiopătat prima dată calul?
2. Schiopătura a apărut brusc sau a existat o ușoară problemă înainte? Mulți cai sunt capabil să
facă față unui anumit grad de durere pentru o perioadă de timp și apoi să manifeste brusc
șschiopătura, consecutiv unei agravării ușoare a leziunii.
3. Este o problemă recurentă sau este prima dată?
4. Calul a fost cumpărat recent și se cunoaște istoria sa anterioară?
5. A raportat potcovarul vreo problemă recentă la potcovirea calului? Caii care se confruntă cu
dureri ale membrelor posterioare, deseori le este incomodă ridicarea acestora pentru potcovit.
Cauze posibile
1. Ce făcea calul când problema a fost observată pentru prima dată?
2. A căzut calul sau a suferit vreo altă traumă?
3. Când a fost potcovit calul ultima dată?
Rutina de exerciții
1. Cât de potrivit este calul?
2. Ce fel de rutină de exerciții a fost urmată?
3. Când este șchiopătura cea mai marcantă? Există ceva care agravează în mod constant situația?
4. Schiopăturea se îmbunătățește sau se agravează cu exercițiul?
5. Se îmbunătățește cu odihna?
6. Este șchiopătura mai evidentă pe o suprafață tare sau moale? Tulburări la nivelul membrelor
posterioare se agravează pe suprafețe tari, în timp ce leziunile țesuturilor moi, pot fi exacerbate la
mersul pe suptafețe moi.
7. Este mai evident în mersul în cerc?
8. Se împiedică calul?
Edem și căldură
1. A fost detectată vreun edem sau căldură? Dacă oricare au fost prezente, acestea cresc sau scad
cu exercitiile fizice?
Poziția
1. A schimbat calul modul în care stă în repaus?
2. Calul odihnește constant sau indică un membru?
3. Calul își schimbă frecvent greutatea de pe un membru pe altul?
4. Calul stă întins mai mult decât de obicei sau întâmpină dificultăți în a se ridica?
Management
Este important să știți dacă șchiopătura este asociată cu vreo schimbare a rutinei sau a
managementului. De exemplu, dacă a existat o modificare a călărețului, a programului de
antrenament, a şeii, a potcovirii sau a dietei.
Tratamente recente
În cele din urmă, este important să știți dacă calului i s-a administrat vreun tratament și dacă
acesta a fost efficient.
7.3.1 Examinarea în repaus
7.3.1.1 În grajd
Se recomandă preluarea anamnezei, în timp ce, calul se află în grajd. Acest lucru asigură că
există multe oportunități de a examina calul în repaus în propriul grajd și de a observa orice semne
subtile de disconfort, care altfel ar putea fi omise (Figura 7.11)
172
• Indicarea unui membru - constituie momentul în care, un membru anterior este ținut ușor extins,
în fața celuilalt membru, în mod intermitent sau continuu, adesea cu călcâiul ușor ridicat de la sol.
• Unii cai vor crea gropi/adâncituri în așternutul lor și se vor poziționa cu copita în groapă și
câlcaiele ridicate. Acest lucru sugerează adesea afecțiuni dureroase la nivelul călcâielor.
• Mutarea constantă a greutății de la un membru la altul. Acest lucru poate indica afecțiuni
dureroase bilaterale sau leziuni ale țesuturilor moi.
• Poziție caracteristică de laminită - membrele posterioare aduse înainte sub corp și ambele membre
anterioare extinse cu greutate pe călcâie
• Un pas asociat cu disconfort exprimat ocazional sugerează o durere acută.
7.3.1.2 În exterior
• Conformația: aceasta poate fi importantă, deoarece anumite tipuri de conformații pot fi
asociate cu o şchiopătură specifică.
• Poziția.
• Constituție.
• Simetrie: aceasta este evaluată de la distanță și din apropriere. Se examinează orice edem sau
atrofie musculară, inclusiv:distensia anormală a unei capsule articulare, orice creștere osoasă,
prezența unui hematom sau edem, edem cauzat de afecțiuni dermatologice sau traumatisme,
edem muscular, prezența oricărui țesut cicatricial, simetria reperelor osoase ale pelvisului,
simetria capului și a atriculațiilor (Figura 7.12)
Figura 7.11 - Examinarea ortopedică

în repaus, în grajd (original)
7.3.1.3 Examinarea formei copitei

În această etapă, fiecare copită este evaluată pentru:
1. mărime
2. formă
3. lungimea unghiei și a câlcâiului
4. echilibru lateral/medial
5. înălțimea câlcâiului – sunt bulbii de pe fiecare copită de aceeași înălțime și cât de aproape de
pământ sunt?
6. axa copită-chișiță
7. edeme ale benzilor coronare sau sensibilitate evidentă
8. fisuri sau alte defecte
9. starea furcuței.
O ușoară variație a dimensiunii membrelor anterioare nu indică întotdeauna o patologie, dar
asimetria semnificativă sugerează dezvoltarea unei afecțiuni. Urmare a contracturii călcâielui, copita
se va reduce în marime, dacă mersul calului este modificat pe o perioadă de timp, cu evitarea
sprijinului pe un membru.
173
Figura 7.12 - Examinarea ortopedică în exterior (original)
Copita este ulterior ridicată și igienizată, astfel încât suprafața solară să fie evaluată. Se poate
evalua potcoava și orice tipar de uzură anormal. Conformația tâlpii se notează, ținându-se de o
concavitate ușoară pe membrele anterioare și mai evident concave la nivelul membrelor posterioare.
Se recomandă raclajul unui strat subțire de corn pentru a verifica urme de tramatism și înțepături
(Figura 7.14, Figura 7.15).
Se continuă examenul copitei prin teste specifice, reprezentate de utilizarea testerelor aplicate
la intervale regulate, la nivelul călcâiului pe fiecare unghie a membrului, pentru a evalua gradul de
sensibilitate. Un alt test pentru identificarea unei dureri și leziuni pe linie albă constă în lovirea
potcoavei și a fiecărui cui la intervale regulate cu tester sau ciocan.
7.3.1.4 Examinarea la pas
Cu excepția cazului în care sursa durerii este evidentă, calul este plimbat și trap pe o suprafață
dură, plată, ori de câte ori este posibil (Figura 7.13).
Se observă calul:
• plecând de la și către medicul veterinar
• întoarcerea
• trap dinspre și către medicul veterinar
• examinarea laterală la mers si la trap
• întoarcerea în cerc strâns
• mersul înapoi.
Figura 7.13 - Evaluarea ortopedică prin examenul la pas

(original)
Poziția capului
Caii cu șchiopătură la nivelul membrelor anterioare își ridică capul în sus când membrul
afectat atinge solul, astfel capul cade pe măsură ce membrul sănătos preia greutatea.
174
În șchiopătura severă, sunt contractați mușchii gâtului și scapulei, însoțite de ridicarea capului,
fiind decelarea facilă la trap.
În cazul șchiopăturii membrelor posterioare, nu este probabil să fie o modificare revelantă
pentru diagnostic, decât dacă șchiopătura este severă. În aceste cazuri, calul va încerca să-și mute
greutatea înainte și să-și coboare capul la trap când membrul afectat intră în contact cu solul.
Simetria ascensiunii gluteale

Examinați caudal, mușchii fesieri de pe ambele părți ale crupei ar trebui să se ridice și cadă în
mod egal. În șchiopătura membrelor posterioare, șoldul de pe partea dureroasă se poate ridica mai
mult comparativ cu șoldul de pe zona neafectată. În aceste cazuri bazinul se ridică atunci când
membrul afectat intră în contact cu solul și se adâncește atunci când membrul sănătos atinge solul.
Cu toate acestea, în alte cazuri de șchiopătură ale membrelor posterioare, pelvisul apare mai jos și
coboară mai mult pe partea afectată din cauza reticenței calului de a împinge pe membrul respectiv.
Simetria mersului
Calul va fi examinat din toate unghiurile pentru a verifica dacă pașii sunt de aceeași lungime.
Calul cu șchiopătură ușoară poate prezenta doar o scurtare foarte subtilă a pasului la nivelul
membrului afectat. Cu toate acestea, caii cu dureri bilaterale ale membrelor anterioare sau posterioare
pot scurta pasul ambelor membre în mod egal, astfel încât mersul devine scurt și agitat, dar rămâne
simetric. O pierdere de impulsiune este o constatare comună în șchiopătura bilaterală a membrelor
posterioare. În alte situații, în special cu șchiopătura subtilă a membrelor posterioare, calul nu va
demonstra o șchiopătură evidentă ci va manifesta o modificare a mersului pentru a reduce nivelul de
disconfort experimentat. De exemplu, un cal cu durere sacroiliacă va balansa adesea membrul
posterior de pe partea afectată spre exterior într-o model circular, deoarece aduce membrul înainte
pentru a evita flexia acestuia.
Amplasarea copitei
Calul trebuie să își plaseze copitele drepte pe pământ la fiecare pas. Acest lucru se schimbă în
dezechilibre ale balanței copitei sau în plasarea copitei în așa fel încât să atenueze durerea într-o
anumită parte a copitei sau a membrului.
Diferența de sunet
În șchiopătura subtilă, nedecelabilă la mers, poate fi remarcată auditive când calul trapează pe
o suprafață tare. Membrul afectat este așezat mai ușor pe suprafață, cu un sunet mai redus, comparativ
cu membru sănătos.
Figura 7.14 - Laminită septică difuză cu Figura 7.15 - Dezongulare și creșterea

macerație de furcuță (original) defectuoasă a copitei (original)
175
Observarea întoarcerii calului

Aceasta este o parte importantă a examinării. Caii cu dureri localizate pe membre vor tresări
pe măsură ce greutatea este distribuită neuniform pe zona afectată. Caii cu dureri la nivelul membrelor
posterioare vor manifesta disconfort la întoarcree.
Întoarcerea calului într-un cerc mic oferă veterinarului informații suplimentare prin analiza
capacității calului de a-și flexa capul și gâtul lateral, scapula înainte și să plaseze un membru posterior
în fața celuilalt.
Mersul înapoi
Calului este condus să meargă înapoi pentru câțiva pași și apoi este plimbat înainte. Ccalul ar
trebui să se întoarcă în linie dreaptă, mișcând membrele posterioare în perechi pe diagonală și fără
niciun semn de disconfort. Acest test poate fi util pentru detectarea tremorului esențial și hipertonia
ecvină reflexă, precum și afecțiuni neurologice. Dureri lombare la cai sunt asociate cu contracturi ale
musculaturii lombare sau ale cozii, în testul de mers înapoi.
Evaluarea tonusului cozii
Unii cai cu dureri ale membrelor posterioare sau tensiune musculară în sferturi vor poziționa
coada lateral. În anumite afectiuni neurologice calul va avea tonicitate redusă la nivelul cozii, iar la
manipularea de către medic se va percepe o senzație de „floppy”.
7.3.1.5 Teste de flexare

Un test de flexie poate fi efectuat după trap. Acest test poate fi util în identificarea membrului
afectat dacă șchiopătura este ușoară. Metoda implică ridicarea membrului și menținerea acestuia
flexat timp de 1 minut. Apoi calului i se solicită să efectueze rapid mersul în trap. Un răspuns pozitiv
la flexie se va manifesta prin creșterea gradului de şchiopătură. Se urmărește:
• înclinarea mai pronunțată a capului sau o scurtare a pasului cu o șchiopătură la nivelul
membrelor anterioare
• asimetrie crescută a ridicării mușchiului gluteal, scurtarea în continuare a pasului
Membrul sănătos este întotdeauna flexat primul, deoarece testul poate provoca ocazional,
membrului dureros să fie mai inconfortabil pentru câteva minute, făcând imposibilă evaluarea
celuilalt membru.
Este important să recunoaștem limitările unui test de flexie. Nu se poate localiza întotdeauna
durerea într-o anumită zonă prin efectuarea unui test de flexie. În membrul anterior, este posibil să se
flexeze chișița și genunchiul în mod independent, dar datorită aranjamentului mușchilor și
ligamentele membrelor posterioare este imposibilă flexia jaretului fără a flexa și articulația femuro-
tibială și a chișiței. De asemenea, flexia pune tensiuni diferite asupra diferitelor părți ale articulației,
de exemplu, flexia chișiței membrului anterior determină presiune intraarticulară crescută, dacă
capsula articulară este întinsă, ceea ce poate provoca durere, alături de tensionarea tendoanele, astfel
încât rezultatele trebuie interpretate cu prudență.
În cele din urmă, se recomandă atenție, dacă un răspuns pozitiv este relevant pentru
șchiopătura investigată deoarece mulți cai au mai multe zone dureroase. Rezultatele deseori trebuie
luate în considerare împreună cu rezultatele blocurilor nervoase.
7.3.1.6 Palparea calului

Următorul pas al examinării constă în evaluarea prin palpație a zonei de suspiciune pentru
orice semn de durere, căldură, edem sau tensiune musculară. Se recomandă palparea în întregime a
calului, pentru a evita omiterea unor modificări locale. Acest lucru este important deoarece
șchiopătura poate fi dezvoltată ca urmare a compensării calului de la o patologie mai puțin evidentă
în altă parte. Caii de curse, de exemplu, au adesea tulburări ale membrelor opuse celor care exprimă
clinic șchiopătura.
176
Calul este palpat sistematic și metodic peste tot. Fiecare membru este palpat în timp ce suportă
greutate și, de asemenea, în timp ce este ridicat de la sol, astfel încât tendoanele și ligamentele să fie
palpabile individual. Articulațiile genunchiului, chișița, tarsienele sunt ușor flexate și rotite pentru a
vedea dacă acest lucru provoacă durere sau orice contact interosos - cunoscut sub numele de crepitus.
7.3.1.7 Raza de acțiune

În timp ce membrul este ridicat de la sol, medicul veterinar va compara raza de acțiune ale
diverselor articulații cu cea a membrului opus. Mișcarea redusă poate apărea la un cal cu osteoartrită
avansată și îngroșarea fibroasă a capsulei articulare. O entorsă acută poate fi extrem de sensibilă chiar
și la mișcarea pasivă și blândă. Aceste teste trebuie să fie efectuate cu sensibilitate și prudență,
deoarece caii prezintă variații considerabile în toleranța lor la durere.
7.3.1.8 Examenul mersului în cerc

Unele tipuri de șchiopături sunt doar vizibile sau sunt mai evidente în mersul în cerc, (dureri
la ambele membre anterioare).
În mod ideal, calul ar trebui evaluat pe o suprafață dură și pe o suprafață moale, dacă
facilitățile sunt disponibile. Acest lucru se datorează faptului că unele tipuri de șchiopături vor apărea
mai mult pe o anumită suprafață. Tulburările la nivelul membrelor posterioare sunt adesea mai
evidente pe o suprafață tare, în timp ce unele leziuni ale țesuturilor moi tind să apară mai mult pe o
suprafață moale.
Temperamentul calului trebuie luat în considerare deoarece plimbarea unui cal aflat într-o
stare de excitație pe o suprafață tare alunecoasă nu este recomandabilă, deși această metodă îi permite
calului să se echilibreze în mod natural și să se miște mai liber, în cazurile care implică cai excitabili,
conducerea unui cal de către antrenor poate fi mai potrivită.
Calul trebuie plimbat și la trap într-un mod relaxat pe un cerc de 15-20 metri.
7.3.1.9 Examinarea la călărit

Uneori, șchiopătura va fi decelată doar în timpul călăriei. Un călăreț experimentat poate,
adesea, sesiza o ușoară rezistență înainte de a fi clinic exprimată. În aceste situații, medicul veterinar
va observa calul cu șa și va verifica, în același timp, ajustarea harnașamentelor. Schiopătura poate fi
accentuată în timpul călăriei din cauza:
• greutății călărețului
• efectuarea unor manevre mai avansate
• harnașamente prost ajustate
• călărie necorespunzătoare.
Pe lângă șchiopătura observabilă, există multe alte semne că animalul este în disconfort, fiind
include un răspuns lent la nivelul membrului decât în mod normal, retivitate, contracturi ale cozii,
reticență la galop etc.
7.3.1.10 Expresia facială și comportamentul

Nu toți caii cu dureri musculo-scheletice prezintă o șchiopătură evidentă. Când afecțiunea este
bilaterală, calul poate exprima doar un pas mai scurt, iar în cazul unei dureri din surse multiple, calul
poate manifesta un mers împiedicat.
Studiile recente au demonstrat că expresia facială și anumite comportamente pot constitui
indicatori fiabili și repetabili ai disconfortului experimentat de cal.
În studiul expresiilor faciale, a fost dezvoltată o etogramă pentru a ajuta proprietarii, călăreții
și antrenorii să recunoască semne de durere sau de suferință la cabaline.
Etograma este o colecție de expresii faciale care variază în funcţie de faptul că calul este
confortabil sau nu şi includ următoarele:
• urechi - înainte, înapoi sau lateral?
177
• ochii – deschiși, parțial închiși, închiși? Tensiune în jurul ochilor, o privire pierdută?
• nări – relaxate, evazate, încrețite?
• botul – relaxat sau tensionat?
• gura – închisă, deschiderea și închiderea repetitivă, deschisă constant, dantură
permanent vizibilă?
• limba – nu este vizibilă, vizibilă sau atârnată?
• poziția capului – normală, deasupra zăbelei, în spatele ei, înclinată într-o parte?
7.3.1.11 Teste suplimentare

Evaluarea calului pe o pantă
Unele tipuri de șchiopături și probleme neurologice sunt cel mai ușor de decelat și apreciat,
atunci când calul este plimbat pe o suprafață ridicată sau în pantă.
Examenul transrectal
Uneori se impune efectuarea unui examen transrectal, în cazul unei fracturi pelviane pentru a
palpa oasele pelvisului. Calul poate fi plimbat lent sau legănat ușor dintr-o parte în alta, pentru a
determina dacă există o fractură.
Auscultatie
Un stetoscop este uneori folosit pentru a asculta crepitus în timpul manipulărrii unui membru.
Dacă humerusul sau femurul este fracturat, este posibil să nu fie imediat evident pe măsură ce osul
este menținut în poziție de musculatura puternică adiacentă. Calul va manifesta șchiopătură severă
sau va evita sprijinul pe membrul afectat, astfel această tehnică poate facilita la diagnosticarea
promptă.
Test de echilibru
Dacă există suspiciunea unui diagnostic de compresiune medulară cervicală (sindrom
Wobbler), testul de echilibru este utilizat pentru a infirma/confirma prezența slăbiciunii membrelor
posterioare. Calul se ghidează să meargă înainte, iar veterinarul va ține coada pe partea laterală și va
crește treptat tracțiunea, astfel un cal cu sindromul wobbler este ușor tras într-o parte.
Inspecție dentară
Dacă există un disconfort bucal, calul va încerca, în mod constant, să evite un contact, acest
lucru poate conduce la tensiune și în cele din urmă durere în articulația temporomandibulară, gât și
zona lombară.Ca urmare se poate dezvolta șchiopătura.
Verificarea greutății călărețului
Studii recente demonstrează că greutatea călărețului poate afecta performanța unui cal, iar
șchiopătura temporară poate fi cauzată de un călăreț de o greutate crescută. Există mulți alți factori
care trebuie luați în considerare (de exemplu, vârsta, conformația și forma fizică a calului, șaua şi
echilibrul, înălţimea şi priceperea călăreţului), iar ca ghid pentru activitatea de călărie generală, se
recomandă ca greutatea corporală a călărețului să nu să fie mai mare de 15% din greutatea corporală
a calului. O cifră de 10–12% este optimă pentru caii de înaltă performanță.
7.3.1.12 Analize de laborator

Pot fi efectuate teste de sânge pentru a verifica starea generală de sănătate a calului sau în mod
specific pentru a verifica enzimele musculare pentru a vedea dacă a apărut vreo leziune musculară.
Afecțiuni precum miopatia mioglobinurică sau sindromul de rabdomioliză (azoturie) impun
necesitatea unui examen hematologic complet în diagnosticul diferențial. Alte teste de laborator sunt
uneori efectuate, inclusiv o biopsie musculară pentru a detecta patologii precum miopatia de
depozitare a polizaharidelor sau boala neuronului motor ecvin.
7.3.1.13 Blocuri nervoase

Blocurile nervoase sunt adesea folosite pentru a confirma un diagnostic sau pentru a localiza
afecțiunea atunci când sursa de șchiopătură nu este evidentă.
178
7.3.1.14 Diagnostic imagistic

Următoarele tehnici imagistice de diagnosticare pot fi utilizate pentru a oferi informații
suplimentare despre sursa șchiopăturii.
- Radiografie (raze X).
- Ultrasonografia.
- Scintigrafie (scanografia osoasa).
- Imagistica prin rezonanță magnetică (RMN).
- tomografie computerizată (CT)
- Termografie.
Alte investigații
Uneori, artroscopia este folosită ca instrument de diagnostic. Această procedură permite direct
inspecția suprafețelor de îmbinare.
Stabilirea unui diagnostic

În cele mai multe cazuri, se poate identifica cauza șchiopăturii și se poate pune un diagnostic,
urmat de un protocol terapeutic complet. Cu toate acestea, există posibilitatea unui diagnostic
incert/evaziv, în ciuda unui examen clinic amănunţit şi investigații ample. Calul poate avea mai multe
locuri de durere, ceea ce face interpretare blocurile nervoase să fie dificile și nu fiecare parte a
membrului poate fi desensibilizată de blocurile nervoase.
Leziunile pot fi prezente fără modificări radiografice și să nu fie vizibile sau șchiopătura poate fi de
grad prea scăzut și intermitentă pentru a fi identificată. Fără îndoială, caii experimentează „durere
radiantă”, dar înțelegerea noastră despre aceasta este limitată în prezent.
7.4. COORDONATE PRACTICE ÎN ULTRASONOGRAFIA LA CABALINE
Ultrasonografia oferă o vizualizare excelentă a multor structuri moi. Utilizarea sa este

standard de practică în evaluarea bolilor abdominale, toracice, leziunilor de tendon și ligamente și
managementul reproducerii.
Utilizări ale ultrasonografiei
• pentru a evalua gravitatea și amploarea leziunilor de tendon și ligamente
• pentru a evalua deteriorarea tendonului și ligamentului atunci când edem îngreunează palparea
tuturor structurilor
• pentru a monitoriza vindecarea leziunilor de tendon și ligamente
• pentru a detecta inflamația unei teci de tendon sau a capsulei articulare – de obicei există mai
mult lichidul sinovial decât în mod normal și teaca sau capsula pot apărea îngroșate
• pentru a detecta aderențe între tendoane sau în interiorul unei teci de tendon
• pentru evaluarea suprafețelor osoase, cartilajelor și capsulelor articulare
• pentru detectarea fragmentelor osoase și a fracturilor
• pentru detectarea corpurilor străine și a abceselor din țesuturi
• pentru a detecta zonele de fibroză musculară.
• monitorizarea ciclului reproductiv al iepelor în scop de reproducere
• identificarea tulburărilor de reproducere
• monitorizarea dezvoltării fetale
• investigarea bolilor cardiace
• evaluarea ochiului
• investigarea bolilor respiratorii în special la mânji
• imagistica abdomenului
179
Pregătirea pacientului
Pentru a obține imagini bune, trebuie să existe un contact excelent între sondă și pielea calului.
Murdăria, crustele, părul și aerul determină imagini de calitate slabă. Părul este tuns cu o lamă fină,
iar zona este apoi spălată cu un scrub antiseptic și clătită cu grijă cu apă. Cai cu pielea grasă și părul
aspru necesită o igienizare suplimentară. Se aplică apoi un gel de cuplare acustică pentru a facilita
contactul între sondă și piele
Pentru investigarea leziunilor de tendon și ligamente, este important ca calul să realizeze
sprijin pe membrul de interes în timpul examinării pentru a se obține imagini relevante. Pacienții
retivi sau agitați sunt sedați în interesul siguranței persoanei care efectuează examinarea,
echipamentul scump și calul însuși. În împrejurări ideale, calul va fi examinat într-o încăpere cu
iluminare slabă.
Procedura
Regiunea de interes este examinată amănunțit și sistematic. Un sistem standard a fost
dezvoltat pentru evaluarea membrului inferior dintre genunchi sau jaret și chișiță. Membrul anterior
este împărțit în șapte regiuni și fiecare dintre acestea este scanată în două planuri. Scanarea
transversală detectează orice modificare a dimensiunii secțiunii transversale, formei sau ecogenității
tendoanului si ligamentului, iar secțiunea longitudinală indică alinierea fibrilelor de tendon. În acest
fel, se poate observa amploarea și severitatea unei leziuni.
Se fac următoarele măsurători.
• Locul leziunii.
• Lungimea leziunii.
• Aria secțiunii transversale a tendonului sau a unei leziuni centrale din cadrul acestuia.
Tendonul lezat este de obicei mărit în secțiune transversală. Pe măsură ce vindecarea
progresează, diametrul întregului tendon și a oricăror leziuni discrete vizibile în interiorul
acestuia se reduc.
• Forma tendonului. Acest lucru poate fi modificat dacă leziunea este limitată la o parte a
ligamentului sau a tendonului.
• Orice modificări ale ecogenității care arată dacă țesutul este mai mult sau mai puțin dens.
Tendoanele și ligamentele, lezate recent, apar în general mai întunecate (mai puțin alb) decât
în mod normal din cauza rupturii fibrilelor ca urmare a inflamației și
hemoragiei în țesut. Pe măsură ce vindecarea progresează, țesutul își recapătă un aspect mai omogen.
Dacă se formează țesut cicatricial dens sau se depune os în țesut în timpul vindecării, va apărea în
cele din urmă mai alb decât era inițial pe imagine.
• Evaluarea alinierii fibrilelor de colagen în imagini longitudinale. Acestea sunt în mod normal
paralele și omogene ca aspect. În caz de traumatism, imaginea apare inițial mai întunecată
(hipoecogenă/anecogenă) și fibrele nu mai sunt paralele. Pe măsură ce procesul de vindecare
progresează, fibrele vor fi orientate aleator și în acest stadiu tendonul este predispus la re-
traumatism, țesutul cicatricial se remodelează și alinierea longitudinală se îmbunătățește.
Se impune examenul ultrasonografic și la membrul opus, deoarece, frecvemt, ambele prezintă
dovezi de uzură, chiar dacă traumatismul este evident clinic doar la un membru. Imaginile sunt
comparate între ele și cu cele de referință, fiind înregistrate și stocate pentru referințe și comparații
viitoare
Interpretarea imaginilor
Producerea de imagini de calitate necesită o tehnică bună, deoarece o tehnică slabă poate
conduce către un diagnostic fals.
Interpretarea necesită cunoștințe anatomice detaliate și experiență. Sunt diverse sisteme de
gradare a severității modificărilor observate pe imaginile ecografice și acestea pot fi de ajutor în
formularea un prognostic pentru recuperare.
180
Momentul examinării
Un tendon lezat nu trebuie examinat prin ultrasonografie până la cel puțin 72 de ore după
leziune. Acest lucru se datorează faptului că edemul inițial poate ascunde gradul de extensivitatea a
rupturii fibrelor sau indică leziunea să pară mai gravă decât este. De asemenea, enzimele distructive
eliberate pot provoca încă daune suplimentare la nivelul fibrei. De obicei, tendonul este reexaminat
1 lună post-traumatism și apoi la intervale regulate pentru a monitoriza vindecarea. Se recomandă
examenul ultrasonografic anterior modificării programului de exerciții. Dacă în orice etapă examenul
cu ultrasunete relevă semne de re-traumatism care nu sunt evidente din punct de vedere clinic regimul
de exerciții este redus.
Limitele ultrasonografiei
Când un tendon este afectat din nou, poate fi foarte dificil de determinat la prima examinare
care dintre modificările de aspect se datorează leziunii iniţiale şi care se datorează leziunii recente.
Vindecarea ligamentului suspensor poate fi dificil de evaluat prin examinarea cu ultrasunete
deoarece acest ligament conține cantități variabile de țesut muscular care arată mai întunecat la
ecografie și poate fi confundat cu o leziune.
Se poate evalua ecografic doar suprafața oaselor, deoarece ultrasunetele se reflectă și nu
pătrund mai profund.
Evaluarea ultrasonografică a abdomenului

Evaluarea sonografică abdominală este o metodă de diagnostic complementară în în
diagnosticul patologiilor abdominale. Atunci când este aplicată transcutanat, sonografia permite
evaluarea noninvazivă a organelor abdominale și a viscerelor gastro-intestinale, care de altfel ar fi
greu de examinat direct. Evaluarea sonografică poate fi folosită pentru a localiza leziunea și a ajuta
examinatorul în a alege între tratamentul medicamentos sau cel chirurgical. De asemenea, aceasta
poate fi folosită pentru a monitoriza răspunsul la tratament, dar și în stabilirea unui prognostic.
Modificările sonografice sunt cel mai bine interpretate atunci când sunt integrate în contextul
examinării fizice ale animalului (Figura 7.16).
Pregătirea pacientului
Evaluările sonografice sunt de obicei bine tolerate de către pacienți și sunt cel mai eficient
efectuate atunci când calul stă în poziție patrupodală. Evaluarea calului adult culcat este o provocare,
deoarece gazul intraluminal se va ridica până la porțiunile dorsale ale abdomenului, reducând sau
chiar obstruând vizibilitatea conținutul abdominal. În afară de situațiile în care calul are părul foarte
scurt, imaginile cele mai bune se obțin prin tunderea părului animalului. Pielea trebuie degresată cu
alcool sanitar, deoarece pot exista mici particule de grăsime la nivelul pielii care pot genera artefacte.
Ultima etapă fiind reprezentată de aplicarea unui strat generos de gel ecografic.
Este de preferat ca examenul ecografic să fie efectuat într-o cameră liniștită, în care să existe
posibilitatea limitării surselor de lumină artificială și naturală.
Selecția transductorului
Selecția sondei poate varia în funcție de structura ce necesită a fi examinată, și în funcție de
metoda de ecografie aplicată, dacă aceasta va fi performată transcutanat sau transrectal. Evaluarea
transrectală poate fi realizată cu o sondă lineară sau una microconvexă. Evaluarea transcutanată
completă a calului adult necesită frecvențe ale sondei situate între 2,5 și 3,5 MHz pentru vizualizarea
structurile din adâncime. Utilizarea unei sonde de 5,0-13,5 MHz va permite o rezoluție mai bună a
imaginii a structurilor abdominale superficiale și este critică, din punct de vedere al evaluării grosimii
peretelui intestinal și al anormalităților de stratificare a acestuia.
181
Procedura
Evaluarea rapidă a abdomenului ecvin poate fi indicată în cazurile de durere abdominală
severă, așadar un protocol pentru localizarea rapidă sonografică abdominală se poate institui.
Abdomenul este evaluat în mai multe puncte, incluzând abdomenul ventral, fereastra gastrică,
fereastra splenorenală, treimea mijlocie stângă a abdomenului, fereastra duodenală și fereastra
toracică. Abdomenul este evaluat pentru evidențierea prezenței de fluid peritoneal liber, identificarea
rinichiului stâng, distensia intestinului subțire, motilitatea, și conținutul intestinului gros. Așadar,
folosind această metodă, valorile predictive în ceea ce privește iminența tratamentului chirurgical se
situează între 81 și 89%. (Figura 7.17, Figura 7.18, Figura 7.19).
Figura 7.16 - Evaluarea ultrasonografică Figura 7.1 - Evaluare ultrasonografică

a părții ventrale a abdomenului (original) a abdomenului acut (original)
Figura 7.18 - Gastrită (original) Figura 7.19 - Ileus intestinal (original)
7.5. SONDAJUL NAZO-GASTRIC
Sondajul nazogastrică (NG) poate fi utilizat pentru a administra lichide și medicamente, ca

metodă de remediere în cazul unei obstrucții esofagiene, fiind imperios indicată în diagnosticul și
tratamentul colicilor.
Indiferent de utilizarea sondajului nazo-gastric, materialele sunt aceleași reprezentate de tub
nazo-gastric de dimensiuni adecvate, o găleată umplută cu o cantitate premăsurată de apă caldă și o
seringă dozată de 400 ml sau o pompă standard.
Se recomandă contenția adecvată a calului sau o sedare ușoară, lubrefierea tubului cu apa sau
gel pentru a facilita pătrunderea.
Tehnica prevede poziționarea medicului veterinar în partea stângă a pacientului, plasarea
mâinii drepte pe nasul calului și, folosind degetul mare, se mută cartilajul alar, dorsal.
182
Folosind mâna stângă se orientează tubul nazo-gastric ventral și medial în pasajul nazal, în
mod prudent pentru a evita meatul mijlociu și cel lateral, fiind avansat ferm, dar nu forțat. Dacă se
resimte rezistență, se retrage parțial tubul, se repoziționează și se încearcă avansarea acestuia sau se
scoate complet tubul și se încearcă cealaltă nară.
Se consideră că suflarea în tub sau lovirea ușoară a epiglotei declanșează reflexul de deglutiție
la pacienţii rezistenţi. Utilizarea contactului gură-tub pentru facilitarea plasării trebuie efectuată după
evaluarea riscului de contaminare, fie de la alt personal care a încercat sau de la pacient.
Odată ce se apreciază că tubul se află în esofag, plasarea trebuie verificată înainte de a fi
administrate medicamente sau lichide. Un tub nazo-gastric plasat corect poate fi vizualizat sau palpat
în esofag pe partea stângă a gâtului. Suflarea în tub din acest moment poate facilita avansarea acestuia
prin cardia și în stomac. Aspirația la capătul tubului ar trebui să producă presiune negativă în timp ce
încă se află în esofag, respirațiile nu trebuie simțite la celălalt capăt al tubului, iar conținutul gastric
sau gazul poate fi mirosit de la capătul tubului după intrarea în stomac. După ce plasarea este
confirmată, stomacul trebuie verificat pentru reflux, care poate apărea spontan sau poate necesita
lavaj. Calul normal poate avea 1–2 l de reflux gastric prezent în stomac. Dacă nu se identifică reflux,
atunci pot fi administrate medicamente și lichide. Dacă refluxul este prezent, acesta trebuie corectat
prin crearea unui sifon cu tubul și folosind cantități măsurate de apă. Utilizați seringa dozatoare sau
pompa pentru a crea un sifon prin pomparea a 1-2 l de apă prin tub. Tubul nazo-gastric poate fi
introdus într-o găleată și apa cu reflux va curge înapoi până se elimină sifonul. Procesul trebuie repetat
până când apa curge limpede și se constată absența refluxului. Îndepărtarea tubului nazo-gastric se
realizează printr-o singură mișcare fluidă (Figura 7.20, Figura 7.21, Figura 7.22).
Complicații
Cea mai frecventă complicație este epistaxisul datorat abraziunii mucoasei nazale sau a
etmoizilor. Deși acest lucru ar trebui monitorizat, de obicei este puțin îngrijorător. Dacă acest lucru
se întâmplă în timpul sondajului, retrageți și clătiți tubul și încercați din nou folosind cealaltă nară.
Figura 7.20 - Intubarea nazo-gastrică Figura 7.21 - Intubarea nazo-gastrică

Există posbilitatea producerii de microtrauma la nivelul mucoasei narinelor și aesofagului,

care poate fi redusă la minimum prin utilizarea lubrifianților și a unei tehnici blânde. Dacă se
suspectează eroziunea sau leziunea esofagiană, tubul ar trebui să fie îndepărtat și zona examinată
endoscopic.
Pneumonie prin aspirație dintr-un tub nazo-gastric plasat în trahee poate fi o complicație
fatală, mai ales când sunt volume mari de lichide sau administrare de ulei. Aceasta este o complicație
complet evitabilă, atât timp cât se verifică plasarea corectă tubului nazo-gastric.
183
Figura 7.22 - Montarea și menținerea

sondei nazogastrice (original)
1. Devereaux S., 2019, The veterinary care of the horse, J. A. Allen, Whiltshire
2. Collatos, C. (1997). Blood and blood component therapy. In: Current Therapy in Equine
Medicine, vol. 4, (ed. N.E. Robinson), 290–292. Philadelphia: W. B. Saunders.
3. Divers, T.J. Adult, I.C.U. (2003). Clinical Techniques in Equine Practice, vol. 2, ed. J.A.
Orsini and T.J. Divers, 141–143. Philadelphia: W. B. Saunders
4. Orsini, J.A. and Divers, T.J. (2003). Manual of Equine Emergencies, 2e. Philadelphia: W.
B. Saunders.
5. Pasquini, C., Pasquini, S., and Woods, P.(2007). Guide to Equine Clinics, 3e. Pilot Point,
TX: SUDZ Publishing
6. Rantanen, N.W. and McKinnon, A.O. (1998). Equine Diagnostic Ultrasonography.
Baltimore: Williams & Wilkins
7. DeNotta S., Mallicote M., Miller S., Reeder D., (2023). AAEVT’s Equine Manual for
Veterinary Technicians, Editura Wiley Blackwell
Notă
Figurile incluse în capitolul 7 sunt originale și aparțin Disciplinei de Clinică Medicală.
184
Capitolul 8
EXAMENUL CLINIC AL IEPELOR PENTRU REPRODUCŢIE
Alexandru Ilie Diaconescu
8.1 Fişa ginecologică şi foaia de observaţie ginecologică
Pentru efectuarea unui examen clinic corect şi complet, primul pas este reprezentat de
obţinerea unei anamneze corecte. Informaţiile vor fi colectate direct de la proprietar sau de la
îngrijitorul animalului. Toate întrebările medicului vor fi puse pe înţelesul acestora şi vor viza
completarea cunoştintelor legate de animalul respectiv. O fişă ginecologică bine structurată, trebuie
să conţină atât datele de identificare ale animalului şi ale proprietarului, cât şi antecedentele
respectivului pacient.
Un exemplu de fişa ginecologică este următorul, completat cu un model de foaie de observaţie
ginecologică. Fişa ginecologică (figura 8.1) se completează la prezentarea iepei, iar foaia de
observație (figura 8.2) se va completa zilnic, de fiecare dată când iapa respectivă este reexaminată.
Figura 8.1 - Fişa ginecologică folosită la Clinica de Reproducție și Patologia reproducției,

Facultatea de Medicină Veterinară Bucureşti
185
Figura 8.2 - Modelul foii de observaţie ginecologică pentru iapă
Foaia de observaţie ginecologică a fost concepută având ca model o foaie de observaţie

realizată de Götze în 1949. Este adaptată pentru a putea fi folosită în examinarea ginecologică a
iepelor, fiind extrem de utilă în monitorizarea fenomenelor de la nivel vaginal, uterin şi ovarian
desfăşurate pe parcursul ciclului estral.
Succesiunea rubricilor acestei foi de observaţie urmăreşte desfăşurarea normală a unui
examen ginecologic. Prima secţiune a foii cuprinde datele de identificare ale iepei. În continuare,
datele obţinute în urma examenului vaginal manual (EVM) şi a celui cu speculumul vaginal (ESV)
sunt redactate la secţiunea examen vaginal.
Se apreciază şi notează următoarele caracteristici: aspectul mucoasei, starea de umiditate
locală, cantitatea şi caracteristicile secreţiilor observate, aspectul florii involte şi gradul de deschidere
a canalului cervical (tabelul 8.1).
Următoarea etapă a examenului ginecologic, examenul transrectal îşi regăseşte prezentarea
datelor obţinute într-o secţiune specială a foii. Se vor consemna observaţiile realizate la nivel uterin
(dimensiune, simetrie, consistenţă şi contractilitate), ovarian (dimensiune, prezenţa formaţiunilor la
suprafaţă).
Datele obţinute în urma examenului transrectal se corelează cu cele înregistrate la examinarea
ultrasonografică. Astfel, ovarele şi formaţiunile de pe suprafaţa lor se pot măsura, aprecia şi clasifica
(tabelul 8.2). Foliculii ovarieni se pot caracteriza din mai multe puncte de vedere: consistenţă,
grosimea peretelui şi dimensiuni (tabelul 8.3).
Pentru redarea exactă a caracteristicilor formaţiunilor de la nivel ovarian şi pentru urmărirea
evoluţiei lor la nivelul suprafeţei ovariene, se recurge la reprezentarea grafică.
În interiorul a două cercuri egale, ce reprezintă schematic cele doua ovare, se pot schiţa în
momentul fiecărei examinări principalele formaţiuni de pe suprafaţa ovarului.
Toate foile de observaţie sunt datate şi prezintă în partea inferioară o secţiune unde se poate
înregistra data la care s-a realizat o eventuală însămânţare artificială (sau monta naturală) şi
identificarea armăsarului folosit. În acest sens detectarea estrului prin testul de acceptare a masculului
se notează în această secţiune a foii de observaţie (tabelul 8.4).
186
Tabel 8.1 - Inspecţia vaginală – clasificarea observaţiilor
Umiditatea mucoasei Gradul de deschidere a

Aspectul Aspectul florii
(I-V) porţiunii cervicale
mucoasei involte
Aspectul secreţiilor vaginale (0-5)
A-palidă I- uscată, lipiciosă C-con 0-închis

II- umiditate redusă 1-un pai
B-roz palidă III-umiditate moderată R-rozetă 2-un creion
IV-umiditate crescută 3-un deget
C-hiperemică V- secreţii patologice D-destins 4-doua degete
5-trei degete
D-culoare M-mucus L-larg
patologică S-sânge deschis
P-puroi
Tabel 8.2 - Examen transrectal (palpare şi ultrasonografie) - clasificarea observaţiilor
Tabel 8.3 - Foliculii ovarieni - clasificare
Mărimea foliculului, grosimea peretelui, consistenţa foliculară, gradul de fluctuaţie

