CURS A.M.G.

- I -

NURSING CLINIC
MOTO:

,,Să nu fii niciodată plictisită, să ai atât de multe de făcut şi să ai atât de puţin

timp. Să porţi o responsabilitate foarte mare şi foarte puţină brutalitate.

Să intri în vieţile oamenilor şi să faci o diferenţă.

Vei vedea oamenii în starea lor cea mai proastă şi în starea lor cea mai bună.

Nu vei înceta să fii uluită de capacitatea oamenilor de a iubi, îndura şi curajul

lor.

Vei vedea viaţa începând… şi sfârşind. Vei plânge mult, vei râde mult.

Vei experimenta victorii triumfătoare şi eşecuri devastatoare.

Vei şti ce înseamnă să fii uman.

Eşti conştiinţa celui lipsit de conştiinţă, dorinţa de a trăi pentru cel ce a gândit
la suicid, pentru cel căruia i-a fost amputat piciorul, pentru cel care a orbit,
mijlocul de formaţie pentru copii (pentru) cunoştinţele şi încrederea pentru
tânăra mamă, ”vocea celor prea slabi pentru a se exprima”.

,,Virginia Henderson”
 NURSING CLINIC

CUPRINS

1. CADRUL CONCEPTUAL AL INGRIJIRILOR / 9

2. ASISTENTA MEDICALĂ. NURSA -(Dr. Dorina Maria Fărcaş) / 13

3. NEVOILE FUNDAMENTALE ALE FIINŢEI UMANE -(Dr. Felicia Marc) / 21

4. PROCESUL DE ÎNGRIJIRE -(Dr. Luiza Demian) / 33

5. EDUCATIA PENTRU SANATATE -(Dr. Felicia Marc; Dr. Dorina Maria Fărcaş) / 42

6. LOCUL DE MUNCĂ AL ASISTENTEI MEDICALE GENERALISTE (Dr. Felicia Marc) /47

7. INSTRUMENTE -(Dr. Felicia Marc, Dr. Dorina Maria Fărcaş) / 70

8. SUPRAVEGHEREA BOLNAVULUI - (Dr. Felicia Marc) / 84

9. RECOLTAREA PRODUSELOR BIOLOGICE SI FIZIOLOGICE -(Dr. Felicia Marc) /117

10. PARTICIPAREA LA EXAMENUL MEDICAL (VIZITA) -(Dr. Felicia Marc) /130

11. EFECTUAREA DE SONDAJE, SPĂLĂTURI ŞI CLISME -(Dr. Felicia Marc) /132

12. PARTICIPAREA LA PUNCŢII ( Dr. Felicia Marc) / 148

13. ROLUL ASISTENTULUI MEDICAL ÎN PREGĂTIREA ŞI ASISTAREA EXPLORĂRILOR

PARACLINICE/ - (Dr. Adriana Onaca) / 159

14. ALIMENTAŢIA BOLNAVULUI (Dr. Luiza Demian) / 178

15. ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR -(Dr. Felicia Marc, Dr. Aniţa Modi) / 187

16. ÎNGRIJIREA BOLNAVILOR VÂRSTNICI -(Dr. Aniţa Modi) / 232

17. ÎNGRIJIREA BOLNAVILOR LA DOMICILIU (Dr.Aniţa Modi) / 235

BIBLIOGRAFIE

2
 NURSING CLINIC

DEFINIŢIA ROLULUI NURSEI/ASISTENT MEDICAL

–Virginia Henderson
,,Să ajute individul, fie acesta bolnav sau sănătos;
Să îşi afle calea spre sănătate sau recuperare;
Să ajuţi individul fie bolnav, fie sănătos ;
Să îşi folosească acţiunile pentru a promova sănătatea sau recuperarea, cu condiţia să aibă
tăria, voinţa sau cunoaşterea necesară pentru a o face şi să acţioneze în aşa fel încât acesta să îşi
poarte de grijă singur cel mai curând posibil”.

NURSING - DEFINITIA OMS (Organizatia Mondială a Sănătăţii):

Nursingul este o parte integrantă a sistemului de îngrijire a sănătăţii, cuprinzând:

- promovarea sănătăţii
- prevenirea bolii
- îngrijirea persoanelor bolnave (fizic, mental, psihic, handicapaţi), de toate vârstele, în toate
unităţile sanitare, aşezările comunitare şi în toate formele de asistenţă socială.

DEFINITIA NURSINGULUI COMUNITAR (North American Association):

- este nu numai o sinteză a practicii de nursing şi a educării în domeniul sănătăţii, ci are
scopul de a menţine şi stimula sănătatea populaţiei.
- îngrijirile au caracter continuu; îngrijirea este orientată asupra individului, familiei sau
grupului, vizând sănătatea întregii populaţii a zonei respective.
- nursa aplică diverse metode pentru a menţine şi stimula sănătatea, coordonează activitatea
în acest domeniu şi stimulează continuitatea.

ISTORIA NURSING-ULUI

Florence Nightingale (1820-1910) - teoriile sale se bazează pe conceptul de mediu

înconjurător; elaborează conceptul de îngrijiri - pacientul fiind în centrul preocupărilor;

Virginia Henderson (1897-1996) - dă definiţia nursingului; conceptul său este despre cele
14 nevoi ale omului, ca bază a îngrijirilor.

Myra Levine (n.1920) - conceptul său se bazează pe conservarea energiei, a integrităţii

structurale, psihice şi sociale a pacientului

Betty Neuman - teoria sa se bazează pe conceptul de stres.

Sora Callista Roy (n.1939) - nursingul trebuie centrat pe individ şi sistemul său adaptativ.

Jean Watson (n.1940) - autorul identifică 10 factori care influentează structura şi înţelegerea
nursingului ca ştiinţă a îngrijirii.
Virginia Henderson a fost descrisă ca fiind prima doamnă a nursingului. Scriitoare,
cercetătoare şi vizionară, este considerată de mulţi cea mai importantă figură a nursingului
secolului XX.
Născută în Kansass City, Missoury în 30 noiembrie, 1897, a cincilea dintre cei opt copii ai lui
Daniel B. şi ai lui Lucy Minor (Abbot) Henderson, tatăl său a fost un reprezentant al Indienilor
Americani, iar mama ei provenea din statul Virginia, în care Virginia Henderson s-a întors pentru a
urma şcoala primară. A urmat cursurile Şcolii Militare de Nursing, în 1921, pe cele ale Colegiului
Profesorilor la Universitatea Columbia, unde a absolvit în 1934, iar din 1934 până în 1948 a
predate cursuri de nursing la aceeaşi universitate. În 1953 s-a alăturat Şcolii de Nursing Yale, al
3
 NURSING CLINIC

cărei decan, Annie Warburton Godrich i-a fost mentor în primii ani de activitate profesională. Aceşti
ani petrecuţi la Yale au fost unii de maximă productivitate.
Virginia Henderson s-a folosit de titlul de profesor emerit pentru a servi ca şi consultant de
nursing pentru întreaga lume. Consiliul Internaţional al Asistenţilor Medicali a recunoscut că
aparţine lumii în iunie 1985, când i-a fost înmânat primul Premiu Christianne Reimann, admiţând că
ideile ei au trecut dincolo de graniţele naţionale. Într-adevăr anii care au urmat i-au adus multe
onoruri, (doctor onorific) şi a fost solicitată să ţină cursuri la Colegiul Britanic Regal de Asistente
Medicale, la Sorbona şi la Asociatia Japoneză de Nursing.
Întreaga ei activitate a culminat cu publicarea mai multor ediţii a volumului Basic Principles
of Nursing În 1960 şi 1969, şi The Nature of Nursing în 1966 şi 1991.
Virginia Henderson a definit nursingul ca “un ajutor dat individului pentru a-şi câştiga
independenţa legată de efectuarea activităţilor care contribuie la sănătatea şi recuperarea lui”.

Ea a împărţit activităţile de nursing în 14 componente bazate pe nevoile umane:- fiziologice

( 1-10 ) +14
1. A respira şi a avea o bună circulaţie
2. A bea şi a mânca
3. A elimina
4. A se mişca şi a avea o bună postură
5. A dormi şi a se odihni
6. A se îmbrăca şi a se dezbrăca
7. A-şi menţine temperatura corpului în limite normale
8. A fi curat, îngrijit, de a-și proteja tegumentele şi mucoasele
9. A evita pericolele
10. A comunica
11. A acţiona conform propriilor convingeri şi valori de a practica religia - sociologice 12+13
12. A fi preocupat în vederea realizării
13. A se recrea - psihologice.
14. A invata cum sa-si pastreze sanatatea - spirituala

A descris rolul asistentului medical ca fiind substitutiv (înlocuind persoana), suplimentar

(ajutând individul), şi complementar (lucrând cu individul).
Toate acestea cu scopul de a ajuta individul/pacientul să se descurce, pe cât posibil singur.

Începând din 1960 Virginia Handerson a dat nursingului o varietate de definiţii în cadrul
cărora funcţia principală o are asistenta. Una dintre acestea, clasică, este: “asistenta face pentru
alţii, ceea ce ar face aceştia, dacă ar avea puterea, dorinţa şi cunoştintele necesare”; asistenta
trebuie să-l facă pe pacient să devină independent de ea cât de repede posibil.

CADRUL CONCEPTUAL AL INGRIJIRILOR

Pentru o mai bună înţelegere a activităţii noastre în procesul de îngrijire, trebuie să avem în
vedere factorii care au determinat şi influenţat profesiunea.
Individul bolnav sau sănătos este văzut ca un tot complet prezentând 14 nevoi fundamentale
pe care asistenta trebuie să le satisfacă.
Scopul îngrijirilor este de păstrare sau restabilire a sănătăţii, respectiv a independenţei
individului în satisfacerea acestor nevoi.
Rolul AMG (asistentului medical generalist) este de suplinire a ceea ce persoana îngrijită nu
poate să facă singură.
Componentele esenţiale ale uni model conceptual:
1) postulatele
2) valorile
4
 NURSING CLINIC
3) elementele:
- Scopul profesiei
- Felul activităţii (beneficiul)
- Rolul activităţii
- Dificultăţi înlocuite de pacienţi - SURSA DE DIFICULTATE
- Toate intervenţiile acordate
- Consecinţele

CADRUL CONCEPTUAL:
- este o dimensiune de bază esenţială care ne permite să aplicăm ”filozofia noastră privind
îngrijirile”.

BOALA ŞI SĂNĂTATEA

SĂNĂTATEA: este echilibrul BIOPSIHOSOCIAL

BOALA: reprezintă un dezechilibru al uneia sau a tuturor elementelor BIOPSIHOSOCIALE

A trata ~ se realizează prin păstrarea şi întreţinerea sănătăţii, a vieţii şi reprezintă o activitate
independentă având limite impuse de boală.

1) POSTULATELE
-sunt suportul teoretic şi ştiinţific al modelului conceptual
-sunt enunţuri pentru susţinerea altor enunţuri – ele sunt recunoscute şi acceptate (nu trebuie
demonstrate)
Postulatele pe care se bazează modelul Virginei Henderson:
1. orice fiinţă tinde spre independenţă şi o doreşte;
2. individul formeză un tot unitar caracterizat prin nevoi fundamentale;
3. când una dintre nevoi rămâne nesatisfăcută individul nu este „complet”, „întreg”, „independent”.

2) VALORI SAU CREDINŢE (sunt în număr de 3):

a) asistenta posedă funcţii care sunt proprii
b) când asistenta preia din rolul medicului, ea cedează o parte din sarcinile ei unei alte persoane
necalificate
c) societatea aşteaptă servicii de înaltă calitate din partea asistentelor pe care nu pot să le
primească de la nici un alt personal.

3) ELEMENTELE
a) scopul profesiei:
- să ajute pacientul să îşi conserve sau să îşi restabilească independenţa
- să favorizeze vindecarea
- să asiste muribundul spre un sfârşit demn
b) obiectivele sau beneficiarul:
- fiind persoana sau grupul de persoane spre care se îndreaptă îngrijirile;
c) rolul profesiei:
- se desemnează rolul social pe care-l au membrii echipei profesionale, acesta fiind de suplinire a
dependenţei şi de suprimare a suferinţei;
d) sursele de dificultate cauzate de o lipsă de:
- voinţă; forţă; cunoştinţe.
e) intervenţiile aplicate persoanei:
- asistenta nu trebuie să piardă din vedere persoana în globalitatea sa, acţionând pentru câştigarea
independenţei acestuia;
f) consecinţele sau rezultatul obţinut: vindecat; ameliorat; staţionar; agravat; deces.
Orice activitate care se doreşte a fi profesională urmăreşte să se sprijine pe baze ştiinţifice.
5
 NURSING CLINIC

Cu toată diversitatea teoriilor şi conceptelor despre îngrijiri, ele toate au o anumită

înţelegere privind persoana îngrijită, sănătatea şi îngrijirile (nursingul).

1.CONCEPTUL DESPRE OM
- omul este o fiinţă unică, având nevoi biologice, psihologice, sociale şi culturale
- omul este în continuă schimbare şi interacţiune cu mediul înconjurător, fiind o fiinţă
responsabilă, liberă şi capabilă de a se adapta.
- concepţia individului după Virginia Henderson: „individul este o entitate bio-psiho-socială
formând un TOT indivizibil; el are necesităţi fundamentale, comune tuturor şi tinde spre
autonomie în satisfacerea lor”.

2. CONCEPTII PRIVIND SANATATEA

Definiţia OMS a sănătăţii:

- sănătatea este o stare de bine fizic, mental şi social, ce nu constă numai în absenţa bolii sau
a infirmităţii
Alte definiţii:
- sănătatea este o stare de echilibru bio-psiho-social, cultural şi spiritual, de autonomie şi
independenţă; este o stare dinamică ce dă posibilitatea unui organism de a rămâne în
echilibru între mediul intern şi extern.

3. CONCEPTIA DESPRE BOALA - boala este ruperea echilibrului, armoniei, un semnal de

alarmă tradus prin suferinţă fizică, psihică, o dificultate sau o inadaptare la o situaţie nouă,
provizorie sau definitivă.

ASISTENTUL MEDICAL/NURSA

Asistentul medical = registered nurse (literatura anglofonă) = infirmiere diplomee

(literatura francofona).
Concepţia Virginiei Henderson despre rolul asistentei medicale: „rolul esenţial al asistentei
medicale constă în a ajuta persoana bolnavă sau sănătoasă să-şi menţină sau recapete sănătatea
(sau să-l asiste în ultimele sale clipe).”
Descrierea OMS: „rolul nursei în societate este să asiste indivizi, familii şi grupuri, să
optimizeze şi să integreze funcţiile psihice, mentale şi sociale, afectate semnificativ prin schimbări
ale stării de sănătate.”
Consiliul Internaţional al Nurselor defineşte nursa:
- o persoană care a parcurs un program complet de formare
- a trecut cu succes examenele stabilite de Consiliul asistenţilor medicali
- este autorizată să practice profesia în concordanţă cu pregătirea şi experienţa sa
- este autorizată în îndeplinirea acelor proceduri şi funcţii impuse de îngrijirea sănătăţii în
orice situaţie s-ar afla, dar să nu facă o procedură pentru care nu este autorizată.

Codul asistentelor medicale descrie 4 responsabilităţi ale nursei:

1. promovarea sănătăţii
2. prevenirea îmbolnăvirilor
3. restabilirea sănătăţii
4. înlăturarea suferinţei – îngrijirea celui bolnav din punct de vedere fizic, mental, a celor cu
deficienţe, etc.

Nursa generalistă presupune:

- o pregătire multidisciplinară - tehnică, practică; însuşirea competenţelor de bază;
- cunoştinţe de psihologie; să aibă o atitudine potrivită faţă de pacient şi familia sa;
6
 NURSING CLINIC

- să aibă capacitatea de empatie (preocuparea de a înţelege ceea ce simt ceilalţi).

-
Fenomenele urmărite de asistentul medical sunt reacţiile:
- individuale; familiale ; de grup – la problemele actuale sau potenţiale de sănătate.

FUNCŢIILE ASISTENTULUI MEDICAL

Sarcina de bază a asistenţei medicale este asigurarea condiţiilor optime de îngrijire

multilaterală a bolnavilor. În vederea acestui scop, ea are atât atribuţii medicale şi igienico-
sanitare, cât şi sarcini organizatorice, educative şi gospodăreşti, aceste sarcini fiind valabile atât în
cadrul asistenţei medicale a adultului cât şi a copilului.
Locul de muncă al asistentei medicale este spitalul, policlinica, cabinetele medicale sau
terenul în cadrul dispensarelor medicale urbane sau rurale; de asemenea, ea îşi poate exercita
profesia şi la domiciliul pacienților, asigurând condiţiile optime pentru îngrijirea şi vindecarea
acestora; pentru a putea îndeplini o muncă de calitate în aceste instituţii, ea trebuie să le cunoască
bine, atât ca structură, cât şi ca funcţionalitate.
Asistentul medical întocmeşte formele legate de internarea şi externarea bolnavilor din
spital, ţine evidenţele administrative şi medicale ale bolnavilor. Ea supraveghează pacienţii
internaţi, notând în foaia de temperatură parametrii funcţiilor vitale, urmărind toate complicaţiile şi
accidentele posibile ale bolii de bază şi ale tratamentului aplicat. Tot asistenta medicală, pe baza
indicaţiilor prescrise de medic, pregăteste condica de medicamente, administrează medicamentele şi
supraveghează efectul lor, semnalând orice schimbare s-ar ivi în starea bolnavului.

De asemenea, asistentul medical execută recoltările de produse biologice şi patologice,

sondaje, pregăteşte bolnavii pentru examinările paraclinice: radiologice, endoscopice, explorări
funcționale – sau pentru intervenţiile chirurgicale. Ea poate interveni pentru resuscitarea pacienţilor
găsiţi în stop cardiorespirator până la sosirea echipei de intervenţie.
În urma activităţii de la locul de muncă sau prin cursuri de perfecţionare, asistenta medicală
poate să se specializeze în ramurile de radiologie, transfuzie, reanimare, instrumentar (în sălile de
operaţie), explorări funcţionale, fizioterapie, pediatrie, obstetrică-ginecologie, igienă.