F2-3 cca 20 mm, rigid, perete îngroşat, dens
F3 cca 30 mm, rigid, perete îngroşat, sub tensiune
F3-4 cca 40 mm, scade rigiditatea , uşoară subţiere a peretelui, fluctuaţie uşoară (folicul matur)
F4 cca 40 mm, rigiditate scăzută, perete subţiat, fluctuent
F5 ovulaţia este iminentă sau în desfăşurare
187
Tabel 8.4 - Intensitatea manifestărilor comportamentale estrale,

corelată cu gradul de acceptare a masculului
- NU ACCEPTĂ MASCULUL
+/- ACCEPTARE ÎNDOIELNICĂ
+ ACCEPTARE SLABĂ
++ O BUNĂ ACCEPTARE
+++ O FOARTE BUNĂ ACCEPTARE
8.2 Examenul vulvei şi al regiunii vulvare
Examenul clinic al aparatului genital, trebuie să înceapă cu examinarea regiunii perineo-

vulvare. Se vor urmări toate aspectele apărute în zona genitală şi în cea perineală.
Se va observa existenţa sau absenţa secrețiilor vaginale, conformaţia vulvei şi topografia
acesteia. Vulva este o fantă verticală, orice tendinţă la orizontalizare trebuie remarcată şi încadrată în
contextul clinic (figura 8.3).
Figura 8.3 - Reprezentare schematică a Figura 8.4 - Modificări la nivel cervical în

conformaţiei vulvare timpul ciclului estral (1- aspect în diestru, la 10
normale şi modificată (după Gary England, zile postovulaţie; 2- estru timpuriu, cervix
2005) edemaţiat, întredeschis; 3- sfârşitul estrului,
cervix edemaţiat şi relaxat; 4- aspectul
cervixului în gestaţie, închis)
Se va urmări modul de afrontare a labiilor. Culoarea mucoasei vulvare este un alt indiciu
asupra stării de sănătate (în mod normal, pielea labiilor vulvare este pigmentată la aceasta specie).
Depigmentarea este un semn caracteristic în durină.
Următorul pas în examinarea clinică este reprezentat de vaginoscopie. Aceasta se efectuează
cu ajutorul speculumului vaginal şi al unei surse de lumină.
La examenul vaginoscopic, pot fi decelate diverse aspecte patologice, inclusiv
pneumovaginul, urovaginul, hiperemia locală, vaginitele, cervicitele, aderenţele, cicatricile, himenul
persistent, diverse exsudate sau chiar vene varicoase.
La nivel cervical, se vor aprecia modificările apărute pe parcursul ciclului ovarian, în gestaţie,
precum şi orice aspect patologic (figura 8.4).
8.3 Examenul transrectal
Acest examen trebuie să fie realizat cu multă grijă şi blândeţe şi numai în anumite condiţii.
Iapa va fi contenţionată corect ca pentru montă, eventual într-un travaliu. Mâna obstetricianului va fi
protejată cu o mănuşă şi va fi bine lubrifiată pentru a se evita leziunile mucoasei, care pot fi mai mult
sau mai puţin profunde.
188
Examenul trebuie sa fie complet şi sistematic. Acest examen este realizat începând de la
nivelul cervixului şi se continuă cu examinarea corpului uterin, a coarnelor uterine, a salpinxului şi
ovarelor (figura 8.5).
Figura 8.5 - Aspect frontal şi lateral al ovarelor şi coarnelor uterine în raport

cu topografia rectului la iapă (după Blanchard T.L., 2003)
Dimensiunile şi consistenţa cervixului variază în limite largi, în funcţie de influenţele
hormonale de la acest nivel (alungit, ferm, tubular în gestaţie sau diestru, scurt şi cu o consistenţă
redusă în estru sau anestru). La iepele negestante, cervixul este localizat în cavitatea pelvină. Este
greu de palpat în estru şi pospartum, atunci când este dilatat. In situaţia în care există conţinut uterin
(gestaţie, acumulări patologice la nivel uterin), cervixul este tracţionat în cavitatea abdominală.
Următorul segment analizat este reprezentat de corpul uterin şi apoi de coarnele uterine. La
acest nivel în primul rând se verifică posibila existenţă a unei gestaţii. Tonusul corpului uterin şi cel
al coarnelor uterine este de obicei acelaşi. Trebuie cercetat conţinutul uterin (gestaţie, lichid) şi
consistenţa uterină; pot apărea modificări cum ar fi lărgirea unghiului dintre corn şi corpul uterin,
atrofii, conţinut lichid, chisturi endometriale (apar frecvent, dar nu se pot identifica palpator, ci numai
ecografic).
Se vor aprecia : mărimea şi tonusul coarnelor uterine, care se corelează cu cele ale corpului
uterin şi ale cervixului. În timpul estrului este mai moale, cu un tonus mai slab, în timpul diestrului
tonusul creşte, iar în anestru coarnele sunt subţiri, dificil de palpat.
Următorul pas este reprezentat de palparea transrectală a ovarelor. Se evalueză dimensiunile
(tot timpul corelate cu sezonul în care ne aflăm), activitatea ovariană, formaţiunile de la suprafaţa
ovarului, consistenţa ovarului.
Este important să se noteze dimensiunile, consistenţa foliculilor şi locul lor pe suprafaţa
ovarului: polul anterior sau cel posterior, pentru a putea ulterior să se facă aprecieri cu privire la
evoluţia acestora.
În urma ovulaţiei, se va palpa o depresiune pe suprafaţa ovarului, apoi corpul hemoragic.
Imediat după ovulaţie, iapa poate prezenta sensibilitate la palpare. La 2 - 3 zile de la ovulaţie,
corpul hemoragic se diferenţiază greu de un folicul şi atunci pentru precizie se va apela la un examen
clinic complet, observând atât aspectul cervixului cât şi comportamentul iepei. Datorită retracţiei în
stroma ovariană corpul galben matur (>5 zile) nu poate fi palpat.
8.4 Examenul ecografic (ultrasonografic)
Diagnosticul ecografic reprezintă o metodă neinvazivă şi nedureroasă de vizualizare a

diferitelor structuri ale organismului. O componentă importantă a examenului ginecologic la cabaline
este reprezentată de examenul ultrasonografic. Examenul ecografic al aparatului genital la iapă se
efectuează pe cale transrectală. Sonda transductor se introduce într-o mănuşă obstetricală; între
sondă şi mănuşă se aplică gel ecografic pentru a evita reflexiile şi reverberaţiile.
189
Contenţia iepei se execută ca şi pentru un examen transrectal obişnuit. După vidarea ampulei
rectale de materii fecale se efectuează un ETR cu scopul de a repera diferitele segmente ale aparatului
genital. Sonda se introduce endorectal sub protecţia mâinii cu partea activă orientată ventral. Sonda
trebuie să execute o presiune moderată pe peretele rectal, pentru a evita interpunerea de gaze.
Datorită topografiei aparatului genital la iapă, secţiunile obişnuite la nivelul corpului şi colului
uterin vor fi longitudinale , iar la nivelul coarnelor transversale.
Întâi se vor examina cervixul şi corpul uterin , apoi se vor examina coarnele uterine şi ovarele.
Se pot astfel decela aspecte fiziologice şi patologice ale aparatului genital femel, se poate evalua
gestaţia şi se pot examina fătul şi anexele fetale.
Vezica urinară este primul organ vizibil la examenul ecografic transrectal. Ecourile date de
numeroasele particule în suspensie din urina iepei vor da aspectul de “furtună de zăpadă”.
Corpul uterin este vizualizat întotdeauna în secţiune longitudinală, cranio-dorsal faţă de vezica
urinară. Apare ca o formaţiune de ecogenitate variabilă, în funcţie de faza ciclului sexual. Uneori, în
estru, se poate decela cavitatea uterină, datorită acumulării de mucus la acest nivel, ca o bandă fină
anecogenă.
Aspectul cornului uterin în secţiune transversal, diferă în funcţie de faza ciclului sexual. În
faza luteală, aspectul este omogen, de ecogenitate medie spre crescută. Seroasa apare ca o linie fină
hiperecogenă. În timpul fazei foliculare datorită congestiei şi edemului secţiunea prin cornul uterin
capătă aspectul caracteristic de „roată de căruţă” sau „ felie de portocală”.
Prin intermediul examenului ecografic se poate stabili diagnosticul în mai multe afecţiuni
uterine (endometrită cronică, piometru, chisturi endometriale).
Ovarele se evidenţiază uşor ecografic, fie urmărind cornul uterin până la vârf, fie direcţionând
sonda spre regiunea sublombară, înapoia rinichilor. Ovarul poate fi recunoscut după aspectul
reniform, precum şi datorită prezenţei formaţiunilor fiziologice (foliculi, corpi galbeni) sau patologice
din structura sa.
Imaginea ecografică a foliculului ovarian este aceea de veziculă cu lichid: contur regulat,
conţinut transsonic, cu fenomen de întărire posterioară evident. Foliculii pot fi reperaţi ecografic,
începând cu un diametru de 5 mm dacă se utilizează o sondă de 5 MHz sau de 8 – 10 mm dacă se
utilizează sonda de 3,5 MHz.
Cu aproximativ 7 zile înaintea momentului ovulaţiei, foliculul care a fost recrutat are un
diametru de 25 mm, urmând să crească în medie cu 2 – 2,5 mm/zi, pentru a atinge un diametru de 40
– 45 mm cu 24 de ore înainte de ovulaţie (figura 8.6).
În cazul unei ovulaţii duble, diametrul celor 2 foliculi este mai mic, între 35 – 40 mm.
O alta formaţiune ce poate fi decelată la nivelul ovarului este corpul galben. Acesta poate fi
recunoscut uşor datorită formei caracteristice triunghiulare sau uneori pătrate şi ecostructurii de tip
hipoecogen – tisular (figura 8.7).
Figura 8.6 - Imagine ecografică surprinsă Figura 8.7 - Imagine ecografică: Corp galben
înaintea ovulaţiei-folicul preovulator (original) (original)
190
În general, parenchimul ovarian ce înconjoară corpul galben conţine numeroşi foliculi în

diferite faze de dezvoltare. Corpul galben devine vizibil încă din timpul perioadei de formare
(metestru) şi poate fi decelat uneori până aproape de momentul ovulaţiei următoare.
În cadrul examinării ecografice pot fi puse în evidenţă şi tumorile ovariene. Cele mai frecvente
tipuri histologice sunt tumorile granuloasei şi cistadenoamele. Ca aspect ecografic, ambele tipuri se
caracterizeazăprintr-o structură multiloculară şi polichistică, deşi, uneori, apar şi tumori compacte.
De reţinut că nu există o corelaţie între aspectul ecografic al formaţiunii tumorale şi structura sa
histologică. Diagnosticul precoce al gestaţiei rămâne, fără îndoială, principala indicaţie a examenului
ecografic al aparatului genital la iapă.
Folosind o sondă de 5 MHz, un clinician experimentat poate detecta vezicula embrionară între
zilele 10 – 14 ale gestaţiei (ziua 0 = ziua ultimei monte sau I.A.). În practică se preferă efectuarea
diagnosticului de gestaţie între zilele 14 – 18, pentru a evita falsele diagnostice negative, dar şi pentru
a nu rata căldurile, în cazul în care femela este într-adevăr negestantă.
La 15 zile, vezicula embrionară se prezintă ca o formaţiune anecogenă, rotundă, cu fenomen
de întărire posterioară, situată central în lumenul uterin.
Figura 8.8 - Imagine ecografică, Figura 8.9- Imagine ecografică,

gestaţie 30 de zile (original) gestaţie 60 de zile (original)
Embrionul devine vizibil pe “planşeul” veziculei embrionare începând cu ziua 21 – 23 de

gestaţie (figura 8.8). Până către ziua a 40-a, embrionul efectuează o “ascensiune” în interiorul
veziculei, ascensiune datorată pe de o parte resorbţiei sacului vitelin, iar pe de altă parte dezvoltării
cavităţii alantoidiene.
La 2 luni de gestaţie, fetusul are un LCP (lungime craniu – pelvis) de aproximativ 40 mm
(figura 8.9). Vezicula embrionară atinge un diametru de peste 6 cm, astfel încât nu mai poate fi
vizualizată în totalitate pe ecranul ecografului. După ziua 60 de gestaţie, o profunzime de 10 cm
devine insuficientă pentru vizualizarea în totalitate a membranelor fetale.
Gestaţia gemelară (figura 8.10 și figura 8.11) este o indicaţie importantă a ecografiei
aparatului genital la iapă. Detectarea gemenilor în timpul fazei demobilitate şi în ziua fixării este
importantă, deoarece cresc şansele de a elimina manual una dintre veziculele embrionare
“squeezing”. Gemenii sunt mai uşor de detectat în timpul fazei de mobilitate. Cu cât diametrul şi
respectiv vârsta veziculei embrionare sunt mai mici(până la 14-15 zile), cu atât sunt mai multe sanse
de a detecta veziculele embrionare la nivelul corpului uterin.
191
Figura 8.10 - Imagine ecografică, Figura 8.11 - Imagine ecografică,

gestaţie gemelară (original) gestaţie gemelară 60 de zile (original)
Este necesară o căutare sistematică pentru a putea examina tot lumenul cavităţii uterine. Când
veziculele embrionare sunt foarte apropiate, ele se identifică foarte uşor prin aspectul dublu lobat. La
11-16 zile sunt mai greu de deosebit pereţii din zona de alăturare a celor doua vezicule. Peretele este
în acest stadiu subţire, fiind format din două straturi de celule (ectoderm şi endoderm), fără să existe
şi mezoderm (Ginther O.J.,2001).
După fixare embrionii sunt mai mari, iar pereţii de alăturare dintre veziculele embrionare
gemene tind să fie puţin vizibili în zilele 17-18. În intervalul 18-20 de zile pereţii devin mai vizibili
datorită invaziei şi dezvoltării mezodermului în peretele veziculei embrionare. În această fază pereţii
de alăturare se pot confunda cu diviziunea între vezicula vitelină şi sacul alantoidian al embrionului
unic.
Butonul embrionar al gemenilor este posibil să fie observat abia după 25-26 de zile. Butonul
embrionar al embrionilor unici se identifică începând cu ziua 21, probabil datorită faptului că
imaginea este mai simplă. Aspectul ecografic al veziculelor embrionare gemene în acest stadiu este
adesea confuză. Este nevoie de mai multe planuri pentru a putea localiza ambii embrioni.
Regresia uneia dintre veziculele se caracterizează prin diminuarea treptată a dimensiunii
acesteia. Uneori vezicula embrionară în regresie este parţial înconjurată de vezicula mai mare.
Dupa 40 de zile de gestaţie la iepele la care gemenii sunt fixaţi unilateral şi sunt bine dezvoltaţi
fiecare fetus şi veziculă sunt echivalenţi ca dimensiune şi aspect, cu pereţii de alăturare distincţi.
1. Badea Ruxandra, Bîrțoiu I.A., Diaconescu A., Vițălaru A. (2008) - Study of the mare’s genital
tract – clinical changes between administration of hCG and ovulation. Lucrări Științifice-
Universitatea de Științe Agricole a Banatului Timișoara, Medicină Veterinară, 41, 510-513.
2. Bîrţoiu A., Badea Ruxandra (2008) - Particularităţi ale reproducţiei la iapă, Ed.Printech.
3. Bogdan L.M., Groza I.Șt. (2009) – Obstetrică veterinară, Ed. Academicpres.
4. Constantin N. (coord.), Bîrţoiu A., Codreanu M., Cornilă N., Cotor G., Diaconescu A., Seiciu
Fl., Şonea A. (2003) – Tratat de medicină veterinară – vol. III, Ed. Tehnică, Bucureşti.
5. Diaconescu A., Bîrțoiu A. (2019) – Basics of physiology of reproduction in domestic
mammals, Ed. Curtea Veche, București.
6. Noakes D.E., Parkinson T.J., England G. (2009) – Veterinary Reproduction and Obstetrics,
Ed. Saunders Elsevier.
Notă
Toate figurile originale incluse în capitolul 8 aparțin domnului Conf.univ. dr. Alexandru Diaconescu.
192
Capitolul 9
PROPEDEUTICĂ ECVINE
Iuliana Ionașcu, Alexandra Elena Peteoacă
9.1 Contentia ecvinelor
Capăstrul și lonja (lesa)
Cea mai simplă formă de manipulare și contenție a cailor se realizează prin utilizarea căpăstrului
cu/fără lonjă atașată.
Aplicarea căpăstrului
Înainte de a vă apropia de cal, este important să deschideți catarama căpăstrului (figura 9.1,
figura 9.2), deoarece mișcările și zgomotele bruște ar putea speria animalul. Apoi, vă apropiați de cal,
lăsându-l să vă miroasă și făcându-l conștient de prezența dumneavoastră.
Când plasați căpăstrul, asigurați-vă că acesta este închis pe partea stângă a calului și că vă
apropiați de animal tot pe partea stângă, ținând căpăstrul în mâna stângă (figura 9.3).
Atingeți ușor gâtul calului cu mâna dreaptă (figura 9.4). Dacă animalul își mișcă narinele,
coada sau își arată dinții, ar trebui să continuați cu prudență.
Este recomandat să interacționați suplimentar cu calul prin mângâieri ușoare, pentru a-i
permite să se obișnuiască cu prezența dumneavoastră.
Pentru a plasa căpăstrul, folosiți ambele mâini pentru a-l introduce treptat pe botul animalului
(figura 9.5). Apoi, mutați căpăstrul înapoi, peste urechile calului (figura 9.6). Odată plasat căpăstrul
pe capul animalului, (figura 9.7) se va închide catarama pe partea stângă a acestuia (figura 9.8).
Asigurați-vă că atât cataramele cât și curelele sunt ajustate astfel încât căpăstrul să fie potrivit
pentru talia calului (nu ar trebui să fie posibil să alunece peste urechi, dar nici prea strâns pe cap
(figura 9.10), ar trebui să puteți introduce două degete între curele și pielea animalului.
Figura 9.1 – Deschidere Figura 9.2 - Deschidere Figura 9.3 – Abordare cal
cataramă (original) cataramă (original) (original)
Figura 9.4 – Apropiere pe Figura 9.5 – Căpăstru peste Figura 9.6 – Căpăstru peste
stânga (original) bot (original) urechi (original)
193
Figura 9.7 – Cataramă Figura 9.8 – Închidere Figura 9.9 – Căpăstru corect
deschisă (original) catarmă (original) poziționat (original)
Figura 9.10 – Ajustare corectă Figura 9.11 – Aplicare lesă Figura 9.12 – Contenție lonjă
(original) (original) (original)
Pentru a utiliza căpăstrul pentru plimbări sau pentru legarea animalului la distanță, atașați lesa
de inelul metalic aflat sub bărbia animalului (figura 9.11, figura 9.12).
Conducerea calului sau plimbarea acestuia se face prin poziționarea dumneavoastră pe partea
stângă a animalului, la nivelul membrelor anterioare sau la nivelul gâtului (figura 9.13).
Lesa va fi ținută cu mâna dreaptă la 10-15 cm sub căpăstru, restul lesei fiind ținută larg în
mâna stângă (figura 9.14). Nu se va răsuci lesa pe mână pentru a preveni leziunile produse prin frecare
sau ștrangulare. Se recomandă folosirea mânușilor de piele sau material textil rezistent, la
manipularea calului și a harnașamentului.
Animalul va fi plimbat la pas sau la trap, fiind urmărit de către examinator de pe partea
dreaptă, din față și din spate (figura 9.16, figura 9.17, figura 9.18). Pentru a întoarce animalul, în
plimbarea la pas, se realizează mișcarea într-un semicerc suficient de larg (figura 9.15).
Figura 9.13 – Poziționare Figura 9.14 – Conducere cal Figura 9.15 – Întoarcere cal
corectă (original) (original) (original)
Este important de menționat că legarea temporară a calului cu o lonjă sau o lesă, să nu se facă
direct la un inel metalic sau la gard, ci la o buclă din material textil cu rezistență scăzută.
Acest lucru este recomandat atât pentru a evita rănirea calului cât și distrugerea boxei sau a
gardului în cazul în care acesta se sperie și trage puternic de lonjă sau lesă (figura 9.19, figura 9.20,
figura 9.21).
194
Figura 9.16 – Inspecție din Figura 9.17 – Inspecție lateral Figura 9.18 – Inspecție din
față (original) (original) spate (original)
Figura 9.19 – Ansă sfoară inel Figura 9.20 –Ansă sfoară Figura 9.21 – Legarea cu
(original) inel (original) lonja (original)
Atunci când dorim să legăm animalul de o bară metalică sau de lemn, alegeți un nod care să
fie ușor de desfăcut. Acest lucru va permite o eliberare rapidă a calului în caz de urgență. Alegeți un
nod care să fie sigur, dar ușor de desfăcut, pentru siguranța calului și pentru a vă permite să acționați
rapid în caz de nevoie.
Noduri cu desprindere rapidă
Nod cu prindere la un inel

1. Se îndoaie lonja la capăt sub formă de buclă și se trece prin inel. Bucla astfel formată se va răsuci
de câteva ori (figura 9.22).
2. O nouă buclă se va crea din capătul care va fi atașat la căpăstru și va fi trecută prin buclele create
anterior prin răsucire, la capătul scurt al lonjei (figura 9.23).
3. O altă buclă va fi formată la capătul lung al lonjei și va fi trecută prin bucla creată anterior. Pentru
desfacerea nodului se va tracționa de acest capăt liber al lonjei (figura 9.24, figura 9.25, figura 9.26).
Figura 9.22 – Figura 9.23 – Figura 9.24 – Figura 9.25 – Figura 9.26 –
Pas 1 (original) Pas 2 (original) Pas 3 (original) Pas 3 (original) Pas 3 (original)
195
Nodul cu desprindere rapidă

Se folosește pentru legarea calului de o bară orizontală.
1.Capătul scurt al lonjei se așează pe bar în timp de capătul lung este legat la căpăstru (figura 9.27).
2.Căpătul scurt al lonjei este trecut pe sub partea lungă a acesteia formându-se o buclă (figura 9.28).
3.Se formează o buclă la capătul scurt care va fi trecută prin prima buclă creată (figura 9.29, figura
9.30, figura 9.31).
4.Se strânge nodul creat de cele două (figura 9.32, figura 9.33, figura 9.34).
5. Nodul se desface prin tracționarea capătului scurt al lonjei. Nodul acesta nu se desface, este
rezistent când este tracționat de capătul lung al lonjei prin mișcările calului (figura 9.35, figura 9.36).
Figura 9.27 –Pas Figura 9.28 –Pas Figura 9.29 – Figura 9.30 – Figura 9.31 –
1 (original) 2 (original) Pas 3 (original) Pas 3 (original) Pas 3 (original)
Figura 9.32- Pas Figura 9.33 – Figura 9.34 – Figura 9.35 –Pas Figura 9.36 –
4 (original) Pas 4 (original) Pas 4 (original) 5 (original) Pas 5 (original)
Legătura dublă (din două părți)
Legarea calului în boxă sau pe aleea centrală a grajdului cu ajutorul a două frânghii/ curele/
lanțuri oferă o bună variantă de manipulare a animalului. Acesta rămâne centrat cât timp se efectuează
diverse manopere, chiar și de către o singură persoană (figura 9.37, figura 9.38).
Legarea calului din două părți se poate face pe holul central al grajdului, în boxa de cazare
sau la exterior, acolo unde există doi stâlpi, echipați cu inele de legare și care sunt amplasați la distanță
suficient de mare unul de celălalt.
Aceste legături trebuie să conțină prinderi rapide atât la nivelul peretelui/ stâlpilor cât și la
nivelul căpăstrului. Un alt deziderat al acestui sistem este prezența unei zone cu rezistență scăzută, la
unul dintre capete.
În situația în care calul trage foarte puternic, această legătura se va rupe evitându-se
accidentarea calului.
Aceste legături fie sunt parte componentă a lonjelor (carabiniere cu cleme care se deschid la
tracționare bruscă), fie pot fi improvizate prin crearea unor bucle din material textil cu rezistența mai
redusă comparativ cu restul sistemului (figura 9.39).
196
Figura 9.37 – Legare dublă a calului pe aleea centrală a grajdului (original)
Figura 9.38 – Legare dublă (original) Figura 9.39 – Rezistență scăzută (original)
Contenția mecanică
Prinderea unui pliu de piele cu mâna (figura 9.40)
Ciupirea pielii, strângerea și rularea unui pliu de piele de la nivelul umărului sau gâtului
animalului va distrage atenția acestuia. Pe lângă distragerea atenției animalului, se consideră că
această manoperă eliberează endorfine cu rol în calmare, similar cu cel creat de acupunctură.
Înaintea utilizării oricărui mijloc de contenție mecanică, căpăstrul și lesa trebuie să fie deja
aplicate.
Direcționarea frânghiei de ghidaj (lonja) și contenția mecanică se vor face pe aceeași parte a
calului. Medicul veterinar se va apropia de cal pe aceeași parte cu persoana care realizează contenția.
În timpul acestui proces, cel care realizează contenția va fi vigilent și foarte atent la reacțiile
și mișcările animalului dar și la acțiunile medicului veterinar.
Prinderea buzei cu mâna (figura 9.41)
Un efect similar cu cel descris anterior, este produs atunci când se strânge cu palma buza
superioară a calului. Animalul este abordat întotdeauna din lateral.
197
Initial se atinge cu palma deschisă zona nasului calului, coborând treptat către buza superioară
care va fi prinsă și apoi ușor răsucită, distrăgând astfel atenția animalul pentru perioade scurte de
timp. Cu cealaltă mână, animalul poate fi ținut de căpăstru sau de lonjă.
Prinderea urechii cu mâna (figura 9.42)

O metodă de contenție ușoară poate fi realizată prin prinderea urechii animalului cu mâna.
Acesta este abordat din lateral. Dacă abordarea se face pe partea stângă, mâna dreaptă va prinde baza
urechii stângi, strângând moderat. În această situație, mâna stângă va contenționa animalul de la
nivelul căpăstrului, lonjelor sau buzei.
Este important să se evite prinderea urechii prea strâns, deoarece acest lucru poate cauza
disconfort sau durere animalului. Se recomandă o abordare ușoară și atentă pentru a evita orice formă
de stres sau durere pentru animal.
Figura 9.40 – Contenție pliu Figura 9.41 – Contenție buză Figura 9.42 – Contenție ureche
Contenția cu iavașaua
Iavașaua este un instrument de contenție utilizat pentru a controla mișcările animalelor.
Iavașaua este formată dintr-un mâner și o buclă din material textil (uneori din lanț metalic).
Cu cât coada iavașalei este mai lungă, cu atât pârghia creată este mai mare și animalul poate
fi controlat de la o distanță mai mare. Această metodă poate fi utilizată pentru a controla atât buza cât
și urechea animalului.
Persoana care realizează contenția se apropie din lateral. Se introduce mâna prin bucla de
material textil, iavașaua fiind prinsă fie la nivelul încheieturii mâinii, fie peste degetele operatorului.
Când se abordează animalul din partea stângă, mâna stângă se apropie ușor de la nivelul zonei
nazale, la nivelul buzei superioare (figura 9.43).
Se prinde buza superioară cu palma și se glisează ansa de material textil de pe mână pe buză
(figura 9.44, figura 9.45). Cu mâna dreaptă se răsucește coada iavașalei până când sfoara este strânsă
pe buză (figura 9.46).
Mânerul se răsucește în sensul acelor de ceasornic pe partea stângă și în sens invers acelor de
ceasornic pe partea dreaptă. În final, animalul va fi controlat prin ținerea atât a mânerului iavașalei
cât și a căpăstrului sau urechii animalului (figura 9.47).
Persoana care realizează contenția va rămâne la nivelul umerilor animalului. Celelalte
persoane care interacționează cu animalul vor face acest lucru de pe aceeași parte cu cel care
realizează contenția.
Este important să se acorde un timp scurt pentru ca animalul să se adapteze și să accepte
această formă de control. După îndepărtarea instrumentului de contenție, se va masa ușor buza
superioară (figura 9.48).
Contenția urechii se realizează prin introducerea ansei de sfoară la baza urechii și blocarea
prin răsucire, similar cu pașii descriși anterior pentru contenția buzei (figura 9.49, figura 9.50, figura
9.51).
198
Iavașaua trebuie utilizată cu precauție și numai pentru perioade scurte de timp, pentru a evita
leziunile la nivelul buzei sau urechii.
Figura 9.43 – Abordare Figura 9.44 – Prindere buză Figura 9.45 – Ansă peste buză
stânga (original) (original) (original)
Figura 9.46 – Strângere Figura 9.47 – Contenție Figura 9.48 – Masare buză
iavașa (original) iavașa (original) (original)
Figura 9.49 – Ansă ureche Figura 9.50 – Strângere Figura 9.51 – Contenție iavașa
(original) iavașa (original) (original)
Ridicarea unui membru din sprijin

Ridicarea din sprijin a unui membru anterior (M.A.) se face prin poziționarea operatorului cu
fața către zona caudală a animalului, la nivelul umerilor acestuia.
O mână este coborâtă treptat la nivelul profilului posterior al membrului până la nivelul
tendoanelor digitale (figura 9.52).
În acest punct, majoritatea animalelor dresate vor ridica piciorul. O strângere ușoară în
regiunea tendoanelor digitale sau împingerea animalului în regiunea umărului astfel încât să mute
greutatea pe membrul opus va facilita ridicarea membrului (figura 9.53).
Odată ridicat, membrul este prins cu o mână sau ambele mâini și menținut în poziție (figura
9.54).
199
Dacă se dorește abordarea zonei caudale a animalului și prevenirea unor lovituri cu membrele
posterioare, se ridică membrul anterior de pe aceeași parte cu partea posterioară unde se manipulează
animalul.
Pentru a ridica din sprijin un membru posterior (M.P), poziționarea este similară, de această
dată la nivelul șoldului. O mână va aluneca treptat la nivelul profilului posterior al membrului până
la nivelul tendoanelor digitale (figura 9.55, figura 9.56, figura 9.57).
Recomandările pentru a ridica membrul posterior din sprijin sunt similare celor pentru
membrul anterior. Se va muta greutatea animalului pe membrul opus și se va strânge ușor zona
tendoanelor digitale pentru a facilita ridicarea.
Membrul ridicat poate fi susținut cu ambele mâini, prins între picioarele operatorului sau
sprijit pe genunchi (figura 9.58, figura 9.59).
Este important să se acorde o atenție specială faptului că nu trebuie să susținem exagerat
membrul, astfel încât să preluăm greutatea animalului, deoarece acesta poate lovi și se poate mișca.
Caii nu permit realizarea mișcărilor de abducție exagerate și își mențin mai bine echilibrul
dacă membrul ridicat este menținut aproape de poziția normală sub trunchi.
Figura 9.52 – Ridicare M.A. Figura 9.53 - Ridicare M.A. Figura 9.54 - Ridicare M.A.
Figura 9.55 - Ridicare M.P Figura 9.56 - Ridicare M.P Figura 9.57 - Ridicare M.P.
(original). (original). (original)
Figura 9.58 - Ridicare M.P Figura 9.59 - Ridicare M.P. Figura 9.60 – Travaliu
(original). (original) (original)
200
Contenția în travaliu
Contenția în travaliu (figura 9.60) este utilizată pentru a permite medicului veterinar sau
personalului de îngrijire să efectueze diverse manopere veterinare, cum ar fi: examenul transrectal,
inseminarea artificială, palparea animalului, endoscopia, recoltarea de sânge, administrarea
medicației prin injecții sau tratarea unor leziuni.
Travaliile sunt construite astfel încât să permită calului să intre și să iasă prin ușă, fără a fi
nevoit să meargă cu spatele.Căpăstrul poate fi fixat de inelele metalice cu care este dotat travaliului,
cu ajutorul clemelor cu prindere și eliberare rapidă sau noduri cu desfacere rapidă. Travaliile pot fi
fixe sau mobile pot avea pereți sau stâlpi mobili care pot fi îndepărtați în totalitate.
Este important să se țină cont de faptul că animalele pot încerca să sară și să se lezeze în acest
proces, de aceea este important să se asigure o contenție sigură și să se monitorizeze animalul în
timpul procedurii.
Contenția chimică
În situațiile în care manoperele medicale sunt de lungă durată, sunt dureroase sau animalele
sunt retive, contenția chimică este indicată pentru siguranța animalului și a medicului veterinar.
Medicație parenterală utilizată (sedative, anestezice) este descrisă în detaliu în capitolul 11
9.2 Recoltarea de sânge la ecvine (flebotomia la ecvine)

La ecvine venele abordate pentru prelevarea de sânge sunt următoarele: vena jugulară, vena
cefalică, vena facială și foarte rar vena toracică superficială/laterală.
Cel mai frecvent însă puncția venoasă se realizează la nivelul venelor jugulare (stângă și
dreaptă) după cum urmează:
Varianta 1 (recoltare cu vacutainer)
1. Realizarea unei contenții adecvate;
2. Aseptizarea zonei cu tampoane de vată/ comprese cu alcool/clorhexidină (figura 9.61);
3. Montarea acului la holder (figura 9.62, figura 9.63, figura 9.64, figura 9.65);
4. Realizarea stazei venoase decliv față de locul de recoltare (figura 9.66);
5. Introducerea acului în vas într-un unghi de aproximativ 45 de grade (figura 9.66);
6. Introducerea vacutainerului în holder (figura 9.67);
7. Retragerea vacutainerului plin și menținerea acului în poziție (figura 9.68);
8. Schimbarea si umplerea tuturor recoltoarelor necesare (figura 9.69);
9. Aplicarea unui tampon cu alcool și menținerea acestuia la nivelul locului de recoltare timp de 1-
2 minute (figura 9.70).
*Acul poate fi înlocuit de un fluturaș cu adaptor pentru vacutainer (figura 9.72, figura 9.73,
figura 9.74).
201
Figura 9.66 – Figura 9.67 – Figura 9.68 – Figura 9.69 - Pas Figura 9.70 –
Pas 4/5(original) Pas 6 (original) Pas 7 (original) 8 (original) Pas 9 (original)
Varianta 2 (recoltare cu fluturaș și seringă)
1. Realizarea unei contenții adecvate;

2. Aseptizarea zonei cu tampoane de vată/ comprese cu alcool/clorhexidină (figura 9.71);
3. Atașarea seringii la fluturaș (figura 9.72);
4. Realizarea stazei venoase decliv față de locul de recoltare (figura 9.73);
5. Introducerea acului în vas într-un unghi de aproximativ 45 de grade (figura 9.74);
6. Odată ce se exprimă sânge în tubul fluturașului/ a fost puncționat vasul se menține aspirația
până la recoltarea cantității se sânge venos dorită (figura 9.75, figura 9.76);
7. Se extrage fluturașul din venă (se menține aspirația) și se introduce în capacul de cauciuc al
unui vacutainer (sângele va fi aspirat lent în recipientul steril) sau se împinge lent pe pereții
unui recoltor fără vid (figura 9.77, figura 9.78, figura 9.79);
8. Aplicarea unui tampon cu alcool și menținerea acestuia la nivelul locului de recoltare timp de
1-2 minute (figura 9.80).
*Imediat după recoltare tuburile cu sânge recoltat vor fi identificate corespunzător și păstrate
în condiții optime până la transferul lor către laborator.
Figura 9.71 – Figura 9.72 – Figura 9.73 – Figura 9.74 – Figura 9.75 - Pas
Pas 2 (original) Pas 3(original) Pas 4 (original) Pas 5 (original) 6 (original)
9.3 Montarea unui cateter venos
202
Cateterele intravenoase (branule) sunt utilizate pentru administrarea fluidelor și a medicației

intravenoase.
La cabaline, sunt administrate intravenos cantități mari de fluide, de până la 10 litri pe oră, în
patologii care pun în pericol viața animalului.
La cai, vena cea mai accesibilă pentru plasarea unui cateter intravenos este vena jugulară. Se
poate obține un abord intravenos și la nivelul venelor cefalică, toracică sau safenă.
Cateterele intravenoase sunt de scurtă durată (branule clasice sau adaptate pentru cai, cu
lungimi și debite mai mari) sau de lungă durată (din silicon, cu fir de ghidaj și plasate prin metoda
Seldinger).
Tehnica de montare a unui cateter intravenos (scurtă durată):
1. Tunderea unei zone în treimea cranială a gâtului, la nivelul șanțului jugular;

2. Asepsia locului de inserție a cateterului intravenos (figura 9.81);
3. Opțional, se poate realiza infiltrație cu anestezic local la situsul de inserție a cateterului;
4. Se realizează stază venoasă decliv față de locul de introducere a cateterului;
5. Folosind echipament steril (mănuși, trusă de mică chirurgie, material de sutură) se va introduce
cateterul de la nivel cranial către caudal, într-un unghi de 45 de grade (figura 9.82);
6. Odată ce se exprimă sânge pe cateter se avansează partea din silicon a cateterului, menținând pe
loc stiletul (figura 9.83);
7. După introducerea completă a cateterului în venă, se îndepărtează stiletul (figura 9.84);
8. Se atașează la cateter capacul sau un prelungitor de perfuzie (figura 9.85);
9. Se realizează un flush cu ser fiziologic;
10. Se ancorează prin sutură cateterul la piele (figura 9.80).
Prevenirea complicațiilor se va realiza printr-o bună monitorizare a funcționalității cateterului. Se

urmărește apariția durerii locale, a tumefacției, eritemului sau exsudatului. Se va permeabiliza
periodic cateterul dacă a fost utilizat intermitent. Se recomandă bandajarea cateterului la nivelul
gâtului.
Cele mai frecvente complicații sunt reprezentate de tromboflebite cu risc de pierdere a
permeabilității vasului sau cu ocluzie permanentă a acestuia.
Figura 9.81 – Pas 2 Figura 9.82 – Pas 5 (original) Figura 9.83 – Pas 6
203
Figura 9.84 – Pas 7 Figura 9.85 – Pas 8 (original) Figura 9.86 – Pas 10
9.4 Injecțiile
Injecțiile reprezintă manopere prin care se administrează pe cale parenterală mai multe tipuri
de substanțe (agenți biologici, anestezice, antibiotice, vitamine).
Căi de administrare injectabilă la ecvine:
✓ intravenoasă;
✓ -intramusculară;
✓ -subcutanată;
✓ -intradermică.
Reguli generale pentru administrarea injecțiilor:
1. Substanțele se vor administra întotdeauna conform căilor de administrare recomandate de
producător;
2. Se vor menține reguli stricte de asepsie;
3. Se va verifica întotdeauna corectitudinea alegerii pacientului, a tipului de substanță, a dozei,
a frecvenței administrării, a modului de păstrare a medicației, a valabilității produsului;
4. Nu se va atinge bizoul acului;
5. Se va alege corect mărimea seringii și a acului raportat la tipul de substanță de administrat;
6. Se vor eticheta seringile deja încărcate cu substanțe;
7. Acele și seringile se vor depozita în recipienții special destinați pentru colectarea deșeurilor
medicale, după utilizare;
8. Capacul siliconic al flacoanelor multidoză folosite anterior se va dezinfecta înainte de
penetrarea acestora cu acul;
9. Fiolele deschise vor fi aruncate și restul de substanță neutilizată va fi trasă în seringi marcate
și datate corespunzător;
10. Caii vor fi întotdeauna contenționați corespunzător înaintea realizării acestor manopere.
Injecțiile intravenoase (i.v.)
Venele preferate pentru administrarea substanțelor intravenoase sunt reprezentate de vena
jugulară (treimea cranială), vena cefalică, vena toracică superficială.
Administrarea intravenoasă a medicației (vena jugulară):
1. Asepsia treimii craniale a șanțului jugular (figura 9.87);
2. Ocluzia venei (compresiune digitală) caudal față de locul de injectare;
3. Atașarea seringii încărcate la un ac ( G18, G21);
4. Introducerea acului în vas, transcutanat într-un unghi de 30 de grade, de-a lungul venei (figura
9.88);
204
5. Odată realizată puncția vasului se menține aspirația constantă în seringă pentru a verifica
poziționarea corectă a acului în lumenul vasului (sânge va fi aspirat) (figura 9.89, figura 90);
6. Se administrează substanța intravenos (pentru cantități mari se întrerupe administrarea și se
verifică prin aspirare menținerea abordului venos) (figura 9.91, figura 92);
7. Se îndepărtează sistemul format din ac și seringă și se menține compresiunea digitală prin
traversul unui tampon cu antiseptic la locul de injecție (pentru a preveni o hemoragie, apariția
unui hematom sau redistribuția perivenoasă a substanțelor administrate).
Figura 9.87 – Pas 1 Figura 9.88 – Pas 4 Figura 9.89 – Pas 5


Injecțiile intramusculare (i.m.)
Zonele de elecție pentru administrarea intramusculară a medicației la ecvine sunt:

1. Musculatura cervicală laterală (un triunghi delimitat dorsal de ligamentul nucal, ventral de către
coloana vertebrală și caudal de către marginea cranială a spetei - figura 9.93, figura 9.99);
2. Mușchii pectorali (poziționarea se va face în lateralul calului și nu în fața acestuia - figura 9.100);
3. Mușchiul semitendinos (poziționarea se face pe lateralul calului, privind caudal). Este de preferat
să fie calul contenționat în travaliu pentru a preveni riscurile de accidentare ale medicului
veterinar sau tehnicianului veterinar (figura 9.101).
205
Administrarea intramusculară a medicației (i.m.):

1. Asepsia adecvată a zonei de interes (figura 9.94);
2. Introducerea acului atașat la seringă, în unghi de 90 de grade, în zona musculară de elecție
(figura 9.95, figura 9.96);
3. Se aspiră pentru a se verifica poziționarea corectă a acului în țesutul muscular pentru
excluderea puncției venoase și apoi se administrează substanța prin împingerea pistonului
seringii (figura 9.97);
4. Se extrage din țesutul muscular acul și seringa (figura 9.98);
5. Se masează ușor zona în care s-a administrat intramuscular medicația.
Volumul maxim de substanță administrată intramuscular, într-un singur punct, este de 10-15
ml, după care se reorientează acul sau se reintroduce într-o regiune apropiată. Se poate ciupi piele în
vecinătatea locului de injecție pentru a distrage animalul și a potența contenția.
Figura 9.93 – Zona elecție injecție Figura 9.94 – Pas 1 Figura 9.95 – Pas 2
intramusculară (original) (original) (i.m.) (original)
Figura 9.96 – Pas 2 (i.m.) (original) Figura 9.97 – Pas 3 Figura 9.98 - Pas 4
(original) (i.m.) (original)
Figura 9.99 – Injectie i.m. cervical Figura 9.100 - Injecție i.m. Figura 9.101 – Injecție
(original) pectoral (original) i.m Semitendinos
(original)
206
Figura 9.102 – Pas 2 (s.c.) Figura 9.103 – Pas 3 (s.c.) Figura 9.104 – Pas 5 (s.c)
Injecțiile subcutanate (s.c)
Locul de elecție pentru administrarea subcutanată a medicației este cel mai frecvent
reprezentat de regiunea cervicală laterală (părțile laterale ale gâtului).
În această regiune pielea are o laxitate mai mare și este mai ușor de abordat. Se pot administrat
subcutanat și anestezice locale pentru realizarea în siguranță și fără durere a unor procedurilor
(centeză, biopsie, sutură).
Administrarea subcutanată a medicației (s.c):

1. Asepsia adecvată a zonei de interes;
2. Crearea unui pliu cutanat (figura 9.102);
3. Introducerea acului în pliul cutanat, în spațiul subcutanat (figura 9.103);
4. Eliberarea pliului cutanat și aspirație pentru a verifica buna poziționare a acului;
5. Administrarea lentă a conținutului seringii (figura 9.104);
6. Extragerea acului atașat la seringă.
Spre deosebire de animalele de companie, la ecvine se vor administra subcutanat volume mici
de substanțe. După administrare se poate observa formarea unei denivelări la nivel cutanat, acolo
unde a fost administrată medicația.
Injecțiile intradermice
Locul de elecție pentru administarea intradermică este reprezentat de partea laterală a gâtului
și esteindicată cu precădere pentru realizarea testelor alergice.
Administrarea intradermică:
1. Pregătirea locului de administrare prin tundere și asepsie;
2. Seringa cu ac intradermic este orientată cu bizoul dorsal;
3. Se introduce acul în grosimea pielii (se verifică ridicând acul și vizualizând forma acestuia
prin traversul pielii);
4. Se administrează o cantitate foarte mică de substanță (0,1-0,2 ml).
9.5 Bandajele
Bandajele sunt mijloace terapeutice utilizate în managementul plăgilor și în patologii
ortopedice.
Bandajele includ un minim de trei straturi obligatorii:
• un strat de contact, care se aplică direct peste suprafața plăgii;
• un start intermediar (de căptușeală, de amortizare) cu rol de absorbtiv;
• un strat exterior compresiv și protector care poate cuprinde frecvent două substraturi distincte.
207
Principalele funcții pe care le îndeplinește un bandaj sunt:

✓ previne contaminarea plăgii;
✓ previne desicarea;
✓ facilitează debridarea autolitică;
✓ absorbția exsudatelor;
✓ produce compresie moderată;
✓ oferă confort pacientului.
În cazul ecvinelor, cele mai frecvente bandaje sunt realizate la nivelul membrelor, spre deosebire
de animalele de companie, unde sunt descrise în literatura de specialitate o multitudine de tipuri de
bandaje în funcție de localizarea topografică.
Bandajarea unei plăgi la nivelul membrelor:

1. Toaletarea plăgii;
2. Alegerea stratului de contact și aplicarea acestuia în contact cu plaga (figura 9.105);
3. Fixarea stratului de contact cu fașă de tifon (elastică sau non-extensibilă) (figura 9.106, figura
9.107);
4. Aplicarea stratului intermediar de vată ortopedică (ture suprapuse 50%, multiple starturi până
la obținerea grosimii dorite) (figura 9.108);
5. Aplicarea unui strat de fașă elastică fenestrată care să comprime și să fixeze stratul de vată
ortopedică (figura 9.109, figura 9.110);
6. Aplicarea stratului terțiar de fașă elastică autoadezivă, fără a se imprima tensiune suplimentară
(figura 9.111);
7. Aplicare unei feșe impermeabile, cu adeziv, la nivel distal și proximal pentru a izola bandajul
(previne contaminare, pătrunderea corpilor străini între piele și bandaj sau între straturile
bandajului) (figura 9.112, figura 9.113).
Bandajul se va schimba ori de câte ori este necesar, în funcție de faza de vindecare a plăgii
sau în situația în care a fost parțial deteriorat, a alunecat sau s-a umezit.
Înaintea realizării oricărui bandaj trebuie să fie asigurată o contenție adecvată (inclusiv
chimică) care să ofere confort pacientului și siguranță pentru medicul veterinar.
Rolele se mențin mereu în tensiune când sunt trecute de pe o parte pe alta a membrului și
mereu se derulează menținând materialul către membru și rola către exterior.
Datorită varietății mari de produse de bandaj existente pe piața, materialele recomandate pot
fi înlocuite acolo unde este cazul, în funcție de scopul bandajului și preferința medicului veterinar.
În cazul ecvinelor (talie foarte mare) este necesar să pregătiți și să vă asigurați că aveți
suficiente materiale înainte de a realiza bandajele.
Bandajele se realizează în condiții de asepsie sau sterilitate. Purtarea mănușilor sterile sau de
consultații și evitarea contaminării materialelor este obligatorie.
Bandajele realizate ca mijloc terapeutic în vindecare unei plăgi, la nivelul membrelor, se
extind de la nivel coronarian, imediat deasupra cutei de corn până la nivelul antebrațului când leziunea
este distală și până la nivelul cotului când leziunea este proximală pentru membrele anterioare și tars
respectiv genunchi pentru membrele posterioare.
Bandaj de tip Robert Jones

Acest bandaj se folosește în patologii ortopedice pentru stabilizarea unor fracturi preoperator,
sau ca bandaj de suport post operator.
Este un bandaj voluminos, care are aproximativ 25 cm grosime, care se extinde de la nivel
coronarian până la nivelul cotului respectiv al genunchiului.
208



Realizarea bandajului de tip Robert Jones:
1. Alegerea stratului de contact și aplicarea acestuia în contact cu plaga chirurgicală sau
traumatică (figura 9.114);
2. Fixarea stratului de contact cu fașă de tifon (elastică sau non-extensibilă) (figura 9.115);
3. Aplicarea stratului intermediar de vată ortopedică (ture suprapuse 50%, multiple straturi până
la obținerea grosimii dorite) (figura 9.116, figura 9.117, figura 9.118); Vata ortopedică folosită
în acest caz este foarte voluminoasă, în role mari. Poate fi înlocuită de un bandaj combinat de
nețesut, un fetru medicinal.
209
4. Aplicarea unui strat de fașă elastică fenestrată care să comprime și să fixeze stratul de vată
ortopedică (figura 9.119); Se va imprima tensiune mare, astfel încât stratul de vată să se
diminueze evident (figura 9.120);
5. Aplicarea unui nou strat de vată ortopedică (ture suprapuse, de la distal către proximal și
ulterior în sens invers) (figura 9.121);
6. Aplicarea feșei care să comprime vata ortopedică (se repetă acești doi ultimi pași până la
obținerea grosimii dorite a bandajului);
7. Aplicarea stratului terțiar de fașă elastică autoadezivă (figura 9.122, figura 9.123);
8. Aplicarea opțională a unui strat exterior de fașă cu o față adezivă care să fixeze și să izoleze
bandajul sau aplicarea doar a două benzi distal și proximal care să izoleze bandajul la acest
nivel (figura 9.124, figura 9.125).
Acest bandaj previne apariția edemului postoperator și menține aliniamentul membrului,

reușind să stabilizeze o fractură anteoperator.
Bandajul Robert Jones poate să fie asociat cu aplicarea unor atele din diverse materiale
(plastic, metal, lemn) care să ofere rezistență mai mare bandajului și să preia din forțelele care se
exercită la acest nivel.


210


La nivelul membrelor se pot realiza bandaje care să cuprindă copita sau care să cuprindă în
interior un “toc” care să redistribuie greutatea la nivelul tălpii.
La acest nivel se folosesc materiale de bandaj care devin rigide precum feșele gipsate sau
feșele din rășină sintetică/ fibră de sticlă (Fiberglass).
Se poate bandaja astfel copita independent de restul membrului în managementul laminitei
(figura 9.126).
În această situație se aplică un strat de fașă ghipsată la nivelul tălpii, formându-se o suprafață
plană (figura 9.127).
Se fixează acest strat cu un bandaj din fibra de sticla peste talpă și peste suprafața cutiei de
corn până la nivel coronarian (figura 9.128, figura 9.129, figura 9.130). Se ajustează marginile după
întărire astfel încât să nu fie lezionate ulterior țesuturile moi de la nivelul coroanei (figura 9.131).
Aplicarea bandajului ghipsat:
1. Aplicarea stratului de contact (pe plaga chirurgicală) și fixarea lui locală cu fașă de tifon și un
strat subțire de vată ortopedică (figura 9.132);
2. Aplicarea bandajului tubular în contact cu pielea și peste stratul de contact (bandajul tubular
va fi suficient de lung cât să fie dedublat) (figura 9.133);
211
3. Se aplică vată ortopedică subțire de la nivel coronarian până la nivelul articulației care se
dorește a se prinde în bandaj) (figura 9.133
4. Se pliază capătul rămas liber al bandajului tubular peste stratul de vată ortopedică lăsând
liberă copita (figura 9.134);
5. Aplicarea unui strat de fașă ghipsată, bine modelată pe profilul membrului pe toată regiunea
bandajată anterior (copita este exclusă) (figura 9.135);
6. Aplicarea unui strat de fașă din fibră de sticlă (rășină sintetică) peste stratul de ghips; Atunci
când se dorește redistribuirea forțelor la nivelul tălpii fără utilizarea unei potcoviri
ortopedice se acoperă și copita cu bandajul de rășină sintetică. În acest strat poate fi inclus
un suport de lemn care să înalțe la nivelul călcâiului (figura 9.136, figura 9.137, figura
9.138, figura9.139);
7. Se pliază capătul rămas liber din bandajul tubular peste bandaj (proximal) pentru a preveni
lezionarea țesuturilor moi de la acest nivel (figura 9.140).
*Îndepărtarea bandajelor gipsate/ din rășină sintetică se fac cu ajutorul lamelor diamantate, a
fierăstrăului oscilant sau cu ajuorul unor clești speciali de secționare a ghipsului.
Figura 9.126 – Copită Figura 9.127 – Fașă ghipsată la Figura 9.128 – Aplicare
adjustată (laminită) nivelul tălpii (original) fașă de tip Fiber glass
original (original)
Figura 9.129 - Aplicare Figura 9.130 - Aplicare fașă de Figura 9.131 – Ajustare
fașă de tip Fiber glass tip Fiber glass (original) bandaj după întărire
212
Figura 9.132 – Pas 1 Figura 9.133 – Pas 2 + 3 Figura 9.134 – pas 4

Figura 9.135 – Pas 5 Figura 9.136 – Pas 6 (original) Figura 9.137 - Pas 6
Figura 9.138 - Pas 6 Figura 9.139 - Pas 6 (original) Figura 9.140 – Pas 7
9.6 Pregătirea pentru intervenția chirurgicală

Pregătirea pacientului pentru intervenția chirurgicală include numeroase etape care încep din
grajd și se finalizează în blocul operator.
Există mulți factori care trebuie luați în considerare atunci când un cal va fi anesteziat. Lucrul în
echipă și o bună organizare vor permite desfășurarea optimă a acestor evenimente până la momentul
în care animalul va fi din nou în picioare.
213
Examene clinice și paraclinice

Primul pas în programarea unei intervenții chirurgicale elective este realizarea unui examen clinic
care să ofere informații suplimentare despre starea generală a pacientului și existența altor patologii.
Preanestezic, se vor realiza analize de sânge (examen biochimic și hemoleucogramă) care să
completeze informațiile obținute în urma examinării clinice.
Dieta preoperatorie
Recomandarea unei diete preoperatorii este absolut necesară. Spre deosebire de riscul de vomă și
aspirație existent la animalele de companie, la ecvine dieta preoperatorie va preveni alte complicații.
Anestezia conduce la încetinirea funcției digestive și a tranzitului intestinal, o cantitate mare de
hrană ingerată anteoperator putând fi corelată cu o colică prin împăstare în primele 24 de ore după
operație. Se recomandă o dietă anteoperatorie de minim 8 ore (frecvent se stopează administrarea de
hrană după miezul nopții pentru intervențiile din dimineața următoare).
Determinarea greutății
Se realizează cu acuratețe mare cu ajutorul platformelor de tip cântar sau prin estimarea acesteia
pe baza unor măsurători (figura 9.141).
Se va măsura:
✓ circumferința corpului
(în spatele membrelor anterioare - la nivelul inimii), determinarea “A” (figura 9.142);
✓ lungimea corpului (de la umăr la crupă), determinarea ” B” (figura 9.143).
!!Pentru măsurările introduse în formulă se va folosi ca unitate de măsura centrimetrul.

Pentru estimarea greutății se va folosi următoarea formulă:
(A2 x B):11 900 sau (A x A x B) : 11 900
[(Circumferință x circumferință) x lungime] : 11 900
Exemplu:
Un cal are circumferința de 205 cm și lungimea corpului de 215 cm.

[(205 x 205) x 215] : 11 900 = 759, 27 kg (aproximativ 760 kg)
Figura 9.141 – Măsurători Figura 9.142 - Figura 9.143 – Lungimea

greutate (original) Circumferința (original) corpului (original)
Minimalizarea contaminării de la nivelul corpului pacientului

Blocul operator este un spațiu în care se menține cu strictețe un mediu aseptic, igienic. Din acest
motiv, pentru a menține aceste condiții și ținând cont de faptul că principala sursă de contaminare
este corpul animalul sunt obligatorii aceste proceduri înainte de operație,:
• perierea întregului corp, dar și a coamei și cozii, pentru a îndepărta contaminanții de la acest nivel
și părul deja desprins (figura 9.144, figura 9.145);
• părul din coamă se împletește, iar coada se leagă și se acoperă cu un bandaj;
• curățarea copitelor (la acest nivel există un grad înalt de risc) (figura 9.146, figura 9.147);
214
Dacă animalul este potcovit, în această etapa se va realizat și despotcovirea. Raționamentul acestei
manopere este acela de a proteja suprafețele din camera de trezire, dar și pentru siguranța animalul în
perioada de trezire postoperatorie (figura 9.148).
• animalul poate fi chiar spălat în totalitate (în special caii cu părul lung);
• se realizează un lavaj bucal (previne aspirarea conținutului alimentar la intubarea orotraheală
(figura 9.149);
• dacă animalul este docil (înaintea inducției) se poate realiza tunderea largă a zonei de interes
pentru intervenția chirurgicală. Se va tunde o zonă mai largă decât incizia chirurgicală, cu o
mașină de tuns cu un cuțit nr. 40. Animalul trebuie tuns cât mai aproape de momentul chirurgiei,
pentru a preveni contaminarea bacteriană la nivelul eventualelor microleziuni cutanate create prin
tundere. Se încearcă evitarea lezionării pielii, acest fapt ducând la o predispoziție ulterioară pentru
apariția unei infecții locale.
Figura 9.144 – Periere Figura 9.145 – Periere (original) Figura 9.146 – Curățare
(original) copită (original)
Figura 9.147 - Curățare Figura 9.148 – Despotcovire Figura 9.149 – Lavaj bucal
copită (original) (original) (original)
Transferul pacientului în camera de trezire/ inducție

Camera de trezire reprezintă o încăpere special creată, în prelungirea blocului operator, cu
pereții capitonați, o ușă mobilă și mijloace de monitorizare.
Montarea unui cateter venos

Anterior se va tunde o zonă dreptunghiulară la nivelul șanțului jugular, acolo unde se va monta
în condiții optime de asepsie cateterul intravenos, conform tehnicii descrise anterior. Protocolul
anestezic poate începe prin administrarea substanțelor sedative intramuscular sau intravenos.
Adoptarea decubitului lateral
Înaintea realizării inducției, calul este apropiat de un perete lateral al sălii, reducând spațiul în
care animalul stă, apropiind ușa mobilă, capitonată, de corpul animal (figura 9.150). Acest spațiu
redus va facilita adoptarea decubitului și ghidarea animalului în decubit lateral evitând orice
traumatism.
215
Intubarea orotraheală
Prinderea chiostecurilor și atașarea chingilor
Animalul va fi transportat în blocul operator cu ajutorul unui sistem de tip troliu, electric,
acționat din telecomandă. Membrele animalului sunt ridicate lent până când animalul este poziționat
în decubit dorsal (figura 9.151). Ulterior corpul animal este ridicat în totalitate de la nivelul solului
(figura 9.152).
Transferul în blocul operator
Mutarea pacientului în sala de operație se face de către un minim de 3 persoane. Capul va fi
susținut de către o persoană, o alta va acționa telecomanda troliului, iar restul echipei va ajuta la
poziționarea corpului pe masa de operație. Animalul va ajunge în poziție suspendată deasupra mesei
de chirurgie, de unde va fi poziționat pe un suport de perne groase impermeabile, fie în decubit dorsal,
fie în decubit lateral (figura 9.153, figura 9.154, figura 9.155).
Masa chirurgicală are numeroase piese ajustabile care să acomodeze și să fixeze corpul calului
și membrele în extensie/flexie. Masa se poate muta sau roti, astfel încât dinamica blocului operator și
dispunerea aparaturii și instrumentarului să fie una adecvată (figura 9.157)
Poziționarea calului pe masa de operație trebuie să fie perfectă și trebuie să fie în corelație cu
timpul de menținere sub anestezie, deoarece caii sunt predispușii la miopatii și neuropatii urmare
greutății corporale mari.
Figura 9.150 – Utilizare Figura 9.151 – Figura 9.152 – Figura 9.153 -

ușă pentru contenție Aplicare sistem Transfer bloc operator Transfer bloc operator
(original) transport (original) (original)
(original)
Figura 9.154 - Figura 9.155 – Figura 9.156 - Figura 9.157 – Rotire

Poziționare (original) Poziționare Poziționare (original) masă (original)
(original)
Manoperele de pregătire din blocul operator
Se realizează concomitent, de către o echipă bine instruită:
• aplicarea mijloacelor de monitorizare (figura 9.158);
216
• conectarea la aparatul de anestezie inhalatorie (figura 9.159);

• montarea unei perfuzii;
• lavajul copitelor cu antiseptice și acoperirea acestora cu pungi/saci din material plastic care să
reducă contaminarea sălii de operație (figura 9.160, figura 9.161, figura 9.162);
• finalizarea tunderii zonelor greu accesibile anterior, din poziție patrupodală;
• asepsia câmpului operator (figura 9.163);
Se realizează lavajul cu săpun antiseptic inițial (în manieră sterilă) cu perii/ bureți cu
clorhexidină, urmată de o succesiune de pasaje repetate cu betadină, întotdeauna de la centru către
periferie, menținând zona viitoarei incizii chirurgicale zona de interes principal.
Figura 9.158–Monitor Figura 9.159 – Anestezie Figura 9.160 – Acoperire

funcții vitale (original) gazoasă (original) copite (original)
Figura 9.161 - Acoperire Figura 9.162 - Acoperire Figura 9.163 – Tundere

copite (original) copite (original) (original)
Pregătirea chirurgului
Se va realiza într-un spațiu special destinat acestui lucru, cu o chiuvetă acționată automat, cu
dozatoare automate de săpun cu antiseptic, dotată cu periuțe cu clorhexidină. Chirurgul va avea
echipament format din costum medical, încălțăminte cu bombeu închis special dedicată blocului
operator, capelină și mască chirurgicală. După finalizarea etapei de spălare a mâinilor, acesta va
îmbraca halatul și mânușile sterile.
Pregătirea intrumentarului
Instrumentarul selectat anterior va fi deschis de către personalul auxiliar și înmânat
chirurgului menținând sterilitatea acestuia. Chirurgul va prelua trusele și instrumentele ambalate
individuale, compresele, lama de bisturiu, ansa electrocauterului, câmpurile chirurgicale și le va așeza
pe măsuța pentru instrumentar acoperită în prealabil cu un câmp de masă steril (figura 9.164).
Pregătirea câmpului operator (intraoperator)
Echipa de chirurgi va plasa patru câmpuri operatorii peste zona aseptizată anterior. Câmpurile
se vor fixa cu agrafe de câmp (figura 9.165, figura 9.167). Se poate aplica suplimentar un film pentru
incizie adeziv.
217
Pentru intervențiile chirurgicale la nivelul membrelor, inițial se izolează printr-un bandaj steril
zona copitei, dar și a membrului, decupându-se doar o fereastră în acest bandaj care va delimita
câmpul operator, ulterior fiind aplicate câmpurile chirurgicale (figura 9.166).
Figura 9.164 – Figura 9.165 – Figura 9.166 – Figura 9.167 – Aspect câmp operator
Instrumentar Aplicare câmp Izolare membru (original)
Transferul postoperator în sala de trezire

Se realizează cu ajutorul troliului și a chiostecurilor de la nivelul membrelor (figura 9.168,
figura 9.169, figura 9.170). Dacă operația s-a realizat pe unul din membre și este bandajat până la
nivelul copitei (intervenție ortopedică), nu se va aplica chiostecul pe acest membru pentru transferul
calului în sala detrezire.
Animalul este transferat intubat și cu cateterul intravenos în poziție. Sonda endotraheală este
îndepărtată în sala de trezire. Calul este plasat în decubit lateral și monitorizat până când acesta adoptă
singur poziția patrupodală.
Se vor închide și bloca ușile camerei de trezire. În sala de trezire nu trebuie să existe zone de
perete necapitonate în care animalul se poate lovi sau spații prea mari sub uși, unde calul își poate
răni piciorele prin alunecare.
Acest proces complex de manipulare a calului în vederea intervenției chirurgicale se
finalizează când animalul îți menține poziția patrupodală, se poate deplasa și poate fi transferat în
boxa de cazare.
Figura 9.168 – Transfer Figura 9.169 - Transfer Figura 9.170 -

sală trezire (original) sală trezire (original) Transfer sală trezire
(original)
218
1. Aadland, D. (2017). The pocket guide to equine knots: A step-by-step guide to the most
important knots for the horse and Rider. Skyhorse Publishing.
2. Auer, J. A., Stick, J. A., Kümmerle, J. M., & Prange, T. (2019). Equine surgery. Elsevier.
3. Corley, K., Stephen, J., & Cahalan, S. (2009). The equine hospital manual. Blackwell
Publishing.
4. Costa, L. R., & Paradis, M. R. (2018). Manual of Clinical Procedures in the horse. John
Wiley and Sons, Inc.
5. DeNotta, S., Mallicote, M., Miller, S., Reeder, D., & Zimmel, D. (2023). Aaevt's Equine
Manual for Veterinary technicians. Wiley Blackwell.
6. McCurnin, D. M., & Bassert, J. M. (2017). Clinical textbook for Veterinary technicians.
Saunders.
Notă
Toate figurile incluse în capitolul 9 sunt originale și aparțin Disciplinei de Chirurgie cu excepția
figurilor 9.126-9.140, 9.145, 9.146, 9.148, 9.149, 9.150 – 9.170 care au fost incluse prin bunăvoința
domnului doctor Jakab Szilard, Spital de cai, Zetelospital, Harghita.
219
Capitolul 10
ANESTEZIA LOCALĂ
Florin Leau
Suprimarea temporară şi reversibilă a sensibilităţii într-un teritoriu limitat se poate realiza cu

mijloace fizice sau chimice, în scop chirurgical sau terapeutic. Suprimarea durerii, analgezia, este
însoţită şi de întreruperea percepţiei senzoriale (gustative sau tactile) în teritoriul respectiv. După
modul de aplicare a mijloacelor anestezice, acesta poate fi de contact, intratisulară şi refrigeraţia.
Anestezia de contact se realizează prin aplicarea substanţelor anestezice locale sub formă de lavaje,
instilaţii, aspersiuni sau tamponament, în intervenţii pe mucoase sau tegumente. Se foloseşte Xilina
2-4%, Carbocaina, Tetracaina 1% şi mai ales Dibucaina 0,1%. Unguentele analgezice au efect mai
îndelungat, iar în urma absorbţiei produc acţiune mai profundă şi durabilă.
În scop terapeutic, se folosesc şi alte analgezice singure sau asociate (anestezină,
antireumatice), uneori şi în combinaţie cu alte proceduri: laser, acupunctură, presopunctură.
Refrigeraţia denumită și hipotermia locală sau crio-analgezia se realizează prin răcirea bruscă a unor
suprafeţe corporale. Se folosesc soluţii cu punct de fierbere foarte scăzut (kelen, eter, sulfură de
carbon) care se aspersează direct pe tegumente, unde, prin evaporare rapidă, produc cristale de gheaţă.
Analgezia este de scurtă durată (câteva minute). Kelenul (clorura de etil) şi eterul etilic sunt
inflamabile şi se folosesc numai în spaţii deschise.
Anestezia prin infiltraţie. Soluţia anestezică se introduce direct în straturile anatomice cu ajutorul
seringilor. Infiltraţia se poate face în bloc sau strat cu strat, pe măsură ce progresează acul sau la
retragerea acestuia.
Pentru infiltraţiile periferice (în evantai, circular, romb), acul se retrage sub piele, modificând
direcţia pentru a micşora numărul punctelor de penetrare a tegumentului. Nu se pot face infiltraţii
anestezice în ţesuturile inflamate sau în colecţii purulente, deoarece sunt foarte dureroase până se
instalează efectul anestezic, vasodilataţia consecutivă favorizează diseminarea infecţiei, iar acidul
paraaminobenzoic din unele preparate (Procaina) stimulează multiplicarea bacteriană.
10.1 PREPARATE ANESTEZICE LOCALE
Cocaina este un alcaloid extras din Erythroxylon Coca, folosit ca anestezic local de suprafaţă,
pe mucoase sau ca antipruriginos. Este puternic vasoconstrictor periferic şi stimulent general. Produce
excitaţie psihomotorie, dar predispune la toxicomanie după administare parenterală, având un mare
grad de toxicitate. Se mai foloseşte în O.R.L. şi oftalmologie. După instilaţii conjunctivale repetate,
poate să producă leziuni corneene. Concentraţiile uzuale în soluţie sunt de 0,25-1% în oftalmologie
şi 4-10% pentru O.R.L.
Procaina are un grad redus de toxicitate, se prezintă în soluţie apoasă de 0,5-10%. Este un
foarte bun analgezic local, împiedicând transmiterea sinaptică ganglionară, iar după absorbţie, prin
aceleaşi mecanisme, produce şi efecte centrale. La locul de contact cu filetele nervoase blochează
influxul nervos prin inversarea polarităţii de membrană. Nu are acţiune analgezică de contact şi nu se
recomandă pentru anestezie peridurală. Este utilizată pentru infiltraţii locale, tronculare sau plexale.
Concentraţiile mici sunt lipsite de toxicitate, iar efectul se instalează în 5-10 minute şi durează
30-60 minute. Durata acţiunii se poate prelungi prin adăugarea unui vasoconstrictor (adrenalină).
Procaina este termostabilă şi se poate steriliza prin autoclavare. Se folosesc concentraţii de 0,5-1%
când este necesară o cantitate mai mare de soluţie şi 2% pentru infiltraţia unor suprafeţe mici. Pentru
blocaj troncular, se foloseşte concentraţia 4%, iar pentru rahianestezie 8%. Pe lângă
hipersensibilitatea alergică, toxicitatea procainei se manifestă prin convulsii, colaps şi comă, la doze
de peste 0,25 g/kg la câini şi 0,2 g/kg la animalele mari.
Xilina (xylocaina, lidocaina) este de două ori mai puternică decât procaina, dar şi mai toxică. Este
cel mai folosit anestezic local, eficient atât în anestezia de contact (2-4%), mai ales la nivelul
mucoaselor, infiltraţie (0,5-1%), blocaj troncular şi anestezie epidurală 2%.
220
Fenomenele de hipersensibilitate alergică sunt foarte rare, iar toxicitatea se manifestă de la 0,5
g/100 kg la cal. Xilina se mai foloseşte în cardiologie, dovedindu-se un foarte bun antiaritmic şi
stabilizator cardiac, administrată în perfuzie lentă în doză de 1-2 mg/kg.
Clorprocaina (Nesocaina) este un foarte bun anestezic local cu acţiune rapidă şi de scurtă durată (20
min.). Între anestezicele locale, are cea mai mică toxicitate, dar se păstrează riscul alergic, fiind un
ester. Autoclavarea repetată accelerează hidroliza şi micşorează acţiunea.
Carbocaina (Mepivacaina) este mai puternică decât xilina şi mai puţin toxică decât aceasta. Este
termostabilă şi nu produce efecte centrale. Efectul se instalează în 2-3 minute şi durează două ore,
absorbţia şi eliminarea lentă se explică prin lipsa efectelor vasodilatatoare. Având toxicitate redusă,
este bine suportată de animale sensibile la alte anestezice locale sau cu disfuncţii grave hepato-renale,
cardio-pulmonare etc.
Tetracaina (Pantocaina) este de 12 ori mai puternică decât procaina, fiind considerată un analgezic
local complet. Durata acţiunii este mare, se instalează lent (5-10 min.) şi se menţine 2-3 ore. Este
preferată în anestezia de contact şi rahianestezie, unde produce analgezie chirurgicală de 3 ore. Soluţia
1% se prezintă în fiole de 1 ml şi nu este termostabilă.
Dibucaina (Nupercaina) are acţiune de 20 de ori mai puternică decât procaina, este termostabilă, dar
precipită în mediu alcalin. Se foloseşte numai în anestezia de contact din cauza toxicităţii foarte
ridicate.
10.2 ANESTEZIA REGIONALĂ

În chirurgia veterinară, suprimarea sensibilităţii pe o întreagă regiune corporală prezintă
importanţă deosebită datorită simplităţii, preţului de cost redus, eficienţei, posibilităţilor de realizare
în orice condiţii de teren şi reversibilităţii totale.
Se folosesc substanţe din grupa anestezicelor locale care se introduc în imediata vecinătate a filetelor
nervoase. Pătrunderea anestezicului în interiorul nervului necesită concentraţii mai ridicate, dar
cantitatea este mică, dacă se respectă reperele anatomice indicate pentru fiecare loc de elecţie.
Fibrele senzitive sunt afectate la concentraţia de 1% xilină, iar cele motoare numai la
concentraţia de 2%. În cazul nervilor micşti, se instalează mai întâi paralizia, apoi dispare
sensibilitatea dureroasă şi tactilă. Sensibilitatea termică dispare ultima, iar recuperarea se face în
ordine inversă.
Pentru uzul veterinar, prezintă importanţă deosebită blocajul troncular, anestezia epidurală şi
analgezia intravasculară, care permit efectuarea unor intervenţii chirurgicale diverse, aplicate singure
sau asociate cu tranchilizarea.
10.3 BLOCAJUL TRONCULAR

Soluţia anestezică se introduce în apropierea nervului pe traiectul acestuia în locuri stabilite
prin repere anatomice precise, fără să riscăm lezarea vaselor de sânge, a nervului sau a altor formaţiuni
anatomice.
Se foloseşte xilină 2% sau procaină 4-5%, iar cantitatea variază în raport cu grosimea
trunchiului respectiv (5-20 ml). Acul de seringă se introduce paralel, oblic sau perpendicular în
vecinătatea nervului. Pentru nervii situaţi în profunzime şi care nu pot fi reperaţi prin palpare,
cantitatea se poate mări cu 20-30%. Înţeparea filetelor nervoase cu acul de seringă provoacă reacţii
violente din partea animalului care pot genera accidente (luxaţii, fracturi, contuzii, hematoame,
ruperea acului).
Acestea pot fi evitate în mare măsură dacă se adoptă practica folosirii unui racord elastic între
seringă şi ac. Acesta se introduce singur şi apoi se adaptează seringa şi se injectează lent soluţia
anestezică. Anestezia se instalează în 10-20 minute şi durează până la două ore.
221
10.3.1 BLOCAJUL TRONCULAR LA CABALINE
10.3.1.1 Anestezia nervului infraorbitar

Indicaţii: intervenţii chirurgicale pe nas, narine, buza superioară, trepanaţia sinusului maxilar, a
oaselor nazale, operaţii pe tabla dentară superioară (incisivi şi premolari).
Loc de elecţie: La nivelul găurii suborbitare care se palpează sub muşchiul ridicător propriu al buzei
superioare, la 1-2 cm deasupra spinei maxilare, pe linia care o uneşte cu vârful incizurii naso-maxilare,
la întretăierea cu o perpendiculară ce pleacă de la unghiul intern al ochiului, paralelă cu linia dorsală
a nasului. (figura 10.1).
Tehnica: Se identifică nervul şi gaura infraorbitară prin palpare; se imobilizează pielea; se introduce
acul; se injectează 10 ml soluţie anestezică. Pentru intervenţii pe dinţi, se face blocajul intraosos. Acul
se introduce în conductul infraorbitar 3-4 cm, cu o contenţie foarte bună a capului. Se injectează 10-
15 ml soluţie anestezică
Figura 10.1 - Locul de elecţie pentru Figura 10. 2 Locul de elecţie pentru
anestezia nervului infraorbitar (original) anestezia nervului frontal (original)
10.3.1.2 Anestezia nervului frontal
Indicaţii: Trepanaţii ale sinusului frontal; intervenţii chirurgicale pe pleoapa superioară şi glanda
lacrimală.
Loc de elecţie: Gaura supraorbitară situată la baza apofizei orbitare. Se poate identifica prin palpare.
(figura 10.2)
Tehnica: Acul de seringă se introduce 1-2 cm prin gaura supraorbitară şi se injectează 5 ml anestezic
sub apofiza orbitară.
10.3.1.3 Anestezia nervului oftalmic
Indicaţii: Operaţii pe globul ocular şi anexele sale din cavitatea orbitară. Imobilizarea globului ocular.
Loc de elecţie: Soluţia anestezică se injectează retrobulbar şi se pot folosi două căi de acces:
1. Unghiul temporal al ochiului prin traversul conjunctivei.
2. Fosa temporală pe lângă marginea postero-laterală a arcadei orbitare, la locul de întâlnire
cu arcul zigomatic. Se recomandă când există procese supurative sau tumorale la nivelul mucoasei
conjunctivale (figura 10.3).
Tehnica:
1. Se dezinfectează mucoasa conjunctivală prin lavaje cu permanganat de potasiu 1:2‰; acid boric
4%; clorhexidină 1% etc. şi apoi se instilează câteva picături din anestezicul local (xilină). Se
introduce un ac lung de 15 cm până în fundul cavităţii orbitare pe lângă globul ocular şi se injectează
20 ml anestezic.
2. Se palpează marginea postero-laterală a fosei temporale şi se introduce acul retrobulbar 6-8 cm în
direcţia ventro-medială şi se injectează aceeaşi cantitate de anestezic. Prin ambele metode, se produce
exoftalmie şi imobilizarea globului ocular după 10-15 minute. Enucleerea globului ocular necesită şi
anestezie generală (narcoză).
222
Figura 10.3 - Anestezia nervului oftalmic (original)

10.3.1.4 Anestezia nervului infratroclear
Indicaţii: Operaţii pe pleoapa a III-a, carunculul lacrimal, conductul lacrimo-nazal, sacul lacrimal şi
pleoapa inferioară.
Loc de elecţie: 1 cm deasupra unghiului nazal al ochiului.
Tehnica: Acul se introduce de sus în jos, paralel cu suprafaţa osoasă, 3-4 cm şi se injectează 5 ml de
soluţie anestezică.
10.3.1.5 Anestezia nervul alveolo-mandibular
Indicaţii: Operaţii pe mandibulă (fracturi, osteomielite), tabla dentară inferioară, buza inferioară şi
bărbie.
Loc de elecţie: Pe faţa medială a mandibulei, la nivelul găurii mandibulare care se stabileşte de la
exterior, luând în consideraţie următoarele repere (figura 10.4):
1. Intersecţia liniei care prelungeşte aboral tabla dentară inferioară cu o perpendiculară adusă
din unghiul temporal al ochiului.
2. Jumătatea distanţei dintre incizura mandibulară şi baza urechii.
Tehnica: Un ac lung de 15 cm se introduce de jos în sus pe faţa medială a mandibulei pe lângă
muşchiul pterigoidian lateral pe direcţia reperului stabilit pentru gaura mandibulară unde se injectează
15-20 ml anestezic.
10.3.1.6 Anestezia nervul mentonier
Indicaţii: Intervenţii pe buza inferioară, bărbie şi incisivii inferiori, în jumătatea corespunzătoare
distribuţiei nervului.
Loc de elecţie: Gaura mentonieră situată la jumătatea distanţei dintre incisivul lăturaş şi primul
premolar inferior (mijlocul diastemei - figura 10.5).
Tehnica: După imobilizarea capului şi pregătirea locului de elecţie, se introduce acul în apropierea
găurii mentoniere sau în conductul osos pe o distanţă de 3-4 cm şi se injectează 5-10 ml de soluţie
anestezică. Se poate pătrunde perpendicular prin traversul pielii sau prin cavitatea bucală, deplasând
uşor buza inferioară, fără să se deschidă gura animalului
Figura 10.4 - Locul de elecţie pentru anestezia Figura 10. 5 - Locul de elecţie pentru
nervului alveolomandibular (original) anestezia nervului mentonier (original)
223
10.3.1.7 Anestezia limbii

Indicaţii: Intervenţii chirurgicale pe limbă, asigurând insensibilizarea acesteia (n. lingual), cât şi
relaxarea musculară prin suprimarea fibrelor motoare (n. hipoglos).
Loc de elecţie: Jgheabul mandibular conform metodei folosite.
Tehnica: A. Procedeul intralingual:
1. Metoda Magda. Se introduce un ac de seringă de jos în sus pe o distanţă de 4-6 cm în plan
median, la 3-4 cm înaintea procesului lingual al hioidului (entoglos) şi se injectează 10-15 ml
anestezic. Se retrage vârful acului sub piele şi se orientează oblic spre nervul lingual, la un unghi de
450, odată spre stânga şi apoi spre dreapta, injectându-se câte 10 ml soluţie anestezică, după ce ne
asigurăm că nu s-a pătruns în vestibulul lateral al cavităţii bucale.
2. Metoda Ferida. Se introduce un ac la 2 cm înaintea incizurii vasculare a mandibulei, pe faţa
medială a acesteia, de jos în sus, 5-7 cm adâncime, se injectează 5 ml anestezic, se retrage acul sub
piele şi se dirijează oblic spre planul median unde se injectează aceeaşi cantitate. Se procedează în
mod asemănător şi pe partea opusă, folosind în total 20 ml soluţie anestezică.
B. Procedeul retrolingual. Prin acest procedeu, nervii lingual şi hipoglos se abordează înaintea
pătrunderii lor în baza limbii, asigurând o mai bună imobilizare a acesteia.
Nervul lingual se anesteziază în apropierea găurii mandibulare lângă nervul
alveolomandibular, iar hipoglosul pe faţa laterală a hioidului (stilohial).
Pentru anestezia nervului lingual prin acest procedeu se folosesc reperele menţionate la
anestezia n. alveolomandibular, unde se injectează 15-20 ml soluţie anestezică. Se retrage acul sub
piele şi se orientează lent până ce întâlneşte hioidul, unde se mai injectează încă 10 ml anestezic
pentru hipoglos. Se procedează în mod asemănător şi pe partea opusă. Anestezia se instalează în 10-
15 minute şi durează 40-50 min. după xilină. Tranchilizarea animalului uşurează aprecierea corectă a
reperelor şi realizarea blocajului troncular.
10.3.1.8 Anestezia urechii
Indicaţii: Intervenţii chirurgicale pe pavilionul urechii în plăgi, ulcere, veruci, othematom, rezecţii.
Loc de elecţie: baza pavilionului urechii în ţesutul conjunctiv subcutanat, în trei puncte:
1. Auricular anterior - 1,5 cm de la marginea anterioară a pavilionului urechii.
2. N. marele auricular (ansa atloidiană)
a) aproximativ la jumătatea pavilionului urechii, pe partea medială.
b) extremitatea superioară a aripii atlasului pentru prima pereche de nervi cervicali şi la 5-6
cm înapoi sub aripa atlasului pentru perechea a doua şi a treia.
3. Pe partea laterală a cartilajului inelar, la 2 cm sub incizura intertragică pentru n. auricular
profund care conţine fibre senzitive pentru tegumentul intern al pavilionului urechii. (figura 10.6)
Tehnica: Pentru fiecare nerv se injectează 10 ml soluţie anestezică. Pentru intervenţii în regiunea
cefei, nervii cervicali 1-3 se anesteziază bilateral sub aripa atlasului şi înapoia acestuia la 5-6 cm şi
3-5 cm în profunzime sub fascia cervicală profundă.
Figura 10.6 - Locul de elecţie pentru anestezia urechii la cal (original)
224
10.3.1.9 Anestezia nervilor intercostali

Indicaţii: Intervenţii chrurgicale la nivelul peretelui costal.
Loc de elecţie: Marginea caudală a coastelor, reperată prin palpare, deasupra locului operaţiei şi la
acelaşi nivel pentru intercostalii apropiaţi datorită anastomozelor şi interferenţelor dintre ei la limita
dintre treimea superioară şi cea mijlocie a coastelor. (Figura 10.7)
Tehnica: Acul se introduce în şanţul costal în contact cu suprafaţa osoasă şi se injectează câte 10 ml
anestezic pentru fiecare nerv.
10.3.1.10 Anestezia nervului toracoventral

Indicaţii: Intervenţii chirurgicale în treimea inferioară a peretelui costal. Completează anestezia n.
intercostal (figura 10.7).
Loc de elecţie: La 3-4 cm înnapoia olecranului, în apropierea venei pintenului pe care o acompaniază.
Tehnica: Se injectează subcutanat 10-15 ml soluţie anestezică.
Figura 10.7 - Locul de elecţie pentru nervii intercostal şi toraco-ventral
10.3.1.11Anestezia flancului
Indicaţii: Intervenţii chirurgicale în regiunea flancului şi peretele abdominal ventral, furou şi scrot.
Loc de elecţie: Nervii flancului reprezentaţi de ultimul n. toracic şi primele două lombare
(iliohipogastric şi ilioinguinal) au repere sigure la ieşirea lor prin găurile de conjugare (anestezia
paravertebrală) sau la vârful proceselor transverse lombare, L1 L2 şi L3 (anestezia paralombară)
(figura 10.8).
Tehnica:
1. Anestezia paravertebrală. La 5-6 cm de linia mediană se introduce un ac lung de 10-12 cm
prin masa musculară la o adâncime de 6-7 cm, unde se opreşte în marginea cranială a apofizelor
transverse L1 L2 şi L3. Modificând puţin direcţia acului, se pătrunde încă 0,5 cm sub apofiza transversă
şi se injectează 10-15 ml anestezic pentru fiecare nerv lombar prin aceleaşi manevre. Masa musculară
are grosimi variabile în funcţie de rasa, talia şi starea de întreţinere, dar reperul bazei apofizei
transverse rămâne constant. Prin această metodă, se blochează şi conectivul ortosimpatic
paravertebral şi ramurile comunicante respective, producând o acţiune visceroparalitică.
2. Anestezia paralombară. Nervii flancului se angajează sub procesele transverse lombare şi
pot fi abordaţi la marginea caudală a vârfului acestora.
Se reperează apofizele transverse L2 şi L3, iar pentru L1 se apreciază jumătatea distanţei dintre
ultima coastă şi L2.
Acul se introduce până la suprafaţa osului, se orientează caudal şi apoi, depăşind marginea
apofizei transverse în profunzime, se injectează 10 ml anestezic. Se retrage acul sub piele şi se mai
injectează aceeaşi cantitate pentru ramurile dorsale. Pătrunderea foarte lejeră a soluţiei anestezice
poate fi un indiciu al injecţiei intraabdominale. Se remediază prin retragerea acului.
225
Figura 10.8 - Anestezia flancului la cal (original)
10.3.1.12 Anestezia penisului (n. pudenzi şi hemoroidali)

Indicaţii: Intervenţii chirurgicale pe porţiunea liberă a penisului.
Tehnica: Nervii penisului la cal pot fi blocaţi la diferite niveluri după ieşirea lor din găurile subsacrale
S3 şi S4, până la arcada ischiatică. (Figura 9.179)
Blocajul subsacral
Loc de elecţie: spaţiul supraanal în plan median, sub baza cozii.
Tehnica de lucru: Se introduce un ac lung, aproximativ. 20 cm deasupra rectului în plan
median şi se injectează 80-100 ml de soluţie anestezică, retrăgându-se acul, pe o distanţă de 8-10 cm
(10 ml/cm). Anestezicul difuzează cuprinzând nervii pudenzi şi hemoroidali bilateral.
Blocajul pararectal (Metoda Larsen-Magda)
Loc de elecţie: Fosa ischio-caudală. Nervii pot fi reperaţi prin palpare transrectală la faţa
medială a ligamentului sacro-ischiatic.
Tehnica: În mijlocul fosei ischio-caudale se introduce un ac scurt şi gros (40 x 2 mm) care
traversează pielea. Prin lumenul acestuia se trece un ac subţire şi lung (150 x 1 mm) în direcţie uşor
oblică spre înainte şi în jos până la nivelul nervului, putând fi identificat prin palpaţie transrectală. Se
injectează 25-30 ml anestezic, apoi se retrage acul 10 cm pentru nervul hemoroidal caudal. Se
procedează la fel şi pe partea opusă.
Blocajul la nivelul arcadei ischiatice
a) Metoda Magda: Nervii pudenzi se blochează deasupra arcadei ischiatice prin câte o injecţie
la 2-3 cm lateral dreapta şi stânga faţă de planul median, pentru a nu leza uretra. Acul pătrunde 2-3
cm de sus în jos, oprindu-se la suprafaţa osului unde se injectează câte 20 ml soluţie anestezică.
b) Metoda Mundt: Se face o singură injecţie în plan median, perpendicular, la un lat de palmă
sub anus. După ce vârful acului atinge osul, se retrage 1 cm şi se injectează 60-70 ml soluţie
anestezică.
Figura 10.9 - Anestezia penisului la cal (original)
226
10.3.1.13 Anestezia epidurală