Funcţiile asistentului medical sunt de natură:

- independentă; dependentă; interdependentă.

A. Funcţiile de natura independentă:

Asistentul mediical asistă pacientul din proprie iniţiativă, temporar sau definitiv în:
- îngrijiri de confort – când el nu-şi poate îndeplini independent anumite funcţii
- stabileşte relaţii de încredere cu persoana îngrijită
- transmite informaţii, învăţăminte
- este alături de indivizi şi colectivitate pentru promovarea unor condiţii mai bune de viaţă şi
sănătate
B. Funcţii de natură dependentă
La indicaţia medicului:
- aplică metodele de observaţie, tratament sau readaptare
- observă modificările provocate de boală sau tratament şi le transmite medicului.

C. Funcţia de natură interdependentă

Asistentul medical:
- colaborează cu alţi profesionişti (educatori, logopezi, psihologi, profesori) din domeniul
sanitar, social, administrativ
- participă la activităţi interdisciplinare
- participă la acţiuni de depistare a tulburărilor de ordin fizic, psihic sau social
7
 NURSING CLINIC
- exercită acţiuni de educaţie pentru sănătate, de rezolvare a problemelor psihosociale,
acţiuni de organizare şi gestionare a centrelor şi unităţilor de îngrijire.

ALTE FUNCTII:
- funcţia profesională: - este vorba de rolul cel mai important al asistentei, acela de a se ocupa
de pacient în scopul menţinerii echilibrului sau de a face pentru el ceea ce el însuşi nu poate;
aici sunt cuprinse funcţiile: tehnică, preventivă, de utilizare a tehnicii, de psiholog
- funcţia educativă – de educare pentru sănătate; această funcţie presupune, alături de calităţi
psihologice şi aptitudini pedagogice – de comunicare, de convingere.
- funcţia economică – presupune gestionarea serviciului, organizarea timpului, organizarea
aprovizionării.
- funcţia de cercetare – presupune dezvoltarea unor calităţi specifice; prin activitatea
multidisciplinară pe care o desfăşoară, ea are atribuţia de identificare a domeniilor de
cercetare, mai ales cercetare de nursing.

DOMENII DE ACTIVITATE pentru asistentul generalist pot fi următoarele:

- servicii de sănătate – staţionar, ambulatoriu; învăţământ, cultură; cercetare, educaţie;
- social-economic; administrativ, alimentar; în inspectoratele de poliţie sanitară.

LOCUL DE MUNCA al asistentului medical poate fi:

- în comunitate şi ambulatoriu: - dispensar rural sau urban; policlinică;
- şcoli, grădiniţe, leagăne de copii; cămine de bătrâni.
- în spitale: pe secţiile de interne, chirurgie, cardiologie, ginecologie, psihiatrie etc.
- în inspectoratele de poliţie sanitară - igiena

Conform legii 307/2004 privind exercitarea profesiei de asistent medical şi de moaşă,

precum şi organizarea şi funcţionarea Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din Romania,
Art.1: Profesia de asistent medical şi profesia de moaşă se exercită pe teritoriul Romaniei de
către persoane fizice care au titlul oficial de asistent medical respectiv titlul oficial de moaşă. Aceste
persoane pot fi:
- cetăţeni ai statului roman
- cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, al unui stat aparţinând Spaţiului
Economic European sau al Confederaţiei Elveţiene
- rude de gr I aflate în întreţinerea unui cetăţean membru al UE, care desfăşoară legal
activităţi pe teritoriul Romaniei, indiferent de cetăţenie
- rezidenţi pe termen lung în statele UE, Spaţiul Economic European sau al Confederaţiei
Elveţiene
Conform Art.2, asistentul medical este asistent medical generalist sau asistent medical de
specialitate într-un anumit domeniu de activitate cu titlu oficial de calificare certificat prin diplome.

Titlurile profesionale de asistent medical:

-asistent medical generalist
-asistent medical de îngrijiri generale de sănătate
-asistent medical de obstetrică-ginecologie
-asistent medical de pediatrie
-asistent medical de balneofizioterapie
-asistent medical de igienă
-asistent medical de igienă şi sănătate publică
-asistent medical laborator clinic
-asistent medical radiologie şi imagistică
-asistent medical farmacie
-asistent medico-social
-asistent medical de nutriţie şi dietetică
8
 NURSING CLINIC
-asistent medical de ocrotire
-asistent de balneofiziokinetoterapie şi recuperare
-asistent medical de urgenţe medico-chirurgicale
-asistent de profilaxie stomatologică
-asistent igienist pentru cabinet stomatologic
-asistent pentru stomatologie/asistență dentară

Persoanele care au dreptul de a profesa ca asistent medical/moaşă în Romania (art.1) trebuie

să deţină titlul oficial de calificare (art.9 litera a) să fie apte din punct de vedere medical (certificate
de sănătate fizică şi psihică), (litera b) să fie autorizate de Ministerul Sănătăţii Publice (litera c) şi
care nu au fost condamnate definitiv pentru săvărşirea cu intenţie a unei infracţiuni contra
umanităţii sau vieţii (cazier judiciar)(litera d).

Asistentul medical/moaşa exercită profesia pe baza Autorizaţiei de Liberă Practică (Art 10,
aliniatul 2) emisă de MSP - Ministerul Sănătăţii Publice, pe baza următoarelor acte:
-titlurile oficiale de calificare;
-certificatul de sănătate fizică şi psihică;
-certificatul de cazier judiciar;
-avizul OAMGMAMR.

OAMGMAR (Organizaţia Asistenţilor Medicali Generalisti şi Moaşelor din Romania)

-OAMGMAMR: Brasov, str. Aurel Vlaicu, nr. 41

Telefon: 0368 436 019
Email: office@oammrbv.ro

Asistentul medical/moaşa îşi desfăşoară activitatea conform pregătirii profesionale, în sistem

public sau privat, în cadrul echipei medicale sau independent în sistemul îngrijirilor de sănătate (art
11). Asistentul medical/moaşa nu sunt funcţionari publici (art 12). Întreruperea activităţii
profesionale pe o perioadă mai mare de 5 ani impune reatestarea competenţei profesionale prin
OAMGMAMR (art 14).
Pregătirea asistenţilor medicali generalişti, a moaşelor şi a asistenţilor medicali de alte
specialităţi se realizează prin următoarele forme de învăţământ:
- învăţământ superior medical de scurtă şi lungă durată
- învăţământ sanitar postliceal, cu durată de 3 ani
Absolventul şcolii sanitare postliceale este asistent medical cu studii postliceale sau asistent
medical generalist şi deţine certificate de absolvire.
Absolventul colegiului medical este asistent medical cu studii superioare de scurtă durată sau
asistent medical generalist cu studii superioare de scurtă durată şi deţine diplomă de absolvire,
eliberată de Ministerul Educaţiei Naţionale, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Ministerul Educaţiei
Cercetării şi Tineretului, pe când absolventul de învăţământ superior medical de lungă durată este
asistent medical generalist cu studii superioare de lungă durată, respectiv moaşă şi se certifică cu
diplomă de licenţă eliberată de Ministerul Educaţiei şi Cercetării/Ministerul Educaţiei, Cercetării şi
Tineretului şi poate urma studii postuniversitare.
Certificatul de asistent medical, respectiv diploma de licenţă menţionează competenţa
profesională dobândită (art 19, aliniat 3).
Formarea continuă a asistenţilor medicali/moaşelor (art 25) se face în instituţii abilitate de
Ministerul Sănătăţii Publice.
OAMGAMR (art 40) se organizează şi funcţionează ca organizaţie profesională a asistenţilor
medicali şi moaşelor, nonguvernamentală, de interes public, apolitică, nonprofit având ca obiect de
activitate controlul şi supravegherea exercitării profesiei de asistent medical/moaşă cu drept de
liberă practică.
OAMGAMR colaborează cu MSP (art 42) la elaborarea normelor specifice şi a regulamentelor
9
 NURSING CLINIC

privind profesiile de asistent medical/moaşă şi asigură aplicarea lor (punctual 1 litera a) etc.

NEVOILE FUNDAMENTALE ALE FIINŢEI UMANE

TEORIA LUI ABRAHAM MASLOW

Psiholog şi umanist american, Abraham Maslow identifică 5 categorii de necesităţi ale fiinţei
umane, pe care le ierarhizează într-o piramidă.
- treapta inferioară sau primară cuprinde nivelul I şi II; aici sunt incluse necesităţile
fiziologice sau necesităţile fizice, elementare, ele fiind întâlnite şi în regnul animal.
- nivelul I cuprinde funcţiile: a respira, a avea o bună circulaţie, a mânca, a bea, a
elimina, a menţine temperatura corpului constantă, a dormi, a se odihni, a comunica,
a se recrea; este treapta situată la baza piramidei, fiind astfel primul aspect vizat de
nursă în activitatea de îngrijire.
- abia atunci când un nivel este satisfăcut, se poate trece la nivelul următor.
- nivelul II cuprinde nevoia de siguranţă în condiţiile în care există un echilibru
biologic; instabilitatea acestui nivel apare în prezenţa agresiunilor externe:
pierderea adăpostului, schimbarea mediului.

Nivelele superioare:
- nivelul III cuprinde nevoia de apartenenţă; omul este o fiinţă socială, el nu poate
trăi singur, simte nevoia de a trăi într-un grup stabilit după criterii geografice,
economice, religioase. Celula organizării societăţii umane este familia; activitatea de
îngrijire-nursing trebuie să ţină cont de acest aspect.
- nivelul IV este cel al recunoaşterii individului; orice om îşi doreşte şi are nevoie de
iubire, stimă, respect. El va avea un rol în societate corespunzător dorinţei, pregătirii
profesionale, capacităţii intelectuale.
- nivelul V reprezintă realizarea personalităţii, dorinţa de autodepăşire. Aportul pe
care fiecare om îl aduce – prin invenţii tehnologice, prin artă, medicină, etc.,
contribuie la evoluţia şi progresul societăţii omeneşti.

NEVOILE FUNDAMENTALE ŞI DIMENSIUNILE BIO-PSIHO-SOCIALE ,

CULTURALE ŞI SPIRITUALE

Cadrul conceptual al Virginiei Henderson porneşte de la existenţa unor necesităţi fiziologice

şi aspiraţii ale fiinţei umane numite - nevoi fundamentale. În elaborarea lor , V.H a pornit de la
teoria lui Maslow.
Cadrul conceptual al V.H – se bazează pe definirea celor 14 nevoi fundamentale cu componente bio
– psiho - sociale , culturale şi spirituale.
Atingerea de către pacient a independenţei în satisfacerea nevoilor este motto-ul de bază al
AMG (asistentului medical generalist).

Cele 14 nevoi fundamentale sunt:

1. nevoia de a respira şi a avea o bună circulaţie;
2. nevoia de a se alimenta şi hidrata;
3. nevoia de a elimina;
4. nevoia de a se mişca şi a avea o bună postură;
5. nevoia de a dormi şi a se odihni;
6. nevoia de a se îmbrăca şi dezbrăca;
7. nevoia de a-și menţine temperatura în limite fiziologice 36-37 ºC;
8. nevoia de a fi curat şi a-şi proteja tegumentele;
9. nevoia de a evita pericolele;
10. nevoia de a acţiona după credinţele şi valorile sale (a-şi practica religia);
10
 NURSING CLINIC
11. nevoia de a comunica;
12. nevoia de a se realiza;
13. nevoia de a se recrea;
14. nevoia de a învăţa pentru a-şi păstra sănătatea.

Fiecare dintre aceste nevoi comportă diferite dimensiuni ale fiinţei umane:
- o dimensiune biologică (biofiziologică)
- o dimensiune psihologică
- o dimensiune sociologică
- o dimensiune culturală
- o dimensiune spirituală.
Cele 14 nevoi fundamentale îmbracă forme variate dupa individ, starea sa de sănătate,
maturitate, obiceiuri personale şi culturale ; ele constituie un tot unitar, nu este bine să fie separate
unele de altele. Asistentul medical care vrea să personalizeze îngrijirile trebuie să ţină seama de
diversele dimensiuni implicate şi de interacţiunea dintre nevoi.

1. Nevoia de a respira şi de a avea o bună circulaţie

- a respira reprezintă funcţia organismului prin care se primeşte oxigenul astmoferic şi se elimină
bioxidul de carbon din organism (respiraţia pulmonară)/ iar la nivel tisular, se cedează bioxidul de
carbon rezultat în urma arderilor tisulare, acceptându-se oxigenul indispensabil vieţii (respiraţia
celulară).
- a avea o bună circulaţie se referă la asigurarea unei circulaţii sanguine adecvate, prin
contractilitatea inimii; sângele este transportul pentru gazele sanguine (oxigen şi bioxid de carbon),
pentru substanţele nutritive şi alţi produşi biologici necesari organismului.
- sistemul circulator este cel care asigură integrarea funcţiilor organismului; primul ajutor care se
acordă unui pacient va asigura, preferenţial, respiraţia şi circulaţia sângelui.
- dimensiunea psiho-socio-culturală este influenţată de: emoţii, frică, fumat, mediul poluat, etc.
- nevoia de a respira prezintă anumite particularitaţi la nou-născut, sportivi, vârstnici.

2. Nevoia de a mânca şi a se hidrata

- alimentele constituie sursa de energie şi substratul biologic pentru celulele organismului.
- apa este mediul în care se produc reacţiile chimice din organism; fără apă, viaţa nu este posibilă.
- cele două funcţii sunt influenţate de nevoile fiziologice ale individului din momentul respectiv, de
vârstă, talie, starea socială, tradiţie, starea de boală.
- aspectul bio-fiziologic interesează anumite mecanisme, masticaţie, deglutiţie, digestie, de
asemenea necesarul de calorii sau alte substanţe nutritive.
- dimensiunea psiho-socio-culturală se manifestă prin obiceiurile legate de rasă, religie,
naţionalitate
- este legată de alte nevoi (de a comunica, elimina, etc) şi se modifică după stadiul de maturitate al
individului.

3. Nevoia de a elimina
- este o funcţie complexă a organismului prin care sunt îndepărtate substanţele toxice sau secretate
substanţe nenecesare organismului în afara acestuia.
- această nevoie cuprinde eliminarea renală, intestinală, respiratorie şi cutanată
- eliminarea se face în funcţie de aport, vârstă, starea de echilibru a organismului, prezenţa bolii.
- aspectul bio-fiziologic este în acelaşi timp mecanic, chimic, hormonal
- dimensiunile psiho-socio-culturale sunt numeroase; emoţiile pozitive şi negative influenţeaza
frecvenţa urinară, calitatea şi cantitatea scaunelor. Atitudinea părinţilor faţă de curăţenie,
atitudinea pacientului faţă de curăţenie provin din moştenirea culturală.

4. Nevoia de a se mişca şi a avea o bună postură

- această funcţie asigură independenţa individului în deplasare, pentru realizarea necesităţilor;
11
 NURSING CLINIC
mişcarea şi menţinerea posturii indică starea de echilibru general a organismului şi asigură
integrarea tuturor celorlalte funcţii.
- această funcţie este influenţată de vârstă, tip constituţional, sex, tipul de activitate fizică, starea de
boală.
- bio-fiziologic, independenţa diferă la copilul mic şi la adult, la cei cu hemiplegie sau la alergători.
- sistemul muscular, osteoarticular, cardiovascular şi nervos influenţează libertatea de mişcare, de
adaptare, de evitare.
- din punct de vedere psiho-socio-cultural, mişcarea şi poziţia corpului reflectă starea de spirit,
vitalitatea, bunele maniere, etc.
- problemele de sănătate fac să se nască nevoi individuale legate de mişcare (mersul cu ajutorul
bastoanelor, cărucioarelor).

5. Nevoia de a dormi şi de a te odihni

- este funcţia care asigură adaptabilitatea biologică a individului prin restabilirea funcţională şi
energetică a ţesuturilor; somnul şi odihna sunt indispensabile pentru integrarea funcţiilor
organismului.
- bio-fiziologic, somnul şi odihna variază cu vârsta şi starea de sănătate: copilul mic are nevoie de
mai mult somn decât adultul, convalescentul are nevoie de mai mult somn pentru refacere.
- calitatea somnului, a repausului mental şi fizic, este asociată sistemelor cardiovascular,
gastrointestinal, neuromuscular – o persoană privată timp îndelungat de somn prezintă tulburari
fizice şi psihice.
- psiho-socio-cultural, somnul şi repausul sunt afectate de emoţii şi obligaţii sociale (anumite
grupuri utilizează droguri fie pentru a adormi, fie pentru a fi treji).

6. Nevoia de a se îmbrăca şi a se dezbrăca

- bio-fiziologic, activităţile cotidiene necesare independenţei în acest domeniu variază în funcţie de
vârsta şi de integritatea neuro-musculară; nou-născutul, pacientul paralizat necesită ajutor,
pacientele cu mamectomie sunt preocupate de corectarea aspectului estetic, etc.
- prin îmbrăcăminte se evită pierderea căldurii şi a umidităţii, contaminarea tegumentelor cu praf
sau substanţe iritante şi expunerea la radiaţiile solare.
- psiho-socio-cultural, există variaţii imense în alegerea vestimentaţiei, exprimarea personalităţii,
sexualităţii, convingerilor religioase; funcţia descrie afirmarea personalităţii individului,
apartenenţa la grupurile socio-culturale şi religioase.

7. Nevoia de a menţine temperatura corpului în limite normale

- omul este o fiinţă homeotermă, adică îşi asigură o temperatură constantă pentru a funcţiona optim
şi chiar a exista.
- bio-fiziologic, temperatura corpului depinde de exerciţiu, de starea de hidratare, controlul
hipotalamic; vârsta face să varieze temperatura corporală, mediul ambiant influenţează
temperatura.
- componenta psihică – se manifestă în influenţa emoţiilor asupra temperaturii; anxietatea poate
provoca o creştere a temperaturii corporale.