La cal se practică numai anestezia epidurală joasă, deoarece accesul în canalul rahidian este
mai dificil, spaţiul interarcual mai redus, iar la nivel sacrococcigian aproape imposibil la cabalinele
adulte. Instabilitatea de lungă durată a trenului posterior predispune la accidente imprevizibile.
Creşterea presiunii în canalul rahidian provoacă adesea convulsii clonice (Berge şi Westhues cit. de
Grigorescu).
Indicaţii: Intervenţii chirurgicale pe coadă, vulvă, anus, rect, vagin, perineu.
Loc de elecţie: Deasupra bazei cozii în plan median se identifică locul unde începe mobilitatea cozii,
în mijlocul unei depresiuni reduse. (figura 10.10)
Tehnica: Se imprimă cozii mişcări verticale şi orizontale palpând locul cu mobilitatea cea mai
accentuată. Acul orientat oblic la 450 se introduce în canalul vertebral la o adâncime de 2-5 cm în
funcţie de talia animalului şi starea de întreţinere.
Pătrunderea în spaţiul epidural este marcată prin înregistrarea unui uşor zgomot de aspiraţie.
Se injectează lejer 8-10 ml soluţie anestezică, dacă acul a fost poziţionat corect. În caz contrar, se
verifică poziţia acului. Efectul se produce în 10-15 minute, când se observă dispariţia mobilităţii cozii.
Figura 10.10 - Anestezia epidurală (original)
10.3.1.14 Anestezia nervului median

Indicaţie: Diagnosticul şchiopăturilor, suprimarea durerii şi intervenţii chirurgicale pe faţa medială a
olecranului, carp şi metacarp, tendoanele flexorilor, bulet chişiţă, coroană şi copită.
Loc de elecţie: Faţa medială a articulaţiei humero-radio-ulnare, înapoia tuberozităţii radiale, între os
şi muşchiul flexor carporadial. Trunchiul vasculo-nervos se palpează uşor pe membrul în sprijin, la o
apăsare moderată, deplasând degetul în plan orizontal. (figura 10.11)
Tehnica: Se aplică iavaşaua şi se scoate din sprijin membrul anterior pe partea opusă. Acul se
introduce oblic, de jos în sus, traversând pielea, aponevroza muşchiului pectoral transvers şi fascia
antebrahială. Se verifică poziţia corectă a acului şi se injectează 10 ml soluţie anestezică.
Figura 10.11 - Anestezia nervului median (original)
227
10.3.1.15 Anestezia nervului ulnar

Indicaţii: Intervenţii chirurgicale în regiunea postero-laterală a antebraţului, faţa laterală a articulaţiei
carpiene şi a metacarpului, diagnosticul şi tratamentul unor afecţiuni aseptice localizate la acest nivel.
Loc de elecţie: La faţa posterioară a antebraţului, nervul este situat profund, între muşchii flexor
carpo-ulnar şi extensor carpo-ulnar (flexori ai carpului), la 10-15 cm deasupra pisiformului (figura
10.12)
Tehnica: Acul se introduce perpendicular între cei doi muşchi până în apropierea osului, se adaptează
seringa şi se injectează 10 ml anestezic
Figura 10.12 - Anestezia nervului ulnar (original)

.
10.3.1.16 Anestezia nervului musculocutanat
Indicaţii: Intervenţii chirurgicale în partea medială a regiunilor antebraţului, carpului şi
metacarpului.
Loc de elecţie: Treimea superioară a antebraţului pe partea medială, în apropierea bridei de inserţie
radială a bicepsului, înapoia venei subcutanate accesorii.
Tehnica: Se injectează subcutanat 10 ml anestezic.
10.3.1.17 Anestezia nervilor metapodiali (palmari şi plantari)

Indicaţii: Afecţiuni dureroase ale acropodiului, în scop de diagnostic, terapeutic şi chirurgical.
Loc de elecţie:
1. proximal: La jumătatea fluerului prin două injecţii pe părţile laterală şi medială ale
tendonului flexor profund (figura 10.13).
2. distal: La nivelul buletului, se palpează trunchiul vasculo-nervos, cu nervul situat posterior,
la limita dintre treimea mijlocie şi cea posterioară.
Figura 10.13 - Anestezia nervilor metapodiali (original)
228
Tehnica:
1. Acul se introduce 1-2 cm sub fascia metapodială, membrul fiind scos din sprijin şi se
injectează câte 10 ml soluţie anestezică pentru fiecare nerv.
2. Se palpează trunchiul vasculo-nervos şi se introduce acul oblic, de sus în jos, la marginea
posterioară a acestuia, sub fascie. Vibraţia acului la deplasarea cordonului vasculo-nervos indică
introducerea corectă şi se injectează câte 10 ml anestezic de fiecare parte.
10.3.1.18 Anestezia nervului digital caudal

Indicaţii: Operaţii în regiunea călcâiului, falanga a III-a şi talpă.
Loc de elecţie: Deasupra călcâiului, la jumătatea chişiţei, pe linia dintre partea mijlocie şi cea
posterioară a feţei laterale şi, respectiv, mediale a chişiţei. (figura 10.14)
Tehnica: Acul se introduce de sus în jos, 1-2 cm şi se injectează 10 ml anestezic, pe fiecare parte.
Figura 10.14 - Anestezia nervului digital caudal (original)
10.3.1.20 Anestezia nervului tibial

Indicaţii: Diagnosticul şchiopăturilor şi intervenţii chirurgicale în regiunile metapodială şi acropodiu.
Loc de elecţie: Nervul se palpează uşor la 2-3 cm înaintea corzii jaretului şi 3-4 cm deasupra
calcaneului. Animalul tresare în momentul deplasării nervului prin palpare profundă.
Tehnica: Se scoate din sprijin un membru anterior de aceeaşi parte şi se introduce acul lângă nerv, de
sus în jos, pe partea medială, sub fascia gambieră. Se injectează 20 ml soluţie anestezică. Efectul se
instalează după 20 min. de la injecţia cu xilină 2% (figura 10.15).
10.3.1.21 Anestezia nervului fibular

Indicaţii: Pentru diagnosticul şchiopăturilor efectuându-se concomitent cu anestezia nervului tibial şi
pentru intervenţii chirurgicale pe faţa laterală a gambei şi jaretului şi faţa dorso-laterală a
metapodiului.
Loc de elecţie: 1. Proximal: Faţa laterală a gambei, înapoia tuberozităţii fibulei. 2. Distal: La 10-15
cm deasupra jaretului, între muşchii extensori comun şi lateral ai falangelor. (figura 10.16)
Tehnica:
1. Se aplică iavaşaua şi se ridică membrul anterior de aceeaşi parte. Acul se introduce perpendicular
până la os, se retrage puţin şi se injectează 10-15 ml soluţie anestezică.
2. Acul se introduce printre cei doi muşchi uşor oblic cranial, 2-3 cm şi se injectează 10 ml anestezic
pentru ramura profundă. Se retrage vârful acului sub piele, unde se mai injectează 10 ml pentru ramura
superficială a nervului fibular.
229
Figura 10.15 - Anestezia nervului tibial Figura 10.16 - Anestezia nervului fibular
1. Leau, T., Iuliana Mihai, Leau, F. (2001). Ghid practic de propedeutica și tehnica chirurgicală
veterinara;. ISBN 978-606-521-257-2, Editura Printech.
230
Capitolul 11
GHID PENTRU ANESTEZIA ECVINELOR
Ruxandra Costea
Riscul anestezic este mai ridicat pentru ecvine comparativ cu celelalte specii domestice, 92%
dintre complicații putând apărea în timpul trezirii. Factorii majori de risc pentru mortalitate și
complicații anestezice sunt greutatea mare a pacientului, experiența chirurgului, vârstele mici, riscul
anestezic individual, durata anesteziei, calitatea inducției, decubitul lateral, procedurile ortopedice și
hipotensiunea arterială.
Ideal ar fi dacă se va evita aproximarea greutății corporale și pacienții se vor cântări cu
exactitate. Evaluarea preanestezică va curpinde anamneza, examenul clinic general și examene
complementare. Rezultatele se vor consemna în fișa de anestezie, care va cuprinde toate informațiile
necesare gestionării cazului în siguranță (Figura 11.2).
12.1 Pregătirea pacientului

Dieta preoperatorie recomandată pentru ecvine variază între 6-8 și 12 ore, corelat cu vârsta
pacientului, patologiile asociate și procedura planificată. Avantajele dietei vizează reducerea presiunii
asupra diafragmului și a marilor vase, reducerea riscurilor asociate colicii.
Pacientul trebuie sa beneficieze de acces venos (cel mai facil la nivelul venei jugulare) în
vederea administrării medicației anestezice, a fluidelor, precum și a medicației destinate gestionării
urgențelor (Figura 11.1).
Montarea cateterului poate începe prin infiltrarea zonei cu Lidocaina 2%. În vederea realizării
unei monitorizări avansate pe parcursul anesteziei (măsurarea gazelor arteriale, tensiunii arteriale
invaziv) se va monta un cateter arterial (la nivelul arterei faciale).
Figura 11.1- Abord venos la nivelul v.jugulare, fixarea cateterului (original)
Pentru intervențiile sau manoperele care se vor desfășura cu pacientul în poziție patrupodală
(ex. examinări clinice, stomatologie, obstetrică, etc), se va asigura o contenție corespunzătoare,
asigurând accesul rapid pentru administrarea medicației, respectiv monitorizarea pacientului. Se
poate recurge la sedare intravenoasă combinată cu analgezie sistemică (opioide) sau tehnici de
anestezie locoregională (ex. administrare epidurală, blocaje, infiltrații).
Poziționarea pacientului pe masa chirurgicală este foarte importantă, greutatea pacientului
urmând sa fie distribuită egal, cu sprijin pe suprafețe capitonate (saltea moale), pentru a se evita
hipoperfuzia sau compresiunile pe filete nervoase, ce pot dermina miopatii respectiv neuropatii.
Extremitatea cefalică se va ridica ușor peste nivelul cordului, ochii se vor proteja, se va
lubrefia corneea, deoarece pe perioada anesteziei scade semnificativ producția de lacrimi.
231
Selectarea protocolului și tehnicii anestezice va depinde de mai mulți factori: particularitățile

pacientului, durata anesteziei, durerea anticipată, numărul și calificarea personalului disponibil,
siguranța unității/locației unde se efectuează anestezia, medicația, echipamentele de anestezie și de
mijloacele de monitorizare disponibile (Figura 11.3).
12.2 Premedicația
Tranchilizarea reprezintă o etapă opțională, utilizată premergător anesteziei sau ca procedură
unică. Se poate folosi Acepromazina (ACP), derivat al fenotiazinei, ce determină sedare, cu
vasodilatație periferică, hipotensiune și hipotermie. ACP are efecte minime asupra respirației,
depresând-o ușor dar nu are efect analgezic. Se utilizează singură sau în combinații cu α2
adrenoceptori agoniști și opioide. respectând 15 minute de așteptare după administrarea IV, 30-45
după administrare IM, în doze de 0.02-0.05 mg/kg.
A se evita includerea ACP în protocoale anestezice destinate pacienților hipotensivi, cu
patologie hepatică, hipovolemici sau cu vârste extreme.
Pentru premedicație se pot utiliza α2 adrenoceptori agoniști (xilazina, detomidina,
dexmedetomidina, romifidina*) singuri sau în combinații cu diferite opioide (butorphanol,
buprenorphina, metadona, morfina*).
Alegerea medicației pornește de la durata procedurii, de gradul de analgezie necesar și
particularitățile pacientului. Protocoalele se construiesc într-o manieră individualizată, multimodală.
Sedarea și relaxarea musculară obținute prin administrarea premedicației, favorizează reducerea
riscurilor din faza de inducție a anesteziei, mai ales atunci când urmărim să inducem pacientul în
decubit.
α2 adrenoceptori agoniștii reprezintă un grup de substanțe utilizate pentru sedare, anxioliză și
efect analgezic de sine stătător. Efectele secundare cardiovasculare pot include: bradicardie, incidența
mai mare a reacțiilor vagale, vasoconstricție periferică și apoi vasodilatație centrală. Aceștia pot
determina depresie respiratorie minimă. Prin asociere cu anestezicele locale, cresc durata efectului
analgesic, sunt reversibile (Atipamezol 0.1 mg/kg IV).
✓ Xilazina 0.5-1 mg/kg IV, efect în 3-5 minute;
✓ Detomidina 0.01-0.02 mg/kg IV (efect în 3-5 minute);
✓ Detomidina 0.02-0.04 mg/kg IM (efect în 20 minute);
✓ Dexmedetomidina 0.003-0.005 mg/kg IV (efect în 5 minute);
✓ Butorphanol 0.01-0.05 mg/kg IV;
✓ Buprenorphina 0.005-0.01 mg/kg IV;
✓ Metadona 0.05-0.1 mg/kg IV;
✓ Flunixin meglumine 1.1 mg/kg IV, IM, PO la 12-24 ore.
12.3 Inducția
Se va realiza într-o zonă dedicată, liniștită, în apropierea blocului operator. Ketamina se
folosește pe scară largă, în diferite protocoale împreună cu benzodiazepine sau Guaiafenesin*
(musculorelaxant).
Atunci când se utilizează benzodiazepine, în situații de urgență, efectul lor se poate antagoniza
prin utilizarea Flumazenilului 0.01 mg/kg IV.
Asocierea Ketaminei cu Propofol (“Ketofol”) sau Alfaxalonă (1 mg/kg IV) se poate utiliza
pentru inducerea anesteziei în vederea intubării, folosind doze reduse din ambele subtanțe.
✓ Diazepam/Midazolam 0.02- 0.1 mg/kg IV+ Ketamina 2-2.5 mg/kg IV- protocol cu impact
minim cardiovascular și respirator, asigură o ataxie redusă în faza de trezire;
✓ Guaifenesin* 50-75 mg/kg IV+ Ketamina 2-2.5 mg/kg IV;
✓ Propofol 0.5 mg/kg IV + Ketamina 1.5 mg/kg IV.
232
12.4 Menținerea anesteziei

Pentru menținerea anesteziei se pot alege tehnici și protocoale diferite, astfel încât să se
asigure anestezia și analgezia pacientului, în condiții optime de confort chirurgical, relaxare
musculară, siguranță.
12.4.1 Menținerea anesteziei gazoase sau inhalatorie (izofluran, sevofluran) este preferată pentru
proceduri lungi (> 1 oră) și necesită echipament suplimentar (sonde endotraheale, baloane de
ventilație, sursa de oxigen, aparat de anestezie pentru asigurarea asistării ventilației, aparatură
monitorizare, pompe de infuzie, etc.) în comparație cu tehnicile injectabile.
După inducție, ecvinele se intubează “în orb”, destul de ușor comparativ cu celelalte specii
domestice. Se folosesc sonde endotraheale cu dimensiuni cuprinse între 35-40 mm pentru caii de talie
mare și 30 mm pentru cei medii. Pentru mânji și ponei se utilizează sonde de la 18-20 mm până la
12-16 mm.
Menținerea inhalatorie se poate asocia cu protocoale injectabile (PIVA- anestezie parțial
intravenoasă) pentru a suplimenta anestezia, analgezia sau relaxarea musculară în timpul procedurii,
concomitent cu reducerea concentrației minime alveolare (MAC) a anestezicului volatil utilizat.
Medicația injectabilă se poate administra în bolus sau în perfuzie continuă cu o rată
prestabilită (CRI). Pentru PIVA se pot folosi asocieri de Ketamina, α2 adrenoceptori agonisti (ex:
Detomidina, Xilazina, Romfidina*), anestezice locale (ex. Lidocaina), benzodiazepine (Diazepam,
Midazolam), opioide sau agenti de blocaj neuromuscular, situație în care pacientul va necesita
obligatoriu suport ventilator.
✓ Ketamina 0.2 mg/kg bolus IV, 0.6-2 mg/kg/h CRI;
✓ Detomidina 0.005 mg/kg/h CRI;
✓ Xilazina 0.25-5 mg/kg/h CRI;
✓ Lidocaina 1.5-2 mg/kg bolus încărcare în 15 min + CRI 3mg/kg/h;
✓ Midazolam/Diazepam 0.05- 0.1 mg/kg bolus IV, CRI 0.5 mg/kg/h.
12.4.2 Menținerea anesteziei în totalitate intravenoasă (TIVA) este recomandată pentru

procedurile de scurtă durată (< 1 oră), asigurând o relaxare musculară mai redusă comparativ cu
tehnica gazoasă. Medicația se va administra sub formă de bolusuri intermitente sau CRI, protocolul
ales fiind adaptat procedurii și particularităților individuale ale pacientului.
✓ 10% Guaifenesina* -500 ml + Ketamina 10 % -20 ml + Detomidina 1% -2 ml/ Xilazina 2%-
25 ml, TIVA 0.8-1 ml/kg/h;
✓ 500 ml NaCl 0.9%+ 250 mg Xilazina/10 mg sau Detomidina + 1 g Ketamina + 15 mg
Midazolam, TIVA 1.2 ml/kg/h sau 0.6 ml/kg/h PIVA.
Posibile complicații în faza de menținere a anesteziei sunt reprezentate de hipotensiune
(MAP< 70 mmHg), bradicardie (< 25 bpm, se poate administra atropina, dar atenție trebuie să
prelungiți dieta postoperator), aritmii ventriculare, hipoventilație, hipoxemie etc.
12.5 Trezirea pacientului

Trebuie să se realizeze într-un mediu liniștit, adăpostit. Detubarea tardivă va crește riscul
apariției spasmului laringeal. În timpul fazei de trezire, pentru a facilita tranziția lină către poziția
patrupodală se pot administra sedative și/sau analgezice. Pacientul se poate trezi neasistat sau
respectiv asistat, daca vă aflați într-o zonă neprotejată, deschisă, fără suprafețe moi, capitonate, fără
obstacole în jur.
Pe tot parcursul asistării trezirii, pacientul se va susține la cele două extremități (cefalică și
caudală). În această fază se va asigura o sursă de oxigen dotată cu debitmetru, pentru a se putea
suplimenta necesarul de oxigen prin tehnici de oxigenare nazală noninvazivă.
Posibile complicații în faza de trezire imediată sunt reprezentate de congestia nazală,
hipoxigenare (suplimentare prin oxigenare nazală post detubare), spasm laringian, agitație.
233
Ulterior pot apărea miopatii, neuropatii, colică, furbură, etc. Înainte de a transfera pacientul
în spațiul de trezire, pentru reducerea agitației și a riscurilor asociate, în funcție de profunzimea
anesteziei la momentul respectiv, sedarea se poate suplimenta cu:
✓ Xilazina 0.1-0.2 mg/kg IV; Acepromazina 0.02 mg/kg IV;
✓ Morfina* 0.1 mg/kg; Romfidina* 10-20 µg/kg IV.
12.6 Monitorizarea anesteziei

Trebuie să se desfășoare pe toată durata anesteziei și ideal și pe parcursul fazei de trezire, până
când pacientul este stabil. Pornind de la tipul și durata procedurii, precum și de la particularitățile
individuale ale pacientului, se vor monitoriza profunzimea anesteziei (relaxare musculară, reflex
palpebral, poziționarea globului ocular etc), sistemul cardio-vascular (frecvență cardiacă, ritm,
aspectul mucoaselor, timp de reumplere capilară, puls, tensiune), oxigenarea și ventilația (frecvența
și calitatea respirației, pulsoximetrie, capnografie), temperatura, nivelul ph-ului sanguin, al gazelor
și electroliților și producția de urină. Monitorizarea continuă, în dinamică, va permite ajustarea
protocoalelor anestezice pe parcursul procedurii, precum și gestionarea rapidă a posibilelor
complicații (Tabel 11.1).
Tabel 11.1 - Valori țintă ale parametrilor vitali,

în timpul anesteziei la ecvine (Grimm et al., 2015)
Variabilă măsurată Interval țintă în timpul anesteziei

Frecvența cardiacă 26-50 BPM (bătăi pe minut)
MAP (presiune arterială medie) 70-120 mmHg
pH 7.3-7.5
PaCO2 33-50 mmHg / 4.39-6.65 kPa
PaO2 >80 mmHg />10.64 kPa
BE (excces de bază) -6 - +10 mEq/L
PCV 26-45%
Figura 11.3- Algoritm pentru construcția unui protocol de anestezie generală (original)
234
UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRONOMICE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ DIN BUCUREŞTI
FACULTATEA DE MEDICINĂ VETERINARĂ
Splaiul Independenţei Nr. 105, sector 5, 050097, BUCUREŞTI, ROMÂNIA
Tel.: + + 4021 318 0469; Fax:+ + 40 21 318 0498
www.fmvb.ro, e-mail: info@fmvb.ro
FIȘĂ NESTEZIE ECVINE Nr………………./Data:……………………

N FIȘĂ Diagnostic O ț
NUME PROPRIETAR P
NUME PACIENT Anestezist
SPECIE RASA
VÂRSTĂ SEX GREUT TE ASA 1 2 3 4 5
N MNEZĂ EX MEN CLINIC PREMEDICAȚIE AN. LOCO-REGION LĂ
• Infiltrații
Puls /min Calitate Ora Medic. Doza/cale
• Blocaj nervos periferic
FC /min TRC
◦ • Blocaj intra-articular
mucoase Temp C
• Blocaj paravertebral
FR /min Tip resp.
• Anestezie/analgezie epidurală
Ascultație torace Antibiotic
Analize preop (data): Antitetanos Ora Medic.adm/doză
INDUCȚIE O2 nazal L/min

Tub nazo-traheal
CATETER IV - Ø…./ localizare………. Ora Medic. Doza/cale Tub oro-traheal
CATETER IA - Ø…./ localizare………. Intubare dificilă DA/NU
Decubit dorsal Cap ridicat DA/NU

Decubit lateral dr/sg Protecție față DA/NU
MENȚINERE Izofluran/ PIVA: TIVA:

Sevofluran
OBSERVAȚII
Izofluran % - / + / ++ / +++ (rf.palpebral)
Flow O2 L/min START OP
Fluide
L/min END OP
EXTUBARE
STERNAL
Rf. Palpebral IN PICIOARE
Pulse
ETCO2
- / + / ++ / +++
SpO 2
kPa/mmHg %
T◦C
FC
°C (BPM)
FR (RPM)
IPPV
SAP
MAP
Figura 11.2 - Fișă de anestezie pentru ecvine (original)
1. Costea, R. (2017). Anesteziologie. Printech, 100-101.
2. Grimm, K. A., Lamont, L. A., Tranquilli, W. J., Greene, S. A., & Robertson, S. A. (Eds.).
(2015). Veterinary anesthesia and analgesia. John Wiley & Sons.
3. Laurenza, C., Ansart, L., & Portier, K. (2020). Risk factors of anesthesia-related mortality
and morbidity in one equine hospital: A retrospective study on 1,161 cases undergoing
elective or emergency surgeries. Frontiers in veterinary science, 6, 514.
4. Scarabelli, S., Timofte, D., Malalana, F., & Bardell, D. (2018). Corneal abrasion and
microbial contamination in horses following general anaesthesia for non-ocular
surgery. Veterinary anaesthesia and analgesia, 45(3), 278-284.
5. Weil, A. (2022). Complications of Equine Anesthesia. In Equine Anesthesia and Pain
Management (pp. 137-152). CRC Press.
*
substanțe recomandate în protocoalele de anestezie pentru ecvine, neînregistrate pentru uz
veterinar în România, la momentul publicării.
235
Capitolul 12
OFTALMOLOGIE ECVINĂ
Iuliana Ionașcu
Calul are globul ocular de dimensiuni mari, este plasat lateral și urmarea acestei particularități
anatomice prezintă un câmp vizual binocular frontal de 65°, panoramic monocular lateral de 146° și
o zonă oarbă de 3° (figura 12.1).
65°
60° 140°
90° 90° 146° 146° 30° 30°
120° 160°
3°
Figura 12.1 – Câmpul vizual la cal comparativ cu cel de la câine și pisică (original)
(binocular-portocaliu; monocular panoramic lateral-albastru; zona oarbă – maro)
Cunoaștere particularităților anatomice sunt importante pentru o examinare oftalmologică
corectă la cai:
✓ mușchiul orbicular al pleoapelor este foarte bine dezvoltat și blefarospasmul exagerat în cazul
afecțiuni oculare însoțite de durere face imposibilă deschiderea pleoapelor;
✓ genele sunt lungi;
✓ pupila are o formă ovală orizontală, mușchiul dilatator al irisului este dispus radiar și mușchiul
constrictor al irisului este elongat și dispus orizontal (figura 12.2);
✓ irisul prezintă în zona superioară, atașată la marginea pupilară, o prelungire a epiteliului posterior
irian, de formă neregulată, denumită corpora nigra sau granula iridica (figura 12.3). Această
structură, care nu trebuie confundată cu chiștii uveali, are rolul de a reduce cantitate de lumină
care pătrunde în ochi îmbunătățind astfel vederea;
✓ fundul de ochi prezintă superior zona de tapetum lucidum, inferior zona de tapetum nigrum;
✓ papila nervului optic are formă rotundă, culoare roz sau portocalie, este dispusă în zona de
tapetum nigrum și vasele retiniene sunt scurte, dispuse periferic pe toată circumferința papilei
asemănător „razelor de soare” (figura 12.4).
Figura 12.2 – Musculatura irisului la cal Figura 12.3 – Corpora nigra

(mușchiul dilatator, săgeata galbenă și (prelungirea epiteliului irian atașat
mușchiul constrictor, săgeata albă) marginii dorsale a pupilei)
236
Urmarea taliei și comportamentului cailor, examinarea oftalmologică la această specie este o

provocare. Contenția în travaliu, utilizarea iavașalei și blocajul nervului auriculo-palpebral sunt
obligatorii pentru un consult oftalmologic corect și în siguranță atât pentru examinator cât și pentru
pacient. Toate informațiile obținute la examenul otalmologic se vor consemna în fișa de observație
de oftalmologie.
Determinarea acuității vizuale se apreciază urmărind comportamentul calului în lumina
naturală și întuneric (mers nesigur, reținerea de a păși peste obstacole, mișcări anormale ale capului)
și evaluând răspunsul la amenințare.
Examenul oftalmologic urmează cascada de metode uzuale, numai după realizarea blocajului
nervului auriculo-palpebral care va paraliza mușchiul orbicularul pleoapelor obținându-se
deschiderea pleoapelor. Deschiderea pleoapelor la cal se realizează îndepărtând și ridicând pleoapa
superioară peste marginea orbitei.
Tratamentul local la cai în afecțiuni oculare (traumatice sau după intervenții chirurgicale) este
de lungă durată și frecvența administrărilor zilnice poate fi de 4-8 ori pe zi (de exemplu serul sanguin
în ulcerul melting cornean se administrează din 2 în 2 ore). Acestea sunt motivele pentru care este
obligatorie montarea unui sistem de lavaj subpalpebral dedicat (Mila Company) la nivelul pleoapei
superioare sau inferioare.
Figura 12.4 – Aspectul fundului de ochi (FO) la animale (original)

a – câine; b – pisică; c – cal; d – bovine şi ovine;
1 – tapetum lucidum, 2 - tapetum nigrum, 3 – papila nervului optic, 4 – artera şi vena retiniană
superioară, 5 – artera şi vena retiniană infero- nazală, 6 – artera şi vena retiniană infero-
temporală, 7 – vasele retiniene la cabaline dispuse asemănător "razelor de soare"
1. Gelatt, K. (2007). Veterinary Ophthalmology, Blackwell Publishing, ISBN 978-0-7817-6657-

9.
2. Ionașcu, I. (2021). Atlas of Veterinary Ophthalmology, second edition, Bucharest, Romania,
Curtea Veche, ISBN 978-606-792-040-6.
3. Maggs, D., Miller, P., Ofri, R. (2018). Slatter’s Fundamentals of veterinary ophthalmology,
6th edition, Elsevier, ISBN 978-0323-44337-1.
237
Facultatea de Medicină Veterinară București

Nr.__________Data______
Clinica de CHIRURGIE/Oftalmologie
FIȘĂ DE OBSERVAȚIE OFTALMOLOGIE
Numele pacientului___________________________Specie_______________Rasă____________
Sex______________Data nașterii___________________________Greutate__________________
Proprietar______________________________________________Telefo_____________________
Anamneză
Examinare OCHIUL DREPT (OD) OCHIUL STÂNG (OS)

Simetrie facială
Simetria globilor oculari
Secreții conjunctivale
Blefarospasm
Reflex pupilar cromatic

(examinare cu IrisVet)
Roșu Albastru Roșu Albastru
Testul cu obstacole
Răspunsul la amenințare
Acuitate vizuală
Reflex palpebral
Reflex cornean
PIO mmHg (tonometrie)
Test Schirmer mm/min
Test cu fluoresceină
Test Jones
Ecografie oculară
Diagnostic
Tratament/Intervenție chirurgical
238
Capitolul 13
STOMATOLOGIE ECVINE
Jacqueline Mocanu
Cabalinele prezinta o dentiție de tip hipsodont la care corpul dintelul este implantat doar
parțial in alveola dentară și este denumită coroană clinică. Porțiunea alveolară a corpului dintelui este
tot o porțiune din coroană care crește continuu pe măsură se toceste suprafața ocluzală a dintelui.
Smaltul dentar la cal este de trei tipuri. Smaltul ecvin de tip I se gaseste in spatiul dentinal si
alcatuieste falduri de smalt. Cel de tip II este prezent la jonctiunea amelo-dentinara, la nivelul
coletului dentar. Smaltul de tip III este prezent incostant in straturi subtiri la limita dintre dentina si
cement. Tipul II de smalt este mai gros la margine crestelor si devine mai subtire in centrul acestora.
Aceste creste sunt vizibile la nivelul premolarilor si molarilor. Premolarii si molarii superior contin
mai mult smalt de tip I comparativ cu cei mandibulari care contin cantitati aproximativ egale de smalt
de tip I si II. La nivelul dintilor incisivi intalniv inclusiv smalt de tip II, deorece acesta este mult mai
rezistent datorita organizarii spatiale a prismelor de smalt.
Dentina alcatuieste baza dintelui si gazduieste pulpa dentara alcatuita dintr-o retea de nervi,
vase sangvine si tesut conjunctiv.
Cementul are o structura similara osului. Dintii la cal prezinta peste stratul de smalt un strat
de cement, la nivelul coroanei dentare, in spatiul dintre crestele de smalt si in lumenul misunei
(misuna denumita si cornet dental extern sau infundibulum este format din proeminente de smalt ce
se formeaza de la nivelul suprafetei ocluzale catre profunzime). Rolul principal al cementului este de
a oferi posibilitatea de insertie a fibrelor din parodontiu si astfel asigura elasticitatea dintelui in
alveola.
Pulpa dentara inconjurata de dentina este formata din tesut conjunctiv, vase si nervi. Ea este
complet inchisa la nivelul suprafetei ocluzale, iar in partea opusa la nivelul apexului prezinta un
orificiu numit „delta apical„ prin care iese cordonul vasculo-nervos si se pastreaza legatura dintre
camera pulpara si parodontiu.
Parodontiul reprezinta tesutul de legatura dintre dintre si osul alveolar, captuseste alveola
dentara si este mai bine dezvoltat la animalele tinere decat la animalele batrane.
Dentitia la cal este formata din 12 incisivi, 4 canini (se gasesc in special la armasar) si 24 de
molari si premolari.
Dentitie temporara Dentitie permanenta

i c p I C P M
3 (1) 3 3 1 (0) 3(4) 3
3 (1) 3 3 1 (0) 3(4) 3
13.1 Patologia dentară congenitală
Hipoplazia de cement
Este o afectiune stomatologica care apare la toti dintii incisivi, fara a fi neaparat o patologica, insa
poate predispune la aparitia unor modificari endodontale ale premolarilor si molarilor.
Procesele inflamatorii asociate patologiilor parodontale apar fie din liza cementului, fie din
hiperplazia acestuia, fie din formarea de noduli de ciment.Procesul de cementogeneză se desfasoara
în paralel cu invaginarea smalțului dintelui la nivelul premolarilor și molarilor maxilari .Acești
cementoblasti provin din celulele mezenchimale ale papilei dentare din care ies prin teaca epitelială
și se găsesc sub stratul de ameloblast.Inițial, cementul format are un aspect spongios, dar se
maturizează și devine mai dens în timp atâta vreme cât rămâne vascularizat. Odată ce dinții au erupt,
această vascularizație se descompune, astfel încât formarea cementului se oprește.
239
Dinții afectați de hipoplazie de cement pot prezenta o uzura anormala dezvoltând concavități pe
suprafața ocluzală
Oligoodonția – este rară la cai, absența unor dinți determină un aspect de dentiție în ”trepte” sau
”ondulată”
Poliodonția Prezența dinților supranumerari apare in special la maxilarul superior. Molarii
supranumerari sunt orienți fie pe ax, fie în exterior, fie în interiorul axului. Daca acesti dinti
supranumerari nu determina neajunsuri, iar uzura fetei oclusale este normala nu este necesar a fi
extrași .
Dinții heterotopici – apar sub forma unr chiști dentinari. Acestia pot apare in regiunea temporara sau
in spatele urechii
Hipolplazia de smalț
Lipsa formării smalțului insoțește unele tumori dentare. Defectul parțial al smalțului sau hipoplazia
poate fi idiopatică sau consecința efectului unor substanțe teratogene. Este una dintre primele
manifestări ale fluorozei cauzată de ingestia de furaje bogate în fluor. Ca apect dinții au un aspect
pestriț. Tratamentul se realizează prin creșterea dozelor de calciu si fosfor din ratia alimentara, pentru
a neutraliza fluorul.
Ciocul de papagal
Anomalie ereditara determinata de o gena dominantă genetic se manifestă clinic printr-un maxilar
mult mai devzoltat în comparație cu mandibula. Această malocluzie modifică uzura incisivilor ale
căror fețe ocluzale nu mai vin in conact avand ca și consecință alungirea insivilor superiori, cu aspect
de ”dinți de iepure”.
Hipercementoza sau resorbția odontoclastică
Este o afectiune stomatologica specifica ecvinelor, idiopatică, progresivă, întîlnită la caii adulți și
geriatrici, ce afectează incisivii și caninii permanențiDintele și osul alveolar se resorb, iar spațiul
este ocupat de depuneri neuniforme de cement care declanșează fenomene algice importante.Clinic
afecțiunea este însoțită de gingivită, periodontită, retracție gingivală, abcese periapicale.
Tratamentul este chirurgical, dintele afectat este extras in totalitate cu masa de cement formată in
locul dintelui.
13.2 Patologia dentară dobîndită
Expunerea țesutului pulpar – pentru a evita expunerea pe suprafata ocluzară a pulpei dentare ca
urmare a uzurii realizate prin frecare, dentina este permanent sintetizată de către odontoblaste:
Această expunere a pulpei favorizeaza propagarea contaminarea bacteriana si apariția abceselor
apicale
Abcesul apical are ca etilogie o necroză pulpară ischemică , urmare a obstructiei vasculare a
foramenului apical pentru dinții brahiodonți, fiind afectat atât dintele cât și alveola.
Abcesul primar determinat de poliodonție, hipoplazia și displazia dentară, malpozițiile dentare.
Abcesull secundar rezultă în urma unor maladii dobândite cum ar fi: fracturi idiopatice sau post-
traumatice, carii, anomalii de uzură, maladie periodontală, pulpită.
Tratamentul se realizează cu antibiotice cu spectru largȘ Penicilină G,streptomicină, amoxicilină,
gentamicină, metronidazol.
Caria dentară reprezintă infecția pulpei dentare ca rezultat al distrucției țesuturilor dure ale dintelui-
smalțul și cementul. Ea este descoperită destul de târziu cănd infecția se propagă la țesuturile profunde
– periostită alveolară și fistulă expimată clinic printr-o crustă care se formeză în același loc sau
osteomielită supurantă, deformantă, halenă, masticație lentă, secreție nazală unilaterală cu miros
ihoros.Maladiile parontale reprezintă afecțiuni inflamatorii ale țesuturilor din jurul dintelui.
Tartrul dentar – placa de tartru este un amestec de substanță anorganică ( carbonat de calciu) cu
microorganisme și detritusuri celulare se formează pe fețele laterale ale dinților.
Gingivita- se caracterizează clinic printr-o gingie congestionată și edemațiate.
240
Prin cronicizare fenomenul infecțios progresează de cele mai multe ori către o parodontită cu
formarea unei pungi parodontale și distrucția ligamentului alveolodentar, liza osului alveolar și în
cele din urmă apariția fistulei dentare.
Tumorile odontogenice sunt rare la cal. În functie de tesutul embrionar implicat se dising tumori
epiteliale- ameloblastoame, tumori epitelioconjunctive- odontoame sau tumori mesodermice sau
cementoame.
13.3 Examenul clinic stomatologic al ecvinelor se efectuează prin inspectie și palpatie. Se

recomandă la inceput un lavaj cu apă călduță a cavității orale, apoi se introduce speculum bucal care
permite menținerea deschisă a cavității bucale. În prealabil se poate realiza sedarea animalului.
Examinarea vizuală a interiorului cavității orale se realizează cu o sursă de lumină – lanternă sau
lampă frontală. Se inspectează buzele, limba , gingia, incisivii, molarii si premolarii. Se palpează
sistematic toate țesuturile moi pentru a depista deformări, sensibilitate sau congestie locală.
Instrumente folosite în stomatologia ecvină: pilă, rașpilă, raboteză, elevator, clește pentru extracții
dentare.
13.4 Neregularitățile tablei dentare

Neregularitățile dentare sunt reprezentate de reliefuru anormale pe suprafața de ocluzie a dintelui
congener care scad eficiența masticației fiziologice și predispun la afecțiuni digestive. Crestele
ascuțite ale dinților tociți anormal pot genera leziuni ale mucoasei bucale și ale limbii.
Neregularitățile tablei dentare determinate de inegalitățile de tocire dentară se tratează prin rabotaj
dentar.
Rabotajul tablei dentare la cabaline est o procedură stomatologică periodică și necesară. Scopul
acestui tratament este restabilirea unei ocluzii bucale echilibrate și simetrice. Pila sau rașpelul pentru
rabotaj se utilizează pe marginile ocluzo-palatinale (ocluzo-lingulale la mandibulă) și ocluzo
vestibulare (ocluzo-bucale) ale arcadei dentare. Este necesar ca pila de rabotaj în momentul utilizării
sa formeze un unghi de 45° față de suprafașă ocluzală a dinților. Ca tehnică cu o mână se prinde pila
de rabotaj, cu cealaltă mână stabilizăm axa lungă a instrumentului și efectuăm mișcări de dute- vino
(roso-caudale).Pentru a preveni lezarea mucoasei bucale , molarii inferiori (mandibulari)trebuie
corectați doar cu mișcări de retragerea pilei și nu de înaintare.Apoi se corectează dinții arcadei dentare
de pe partea opusă, se indepărtează speculum bucal, iar cavitatea orală se clătește cu apă călduță.
13.5 Extracția molarilor și premolarilor pe cale intraorală

In vederea efectuării acestei manopere sunt necesare următoarele intrumente: speculum bucal, clește
pentru extracție cu formă și mărime corespunzătoare dintelui ce urmează a fi extras, separator de dinți
sau elevator, o bucată de lemn pe care o folosim ca pârghie pe care vom sprijini cleștele de extrecție
astfel încât să creștem forța de extracție, sonde dentare ascuțite și boante pentru a explora pungile
gingivale și parodontale, sursă de lumină. Contenția se realizează prin sedare și anestezie locală sau
anestezie generală.Cleștele de extracție se fixează cu partea activă cât mai aproape de marginea
gingivală fără a leza gingia, apropiem mânerele cleștelui și prin mișcări de lateralitate mobilizăm
dintele atăt cât să ne permită introducerea unui luxator dentar în spațiul liber creat între fața distală a
dintelui și dintele vecin situat caudal. În momentul în care ligamentele parodontale se rup alveola
dentară se umple de sânge ca urmare a distrucției vaselor de nutriție.După extracție dintele trebuie
examinat cu atenție deoarece datorită rădăcinii foarte lungi pot rămâne fragmente de rădacină ce vor
fi îndepărtate cu chiureta, Se efectuează lavajul alveolei dentare cu ser fiziologic steril și apoi cu o
soluție antiseptică. Postoperator se recomandă terapie antibiotică și antiinflamatoare timp de 4-5 zile.
13.6 Extracția dentară prin respingere in cavitatea bucală
Se efectuează o incizie cutanată in dreptul rădăcinii dintelui ce urmeaza a fi extras, se realizează o
fereastră în substratul osos cu ajutorul trepanului, Apoi cu intrumentul de respingere și ciocanul se
efectuează presiuni asupra dintelui pentru a fi respins in cavitatea bucală.
241
Ulterior se aplică o pastă dentara acrilică sau comprese sterile imbibate cu soluție de betadină, ce vor
fi extrase ulterior prin cavitatea bucală. Pielea se suturează în puncte separate cu fir neresorbabil.
Postoperator se recomandă terapie antibiotică și antiinflamatoare timp de 4-5 zile
FIȘA DE EXAMINARE STOMATOLOGICĂ LA ECVINE
Inspecția musculaturii frontale:

Prehensiune:
Masticație:
Inspecția cavității bucale:
Mucoasă bucală Gingie Văl palatin Limbă
Incisivi Canini "Dinți de lup" Molari
Diagnostic_______________________________________________________________________
Recomandări____________________________________________________________________
Tratament_______________________________________________________________________
1. Boyer, B. (2007) - Les affections dentaires chez le cheval- these, Toulouse.

2. Grier-Lowe, C., Anthony, J. (2015) - Novel treatment of equine odontoclastic tooth resorption
and hypercementosis of incisor teeth in a 22-year-old Arabian mare, Can Vet J. Aug; 56(8):
855–862.
3. James, O. (2022) - Equine Odontoclastic Tooth Resorption and Hypercementosis, vol. 39,
issue 4, https://journals.sagepub.com/home/JOV.
4. Stoian, C. (2009) – Somatologie veterinară, Ed. Rafet.
242
Capitolul 14
ENDOSCOPIA LA CAI
Florin Dumitrescu
14.1 Importanţa endoscopiei

Endoscopia este o metodă de examinare care permite vizualizarea directă a organului studiat;
aceasta se realizează cu un aparat special conceput care se poate introduce în orice cavitate a corpului,
printr-o deschidere/orificiu natural sau printr-o incizie făcută de medic.
Este o metodă de diagnostic de mare acurateţe care, pe lânga vizualizarea proceselor
patologice, oferă posibilitatea recoltării de probe biopsice; acestea se recoltează atât din zone cu
aspect aparent normal cât şi din zone modificate. De exemplu este metoda cu cea mai mare valoare
diagnostică în cazul prezenţei unui ulcer gastric la cal.
Endoscopia poate fi şi o metodă de tratament cu aplicabilitate mai mare la animale mici, cu
ajutorul instrumentarului special putând fi extrase diferite corpuri străine.
14.2 Aparatura
Există 2 tipuri de endoscoape pentru ecvine: rigide (folosite pentru artroscopie,sinusoscopie şi
laparoscopie) si flexibile (videoendoscop). Cele mai noi prezintă un microcip-cameră video la capătul
distal, care transmite electronic imaginea către un monitor. Acesta este inclus într-un sistem complex
(procesor) care are mai multe facilităţi: este sursă de lumină (reglabilă), pompă de aer (reglabilă) şi
sistem de înregistrare a imaginilor (poze sau film). Există aparate pe stativ – folosite în clinică, dar şi
aparate portabile pentru efectuarea examinărilor endoscopice la locul în care se află pacientul.
Recent, s-a dezvoltat un sistem endoscopic care se poate adapta la cal în timpul antrenamentelor
sau chiar în competiţie, pentru o observare cu cea mai mare acurateţe a eventualelor modificări
patologice ale faringelui şi laringelui în timpul efortului maxim; această metodă are cea mai mare
valoare diagnostică, fiind superioară examinării endoscopice a calului pe banda de alergare.
14.3 Examinare endoscopică

La cal, prin endoscopie se pot examina următoarele aparate: digestiv, respirator şi urogenital.
Aceasta se poate realiza prin introducerea endoscopului (flexibil – de obicei) pe căi/orificii naturale:
✓ nară, pentru examinarea aparatelor digestiv şi respirator;
✓ sfincterul anal, pentru examinarea rectului şi colonului mic (descendent);
✓ meatul urinar al glandului (la armăsar) pentru examinarea uretrei, vezicii urinare şi
ureterelor;
✓ vulvă (la iapă) şi apoi cervix pentru examinarea coarnelor uterine, sau meatul urinar-
pentru examinarea uretrei, vezicii urinare şi ureterelor.
Există şi posibilitatea examinării de la exterior a unor cavităţi/organe care nu au deschideri
naturale explorabile, de obicei cu ajutorul endoscopului rigid, printr-o incizie a pielii. Astfel, se pot
explora sinusurile paranazale (prin incizarea pielii şi trepanarea osului corespunzător sinusului de
examinat), cavitatea abdominală (prin incizarea pielii şi penetrarea boantă a peretelui abdominal la
nivelul golurilor flancului stâng şi drept) şi unele articulaţii (prin incizarea pielii şi penetrarea boantă
a capsulei articulare la nivelul unui fund de sac).
14.4 Pregătirea pacientului pentru examinarea endoscopică
Pentru examinarea endoscopică a aparatului digestiv se instituie o dietă de 8-12 ore
(esogastroduodenoscopie), sau de 24 de ore (rectocolonoscopie). Pentru celelalte situaţii, nu trebuie
dietă decât în măsura în care este necesară o anestezie. Anestezia generală, în schimb, este obligatorie
pentru examinarea articulaţiilor (artroscopie).
În funcţie de reactivitatea animalului, de durerea existenta în situaţia patologică dată şi de durata
examinării, endoscopia se poate executa după o sedare uşoară, sedare profundă, sedare cu analgezie
sau chiar anestezie generală.
243
La caii sănătoşi, aparent sănătoşi şi cu un temperament mai limfatic, majoritatea manoperelor

endoscopice se pot face fără folosirea substanţelor anestezice, în standul de contenţie.
14.5 Examinarea aparatului respirator

Particularităţile anatomice ale capului, la ecvine, permit accesul endoscopului (pentru
examinarea deopotrivă a aparatelor digestiv si respirator) prin nară. Indiferent de localizarea
procesului patologic, toate organele “străbătute”cu endoscopul se vor examina cu atenţie.
Endoscopic, se pot examina narile, nazofarinxul, laringele, traheea si bronhiile.
14.6 Rinoscopia
Conductul nazal este primul organ examinat. Labirintul concal din interiorul nării formează spații
prin care circula aerul, denumite meaturi. Acestea sunt în număr de 3:
✓ meatul dorsal, cel mai îngust, poate fi folosit pentru examinarea labirintului etmoidal (figura
14.1);
✓ meatul mijlociu, puțin mai larg, oferă imagini despre deschiderea nazo-maxilară a sinusului
maxilar;
✓ meatul ventral, cel mai mare, prin care se face rinoscopia propriu-zisă și prin care se continuă
examinarea.
Patologii întâlnite: rinite alergice, infecțioase, fungice, hematom etmoidal, tumori.
Figura 14.1 – Rinoscopie, Figura 14.2 – Nazofarinx, plicile

labirintul etmoidal (original) pungilor guturale (original)
14.7 Endoscopia nazofarinxului (faringoscopia)

Se începe cu examinarea pungilor guturale - diverticuli aerieni ai aparatului Eustachio, în care se
poate pătrunde cu endoscopul în momentul efectuării unei deglutiții, cand acestea se deschid, sau cu
un instrument de lucru folosit ca “stilet”, introdus prin canalul de lucru. Patologii ale pungilor
guturale: timpanism, empiem, infectii bacteriene si micotice, neoplasme, corpi straini.
Nazofarinxul (figura 14.2) este un organ relativ tubular, musculo-membranos și care nu are
suport cartilaginous sau osos. În timpul respirației, nu comunică cu cavitatea bucala. Structurile
examinate sunt valul palatin, deschiderile pungilor guturale, peretele dorsal, epiglota si
pozitia/aspectul deschiderii laringelui.
Patologii întâlnite sunt inflamatia tesutului limfoid faringian-hiperplazie limfoida, deplasarea
dorsala, intermitenta sau persistenta a valului palatin care acopera epiglota, colapsul peretelui dorsal
al nazofarinxului, cicatrice, tumori.
14.8 Laringoscopia.
Laringele (figura 14.3) este compus din 5 cartilaje: doua cartilaje aritenoide (o pereche), tiroid,
cricoid, epiglotic și o pereche de coarde vocale.
Patologii întâlnite sunt inflamatii ale epiglotei, retroversia epiglotei, inflamatii ale cartilajului
aritenoid, chist subepiglotic, paralizia laringelui.
244
Figura 14.3 - Deschiderea laringelui: epiglota, Figura 14.4 – Trahee (original)

aritenoidele si corzile vocale (original)
14.9 Traheobronhoscopia
Traheea (figura 14.4) este un organ tubular cu lumen rigid fiziologic, cu o lungime de
aproximativ 80 cm si un dimetru de 6-7 cm; se termină bifurcat în cele doua bronhii mari (figura
14.5), la nivelul bazei cordului. Patologii întânite: colaps tracheal, traheite, bronsite, obstructii ale
lumenului cu corpi straini, tumori, stricturi cicatriciale. Cu ajutorul endoscopului, la acest nivel se pot
executa spălare si aspirat tracheal și lavaj bronhoalveolar.
Figura 14.5 - Bifurcatia traheei- originea Figura 14.6 – Esofag (original)

bronhiilor mari (original)
14.10 Examinarea endoscopică a aparatului digestiv

Endoscopic, se pot exaamina: faringele, esofagul, stomacul, duodenul, colocul descendent (micul
colon) si rectul, prin doua manopere:
✓ esogastroduodenoscopie;
✓ colonoscopie (colorectoscopie).
Inainte de examinarea endoscopica se efectuează o inspectie vizuala a cavitatii bucale si a
orofarinxului cu ajutorul unui speculum bucal si a unei surse de lumina (lampa frontala).
14.11 Esofagoscopia
Esofagul este un organ tubular de aproximativ 120 cm lungime, cu perete muscular (striat in
primele doua treimi si neted in ultima) si doua sfinctere - proximal, la jonctiunea faringo-esofagiana
si distal, la intrarea in stomac (cardia). Endoscopic, mucoasa este lucioasa, gri-albicioasa sau usor roz
si are pliuri longitudinale (figura 14.6). Patologiile întâlnite sunt esofagite, reflux, megaesofag,
obstructii partiale sau totale, primare sau secundare.
14.12 Gastroscopia
Stomacul este un organ relativ mic fata de dimensiunile calului, cu un volum cuprins intre 5
– 15 litrii, divizat in 4 zone topografice: cardia (la intrare), zona fundica, corpul gastric si antrul
pyloric(iesire) si doua zone functionale: nonglandulara si glandulara; prezinta doua sfinctere: cardia
(la intrare) și pilor (la ieșire).
245
Patologie întâlnita: ulcer gastric, paraziti gastrici – larve pe mucoasa nonglandulara(Gasterophilus)

sau noduli in peretele gastric(Habronema), gastrite, neoplasme.
11.13 Duodenoscopia
Duodenul este un organ tubular, relative scurt. Prezinta doua papile duodenale: mare- prin care
se varsa in duoden bila si canalul pancreatic mare si papilla mica- canalul pancreatic accesoriu, situate
la o distanta de 10 – 15 cm de pilor.
11.14 Examinarea endoscopica a aparatului urogenital

Uretra, la armasar are aproximativ 80 cm lungime; la iapa este foarte scurta, sub 10 cm si este
foarte elastica. Vezica urinara are un volum de pana la 4 L, iar ureterela se deschid la nivelul peretelui
dorsal al gatului vezicii. Indicatiile pentru endoscopiile la acest nivel sunt tenesmele de urinare,
hamaturia, urinari frecvente
11.15 Examinarea endoscopica a cailor aeriene anterioare in timpul efortului

Problemele respiratoria reprezinta a doua cauza importanta a performantelorscazute, la caii de
curse.In timpul efortului pot sa apara frecvent cauze care reduc diametrul faringelui si/sau laringelui,
manifestate prin reducerea fluxului de aer inspirat/expirat si, consecutive reducerea performantelor
fizice, scaderea tolerantei la effort si prezinta zgomote respiratoria anormale. Caii de curse, cu un
regim de pregatire fizica foarte ridicat, au nevoie sa inspire cantitati foarte mari de aer; in timpul
acestor inspiratii ample si rapide se creeaza o presiune negative mare intractul respirator anterior, care
face ca organelle libere din faringe si laringe sa colapseze si sa se interpuna in calea circulaatiei
fluxului de aer, producand obstructii partiale.
Majorittea problemelor patologice la nivelul faringelui si laringelui se pot diagnostica prin
endoscopie la calul contentionat, in repaus. Totusi, exista conditii patologice care se manifesta doar
in timpul efortului, cand presiunea negative este foarte mare. Unele probleme minores au
nesemnificative diagnosticate la endoscopia in repaus, pot produce colaps al cailor aeriene in timpul
efortului. Daca la endoscopia in repaus nu apar modificari patologice, asta nu inseamna obligatoriu
ca nu pot exista probleme care sa micsoreze performanta fizica.
Initia, endoscopia caior aeriene superioare in timpul efortului s-a realizat la cai care au alergat
pe banda de alergare de viteza mare. Acestea sunt foarte scumpe si, deci putine si presupune sa
transporti calul la clinica respective si calu sa faca acomodarea cu banda si cu alergarea pe banda,
care necesita o zi. Apoi, alergarea cu viteza mare pe banda poate sa produca accidente, suprafata
benzii fiind mai dura decat pista de curse. Toate acestea fac ca efortul pe banda de alergare sa nu
reproduca intocmai pe cel di timpul antrenamentelor sau concursurilor, cand efortul este maxim si
calul poate sa manifesta anumite probleme respiratoria. Recent, s-a putut realizaun sistem de
examinare endoscopica in timp real, in timpul cursei, cu endoscopul introdus in nara pana in faringe,
intr-un punct de unde se pot observa clar formatiunile mobile din timpul respiratiei si care se fixeaza
de capastru.
1. Sameet M. Abutarush, James L. Carmalt (2008) - Equine Endoscopy and Artroscopy, Tenton
Newmedia.
2. James A. Orsini, Thomas J. Divers (2013) - Equine Emergencies Treatment and Procedures,
Saunders.
246
Capitolul 15
SUPRAVEGHERE EPIDEMIOLOGICĂ ȘI IMUNOPROFILAXIE
Stelian Bărăităreanu
15.1. Pesta ecvină africană
Supravegherea pestei ecvine africane are ca scop menținerea statutului de țară indemnă. În acest
scop, în România este reglementată supravegherea pasivă și activă a exploatațiilor nonprofesionale și
comerciale (inclusiv cele de tip A), a ecvinelor provenite din comerț intracomunitar și importate din
țări terțe.
Supravegherea pasivă este aplicabilă în contextul în care România este liberă de boală și nu
aplică un program de vaccinare. În acest scop, medicul veterinar oficial din cadrul DSVSA județene,
notificat de medicul veterinar de liberă practică sau fermier, trebuie să viziteze ecvinele din
exploatație și să colecteze informații în scopul depistării rapide a eventualelor cazuri de boală și
menținerii statusului de sănătate. În caz de suspiciune, ecvinele din exploatație se supun supravegherii
serologice și virusologice. Probele biologice sunt prelevate de medicul veterinar de liberă practică.
La animalele în viață, African horse sickness virus (AHSV) poate fi izolat din sângele recoltat în
timpul stadiului febril incipient, iar anticorpi împotriva serotipului infectant al AHSV pot fi decelați
în serul cailor care supraviețuiesc infecției naturale în decurs de 8-12 zile după infecție. Pentru
izolarea virusului, la necropsie se pot colecta probe de splină, plămâni și limfonoduri.
În cazul ecvinelor provenite din comerț intracomunitar, se testează 0,5% din efectiv (dar nu mai
puțin de 2 probe pe lot), iar dacă acestea sunt importate din țări terțe se testează tot lotul.
Probele pentru examene serologice de supraveghere se trimit la IDSA. Diagnosticul de
laborator se confirmă de către laboratorul de referință al Uniunii Europene. În cazul apariției de probe
pozitive, se aplică Ordinului președintelui ANSVSA 135/2006 pentru aprobarea Normei sanitare
veterinare privind măsurile de control și combatere a pestei africane a calului, cu modificările și
completările ulterioare și prevederile Regulamentul delegat (UE) 2020/687. Notificarea bolii se face
în conformitate cu prevederile Ordinului președintelui ANSVSA 79/2008, cu modificările și
completările ulterioare.
15.2. Infecția cu Burkholderia mallei (morva)
Supravegherea infecției cu Burkholderia mallei are ca scop monitorizarea bolii în toate

exploatațiile nonprofesionale și comerciale (inclusiv cele de tip A).
Supravegherea pasivă este obligatorie și se face prin examen clinic. Animalele suspicionate
clinic de morvă sunt testate alergic sau serologic (RFC - tehnica OIE sau EU - RL) și post mortem
prin examen bacteriologic și examen histopatologic (HE/HEA/HEV și Brown Brenn) pe probe de
organe și țesuturi. Testările și prelevările de probe biologice pentru examenele serologice sunt
efectuate de medicul veterinar de liberă practică împuternicit supervizat de medicul veterinar oficial.
Probele de organe și țesuturi se recoltează la IDSA sau LSVSA , după caz. Examenele serologice și
histopatologice se efectuează la IDSA sau la LSVSA județene acreditate. Examenele bacteriologice
se efectuează la IDSA.
Diagnosticul de laborator se confirmă prin coroborarea datelor clinice cu rezultatele examenelor
alergic, serologic și bacteriologic.
De îndată ce este detectată infecția cu Burkholderia mallei, în România trebuie să se ia măsuri
imediate de eradicare conform Regulamentul delegat (UE) 2020/687. Notificarea bolii se face în
conformitate cu prevederile Ordinului președintelui ANSVSA 79/2008, cu modificările și
completările ulterioare.
247
15.3. Anemia infecțioasă ecvină
Supravegherea anemiei infecțioase ecvine (AIE) are ca scop eradicarea bolii din țară. AIE este
o boală a ecvinelor pentru care sunt necesare măsuri de prevenire a răspândirii, ca urmare a circulației
între statele membre sau a intrării în Uniunea Europeană prin activități obligatorii de supraveghere
activă.
• Supravegherea generală
Are ca scop detecția timpurie a cazurilor de boală și se face în conformitate cu prevederile
Regulamentului (UE) 2016/429 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 martie 2016, cu
modificările și completările ulterioare, care are ca obiective observarea sănătății animalelor de către
deținători și raportarea oricăror semne clinice și mortalității înregistrate în exploatație medicilor
veterinari de liberă practică împuterniciți şi / sau oficiali din cadrul DSVSA județene. Un alt obiectiv
al supravegherii generale este monitorizarea documentelor oficiale, precum documentele sanitar-
veterinare care însoţesc transporturile de ecvine din interiorul Uniunii Europene sau din ţări terţe,
înainte de debarcarea animalelor la destinaţie.
• Supravegherea activă în exploatațiile indemne din localitățile libere de AIE

În exploatațiile nonprofesionale, se supraveghează serologic toate ecvideelor în vârstă de peste
6 luni (în funcție de evoluția epidemiologică a AIE, vârsta începerii testării va putea fi crescută la 12
luni – amendament în curs de aplicare), o dată pe an, în perioada februarie-aprilie, cu excepția
ecvideelor de sport, care se testează de două ori pe an, respectiv în perioada februarie-aprilie și la un
interval de 6 luni.
În exploatațiile comerciale (înregistrate sanitar-veterinar sau autorizate), supravegherea
serologică se face la ecvidee de peste 6 luni (în funcție de evoluția epidemiologică a AIE, vârsta
începerii testării va putea fi crescută la 12 luni – amendament în curs de aplicare) tot de două ori pe
an, respectiv în perioada februarie-aprilie și la un interval de 6 luni, cu excepția armăsarilor folosiți
temporar în stațiunile de montă, care se testează la autorizare și apoi de 3 ori pe an (cu 15 zile înainte
de plecare din exploatație, cu 15 zile înainte de revenirea în exploatație și după 15 zile de la
reîntoarcerea în exploatație) și a armăsarilor din stațiunile de montă, care se testează la autorizare și
de două ori pe an, la un interval de 6 luni.
Indiferent de tipul exploatației de origine a ecvideelor, testarea serologică se realizează la
LSVSA județean prin testul Coggins, pe probe de ser sanguin prelevate de medicul veterinar de liberă
practică împuternicit (în exploatațiile nonprofesionale se face în prezența medicului veterinar oficial).
Pentru ca identificarea ecvideelor testate să fie cât mai sigură, în nota de însoțire a probei
prelevate de la un animal se vor trece toate numerele de microcip identificate în urma scanării cu
cititorul de microcipuri pe întreaga suprafață a corpului, iar dacă acesta este dangalizat se va nota și
dangaua.
Evidența testelor Coggins efectuate de fiecare ecvină trebuie înregistrată în secțiunea VII a
pașaportului de către medicul veterinar de liberă practică împuternicit sau medicul veterinar oficial,
după caz.
În cazul obținerii unor rezultate pozitive la testul Coggins, în maximum 5 zile lucrătoare de la
eliberarea buletin de analiză, ecvinele pozitive se supun unei noi prelevări efectuate de medicul
veterinar de liberă practică împuternicit în prezența medicului veterinar oficial. Probele sigilate se
transmit în 24 de ore la LSVSA județean. Un rezultat pozitiv obținut la a doua testare confirmă boala.
De la obținerea primului test pozitiv și până la extragerea din exploatație, animalele pozitive vor fi
izolate de restul ecvinelor. Ecvinele confirmate se sacrifică în maximum 30 de zile de la eliberarea
celui de al doilea buletin de analiză. Ecvinele care nu pot fi sacrificate într-un abator se vor ucide și
se elimină în conformitate cu prevederile legislative în vigoare.
248
Următoarele categorii de ecvine cu AIE nu pot fi sacrificate în abator și vor fi ucise în baza
dispoziției DSVSA județean:
✓ ecvine bolnave cu semne clinice, clasificate ca nedestinate consumului uman;
✓ ecvine care au duplicat al documentului de identificare și sunt excluse din lanțul
alimentar;
✓ ecvine cu document de identificare înlocuitor sau alte situații speciale.
Exploatațiile care dețin ecvine pozitive la primul test Coggins sunt declarate suspecte de boală
și sunt supuse măsurilor de restricționare a circulației până la infirmarea/confirmarea bolii (izolarea
ecvinelor suspecte de infecție, interzicerea intrărilor și ieșirilor de ecvine în unitate, cu excepția
livrărilor la abator).
• Supravegherea activă a AIE în exploatațiile contaminate

După eliminarea animalelor confirmate cu AIE, ecvinele rămase în exploatație sunt supuse
testării periodice la intervale de 90 de zile prin test Coggins. Programul de testare începe la 90 de zile
de la data ultimei testări și se repetă la un interval de 90 zile, până la obținerea a două rezultate
negative consecutiv pentru toate ecvinele din exploatație.
• Supravegherea activă a AIE în localitățile contaminate

După eliminarea tuturor animalelor confirmate cu AIE de pe raza localității, ecvinele rămase în
localitate sunt supuse testării periodice la intervale de 90 de zile prin test Coggins. Programul de
testare începe la 90 de zile de la data ultimei testări și se repetă la intervale de 90 zile până la obținerea
a două rezultate negative consecutiv pentru toate ecvinele din localitate.
15.4. Arterita virală ecvină
Conform prevederilor Regulamentului delegat (UE) 2020/686, supravegherea infecției cu

virusul arteritei ecvine se face în mod specific pentru animalele donatoare de material germinativ.
Monitorizarea boli se face prin acțiuni de supraveghere pasivă și activă.
Medicul veterinar al centrului de colectare a materialului seminal, se asigură că armăsarii au
fost ținuți în cursul celor 30 de zile anterioare colectării materialului seminal în unități în care niciun
ecvideu nu a prezentat în această perioadă semne clinice de infecție cu virusul arteritei ecvine.
Supraveghere serologică se adresează armăsarilor de reproducție din herghelii și depozite,
care trebuie testați o dată pe an, cu minim o lună înainte de autorizare și începerea campaniei de
montă și armăsarilor necastrați în vârstă de peste 180 de zile care vor circula intracomunitar sau vor
fi exportați în țări terțe (testare prin seroneutralizare cu 28 de zile înainte de îmbarcare, pentru
destinația sport și cu 21 de zile pentru destinația producție/reproducție). Prelevarea probelor se face
de către medicul veterinar de liberă practică, de la animale nevaccinate contra arteritei virale ecvine
și se trimit la Laboratorul Național de referință din cadrul IDSA unde vor fi testate prin ELISA sau
seroneutralizare. Animalele cu rezultate serologice pozitive la prima testare (titru ≥ 1/4), se vor retesta
prin seroneutralizare la un interval de cel puțin 14 zile. Dacă la retestare, titrul obținut este constant
sau mai mic, atunci animalele sunt considerate negative și nu vor fi supuse restricțiilor de circulație.
Dacă la retestare, titrul este mai mare, rezultatele serologice sunt considerate pozitive și animalele
vor fi testate virusologic (izolare virus pe culturi celulare și/sau PCR pe probe de material seminal).
Diagnosticul de confirmare al arteritei virale ecvine se face prin izolarea virusului sau detecția
genomului viral (PCR).
Pentru a putea fi utilizat pentru colectarea materialului seminal, un armăsar de reproducere
trebuie supus unui test de izolare a virusului arteritei ecvine sau de detectare a genomului său prin
reacția de polimerizare în lanț (PCR) sau prin real time-PCR, efectuat cu rezultate negative pe o parte
alicotă a întregii cantități de material seminal al armăsarului donator, cu excepția cazului în care s-a
obținut un rezultat negativ al testului de seroneutralizare pentru arterita virală ecvină la o diluție a
serului de 1/4.
249
Ecvinele cu rezultate negative, provenite din exploatații certificate sanitar-veterinar ca oficial

indemne în ultimele 6 luni, nu au restricții de circulație.
Armăsarii cu rezultate virusologice pozitive sunt considerați eliminatori de virus și se elimină
de la montă, iar circulația acestora va fi permisă numai după castrare.
Notificarea oficială a bolii se face pe baza coroborării rezultatelor examenului clinic cu
rezultatele examenelor de laborator, în conformitate cu prevederile Ordinului președintelui ANSVSA
nr. 79/2008, cu modificările și completările ulterioare.
15.5. Metrita contagioasă ecvină

Astfel cum se prevede în Regulamentul delegat (UE) 2020/686, metrita contagioasă ecvină
este o boală pentru care sunt necesare măsuri de prevenire specifice în ceea ce privește animalele
donatoare de material germinativ. În cadrul acțiunilor de supraveghere generală, medicul veterinar al
centrului de colectare a materialului seminal, se asigură că armăsarii au fost ținuți în cursul celor 30
de zile anterioare colectării materialului seminal în unități în care niciun ecvideu nu a prezentat în
această perioadă semne clinice de metrită contagioasă ecvină;
Pentru a putea fi utilizat pentru colectarea materialului seminal, armăsarul trebuie supus unui
un test de identificare a Taylorella equigenitalis, efectuat cu rezultate negative în fiecare caz pe trei
tampoane prelevate în două prelevări distincte, la un interval de cel puțin șapte zile și în niciun caz
mai devreme de șapte zile (tratament antibacterian sistemic) sau de 21 de zile (tratament antibacterian
local) după eventualul tratament antimicrobian al armăsarului donator, cel puțin din prepuț, uretră și
fossa glandis.
Iepele de la care se colectează oocite și embrioni trebuie supuse unor teste de identificare a
Taylorella equigenitalis, cu rezultate negative în fiecare caz, pe cel puțin două tampoane prelevate de
la iapa donatoare, la un interval de cel puțin șapte zile și în niciun caz mai devreme de șapte zile
(tratament antibacterian sistemic) sau de 21 de zile (tratament antibacterian local) după eventualul
tratament antimicrobian al iepei donatoare, cel puțin de pe mucoasele fosei clitorisului și sinusurile
clitorisului.
Tampoanele se introduc in mediu de transport Amies (cu cărbune activ) și se trimit la laborator
unde sunt testate prin examen bacteriologic sau prin tehnici de biologie moleculară.
Examenul bacteriologic pentru izolarea Taylorella equigenitalis presupune cultivarea în
condiții microaerofile pentru o perioadă de cel puțin șapte zile, inițiată în termen de 24 de ore de la
momentul prelevării tampoanelor sau de maxim 48 de ore dacă tampoanele se păstrează la rece în
timpul transportului.
Testarea prin tehnici de biologie moleculară (PCR sau real time-PCR) urmărește detectarea
genomului Taylorella equigenitalis și furnizează rezultate într-un timp mult mai scurt decât
examenele culturale, dar și acesta trebuie efectuat în maxim 48 de ore de la momentul prelevării
tampoanelor.
15.6. Infecția cu virusul West Nile
În România, infecția cu virusul West Nile este supravegheată pasiv și activ la toate ecvinele din
exploatațiile de ecvine nonprofesionale și comerciale (inclusiv cele de tip A), care provin din alte
state membre ale Uniunii Europene sau din țări terțe și are ca obiectiv monitorizarea infecției pe
teritoriul țării în conformitate cu prevederile normei sanitare veterinare aprobate prin Ordinul
președintelui ANSVSA nr. 34/2006, cu modificările și completările ulterioare.
Supravegherea pasivă constă în monitorizarea documentelor oficiale, observarea stării de
sănătate și prelevarea de probe de la animalele suspecte sau de la cele care provin din exploatațiile în
care au fost confirmate cazuri de infecție cu virusul West Nile la om.
Se monitorizează toate documentele care pot furniza informații relevante, precum documentele
sanitar-veterinare care însoțesc transporturile de ecvine din interiorul Uniunii Europene sau din țări
terțe, înainte de debarcarea animalelor la destinație.
250
Observarea stării de sănătate a cabalinelor se face de către proprietari sau îngrijitori, care
informează medicii veterinari de liberă practică împuterniciți și/sau oficiali din cadrul DSVSA
județene despre semnele clinice prezente. La ecvine, semne care pot fi atribuite infecției cu virusul
West Nile sunt ataxie, pareză, paralizie a unuia sau mai multor membre, imobilitate, apatie,
somnolență sau hiperexcitabilitate, reflex palpebral exacerbat, depresie și hiperestezie. Infecția cu
virusul West Nile trebuie diferențiată de rabie, durină, tetanos, botulism, hipocalcemie, intoxicații cu
metale grele și micotoxine.
De la ecvinele suspicionate clinic se vor preleva în scop de diagnostic probe de ser sanguin care
se expediază la IDSA pentru detecția imunoglobulinelor M.
În exploatațiile în care au fost confirmate cazuri de infecție cu virusul West Nile la om, ecvinele
sunt examinate clinic și supuse prelevării de probe de ser sanguin pentru detecția imunoglobulinelor
M la IDSA, testând minim 5 ecvine sau un procent care să asigure o depistare a infecției la o
prevalență de 5% cu confidență de 95%. Rezultatele monitorizării infecție cu virusul West Nile la
animale vor fi comunicate direcției de sănătate publică județene și primăriei localității în care au fost
diagnosticate cazuri de infecție cu virusul West Nile la om.
Supravegherea activă prin examene serologice este efectuată în localitățile în care au evoluat
focare și presupune detecția imunoglobulinelor M în probe de ser sanguin recoltate de la cabaline
(procentul ecvinelor testate trebuie să asigure o depistare a infecției la o prevalență de 5% cu
confidență de 95%) pe parcursul a trei campanii derulate în lunile iunie, august și octombrie (se pot
folosi probele biologice recoltate pentru supravegherea AIE). Dacă la prima sau a doua campanie de
testări se obțin rezultate pozitive, următoarele campanii planificate pentru anul respectiv nu se mai
derulează, iar localitatea își menține statusul epidemiologic neschimbat.
Diagnosticul de laborator se confirmă la Laboratorul Național de Referință din cadrul IDSA,
iar notificarea bolii se face în conformitate cu Ordinul președintelui ANSVSA nr. 79/2008, cu
modificările și completările ulterioare.
Declararea focarului de boală se face pe baza coroborării rezultatelor examenului clinic (semne
clinice asociate infecției cu virusul West Nile) cu rezultatul pozitiv al testelor de laborator. Nu se
declară focar de boală în exploatații cu animale fără semne clinice și cu rezultate pozitive la testele
de laborator (Ig G pentru păsări și Ig M pentru cabaline).
În exploatațiile unde nu s-a declarat oficial focar de boală, dar există seroconversie,
proprietarilor li se recomandă să ia măsuri de distrugere a biotopurilor favorabile dezvoltării
vectorilor și păsărilor sălbatice și să implementeze un plan de control al vectorilor prin dezinsecții
periodice ale adăposturilor și de protejare a animalelor de atacul vectorilor.
În exploatațiile unde s-a declarat oficial focar de boală, se iau măsuri de distrugere a biotopurilor
favorabile dezvoltării vectorilor și păsărilor sălbatice, control al vectorilor prin dezinsecții periodice
în adăposturi, protejarea animalelor de atacul vectorilor, tratamentul simptomatic al animalelor cu
semne clinice și interzicerea intrării și ieșirii de animale receptive în și din exploatație.
Focarul de boală se declară stins când ecvinele nu mai prezintă semne clinice și s-au efectuat
două dezinsecții ale adăposturilor și animalelor la interval de 10-14 zile eficiente pentru stadiile
larvare și de adult, dar nu mai devreme de 30 zile de la dezinsecția finală.
15.7. Encefalomielitele ecvine venezueleană, de est și de vest
În România, legislația sanitară veterinară în vigoare prevede supraveghere anatomopatologică

și de laborator la speciile receptive, notificare și raportare la autoritățile sanitar-veterinare
competente.
Encefalomielitele infecțioase ecvine sunt produse de virusurile encefalitice ecvine Venezuelan
equine encephalitis viruses (VEEV), Eastern equine encephalitis viruses (EEEV) și Western equine
encephalitis viruses (WEEV). Rezervorul natural este reprezentat, în principal, de păsările sălbatice,
la care se adaugă rozătoarele și cabaline pentru VEEV.
251
Transmiterea acestor virusuri se face obligatoriu prin intermediul vectorilor (la cai, principalele
speciile de țânțari implicate în transmiterea VEEV sunt Psorophora spp. și Aedes spp., în transmiterea
EEEV sunt Aedes spp. și pentru WEEV sunt Culex spp.).
În regiunile endemice, frecvența cazurilor clinice de EEEV și WEEV este mai mare în
sezoanele calde, în perioada de maximă activitate a artropodelor vector. De aceea, măsurile
profilactice vizează, în principal, combaterea vectorilor prin drenarea tuturor surselor de apă
stătătoare, pentru a reduce populația țânțarilor vector, utilizarea insecticidelor pe perioada de maximă
activitate a vectorilor, utilizarea animalelor santinelă (ex. fazani) sau a capcanelor cu lumină.
Encefalomielita ecvină venezueleană evoluează cu sindrom encefalitic sau ca o boală febrilă
fără semne nervoase marcante. Caii pot să moară după o perioadă de evoluție clinic acută cu sau fără
exprimarea semnelor nervoase.
Encefalomielitele ecvine de est și vest debutează cu febră, inapetență și letargie. Progresează
spre niveluri variabile de excitabilitate și somnolență pentru a finaliza prin pareze, convulsii și comă.
După o perioadă de evoluție acută, de 5-10 zile, cabalinele pot murii (în 90% din cazurile de EEEV
și 20-40% din cazurile de WEEV) sau se recuperează.
Măsurile de profilaxie specifică sunt aplicate la cabaline. Vaccinarea este recomandată la
animalele expuse riscului de contaminare. Existând produse vaccinale pentru toate cele trei virusuri.
15.8. Encefalita japoneză
În România, legislația sanitară veterinară în vigoare prevede supraveghere anatomopatologică

și de laborator la speciile receptive, notificare și raportare la autoritățile sanitar-veterinare
competente.
La cai, infecția este de obicei inaparentă. Caii afectați prezintă semne clinice care includ
pirexie, depresie, tremor muscular și ataxie. Din cauza titrurilor scăzute și a duratei scurte a viremiei,
oamenii și caii nu transmit virusul la țânțarii vector și sunt considerați fund de sac epidemiologic.
Constatările clinice, serologice și patologice sunt de ajutor în diagnostic.
Diagnosticul de confirmare la cai se poate face prin izolarea sau identificarea virusului în
probe de țesut nervos (porțiuni ale corpului striat, cortexului sau talamusului), detectarea anticorpilor
specifici IgM și IgG în lichidul cefalorahidian sau a acidului nucleic viral în creierul cailor infectați
prin RT-PCR. Oamenii pot fi infectați prin contactul direct cu materialului infecțios pe la nivelul
pielii sau mucoaselor cu leziuni, prin inoculare accidentală parenterală sau aerosoli. Personalul care
prelevează probele ar trebui să ia măsurile de precauție corespunzătoare.
15.9.Antraxul
Supravegherea și controlul antraxului la animale vizează monitorizarea bolii pentru

prevenirea apariției acesteia la om.
Supravegherea pasivă presupune examinarea clinică a bovinelor, ovinelor, caprinelor,
ecvinelor, porcinelor, carnasierelor și a speciilor receptive din fondul cinegetic.
Supravegherea activă se face în caz de suspiciune epidemio-clinică (este interzisă deschiderea
cadavrelor animalelor cu suspiciune de antrax) și presupune prelevarea de probe de sânge sau secreții
sangvinolente de la animalele în viață și secreții sangvinolente și probe de sânge de la cadavrele
nedeschise. Dacă au fost deschise accidental cadavre la care nu a fost formulată anterior suspiciunea
de antrax, de la acestea se vor recolta probe de sânge (recoltare prin puncție cardiacă sau pe
tampoane), splină, ficat, os lung nedeschis, fragmente de piele cu resturi de țesut conjunctiv și
muscular, rinichi și limfonoduri.
Diagnosticul de confirmare se face prin examen microscopic direct, examen cultural și test
biologic la LSVSA județene desemnate. Tulpinile de Bacillus anthracis izolate la LSVSA județene
vor fi trimise, în condiții de biosecuritate, la LNR pentru Antrax din IDSA pentru studii suplimentare.
252
Dacă se confirmă antraxul, se iau măsuri de prevenire a transmiterii la om și a contaminării

mediului, iar animalele rămase în exploatații vor putea părăsi exploatația după minimum 15 zile de
la eliminarea cazurilor suspecte de îmbolnăvire cu excepția dirijării spre sacrificare.
15.10. Leptospiroza
Supravegherea se face în efectivele de animale cu suspiciune de evoluție a leptospirozei sau

în care boala a fost notificată în ultimii 5 ani.
Supravegherea pasivă se face prin monitorizarea datelor relevante despre boală de către
medicii veterinari oficiali din cadrul DSVSA județene și prin examen clinic și anatomopatologic de
către medicul veterinar de liberă practică împuternicit, în focarele în care există antecedente de boală
sau s-a diagnosticat pentru prima dată boala.
Supraveghere serologică prin testul de microaglutinare se face cu setul de 6 serotipuri de
Leptospira spp (Pomona, Icterohaemorrhagiae, Canicola, Hardjo, Grippothyphosa și Australis) atât
la efectivele de animale cu suspiciune clinică de boală (infertilitate, icter, hemoglobinurie, afecțiuni
hepato-renale, oftalmie periodică, iepe care au avortat în urmă cu 2-3 săptămâni) cât și la efectivele
de cabaline cu antecedente (armăsarii reproducători din exploatații nonprofesionale, 10% din iepe dar
nu mai puțin de 10 probe la 100 de animale și la cerere după 14-21 zile de la vaccinare).
Prelevările de probe se fac de medicii veterinari de liberă practică în prezența medicului
veterinar oficial, iar examenele la LSVSA județene și/sau la Laboratorul Național de Referință din
cadrul IDSA.
Diagnosticul de confirmare se face prin coroborarea datelor epidemiologice, clinice,
morfopatologice și înregistrărilor privind vaccinarea antileptospirică cu rezultatele testului de
microaglutinare. Examenele histologice, bacteriologice și de biologie moleculară sunt considerate
metode de diagnostic complementare.
Notificarea bolii se face în conformitate cu prevederile Ordinului președintelui ANSVSA nr.
79/2008, cu modificările și completările ulterioare.
15.11. Influența ecvină
Supravegherea se face pasiv și are ca scop monitorizarea bolii pe teritoriul țării. Suspiciunea
de boală se face pe baza simptomatologiei și este urmată de testarea serologică prin RIHA folosind
probe de sânge pereche recoltate în faza de evoluție acută a bolii și la 2 săptămâni de la prima
prelevare și examene virusologice prin teste de biologie moleculară pe probe de tampoane nazale,
nazofaringiene și lavaj traheal.
Prelevarea probelor se face de medicul veterinar de liberă practică împuternicit, iar testarea la
Laboratorul Național de Referință din cadrul IDSA. Notificarea bolii se face în conformitate cu
prevederile Ordinului președintelui ANSVSA nr. 79/2008, cu modificările și completările ulterioare.
Influența ecvină este o boală infecto-contagioasă a cailor, măgarilor, catârilor și altor ecvine,
exprimată prin afecțiuni respiratorii, uneori fatale, produsă de diferite subtipuri virale gripale. Boala
se transmite relativ ușor prin contactul direct cu animalele bolnave, acestea eliminând cantități mari
de virus prin tuse. Animalele infectate pot elimina virus chiar înaintea apariției semnelor clinice.
Focarele de influență ecvină evoluează pandemic și afectează cel mai adesea caii nevaccinați sau care
au fost vaccinați, dar nu în intervalele de timp impuse, stabilite de organismele de reglementare sau
producătorii de vaccinuri.
Perioada de incubație este de 1-3 zile. Semnele clinice sunt: febră, tuse seacă, scurgeri nazale,
depresie, pierderea apetitului, dureri musculare și slăbiciune. Semnele clinice, în general, se remit
după câteva zile, dar sunt frecvente complicațiile cu infecții secundare, care vor prelungi perioada de
exprimare a semnelor respiratorii cu până la 2 săptămâni, iar tusea poate persista chiar și 6 luni.
Mortalitatea a fost raportată la tineret și este rezultatul pneumoniei.
Diagnosticul de confirmare se face prin izolarea și identificarea agentului cauzal sau prin
examene serologice.
253
Profilaxia generală presupune evitarea contactului ecvinelor cu animale bolnave sau oameni
care au venit în contact cu animale bolnave. În general, virusul este introdus într-o herghelie prin
intermediul unui cal nou achiziționat. De aceea, în aceste exploatații se recomandă controlul strict al
mișcărilor de animale și carantina profilactică.
În majoritatea statelor, prevenirea se face prin vaccinare. Totuși, vaccinarea nu protejează
ecvinele față de toate tulpinile circulate, dar reduc sensibilitatea acestora la virus. Deși vaccinarea
împotriva influenței ecvine nu poate garanta imunitatea, este o practică obligatorie de biosecuritate
cerută de Federația Ecvestră Internațională (FEI) pentru a reduce riscul de circulație a virusului la
evenimente.
Combaterea unui focar de boală presupune izolarea și tratarea imediată a fiecărui caz.
Tratamentul este de susținere generală și simptomatic, administrându-i-se antibiotice dacă există
riscul unor complicații bacteriene. Virusul este inactivat de majoritatea dezinfectantelor uzuale.
15.12. Rinopneumonia ecvină - avortul virotic al iepelor
Supravegherea se face pasiv și are ca scop monitorizarea bolii pe teritoriul țării.