8. Nevoia de a fi curat şi a-şi proteja tegumentele

- funcţia constă în menţinerea igienei tegumentelor, fanerelor (unghii, păr), cavităţilor şi orificiilor (
nas, urechi, gură, tub digestiv, organe genitale).
- independenţa în materie de igienă personală este în funcţie de capacitatea fizică de a face gesturile
şi mişcările necesare, precum şi de factori biologici – vârsta şi sexul; igiena se face diferit la nou
născut, vârstnic imobilizat la pat, sau la o persoană adultă sănătoasă.
- sănătatea psihică şi emoţională se reflectă în starea tegumentelor, atenţia acordată îngrijirii
părului (coafura), unghiilor, etc. Emoţiile afectează transpiraţia, secreţiile, iar normele de curăţenie
diferă de la un grup socio-cultural la altul, de la o epocă la alta.

12
 NURSING CLINIC
9. Nevoia de a evita pericolele
- pericolele pot proveni din mediul intern sau extern
- bio-fiziologic, independenţa constă în a evita anumite alimente sau medicamente şi de a avea grijă
în desfăşurarea anumitor activităţi (în spital- pentru a nu cădea din pat, a nu se răni la baie, etc.)
- psiho-socio-cultural – este nevoie de asigurarea securităţii psihice, prin prezenţa unor persoane
apropiate, rude la pacientul vârstnic, singur - izolarea culturală se previne prin integrarea în
comunităţi cu preocupări culturale asemănătoare.

10. Nevoia de a comunica cu semenii

- este o nevoie fundamentală comună tuturor fiinţelor umane.
- din punct de vedere fiziologic, comunicarea verbală cuprinde articulaţia, fonaţia, iar cea non-
verbală depinde de capacitatea psihică de a schimba gesturi, atitudini corporale.
- componentele psiho-socio-culturale se manifestă în alegerea conţinutului exprimat: sentimente,
idei, emoţii.
- comunicarea se desfăşoară în familie (între copil-părinte, soţ-soţie), între parteneri şi între orice
fel de indivizi (persoane cunoscute sau necunoscute).
- este o funcţie de integrare psihologică la nivel înalt.
- când un pacient nu-şi poate satisface nevoia de comunicare, asistenta medicală trebuie să-l ajute
pentru a găsi noi moduri de exprimare.

11. Nevoia de a-şi practica religia

- componenta bio-fiziologică a independenţei în acest domeniu se exprimă prin gesturi,
mişcări,atitudini necesare cultului: anumite religii practică circumcizia, altele interzic anumite
alimente (post) sau transfuzia de sânge, etc.
- îngrijirea pacientului trebuie să ţină cont de opţiunea religioasă a pacientului şi să fie adaptată
acesteia.
- componenta psiho-socială se exprimă prin diferite particularităţi ale fiecarei religii în parte: unele
au slujba duminica, altele sâmbăta. Unele convingeri religioase extreme îşi împing practicanţii spre
comiterea unor crime, asasinate în masă, cu un puternic impact social.

12. Nevoia de a fi ocupat pentru a fi util

- de-a lungul etapelor vieţii, fiinţa umană are nevoie să se realizeze, să studieze, să muncească.
- aceste activităţi depind de capacitatea fiziologică şi dezvoltarea psiho-socială a individului.
- o problemă de sănătate poate să diminueze mijloacele de care pacientul dispune pentru a se simţi
util.

13. Nevoia de a se recrea

- este o nevoie fundamentală şi comună tuturor fiinţelor umane.
- poate fi înţeleasă ca o odihnă psihologică, ce intervine favorabil în echilibrul biologic.
- pentru satisfacerea acestei nevoi, uzual este aleasă una sau două zile, la sfârşit de săptămână,
pentru relaxare, plimbare, lectură, sport. - această nevoie se derulează în concordanţă cu gradul de
cultură, posibilităţile socio-economice ale individului.

14. Nevoia de a învăţa pentru a-şi păstra sănătatea

- nevoia de descoperire, de adăugare de noi cunostinţe, este comună tuturor, mai ales la copii şi în
timpul anilor de studiu.
- componenta bio-fiziologică este reprezentată de inteligenţă şi integritatea simţurilor.
- componenta psiho-socio-culturală se manifestă prin dorinţa de a afla şi de a cunoaşte valoarea
acordată educaţiei de grupul socio-cultural.
- o problemă de sănătate face să se ivească nevoi particulare de a învăţa: un pacient trebuie să
înveţe să îşi facă insulina, altul să îşi îngrijească punga de colostomă.
NEVOIA ŞI HOMEOSTAZIA - Satisfacerea în ansamblu a unei nevoi a unei persoane permite
conservarea sau echilibrul diverselor nevoi fundamentale prin procese fiziologice şi biologice.
13
 NURSING CLINIC

NEVOIA: - este o necesitate care cere un aport, o uşurare, lipsa unui lucru de necesitate, de dorinţă,
de utilitate a unui lucru.

HOMEOSTAZIA: - este o stare de echilibru, de autoreglare care se instalează între diversele

procese fiziologice ale persoanei.
- acest concept de echilibru se extinde şi la procesele psihosociologice şi vom vorbi despre.

HOMEOSTAZIE - fiziologică;
- psihosocială.
- nesatisfacerea uneia dintre cele 14 nevoi poate avea repercursiuni asupra organismului (asupra
mai multor organe sau aparate) apărând aşa numita MANIFESTARE DE DEPENDENŢĂ sau
problemele pacientului; sau simptomatologie
Exemplu: -Astm bronşic- Dispnee; Nelinişte; Agitaţie; Frica de moarte; Transpiraţii reci.

INDEPEDENŢA ŞI DEPENDENŢA ÎN SATISFACEREA NEVOILOR FUNDAMENTALE

INDEPENDENTA LA ADULT ═ atingerea unui nivel acceptabil în satisfacerea nevoilor

fundamentale (echilibrul biopsihosocial) prin acţiuni pe care le îndeplineşte individul însuşi (singur),
fără ajutorul unei alte persoane.
Pentru copii indepedenţa se consideră şi atunci când nevoile sunt îndeplinite cu ajutorul altei
persoane în funcţie de faza de creştere şi dezvoltare a copilului.

DEPENDENŢA: ═ incapacitatea persoanei de a adopta comportamente sau de a îndeplini el însuşi

( singur, fără ajutorul unei alte persoane ) acţiuni care să-i permită un nivel acceptabil în
satisfacerea nevoilor fundamentale.
Manifestarea de dependenţă: - atunci când o nevoie fundamentală nu este satisfăcută din cauza unei
surse de dificultate apar una sau mai multe manifestări de dependenţă.
Acestea sunt semne observabile ale unei incapacităţi a persoanei de a-şi satisface el însuşi
nevoile.
Exemplu: - în cadrul nevoii de a fi curat şi a-şi proteja tegumentele – apariţia unei escare (culoare
roşiatică de la nivelul pielii); = disconfort la nivelul tegumentului = manifestare de dependenţă care
poate conduce în final la o izolare socială.
- legat de nevoia de a dormi, de a se odihni – insomnia – produce tulburări atenţie care pot
determina chiar un accident.

TIPURI DE DEPENDENŢĂ

POTENŢIALĂ: - acea dependenţă care poate să apară din cauza unei anumite predispoziţii
a persoanei
ACTUALĂ: - problema prezentă, iar acţiunile AMG pot fi corective
DESCRESCÂNDĂ: - dependenţa pacientului se reduce, este în descreştere iar rolul AMG
este de a susţine acest progres şi de a-l face să-şi regăsească acel nivel minim, optim, de autonomie.
PERMANENTĂ: - în ciuda îngrijirilor din partea AMG, problema pacientului nu poate fi
corectată, dependenţa devenind permanentă sau cronică iar rolul AMG este de suplinire, de a ajuta.

SURSELE DE DIFICULTATE:
- se definesc ca fiind cauza dependenţei sau orice obstacol major care împiedică satisfacerea uneia
sau a mai multor nevoi fundamentale.
- pot fi cauzate de:
1. Sursele de ordin fizic: - cuprind toate obstacolele fizice de natură intrinsecă (care provin de la
pacient) sau extrinsecă (adică care cuprind agenţi exteriori care în contact cu organismul uman
împiedică buna funcţionare a organismului);
14
 NURSING CLINIC
Ex : - de obstacol intrinsec: - ecluzie intestinală
- de obstacol extrinsec: - sondă vezicală, branulă, pansament dentar.
2. Sursele de ordin psihologic: - cuprind sentimente, emoţii, stări sufleteşti şi intelectuale care pot
influenţa satisfacerea unei nevoi fundamentale;
Ex: - tulburări de gândire, emoţii, anxietate, stres, modificarea imaginii corporale, doliul.
3. Sursele de ordin social: - cuprind problemele generale ale persoanei şi generate de persoană în
raport cu anturajul său, cu partenerul de viaţă, cu familia, cu colegii de muncă; raportul persoanei
cu comunitatea;
Aceste raporturi pot fi de ordin cultural sau economic.
Se pot prezenta sub formă de modificări ale rolului social (şomajul sau un nou loc de muncă
pot determina dificultăţi în comunicare, probleme de adaptare culturală).
4. Sursele de ordin spiritual: - aspiraţii spirituale, revolta persoanei asupra sensului vieţii, întruniri
religioase, filozofice, limite în practicarea religiei cu repercursiuni mai ales asupra persoanelor în
vârstă şi muribunzi.
5. Factori legaţi de insuficiente cunoştinţe : - AMG ajută pacientul în câştigarea unor cunoştinţe
care îi sunt necesare pentru satisfacerea nevoilor fundamentale.

15
 NURSING CLINIC

PROCESUL DE ÎNGRIJIRE

Este o metodă organizată şi sistematică care permite acordarea îngrijirilor individualizate;

- este un mod de a gândi care permite o intervenţie conştientă, planificată a îngrijirilor în scopul
protejării şi promovării sănătăţii.
Procesul de îngrijire are 5 etape:
1) - culegerea de date (interviul)
2) - analiza şi interpretarea datelor (nursing)
3) - planificarea îngrijirilor (obiective)
4) - realizarea intervenţiilor (aplicarea lor)
5) - evaluarea.
1) Culegerea de date – ne permite să adunăm toate datele despre pacient în globalitatea sa, despre
suferinţa sa, obiceiurile sale;
2) Analiza şi interpretarea datelor (diagnosticul de nursing) - ne permite să punem în evidenţă
problemele specifice de dependenţă şi sursele de dificultate care le-au generat (de elaborare a
diagnosticului de nursing);
3) Planificarea îngrijirilor / obiective:
a) – să determinăm scopurile / obiectivele care trebuiesc urmate pentru a ne atinge ţelul sau
rezultatul aşteptat;
b) - stabilirea mijloacelor pentru rezolvarea obiectivelor.
4) Aplicarea intervenţiilor (executarea lor): - precizarea concretă a intervenţiilor, a ceea ce trebuie
să facem;
5) Evaluarea rezultatelor: - analizele rezultatului obţinut,dacă intervenţiile au fost sau nu corect
aplicate sau dacă nu au apărut date sau probleme noi în evoluţia pacientului (ele trebuie imediat
notate în Foaia de Temperatură şi eventual dacă este nevoie de o reajustare, readaptare a
obiectivelor sau intervenţiilor - proces ciclic).

INTERVIUL : - discuţie sau întrevedere faţă în faţă cu pacientul;

- anamneza: - (culegerea de date) - dialog ;
- este o formă specială de comunicare verbală sau nonverbală care se desfăşoară
între AMG şi persoana care recurge la îngrijiri de sănătate.
CONDITII PENTRU EFECTUAREA UNUI INTERVIU
a) trebuie să se ţină cont de numiţi factori importanţi:
-alegerea momentului oportun pentru pacient;
-respectarea – orei de masă; momentelor de repaus şi oboseală;
-perioadei când pacientul se simte rău sau suferind
- AMG trebuie să ia interviul aşa încât să acorde o perioadă suficientă de timp exprimării
pacientului în ritmul său (răbdare);
-crearea unui microclimat care să ţină seama de intimitatea la care are dreptul pacientul şi confortul
la care are dreptul acesta;
- capacitatea AMG de a manifesta un comportament care să reflecte:
*atitudine de acceptare; capacitate de ascultare; atitudine de respect;
*capacitate de empatie (de a se transpune în situaţia celui cu probleme);
-AMG demonstrează acest comportament - prin menţinerea unui contact vizual, prin mimică,
expresie senină a feţei sau surâzătoare după caz.
* printr-o poziţie comodă şi limbaj care dovedesc pacientului dorinţa sa de a-l asculta şi uşura
interviul.
ABILITĂŢILE AMG DE A FACILITA INTERVIUL:
a) abilitatea de a pune întrebări adecvate:
Întrebările pot fi de două feluri: - închise; deschise;
- întrebările închise aduc răspunsul de genul „DA” sau „NU”;
- întrebările deschise permit pacientului să se exprime ;(ex.:”puteţi să îmi descrieţi ce vă supără?”).
16
 NURSING CLINIC
Întrebarile deschise pot fi:
- de tip narativ („povestiţi-mi”);
- de tip descriptiv („descrieţi”)
- de tip de clarificare („de ce nu mâncaţi niciodată carne?”).
b) abilitatea de a confirma, valida percepţiile sale cu pacientul în aşa fel încât să elimine subiectivul
observaţiilor sale: (ex: „mi-aţi spus că vomitaţi de două zile”);
c) abilitatea de a readuce pacientul la întrebările necesare când divaghează;
d) abilitatea de a face o sinteză: („dumneavoastră nu puteţi dormi din cauza stresului?”);
e) abilitatea de a aplica o ascultare activă: - prin repetarea ultimei fraze a pacientului, extragerea şi
reformularea conţinutului;
f) informaţiile obţinute de la pacient trebuie notate în Foaia de Observaţie cu exactitate pentru ca
esenţa să nu se piardă;
g) comunicarea non verbală: expresia feţei, gesturi, mimică.

ANALIZA ŞI INTERPRETAREA DATELOR

Datele odată culese în urma interviului, asistenta urmează să le analizeze şi să le dirijeze
spre interventii individualizate; acestea presupun identificarea nevoilor specifice ale pacientului.
Ex : - nevoia de a fi curat este comună tuturor persoanelor, pe când a face 1 sau 2 duşuri pe zi este
specifică.
Analiza şi interpretarea formată din 2 părţi:
Analiza Interpretarea
- examinarea datelor - explicarea cauzelor de dependenţă
- clasificarea datelor - stabilirea priorităţilor.
- stabilirea problemelor de îngrijiri - acordarea îngrijirilor

DIAGNOSTICUL DE ÎNGRIJIRE – NURSING

Pornind de la informaţiile culese, de la elaborarea manifestărilor de dependenţă şi
problemele pacientului, AMG poate să stabilească un diagnostic de îngrijire sau nursing.
Definirea diagnosticelor de nursing nu este un element nou, bazele acestuia au fost puse de
Florence Nightindale în 1854-1855.
Componentele diagnosticului de nursing: - este format din 2 sau 3 părţi:
1. problema de dependenţă a persoanei;
2. cauza problemei de dependenţă;
3. semne şi simptome.
1. Problema de dependenţă a persoanei:
- constă în enunţul problemei pe care o are pacientul şi care poate fi: - un comportament/o atitudine
(ex: alterarea stării de conştienţă, diminuarea capacităţilor fizice, alterarea eliminării intestinale,
alterarea limitelor fiziologice ale temperaturii, alterarea unei bune respiraţii)
2. Cauza problemei de dependenţă:
- este alcătuita din enunţul cauzei, respectiv al problemei, a sursei de dificultate.
Cauza poate fi legată de factori de ordin: - psihic; social ;cultural; insuficienţa cunoaşterii;
-diagnosticul de îngrijire are 3 părţi dirijate sub formula:
P E S
- problema de dependenţă: - etiologia: - semne/simptome:
= alterarea eliminării-constipaţia; din cauza -scaune rare, dureri
imobilităţii; senzaţie de presiune
la nivelul rectului.
- Exemplu: S - diaree (scaune apoase, senzaţie de usturime la eliminare, dureri abdominale, greţuri).
Există 3 tipuri de diagnostic de îngrijire:
1) ACTUAL (manifestări prezente /observabile);
2) POTENŢIAL (când problemele pot să survină dacă nu se intervine);
3) POSIBIL – este acel diagnostic care descrie o problemă a cărui prezenţa nu este sigură
(adică nu suntem siguri de diagnostic) - se adreseaza intregii echipe de ingrijire.
17
 NURSING CLINIC

PLANIFICAREA ÎNGRIJIRILOR/OBIECTIVELE
- după ce formulează diagnosticul de îngrijire - nursing, AMG elaborează un plan de acţiune care să
influenţeze pozitiv starea fizică şi mentală a pacientului; să-i reducă problemele de dependenţă.
Planificarea îngrijirilor înseamnă stabilirea unui plan de intervenţie, prevederea etapelor, a
mijloacelor de desfăşurare, de asemenea a precauţiunilor care trebuie luate.
Planificarea îngrijirilor au două componente: - obiectivele de îngrijire;
- obiectivele de intervenţie.
Acest plan se întocmeşte, luând corect informaţiile culese în timpul interviului de la pacient,
de la familie, prieteni, cunoştinţe, de la toată echipa de îngrijire.
Obiectivul de îngrijire poate fi descris astfel:
- descrierea unui comportament pe care îl aşteptăm de la pacient;
- un rezultat pe care dorim să-l obţinem în urma intervenţiilor.
Obiectivele de îngrijire vizează:
- atitudinea; comportamentul;
- actul pacientului însuşi sau a familiei, a grupului sau a colectivităţii.
Exemplu: - pacient paralizat; (obiectivul ar fi ca pacientul să se deplaseze fără ajutor în decurs
de……)
- astm bronşic; (obiectivul ar fi ca pacientul să poată respira fără probleme în decurs
de….).
Caracteristicile unui obiectiv de îngrijire: AMG va formula obiectivele pornind de la sistemul
SPIRO.
S ═ Specificitate; (cine face acţiunea)
P ═ Perfomanţă (comportamentul), atitudinea; (ce se face de către pacient; ce se face pentru
pacient);
I ═ Implicare (cum, în ce fel face pacientul acţiunea);
R ═ Realism (în ce măsură se poate face acţiunea);
O ═ Observabil.( când, în ce moment se face acţiunea).
Obiectivele pot fi:
- pe termen scurt – zile
- pe termen mediu – 1 săptămână
- pe termen lung – săptămâni, luni
Aplicarea îngrijirilor – intervenţiile constituie momentul realizării conştiente şi voluntare a
intervenţiilor planificate pentru a se obţine rezultatele aşteptate.
Aplicarea în practică a acţiunilor are ca scop ajutarea pacientului pentru a-şi menţine sau a-şi
recăpăta independenţa sau un oarecare nivel de independenţă.