Sunt produse de unul din cei doi reprezentanți ai familiei Herpesviridae: equid herpesvirus-1
(EHV-1) și equid herpesvirus-4 (EHV-4).
La caii mai mici de 3 ani boala evoluează ca o rinopneumonie acută, cu sindrom febril și care
este extrem de contagioasă. Incubația este de 2-8 zile, iar semnele clinice sunt: febră, inapetență,
depresie și scurgeri nazale. Uzual animalele se recuperează după 1-2 săptămâni, mortalitatea fiind
rară. Cele mai grave complicații ale infecțiilor cu EHV-1 sunt avortul și mieloencefalopatia.
În caz de suspiciune, medicul veterinar de liberă practică împuternicit și, după caz, medicul
veterinar oficial prelevează probe de seruri perechi la interval de 21 de zile, pe care le transmite la
Laboratorul Național de Referință din cadrul IDSA unde se efectuează examene serologice (ELISA).
Avortonii se examinează prin examen morfopatologic, de la aceștia se prelevează probe de pulmon,
ficat, rinichi și limfonoduri în vederea examinării histopatologice (metoda HE/HEA/HEV sau metoda
Pappenheim) și virusologice. Diagnosticul de boală se confirmă prin izolarea virusului pe culturi
celulare. Notificarea bolii se face în conformitate cu prevederile Ordinului președintelui ANSVSA
nr. 79/2008, cu modificările și completările ulterioare.
Ecvinele de reproducție nou introduse din Uniunea Europeană sau import din țări terțe se
examinează serologic (ELISA) într-un procent de 1% din lot (minim 2 animale).
În ciuda programelor imunoprofilactice aplicate, infecțiile cu EHV-1 și EHV-4 nu au fost încă
eliminate, pierderile economice asociate acestora fiind în continuare extrem de mari. Animalele
bolnave se izolează și se supun tratamentelor de susținere generală, simptomatic și combatere a
infecțiilor secundare.
15.13. Avortul salmonelic al iepelor
Supravegherea se face pasiv și activ și are ca scop monitorizarea bolii pe teritoriul țării.
Supravegherea pasivă presupune monitorizarea datelor relevante despre boală, este efectuată
de cei implicați zilnic în relația cu animalele și medicii veterinari de liberă practică împuterniciți.
Supravegherea activă presupune examinarea bacteriologică a cazurilor de avort al iepelor prin
prelevarea de probe de către medicul veterinar de liberă practică împuternicit și/sau medicul veterinar
oficial, care trimite probele pentru examinare la LSVSA județene. Toate tulpinile de Salmonella spp.
izolate se trimit la Laboratorul Național de referință din cadru IDSA pentru tipizare serologică.
Diagnosticul de confirmare presupune izolarea, identificarea biochimică și a grupului serologic.
Notificarea bolii se face în conformitate cu prevederile Ordinului președintelui ANSVSA nr.
79/2008, cu modificările și completările ulterioare.
254
15.13. Alte boli transmisibile, zoonoze și emergente la animale

Supraveghere anatomopatologică și de laborator la speciile receptive, notificare și raportare
la autoritățile sanitar-veterinare competente se mai face și pentru rujet, streptococie, stafilococie,
yersinioză, colibaciloză, boala Lyme, infecția cu virusul febrei hemoragice Crimeea-Congo și
encefalita de căpușe.
15.14. Imunoprofilaxia
15.14.1. Vaccinarea anticărbunoasă

Vaccinarea împotriva antraxului are ca scop păstrarea indemnității teritoriale prin aplicarea
vaccinării și a măsurilor de biosecuritate.
Medicul veterinar de liberă practică împuternicit trebuie să vaccineze anticărbunos toate
animalele receptive, în mod obligatoriu, o dată pe an, în intervalul de 12 luni de la ultima vaccinare,
respectând recomandările producătorului referitoare la vârsta și starea fiziologică a animalelor la care
se efectuează vaccinarea. Vaccinul utilizat trebuie să asigure imunitatea minim 12 luni.
Pentru animalele care se scot la pășunat, vaccinarea anticărbunoasă se va efectua primăvara,
înainte de scoaterea animalelor la pășune, conform recomandărilor menționate în prospectul
vaccinului, urmat de vaccinări lunare de completare la animalele care nu au vârsta de vaccinare sau
nu pot fi vaccinate din diferite motive.
În zona Deltei Dunării, dacă apar focare de antrax se va executa încă o vaccinare, de
necesitate, cu aprobarea ANSVSA.
15.14.2. Vaccinarea contra arteritei virale ecvine

În România, vaccinarea se face cu aprobarea ANSVSA, numai la armăsarii necastrați, în
vârstă de peste 180 de zile, clinic sănătoși, serologic negativi sau cu titru constant/în scădere și care
nu sunt eliminatori de virus.
Vaccinarea se face cu vaccinuri inactivate, omologate și înregistrate oficial.
15.14.3. Vaccinarea contra influenței ecvine

Pentru a putea concura la evenimentele FEI și FER, caii trebuie să fie vaccinați împotriva
influenței ecvine.
În conformitate cu recomandarea Organizației mondiale pentru sănătate animală (OIE),
vaccinurile împotriva influenței ecvine ar trebui să conțină Virusul inﬂuenței ecvine, inacvat, tulpinile
A/Equi 2/Brno 08 (American type) H3N8 și A/Equi 2/ Morava 95 (European type) H3N8.
Pașaportul fiecărui cal este verificat la evenimente pentru a se asigura că a fost vaccinat
conform Regulamentului veterinar FEI, prin urmare toate vaccinurile împotriva gripei ecvine care au
fost administrate calului trebuie să fie înregistrate în pașaport.
În funcție de produsul vaccinal, prima administrare la mânji se recomandă la vârsta de 3 - 6
luni, iar vaccinarea secundară după 4 - 6 săptămâni. În funcție de situația epidemiologică locală,
revaccinările ulterioare se recomandă să fie efectuate la intervale de 6–12 luni.
Cerințe ale Federației Ecvestre Internaționale (FEI) privind vaccinarea împotriva influenței
ecvine
1. FEI acceptă toate vaccinurile împotriva influenței ecvine disponibile comercial, cu condiția
administrării lor conform instrucțiunilor producătorului (intramuscular sau intranazal).
2. La prima vaccinare, trebuie administrate două doze vaccinale, la interval de 21-92 de zile.
3. Prima revaccinare trebuie făcută în a VII-a lună calendaristică de la data celei de a doua doze
administrate la prima vaccinare.
4. Toți caii care vor începe vaccinarea împotriva influenței ecvine la data de 1 ianuarie 2024 trebuie
să respecte următorul protocol de vaccinare:
255
• V1 (prima doză vaccinală);

• V2 (a doua doză vaccinală) trebuie administrată la 21-60 zile după V1; și
• V3 (prima revaccinare) trebuie administrată în 6 luni și 21 zile de la V2.
5. Revaccinările viitoare trebuie administrate la intervale de maxim 12 luni, dar caii care participă la
evenimente trebuie să fi fost vaccinați cu până la 6 luni și 21 zile în urmă și nu mai devreme de 7 zile
înainte de sosirea la eveniment.
6. Caii pot concura la 7 zile de la primirea celei de a doua doze vaccinale.
7. Caii care au beneficiat de vaccinarea primară înainte de 1 ianuarie 2005 nu sunt obligați să
îndeplinească cerințele pentru prima revaccinare, cu condiția să nu fi trecut un interval mai mare de
12 luni între fiecare dintre revaccinările lor anuale.
15.14.4. Imunoprofilaxia tetanosului

Deși vaccinarea împotriva tetanosului nu este obligatorie, este recomandată întotdeauna.
Vaccinurile sunt preparate din anatoxină tetanică purificată, iar protocolul de vaccinare
trebuie să țină cont de recomandările producătorului. Dacă mânji provin din iepe nevaccinate,
programul de vaccinare poate să înceapă de la vârsta de 5-8 săptămâni, respectând precauțiile
producătorului. În cazul mânjilor născuți de iepe demonstrabil vaccinate înainte de fătare, având în
vedere imunitatea colostrală, se recomandă ca vaccinarea să înceapă la vârsta de 6 luni.
În vaccinarea de bază, producătorii recomandă frecvent ca prima doză vaccinală să se facă la
vârsta de 3 - 6 luni, iar a doua doză după 4 - 6 săptămâni. Revaccinarea de întreținere poate să fie
efectuată la 12 luni interval. Revaccinarea iepelor gestante ar trebui efectuată în ultimul trimestru de
gestație și cel mai târziu cu o lună înainte de fătare.
Uzual, imunitatea postvaccinală se instalează la 14 - 21 zile de la revaccinare.
La cai, există produse vaccinale care asigură o protecție imună de 4 ani.
Deoarece animalele care supraviețuiesc tetanosului nu dezvoltă o imunitate bună, acestea ar
trebui vaccinate în mod regulat.
Serumizarea cu antitoxină tetanică se poate face atât profilactic cât și curativ. În zonele cu risc
ridicat, mânjilor li se poate administra antitoxină tetanică imediat după naștere și la fiecare 2-3
săptămâni până la împlinirea vârstei de 3 luni, moment în care li se poate administra anatoxina
tetanică. Dacă ecvinele adulte vaccinate anterior suferă un traumatism cu risc de formare a unor plagi
tetanigene sau sunt supuse unor intervenții chirurgicale care pot crea plagi tetanigene, acestea pot să
fie tratate cu 1.500–3.000 UI sau mai mult de antitoxină tetanica, care le asigură o protecție imună
pasivă timp de 2 săptămâni.
Producătorii de seruri antitetanice disponibile comercial în România, recomandă la cai
administrarea subcutanată, intramusculară sau intravenoasă a unei doze profilactice de 4.000–6.000
UI și a unei doze terapeutice de 40.000 UI. Doza terapeutică se administrează zilnic, timp de 2–4 zile,
în funcție de starea de sănătate a pacientului.
15.14.5. Vaccinarea contra Rinopneumoniei ecvine - avortului virotic al iepelor

Schema de vaccinare aplicată trebuie să țină cont de categoria de vârstă și patologia care
trebuie prevenită.
Vaccinarea contra rinopneumoniei ecvine începe la vârsta de șase luni cu rapel la 4 săptămâni,
re-vaccinare la 3 luni și ulterior la fiecare 6 luni.
Vaccinarea iepelor gestante împotriva avortului virotic are ca obiectiv reducerea incidenței
avorturilor provocate de virusul herpetic ecvin și constă în administrarea unei doze vaccinale la iepele
gestante în lunile a doua, a cincea sau a șasea și a noua de gestație.
256
ANSVSA (2006). Ordinul nr. 34 din 17 februarie 2006 (*actualizat*) pentru aprobarea Normei
sanitare veterinare referitoare la monitorizarea zoonozelor şi agenţilor zoonotici (actualizat până
la data de 14 august 2007*) https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/69465 last accessed
at 25.01.2023.
ANSVSA (2008). Ordinul nr.79 din 18 septembrie 2008 al preşedintelui Autorităţii Naţionale
Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Animalelor pentru aprobarea Normei sanitare veterinare
privind notificarea internă şi declararea oficială a unor boli transmisibile ale animalelor Modificat
prin O. nr.19/2010 al preşedintelui Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa
Alimentelor pentru modificarea anexei nr. 1 la Norma sanitară veterinară privind notificarea
internă şi declararea oficială a unor boli transmisibile ale animalelor, aprobată prin Ordinul
preşedintelui Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor nr.
79/2008 și O. nr.119/2010 al preşedintelui Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru
Siguranţa Alimentelor pentru completarea anexei nr. 1 la Norma sanitară veterinară privind
notificarea internă şi declararea oficială a unor boli transmisibile ale animalelor, aprobată prin
Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor
nr. 79/2008. M Of, 699, https://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.lista_mof?idp=18276 last
accessed at 25.01.2023.
ANSVSA (2016). Norme metodologice din 30 martie 2016 de aplicare a Programului acțiunilor de
supraveghere, prevenire, control și eradicare a bolilor la animale, a celor transmisibile de la
animale la om, protecția animalelor și protecția mediului, de identificare și înregistrare a
bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor și ecvideelor. Aprobate prin Ordinul nr. 35 din 30 martie
2016. M Of, 303 https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/207257 last accessed at
25.01.2023.
ANSVSA (2017). Ordinul nr. 112 din 27 octombrie 2017, pentru modificarea și completarea
Ordinului președintelui Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor
nr. 35/2016 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Programului acțiunilor de
supraveghere, prevenire, control și eradicare a bolilor la animale, a celor transmisibile de la
animale la om, protecția animalelor și protecția mediului, de identificare și înregistrare a
bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor și ecvideelor, precum și a Normelor metodologice de
aplicare a Programului de supraveghere și control în domeniul siguranței alimentelor. M Of, 910
https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/194787 last accessed at 25.01.2023.
ANSVSA (2018). Ordinul nr. 165 din 31 octombrie 2018, pentru modificarea și completarea anexei
nr. 1 la Ordinul președintelui Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța
Alimentelor nr. 35/2016 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Programului
acțiunilor de supraveghere, prevenire, control și eradicare a bolilor la animale, a celor
transmisibile de la animale la om, protecția animalelor și protecția mediului, de identificare și
înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor și ecvideelor, precum și a Normelor
metodologice de aplicare a Programului de supraveghere și control în domeniul siguranței
alimentelor. M Of, 943 https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/206638 last
accessed at 25.01.2023.
ANSVSA, MADR (2007). Ordinul nr. 129 din 23 mai 2007 pentru aprobarea Normei privind
controalele veterinare şi zootehnice aplicabile comerţului intracomunitar cu anumite animale vii
şi produse de origine animală, M Of, 538
https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/84234 last accessed at 25.01.2023.
Bărăităreanu, S. (2015). Boli infecțioase și medicină preventivă. Îndrumar de lucrări practice.
Bucuresti, Romania: Elisavaros.
Bărăităreanu, S. (2020). Infectious diseases, preventive medicine and clinical lectures on species 2.
Course Manual. Bucuresti, Romania: Printech.
257
Bărăităreanu, S. (2021). Infectious diseases, preventive medicine and clinical lectures on species 4.
Course manual. Bucuresti, Romania: Printech.
Bioveta (2016). Vaccinuri moderne pentru cai. Bioveta News, 1:8-11
https://www.bioveta.ro/files/files/Bioveta-News-RO/Bioveta-News_2016_1.pdf last accessed at
25.01.2023.
Comisia Europeană (2018). Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2018/1882 al Comisiei din 3
decembrie 2018 privind aplicarea anumitor norme de prevenire și control al bolilor în cazul
categoriilor de boli listate și de stabilire a unei liste a speciilor și a grupurilor de specii care
prezintă un risc considerabil de răspândire a bolilor listate respective (Text cu relevanță pentru
SEE). O.J. (L 308) 21 https://eur-lex.europa.eu/legal-
content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:32018R1882&from=RO last accessed at 25.01.2023.
Comisia Europeană (2019). Regulamentul delegat (UE) 2020/687 al Comisiei din 17 decembrie 2019,
de completare a Regulamentului (UE) 2016/429 al Parlamentului European și al Consiliului în
ceea ce privește normele de prevenire și control al anumitor boli listate, O.J. (L174) 64
https://eur-lex.europa.eu/legal-
content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:32021R1140&from=RO#d1e32-53-1 last accessed at
25.01.2023.
Comisia Europeană (2020). Regulamentul delegat (UE) 2020/686 al Comisiei din 17 decembrie 2019
de completare a Regulamentului (UE) 2016/429 al Parlamentului European și al Consiliului în
ceea ce privește autorizarea unităților de material germinativ și cerințele de trasabilitate și de
sănătate animală pentru circulația în interiorul Uniunii a materialului germinativ provenit de la
anumite animale terestre deținute. O.J. (L174) 1 https://eur-lex.europa.eu/legal-
content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:32020R0686&from=EN last accessed at 25.01.2023.
Comisia Europeană (2021). Regulamentul delegat (UE) 2021/1140 al Comisiei din 5 mai 2021 de
modificare a Regulamentului delegat (UE) 2020/687 de completare a Regulamentului (UE)
2016/429 al Parlamentului European și al Consiliului în ceea ce privește normele de prevenire și
control al anumitor boli listate. O.J. (L247) 50 https://eur-lex.europa.eu/legal-
content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:32021R1140&from=RO last accessed at 25.01.2023.
Daneş, D. (2005). Boli infecțioase transfrontaliere. Bucuresti, Romania: All.
Fédération Equestre Internationale (2023). Veterinary regulations 15th Edition 2023, effective 1
January 2023 https://inside.fei.org/sites/default/files/2023%20Veterinary%20Regulations%20-
%20Marked%20up.pdf last accessed at 25.01.2023.
Moga Mânzat, R. (2001). Boli infecțioase ale animalelor, Bacterioze. Timişoara, Romania: Brumar.
Moga Mânzat, R. (2005). Boli virotice și prionice ale animalelor. Timişoara, Romania: Brumar.
*** (2018). Ghid de bunăstare pentru întreținerea, îngrijirea, antrenamentul și folosirea cailor
http://www.ansvsa.ro/download/ghiduri_-_toate/ghid_bunastare_animala/Bunastare-Ghid-de-
bunastare-pentru-intretinerea-ingrijirea-antrenamentul-si-folosirea-cailor.pdf last accessed at
25.01.2023.
258
Capitolul 16
EXAMENUL NECROPSIC LA CAL
Emilia Pârvu-Ciobotaru, George Laurențiu Nicolae
16.1. Pregătiri înaintea necropsiei
Necropsia cabalinelor necesită muncă de echipă, fiind necesară participarea medicului veterinar
și a tehnicienilor / necropsierilor. Într-o primă fază, se are în vedere obținerea a cât mai multor
informații despre locul unde a murit animalul și condițiile în care a murit (ex. animalul a adoptat
decubitul specific și a murit ulterior sau pare că s-a zbătut înainte de moarte). Se observă cu atenție
poziția în care a fost găsit cadavrul și alte semne posibile din mediul înconjurător care pot oferi
informații despre cauza morții (paie răscolite, fecale, sânge etc.). Se observă și identifică prezența
fluidelor biologice la nivelul narinelor, cavității bucale și buzelor, rectului, vulvei / prepuțului. De
asemenea, prin luarea anamnezei, se obțin și informații referitoare la afectarea altor animale. În cazul
diferitelor suspiciuni (boli nutriționale, intoxicații etc) se are în vedere recoltarea și analiza furajului,
apei și desigur alte investigații specifice de la caz la caz. Se solicită proprietarului, îngrijitorului și
altor persoane care pot oferi informații, date referitoare la debutul și evoluția bolii, simptomatologia
premergătoare morții, eventuale tratamente aplicate.
Se are în vedere faptul ca este interzis prin lege să fie efectuată necropsia la animale cu suspiciune
de antrax, morvă și turbare (pentru a suspiciona aceste boli este necesară o anamneză completă și o
examinare atentă a exteriorului cadavrului).
Identificarea animalului: se verifică proveniența sau apartenența: proprietate, marcaje (numărul sau
literele incluse în tatuajul buzelor, criomarcare, citire microcip etc), rasă, gen, vârstă, semne
particulare.
Instrumentar minim necesar: cuțit/bisturiu, foarfece, fierăstrău, pensă chirugicală, costotom, sfoară
pentru ligaturi, tăvi de diferite dimensiuni.
Materiale necesare recoltării probelor pentru examene de laborator: recipiente cu formaldehidă

10%, recipiente sterile din plastic, pungi tip Whirl-Pack, tampoane sterile, lame de bisturiu sterile,
lame și lamele de sticlă, tuburi cu medii de transport.
Principii generale de recoltare: Se folosesc recipiente şi containere de transport impermeabile. Se

etichetează corespunzător fiecare probă şi se elaborează un formular de inventariere a probelor trimise
către laboratorul de diagnostic. Se menţin probele la temperaturi scăzute, indiferent de mijlocul de
transport folosit şi de durata acestuia (menținerea lanţului de frig). Se vor furniza laboratorului toate
datele epidemiologice care pot sprijini diagnosticul etiologic. Probele vor fi trimise cu notă de
însoțire (numărul probelor, felul probelor, data recoltării, date clinice, tratamente aplicate, examenele
solicitate, numele şi calitatea celui care a recoltat probele). Există și alte formulare care însoțesc
probele sau cadavrul în cazul expedierii acestuia la laborator.
16.2 Examinarea exteriorului:

Se observă toate aspectele care pot aduce informații despre momentul morții: aprecierea stadiului
instalării modificărilor post-mortem; verificarea instalării rigidității cadaverice sau prezența
reactivității pupilare prin diferite metode: fizice (fascicul luminos) / chimice (atropină, pilocarpină).
Se efectuează examinarea preliminară a oaselor (schelet apendicular – identificarea posibilelor
fracturi). Se examinează părul (mat/lucios - aduce informații despre starea de întreținere). Se
examinează mucoasa conjunctivală (figura 16.3): schimbări de culoare generate de leziuni sau de
modificările postmortem (lividități).
259
Se examinează ochiul și se apreciază pierderea progresivă a transparenței corneei și colapsul

globului ocular (ex. deshidratarea postmortem a corneei necesită diagnostic diferențial față de
cherato-conjunctivită). La avortoni/mânji neviabili se examinează, de asemenea, învelitorile fetale,
se măsoară lungimea cordonului ombilical și se examinează pe toată lungimea lui. De asemenea, se
cântărește placenta (pentru a corela greutatea acesteia cu greutatea avortonului). La mânjii proaspăt
fătați se examinează cu atenție zona ombilicului.
✓ Cavitatea bucală: Mucoasa labială este parțial pigmentată, restul fiind alb-roz, netedă. Dinții
sunt fixați în alveole, mobilitatea lor fiind considerată patologică; anomaliile dentare sau de
tocire se pot produce colică la cal (figura 16.1). Poziția limbii indică partea pe care a murit
animalul.
✓ Cavitățile nazale: Mucoasa narei false este pigmentată, netedă și acoperită cu păr scurt și fin
(figura 16.4); se au în vedere cicatricele, urmele de epistaxis, prezența de exsudate, spumozități
etc.
✓ Conductul auditiv extern: Prezența sângelui se corelează cu fractura bazei craniului.
Figura 16.2 - Examinarea anusului – anus

Figura 16.1 - Examinarea cavității bucale –
destins consecutiv timpanismului post-mortem
tocire excesivă a dințiilor (original).
(original).
✓ Anus: la cadavrele vechi apare prolapsul post-mortem și deschiderea orificiului în urma tensiunii
intra-abdominale creată de putrefacție (figura 16.2); se impune diagnosticul diferențial:
prolapsul rectal antemortem (congestie, edem, necroză).
✓ Aparatul genital extern: masculi: examinarea plăgilor/cicatricelor de castrare; examinarea
testiculelor (criptorhidia); depigmentarea mucoasei genitale și prezența cicatricelor pledează
pentru durină/exantemul coital ecvin.
Figura 16.3 - Examinarea mucoasei conjunctivale Figura 16.4 - Examinarea nărilor

(original). (original).
260
16.3 Poziționarea cadavrului

Poziția suspendată este recomandată în locațiile unde există dispozitivele adecvate (figura 16.5).
În caz contrar, mânjii și avortonii pot fi plasați în decubit dorsal (figura 16.6), iar caii adulți vor
fi plasați, de regulă, în decubit lateral stâng (cecumul se află pe partea dreapta!). Iepele cu gestație
avansată vor fi poziționate în decubit lateral drept. Așezarea pe partea stângă sau dreaptă a cailor are
ca scop îndepărtarea primelor segmente ale tractului digestiv cu un volum foarte mare, sau a uterului
în cazul iepelor gestante, facilitând astfel îndepărtarea celorlalte organe. Suspendarea cadavrului de
membrele pelvine are unele dezavantaje, precum: pierderea colecțiilor patologice din cavitatea
peritoneală și modificarea topografiei normale.
16.4. Incizia și jupuirea pielii

16.4.1. Decubit dorsal/animale suspendate: se realizează o incizie longitudinală pornind de la
simfiza mandibulară până la orificiul genital extern (la masculi se trasează două incizii paralele cu
prepuțul și testiculele, pentru orientarea caudală); se realizează o secțiune pe fața medială pe fiecare
membru; secțiunile sunt urmate de jupuirea pielii pentru evidențierea peretelui toracic și abdominal.
Figura 16.5 - Cal adult - suspendare laterală Figura 16.6 - Avorton - decubit dorsal
stânga (original). (original).
16.4.2. Decubit lateral: se realizează o incizie la nivelul axilei drepte. Se continuă cranial către
simfiza mandibulară și caudal către aparatul reproducător extern. Se secționează musculatura
pectorală transversală și plexul brahial și se ridică membrul toracic în totalitate. Se realizează jupuirea
pielii din zona dorsală și se expune peretele abdominal și toracic din zona mediană ventrală către
procesele transverse vertebrale. Se secționează inserția pe pubis a mușchilor interni ai coapsei în
vederea deschiderii articulația coxo-femurale și se ridică membrul posterior. Secțiunea longitudinală
va evita glanda mamară, prepuțul, penisul și testiculele.
16.4.3. După jupuire, se vor examina limfocentrii superficiali și țesutul conjunctiv subcutanat.
16.5. Deschiderea cavitățiilor
16.5.1. Deschiderea cavității abdominale:

A. Pentru animalele aflate în decubit dorsal: se realizează o incizie mică în apropierea
apendicelui xifoidian. Se realizează o secțiune longitudinală pe linia mediană a abdomenului până la
simfiza pubiană (observați, colectați probe și realizați frotiuri din lichide dacă există – figura16.7). În
continuare, se realizează două secțiuni divergente de la apendicele xifoidian, urmărind bilateral
rebordul costal.
B. Pentru animalele aflate în decubit lateral: se realizează o butonieră în apropierea

apendicelui xifoidian. Ulterior, se realizează o secțiune de-a lungul marginilor costale, apoi se
261
continuă în apropierea proceselor transverse ale vertebrelor toracice, urmând secționarea peretelui
abdominal cât mai aproape de procesele transverse ale vertebrelor lombare; în continuare, se
secționează peretele abdominal către marginea cranială a pubisului. Se îndepărtează lamboul
abdominal rezultat.
16.5.2. Deschiderea cavității toracice:
A. Pentru animalele aflate în decubit dorsal: se apreciază aspectul diafragmului (în mod
normal este concav și contractat). Se tracționează ficatul caudal pentru facilitarea observației.
Diafragmul convex semnifică conținut solid/lichid în torace. Acesta va dicta procedura ulterioară:
- Deschiderea îngustă (când există fluid în torace): se puncționează diafragmul în apropierea
inserției ultimei coaste și se secționează prin articulațiile condro-costale bilateral; se ridică
sternul; se secționează diafragmul cât de aproape se poate de arcul costal; ulterior, se
secționează ligamentul sterno-pericardic (figura 16.8).
- Deschiderea largă: aceeași abordare ca în cazul deschiderii înguste, dar se secționează
coastele între articulațiile condro-costale și procesele vertebrale transverse.
B. Pentru animalele aflate în decubit lateral: se realizează o fereastră costală. Prima secțiune
va interesa peretele costal la nivelul articulațiilor condro-costale iar a doua secțiune va fi realizată
aproape de procesele transverse ale vertebrelor toracice.
C. Adulți suspendați de membrele posterioare: se va îndepărta diafragmul printr-o secțiune

circulară pentru a avea acces la cavitatea toracică.
16.5.3. Deschiderea cavității pericardice – se apreciază transparența și conținutul sacului

pericardic. Se realizează o mică secțiune în apropierea apexului și se continuă cu două secțiuni
divergente către baza cordului.
Figura 16.7 - Deschiderea cavității Figura 16.8 - Deschiderea cavității toracale prin
abdominale (original) secționarea articulațiilor condro-costale (original)
262
- Eviscerarea organelor - procesul va fi adaptat oricărei situații particulare impuse de statusul

fiziologic/patologic antemortem.
- Piesă buco-cervico-toracală. - Organele orale, cervicale și toracice, incluzând limba,
laringele, esofagul, traheea, tiroida, paratiroidele, timusul, pulmonii și cordul sunt îndepărtate
împreună, formând piesa buco-cervico-toracală. Se realiează o incizie în V, de-a lungul zonei
mediale a ramurilor mandibulare, pornind de la simfiza mandibulară. Se secționează frenul care
conectează baza limbii cu mucoasa orală și se
extrage limba în plan ventral (această manoperă
este mai dificil de realizat la ecvine decât la
celalalte specii - figura 16.9.). La nivelul
unghiului mandibular, aparatul hioid trebuie
secționat pe la nivelul sincondrozei dintre oasele
epihioid și stilohioid. Se ridică limba, laringele,
traheea și esofagul până la intrarea în cavitatea
toracică, având grijă să mențineți glandele tiroide
atașate de piesă. Se secționează vasele
membrului toracic și se continuă tracționarea
caudală a traheei, esofagului, pulmonilor și
cordului. În final, se secționează aorta, vena cavă
caudală și esofagul pentru a extrage piesa din Figura16.9. Tracționarea limbii printre
cavitatea toracică. Se separă piesa în două ramurile mandibulei (original)
porțiuni la animalele necropsiate prin deschiderea cavității toracice cu acces prin diafragm
(secțiune transversală prin trahee, esofag și vase de sânge înainte de intrarea în cavitatea toracică).
- Eviscerarea tractului gastro-intestinal: înainte de eviscerare, tubul digestiv se examinează „in

situ” pentru depistarea eventualelor modificări topografice sau rupturi. În cazul tubul digestiv, se
vor realiza duble ligaturi pe esofag, duoden, ileon și rect. Cecumul poate fi eviscerat separat atunci
când este plin de conținut. După secționarea între dublele ligaturi, vor rezulta următoarele piese:
stomac și splină, intestin subțire, colon, cecum.
- Ulterior, se vor eviscera ficatul, aparatul genital femel și aparatul excretor. Rinichii se vor eviscera
după examinarea glandelor suprarenale. Pentru a facilita eviscerarea organelor din cavitatea
pelvină, se va deschide cavitatea pelvină astfel; se îndepărtează toate inserțiile și mușchii de la
nivelul simfizei ischio-pubiene; se localizează gaura obturată (se secționează mușchii și
membrana obturatoare); se deschide cavitatea pelvină: pubisul și ischiumul vor fi secționate pe
ambele laturi ale simfizei pubiene.
- Examinarea arterelor truchiului celiac se face obligatoriu la ecvine (se poate evidenția arterita
verminoasă în cazul infestației cu Strongylus vulgaris).
16.6. Examinarea „in situ”
Examinarea articulațiilor: în cazul necropsiei la cal, următoarele articulații sunt examinate de rutină:
articulația coxo-femurală dreaptă, articulația grasetului (bilateral), articulația scapula-humerală
dreaptă, articulația occipito-atlantoidiană și articulația jaretului (bilateral – în cazul cailor tineri).
Aceste articulații sunt reprezentative și ușor accesibile în timpul necropsiei.
Examinarea musculaturii presupune secțiuni seriate prin masele musculare mari. De asemenea, se vor
examina tendoanele. Examinarea oaselor prespune spargerea/secționarea acestora. În cadrul acestei
etape se examinează măduva osoasă hematogenă. După spargerea unui os lung, se realizează frotiuri
citologice din maduvă prin amprentare și ulterior se recoltează un fragment pentru examenul
histopatologic. De asemenea, se realizează proba mineralizării osoase, mai ales la animalele tinere,
prin detașarea unei coaste și ruperea acestia.
263
16.7. Deschiderea cavității craniene

Se poziționează animalul în decubit lateral cu capul atașat la carcasă. Se incizează pielea și țesuturile
moi pe o linie verticală pornind de la zona frontală, către baza urechii și caudal către unghiul
mandibulei. Se secționează prin cutia craniană în același plan, folosind un fierăstrău drept, rigid.
O alta metodă presupune jupuirea pielii din regiunea capului și se detașarea pavilioanelor auriculare.
În acest moment pot fi examinate glandele salivare majore. Se localizează articulația occipito-
atlantoidiană. În această etapă a necropsiei, se poate
recolta lichid cefalo-rahidian. În continuare, se
secționează țesuturile moi periarticulare, ligamentele
articulare și măduva spinării pentru a detașa capul de la
carcasă. Se examinează foramen magnum în vederea
diagnosticului de herniere a encefalului sau a cerebelului.
Se realizează enuclearea globilor oculari. Se elimină
țesuturile moi din regiunea cutiei craniene. Folosind
orbitele pentru a fixa capul cu mâna, se realizează prima
secțiune în cutia craniană, transversal, prin osul frontal,
caudal de procesele zigomatice ale frontalului. Se vor
realiza 2 secțiuni perpendiculare pe prima, imediat medial
de condilii occipitali. Folosind o daltă, se elimină calota
craniană și se expune encefalul (figura 16.10.). Se Figura 16.10 - Eviscerarea
secționează cu atenție pedunculii olfactivi, arterele encefalului (original)
carotide interne și nervii cranieni pentru eviscerarea encefalului. Examinarea macroscopică a
encefalului se face după fixare în prealabil în formaldehidă 10% timp de 24 de ore.
16.8. Documente utilizate în activitatea de necropsie
Actul de necropsie – este un act de necropsie pentru mamifere, care ține cont de unele particularități
întâlnite la cal.
Procesul verbal de predare-primire – încheiat între herghelie prin medicul veterinar responsabil și
reprezentantul instituției care recepționează cadavrul. Documentul trebuie să conțină date despre
materialul biologic primit (rasa, vârstă, sex, data morții) și felul în care a fost conservat materialul.
De asemenea, procesul verbal trebuie să specifice data încheierii, numărul de registru și să fie semnat
de ambele părți.
Certificatul sanitar veterinar pentru subprodusele animale care nu sunt destinate consmului
uman – document tip elaborat de ANSVSA cu serie și număr unic. Acest document este necesar
pentru transport și trebuie să conțină date despre destinatar, medicul veterinar oficial, tipul de material
biologic transportat, categoria din care face parte materialul biologic și modul de identificare a
materialului.
1. Abelardo Morales-Briceño. “The Equine Necropsy a Update”. EC Veterinary Science 5.11
(2020): 49-60.
2. Agerholm JS, Klas EM, Damborg P, Borel N, Pedersen HG, Christoffersen M. A Diagnostic
Survey of Aborted Equine Fetuses and Stillborn Premature Foals in Denmark. Front Vet Sci.
(2021) Nov 10;8:740621.
3. King JM, Roth L, Dodd DC, et al. The necropsy book. Gurnee, IL: Charles Louis David DVM
Foundation, (2006); 21–55.
4. Williams KJ. Field necropsy of the horse. In: Robinson NE, Sprayberry KA, eds. Current therapy
in equine medicine, 6th ed. St. Louis: Saunders Elsevier, (2009);47–52.
5. Emilia Ciobotaru-Pîrvu, Note de lucrări practice - Tehnica necropsiei la mamiferele de talie mare,
2022.
264
UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRONOMICE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ DIN BUCUREŞTI

Facultatea de Medicină Veterinară
Laborator de diagnostic: Anatomie Patologică, Medicină Legală şi Diagnostic Necropsic
ACT DE NECROPSIE – CABALINE

Nr. ...................
Anul ............. Luna ............. Ziua ............. Ora .............
I. INFORMAŢII GENERALE
Rasă ....................................Vârstă ..................... Sex ............................... Castrat Necastrat
Semne particulare (identificare/nume) ................................. Nr. microcip........................................
Masă corporală .................. Lungime ............... Data morţii ................................. Data primirii ........
Proprietar ............................................................................. Medic veterinar……………………….
Număr fişă consultaţie/ registru patologie ........................... Conservare cadavru……………………
Anamneză/semne clinice premergătoare morţii/diagnostic clinic.........................................................
II. DESCRIEREA MODIFICĂRILOR MACROSCOPICE OBSERVATE LA EXAMENUL
NECROPSIC
Examenul exteriorului
Modificări cadaverice/postmortem .......................................................................................................
Starea generală a cadavrului ..................................................................................................................
Piele/fanere
................................................................................................................................................................
Mucoase aparente ...................................................................................................................................
Organe genitale externe (M/F) ..............................................................................................................
Ţesut conjunctiv subcutanat ...................................................................................................................
Glanda mamară ......................................................................................................................................
Limfocentri subcutanaţi .........................................................................................................................
Glande salivare ......................................................................................................................................
Examenul interiorului
Aspectul general al cavităţii abdominale şi pelvine ..............................................................................
Aspectul general al cavităţii toracice ......................................................................................................
Aspectul general al cavităţii pericardice ................................................................................................
Examenul cavităţii bucale
Limbă
................................................................................................................................................................
Dinţi
................................................................................................................................................................
Gingii
................................................................................................................................................................
Palat
................................................................................................................................................................
Faringe
...............................................................................................................................................................
Tonsile
...............................................................................................................................................................
Pungi
guturale...................................................................................................................................................
265
Examenul formaţiunilor din segmentul cervical

Esofag
................................................................................................................................................................
Laringe
................................................................................................................................................................
Trahee
................................................................................................................................................................
Tiroide şi paratiroide ..............................................................................................................................
Vase de sânge ........................................................................................................................................
Examenul organelor din cavitatea toracică
Cord
................................................................................................................................................................
Pulmon şi bronhii .................................................................................................................................
Limfocentrii traheobronşici şi mediastinali ............................................................................................
Timus
................................................................................................................................................................
...
Vase de sânge .......................................................................................................................................
Diafragm
..............................................................................................................................................................
Examenul organelor din cavitatea abdominală şi pelvină
Splină
................................................................................................................................................................
Epiploon.................................................................................................................................................
Ficat şi limfocentrii sateliţi .....................................................................................................................
Stomac şi limfocentrii sateliţi ................................................................................................................
Duoden...................................................................................................................................................
Pancreas şi limfocentrii sateliţi ..............................................................................................................
Jejun şi marele mezenter ........................................................................................................................
Ileon şi valvulă ileocecală ......................................................................................................................
Cecum
...............................................................................................................................................................
Colon
................................................................................................................................................................
Rect
................................................................................................................................................................
Limfonoduri mezenterice ......................................................................................................................
Glande suprarenale ..............................................................................................................................
Rinichi şi limfocentrii sateliţi .................................................................................................................
Uretere
................................................................................................................................................................
Vezică urinară ........................................................................................................................................
Uretră şi glande anexe ale sistemului reproducător................................................................................
Limfocentri lombo-aortici ....................................................................................................................
Vase de sânge ........................................................................................................................................
Ovare/Testicule şi epididim ..................................................................................................................
Uter, cervix, vagin..................................................................................................................................
266
Examenul capului
Neurocraniu
................................................................................................................................................................
Viscerocraniu
................................................................................................................................................................
Globi oculari/anexe ..............................................................................................................................
Cavităţi nazale,
sinusuri...................................................................................................................................................
Ureche externă, medie, internă ...............................................................................................................
Meninge
................................................................................................................................................................
Encefal
................................................................................................................................................................
Hipofiză, epifiză ....................................................................................................................................
Examenul coloanei vertebrale
Vertebre, măduva spinării,
nervi.......................................................................................................................................................
Examenul aparatului locomotor
Musculatură
................................................................................................................................................................
Tendoane
................................................................................................................................................................
Articulaţii
................................................................................................................................................................
Schelet apendicular ................................................................................................................................
Măduvă osoasă ......................................................................................................................................
III. CONCLUZIILE EXAMENULUI NECROPSIC
Diagnostic anatomopatologic ...............................................................................................................
Diagnostic de suspiciune /cauza morţii .................................................................................................
Examene suplimentare recomandate pentru confirmarea diagnosticului:
Citopatologic Bacteriologic Parazitologic

Histopatologic Virusologic Toxicologic
Micologic Micotoxicologic Altele (precizaţi)
Probe recoltate ........................................................................................................................................
Diagnostic de certitudine/etiologic/de boală ..........................................................................................
Observaţii ...............................................................................................................................................
Necropsia a fost efectuată de Semnătură
Prezentul act de necropsie a fost întocmit de ..........Semnătură
267
Capitolul 17
NORME DE BIOSECURITATE ÎN SPITALUL DE ECVINE
Stelian Bărăităreanu
17.1. Norme de biosecuritate a personalului care desfășoară activități în spitalul de ecvine
17.1.1. Igiena mâinilor
Igiena mâinilor trebuie făcută în următoarele situații:

✓ Înainte și după manipularea fiecărui pacient;
✓ După orice contact cu sângele, lichidele corporale, secrețiile, excrețiile și obiectele contaminate,
indiferent dacă s-au purtat sau nu mănuși;
✓ Imediat după îndepărtarea mănușilor;
✓ Între diferite proceduri la același pacient, pentru a preveni contaminarea încrucișată a mucoaselor
sau plăgilor situate în regiuni anatomice diferite;
✓ După manipularea probelor biologice recoltate de la pacient sau din spațiul de cazare / transport;
✓ După curățarea compartimentelor, padocurilor, sălilor, holurilor, aleilor meselor de lucru sau
oricărei suprafețe contaminate;
✓ Înainte de masă, pauză, fumat sau părăsirea locului de muncă la finalul zilei de lucru;
✓ Înainte și după utilizarea grupurilor sanitare (toalete).
Tehnica recomandată pentru spălarea mâinilor:

✓ Se uda mâinile și antebrațele cu apă caldă;
✓ Se pun ~3-5 ml (1-2 pompe complete) de săpun în podul palmei;
✓ Se freacă puternic fiecare față a mâinilor dincolo de încheietura mâinii timp de 10-30 de secunde,
se freacă fiecare deget individual și între degete, sub inele și unghii;
✓ Se clătesc mâinile sub jet de apă caldă până când toate reziduurile de săpun sunt eliminate;
✓ Se usucă mâinile cu un prosop de hârtie de unică folosință sau la uscătorul cu aer cald.
Tehnica recomandată pentru utilizarea unui dezinfectant de mâini:

✓ Se toarnă o cantitate corespunzătoare de dezinfectant în podul palmei;
✓ Se freacă dezinfectantul cu vârful degetelor mâinii opuse, apoi pe întinde pe întreaga mână;
✓ Se repetă procedura cu mâna opusă;
✓ Se freacă ambele mâini până se usucă, fără să se clătească.
Dacă nu este posibilă spălarea imediată a mâinilor, până la accesul la apă caldă și săpun se pot
folosi șervețele umede cu alcool sau alte produse de igienizare. Se recomandă personalului și
studenților FMV care lucrează direct cu ecvinelele sau care manipulează probe biologice să-și
mențină unghiile scurte și să nu poarte bijuterii pe degete sau la mâini. Toate leziunile de la nivelul
pielii mâinilor și antebrațelor trebuie acoperite cu bandaj rezistent la apă.
17.1.2. Igiena echipamentul de protecție individuală și a hainelor de stradă
Îmbrăcămintea și încălțămintea de stradă

Îmbrăcămintea și încălțămintea de stradă (pelerine, jachete, paltoane, ghete, bocanci etc) nu
trebuie introdusă / depozitată în laboratoare sau în spațiile unde se desfășoară activități clinice. Atunci
când este posibil, îmbrăcămintea și încălțămintea de stradă ar trebui depozitate în dulapuri. În special,
schimbarea încălțămintei se recomandată în timpul iernii.
Halate, salopete și uniforme de lucru

Halatele, salopetele și uniformele de lucru sunt prima barieră de protecție individuală împotriva
contaminării. În cazul unui risc crescut de contact cu lichide contaminate, al stropirii sau îmbibării cu
268
sânge sau alte secreții și excreții, acestea ar trebui protejate cu șorțuri sau pelerine impermeabile.
Halatele, salopetele și uniformele de lucru trebuie schimbate ori de câte ori devin vizibil murdare sau
contaminate și la sfârșitul fiecărei zile. Halatele ar trebui utilizate doar în laboratorul spitalului, nu în
activități clinice. Salopetele și uniformele de lucru se recomandă pentru activitățile clinice curente.
Uniformele destinate activităților clinice nu trebuie purtate în afara clinicii.
Pentru intervențiile chirurgicale trebuie purtate întotdeauna uniforme special destinate acestei
activități (echipament steril de unică folosință). Aceste uniforme nu se vor purta în afara blocului
operator, în timpul altor proceduri sau în timpul manipulării pacienților.
Încălțămintea pentru clinică
Pentru evitarea accidentărilor se recomandă utilizarea de încălțăminte cu bombeu închis (cizme
de cauciuc lavabile cu bombeu metalic), care să reducă riscul rănirii cu obiecte ascuțite, al
zgârieturilor provocate de animale și pentru protejarea picioarelor de contactul cu materiale potențial
infecțioase, precum fecale, urină, secreții, excreții și alte substanțe biologice.
Pentru a preveni răspândirea materialelor cu risc biologic de pe pardoselile contaminate în alte
zone ale clinicii, sunt necesare încălțăminte sau protecțiile de încălțăminte de unică folosință.
Încălțămintea de unică folosință trebuie îndepărtată la părăsirea zonei contaminate și aruncată în
containerele destinate acestor tipuri de deșeuri sau depozitată în zona contaminată până la colectarea
ei în saci de gunoi speciali.
Încălțămintea pentru vizite în unități / grajduri / compartimente / padocuri destinate cazării
ecvideelor
La efectuarea vizitelor pe teren sunt recomandate cizme de cauciuc lavabile. Cizmele pot fi
implicate în transmiterea agenților patogeni de la o fermă la alta și pot fi surse secundare de
transmitere a zoonozelor la om. Pentru prevenirea acestor evenimente, înainte de a părăsi unitatea
vizitată, cizmele se vor curăța cu apă și prin periere energică până la îndepărtarea completă a
murdăriei vizibile (noroi, materii fecale, sânge și alte materii organice) și decontaminate cu un biocid.
Alte echipamente de protecție personală
În toate activitățile clinice și ori de câte ori se vine în contact cu ecvinele, mediul lor de creștere
și probele biologice recoltate de la acestea se aplică următoarele măsuri standard de protecție:
✓ Spălarea corespunzătoare a mâinilor;
✓ Acoperirea plăgilor;
✓ Utilizarea mănușilor de fiecare dată când se manipulează sau se vine în contact cu lichide
biologice (sânge, secreții, excreții), mucoase sau piele cu leziuni;
✓ Protejarea îmbrăcămintei cu echipament impermeabil ori de câte ori există riscul contaminării cu
substanțe lichide (sânge, secreții, excreții sau alte lichide patologice rezultate în timpul actului
medical);
✓ Protejarea mucoaselor conjunctivală, nazală și bucală în cazul în care există riscul stropirii cu
sânge sau alte lichide contaminate (ochelari sau mască de protecție).
Echipamentul de protecție personală este utilizat atât pentru protejarea personalul medical
veterinar cât și pentru reducerea riscul de transmitere a patogenilor prin intermediul îmbrăcămintei la
alte animale, proprietarii acestora, personalul veterinar, studenți și public. Îmbrăcămintea de protecție
trebuie purtată ori de câte ori poate exista contact cu un animal sau când se lucrează în spital (inclusiv
la curățenie).
Mărimea echipamentului de protecție trebuie să fie corespunzătoare dimensiunilor
personalului. Clienții trebuie să poarte același echipament de protecție ca personalul medical veterinar
dacă solicită accesul în spațiile unde se desfășoară activități clinice unde există risc de infecție.
Etapele echipării și scoaterii echipamentului de protecție personală