În aplicarea în practică a îngrijirilor sunt implicaţi:

- pacientul; nursa/asistentul medical; echipa de îngrijire; familia.
SITUAŢII SAU REACŢII în timpul îngrijirilor de care trebuie să ţină seama (AMG):
1) ANXIETATEA
- sentiment de disconfort şi tensiune pe care îl are pacientul;
- se poate manifesta sub formă de:
* nelinişte; frică; durere; uşoare modificări ale pulsului, respiraţiei şi ale TA;
* stress care se manifestă psihic sau fizic.
2) STRESSUL PSIHOLOGIC – apare la diferenţele dintre exigenţele la care individul trebuie să
facă faţă şi posibilitatea sau capacitatea de a realiza în practică:
- se manifestă prin frică de eşec; anxietate; depresie.
Stressul fizic - se manifestă prin insatisfacţia unor nevoi fiziologice cum ar fi:
- foamea; setea; frigul.
Şi, ca rezultat, indiferent de tipul de stress, el poate afecta tubul digestiv:
- diareea de stres; frica; foamea de stres.

18
 NURSING CLINIC
3) FRICA
- aproape întotdeauna se asociază cu anxietatea;
- nu trebuie minimalizat acest sentiment;
- frica poate fi faţă de tratament, faţă de intervenţii chirurgicale, faţă de moarte.
4) DUREREA – este o senzaţie de diferite dimensiuni de la neplăcută până la exacerbarea durerii,
fiind însoţită de reacţii psihologice cum ar fi: - anxietatea; depresia; furia.
Durerea poate fi: acută; cronică.
5) SINGURĂTATEA: - boala şi bătrâneţea, care sunt deobicei foarte neplăcute şi neatrative, astfel
încât persoanele vârstnice, bolnavii cronici şi persoanele din unitaţile psihiatrice trăiesc frecvent
experienţa singurătăţii şi a izolării.
6) IMOBILITATEA: - diminuarea activităţilor normale, care poate afecta perceperea imaginii şi
stimei faţă de sine.
7) SENTIMENTUL DE NEPUTINŢĂ - atunci când pacientul se vede condamnat şi constată cu
amărăciune inutilitatea îngrijirilor.
8) MODIFICAREA SCHEMEI CORPORALE – slăbirea sau îngrăşarea exagerată, îmbătrânirea,
pentru unele persoane determină perturbări serioase în viaţa şi personalitatea lor.
Amputaţiile ale mâinilor, ale sânului, ale organelor genitale, influenţează de asemenea
negativ schema corporală.
9) PIERDEREA UNEI FIINŢE DRAGI
- a unui rol, a unui anumit statut care pot determina tulburări emoţionale-severe.
DOLIUL - care apare după decesul unei fiinţe dragi care determină modificări severe, în
personalitatea şi viaţa persoanei respective.
!!! EMPATIA este cea mai potrivită calitate a AMG.

EVALUAREA ÎNGRIJIRILOR - constă în aducerea unei aprecieri, o judecată asupra

progresului făcut de pacient în raport cu intervenţiile asistentei medicale.
Evaluarea este o condiţie absolută a calităţii îngrijirilor.
!!! Când se face evaluarea? - trebuie să se facă cu regularitate la diverse intervale (în funcţie
de natura obiectivului).
!!! Ce se evaluează?
-rezultatul obţinut – adică reacţia pacientului, la îngrijire;satisfacţia pacientului însuşi.
!!! Evaluarea se face pe tot parcursul îngrijirilor; când se observă că undeva pe parcursul
îngrijirilor s-au produs unele omisiuni, evaluarea trebuie reluată (chiar de la culegerea de date).
- de la interviu – ceva s-a omis pe parcurs;
- !!! Evaluarea este ca un proces de feedback (du-te vino), trimite înapoi la începutul
procesului de îngrijire.
!!! Procesul de îngrijire este un proces ciclic şi permanent reînoit.

EDUCATIA PENTRU SANATATE

Educaţia pentru sănătate are un rol major în nursing şi constituie principala

responsabilitate a asistentei medicale şi prin acest mod este realizată prevenţia primordială,
primară, secundară şi terţiară.
Pe plan mondial OMS are ca obiectiv “Sănătate pentru toţi în secolul 21”, care pentru
regiunea europeană se concretizează în:
1. Solidaritate pentru sănătate
2. Echitate în sănătate
3. Un start sănătos în viaţă
4. Sănătatea tinerilor
5. Sănătatea vârstnicilor
6. Îmbunătăţirea stării mentale
7. Reducerea bolilor transmisibile
8. Reducerea bolilor netransmisibile
19
 NURSING CLINIC
9. Reducerea înjuriilor datorate violenţei şi accidentelor
10. Un mediu sigur şi sănătos
11. Un trai mai bun
12. Reducerea pericolelor datorate alcoolului, tutunului şi drogurilor
13. Facilităţi pentru sănătate
14. Responsabilitate multisectorială pentru sănătate
15. Îngrijirile primare – sector de sănătate integrat:
- îngrijiri primare orientate spre familie (nursa să cunoască mediul în care trăieşte
bolnavul acasă, la locul de muncă, mediu social);
- autoîngrijirea; îngrijirea la domiciliu; şcoala şi modul de muncă;
- circuitul pacientului în sistem.
16. Rezultate de calitate în sistem (politici naţionale şi profesionale, îngrijiri bazate pe
dovezi, sistem informaţional, satisfacţia pacienţilor)
17. Finanţarea serviciilor de sănătate şi alocarea resurselor
18. Dezvoltarea resurselor umane pentru sănătate
19. Cercetare şi cunoaştere în domeniul sănătăţii
20. Parteneriate pentru sănătate
21. Politici şi strategii –sănătatea pentru toţi până în anul 2010

DEFINITIE:
A învăţa este acea necesitate a fiinţei umane de a acumula cunostinţe, atitudini şi deprinderi
pentru modificarea comportamentelor sale sau adoptarea de noi comportamente în scopul menţinerii
sau redobândirii sănătăţii.

I. Independenţa în satisfacerea nevoii

- de-a lungul vieţii, omul trebuie să se adapteze continuu la schimbările de mediu, care modifică
măsurile necesare menţinerii sănătăţii.
- cunoaşterea de sine este esenţială pentru a preveni şi analiza unele obişnuinţe
- în urma acestei analize, omul poate simţi nevoia de a învăţa mijloacele cele mai eficace de
menţinere a sănătăţii.
- după ce a dobândit cunoştinţe, atitudini, deprinderi pt. menţinerea sănătăţii, capătă un
sentiment de siguranţă, devenind capabil să lupte împotriva bolilor, anxietăţii, stressului vieţii
cotidiene.
- finalitatea practică pentru medicină este păstrarea sănătăţii/vindecarea.
Factorii care influentează satisfacerea nevoii:
- factori biologici:
- vârsta:
- copilul – învaţă în timpul creşterii metode şi mijloace de a-şi menţine sănătatea, dacă e
instruit şi supravegheat
- adultul – învaţă şi se perfecţionează
- vârstnicul – acumulează mai greu cunoştinţe noi (amnezia de fixare), dar aplică ce a
învăţat anterior
- capacităţi fizice:
- fiinţele umane, potrivit condiţiilor fizice (integritate fizică şi intelectuală), fac posibilă
dobândirea de cunoştinţe, atitudini, deprinderi
- factori psihologici:
- motivarea = totalitatea factorilor dinamizatori, care incită la acţiune, finalitatea
practică fiind păstrarea sănătăţii sau vindecarea
- emoţiile – emoţiile şi sentimentele legate de anxietate pot accelera procesul de
cunoaştere
- factori sociologici:
- mediul ambiant – un mediu adecvat, cu luminozitate, temperatură, linişte, creează
ambianţa pentru învăţare.
20
 NURSING CLINIC
Manifestări de independenţă:
- dorinţa şi interesul de independenţă;
- învăţarea; produsul final al învăţării poate fi: un concept teoretic, o atitudine, o deprindere sau
poate fi multidimensional;
- deprinderea - componenta automatizată a activităţii; pacienţii sunt conștienţi de necesitatea
formării de atitudini şi deprinderi corecte, pt. obţinerea unei stări de bine (acumularea de
cunoştinte;dorinţa, interesul în acumularea cunoştinţelor);
- modificarea comportamentului faţă de sănătate – educaţia pentru sănătate are rolul de a oferi
pacientului modalităţi concrete, specifice de menţinere sau redobândire a sănătăţii.
Intervenţiile nursei (AMG), pentru menţinerea independenţei:
- asistentul medical explorează nevoile de cunoaştere ale pacientului
- elaboreaza obiective de studiu cu pacientul, susţine motivarea sa
- informează cu privire la mijloacele şi resursele pe care le poate asigura: broşuri, cărţi,
reviste, etc.
- organizează activităţi de educaţie pt. sănătate: convorbiri, cursuri, demonstraţii practice.
II. Dependenţa în satisfacerea nevoii de a învăţa
Dacă nevoia de a învăţa nu este satisfacută, survin următoarele probleme de dependenţă:
- ignoranţa faţă de dobândirea de noi cunoştinte, atitudini, deprinderi;
- dificultatea de a învăţa; cunoştințe insuficiente.
Surse de dificultate:
- dificultăţi de ordin fizic: - lezarea integrităţii fizice: deficite senzoriale, auditive, vizuale
- durerea - determină manifestări fizice şi psihice
- dificultăţi de ordin psihic: - cauzele pot fi alterarea stării de conştienţă, tulburările de
gândire şi memorie ale vârstnicilor, anxietatea, situaţiile de criză, modificarea stilului de
viaţă.
- dificultăţi de ordin social: - cu cât nivelul de educaţie şi cultură sunt mai scăzute, cu atât
procesul învăţării este mai dificil; insuficienta cunoaştere de sine sau a mediului înconjurător
scad procesul de învăţare; de aici rezultă importanţa orelor de educaţie în masă şi a celor
din şcoli.
Intervenţiile nursei (AMG): -identifică nevoile de cunoaştere ale individului, manifestările de
dependenţă, sursele de dificultate şi îl încadrează în grupa de risc în scopul planificării metodei şi
nivelului optim ce trebuie utilizat pentru ca individul să înveţe cum să-şi păstreze sănătatea.
- nursa informează pacientul despre mijloacele şi resursele pe care le poate asigura pentru a
favoriza învăţarea: cărţi, pliante, reviste, etc.; ea susţine motivarea pacientului faţă de
cunoştinţele pe care urmează să şi le însuşească, pentru a fi autonom sau independent în
realizarea nevoilor personale.
- învaţă pacientul şi familia acestuia tehnici de îngrijire la domiciliu ce nu implică riscuri,
pentru a putea fi efectuate de către aceştia; oferă sfaturi în domeniul igienei personale şi
publice.
- organizează activităţi de educaţie pentru sănătate: convorbiri, cursuri, conferinţe, stimulează
dorinţa de cunoaştere a pacientului şi conştientizarea propriei responsabilităţi pentru
păstrarea sănătăţii.
- nursa trebuie să aibă cunoştinţele şi abilitatea de a identifica comportamentul greşit al
bolnavului şi de a corecta deprinderile nesănătoase ale acestuia.
- nursa întocmeşte programe de recuperare şi reeducare a bolnavilor cu deficite senzoriale şi
motorii.
- nursa are puterea de a educa şi prin propriul exemplu: o asistentă bine pregătită profesional,
ordonată, plină de amabilitate, care nu fumează, stimulează dorinţa pacienţilor de a învăţa
cum să îşi păstreze sănătatea.
LOCUL DE MUNCĂ AL ASISTENTULUI MEDICAL
Locul de muncă al asistentei este în general în spital, dar în acelaşi timp poate fi şi în
unităţile ambulatorii (policlinicile spitalelor sau policlinici de sine stătătoare).
SPITALUL: - reprezintă unitatea sanitară destinată îngrijirilor în mod special având caracter
21
 NURSING CLINIC
curativ (de tratament) fiind organizată în servicii permanente:
-2 tipuri: a) - pavilionar - cel puţin un etaj;
b) - tip bloc.
ORGANIZAREA SPITALULUI: - trebuie să răspundă anumitor cerinţe sanitare , adică trebuie să
îndeplinească anumite condiţii de o anumită calitate şi să aibă anumite servicii standard.
Componentele spitalului sunt:
1. CAMERA DE PRIMIRE
- o sală de aşteptare; ea poate fi boxată (formată din mai multe boxe, camere mai mici), unde
bolnavul cu boli contagioase trebuie să fie izolat.
2. CAMERA DE CONSULTAŢIE
- pacientul trebuie să fie consultat de medicul de gardă care decide internarea şi secţia unde
urmează să fie internat.
3. CAMERA DE BAIE
- bolnavul este dezbrăcat, îmbăiat şi îmbrăcat în haine de spital.
4. GARDEROBA - locul unde sunt păstrate hainele şi obiectele bolnavului.

5. SECŢIILE, SALOANELE ŞI PATURILE

SECŢIILE: - unde urmează să se interneze bolnavul; internarea se face în funcţie de afecţiune.
Specialităţi:
- Interne; Chirurgie; Puericultură (pentru copii până la 1 an) şi Pediatrie;
- Neuropsihiatrie; Oftalmologie; ORL;
- Pneumologie (pentru pacienţii cu tuberculoză şi alte afecţiuni spiratorii); Obstetrică
şi Ginecologie; Balneofizioterapie.
SECTIA ESTE COMPUSA DIN:
- oficiu pentru spălarea vaselor; sală pentru asistente; sală de tratament;
- toalete - pentru personal şi bolnavi; camere baie - duşuri;
- cameră lenjerie – pentru haine murdare şi curate.
Băile pot fi amplasate la capătul coridorului sau în interiorul saloanelor.
Toate spitalele sunt prevăzute cu servicii de investigaţie:
– laboratoare; radiologie; explorări funcţionale (EKG (electrocardiograma);
EEG (electroencefalograma); sală de transfuzie; bloc operator;
- serviciu reanimare (ATI – anestezie şi terapie intensivă); serviciu sterilizare.
La subsol se află de obicei:
– spălătoria; serviciu anatomo - patologic (morga); cantina; centrala telefonică.
La parter se află:
- serviciul administrativ; farmacia;
- serviciul de primire urgențe (UPU), unde se prezință pacienții în urgență, sunt consultați
și evaluați și se decide internarea lor sau nu;
- contabilitatea; secretariatul; direcţiunea.
Pe lângă SPITAL există de obicei o POLICLINICĂ care acordă asistenţă medicală de
specialitate populaţiei dintr-o anumită zonă.
POLICLINICA are sau nu aceleaşi specialităţi ca şi spitalul.
Spitalul are un caracter curtiv (tratament), iar policlinica un caracter curativ şi profilactic.
Pacienţii nu sunt internaţi, ei vin de la domiciliu pentru consultaţii (caracter ambulatoriu).

22
 NURSING CLINIC

DISPENSARUL MEDICAL - este unitatea medicală care acordă asistenţă medicală ambulatorie
atât de prevenire cât şi de tratament pacientului dintr-un anumit teritoriu, ducând în acelaşi timp şi o
muncă susţinută în domeniul păstrării stării de sănătate şi a condiţiilor igienice a populaţiei
respective (de exemplu campanie antigripală).
Dispensarul are dublu caracter: profilactic; curativ.
Alte unităţi sanitare:
- cămine de bătrâni; sanatorii, staţiuni; leagăne de copii; creşe; grădiniţe;
- cabinete şcolare.
CIRCUITELE IN UNITATILE SANITARE

- orice unitate sanitară trebuie constituită în aşa fel încât să corespundă unui nivel de igienă.
Sensul de circulaţie al pacienţilor, obiectelor, materialelor sanitare poate fi de două feluri:
SEPTIC, ASEPTIC.
SEPTIC: - sensul de circulaţie în interiorul unui spital care indică introducerea germenilor
patologici generatori de infecţii şi infestaţii (ex. produsele care se trimit la laboratoare (sânge,
urină), radiologia şi explorările funcţionale etc).
ASEPTIC: - sensul de circulaţie în interiorul unui spital care asigură protecţie împotriva
infecţiilor şi infestărilor.
- (blocul operator: - secţia de arşi).
În spital sunt mai multe circuite:
1.) primire - externare;
2.) circuitul vizitatorilor;
3.) circuitul lenjeriei curate;
4.) circuitul lenjeriei murdare;
5.) circuitul alimentelor;
6.) circuitul sterilizării;
7.) circuitul medicamentelor/ al personalului.
Aceste circuite nu trebuie să se intersecteze niciodată.

DEZINFECŢIA
Reprezintă operaţia de distrugere a agenţilor patogeni pentru a împiedica răspândirea unei
infecţii deja prezente.
Dezinfecţia se poate efectua prin metode fizice şi chimice.
Dezinfecţia prin mijloace fizice:
- dezinfecţia prin căldură uscată sau flambarea este utilizată exclusiv în laboratorul de
microbiologie.
- dezinfecţia prin căldură umedă se utilizează numai în cazul spălării automatizate a lenjeriei şi
veselei (la 90 grade Celsius).
- dezinfecţia cu raze ultraviolete - se utilizează în dezinfecţia suprafeţelor netede şi a aerului în
laboratoare, săli de operaţii.
Dezinfecţia prin mijloace chimice:
- se realizează prin utilizarea produselor biocide.
- biocidele, care sunt subîmpărţite în tipul 1 şi tipul 2, sunt utilizate pentru dezinfecţia:
- mâinilor (prin spălare sau frecare); pielii intacte; suprafeţelor;
- lenjeriei sau altor materiale moi;
- dispozitivelor medicale, prin imersie în băi cu ultrasunete sau la maşini automate.
Dezinfecţia prin mijloace chimice reprezintă metoda principală de prevenire a infecţiilor în
unităţile sanitare. Dezinfectantul chimic, în funcţie de compoziţie şi de concentraţie, poate să inhibe
creşterea microorganismelor (efect bacteriostatic, fungistatic, virustatic) sau să aibă o acţiune letală
asupra microorganismelor (efect bactericid, fungicid, virucid, sporicid).
Dezinfectantul: - este o substanţă chimică care are proprietatea de a distruge
microorganismele patogene.
23
 NURSING CLINIC
Soluţia dezinfectantă: - este un amestec de lichid cu efect bactericid constituit din două substanţe,
din care: - prima reprezintă substanţa dizolvantă;
- a doua substanţă sterilă, dezinfectantă (dizolvată).
În funcţie de tipul microorganismelor distruse, de timpul de contact necesar şi de
concentraţia utilizată, nivelurile de dezinfecţie sunt:
- sterilizare chimică; dezinfecţie de nivel înalt; dezinfecţie de nivel intermediar;
- dezinfecţie de nivel scăzut
Termenul antiseptic se utilizează pentru produsele destinate dezinfecţiei tegumentelor şi
mâinilor.
Etapele dezinfecţiei sunt:
- dezinfecţia de nivel scăzut, urmată de curăţare, sau întâi curăţarea, în funcţie de suportul ce
urmează să fie tratat;
- dezinfecţia la nivelul dorit, în funcţie de suportul ce urmează să fie tratat; (de exemplu, în secţiile
de mare risc, cum ar fi terapia intensivă, blocurile operatorii, secţiile de oncologie, dezinfecţia
trebuie să fie de nivel înalt)
- clătirea.
Dezinfecţia se realizează cu produse şi substanţe chimice autorizate – înregistrate, conform
prevederilor legale în vigoare. În momentul autorizării – înregistrării unui dezinfectant, se
precizează pe ce suprafeţe sau materiale se poate utiliza, concentraţia şi timpul de contact necesare
obţinerii dezinfecţiei, modalităţile de păstrare.
Modalităţile de aplicare a unui dezinfectant sunt:
- prin spălare sau frecare – în cazul mâinilor
- prin pulverizare sau ştergere – în cazul suprafeţelor
- prin imersie în soluţie, în cazul aparatelor.
În fiecare încăpere în care se efectuează operaţiuni de curăţare şi dezinfecţie trebuie să existe
un grafic zilnic orar, în care personalul responsabil va înregistra tipul operaţiunii, ora de efectuare
şi semnătura.
Substanţele dezinfectante folosite la ora actuală sunt:
- VIRKON, este cea mai utilizată substanţă la ora actuală, putând fi folosită atât pentru
dezinfecţia cât şi pentru sterilizarea (în combinaţie cu substanţe sterilizante, cum ar fi
PERASAFE): pardoselilor, meselor şi pereţilor în sălile de operaţie, laboratoarelor, saloanelor,
cabinetelor de consultaţii; instrumentarului metalic, componentelor stomatologice, a aerului din
încăperi.
- SENSIVA – este o soluţie dezinfectantă pe bază de alcool, pentru dezinfecţia igienică şi
chirurgicală a mâinilor – cu efect bactericid, fungicid, virucid (inclusiv asupra virusului hepatitic
B şi a virusului HIV).
- GIGASEPT - este un dezinfectant fără aldehidă pentru dezinfecţia endoscoapelor,
instrumentelor chirurgicale, dispozitivelor medicale.
- MIKROZID AF Liquid – este un dezinfectant pe bază de alcool, pentru dezinfecţia rapidă a
unităţilor de tratament, meselor de examinare, meselor de operaţie, dispozitivelor medicale; este
eficace împotriva bacteriilor, fungilor, virusurilor (inclusiv HIV şi hepatita B).
- JACLOR – este un dezinfectant universal pe bază de clor, pentru dezinfecţia suprafeţelor,
instrumentarului, lenjeriei, tacâmurilor, oficiilor alimentare, vaselor de WC; este activ împotriva
bacteriior, bacilului Koch (care produce tuberculoza), fungilor, virusurilor hepatitei B şi C, HIV.
Alte substanţe dezinfectante sunt (s-au folosit în trecut, iar acum doar în anumite locuri din
ţară):
- clorură de var; cloramină; bromocetul sau D – catioulul; formolul;
- deroformul; hidrodul;
CLORURA DE VAR:
- are acţiune bactericidă, virulicidă, sporicidă – conţine 25 gr/1000 clor activ
- concentraţiile folosite fiind: - 10/1000/10gr la 1l/apă; 20/1000/20gr la 1l apă;
- 40/1000/40gr la 1l apă; 50/1000/50gr la 1l apă;
- 100/1000/100gr la 1l apă.
24
 NURSING CLINIC
Mod de preparare: -se ia 1 Kg var cloros şi se pune într-o găleată emailată peste care se
toarnă 2/3 apă (2,3 litri se amestecă bine până devine o pastă omogenă compactă şi se completează
6-7 litri/apă).
- se lasă să se limpezească 1-2 ore şi se foloseşte numai soluţia limpede;
- se foloseşte numai supernatantul, restul se aruncă;
- este foarte iritant pentru mucoase; se folosesc mănuşi de cauciuc.
CLORAMINA
- are acţiune bactericidă şi virulicidă, conţine 25/1000 clor activ şi se foloseşte în următoarele
concentraţii: 5/1000; 10/1000; 20/1000; 40/1000.
- se păstreză în camere ferite de lumină, la rece şi se prepară zilnic;
- se găseşte sub formă de tablete;
CLORAMINA ,,B’’: - se utilizează la dezinfectarea termometrelor.
BROMOCETUL
- are acţiune bactericidă, se livrează în flacoane de un litru şi se foloseşte din concentraţia 1,2/1000;
este incompatibil cu săpunul şi detergentul
- ingerarea produce arsuri grave pe esofag
FORMOLUL
- acţiune bactericidă, virulicidă, fungicidă;
- soluţia se livrează sub forma aldehidă 40 gr şi se utilizează în concentraţie 2,5/1000;
- este iritant pentru mucoase; inhalarea accidentală duce la intoxicaţii;
- se păstrează în recipiente bine astupate, eventual parafinate păstrându-se la temperatura
depozitului.
DEROFORMUL
- format din dero + formol + sodă + apă, are acţiune bactericidă şi virulicidă
- foarte iritant pentru tegumente şi mucoase; inhalarea duce la accidente grave.
HIDRODUL
- acţiune bactericidă şi virulicidă, format din dero + sodă + apă;
- este iritant pentru tegumente şi mucoase;
- la preparare se utilizează mănuşi care după utilizare se clătesc bine.

EFECTUAREA DEPARAZITĂRII BOLNAVILOR ŞI A OBIECTELOR ACESTORA

DEPARAZITARE
- operaţiunea de îndepărtare şi distrugere, a insectelor parazitare (păduchi, pureci) care sunt pe om,
pe obiectele acestuia, pe haine.
- se face prin examinarea bolnavului la serviciul de primire, existând două procedee: - mecanic
- chimic
1. Procedeul mecanic: - constă în curăţirea părului, cu ajutorul pieptenului des îmbibat cu o soluţie
SUBLIMAT ACETIC 10% după care părul se scurtează sau se taie complet.
2. Procedeul chimic:
- se face pe hainele bolnavului, pe care se pulverizează anumite substanţe chimice până la umezire
cu soluţia CIMEXAN
- apoi se usucă hainele, se introduc într-un sac de plastic cu 100gr - 200gr de substanţă numită
PLOTOX şi se păstrează astfel până la externarea pacientului.
În cazul SCABIEI (RÂIE):
- se face baie sau duş bolnavului cu săpunuri insecticide, de exemplu GAMEXAN
HEXACLORCICLOHEXAN, după care pielea va fi unsă cu creme sau uleiuri hidratante.
- operaţiunile se repetă până la dispariţia completă a paraziţilor, ouălor, larvelor.

EFECTUAREA DEZINSECŢIILOR ÎN UNITĂŢILE SANITARE

- operaţia prin care se urmăreşte distrugerea insectelor (gândaci, muşte, tânţari, etc) care transmit
boli infecţioase.
Distrugerea se face prin: - contact direct; - şi prin ingestie.
25
 NURSING CLINIC
Insectele reprezintă agenţi vectori, având atât un rol pasiv în transportul mecanic al
germenilor patogeni (musca domestică şi gândacii de bucătărie pentru germenii dizenteriei
bacteriene) cât şi un rol activ, ca şi gazdă intermediară în dezvoltarea microorganismelor (ţânţarul
anofel care transmite malaria).
Mijloace chimice: -sălile de aşteptare; cabinetele medicale; grupurile sanitare.
Muştele se combat cu soluţia PLOTOX ; după prima administrare, se repetă peste 21 zile,
iar pentru gândaci – se repetă peste 14 zile .
În sălile de tratament, de mese - muştele se combat cu LINDATOX , iar gândacii cu soluţia
CIMEXAN la 30 zile.
Mijloace mecanice: -astuparea găurilor;
-păstrarea alimentelor în locuri special amenajate;
-golirea alimentelor din vase; fierberea şi călcarea rufelor.

DERATIZAREA – totalitatea mijloacelor de distrugere a rozătoarelor (şoareci, şobolani

etc.), cu rol în transmiterea la om a unor boli infecţioase şi infestaţii parazitare.
Raticidele – substanţe chimice folosite pentru deratizare - folosirea acestor substanţe se face
cu multă atenţie deoarece sunt foarte toxice pentru organism.
- mijloace mecanice: curse de şoareci; capcane; astuparea găurilor.
- mijloace chimice: se pot utiliza diferite substanţe: substanţa ANTU, Warfarina, pasta fosforică –
ele se pot aplica în jurul surselor de apă şi de hrană, rozătoarele neputând rezista fără apă mai mult
de 24 de ore şi fără hrană mai mult de 2 zile.

PREGĂTIREA PATULUI ŞI ACCESORIILE LUI

Patul este cel mai important mobilier din salonul bolnavului şi trebuie să îndeplinească
anumite condiţii:
- să fie comod; de dimensiuni potrivite; uşor de manevrat; uşor de curăţat.
- patul este confecţionat din tuburi uşor de curăţat, vopsite cu vopsea albă sau inox având o axă
fixă care este partea principală şi se numeşte SOMIERA METALICĂ - care este confecţionată din
sârmă metalică bine întinsă pe un cadru fix confecţionat din fier şi este uşor elastică.
Somiera poate fi incorect construită şi să cedeze sub greutatea bolnavului oferindu-i acestuia
o poziţie incomodă.
- dimensiuni: lungime 2 metri; lăţime 80-90 cm; înălţime de la duşumea la saltea 60 cm.
Tipuri de pat : - pat simplu (cu somiera dintr-o singură bucată);
- pat simplu cu rezemătoare mobilă; pat universal;
-pat pentru agitaţi psihic – cu plasă închisă;
-paturi pentru sugari (cu apărători mobile);
-paturi pentru terapie intensivă – cu apărători demontabile şi cu telecomandă.
Accesoriile patului:
-salteaua; perne (2);
-pătură cu aleză şi traversă (patul se poate schimba în lungime şi în lăţime).
Schimbarea lenjeriei de pat - se face în lungimea patului şi în lăţime.
În lungime se schimbă atunci când bolnavul stă culcat pe spate – Decubit dorsal – sau într-o
altă poziţie – Decubit lateral drept sau stâng.
În lăţime patul se schimbă când bolnavul stă în poziţia şezândă.

ÎMBRĂCAREA BOLNAVULUI IMOBILIZAT

- îmbrăcarea membrului bolnav se face prima dată;
- dezbrăcarea se începe cu membrul sănătos.

ASIGURAREA IGIENEI PERSONALE CORPORALE ŞI VESTIMENTARE A BOLNAVILOR

IMOBILIZAŢI
- baia generală şi duşul; toaleta zilnică.
26
 NURSING CLINIC

EFECTUAREA TOALETEI PE REGIUNI A UNUI BOLNAV IMOBILIZAT

Pentru efectuarea toaletei trebuie respectate următoarele reguli:

- temperatura camerei să fie între 20-22º C;
- se pregătesc toate materialele lângă patul bolnavului;
- se acţionează rapid cu blândeţe şi profesionalism;
- se asigură intimitatea bolnavului – paravan sau rugăm pe ceilalţi pacienţi să se
întoarcă.
Materiale necesare:
- paravan; prosoape, cearceafuri de baie; săpun;
- 3 perechi de mănuşi (culori diferite); termometru baie; periuţă de dinţi;
- pastă de dinţi; pahar.
Pregătirea materialelor necesare.
Pregătirea psihică şi fizică.
Pregătirea condiţiilor de mediu.
Efectuarea toaletei feţei:
- se insistă la nivelul ochilor şi anume ochii se spală de la comisura externă spre cea internă.
Efectuarea toaletei urechilor:
- se insistă în regiunea retroauriculară (se şterge), se clăteşte şi se şterge prin tamponare.
Efectuarea toaletei gâtului:
Efectuarea toaletei membrelor superioare:
- se insistă în regiunea axilară, se taie unghiile.
Efectuarea toaletei toracelui: se insistă la nivelul pliurilor submamare.
Efectuarea toaletei spatelui:
Efectuarea toaletei abdomenului:
- insistându-se la nivelul regiunii ombilicale – aruncând apa şi schimbând apoi mănuşa.
Efectuarea toaletei abdomenului:
- se insistă în plica inghinală; se aruncă apa, se schimbă mănuşa.
Efectuarea toaletei organelor genitale:
- se introduce sub regiunea fesieră bazinetul sau plosca şi întotdeauna spălarea se face din partea
anterioară spre anus cu un săpun cu pH neutru.
Efectuarea toaletei părului
Efectuarea toaletei cavităţii bucale la bolnavul inconştient
Materiale necesare:
- tampoane pe port tampon; apă boricată; glicerină boraxată 20%;
- spatulă linguală; tăviţă renală; mănuşi de cauciuc.
Pregătirea materialelor.
TEHNICA: spălarea mâinilor;
- bolnavul va sta în decubit dorsal cu capul într-o parte; sub bărbie se pune tăviţa renală, se pune
deschizătorul de gură între arcadele dentare; se înmoaie un tampon în soluţie de glicerină
boraxată şi se şterge limba – bolta palatină şi suprafaţa internă şi externă a arcadelor dentare,
cu mişcări dinăuntru înspre afară;
- aruncăm tamponul şi cu un alt tampon curăţăm dantura;
- pe un tampon îmbibat în glicerină boraxată se îndepărtează depozitul gros albicios de pe limbă,
iar buzele uscate şi crăpate se ung cu glicerină boraxată sau cu o cremă hidratantă.

OBSERVAŢIA POZIŢIEI BOLNAVULUI

- observarea poziţiei bolnavului în pat ne oferă anumite informaţii despre acesta şi de asemenea
ne ajută să îl aşezăm în anumite poziţii în timpul anumitor îngrijiri sau tratamente.
Astfel avem: Poziţia - ACTIVĂ; PASIVĂ; FORŢATĂ.
POZIŢIA ACTIVĂ – bolnavul se mişcă singur, nu are nevoie de ajutor, poziţia este identică
cu a omului sănătos.
27
 NURSING CLINIC
POZIŢIA PASIVĂ - este a bolnavului în stare gravă, bolnavul este lipsit de forţă fizică, are
nevoie de ajutor.
POZIŢIA FORŢATĂ – bolnavul ia o poziţie neobişnuită, impusă de boală (în paralizii
unilaterale, în crizele dureroase abdominale: ulcer duodenal sau crizele biliare) sau impusă de
necesitatea unui tratament (aparatele de extensie în caz de fracturi).
POZIŢIA BOLNAVULUI ÎN PAT
~ DECUBIT DORSAL
- bolnavul stă culcat pe spate cu faţa în sus fără pernă – este o poziţie indicată în afecţiuni ale
coloanei vertebrale sau după puncţia lombară;
- bolnavul stă culcat pe spate cu o pernă subţire sub cap – poziţie indicată în anemiile post
hemoragice, afecţiuni cerebrale;
- bolnavul culcat pe spate, cu faţa în sus cu două perne, este poziţia obişnuită (în orice afecţiune).
~ DECUBIT LATERAL DREPT SAU STÂNG – bolnavul este culcat pe o parte cu o pernă
subţire sub cap, cu membrul inferior care este în contact cu patul întins, iar cu celălalt îndoit, iar la
spate este sprijinit cu o pernă sau un sul de pătură – este o poziţie indicată în meningite şi pleurezii.
~ DECUBIT VENTRAL – bolnavul stă culcat pe abdomen fără pernă, cu capul întors într-o
parte, braţele pot să fie de-a lungul corpului sau pot fi îndoite astfel încât suprafaţa pamară să vină
în contact cu patul.
- este indicat la bolnavii inconştienţi, la cei cu escare şi la cei cu paralizii.
~ POZIŢIA ŞEZÂNDĂ: a) în pat
b) în fotoliu
a) Bolnavul este menţinut în poziţie şezândă în pat astfel încât între spate şi suprafaţa patului să se
formeze un unghi de 90º. Acest lucru se poate realiza fie prin introducerea a 4-5 perne la spatele
bolnavului sau prin ridicarea somierei mobile (rezemătoare). Este indicată la bolnavii dispneici (cu
lipsă de aer), în perioada crizelor de astm bronşic, în insuficienţa cardiacă, favorizând respiraţia.

b) ÎN FOTOLIU – bolnavul este aşezat confortabil bine îmbrăcat şi acoperit cu o pătură.