La echipare se vor parcurge în succesiune următoarele etape: 1) igiena mâinilor, 2) salopetă, 3)
bonetă, 4) mască de protecție, 5) ochelari de protecție, 6) mănuși de protecție.
269
La dezechipare se vor parcurge în succesiune următoarele etape: 1) mănuși de protecție – fața

interioară se trage în afară!, 2) ochelari de protecție, 3) salopetă, 4) mască de protecție, 5) bonetă,
6)igiena mâinilor.
17.1.3. Securizarea obiectelor ascuțite
Principiile de bază ale siguranței la manipularea obiectelor ascuțite sunt:

✓ Persoana care generează obiectele ascuțite este responsabilă pentru eliminarea lor în condiții de
siguranță;
✓ Obiectele ascuțite nu se dau din mână în mână;
✓ Containerele pentru obiecte ascuțite se înlocuiesc când sunt pline (nu se reciclează);
✓ Copiii și animalele nu trebuie să aibă acces la containerele pentru obiecte ascuțite;
✓ Containerele pentru obiecte ascuțite nu se lasă la dispoziția animalelor.
În practica medicală veterinară, printre cele mai frecvente accidente sunt prin înțeparea cu acul
de seringă, consecutivă injecțiilor efectuate necorespunzător. Cea mai mare atenție trebuie acordată
reintroducerii acului în capacul de protecție. Dacă această manoperă nu este necesară, acele folosite
se aruncă direct în recipientul pentru obiecte ascuțite, folosindu-se pentru detașarea acului
dispozitivul de pe capacul recipientului din plastic. Pe cât posibil, acele nu trebuie scoase din seringă
cu mâna. De asemenea, capacele acelor nu se scot cu ajutorul dinților.
Containerele pentru obiecte ascuțite sunt cele mai sigure și economice modalități de colectare
în vederea distrugerii acelor, lamelor de bisturiu și altor obiecte ascuțite și ar trebui amplasate în
fiecare zonă destinată îngrijirii ecvinelor. Obiectele ascuțite nu trebuie transferate dintr-un container
la altul. Dispozitivele de taiere a acelor înainte de aruncare nu ar trebui utilizate deoarece cresc riscul
de aerosolizare a conținutului, care poate fi nociv pentru oameni.
17.1.4. Măsuri generale de biosecuritate și igienă la îngrijirea ecvinelor
Biosecuritatea în timpul îngrijirii ecvinelor

Îngrijirea ecvinelor bolnave și procesul educațional de predare la studenți necesită, evident,
contacte mult mai frecvente, de mai lungă durată și cu mai mulți pacienți decât activitatea medicală
veterinară de rutină. Cu toate acestea, este important să ne amintim că astfel de contacte pot contribui
la transmiterea agenților patogeni infecțioși și / sau zoonotici. Din acest motiv, pentru a limita riscul
infecțiilor nosocomiale, personalul spitalului, cadrele didactice și studenții ar trebui să reducă la
minimum contactele cu ecvinele spitalizate (mai ales dacă nu sunt direct responsabili de acel pacient).
Dacă în timpul programului de pregătire clinică studenții efectuează examene sau asistă la
proceduri efectuate pe mai multe ecvine, ar trebui să se spele și să se dezinfecteze sistematic pe mâini
când trec de la un caz la altul, în timp ce stetoscoapele și alte echipamente medicale veterinare trebuie
șterse în mod regulat cu alcool sau alt dezinfectant.
Personalul și studenții care vin în contact cu ecvine suspicionate sau confirmate cu boli
contagioase, trebuie să își limiteze contactul cu acestea la manoperele esențiale. Când este cazul,
pacienții trebuie monitorizați prin observare fără contact fizic, dacă este posibil, cu ajutorul camerelor
de luat vederi.
În vederea reducerii diseminării agenților patogeni, personalul și studenții ar trebui, de
asemenea, să reducă la minimum, ori de câte ori este posibil, deplasările între spațiile de lucru
deservite de servicii diferite în cadrul spitalului ecvin. De exemplu, atunci când este posibil,
personalul medical și studenții ar trebui să reducă la minimum vizitele în secția de chirurgie, iar
personalul și studenții repartizați la izolator trebuie să evite vizitarea ATI.
Personalul și studenții trebuie să intre în perimetrul de cazare al ecvinelor numai atunci când
este necesar și ar trebui să evite să atingă sau să se joace cu ecvinele când trec pe lângă ele. Ori de
câte ori este posibil, personalul și studenții ar trebui să acceseze zonele cu risc biologic ridicat numai
după ce au vizitat zonele cu risc biologic minim.
270
Igiena pacientului
În spitalul ecvin trebuie să se acorde o importanță sporită condițiilor de cazare oferite
pacienților. Igiena regulată a spațiilor de cazare unde sunt internați pacienții este o activitate de bază
care contribuie la reducerea semnificativă a presiunii infecțioase. Adăpătorile și hrănitorile trebuie
igienizate regulat. Bălegarul trebuie evacuat și pardoseala igienizată în timpul cel mai scurt de la
defecare. Dacă pacienții au urinat în interiorul clădirii, urina trebuie eliminată și podeaua curățată și
uscată cât mai curând posibil.
Spațiul de cazare trebuie să fie curat, ordonat și îngrijit, fără medicamente sau materiale
depozitate nejustificat, fără așternut depozitat în afara compartimentului de cazare și fără obiectele
personale ale studenților sau personalului FMV. Personalul și studenții trebuie să ordoneze toate
materialele folosite și să evacueze corespunzător toate deșeurile, lăsând spațiul de lucru în stare
corespunzătoare înainte de părăsirea spațiului.
17.1.5. Măsuri generale de protecție a personalului care igienizează spațiile
La executarea operațiunilor de decontaminare se folosește echipamentul de protecție

corespunzător, reprezentat de salopetă / halat / sau uniformă de lucru, mască de protecție, vizieră sau
ochelari de protecție, completate în cazul riscului de stropire cu îmbrăcăminte impermeabilă și cizme.
Personalul care execută activități de curățenie trebuie să fie instruit, să aibă echipament de
protecție adecvat și să folosească produsele de curățenie și igienizare în conformitate cu fișa tehnică
a produsului.
La efectuarea curățeniei mecanice / dezinfecției trebuie să se prevină contactul pielii lezionate
și mucoaselor cu reziduurile de sânge sau alte lichide biologice. Leziunile cutanate trebuie protejate
cu un bandaj impermeabil.
La terminarea dezinfecției operatorul își se scoate echipamentul de protecție și se spală pe
mâini.
17.1.6. Alte măsuri de biosecuritate și igienă personală
Consumul de mâncare și băutură

Nu sunt permise consumul și depozitarea alimentelor și băuturii în spațiile destinate examinării,
tratării sau cazării animalelor. Personalului și studenților li se interzice, de asemenea, să mănânce, să
bea sau să păstreze alimente în zonele în care se operează cu probe biologice, se pregătesc sau
depozitează medicamente. Aceasta include spațiile de cazare a animalelor, holurile, sălile de operații
și sălile de examinare.
Consumul și depozitarea alimentelor și a băuturilor sunt permise în următoarele locuri:
✓ Bucătărie;
✓ Birouri tehnicieni și clinicieni;
✓ Exteriorul secțiilor clinice.
În spațiile în care sunt autorizate consumul de alimente și băuturi non-alcoolice se interzice
introducerea și depozitarea, cazarea sau tratarea animalelor, probelor biologice și medicamentelor.
Depozitarea de alimente și băuturi nu este permisă în niciun frigider / congelator utilizat pentru
depozitarea medicamentelor sau a probelor biologice.
Cuptoarele cu microunde utilizate în zonele de îngrijire sau laboratoare nu trebuie utilizate
pentru încălzirea alimentelor destinate consumului uman.
271
17.2. Norme generale de biosecuritate a spațiilor spitalului de ecvine
17.2.1. Curățarea și dezinfectarea echipamentelor și suprafețelor de lucru
Curățarea corectă a spațiilor și echipamentelor reduce semnificativ transmiterea agenților

patogeni cu risc zoonotic. Toate suprafețele și echipamentele de lucru trebuie curățate imediat după
ce au fost folosite sau ori de câte ori este necesar.
Suprafețele pe care sunt așezate / examinate / tratate animalele trebuie să fie din materiale
impermeabile și neporoase, care să poată fi ușor de curățat. Curățarea acestor suprafețe trebuie să
preceadă dezinfecția, deoarece materiile organice reduc eficacitatea majorității dezinfectanților. Pe
parcursul procesului de curățare a suprafețelor, trebuie evitată generarea de praf și aerosoli, deoarece
acestea ar putea conține agenți patogeni pentru om și animale. Suprafețele uscate ar trebui umectate
înaintea măturării. Zonele care trebuie curățate trebuie să fie ventilate corespunzător.
Articolele curate trebuie păstrate separat de cele murdare. La curățarea echipamentelor, spațiilor
de cazare a ecvinelor (inclusiv a articolelor prezente în aceste spații) și pardoselii trebuie purtate
mănuși de protecție. Operațiunile de curățare și dezinfectare a echipamentelor trebuie să aibă în
vedere destinația acestora și recomandările producătorului. Orice echipament care trebuie supus
procedurilor de sterilizare sau dezinfectare chimică sau termică trebuie mai întâi curățat. Pentru
evitarea producerii de stropi și aerosoli, la toate obiectele rezistente la apă se recomandă ca etapele
de curățare și dezinfecție să fie efectuate prin scufundarea în soluția de curățare / dezinfectantă.
În mod uzual se recomandă igienizarea regulată a adăpătorilor și hrănitorilor, dar pentru
pacienții cu boli infecțioase poate fi luată în considerare și utilizarea recipientelor de unică folosință.
Pentru a asigura eficacitatea, dezinfectanții trebuie folosiți conform instrucțiunilor
producătorilor, ținându-se cont în special de diluție și timpul de contact. Înaintea returnării
materialelor reutilizabile, echipamentelor și instrumentarului, se va proceda la îndepărtarea părților
ascuțite de unică folosință (ace, lame de bisturiu etc), care vor fi aruncate în containerele speciale,
rezistente la perforare (cutiile de plastic de culoare galbenă).
Nu se amestecă rufele murdare cu deșeuri, fân sau alt tip de așternut, obiecte ascuțite sau bucăți
anatomice.
Înaintea returnării la magazie, echipamentele și instrumentarul chirurgical se curăță de materiile
organice, se spală și decontaminează.
Înaintea utilizării dezinfectantului se va proceda la îndepărtarea reziduurilor grosiere evitându-
se formarea de praf sau aerosolizarea, ce ar putea favoriza dispersia patogenilor în mediu.
În vederea descompuneri biofilmului de suprafață și îndepărtării reziduurilor de suprafață care
împiedică sau inhibă procesul de dezinfectare în profunzime, se recomandă curățarea acestor zone cu
apă și detergent sau săpun.
Suprafețele curățate cu detergent se vor clăti cu apă din abundență pentru îndepărtarea urmelor
de detergenți care ar putea să inactiveze dezinfectantul folosit.
După uscarea completă, suprafețele se tratează cu soluție dezinfectantă preparată conform
indicațiilor producătorului, care v-a fi lăsată să acționeze cel puțin 15 minute.
Excesul de dezinfectant se îndepărtează cu apă, prosoape de hârtie curate, mop sau racletă.
Dezinfectantul trebuie spălat de pe toate suprafețele spațiului de cazare al ecvinelor sau lăsat să
se usuce o perioadă suficientă de timp (conform specificațiilor producătorului) înainte de adăpostirea
unui nou pacient.
Zonele cu utilizare multiplă (căi de acces, săli de examinare etc.) în care ecvinele sunt examinate
sau tratate, trebuie curățate și dezinfectate imediat după utilizare de către personalul și studenții
responsabili de pacient - indiferent dacă acesta a avut sau nu o boală contagioasă.
272
17.2.2. Eliminarea deșeurilor
Biosecuritatea eliminării deșeurilor ascuțite

Trebuie luate toate precauțiile care se impun pentru a preveni rănirea cu ace, lame de bisturiu
și alte obiecte ascuțite. Pentru a preveni înțeparea cu ace de seringă, în activitățile clinice se interzice
punerea capacului la acele folosite. Personalul și studenții ar trebui să evite îndoirea sau ruperea
intenționată a acelor. Obiectele ascuțite trebuie aruncate în containere dedicate, rezistente la perforare.
Odată umplute, aceste containere rezistente la perforare trebuie introduse într-un recipient de 60L de
culoare galbenă și eliminate în vederea neutralizării.
Biosecuritatea eliminării altor deșeuri spitalicești

Deșeurile cu risc infecțios trebuie aruncate în recipientele prezente în sala în care s-au efectuat
acele activități medicale veterinare.
Deșeurile spitalicești de la animalele fără suspiciune de infecție cu patogeni zoonotici sau
infecțioși ar trebui aruncate în pungile pentru deșeuri curente.
Deșeurile spitalicești de la animalele suspectate de a fi infectate cu un agent zoonotic sau un
agent patogen extrem de infecțios trebuie aruncate în containerele speciale, de culoare galbenă.
Toate deșeurile generate în izolatoare trebuie aruncate în containerele galbene. Probele
biologice colectate de la pacienții potențial contagioși trebuie să fie sigilate în pungi de plastic
rezistente la apă (ambalaj dublu) și etichetate cu informațiile și riscurile corespunzătoare, înainte de
a fi transmise laboratoarelor de diagnostic. Trebuie evitată contaminarea exteriorului pungi de plastic
în care s-au ambalat probele biologice cu risc biologic ridicat.
Bandajele utilizate la răni infectate cu bacterii rezistente la multe medicamente (de exemplu
MRSA) trebuie eliminate în condiții de biosecuritate sporită, iar bandajarea pacienților cu răni
infectate cu aceste bacterii trebuie efectuată în spații slab circulate, care pot fi curățate și dezinfectate
ușor.
Probele biologice sau orice altă piesă anatomică (pene, picioare, schelet etc.) nu au voie să iasă
din spital decât în scop medical sau pentru a fi distruse.
17.2.3. Dezinfectante
Utilizarea dezinfectantelor
Se face în acord cu recomandările producătorului și numai pentru scopul specificat pe etichetă.
Atunci când este probabil sau necesar contactul cu pielea sau alte țesuturi, se vor utiliza alcool sanitar,
betadină și soluții de clorhexidină. Alți dezinfectanți, cum ar fi hipocloritul (înălbitor), fenolii,
compușii de amoniu cuaternar, peroxidul de hidrogen sau aldehidele se aplică numai pe suprafețe,
echipamente sau instalații.
Dezinfectantele sunt eficiente atunci când se aplică pe suprafețe curate și neporoase. Unele
materiale precum lemnul brut și noroiul nu pot fi dezinfectate sau decontaminate prin proceduri de
rutină. În plus, suprafețele neporoase care sunt prăfuite, cu noroi, cu pete de ulei, biofilme și alte
materiale biologice nu se vor decontaminata în mod eficient.
Dezinfectoare pentru încălţăminte

Soluțiile pentru dezinfectoarele de încălțăminte trebuie schimbate în fiecare dimineață sau ori
de câte ori conțin cantități excesive de așternut sau murdărie.
Tăvile / covorașele trebuie reumplute de către oricine observă că sunt uscate sau au un volum
redus de dezinfectant; aceasta este responsabilitatea tuturor persoanelor care lucrează în zona de acces
(personal și studenți).
Personalul și studenții sunt obligați să utilizeze tăvile / covorașele pentru picioare, respectiv
protecțiile de unică folosință pentru încălțăminte, când acestea sunt prezente în drumul lor spre locul
de lucru.
273
Covorașele pentru picioare nu necesită imersarea completă a picioarelor, deoarece sunt

concepute pentru a dezinfecta tălpile și părțile laterale ale pantofilor. Cu toate acestea, bombeul și
părțile laterale ale încălțămintei sunt în mod obișnuit udate și din acest motiv se recomandă utilizarea
de încălțăminte impermeabilă.
Dezinfecția instrumentarului și echipamentelor
Pentru a reduce riscul de transmitere a agenților patogeni, tot instrumentarul și echipamentele
trebuie curățate și dezinfectate corespunzător înainte de depozitare.
Pentru reducerea riscurilor asociate utilizării termometrelor din sticlă (spargere, contaminare
cu mercur) se recomandă ca acestea să nu se utilizeze în spitalul de ecvine. Se recomandă utilizarea
termometrelor electronice.
Termometrele electronice trebuie curățate și dezinfectate complet după fiecare pacient, folosind
șervețele cu alcool și / sau clorhexidină sau se vor folosi protecțiile de unică folosință. Pentru spațiile
unde se tratează pacienții contagioși se utilizează termometre dedicate fiecărui pacient.
Endoscoapele trebuie curățate, apoi dezinfectate după fiecare utilizare, cu dezinfectante pe bază
de derivați cuaternari de amoniu, doar de către personalul instruit.
Stetoscoapele se dezinfectează zilnic și ori de câte ori este necesar cu soluții alcoolice pentru
mâini. La pacienții cu risc contagios ridicat se recomandă utilizarea aceluiași stetoscop pe toată durata
spitalizării.
Dezinfectate și detergenți utilizabili în cadrul spitalului de ecvine
Sunt acceptate spre utilizare toate produsele biocide, detergenți și dezinfectanțe autorizate
pentru medicina veterinară. Lista acestor produse și spectrul lor de activitate sunt prezentate în Anexa
1 a Manualului de biosecuritate al FMVB.
Dezinfectantele utilizate trebuie să țină cont de spectrul de acțiune antimicrobiană al acestora.
Informații detaliate privind acțiunea antimicrobiană a diferitelor categorii de dezinfectante sunt
prezentate în Anexa 2 a Manualului de biosecuritate al FMVB.
Informații detaliate privind caracteristicile diferitelor clase de dezinfectante sunt prezentate în
Anexa 3 a Manualului de biosecuritate al FMVB.
17.2.4. Identificarea riscurilor de transmitere a agenților patogenilor
Agenții patogeni se pot răspândi de la o ecvină la alta, de la ecvine la om sau chiar de la om la
ecvine pe cale orală, prin inhalare, prin contactul cu mucoasele nazală sau oculară, prin contactul cu
surse secundare de infecție sau alți vectori.
Transmiterea pe cale respiratorie
Transmiterea pe cale respiratorie se realizează prin inhalarea particulelor de aerosoli
contaminate. Pentru majoritatea agenților patogeni perioada de supraviețuire în aerosoli este redusă,
de aceea eficiența transmiterii pe această cale este influențată în principal de expunerea directă a
oamenilor și altor animale la sursa de infecție. Cu cât distanța dintre om și ecvina infectată este mai
mică, cu atât sunt mai mari șansele de contaminare. În spitalele și clinicile de ecvine transmiterea pe
cale respiratorie poate avea loc datorită contactului strâns dintre ecvine și/sau oameni.
Agenții patogeni pot fi recent dispersați în atmosferă (de exemplu, în urma strănutului), pot fi
re-dispersați prin procesul de curățare cu apă sub presiune în cuști/padocuri sau prin particulele de
praf ridicate de către curenții de aer. Temperatura, umiditatea relativă și ventilația joacă un rol
important în transmiterea pe cale respiratorie a agenților patogeni.
Transmiterea pe cale digestivă
Transmiterea pe cale digestivă presupune ingerarea agenților patogeni. Transmiterea pe cale
digestivă se mai poate realiza și prin inhalarea inițială a aerosolilor contaminați și înghițirea ulterioară
a materialului contaminat.
Sursele potențial contaminate sunt recipientele pentru furajare și adăpare și orice alt obiect pe
care o ecvină l-ar putea ingera sau linge. Furajele și apa contaminate cu fecale sau urină sunt
responsabile frecvent de contaminarea pe cale digestivă.
274
Pentru oameni, cel mai probabil transmiterea pe cale digestivă se va face prin intermediul
mâinilor contaminate. De aceea igiena mâinilor este una din cele mai importate măsuri de prevenire
a transmiterii patogenilor pe cale digestivă la cei care vin în contact direct și indirect cu ecvine
infectate.
Manipularea și segregarea corespunzătoare a pacienților cu diaree, precum și curățarea și
sterilizarea alimentelor și apei sunt măsuri necesare pentru controlul răspândirii microorganismelor
pe cale digestivă.
Transmiterea prin contact direct și indirect

Transmiterea prin contact direct necesită ca o ecvină sau o persoană să intre direct în contact cu
un alt animal sau persoană infectată.
Transmiterea prin contact indirect are loc prin contactul cu suprafețele / materialele contaminate
cu lichide biologice, precum: sânge, salivă, secreții nazale, secreții genito-urinare, materii fecale etc.
Probabilitatea ca ecvinele infectate să fie infectate cu agenți patogeni contagioși este mare. Prin
urmare, este mare și probabilitatea ca toate suprafețele adăposturilor unde sunt cazate ecvinele să fie
contaminate. Segregarea ecvinelor infectate și minimizarea contactelor cu acestea sunt două măsuri
cheie pentru reducerea riscului de transmitere prin contact direct sau indirect.
Transmiterea prin surse secundare de infecție

Sursele secundare de infecție servesc ca intermediari în ciclurile de transmitere a patogenilor
de la sursa primară la oameni și alte animale receptive. Orice obiect biotic și abiotic poate fi o sursă
secundară de infecție, inclusiv îngrijitorii. De exemplu, mânerele ușilor, tastaturile, telefoanele,
îmbrăcămintea, termometrele, stetoscoapele, furtunurile, periile, instrumentarul de pansaj,
harnașamentul, lopețile etc. pot fi contaminate și pot transmite agentul patogen către alte animale sau
oameni.
Măsurile principalele de prevenire a transmiterii patogenilor prin surse secundare sunt:
curățarea și dezinfectarea corectă;
✓ Utilizarea corectă a mijloacelor de protecție individuală la examinarea și îngrijirea pacienților;
✓ Utilizarea de echipamente dedicate pentru fiecare pacient infecțios;
✓ Precum și identificarea și separarea animalelor bolnave.
Ori de câte ori este posibil, ecvinele care prezintă semne clinice de boală infecțioasă trebuie
manipulate și tratate după pacienții clinic sănătoși.
Transmiterea prin vectori

Transmiterea prin intermediul unui vector are loc atunci când o insectă sau un artropod preia
un agent patogen de la un animal și îl transmite altuia. De exemplu, virusul West Nile este un agent
patogen transmis prin vectori.
Cei mai uzuali vectori biologici sunt puricii, căpușele, muștele și țânțarii.
Mijloacele cele mai eficiente pentru a preveni transmiterea prin vectori sunt eliminarea sau
reducerea populației de insecte, sau cel puțin, evitarea expunerii animalelor la vectori.
Zoonozele
Medicii veterinari și personalul care vin frecvent în contact cu animalele prezintă risc crescut
de infecție cu un agent patogen zoonotic.
În cazul suspiciunii sau confirmării expunerii la un agent zoonotic, clienții, medicul veterinar
curant, personalul FMVB, studenții și alte persoane care au venit în contact, trebuie identificate și
luate în evidență de coordonatorul activităților practice și raportate conducerii FMVB.
Orice persoană suspectă sau confirmată cu o infecție profesională trebuie să solicite asistență
medicală imediat după notificarea unui responsabil, de preferat medicul veterinar curant, care v-a
informa structurile ierarhice corespunzătoare.
275
Biroul Securitatea Muncii – PSI ar trebui informat pentru redirecționarea ulterioară către un
medic de medicina muncii.
Personalul și studenții FMV, precum și prietenii și membrii familiei lor, care prezintă risc ridicat
de contactare a unui agent infecțios potențial zoonotic ar trebui să contacteze medicul de familie.
Riscuri speciale de contactare a bolilor infecțioase

Orice persoană al cărei sistem imunitar este compromis prezintă risc mai mare la zoonoze. Pe
lângă imunosupresia asociată bolilor sau tratamentului cu anumite medicamente, statusul imun mai
poate fi influențat și de alți factori fiziologici, cum sunt vârsta (copii sub 5 ani și vârstnicii) sau sarcina
la femei. Ce cea mai severă imunosupresie este cauzată de HIV / SIDA. Alte afecțiuni care pot
compromite sau perturba funcția imunitară sunt diabetul, alcoolismul, ciroza, malnutriția și bolile
autoimune.
Imunosupresia mai poate fi indusă de radioterapie, chimioterapie, terapia de lungă durată cu
corticosteroizi sau terapia imunosupresivă asociată transplantului de organe, implanturilor de
dispozitive medicale, splenectomiei sau hemodializei pe termen lung.
Înainte de a trata orice pacient, tot personalul, inclusiv studenții, trebuie să informeze
supraveghetorul lor cu privire la orice problemă specială de sănătate, cum ar fi sarcina și
imunosupresia terapeutică, care ar putea crește riscul infectării sau severitatea evoluției clinice
asociate infectării cu agenți patogeni zoonotici.
Toate discuțiile vor fi confidențiale; cu toate acestea, comunicarea dintre personal despre
situație poate fi necesară pentru a pune în aplicare măsurile de precauție adecvate și / sau pentru a
adapta procedurile clinice sau didactice uzuale în spital.
17.3. Norme specifice de biosecuritate în spitalul de ecvine
17.3.1. Igiena spațiilor, echipamentelor și instrumentarului
Protocol de curățenie și dezinfecție a spațiilor

Ori de câte ori sunt folosite dezinfectante trebuie purtate mănuși și ținute corespunzătoare.
Atunci când se efectuează dezinfecția, dacă există risc de stropire ar trebui purtate echipamente
suplimentare de protecție (mască, viziera pentru față, ochelari de protecție, îmbrăcăminte
impermeabilă și cizme).
Înaintea dezinfecției trebuie îndepărtate toate așternuturile și materiile fecale. Contaminanții
bruți și urina reduc semnificativ eficacitatea majorității dezinfectantelor. Dacă spălarea se face cu
furtunul, trebuie avut grijă să se minimizeze posibilitatea răspândirii prin aerosolizare a agenților
patogeni.
Se spală spațiul de cazare, inclusiv pereții, ușile, ieslea și adăpătoarea, cu apă și detergent sau
săpun; frecarea sau răzuirea mecanică este întotdeauna necesară pentru dislocarea reziduurilor care
împiedică acțiunea dezinfectantelor. După finalizarea curățeniei mecanice, pentru a se preveni
diluarea soluțiilor dezinfectante, spațiul de cazare se lasă la scurs și uscat un timp suficient.
Pentru îndepărtarea reziduurilor de detergent, zona curățată trebuie clătită bine.
În spațiul de cazare curățat și uscat se aspersează soluția dezinfectantă inclusiv pe pereți, uși și
adăpătoare. Se poate folosi o soluție de hidroxid de sodiu 2,5%, care trebuie să rămână în contact cu
suprafețele timp de 15 minute, în special dacă este suspectat un agent infecțios.
Excesul de dezinfectant trebuie îndepărtat cu apă. După finalizarea perioadei de acțiune, soluția
dezinfectantă trebuie îndepărtată de pe toate suprafețele și ulterior se poate caza un nou pacient.
După finalizarea dezinfecției, personalul își scoate ținuta de protecție și se spală pe mâini.
Indiferent de statusul infecțios al pacientului, după utilizare, toate spațiile cu utilizare multiplă
trebuie curățate și dezinfectate. Instrumentele pentru curățenie trebuie curățate și dezinfectate după
utilizare (inclusiv mânerele).
276
Procedură de curățare a unui spațiu de cazare vacantat

Spațiile de cazare utilizate pentru caii care nu sunt contagioși sunt curățate și dezinfectate după
fiecare pacient.
Spațiile de cazare utilizate pentru caii contagioși vor fi curățate folosindu-se protocolul general
de curățare și dezinfecție. Îngrijitorul trebuie să golească, să curețe și să dezinfecteze spațiul de cazare
cât mai curând posibil, dar după terminarea curățării spațiilor de cazare necontagioase. Spațiul de
cazare este considerat o zonă contagioasă până la dezinfectare și pe cale de consecință, niciun cal nu
este admis în el înainte de curățarea și dezinfectarea completă a acestuia.
Protocol de utilizare a dezinfectoarelor pentru încălțăminte

Soluțiile dezinfectante din dezinfectoarele pentru încălțăminte sunt schimbate în fiecare
dimineață. Covorașele dezinfectoare trebuie curățate ori de câte ori conțin cantități excesive de așternut
sau murdărie și reîncărcate cu dezinfectant când sunt uscate; aceasta este responsabilitatea tuturor
persoanelor care lucrează în zonă (studenți, doctoranzi, personal tehnic și clinicieni).
Personalul și studenții sunt obligați să utilizeze tăvile / covorașele pentru încălțăminte respectiv
protecțiile de unică folosință, când acestea sunt prezente în drumul lor spre locul de lucru.
Soluțiile dezinfectante pot să deterioreze încălțămintea dacă nu sunt rezistente la apă.
Protocol de dezinfecție pentru echipamente și instrumentar
Toate instrumentele, echipamentele sau alte obiecte, inclusiv sondele gastrice, echipamentele
de contenție, termometrele, endoscoapele, harnașamentele, obiectele de pansaj etc. trebuie curățate,
sterilizate sau dezinfectate între utilizări la diferiți pacienți.
Materialele care sunt sterilizate între utilizări (instrumente chirurgicale și echipamente) trebuie
curățate cu săpun și apă, apoi dezinfectate cu o soluție de 0,5% clorhexidină sau un echivalent, imediat
după utilizare. Apoi, echipamentul trebuie să fie returnat la depozit pentru sterilizare.
Stetoscoape
Curățare: ștergerea cu hârtie umedă.
Dezinfectare: se folosesc șervețele cu alcool, clorhexidină sau soluție de dezinfectant pentru
mâini care sunt disponibile peste tot în spital.
Stetoscoapele personale pot fi utilizate la animale din zonele care nu sunt contagioase, dar
trebuie să fie în mod regulat curățate și dezinfectat (recomandare: la începutul și la sfârșitul zilei).
Curățarea și dezinfectarea imediată este necesară atunci când stetoscoapele sunt vizibil murdare.
Stetoscoape individuale trebuie repartizate fiecărui pacient contagios de mare risc (clasa 4). Acestea
sunt depozitate la standurile pacienților în timpul spitalizării și curățate, apoi dezinfectate după
externare.
Termometre
Curățare: ștergere sau spălare cu săpun pentru a îndepărta materialul fecal brut.
Dezinfectare: se folosesc șervețele cu alcool, clorhexidină sau soluție de dezinfectant pentru
mâini care sunt disponibile peste tot în spital. Termometrele de sticlă sunt interzise în FMV pentru a
reduce riscurile potențiale asociate cu expunerea la sticlă și mercur. În schimb sunt utilizate
termometre electronice.
Termometrele electronice personale pot fi utilizate la animale din zonele care nu sunt
contagioase, dar trebuie curățate și dezinfectate după fiecare pacient sau se vor folosi protecțiile de
unică folosință. Termometrele sondă utilizate pentru monitorizarea continuă a temperaturii (de
exemplu: anestezie sau terapie intensivă) trebuie curățate și dezinfectate imediat după ce au fost
folosite.
Curățarea și dezinfectarea imediată a termometrelor este obligatorie atunci când sunt vizibil
murdare.Termometre individuale trebuie alocate pentru fiecare pacient contagios de mare risc (clasa
4). Acestea sunt depozitate la locul de internare al pacienților pe toată perioada spitalizării și
curățate, apoi dezinfectate după externare.
277
Scobitori de copite
Trebuie repartizată câte o scobitoare de copite la fiecare cal. Curățare: spălare cu săpun pentru a
îndepărta materialul brut. Dezinfecție: înmuiere în clorhexidină sau alt biocid echivalent. Personalul
și studenții ar trebui să folosească scobitorile de copite pentru a curăța picioarele calului înainte de a
ieși din spațiul de cazare. Scobitorul de copite trebuie curățat și dezinfectat o dată pe săptămână de
către îngrijitori.
După utilizarea pe un cal cu probleme bacteriene sau micotice la nivelul cu copitei, scobitorul
trebuie curățat și dezinfectat imediat.
La fiecare pacient se repartizează câte un scobitor de copite individual. Acestea sunt depozitate
în proximitatea spațiului de cazare și vor fi curățate și dezinfectate după externarea pacientului.
Perii
Fiecărui cal trebuie să îi fie atribuită câte o perie. Curățare: spălare cu săpun pentru a îndepărta
materialul brut. Periile utilizate pentru un cal diagnosticat cu ectoparazitoză trebuie tratate cu un
antiparazitar înainte de dezinfectare; în cazul unui pacient care suferă de o infecție micotică, înainte
de dezinfectare trebuie utilizat un anti-micotic. Dezinfecție: înmuiere în alcool sau clorhexidină. Caii
trebuie să fie periați regulat de studenți și personal. Periile trebuie curățate și dezinfectate (folosind
alcool sau 0,5% clorhexidină) o dată pe săptămână și la refolosirea ulterioară la un alt pacient.
Perii individuale sunt alocate pentru fiecare pacient cu risc contagios ridicat (clasele 3 și 4).
Periile sunt depozitate la padocul pacienților în timpul spitalizării și curățate, apoi dezinfectate după
plecarea pacientului.
Înainte și după utilizare pe un cal cu o problemă dermatologică (fie contagioasă sau potențial
infectată) periile trebuie curățate și dezinfectate imediat.
Mucarnițele
Curățare: spălare cu săpun pentru a îndepărta materialul brut. Dezinfecție: înmuiere în
clorhexidină sau alt produs echivalent. Mucarnițele ar trebui spălate și dezinfectate săptămânal.
După utilizare la un pacient de clasa 3 sau de clasa a 4-a, mucarnița trebuie curățată și
dezinfectată imediat.
Remorca pentru ecvine

Personalul tehnic / îngrijitorii vor curăța remorca imediat după ce aceasta a fost folosită și cel
puțin o dată pe săptămână.
Alte instrumente și echipamente individuale

Garourile, foarfecile sau alte instrumente pot fi utilizate la mai mulți pacienți, dar trebuie
curățate și dezinfectate între pacienți, folosind soluție de 0,5% clorhexidină.
Spațiile de examinare în ambulatoriu

Sălile de examinare sunt curățate complet și dezinfectate zilnic de către personalul tehnic și
după fiecare pacient, dacă sunt murdare vizibil.
Spații de internare ecvine

Îngrijitorul curăță zilnic spațiile de internare și pune așternut proaspăt. În tipul activității de
igienizare a spațiilor de cazare a animalelor internate trebuie folosită îmbrăcăminte adecvată (ori de
câte ori este necesar se folosesc salopete și îmbrăcăminte de protecție).
Gunoiul rezultat de la igienizarea acestor spații trebuie depozitat în tomberoanele din zona
special amenajată pentru acest lucru. Pe timpul transportului gunoiului la zona de depozitare se
previne împrăștierea acestuia pe holuri sau alei. Se evită contactul pacienților cu tomberoanele de
depozitare a gunoaielor. Pentru pacienții cu risc infecțios (clasele 3 si 4) se folosesc tomberoane de
gunoi dedicate.
278
Instrumentele pentru curățenie utilizate pentru padocurile din clasa 1-2 trebuie curățate și
dezinfectate o dată pe săptămână. Instrumentele pentru curățenie utilizate pentru padocurile claselor
3 și 4 trebuie curățate și dezinfectate după fiecare utilizare.
Tomberoanele/benele utilizate pentru rumegătoare nu trebuie mutate la ecvine sau invers.
Culoarele trebuie curățate zilnic și dezinfectate o dată pe săptămână.
17.3.2. Igiena pacienților
Toți caii trebuie cazați în spații curate. În acest sens, îngrijitorii îndepărtează zilnic bălegarul și
așternuturile murdare din compartimente și de pe alei. Dacă un stand este murdar în afara orelor de lucru
ale îngrijitorilor, studenții și / sau clinicienii ar trebui să îndepărteze fecalele și așternuturile umede și să
adauge așternut curat, dacă este necesar.
Atunci când un cal părăsește padocul, persoana responsabilă pentru descărcarea de gestiune a
pacientului informează îngrijitorii că trebuie să curețe și dezinfecteze spațiul de internare înainte ca un
nou cal să poată fi adăpostit în el. După ce a făcut acest lucru, îngrijitorul aduce la cunoștință persoanei
responsabile finalizarea acțiunii. În cazul nou-născuților, igiena pacientului are o importanță extremă și,
prin urmare, fecalele sau așternuturile umede trebuie eliminate imediat de studenții sau îngrijitorii
participanți.
Adăpătorile și gălețile de adăpare trebuie curățate și dezinfectate între pacienți.
Recipientele de hrănire trebuie să rămână curate pe toată perioada spitalizării cailor și trebuie
curățate și dezinfectate între pacienți. În cazul în care un cal nu a mâncat, acest lucru trebuie raportat
clinicianului și furajul trebuie eliminat din hrănitoare / iesle.
Caii trebuie să fie păstrați cât mai curați, îngrijiți în mod regulat și să aibă copitele curățate;
excrețiile sau secrețiile de pe cal trebuie îndepărtate.
Mediul din jurul padocului trebuie să fie curat, ordonat și îngrijit. Medicamentele și materialele nu
trebuie lăsate întinse, împrăștiate în afara padocului. Personalul și studenții trebuie să îndepărteze
materialele folosite în activitățile medicale și să lase locația în starea inițială.
Dacă pacienții defecă în afara spațiului lor de cazare (indiferent dacă se află în interiorul sau în
afara unei clădiri), bălegarul trebuie îndepărtat imediat. Dacă aceasta este diareic, materiile fecale trebuie
îndepărtate, iar pardoseala curățată, dezinfectată și uscată. Dacă pacienții urinează în interior, urina
trebuie eliminată, iar podeaua curățată și uscată.
17.4. Biosecuritatea la vizitarea hergheliilor / unităților ecvestre
În activitățile practice, studenții și personalul FMVB vor respecta și aplica normele și măsurile de
biosecuritate specifice fiecărei unități vizitate.
17.5. Clasificarea microorganismelor în funcție de riscul lor biologic
Clasificarea unui microorganism ia în considerare riscul pentru sănătate, pentru comunitate,

pentru animale și posibilul impact economic (tabel 17.1.):
Clasa de risc 1 (CR1):
Microorganisme cunoscute drept nepatogene și care nu sunt dăunătoare pentru mediu (sau prezintă
un risc neglijabil pentru om și mediu la scara laboratorului). Clasa include organisme care sunt dovedite
inofensivitate și tulpini care pot fi alergeni, agenți patogeni oportuniști.
Microorganisme care pot provoca boli la animale și prezintă, la diferite niveluri, una sau alta dintre
următoarele caracteristici: importanță geografică limitată, fără sau cu transmisie interspecii slabă, fără
vectori sau purtători. Semnificația economică sau veterinară este limitată. De obicei, este disponibilă o
profilaxie sau un tratament eficient.
279

Microorganisme care pot provoca boli grave sau epidemii la animale. Difuzia interspecii poate fi
importantă. Unii dintre acești agenți patogeni necesită implementarea reglementărilor sanitare pentru
speciile raportabile de autoritățile fiecărei țări în cauză. Sunt disponibile măsuri profilactice medicale și
/ sau sanitare.
Microorganisme care provoacă pandemii sau epidemii extrem de grave la animale cu o rată de
mortalitate foarte mare sau cu consecințe economice dramatice în regiunile agricole afectate. Fie nu este
disponibilă nici o profilaxie medicală sau o singură profilaxie sanitară exclusivă este posibilă sau
obligatorie
Tabel 17.1. Exemple de microorganisme în funcție de clasele de risc la om și ecvine
CR* 2 CR 3 CR 4
Patogen om ecvine om ecvine om ecvine
Bacterii și organisme similare
Borrelia burgdorferi X X
Clostridium perfringens X X
Brucella abortus X X
Yersinia pestis X X
Fungi
Aspergillus fumigatus X X
Candida albicans X X
Coccidioides immitis X X
Histoplasma capsulatum X X
var.
Paraziți
capsulatum
Fasciola hepatica X X
Toxocara canis X X
Leishmania brasiliensis X X
Virusuri
Equine infectious anaemia virus X
Rabies virus X X
Venezuelan equine encephalitis X X
virus = clasa de risc
*CR
Norma sanitară veterinară privind notificarea internă şi declararea oficială a unor boli
transmisibile ale animalelor, aprobată prin Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale Sanitare
Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor nr. 79/2008, prevede și o serie de boli transmisibile care
pot fi diagnosticate la ecvidee (tabel 17.2).
Tabel 17.2. Boli transmisibile supuse notificării interne*
Nr crt. Denumire boală

1. Anemia infecţioasă
2. Antrax
3. Arterita virală
4. Boala Aujeszky
5. Boala produsă de Chrisomia bezziana
6. Boala produsă de Cochlioymia hominivorax
7. Brucelozele animalelor - Brucella abortus
280
8. Durina
9. Echinococoza/Hidatidoza
10. Encefalita ecvină venezueleană
11. Encefalita japoneză
12. Encefalomielita ecvină de Est
13. Encefalomielita ecvină de vest
14. Febra hemoragică de Crimeea Congo/Boala de Crimeea Congo
15. Febra Q
16. Febra West Nile
17. Influenţa
18. Leptospirozele
19. Metrita contagioasă
20. Morva
21. Paratuberculoza
22. Pesta africană a calului
23. Piroplasmoza
24. Rabia
25. Rinopneumonia
26. Stomatita veziculoasă
27. Trichineloza
28. Tripanosomiază/Trypanosoma Evansi
29. Tularemia
* extras din Norma sanitară veterinară privind notificarea internă și declararea oficială a unor boli
transmisibile ale animalelor din ORDINUL nr. 19 din 19 martie 2010, publicat în MONITORUL
OFICIAL nr. 283 din 30 aprilie 2010
*** Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor (2010). Ordin
nr.19 din 19 martie 2010 al preşedintelui Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru
Siguranţa Alimentelor pentru modificarea anexei nr. 1 la Norma sanitară veterinară privind
notificarea internă şi declararea oficială a unor boli transmisibile ale animalelor, aprobată prin
Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor nr.
79/2008. M Of, 283.
***Facultatea de Medicină Veterinară din București (2022). Manual proceduri operaționale
standard de biosecuritate aplicate în Facultatea de Medicină Veterinară ed. 3
https://fmvb.ro/images/2022/Documente_Utile/Manual_Biosecuritate_v2.pdf, last accessed at
10.01.2023.
***Faculty of Veterinary Medicine of the University of Liège (2019). Biosecurity SOPs
applied to the Faculty of Veterinary Medicine Liège University https://www.fmv-
biosecurite.ulg.ac.be/generale/medias/PDFs/Manuel_Bios_SOPs_Final.pdf, last accessed at
24.01.2023.
***OIE Terrestrial Manual (2018). Chapter 1.1.4. Biosafety and biosecurity: Standard for
managing biological risk in the veterinary laboratory and animal facilities.
https://www.woah.org/fileadmin/Home/fr/Health_standards/tahm/1.01.04_BIOSAFETY_BIOSE
CURITY.pdf, last accessed at 20.01.2023.
281
Capitolul 18
Constante hematologice și biochimice la ecvine
Dana Ciobanu, Bianca Mohora
Probele biologice trebuie recoltate conform practicilor standard și transportate la laborator în

timp util, în condiţii adecvate tipului de probă. Informațiile minime de pe eticheta probei trebuie să
includă numele complet al pacientului (animal și proprietar), tipul de probă (de exemplu: sânge
integral, ser sau plasmă) care trebuie să fie însoțite de cererea de analiză.
18.1 Interpretarea examenului hematologic
Hemoleucograma completă oferă informații despre constantele hematologice (tabel 18.1).