~ POZIŢIA SEMIŞEZÂNDĂ – se realizează astfel încât între spatele bolnavului şi suprafaţa

patului să se formeze un unghi de 45º.
Aceasta se realizează prin introducerea a două perne sau cu ajutorul rezemătoarei de spate.
Poziţia este interzisă bolnavilor cu tulburări de deglutiţie, a comatoşilor, în cursul anesteziei
generale. Este indicată în primul ajutor acordat bolnavilor cu tulburări de respiraţie.

~ POZIŢIA ŞEZÂNDĂ CU GAMBELE ATÂRNATE - se realizează la marginea patului, din

poziţia şezândă sub picioarele bolnavului se pune un mic taburet; bolnavul este îmbrăcat; poziţia
este indicată în insuficienţa cardiacă.

~ POZIŢIA TRENDELENBURG/DECLIVĂ - poziţia se obţine prin ridicarea părţii distale (de la

picioare) a patului astfel încât între podea şi piciorul patului să fie o diferenţă între 10 - 60 cm.
Bolnavul va sta culcat în decubit dorsal; la cap se pune o pernă subţire pentru ca acesta să
nu se lovească de marginea patului, iar alunecarea bolnavului se evită prin fixarea acestuia cu
chingi sau o rezemătoare specială – este o poziţie indicată în anemii acute grave, hemoragii ale
membrelor inferioare şi ale organelor genitale, după rahianestezie şi după intervenţii ginecologice.
~ POZIŢIA TRENDELENBURG PROCLIVĂ – se realizează prin ridicarea părţii proximale a
patului de la cap

~ POZIŢIA GINECOLOGICĂ – bolnava este culcată pe spate cu genunchii bine îndepărtaţi şi

coapsele flectate pe abdomen;
- este indicată în naştere şi examenele ginecologice şi obstetricale.
~ POZIŢIA GENU - PECTORALĂ – bolnavul stă în genunchi, aceştia sunt uşor îndepărtaţi;
pieptul atinge suprafaţa patului, iar capul este într-o parte – indicată în explorările rectale
(RECTOSCOPIE) sau în tuşeul rectal.
28
 NURSING CLINIC

SCHIMBAREA POZIŢIEI BOLNAVULUI ÎN PAT

a.) Schimbarea poziţiei din decubit dorsal în decubit lateral şi invers

b.) Schimbarea poziţiei din decubit dorsal în poziţia şezândă
c.) Readucerea bolnavilor alunecaţi din poziţie şezândă în semişezândă.

MOBILIZAREA BOLNAVULUI
- imobilizat - nu se poate mişca;
- mobilizabil - se poate mişca.
Mobilizarea bolnavului are ca şi scop prevenirea apariţiei unor complicaţii (escare,
tromboze) şi grăbirea procesului de vindecare.
Momentul mobilizării unui bolnav este hotărât de medic în funcţie de boală, starea
generală şi activitatea acestuia.
1. Pregătirea bolnavului
Mobilizarea capului şi a membrelor în poziţia de decubit dorsal:
- se examinează bolnavul şi pulsul;
- se efectuează mişcări blânde, pasive de gimnastică în pat (se ridică mâna, piciorul, se masează
blând);
- se verifică pulsul bolnavului.
Ridicarea bolnavului în poziţia şezândă (se face cu multă blândeţe, la început cu mişcări
pasive asociate cu exerciţii de respiraţie)
Mobilizarea se mai poate face prin agăţare (deasupra patului se găseşte elementul pentru
agăţare).
Aşezarea bolnavului în poziţia şezândă:
- la marginea patului (bolnavul va fi îmbrăcat) urmărindu-se faciesul , pulsul, respiraţia;
bolnavul rămâne în această poziţie treptat din ce în ce mai mult.
Aşezarea în fotoliu: trebuie supravegheată de asistentă.

Ridicarea bolnavului în poziţia ORTOSTATICĂ (în picioare):

- trebuie supravegheată de asistentul medical.
Efectuarea primilor paşi.

DEFINIREA ŞI PREVENIREA ESCARELOR

ESCARELE – reprezintă o leziune profundă care apare la nivelul ţesuturilor care sunt în timp
îndelungat comprimate între o proeminenţă osoasă şi un plan dur (patul). Zonele organismului unde
apar cel mai frecvent escarele depind de poziţia pacientului.
Astfel:
- din poziţia de decubit dorsal avem: - zona occipitală şi a omoplaţilor;
- regiunea: coatelor; spatelui;feselor; călcâiele.
- din poziţia decubit lateral avem: - umerii; regiunea trohanteniană;
- partea internă şi externă a genunchilor.
- din poziţia şezândă şi semişezândă avem: - regiunea ischiatică şi trohanteriană.
PREVENIREA ESCARELOR
– prin schimbarea poziţiei bolnavului în pat; toaleta pe regiuni;
– schimbarea lenjeriei de corp; schimbarea lenjeriei de pat.
Dacă totuşi apar escare, ele trebuie îngrijite şi tratate ca oricare plagă în „condiţii de
curăţenie perfectă”.
EVOLUŢIA UNEI ESCARE – la început apare ca şi o rană albă decolorată - pielea se
subţiază după aceea se transformă într-o zonă de culoare roşie, iar în ultima fază apare culoarea
violacee neagră = Necroză =.
TRATAMENTUL ESCARELOR
29
 NURSING CLINIC
Materiale necesare: - săpun acid - pentru schimbarea pH-ului suprafeţei pielii; alcool medicinal
diluat; pudră talc mentolată; cremă cu antibiotice;
soluţii dezinfectante -cloramină; rivanol; apă oxigenată; betadină.
-instrumente chirurgicale sterile.
Pregătirea materialelor se face lângă bolnav la pat.
-se pregătesc materialele; se pregăteşte bolnavul fizic şi psihic;
-spălarea pe mâini şi luarea mănuşilor de unică folosinţă.
TEHNICA:
- se face toaleta pe regiuni; se inspectează zona respectivă cu maximă atenţie;
- se face masajul zonei predispuse (coate, călcâie, fese etc.) cu soluţie de alcool diluată, iar sub zona
respectivă se aşează un colac de cauciuc sau un inel după care se pudrează cu talc mentolat.
Locul unde a apărut deja escara se tratează ca şi o plagă.

CAPTAREA DEJECŢIILOR (produselor fiziologice şi patologice ale bolnavului)

SCOP: - este descoperirea modificărilor patologice ale organismului.

A . Captarea materiilor fecale:
Materiale necesare : paravan; ploscă (sau bazinet); acoperitoare ploscă; hârtie igienică;
săpun; prosop; muşama şi aleză pentru protejarea patului; urinarul; reorganizarea locului de
muncă.
B . Captarea urinei:
- la un bolnav imobilizat la pat se face în:
*urinare (recipiente confecţionate din material emailat
* recipiente din sticlă sau plastic cu deschizătura diferită:
* la bărbaţi sub formă de tub; la femei scurtă şi lată.
C. Captarea sputei:
Materiale necesare: - pahare conice sau Petri sau în scuipătoare.
Scuipătoarele trebuie să fie speciale, spălate, sterilizate şi uscate.
Soluţii: - LIZOL 3%; FENOL 2,5% amestecată cu sodă caustică.
Când sputa trebuie analizată la laborator nu se adaugă acele substanţe dezinfectante.
- Pregătirea materialelor;
- Instruirea bolnavului: - acesta se instruieşte să nu scuipe în batistă, şerveţele ci numai în vasul
special primit în acest scop.
Practic la captarea sputei trebuie asigurate unui bolnav cel puţin 2 scuipătoare pentru rulaj.
- se golesc în fiecare dimineaţă; se curăţă; se spală; se dezinfectează; se sterilizează;
D. Captarea vărsăturilor:
Materiale necesare: muşama, aleză; tăviţă renală; pahar cu soluţie aromatică de clătit gura.
- Pregătirea materialelor;
- Pregătirea bolnavului;

ASEZAREA IN POZITIE DECUBIT LATERAL SAU SEZANDA

TEHNICA:
- spălarea mâinilor, rugăm bolnavul să ţină sub bărbie tăviţa;
- cu mâna dreaptă se ţine fruntea bolnavului ajutându-l să vomite; după ce acesta s-a
liniştit, se îndepărtează tăviţa renală şi se face spălarea pe mâini.
Vărsătura captată în tăviţa renală, dacă este cazul se păstrează până la venirea medicului;
nu se aruncă.
Tăviţa renală se goleşte, se spală, se clăteşte şi pe urmă se dezinfectează şi se sterilizează
prin fierbere sau autoclavare.

EFECTUAREA TRANSPORTULUI BOLNAVULUI ÎN SPITAL

- este o etapă importantă în îngrijirea bolnavului.

30
 NURSING CLINIC
Transportul efectuat cu întârziere sau în condiţii neadecvate poate determina agravarea stării
bolnavului sau decesul acestuia.
Transportul poate fii de două feluri: transport primar; transport secundar.

1. TRANSPORTUL PRIMAR: -de la locul accidentului sau de la domiciliu.

-riscul acestuia este mai mare deoarece bolnavul transportat este
nepregătit din punct de vedere medical şi fără diagnostic cunoscut.
De aceea scurtarea timpului, respectiv a transportului este foarte important; cu cât durata este mai
scurtă în timp, şansele bolnavului sunt mai mari.

2. TRANSPORTUL SECUNDAR: - este un transport de la un spital la altul, la domiciliu, de la o

secţie la alta, de la un serviciu la altul, precum şi mutarea bolnavului de la un salon la altul.
Pe toată perioada transportului, bolnavul trebuie să fie sub îngrijire. În spital, bolnavul care
nu se poate deplasa sau căruia deplasarea îi este contraindicată – transportul va face transportul cu:
- cărucior; pat mobil; ascensor (lift).

ÎNTREŢINEREA ŞI PĂSTRAREA INSTRUMENTELOR MEDICALE;

INSTRUMENTARUL MEDICAL

Instrumentarul medical: = totalitatea ustensilelor ce se folosesc în scopul examinărilor

clinice şi de laborator, precum şi în scopul tratamentelor şi îngrijirii bolnavilor.
Pentru investigaţii şi tratamente curente există un număr redus de (ustensile) instrumente a
căror cunoaştere este absolut obligatorie.
Pentru a uşura cunoaşterea acestor obiecte au fost împărţite în mai multe grupe:
-instrumente pentru precizarea diagnosticului:
-instrumente pentru efectuarea injecţiilor;
-instrumente pentru mici intervenţii chirurgicale şi tratamente curente.

STETOSCOPUL BIAURICULAR
-este utilizat pentru ascultaţia zgomotelor produse în interiorul organismului prin funcţionarea
normală sau patologică a unor organe: inimă, plămâni, vase.
-prezintă două olive din ebonită care se introduc în ureche iar partea terminală este formată dintr-o
porţiune metalică pe care este aşezată o membrană fină pentru perceperea diferitelor zgomote;

31
 NURSING CLINIC
* OLIVELE înainte de a se introduce în ureche şi după aceea/de asemenea şi membrana se
dezinfectează prin ştergere cu alcool medicinal, nu se sterilizează şi se păstrează în dulapul cu
instrumente.

STETOSCOPUL MONOAURICULAR
- se foloseşte pentru ascultaţia bătăilor cordului fetal (BCF); poate fi confecţionat din lemn sau
metal.
- se dezinfectează prin ştergere cu un tampon îmbibat cu alcool medicinal; nu se sterilizează şi se
păstrează în dulapul cu instrumente.

SPATULA LINGUALĂ
- se foloseşte pentru examinarea cavităţii bucale şi a faringelui + tratarea lor; după utilizare se
spală cu apă, cu detergent cu ajutorul periilor şi se sterilizează prin fierbere, autoclavare sau la
Poupinel.

OGLINDA FRONTALĂ
-folosită la ORL pentru examinarea conductului auditiv extern, a foselor nazale, a faringelui şi
laringelui.
-este formată dintr-o bandă metalică sau de cauciuc reglabilă şi oglinda propriu zisă care trebuie
ştearsă pentru a se asigura vizibilitatea şi care trebuie protejată cu ajutorul unui capac; se
păstrează în dulapul de instrumente medicale.

SPECULUL NAZAL
-folosit în ORL pentru lărgirea foselor nazale + examinarea în profunzime a acestora; se spală,
dezinfectează, sterilizează după fiecare utilizare.

SPECULUL AURICULAR
-serveşte la examinarea conductului auditiv extern, a timpanului;
-se spală, se dezinfectează, sterilizează după fiecare utilizare.

DESCHIZĂTORUL DE GURĂ – DEPĂRTĂTORUL DE MAXILAR

- serveşte la îndepărtarea maxilarelor şi pentru menţinerea deschisă a cavităţii bucale în timpul unor
tratamente, îngrijiri ale cavităţii bucale, faringelui, esofagului şi laringelui; se spală, dezinfectează,
sterilizează după fiecare utilizare.

PENSA DE PRINS LIMBA

-serveşte pentru prins limba în cazul unor tratamente, îngrijiri ale cavităţii bucale, faringelui,
esofagului şi ale laringelui în timpul anesteziei; se spală, se dezinfectează, se sterilizează.

VALVA VAGINALĂ
-se foloseşte în obstetrică şi ginecologie, pentru lărgirea vaginului pentru examinare şi tratamente şi
în unele investigaţii de specialitate; se spală, se sterilizează.

SPECULUL VAGINAL BINAL - PELVIMETRUL

- serveşte pentru măsurarea diametrului bazinului (între cele două creste iliace);
- se dezinfectează cu alcool medicinal.

HISTEROMETRUL - pentru măsurarea cavităţii uterine; se sterilizează.

SERINGILE
- servesc în administrarea diferitelor medicamente sub formă de soluţii, cât şi pentru recoltarea
sângelui şi a lichidului cefalorahidian (LCR);
- mici pompe care servesc la injectare pentru spălarea unor conducte: (auditiv)
32
 NURSING CLINIC
- sunt utiluzate la administrarea alimentelor, la prematuri şi la măsurarea unei cantităţi exacte de
soluţii;
Seringa are două părţi: corpul; pompa sau pistonul.
Acul are teacă ( capison ) de protecţie.
Corpul seringii poate fi din format din sticlă sau plastic; prezintă două extremităţi prevăzute cu
armătură metalică, una dintre ele terminându-se printr-un tub cilindric, iar celălalt printr-un inel.

Tubul cilindrului care se termină sub formă de tub şi pe care se fixează acele poartă denumirea de
AMBOU
(PARTEA DE STICLĂ) – corpul seringii de sticlă sau plastic este gradată.
Etanşeitatea unei seringi se verifică prin apăsarea pe amboul seringii şi trăgând pistonul în
jos = pistonul nu trebuie să cadă. Se sterilizează prin fierbere sau la autoclav.

TIPURI DE SERINGI:
-Seringa ANEL - se utilizează la oftalmologie
-Seringa RECORD (sticlă + metal);
-Seringa LUER (se utilizează la recoltări, e formată din sticlă + sticlă);
-Seringă de unică folosinţă de toate dimensiunile;
-Seringă de tuberculină (are 1 ml şi este gradată din sută în sută diviziuni);
-Seringa GUYON (pentru spălări ORL, spălături vaginale)
Pe ambou se ataşează acele de diferite mărimi utilizându-se pentru administrarea injecţiilor:
IM (intramusculare); IV (intravenoase); subcutanate (SC); intradermice (IDR).
Toate acestea se sterilizează prin fierbere, autoclavare, POUPINEL.

Tăietura sub formă oblică a acelor sub formă de unghi ascuţit – BIZOU.
! Actualmente, în toată lumea, la fel şi în România, se utilizează seringi de unică folosinţă, sterile,
din material plastic, de diferite dimensiuni, gradate, atât pentru recoltarea de produse biologice,
cât şi pentru administrarea diferitelor tratamente.
Seringa Guyon este încă utilizată în secţiile ORL.

SONDE: sunt confecţionate din metal, cauciuc sau sticlă.

- Sonda FAUCHER – pentru evacuarea stomacului, în spălătura gastrică şi alimentaţia artificială
Partea superioară prezintă două orificii:
- unul central ; unul lateral; se termină sub forma unei pîlnii
- se sterilizează prin autoclavare
- Sonda EINHORN (duodenală) – are lungime 1,50 m – gradată din 5 în 5 cm; capătul liber are o
olivă din metal cu mai multe orificii care este împregnată cu săruri pe a putea fi vizualizată sub
ecranul radiologic. La diviziunea 45-50 cm ajunge în stomac, la 74 cm – la duoden.
- Sondele NELATON – care se folosesc pentru recoltarea urinei la femei + bărbaţi, copii; vârful
este rotunjit, prevăzut cu un orificiu care poate avea diferite dimensiuni;
- Sonda FOLEY – cu balonaș - pentru evacuarea urinei la femei și bărbați
- Sonda THIEMAN – pentru recoltarea sau evacuarea urinei la bărbaţi.
- Sonda PETZER – pentru drenarea vezicii urinare la femei.
- unele sonde NELATON se folosesc pentru alimentarea prematurilor (gavaj).