Proba sangvină necesită recoltarea pe anticoagulant de tip EDTA și este recomandat ca analiza să fie
realizată cât mai rapid posibil de la recoltare, pentru a evita riscul de degenerare celulară sau formarea
coagulilor.
Tabel 18.1 - Intervale fiziologice de referință (IDEXX ProCyte Dx)
ECVINE
Parametru LOW HIGH
RBC 6.40 M/µL 10.04 M/µL
HCT 30.0 % 47.0 %
HGB 10.7 g/dL 16.5 g/dL
MCV 41.1 fL 52.4 fL
MCH 14.1 pg 18.6 pg
MCHC 32.8 g/dL 38.6 pg
RDW % 24.6 % 33.3 %
RETIC N/A N/A
RETIC-HGB N/A N/A
WBC 4.90 K/µL 11.10 K/µl
NEU 2.50 K/µL 6.90 K/µl
LYM 1.50 K/µL 5.10 K/µl
MONO 0.20 K/µL 0.60 K/µl
EOS 0.00 K/µL 0.80 K/µl
BASO 0.00 K/µL 0.10 K/µl
PLT 100 K/µL 250 K/µl
MPV 5.6 fL 10.4 fL
PDW NR NR
PCT NR NR
18.2 Morfologia celulelor sanguine
Interpretarea frotiului citomorfologic
Frotiul citomorfologic (figura 18.1) este împărțit în trei părți: franjuri (a), monostrat (b) și corp (c).
Eritrocitele și leucocitele nu pot fi evaluate adecvat în corpul frotiului din cauza grosimii acestuia.
282
(a) (b) (c)

Figura 18.1 – Împărțirea frotiului citomofologic Obx10 (original)
Examinarea cu obiectiv cu putere redusă (4x sau 10x) este recomandată pentru franjuri
putându-se determina densitatea celulară (figura 18.2) și identifica eritrocitele și leucocitele fără o
diferențiere clară din punct de vedere morfologic.
Examinarea cu obiectiv cu mare (40x sau 100x) ajută la diferențierea morfologică a
leucocitelor, estimarea plachetară, indentificarea hemoparaziților și determinarea tipului de anemie.
(a) (b)
Figura 18.2 – Diferență de densitate în monostrat, Obx40
(original)
18.2.1 Morfologia eritrocitelor
Mai mult decât orice altă specie domestică, eritrocitele ecvine au o tendință puternică de
formare de "rulouri", care se caracterizează prin „stivuire de monede” sau fișicuri (figura 18.3).
Rulourile proeminente sunt un rezultat al compoziției unice de glicoproteine de glicocalix
(reprezentat de molecule de oligozaharide, monozaharide și glicolipide „ancorate” în plasmalemă).
Figura 18.3 – Distribuirea eritrocitelor Figura 18.4 - Frotiu de sânge - prezentarea

Obx100 (original) aglutinării (vârfurile de săgeți) și rulouri
proeminente (săgeți)(original)
283
Totuși, forma de „rulou” trebuie distinsă de aglutinarea propriu-zisă, care apare și la cai, fiind
asociată cu IMHA (anemie hemolitică autoimună). În frotiul de sânge, aglutinarea este caracterizată
prin formarea de ciorchini de eritrocite asemănătoare strugurilor (figura 18.4). Distincția dintre
aglutinarea și „rulouri” este dificilă într-un frotiu sangvin, dar ușor de determinat folosindu-se testul
de diluție salină. Când eritrocitele sunt diluate în soluția salină (diluție 1:10), vor rămâne aglutinate,
în timp ce „rulourile” se vor dispersa.
Oxidarea eritrociteor
Oxidarea globulelor roșii poate apărea în unele afecțiuni patologice sau în urma expunerii la
anumite medicamente. Această oxidare și degenerare determină eritropoieza hemoglobinei și au ca
rezultat formarea de protuberanțe din membrana eritrocitară, care sunt adesea refractile și cunoscute
sub numele de corpusculi Heinz.
Alte tipuri de celule rezultate în urma denaturării oxidative sunt eccentrocitele ce apar ca o
zonă clară, în formă de semi-lună, dispusă excentric. Acestea sunt strâns legate de membrana celulară
ca rezultat al deteriorării induse de oxidanți.
Corpusculii Heinz
Sunt rezultatul denaturării oxidative și a precipitării hemoglobinei în agregate mari. Cel mai
des sunt observați în anemia hemolitică sau toxicitate hepatică asociată cu cupru, ingestia de ceapă
sau fenotiazină.
Trebuie făcută diferențierea clară între corpusculii Heinz și corpusculii Howell-Jolly, cei din
urmă reprezentând resturi nucleare rămase în citoplasmă după mitoză.
Denaturarea membranei
Denaturarea structurii membranei hematiei duce la variații morfologice atât în vitro, cât și în
vivo. Cea mai frecventă variație observată sunt echinocitele, fiind celule cu multiplii spini, de
dimensiuni mici și formă regulată distribuiți în jurul membranelor celulare ale globulelor roșii.
Denaturarea în vitro apare în urma fenomenului de crenare, adică expunerea eritrocitelor la
soluții hipertonice care modifică morfologia eritrocitară asemănătoare echinocitelor, astfel din punct
de vedere morfologic diferențierea între echinocite și artefactele produse de fenomenul de crenare
făcându-se cu dificultate.
De aceea, se recomandă recoltarea probei de sânge pe anticoagulant de tip EDTA și fixarea
imediată a frotiului de sânge pentru a se putea distinge adevăratele echinocite de celulele apărute ca
urmare a crenării. În afecțiunile metabolice renale apar adevăratele echinocite, asociate cu
dentaturarea în vivo.
Echinocitele
Sunt caracterizite prin multiple ondulații sau spini distribuiți uniform în jurul circumferinței
eritrocitelor (figura 18.5). La cai, echinocitoza este puternic asociată cu hiponatremia, fie ca urmare
a administrării de diuretice, fie ca urmare a bolii. De aceea, se recomandă interpretarea echinocitozei
doar din sânge proaspăt recoltat și când frotiurile sunt prelucrate corespunzător. Astfel, această
morfologie poate fi un artefact asociat cu uscarea lentă a frotiurilor de sânge.
Sferocitele
Sferocitele (figura 18.6) sunt hematii dense, dar mai puțin volumioase și similare din punct
de vedere morfologic cu picnocitele, distincția dintre ele fiind importantă doar din punct de vedere
clinic. Sferocitoza este rezultatul fagocitării de către macrofage a unor fragmente de membrană
eritrocitară care sunt opsinizate cu imunoglobuline și complement. Prin urmare, prezența sferocitelor
indică, de obicei, anemie hemolitică autoimună. Spre deosebire de acestea, picnocitele sunt derivate
din eccentrocite în urma pierderii unei părți mari a membranei fuzionate, deci reprezintă leziuni
oxidative ale hematiilor
284
Figura 18.5 – Echinocite Obx100 (original) Figura 18.6 – Sferocit Obx100 (original)
Schizocite
Sunt fragmente ale membranei eritrocitare rezultate în urma forfecării mecanice sau fizice.
Pot avea forme diferite, de la formă de virgulă, tringhiulară sau bucăți rotunde și până neregularități
ale membranei. "Șuvițele" de fibrină din microtrombi pot tăia fragmente din hematii, așa cum este
cazul coagulării intravasculare diseminate (CID). Schizocitele pot fi, de asemenea, asociate cu
deficiența de fier, din cauza leziunilor oxidative ale membranei eritrocitare.
Figura 18.7 – Schizocit Obx100 (original)
Keratocitele
Keratocitele se prezintă sub formă de produs al leziunii obținut în urma fragmentării
membranei hematiilor. Sunt eritrocite cu vezicule sau vacuole asemănătoare unor vezicule în jurul
celulei. Aceste vezicule se rup și iau formă de semi-lună sau seceră.
La cai, au fost raportate keratocite în asociere cu deficiența de fier, dar și cu boli
microangiopatice precum coagularea intravasculară diseminată și vasculită.
Acantocitele
Acantocitele, spre deosebire de echinocite, sunt celule cu proiecții neregulate, având distanțe
asimetrice și prezentând un capăt ca o paletă. Aceste celule apar ca rezultatul modificărilor raportului
dintre fosfolipidele membranelor hematiilor și colesterol. Etiopatogeneza acantocitelor este încă
necunoscută la animalele domestice, dar prezintă o mare importanță în afecțiunile hepatice și în
asociere cu anomalii lipidice induse de bolile renale.
Rareori observate sau raportate la cai.
18.2.2 Morfologia plachetelor sanguine

Plachetele, cunoscute și sub denumirea de trombocite, din punct de vedere morfologic sunt
asemănătoare la speciile domestice și de laborator, în schimb, la cai, acestea nu se colorează la fel de
intens.
Trombocitele au dimensiuni mici, sunt anucleate, de formă rotundă spre ovală, ce pot avea în
citoplasmă multiple granule fine, de culoare roz până la violet.
Caii, dintre toate speciile de animale domestice, au cel mai mic număr de trombocite cu o
medie de 7-20 de trombocite/câmp (Obx100) și un volum cuprins între 5,6 fL și 10,4 fL.
285
18.2.3 Morfologia celulelor albe
Neutrofile
În sângele periferic, neutrofilele în bandă pot fi prezente în număr foarte mic sau chiar absente,
fiind precursorii neutrofilelor segmentate. Acestea arată similar cu cele segmentate, dar nucleul se
prezintă sub formă de bandă, nu de lobi. Membranele celulare sunt paralele, astfel încât nucleul are o
lățime constantă.
Neutrofilele au, de obicei, un diametru de 10–12 μm și nuclei unici care pot fi împărțiți în mai
mulți lobi (figura 18.8, figura 18.9). De regulă, există de la trei până la cinci segmente sau lobi per
celulă. Modelul cromatinic al nucleului constă în zone foarte întunecate, condensate, amestecate cu
zone mici, clare, iar citoplasma se poate colora de la albastru până la roz, în funcție de tipul și calitatea
colorației folosite.
La speciile animalelor de companie sau de laborator neutrofilele sunt asemănătoare din punct
de vedere formă și mărime. În schimb, la cabanile segmnetarea nucleului nu este la fel de distinctă.
Figura 18.8 – Neutrofile segmentate Figura 18.9 – Neutrofil segmentat

Obx100 (original) Obx100 (original)
Limfocite
Limfocitele (figura 18.10) sunt cele mai frecvente leucocite prezente în sângele periferic,
astfel raportul dintre neutrofilele circulante și limfocite este de aproximativ 1,5:1. Majoritar, în
sângele circulant se găsesc limfocitele T (aproximativ 60%).
Figura 18.10 – Limfocite (săgeți) Obx40 (original)
286
De regulă, limfocitele sunt celule rotunde (figura 18.11), având dimensiuni mai mici decât
neutrofilele, cu nuclee rotunde sau ovale, uneori ușor crestate. Se observă o cantitate de citoplasmă
de culoare albastru deschis. Limfocitele din sânge sunt mature din punct de vedere morfologic, fiind
cele mai mici dintre leucocitele circulante, având un diametru de 7–9 μm cu un nucleu rotund,
cromatină condensată și marginea bazofilă a citoplasmei.
Figura 18.11 – Limfocite, Obx100 (original)
Monocite
Din punct de vedere al dimensiunii, monocitele sunt cele mai mari leucocite (figura 18.12,
figura 18.13), cu un diametru de 15-20 μm. Au morfologii variate, iar nucleele pot avea forme diferite
cum ar fi reniform, oval sau chiar lobat (precum cel al neutrofilelor). Citoplasma este prezentă în
cantitate moderată, de obicei de culoare albastru gri și poate avea mai multe vacuole discrete și cu
dimensiuni variabile.
De asemenea, monocitele participă la răspunsurile inflamatorii migrând în țesuturi unde
continuă dezvoltarea până la stadiul de macrofage, jucând un rol important în reciclarea metabolică a
fierului asociată cu unele mecanisme de distrugere patologică a eritrocitelor.
Figura 18.12 – Monocite (săgeți) Figura 18.13 – Monocite (săgeată)

Eozinofile
Spre deosebire de neutrofile, timpul de înjumătățire al eozinofilelor circulante este, mai
degrabă, de zile decât de ore. Dimensiunile și granulele variază în funcție de specie.
În ceea ce privește ecvinele, eozinofilele au un aspect de zmeură datorită numeroaselor
granule proeminente, de formă rotundă și dimensiuni mari. În urma colorației, acestea devin roz-
portoclaiu și umplu citoplasma și adesea ascund nucleul, care este segmentat.
287
Figura 18.14 – Eozinofil Figura 18.15 – Eozinofil

Bazofilele
Bazofilele sunt cele mai rare celule întâlnite în sângele periferic. Au dimensiuni similare
neutrofilelor, uneori fiind puțin mai mari decât acestea, iar citoplasma este de culoare violet deschis.
Nucleul este segmentat și ascuns de numeroasele granule citoplasmatice care au dimensiuni mici, de
culoare albastru închis sau chiar violet.
18.3 Parametrii bochimici la cal
În diagnosticarea unor afecțiuni medicale de natură bacteriană sau virală, a miopatiilor, a

nefropatiilor, a enteripatiilor și a bolilor metabolice, testele biochimie sunt de un real ajutor.
Parametrii biochimici hepatici la cal

Determinarea valorilor biochimice serice coroborate cu evaluarea datelor clinice ajuta clinicianul la
diagnosticul cert al anumitor boli hepatice
Uneori în determinarea diagnosticul anumitor afecțiuni hepatice, valorile anormale ale parametrilor
biochimici serici pot fi mult mai importante decât semnele clinice, dar obținerea unor valori normale
ale parametrilor biochimici serici nu exclud bolile hepatice.
Enzimele hepatice
În scopul stabilirii unui diagnostic enzimele hepatice se clasifică în enzyme hepatocelulare și
hepatobiliare.
Enzimele hepatocelulare sunt: aspartat aminotransferaza (AST), sorbitol dehidrogenaza (SDH) și
glutamat dehidrogenaza (GLDH).
Enzimele hepatobiliare sunt: fosfataza alcalină (ALP/ALKP) și gama-glutamiltransferaza (GGT).
Aspartat aminotransferaza (AST) în majoritatea afecțiunilor hepatice va fi crescută, desi
specificitatea acesteia pentru bolile hepatice este scăzută. Aceasta enzimă este prezentă în concentrații
crescute în hepatocite și miocite.
Sorbitol dehidrogenaza (SDH) este o enzimă hepatică specifică fiind prezentă în concentrații
semnificative, la cabaline, la nivel hepatic și mai putin în alte țesuturi. Aceasta este liberă în
citoplasma hepatocitelor, astfel că valorile modificate ale acesteia au specificitate crescută în
determinarea distrugerii hepatocelulare, în comparație cu cele ale AST și GLDH.
Glutamat dehidrogenaza (GLDH) este de asemenea o enzimă hepatica specifică cu concetrații
crescute la nivelul hepatocitelor și scazute in restul țesuturilor. Deoarece este prezentă preponderant
în mitocondrii, valori modificate ale acestora apar atunci cand sunt leziuni celulare ireversibile.
Creșterea semnificativă a valorilor serice fiziologice ale AST și SDH sau GLDH apare în afectiuni
hepatoceluare acute, iar atunci creșterea ușoară sau moderată apare în afecțiuni cornice sau în cazul
refacerii leziunilor hepatice acute.
288
Fosfataza alcalină (ALP/ALKP) este prezentă în mai multe tesuturi, dar valorile lui modificate nu
sunt neapărat corelate cu țesutul de proveniență. Valorile plasmatice crescute ale ALP/ALKP trebuie
interpretate luându-se în considerare faptul că în afară de sursa hepatobiliară, serul ALP/ALPK poate
deriva din oase, intestin, celule inflamatorii și placenta.
Datorită faptului că ALP provine în principal din oase și ficat acesta poate avea valori crescute la
cabalinele în creștere, de asemenea datorită faptului ca ALP derviă din oase, la mânji valoarea
acestuia poate fi de 100 de ori mai mare ca la adulți. La caii maturi, aproximativ 80% din ALP are
sursă hepatic și 20% sursă ososă.
Gama-glutamiltransferaza (GGT) este o enzimă care la cal și la alte animale domestice este
asociată cu celulele cailor biliare. GGT seric își are originea în ficat, dar poate fi prezent și în pancreas,
rinichi și intestin.
GGT este enzima care prezintă valori modifcate în afecțiuni colestatice la cai. În cazul colestazei, la
cai, GGT avea o valoare de noua ori mai mare decât valoarea fiziologică.
Valorile fiziologice serice, ale GGT sunt în mod normal mai crescute la mânji decât la caii adulți.
Ficatul deține în organism funcții excretorii și metabolice. Pentru a verifica aceste funcții putem
determina urmatorii parametrii biochimici:
✓ pentru funcția excretorie: bilirubina totală (TBIL) și acizii biliari;
✓ pentru funcția metabolică:albumina (ALB), globulina (GLOB), amoniacul (NH3),
glucoza (GLU) și factorii de coagulare.
Bilirubina totală (TBIL) este prezentă în organism sub două forme: conjugată și neconjugată.
Bilirubina neconjugată provine din degradarea hemoglobinei din eritrocite îmbătrânite și reprezintă
sursa primară de bilirubină. Bilirubina neconjugată este transportată la ficat unde, la nivel celular
este transformată în bilirubină conjugată si este secretată de către hepatocit în bilă.
La cal, locul eliminării bilirubinei este același cu locul captării acesteia de hepatocit aceasta fiind o
caracteristică specifică cabalinelor.
Lipsa aportul alimentar poate determina creșteri moderate ale valorilor bilirubinei totale. De
asemenea valori crescute ale bilirubinei pot fi modificate și în cazul hemolizei severe, a bolilor
intrahepatice și a obstrucției extrahepatice.
Acizii biliari pot avea concetrații plasmatice diferite, fiind influențați de postul de scurtă durată. La
ecvine nu se pot observa creșteri ale valorilor acestora postprandial, din cauza faptului ca la ecvidee
vezica biliară lipsește.
În bolile hepatice apare creșterea valorilor acizilor biliari înaintea creșterii valorii bilirubinei, de
aceea măsurarea valorilor acestora este considerată un test adjuvat folositor atunci când sunt
detectate modificările ale enzimelor hepatice.
Albumina (ALB) este produsă exclusiv de hepatocite.
Hipoalbuminemia apare mai frecvent în boala hepatică cronică decât în cea acută, deoarece scăderi
semnificative ale valorilor serice ale albuminei apar atunci când există o pierdere substanțială a masei
hepatocelulare din cauza bolii. De asemenea scăderi ale valorilor albuminei pot apărea în afecțiuni
renale sau intestinale.
Globulina (GLOB) are valoare crescută în cazul bolilor hepatice. Conform unor studii, la aproape
jumătate din caii cu afecțiune hepatică severă au prezentat hipeglobulinemie.
Amoniacul (NH3) se formează în intestine și este transportat și metabolizat în ficat.
Ca urmare a pierderii masei hepatocelulare cauzată de afecțiuni severe este permisă pătrunderea în
circulația sanguină a unor concentrații mari de amoniac, ce pot conduce la disfuncții cerebrale. De
asemenea, o dată cu creșterea valorilor serice ale amoniacul se observă o scădere concomitentă a
valorilor ureei serice.
Hiperamoniemie cu encefalopatie în absență unei boli hepatice detectabile a fost raportată la adulți
cai ca urmare a creșterii producției de amoniac de către bacteriile gastrointestinale.
289
Glucoza (GLU) este dependentă de ficat pentru menținerea unor valori normale circulante.
Hipoglicemia cu cauze hepatice este mai puțin frecventă și apare doar după pierderea severă a masei
hepatocelulare urmare a unei afecțiuni hepatice.
Factorii de coagulare se formează la nivel hepatic. Pierderea acută, severă sau cronică a masei
hepatocelulare poate duce la o deficiență a unuia sau a mai multor factori de coagulare care duc la
prelungirea timpului de protrombină și/sau a timpului de tromboplastină parțială activată.
Parametrii biochimici ai sistemului renal

Cea mai importantă componentă a sistemului renal este reprezentată de rinichi, care joacă un rol
esențial în activarea eritropoezei.
În ceea ce privește examinarea sistemului renal ecvin este necesar un panou biochimic seric ce va
oferi informații despre statusul deșeurilor azotate excretate în mod normal de rinichi, iar analiza urinei
este esențială în diferențierea cauzelor azotemiei, dar, totodată și indicii cu privire la localizarea și
cauza tulburărilor tractusului urinar.
Rata de filtrare glomerulară
Ureea și creatinina serice
Filtrarea glomerulară este principalul mod prin care poate fi evaluată capacitatea rinichilor de a filtra
sângele. Scăderile ratei de filtrare glomerulară se pot datora unor factori prerenali, renali sau
postrenali sau unei combinații a acestor procese.
Rata de filtrare glomerulară și concentrațiile ureei și creatininei serice sunt invers proporționale, astfel
că, în timp ce rata glomerulară scade, valorile ureei și creatininei vor crește, ducând la azotemie.
Datorită capacității tubilor de a absorbi ureea, concentrațiile acesteia vor crește mai repede decât în
cazul creatininei, în special cu o cauză prerenală de scădere a ratei de filtrare. Pe lângă concentrațiile
ureii și a creatininei, vor crește și valorile fosforului, dar și a magneziului total.
Ureea este un produs secundar al metabolismului proteinelor, iar creșterea sau scăderea concentrației
de uree este în stransă corelație cu dieta animalului. Pe lângă deficitul de proteine din dietă, scăderea
ureei poate apărea și în insuficiența hepatică.
Creatinina este un produs secundar al metabolismului muscular și, prin urmare, este corelată cu masa
musculară totală. Creșterile false ale creatininei au fost, de asemenea, asociate cu diferite tulburări
metabolice și administrarea de antibiotice cefalosporine.
Raportul uree: creatinină din sânge nu este foarte util pentru a determina dacă azotemia este prerenală,
renală sau postrenală, dar a fost folosit pentru a ajuta la diferențierea dintre insuficiența renală acută
și cronică.
Dimetilarginina simetrică (SDMA)

Dimetilarginina simetrică este un aminoacid produs prin descompunerea proteinelor de majoritatea
celulelor din organism, eliminat, în principal prin excreția renală.
Cu toate că, în prezent, , sunt disponibile foarte puține informații despre utilizarea SDMA pentru
detectarea disfuncției renale la cai, unele rapoarte arată că SDMA este un indicator mai precoce al
disfuncției renale decât concentrația creatininei serice.
Reabsorbția și reglarea electroliților
Reabsorbția substanțelor dizolvate are loc predominant în tubii proximali, în timp ce o reglare
suplimentară poate avea loc mai departe de-a lungul nefronului.
Un indiciu al disfuncției tubului proximal este glicozuria fără hiperglicemie, deoarece glucoza este
absorbită în mod normal în tubii proximali, cu excepția cazului în care concentrația serică depășește
pragul renal.
În cazul disfuncțiilor tubulare, pot fi observate anomalii electrolitice serice, incluzând hiponatremie,
hipocloremie, hiper- sau hipocalcemie, hipofosfatemie, hiper- sau hipokaliemie și niveluri crescute
sau scăzute de bicarbonat.
290
Caii excretă o cantitate mare de calciu, iar concentrațiile de calciu seric sunt adesea anormale în cazul
insuficienței renale ecvine.
În cazul în care există o reabsorbție scăzută a electroliților de rinichi, o modalitate de evaluare este
reprezentată de excreția fractionată. Excreția fracționată a sodiului și potasiului este, în mod normal,
<1%. Valori mai mari de 1% implică disfuncție tubulară, mai puțin în situația în care animalul
urmează o dietă foarte bogată în sodiu sau fosfor.
Analiza urinei
În evaluarea tractului urinar, o analiză completă a urinei este importantă. Orice modificări ale
caracterului urinei observate în timpul micțiunii. O hemoragie uretrală poate fi suspicionată în
momentul în care în faza incipientă a micțiunii se observă hemoragie, în timp ce sângerarea constantă
sugerează o hemoragie la nivelul vezicii urinare sau mai sus.
Parametrii biochimici ai sistemului muscular

În investigațiile clinice pentru monitorizarea debutului sau progresului unei afecțiuni musculare,
există o serie de enzime și biomarkeri, astfel concentrațiile de enzime din ser sau plasmă pot fi
determinate prin utilizarea reacțiilor chimice. Concentrația enzimelor musculare în ser sau plasmă
este de obicei scăzută la caii sănătoși, deoarece enzimele sunt localizate în miofibre, majoritatea fiind
prezente în sarcoplasmă. Cu toate acestea, anumite enzime au și o formă mitocondrială.
În general, o creștere a activității enzimelor serice poate fi secundară creșterii producției de enzimă
sau din cauza eliminării enzimei din sânge.
Enzimele serice
Aspartat aminotrasferaza (AST)
Cunoscută și sub denumirea de transamiza glutamică oxaloacetică (GOT) este prezentă în citoplasmă
și în mitocondrii. Raportul dintre AST citoplasmatic (cAST) și AST mitocondrial (mAST) este mai
mare decât la alte specii. AST se găsește în celulele musculare cardiace, hepatocite și eritrocite, prin
urmare, creșterile activității AST serice pot apărea în cazul leziunii miocitelor, leziunilor
hepatocelulare și hemolizei. Deși o creștere a activității AST poate reflecta un anumit grad de leziune
a miocitelor, nu specifică o anumită afecțiue sau tulburare. Având în vedere natura nespecifică a AST,
evaluarea enzimelor suplimentare specifice organelor este adesea necesară pentru a distingerea între
leziuni.
Creatin kinaza (CK)

Creatin kinaza (CK) catalizează fosforilarea creatinei, utilizând ATP, pentru a forma fosfocreatină și
adenozin difosfat (ADP). În miocitele scheletice și cardiace, fosfocreatina servește ca un rezervor
pentru regenerarea ATP-ului necesar contracției musculare. CK este prezentă în cantități neglijabile
în multe țesuturi din organism și în concentrații mari în mușchiul scheletic și cardiac.
CK este considerat un marker specific mușchilor și considerată un indicator al afecțiunilor musculare.
Cu toate acestea, este demn de remarcat faptul că hemoliza poate provoca creșteri ale CK., din cauza
eliberării de adenilat kinazei, glucoză-6-fosfat și ADP din eritrocite, care pot interfera cu reacțiile
cuplate ale testelor CK.
Lactat dehidrogenaza (LDH)

Lactat dehidrogenaza (LDH) este o enzimă citoplasmatică care catalizează conversia piruvatului în
lactat la sfârșitul glicolizei anaerobe. Este prezent în multe țesuturi din organism și, prin urmare, nu
este specific mușchilor. Cu toate acestea, este prezent în concentrații mai mari în mușchii scheletici
și cardiaci, rinichi și ficat.
291
Lactat dehidrogenaza nu este specifică unui organ și este prezentă într-o varietate de țesuturi.
Creșterile activității LDH la cal pot sugera afecțiuni ale mușchilor scheletici, afecțiuniale mușchilor
cardiaci sau afecțiuni hepatocelulare.
Cu toate acestea, în absența analizei izoenzimelor, se recomandă utilizarea altor enzime mai specifice
pentru mușchi și ficat pentru interpretare. Eritrocitele conțin o concentrație mai mare de LDH decât
plasma, astfel încât hemoliza poate provoca și creșterea LDH.
Alanina aminotransferaza
Alanina aminotransferaza catalizează transaminarea reversibilă a L-alaninei și 2-oxoglutaratului
(alfa-cetoglutarat) în piruvat și glutamat. La cai, o cantitate considerabilă de ALT seric este raportată
a fi în formă de apoenzimă (forma inactivă care nu este legată de cofactor.
Alanina aminotransferaza este o enzimă citoplasmatică și mitocondrială, deși forma mitocondrială
este prezentă în cantități mult mai mici. Activitatea ALT se găsește în mai multe organe ale
animalului, inclusiv în mușchi și ficat.
Se consideră că ALT este o enzimă specifică mușchilor la ecvine, deoarece ficatul are activitate ALT
minimă.
1. Balan M., McCullough M., O’Brien P.J. (2018) - Equine blood reticulocytes: reference
intervals, physiological and pathological changes, Comp. Clin. Pathol. 28: 53–62, Irlanda;
2. Curran J.M., Sutherland R.J., Peet, R.L., (1996) - A screening test for subclinical liver disease
in horses affected by pyrrolizidine alkaloid toxicosis, Aust. Vet. J. 74: 236–240, Australia
3. Durham A.E., Newton J.R., Smith K.C., et al. (2003) - Retrospective analysis of historical,
clinical, ultrasonographic, serum biochemical and haematological data in prognostic
evaluation of equine liver disease, Equine Vet. J. 35: 542–547, Marea Britanie;
4. Eckersall P.D., (2008) - Proteins, proteomics, and the dysproteinemias In: Clinical
Biochemistry of Domestic Animals, 117–155. San Diego: Academic Press, Statele Unite ale
Americii;
5. Klaus T.H., (2004) – Color Atlas of Hematology: Practical Microscopic and Clinical
Diagnosis, Editura Thieme Medical Publ Inc., Germania;
6. Lording P.M. (2008) - Erythrocytes, Vet. Clin. North Am. Equine Pract. 24: 225–237,
America de Nord;
7. Lumsden J.H., Valli V.E., McSherry B.J., et al. (1975) - The kinetics of hematopoiesis in the
light horse II. The hematological response to hemorrhagic anemia;
8. Manolescu N., (1978) - Ghid de hematologie a animalelor în cresterea intensiva, Editura
Ceres, România;
9. Manolescu N., (1999) - Tratat de hematologie animală, Editura Fundației România de Mâine,
România;
10. Messer N.T., Johnson P.J., (1994) - Idiopathic acute hepatic disease in horses: 12 cases
(1982–1992), J. Am. Vet. Med. Assoc. 204: 1934–1937, Statele Unite ale Americii;
11. Patterson W.H., Brown C.M. (1986) - Increase of serum gamma-glutamyltransferase in
neonatal, Standardbred foals, Am. J. Vet. Res. 47: 2461–2463, Statele Unite ale Americii;
12. Raquel M. Walton, Rick L. Colwell, Amy C. Valenciano (2021) - Equine Hematology,
Cytology and Clinical Chemistry, 2nd edition, John Wiley & Sons, Inc., Statele Unite ale
Americii;
13. Reagan W.J., Irizarry Rovira A.R., DeNicola D.B., (2019) - Veterinary Hematology Atlas Of
Common Domestic And Non-Domestic Species, 3rd edition, John Wiley & Sons, Inc., Statele
Unite ale Americii;
14. Savage, C.J. (2008) - Urinary clinical pathologic findings and glomerular filtration rate in
the horse, Vet. Clin. North Am. Equine Pract. 24 (2): 387–404, America de Nord;
292
15. Schott H.C., II (2004) - Examination of the urinary system. In: Equine Internal Medicine,
2edition, 1200–1220. St Louis: Saunders
16. Schott H.C., II. Gallant L., Coyne M., et al. (2018) - Symmetric dimethylarginine and
creatinine concentrations in draft breed horses, Abstract presented at 11th Annual European
College of Equine Internal Medicine Congress, Belgia;
17. Thomas J., (2022) – Equine anemia: Causes, symptoms and tratament, Statele Unite ale
Americii;
18. Toribio R.E., (2007) - Essentials of equine renal and urinary tract physiology, Vet. Clin.
North Am. Equine Pract. 23 (3): 533–561, America de Nord;
19. Weiser G., Kohn C., Vachon A., (1983) - Erythrocyte volume distribution analysis and
hematologic changes in two horses with immune-mediated hemolytic anemia, Vet. Pathol. 20:
424–433, America de Nord;
20. Weiser M.G., Vap L.M., Thrall, M.A., (2007) - Perspectives and advances in in-clinic
laboratory diagnostic capabilities: hematology and clinical chemistry, America de Nord;
21. Weiss G., Goodnough L.T., (2005) - Anemia of chronic disease, The New England of
Medicine 35, Marea Britanie;
22. Wilkerson M.J., Davis E., Shuman W. et al. (2000) - Isotype-specific antibodies in horses and
dogs with immune-mediated hemolytic anemia, J. Vet. Intern. Med. 14: 190–196, Kansas,
Statele Unite ale Americii;
Notă
Toate figurile incluse în capitolul 18 sunt originale și aparțin Spitalului Veterinar Universitar de
Urgență Prof. univ. dr. Alin Bîrțoiu.
293
Valori biochimice fiziologice de referință la specia cabalină (IDEXX Catalyst DX)
Parametrul Adult Mânz Iapă Tineret

Biochimic Low High Low High Low High Low High
ALB 1.9 g/dL 3.2 g/dL 3,0 g/dL 4,0 g/dL 4.0 g/dL 4.9 g/dL 3.8 g/dL 4.7 g/dL
ALKP 10 U/L 326 U/L 505 U/L 4667 U/L 10 U/L 565 U/L 10 U/L 469 U/L
ALT 5 U/L 50 U/L 0 U/L 14 U/L 0 U/L 20 U/L 5 U/L 30 U/L
AMYL 0 U/L 35 U/L 0 U/L 10 U/L 0 U/L 8 U/L 0 U/L 9 U/L
AST 100 U/L 600 U/L 0 U/L 228 U/L 0 U/L 333 U/L 0 U/L 317 U/L
BUN/UREA 10 mg/dL 25 mg/dL 6 mg/dL 27 mg/dL 11 mg/dL 29 mg/dL 11 mg/dL 22 mg/dL
Ca 10.4 mg/dL 12.9 mg/dL 9.4 mg/dL 11.8 mg/dL 10.0 mg/dL 12.6 mg/dL 9.9 mg/dL 12.4 mg/dL
CHOL 50 mg/dL 110 mg/dL 78 mg/dL 458 mg/dL 50 mg/dL 96 mg/dL 53 mg/dL 113 mg/dL
CK 10 U/L 350 U/L 21 U/L 473 U/L 0 U/L 504 U/L 0 U/L 354 U/L
CREA 0.8 mg/dL 2.2 mg/dL 0.9 mg/dL 1.7 mg/dL 0.6 mg/dL 1.7 mg/dL 0.4 mg/dL 1.88 mg/dL
GGT 0 U/L 87 U/L 0 U/L 71 U/L 0 U/L 68 U/L 0 U/L 50 U/L
GLOB 2.4 g/dL 4.7 g/dL 1.8 g/dL 3.6 g/dL 3.0 g/dL 4.7 g/dL 2.4 g/dL 4.0 g/dL
GLU 64 mg/dL 150 mg/dL 109 mg/dL 268 mg/dL 46 mg/dL 137 mg/dL 58 mg/dL 167 mg/dL
LAC 0.50 mmol/L 1.78 mmol/L 0.50 mmol/L 1.78 mmol/L 0.50 mmol/L 1.78 mmol/L 0.50 mmol/L 1.78 mmol/L
LDH 250 U/L 2070 U/L 0 U/L 1830 U/L 0 U/L 1909 U/L 0 U/L 1337 U/L
LIPA 400 U/L 1000 U/L 200 U/L 1300 U/L 400 U/L 1000 U/L 400 U/L 1000 U/L
Mg 1.70 mg/dL 2.43 mg/dL 1.39 mg/dL 2.88 mg/dL 1.38 mg/dL 3.02 mg/dL 1.55 mg/dL 2.09 mg/dL
NH3 0 µmol/L 90 µmol/L 0 µmol/L 90 µmol/L 0 µmol/L 90 µmol/L 0 µmol/L 90 µmol/L
PHOS 1.8 mg/dL 5.6 mg/dL 4.0 mg/dL 7,1 mg/dL 3.1 mg/dL 11.2 mg/dL 4.4 mg/dL 6.3 mg/dL
TBIL 0 mg/dL 3.5 mg/dL 0 mg/dL 4.1 mg/dL 0 mg/dL 2.1 mg/dL 0 mg/dL 2.5 mg/dL
TP 5.6 g/dL 7.9 g/dL 4.7 g/dL 7.2 g/dL 5.0 g/dL 9.0 g/dL 5.2 g/dL 8.5 g/dL
TRIG 11 mg/dL 68 mg/dL 4 mg/dL 166 mg/dL 6 mg/dL 80 mg/dL 19 mg/dL 52 mg/dL
Na+ 133 mmol/L 150 mmol/L 132 mmol/L 146 mmol/L 132 mmol/L 146 mmol/L 132 mmol/L 146 mmol/L
K+ 3.0 mmol/L 5.3 mmol/L 2.4 mmol/L 4.7 mmol/L 2.4 mmol/L 4.7 mmol/L 2.4 mmol/L 4.7 mmol/L
Cl- 97 mmol/L 109 mmol/L 97 mmol/L 108 mmol/L 97 mmol/L 108 mmol/L 97 mmol/L 108 mmol/L

Vademecum Ecvine

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Vademecum Ecvine

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Coordonator IULIANA IONAȘCU

EDITURA EX TERRA AURUM

Editura EX TERRA AURUM

Capitolul 1 - Etologie. Particularităţi comportamentale la cabaline................................................................... 1

Capitolul 2 - Identificarea și înregistrarea ecvinelor........................................................................................... 24

Capitolul 3 - Managementul bunăstării cabalinelor............................................................................................ 57

Capitolul 4 - Nutriția cabalinelor........................................................................................................................... 101

Capitolul 5 - Noțiuni de anatomie clinică.............................................................................................................. 107

Capitolul 6 - Semiologia cabalinelor...................................................................................................................... 149

Capitolul 7 - Examinarea medicală la ecvine....................................................................................................... 168

Capitolul 8 - Examenul clinic al iepelor pentru reproducție............................................................................... 185

Capitolul 9 - Propedeutică ecvine.......................................................................................................................... 193

Capitolul 10 - Anestezia locală............................................................................................................................... 220

Capitolul 11 - Ghid pentru anestezia ecvinelor.................................................................................................... 231

Capitol 12 - Oftalmologie ecvină............................................................................................................................ 236

Capitolul 13 - Stomatologie ecvine......................................................................................................................... 239

Capitolul 14 - Endoscopia la cai............................................................................................................................. 243

Capitolul 15 - Supraveghere epidemiologică și imunoprofilaxie........................................................................ 247

Capitolul 16 - Examenul necropsic la cal.............................................................................................................. 259

Capitolul 17 - Norme de biosecuritate în spitalul de ecvine................................................................................ 268

Capitolul 18 - Constante hematologice și biochimice la ecvine........................................................................... 282

Și pentru ca informația să fie completă, cititorul se va familiariza cu normele de biosecuritate

Prof. univ. dr. Manuella Militaru

Decan al Facultății de Medicină Veterinară București

19 ianuarie 2023 se structurează cuprinsul și se începe asamblarea materialelor primite de la autori.

Conf. univ. dr. Iuliana Ionașcu

Prorector Evaluarea și Asigurarea Calității

1.1 Legătura dintre cai şi mediul ambiant

1.1.2 Simţul vizual

Figura 1.2 - Vederea la cal

Figura 1.5 - Spectrul de culori la om (stânga) comparativ cu cabalinele (dreapta)

1.1.3 Simţul olfactiv

1.1.5 Simţul tactil

1.2 Locomoția la cal

1.2.1 Mersul la pas

Figura 1.8 - Mersul la pas la cal

Figura 1.9 - Mersul la trap

Figura 1.10 - Galopul

Figura 1.11 - Buiestrul (http://www.calul.ro/mersuri.htm)

1.3 Comportamentul nutriţional

Figura 1.12 - Prehensiunea la cal

Figura 1.13 - Orientarea în formă de evantai a cailor în timpul pășunatului

1.4 Comportamentul dipsic (adăparea)

Figura 1.14 - Comportamentul dipsic la cal

Dacă la celelalte specii de animale domestice succesiunea administrării apei şi a furajelor nu

1.6 Comportamentul de excreție

Tabel 1.1 - Perioadele de veghe şi de somn la cabalin

Stare de veghe Stare de somn Poziţia

1.8 Comportamentul de confort şi igienizare

La cabaline, comportamentul de confort şi de igienizare se mai poate exterioriza şi prin

Studiile etologice au demonstrat că dacă un cal execută mişcări de rostogolire, acesta va fi

Figura 1.18 - Mişcările de rostogolire la cabaline

1.9 Comportamentul sexual la cabaline

Figura 1.19 - Evidenţierea clitorisului la iapă,

În faza premergătoare/iniţială a estrusului, iapa nu acceptă apropierea armăsarului, și respinge

Figura 1.21 - Răspunsul lui Flehmen la armăsar

Acest comportament constă în ridicarea buzei superioare și expunerea dințiilor, inspirând cu

1.10 Comportamentul matern şi al noului-născut

Figura 1.22 - Autoascultaţia la iapă în timpul fătării

Figura 1.23 - Poziţia cuplului iapă-mânz în timpul alăptării

Vârsta Cantitatea de lapte ingerată

Figura 1.24 - Comunicarea la cai

Figura 1.25 - Comportamentul social la cai