INSTRUMENTARUL CHIRURGICAL

A. Bisturiul, cu lame diferite – folosit pentru incizia sau secţionarea ţesuturilor – vârful se
protejează cu tampoane de tifon, lamele având forme diferite.
B. Foarfeca chirurgicală: curbă; dreaptă.
Vârful poate fi ascuţit, drept sau bont.
Se foloseşte pentru tăierea ţesuturilor sau a materialelor de sutură chirurgicală.
C. Pensele – pot fi: 1. – anatomice – de apucat - fără dinţi;
33
 NURSING CLINIC
2. – chirurgicale (pentru pansat - cu dinţi);
3. – hemostatice, pentru fixare.
PENSELE ANATOMICE – sunt folosite pentru prinderea şi manevrarea diferitelor ţesuturi şi
pentru pansarea plăgilor ; de asemenea şi cele chirurgicale.

PENSELE HEMOSTATICE - servesc în mod special pentru realizarea hemostazei şi la efectuarea

transfuziilor, perfuziilor. Pensa PEAN este pensă fără dinţi, de diferite mărimi iar pensa
hemostatică cu dinţi se numeşte KOCHER. PENSA MOSOTTO – serveşte la pensarea vaselor şi
ţesuturilor fine cu traumatizare minimă.

PENSA MIKULITZ – se foloseşte pentru hemostaza vaselor mari.

PENSA PENTRU CÂMPURILE STERILE „JONES” şi pensa pentru câmpuri CARĂBUŞ -

pentru fixarea la piele a câmpurilor sterile de operaţie cu scopul de a delimita câmpul operator.

ACELE REVERDIN ŞI DESCHAMPS – utilizate în chirurgie pentru suturarea ţesuturilor.

PORTACELE MATHIEU ŞI HEGAR – care se folosesc la manevrarea acelor chirurgicale pentru

muşchi şi piele.

AGRAFELE CHIRURGICALE MICHEL – de asemenea folosite pentru apropierea marginilor

pielii.

TROCARELE – sunt ace folosite pentru puncţii – osoasă, abdominală, etc; sunt compuse din 2
părţi: mandren; mâner.

Materialul pentru cusut se numeşte CATGUT; este un fir fabricat din intestin de oaie care se
introduce într-un flacon cu soluţie etilică (alcool 90 %).

MĂNUŞILE CHIRURGICALE – de diferite mărimi şi unică folosinţă ambalate; între ele există
straturi de tifon iar în interior pudră de talc.

CUTIILE PENTRU INSTRUMENTE – confecţionate din material inox sub formă triunghiulară şi
cele speciale sunt CASOLETELE care au formă rotundă şi sunt confecţionate din metal.

! Toate instrumentele chirurgicale se folosesc sterile; se păstrează în containerele în care

au fost sterilizate, în vederea folosirii. Un material steril se utilizează la o singură persoană, pentru
o singură procedură.

STERILIZAREA INSTRUMENTELOR, MATERIALELOR ŞI APARATELOR UTILIZATE ÎN

ACTIVITATEA MEDICO-SANITARĂ

STERILIZAREA – este procedeul de distrugere a tuturor formelor de existenţă a

microorganismelor, atât de la suprafaţă cât şi din interior (sau profunzimea unui obiect).
Scopul: – sterilizarea realizează procedeul de asepsie prin care se previne pătrunderea germenilor
patogeni în organism prin soluţii de continuitate (de exemplu plăgile chirurgicale sau traumatice).
Materiale necesare : - detergenţi , solvenţi organici (eter, benzină, alcool); sublimat 1/1000;
amoniac 1/100, perii pentru curăţirea instrumentarului, ulei de parafină sau de vaselină, tifon, vată,
bromocet, cloramină, alcool 70/100 pudră de talc.

34
 NURSING CLINIC

PREGĂTIREA INSTRUMENTELOR DE METAL PENTRU STERILIZARE

ETAPE EXECUŢIE TIMPII

1) Sortare, demontare, - ex. bisturiu, cele de înţepat se protejează cu vârful în
introducerea (în chiuveta specială tifon; se îndepărtează sub jet de apă, sângele,
de spălat) impurităţile; se demontează foarfecele, pensa
hemostatică
2) Spălarea - se spală instrumentele cu apă caldă + detergent sau
săpun cu ajutorul unor perii speciale
3) Submerjarea - se introduc instrumentele în soluţie de amoniac 1% timp
de 10-15 minute
4) Clătirea - sub jet de apă din abudenţă
5) Ştergerea - se şterg cu ajutorul unor cârpe speciale fiecare
instrument în parte; se verifică funcţionalitatea lor
6) Sortarea şi aşezarea în cutii - instrumentele vor fi aşezate în cutii metalice sau
fierbătoare electrice pentru a fi sterilizate prin fierbere
- în cutii metalice cu capacul închis pentru a fi sterilizate
la POUPINEL împreună cu fiola martor
- în cutii metalice cu capacul deschis pentru a fi
sterilizate la autoclav împreună cu fiola martor.

PREGĂTIREA PENTRU STERILIZARE A OBIECTELOR DE

STICLĂ ŞI A STICLĂRIEI

ETAPE TIMPII
1) Golirea conţinutului - seringile, eprubetele, baloanele cu cutii Petri,
pipetele Pasteur sau pipetele Potain
2) Clătirea - apă din abundenţă
3) Fierberea - se fierbe cu soluţie de detergent 1,2% timp de
30 minute
4) Spălarea - cu apă caldă + detergenţi + perii speciale
5) Clătirea finală - cu apă din abudenţă + apă distilată
6) Uscarea la etuvă - în prealabil se astupă gura eprubetelor şi a
baloanelor
cu dopuri de vată
7) Împachetarea în hârtie albă
8) Introducerea sticlăriei în Poupinel - pe rafturi

PREGĂTIREA PENTRU STERILIZARE A SERINGILOR ŞI A ACELOR PENTRU INJECŢII

ŞI PUNCŢII

– clătire imediată după întrebuinţare; spălarea propriu zisă; clătirea; submerjarea;

clătirea finală; uscare; verificarea calităţii seringii; verificarea vârfului acelor;
pregătirea cutiilor cu seringi urmată de sterilizare; sterilizarea se poate face prin fierbere, prin
autoclavare.

PREGĂTIREA PENTRU STERILIZARE A SONDELOR DE CAUCIUC ŞI MATERIAL

PLASTIC

– golirea şi clătirea sondelor de conţinut; spălarea cu săpun + apă + detergent;

35
 NURSING CLINIC
submerjare; clătirea finală; uscarea (cu comprese la exterior ); îndepărtarea de leucoplast
(benzină); introducerea în cutii metalice etajate; introducerea cutiilor cu sonde în autoclavă;
pregătirea şi sterilizarea propriu zisă; păstrarea în camere uscate la temperatura de 16º C.

PREGĂTIREA PENTRU STERILIZARE A MATERIALELOR DIN BUMBAC

- pregătirea materialului pentru pansamente – tampoane şi comprese de tifon, meşe, tampoane de

vată, dreptunghiuri şi pătrate de vată având diferite dimensiuni în funcţie de serviciul de
specialitate (în chirurgie generală, ORL, ortopedie ); acestea se aşează în casolete cu orificii
deschise aşezate într-o anumită ordine fără a fi presate şi pentru a permite circulaţia vaporilor;
- pregătirea materialului moale, de protecţie în intervenţii chirurgicale:
-se pregătesc câmpuri de pânze mari şi mici care asigură suprafaţa sterilă, acoperind bolnavul; se
pregătesc câmpuri speciale, tăiate în centru;
- halatele, bonetele, măştile, mănuşile de aţă, ciorapi chirurgicali; acestea toate vor fi aşezate în
casolete în ordinea inversă a utilizării fără a fi presate.
- pregătirea materialului moale pentru secţiile cu risc crescut de infecţii: - nou născuţi, terapie
intensivă, secţiile pentru arşi.
- pregătirea aparatelor endoscopice – (cistoscop, bronhoscop, gastroscop, colonoscop) pentru
antiseptizor: demontarea aparatelor; fierberea şi curăţirea aparatelor.
În unităţile de asistenţă medicală, sterilizarea se realizează prin metode fizice, abur sub
presiune sau abur la temperatură şi presiune ridicate/ scăzute, căldură uscată, precum şi prin
metode combinate fizico- chimice.

STERILIZAREA PRIN CĂLDURĂ USCATĂ

- se realizează prin mai multe metode: încălzirea la roşu; flambarea; etuve cu aer cald
(POUPINELUL).

A. STERILIZAREA PRIN ÎNCĂLZIRE LA ROŞU

- prinderea ansei de mâner, adică se face încălzirea ansei la oarecare distanţă de flacăra becului
Bunsen pentru a usca resturile produselor recoltate sau însămânţate cu ansa pentru ca aceasta să nu
cadă de pe ansă;
- încălzirea la roşu: introducerea şi menţinerea ansei în flăcări până la încălzirea la roşu.

B. STERILIZAREA PRIN FLAMBARE

- pregătirea materialelor;
- instrumentele de metal, se curăţă, se usucă, se aşează într-un capac de cutie metalică sau tăviţă
renală;
- sterilizarea prin flambare constă în: turnarea unei cantităţi suficiente de alcool metilic (spirt) peste
instrumente, se dă foc alcoolului astfel încât flacăra să cuprindă toate instrumentele timp de 3-4
minute.
Flambarea este o metodă folosită numai în împrejurări deosebite deoarece nu este o metodă
sigură prezentând dezavantajul că deteriorează instrumentele metalice; este o metodă totuşi utilizată
pentru sterilizarea gâtului fiolelor şi a eprubetelor.

C. STERILIZAREA LA ETUVA CU AER CALD (POUPINEL SAU CUPTORUL PASTEUR)

- este un aparat cu reglaj electric care utilizează aerul cald pentru sterilizare;
- este compus dintr-o cutie metalică de formă dreptunghiulară cu pereţii groşi, dubli şi cu rafturi
în interior;
- aerul încălzit circulă printre pereţi şi pătrunde prin orificiile existente în cutie;
- sursa de căldură – este electrică.
Avantajul acestei sterilizări constă în faptul că obiectele introduse pentru sterilizare la sfârşit
sunt PERFECT USCATE ŞI NU SE DISTRUG.
36
 NURSING CLINIC
TEHNICA: - instrumentele metalice se introduc în cutiile cu capacele închise;
- sticlăria curăţată şi uscată; (eprubetele, baloanele se învelesc în hârtie albă şi se
astupă cu dopuri de vată aşezându-le pe rafturi).

OBŢINEREA TEMPERATURII DE 180º:

- se introduce aparatul în priză şi se urmăreşte creşterea temperaturii până la 180º cu ajutorul
termometrului (vârful termometrului în interior iar coloana gradată în afară).
Se menţine temperatura de 180º timp 60-90 minute în funcţie de materialul care este în
interior.
Încheierea sterilizării: - se întrerupe sursa de căldură, se scoate din priză iar materialele se
scot din aparat când temperatura din interior coboară la 30-40º C, pe cutiile metalice se aplică o
banderolă cu data, ora, numele celui care a efectuat sterilizarea şi conţinutul.
Această metodă are avantaje: elementele sunt uscate şi nu se distrug iar valabilitatea
instrumentelor sterilizate prin această metodă este de 24 h dacă cutiile nu au fost deschise.

STERILIZAREA PRIN CĂLDURĂ UMEDĂ - se face prin fierbere şi autoclavare.

A. Sterilizarea prin fierbere

- se poate face în cutii metalice prevăzute cu un grătar pe care se pun obiectele de sterilizat sau
fierbătoare electrice care sunt prevăzute cu o tavă perforată pe care se aşează instrumentele.
Grătarul sau tava perforată dau posibilitatea scoaterii instrumentelor din fierbător după
sterilizare.
Pregătirea materialelor : - instrumentele metalice;
- seringile, acele, sondele, tuburile de cauciuc + material plastic;
- toate materialele pot fi introduse, cu excepţia sticlăriei.
Se introduc în cutia metalică şi se toarnă peste ele apă dedurizată astfel încât nivelul apei să
se păstreze până la sfârşitul fierberii.
Se conectează fierbătorul electric sau cutia metalică la priză, se aşteaptă momentul începerii
fierberii şi se menţine aparatul în priză din momentul începerii fierberii încă 30 minute.
Încheierea sterilizării: - se scoate aparatul din priză, se scurge apa, se aplică banderola pe
cutie cu data, cu ora, numele după se scot şi se şterg până devin uscate.
! Sterilizarea prin fierbere se utilizează în lipsa unui mijloc mai bun de sterilizare
Nefiind o metodă sigură din cauza temperaturii apei – nu atinge decât 100º C sau 104 º C în
cazul în care fierberea se face într-o soluţie de bicarbonat de sodiu 1%.
! Prin fierbere instrumentele metalice se degradează.
! Capacele fierbătoarelor sunt considerate nesterile.
! Instrumentele sterilizate prin această metodă sunt considerate sterile sau au valabilitate 8 h dacă
cutiile nu au fost deschise.

B. STERILIZAREA LA AUTOCLAVA
Autoclava este un aparat care sterilizează cu ajutorul vaporilor sub presiune, format dintr-un
cazan cu pereţii dubli care include în partea superioară un capac cu ajutorul unor buloane.
Între pereţi se introduce apa care se transformă în vapori prin fierbere; aceştia pătrund în
cazanul interior prin nişte orificii situate în partea superioară şi de aici în casoletele care sunt
introduse în autoclav cu orificiile deschise.
-sursa de căldură: - electrică, gaz, aragaz.
Temperatura aburului din autoclavă se măsoară cu ajutorul unui manometru de presiune
care are echivalenţă în º C.
-la o presiune de 1 Atmosferă = 120º C; la o presiune de 1,5 Atm = 128º C;
-la o presiune de 2 Atm = 133º C; la o presiune de 2,5 Atm = 139º C.
Pregătirea materialelor:
-pregătirea instrumentarului metalic, sonde de cauciuc, material plastic, materialul moale
(halate, măşti)
37
 NURSING CLINIC
-pregătirea autoclavei – se introduce apa şi se pune la sursă.
-obţinerea temperaturii necesare sterilizării.
Considerăm sterilizarea începută în momentul în care manometrul indică temperatura dorită.
- se reglează sursa de căldură pentru ca presiunea să se menţină constant încă 30 minute.
Autoclavul este prevăzut cu o supapă de siguranţă care să nu permită ca presiunea să
depăşească 2,5 ATM.
Încheierea sterilizării – se întrerupe sursa, se lasă să scadă presiunea la 0º C, se lasă încă 15
minute după care se deschide capacul autoclavei permiţând ca materialele să se usuce complet; pe
cutii, pe casolete se pune banda cu date: ora, numele etc.
Valabilitatea instrumentelor sterilizate la autoclave sunt 48 h dacă cutiile nu au fost deschise.

ALTE METODE DE STERILIZARE:

-sterilizarea la sterilizatoare cu oxid de etilenă – se efectuează numai în staţia centrală de
sterilizare a spitalelor; se utilizează cînd nu există alt mijloc de sterilizare pentru obiecte şi
echipamente termosensibile
-sterilizarea la sterilizatoare cu abur şi formaldehidă la temperaturi joase şi presiune
subatmosferică este utilizată în staţiile centrale de sterilizare a spitalelor pentru obiectele şi
echipamentele sensibile la căldură; agentul de sterilizare este formaldehida.
Sterilizarea la rece: este o metodă foarte nouă, modernă!

- PERASAFE este un produs comercial sterilizant, conţinând ca substanţă activă ioni

peracetil;
- se poate utiliza pentru sterilizarea instrumentarului termolabil sau termostabil, cum ar fi:
endoscoape, fibroscoape, aparatură de laparoscopie, freze dentare;
- substanţa se dizolvă în apă; instrumentarul, după o prealabilă dezinfecţie (preferabil cu
Virkon), se introduce în soluţia de Perasafe, fiind lăsat să acţioneze 10 minute, după care poate fi
considerat sterilizat.
- în sățile de operație se utilizează o substanță și mai eficientă STERIL C.

SUPRAVEGHEREA BOLNAVULUI

Supravegherea bolnavului este una din sarcinile cele mai importante ale asistentei medicale.
Ea trebuie să raporteze medicului tot ce observa în timpul zilei la un bolnav, într-un mod sistematic:
-comportamentul bolnavului; funcţiile vitale şi vegetative ale organismului; apariţia unor
manifestări patologice.

URMARIREA COMPORTAMENTULUI BOLNAVULUI

Asistenta trebuie să urmăreasca poziţia în pat, expresia feţei, mişcările active, mersul,
apetitul, somnul.
Poziţia bolnavului în pat este determinată de gravitatea bolii de care suferă.
- dacă starea e mai puţin gravă, are o atitudine asemănătoare cu a unei persoane sănătoase.
- dacă starea e gravă, el devine adinamic; musculatura îşi pierde tonicitatea, mişcările active
nu se mai pot efectua = atitudine pasivă
- în afecţiunile însoţite de dureri, bolnavul caută să menajeze partea dureroasă: în caz de
fractură
- costală, va sta pe partea sănătoasă; în ulcerul gastric,se aşeaza în decubit ventral sau
lateral
stâng (poziţie antalgică).
- poziţia în pat poate fi determinată şi de nevoia de a uşura unele funcţii ale organismului: în
pleureziile cu lichid abundent, bolnavul stă culcat pe partea bolnavă, pt. ca partea indemnă să facă
mişcări respiratorii mai ample
- uneori poziţia pacientului este patogno-monică: în meningita tuberculoasă- poziția „în cocos
de puşcă”
38
 NURSING CLINIC
Expresia feţei bolnavului poate arăta gradul de inteligenţă, dar şi anumite stări psihice:
durere, spaimă, agitaţie, oboseală, bucurie, depresie.
- faţa este anxioasă şi cianotică la pacienţii cu insuficienţă circulatorie gravă
- în peritonită – faţa este acoperită cu sudori reci, ochii sunt înfundaţi, privirea e anxioasă
- în boala Basedow - hipertiroidism - ochii sunt ieşiti din orbite, faţa trădează spaima
(exoftalmie).
Starea psihică/de conştienţă a bolnavului:
- asistentul medical observă dacă pacientul îşi păstrează cunoştinţa, dacă este obnubilat sau
complet inconştient, dezorientarea în timp şi spaţiu, iluziile şi halucinaţiile.
- apatia se manifestă printr-un dezinteres faţă de mediu şi persoana proprie
- somnolenţa se manifestă prin necesitatea de a dormi îndelungat, dar pacientul poate fi trezit;
dacă el nu poate fi trezit şi nu reacţionează nici la excitaţii puternice, este vorba de comă.
Pofta de mâncare - apetitul bolnavului:
- asistentul medical va căuta să afle dacă lipsa apetitului este generală, dacă există alimente
preferate sau evitate, dacă inapetenţă este reală sau doar declarată.
- bolnavii cu neoplasm (cancer) gastric au inapetenţa faţă de carne; cei în faza preicterică a
hepatitei virale au un dezgust faţă de alimente grase
- bolnavii în faza de debut a diabetului zaharat au un apetit exagerat, manâncă mult -
polifagie.
Somnul bolnavului:
- asistenta va urmări somnul atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ, precum şi din
punct de vedere al orarului.
- somnolenţa de imediat după alimentaţie arată un oarecare grad de insuficienţă hepatică, iar
somnul de dimineaţa se constată la cei cu hepatita acută virală.
- somnul poate fi liniștit sau agitat, cu întreruperi sau nu; unii pacienţi au insomnie de
adormire (nu pot adormi), alţii au insomnie de trezire (se trezesc în toiul noptii şi nu mai pot
adormi).

URMĂRIREA FUNCŢIILOR VITALE ŞI VEGETATIVE ALE ORGANISMULUI

Urmărirea funcţiilor vitale şi vegetative ale organismului este obligatorie în cursul

oricărei boli, căci modificarea lor reflectă starea generală a pacientului, precum şi evoluţia şi
gravitatea bolii de care suferă. Totalizarea observaţiilor asupra acestor funcţii se consemnează în
foaia de temperatură a bolnavului.
FOAIA DE TEMPERATURĂ

39
 NURSING CLINIC

- este un document medical, ştiinţific şi medico-legal.

- se completează de asistenta medicală cu foarte mare seriozitate şi ordonat.
- cuprinde datele personale ale bolnavului şi parametrii legaţi de internarea acestuia
- este formată dintr-un sistem de coordonate în care pe abscisă (orizontala) se noteaza ziua de
boală - împărţită în două: dimineaţa şi seara, respectiv se notează timpul în care se
evoluează boala iar pe ordonată (verticala) se notează valorile funcţiilor vitale: temperatura,
puls, tensiunea arterială, respiraţia şi diureza
- în partea inferioară există nişte rubrici în care sunt notate şi alte date ale pacientului:
- greutate; prezenţa şi nr. scaunelor;prezenţa vărsăturilor; dieta.
- pe foaia de temperatură se mai pot nota cu săgeţi în diferite culori convenţionale (de obicei
roşu), diferite evenimente ca: intervenţia chirurgicală, transfuzia de sânge sau plasmă, sedinţa de
hemodializă, etc.
- tipuri de foi de temperatură:
- a adultului;
- de pediatrie, care cuprinde de exemplu date despre alimentaţia sugarului (lapte de
mamă, de vacă, piure de legume);
- foaia de temperatură din secţiile de Terapie intensivă are particularităţi : ziua de
boală se împarte în ore - 24 h, cuprinzând în plus planul complet de îngrijire şi tratament, precum şi
analizele de laborator.
MASURAREA, NOTAREA SI INTERPRETAREA
TEMPERATURII (T)
Temperatura este rezultatul proceselor oxidative din organism generatoare de caldură prin
dezintegrarea alimentelor energetice.
Termoreglarea – este funcţia organismului care menţine echilibrul dintre producerea de
caldură = termogeneza şi pierderea de caldură = termoliza; astfel se păstrează valori constante
(homeotermie).
Există variaţii fiziologice ale temperaturii între dimineaţă şi seara:
- 36,7 - 37 gr. Celsius dimineaţa; 37 - 37,3 gr Celsius seara
Temperatura se măsoară pentru descoperirea unor valori patologice din organism.
Locuri de măsurare:
- cavităţi semiînchise: axila, cavitatea bucală, plica inghinală;
- cavităţi închise: vagin, rect
Materiale necesare:
-tava medicală pe care se pune termometrul;
-casoleta cu tampoane şi comprese sterile; prosop individual; săpun;
- pahar umplut 1/3 cu soluţie de cloramină 5%; ulei de vaselină;
- alcool medicinal; foaia de temperatură; PIX ALBASTRU.
Pregătirea materialelor:
- verificarea integrităţii termometrului;
- se verifică dacă Mercurul este coborât în rezervor;
- se scoate din soluţia dezinfectantă; se şterge cu un tampon uscat.
Pregatirea fizică şi psihică a bolnavului: poziţia sezândă/ decubit dorsal.
TEHNICA
- IN AXILA – se face toaleta cu apă şi săpun a regiunii axilare, se şterge prin tamponare, se
introduce bulbul termometrului în centrul axilei, se îndoaie membrul superior pe torace; se menţine
10 minute, se scoate, se şterge, se citeşte şi interpretează.
- IN CAVITATEA BUCALA - termometrul ţinut ca un creion se lubrefiază cu apă, se
introduce în cavitatea bucală sub limbă; bolnavul închide gura aproximativ 5 minute, fără să-l
spargă cu dinţii; apoi se scoate, se citeşte, se interpretează.
- IN RECT – este indicată la bolnavii gravi, comatoşi, inconştienţi, la sugari şi copii mici; se
lubrefiază vârful termometrului cu ulei de vaselină; poziţia pacientului este decubit dorsal sau
lateral; cu mâna stângă se vizualizează rectul, iar cu dreapta se introduce bulbul termometrului prin
40
 NURSING CLINIC
mişcări blânde de rotaţie; se menţine aproximativ 3 minute, până când coloana de mercur nu mai
urcă: se scoate, se şterge şi se dezinfectează cu alcool medicinal, se citeşte şi se interpretează.

NOTAREA GRAFICA:
- valorile obţinute se notează într-un carnet al asistentei medicale, iar ulterior în foaia de
temperatură, menţionând numele, prenumele, salonul, nr.patului.
- fiecare pătrăţică a foii de temperatură corespunde la două zecimi de grade Celsius (două
subdiviziuni); prin unirea valorilor de dimineaţă şi seară se obţine curba termică.
Interpretarea rezultatelor:
- sub 36 gr.Celsius - hipotermie;
- 36 – 37o = afebrilitate;
- 37 - 38o = subfebrilitate;
- 38 - 39o = febră moderată;
- 39 - 40o = febră ridicată;
- 40 - 41o = hiperpirexie.
-
Intervenţiile nursei/asistent medical:
- creează şi menţine o atmosferă adecvată: temperatura mediului ambiant să fie 20/22 de
grade, umiditate medie, aerisire bună.
- utilizează iniţial metode non-farmacologice de scădere a temperaturii: dezbrăcarea de haine
groase, hidratare, umezirea corpului cu apă călduţă, aplicarea de gheaţă în axilă şi zona inghinală,
aplicarea de comprese cu apă rece pe frunte, membrele superioare şi inferioare.
- administrează medicaţia antitermică la indicaţia medicului, evită utilizarea preparatelor
interzise (Aspirina trebuie evitată la copiii cu semne de viroză).
- măsoară şi monitorizează valorile temperaturii pacientului, le notează în foaia de
temperatură, precum şi răspunsul la administrarea medicamentelor.
- combate deshidratarea produsă de febră: supraveghează rehidratarea pacientului, fie pe cale
orală, fie prin perfuzii intravenoase indicate de medic.

MASURAREA, NOTAREA SI INTERPRETAREA RESPIRATIEI (R)

Respiraţia este funcţia importantă a organismului prin care se realizează aportul de oxigen în
organism (inspiraţia) şi eliminarea bioxidului de carbon (expiraţia). Evaluarea acesteia se face cu
scopul de a obţine informaţii despre anumite afecţiuni ale aparatului respirator. Respiraţia normală
este suplă, amplă, pe nas, lentă, profundă.
Materiale necesare:
- ceas cu secundar; foaia de temperatură; PIX ALBASTRU.
Tehnica:
- se pregătesc materialele;
- pregătirea bolnavului se face în poziţia de decubit dorsal; nu se anunţă bolnavul, cel mai
bine fiind evaluarea în timpul somnului;
- se pune podul palmei pe cutia toracică; se numără frecvenţa mişcărilor respiratorii, mai
exact numărul de inspiraţii (mişcări de ridicare a toracelui) pe un minut, sau pe un sfert pe minut -
daca respiraţia e regulată - şi se înmulţeste cu patru.
Notarea cifrică: se notează în carnetul asistentei numele, prenumele, salonul, nr. patului.
Notarea grafică:
- pentru fiecare pătrăţică a foii de observaţie corespund 1 r/minut.
Interpretarea rezultatelor
- valori fiziologice: - nou născut – 30 -50 r/min;
- la 2 ani – 25 - 35 r/min; la 12 ani – 15 - 25;
- la adult – 16 - 18; la vârstnici – 15 - 25.
- valori patologice: - accelerarea ritmului respirator = tahipnee;
- reducerea - rărirea ritmului respirator = bradipnee;
41
 NURSING CLINIC
- perturbarea ritmului respirator, lipsa, setea de aer = dispnee;
- oprirea completă a respiraţiei = apneea.
- dispneea poate fi de mai multe feluri, de exemplu: dispneea Cheyne - Stokes /dispneea
Kussmaul.
- dispneea Cheyne - Stokes – este o respiraţie cu amplitudine crescătoare, până se atinge
amplitudinea maximă; apoi amplitudinea scade până la apnee – care dureaza 10 - 15 sec; apoi tot
acest ciclu se reia.
- dispneea Kussmaul – apare atunci când pH-ul sângelui scade sub 7,2; apare frecvent în
unele come; este o bradipnee accentuată, cu o inspiraţie profundă şi zgomotoasă, urmată de o pauză
lungă şi apoi de o expiraţie tot aşa de lungă ca şi inspiraţia.
- dispneea de efort – indică saturaţia insuficientă a organismului cu oxigen în timpul
efortului; poate apare în boli ale aparatului cardiovascular sau respirator.
- dispneea de repaus – este o dispnee permanentă; pacientul nu poate sta în decubit dorsal, el
va sta în poziţia șezând (ortopnee).
- în dispnee se notează orarul, intensitatea, evoluţia în timp.
INTERVENTIILE NURSEI/ASISTENT MEDICAL
-nursa trebuie să analizeze atent caracteristicile dispneei, precum şi semnele care o însoţesc: tiraj,
wheezing, cianoză, anxietate, intoleranţă la efort, ortopnee.
-trebuie eliberate şi menţinute libere căile aeriene
-se asigură poziţia care să faciliteze ventilaţia pulmonară, să scadă întoarcerea venoasă: şezând sau
semişezând
-se administrează oxigen, pe sondă nazală sau pe mască, în concentraţie de 100%, cu un debit de 6 -
8 l /min; repausul la pat este o măsură importantă pentru reducerea necesarului de oxigen al
pacientului.
-se masoară TA, pulsul, se monitorizează starea de conştienţă, evoluţia cianozei şi a celorlalţi
parametri.
-administrează medicaţia indicată de medic şi supraveghează evoluţia sub tratament; combate
anxietatea şi depresia pacientului cauzate de boală.

MASURAREA, NOTAREA SI INTERPRETAREA PULSULUI (P)

Pulsul reprezintă senzaţia de şoc percepută la palparea unei artere superficiale incomplet
comprimată pe un plan dur.
Formarea pulsului arterial: - este sincronizarea cu sistola ventriculară, pereţii arteriali fiind
destinşi ritmic prin volumul de sânge expulzat din ventriculul stâng şi aortă; destinderea pereţilor
arteriali se propagă odată cu coloana de sânge sub forma de undă pulsatilă.
Calitatile pulsului: - frecvenţa (rapiditatea); ritmicitatea (regularitatea);
- amplitudinea (intensitatea); volumul (tensiunea).
Calităţile depind de frecvenţa şi ritmicitatea inimii, debitul sistolic, elasticitatea vaselor şi
presiunea arterială.
Evaluarea pulsului se face pentru a culege informaţii despre anumite afecţiuni ale inimii şi
vaselor sanguine.
Materiale necesare: ceas cu secundar sau cronometru, CREION ROSU şi foaia de
temperatură.
Pregătirea bolnavului:
-pregatirea psihică -se explică bolnavului tehnica, pentru a preveni emoţiile.
-pregatirea fizică -bolnavul se menţine în repaus 5 - 10 min, cu brațul în extensie, confortabil.
TEHNICA
- spălarea pe mâini; cu cele 3 degete palpatoare (arătător, mijlociu şi inelar) se reperează şantul
radial, iar cu degetul mare se îmbrăţisează încheietura bolnavului; se exercită o uşoară presiune
(apăsare) şi se numară nr. de pulsaţii (zvâcnituri) pe minut, sau pe un sfert de minut – dacă ritmul e
regulat şi se înmulţește cu patru.

42
 NURSING CLINIC
Cele mai importante artere unde se măsoară pulsul:
-artera carotidă; humerală; cubitală; radială; femurală; poplitee; tibială posterioară.

Notarea cifrică: se notează în carnetul asistentei medicale nume, prenume, salon, nr. patului.
Notarea grafică:
- fiecare pătrăţel al foii de temperatură corespunde la 4 pulsaţii pe minut.
- prin unirea valorilor de dimineaţă şi seară și a zilelor de boală cu CREION ROSU se
obţine „curba pulsului”
Interpretarea frecvenţei pulsului:
- în mod fiziologic, frecvenţa este în funcţie de vârstă, sex şi starea emotională.
- tot din punct de vedere fiziologic, există tahicardie în ortostatism, efort fizic şi psihic, emoţii,
stress/ şi bradicardie în stare de repaus absolut fizic, psihic.
Valori fiziologice ale pulsului:
- nou-născut: 130 - 140 b/min; copil mic: 100 - 120 b/min;
- copil sub 10 ani: 90 - 100 b/min; adult: 60 - 80 b/min; vârstnic: 80 - 90 b/min;

TAHICARDIA = accelerarea bătăilor inimii peste 100 b/min

BRADICARDIA = reducerea numărului de bătăi ale inimii sub 60 b/min.
Modificările patologice ale pulsului:
- modificări ale frecvenţei: - puls tahicardic (mai rapid);
- puls bradicardic (mai rar).
- ritmicitatea: - puls ritmic; puls aritmic
- amplitudinea: - puls cu amplitudine mică – filiform
- puls cu amplitudine crescută
- volumul – tensiunea pulsului: - puls dur/ puls moale
- celeritatea:
- puls săltăreț = creşterea rapidă a tensiunii pulsului, urmată de o cădere bruscă
- puls tard (tardus) = se caracterizează printr-o undă pulsatilă lentă. (apare în stenoza aortică).
Intervenţiile nursei/AMG:
-obiectivele nursei sunt supravegherea stării de conştienţă, monitorizarea apariţiei aritmiilor.
-pacientul este aşezat într-o poziţie confortabilă, se recomandă repausul la pat, se administrează
oxigen pentru menţinerea unei oxigenări corespunzătoare a ţesuturilor.
-se măsoară şi se notează în foaia de temperatură TA, frecvenţa şi ritmicitatea pulsului, prezenţa sau
absenţa cianozei, se administrează medicaţia indicată de medic şi se monitorizează răspunsul la
tratament.
-este necesară monitorizarea ECG (electrocardiograma) pentru depistarea tulburărior de ritm
atriale sau ventriculare.

MASURAREA, NOTAREA SI INTERPRETAREA

TENSIUNII ARTERIALE (T A)

Tensiunea arterială reprezintă presiunea exercitată de sângele circulant asupra pereţilor arteriali.

43
 NURSING CLINIC
Factorii determinanţi ai tensiunii arteriale sunt:
- debitul cardiac; forţa de contracţie a inimii;
- elasticitatea şi calibrul vaselor sanguine; vâscozitatea sângelui.
Valoarea tensiunii arteriale este determinată de forţa de atracţie a inimii şi va fi mai mare în
sistolă – aceasta este tensiunea arterială maximă (sistolică), având valoarea între 110 - 140
mmHg/, iar în diastolă valoarea este mai scăzută –aceasta este tensiunea arterială minimă
(diastolică), având valoarea între 70-90 mm Hg. Diferenţa dintre tensiunea arterială maximă şi cea
minimă se numeşte tensiune diferenţială, având rol în diagnosticarea unor boli.
-TA este variabilă, în functie de starea de sănătate a glandelor endocrine, de tonusul
neurovegetativ, etc.
Scopul evaluării TA – este pentru a pune în evidenţă starea de sănătate a inimii, vaselor
sanguine şi întregului aparat circulator.
Materiale necesare: -tava pentru tensiometru cu mercur Riva-Rocci şi sfingomanometru;
-stetoscop biauricular; foaia de temperatură; CREION SAU PIX
ALBASTRU;
Pregătirea materialelor:
- starea de buna funcţionare a tensiometrului
- pregătirea bolnavului:
a) pregătirea psihică:explicarea
b) pregătirea fizică: bolnavul trebuie să fie într-un repaus de cel puţin 15 minute înainte de
măsurare şi 3 ore după masa de prânz.
TEHNICA:
- spălarea pe mâini
- se aşează aparatul cu spatele la bolnav pentru ca acesta să nu vadă modificările
- se aplică manşeta pe braţul bolnavului puţin deasupra cotului; cu mâna dreaptă se palpează artera
humerală şi se introduce membrana stetoscopului sub manşeta (marginea inferioară a manşetei) şi
olivele în ureche.
- se închide ventilul de la pară cu mâna dreaptă şi se începe pomparea aerului în manşetă până la
dispariţia zgomotelor pulsatile
- se decomprimă uşor manşeta, se deschide foarte încet ventilul şi se urmăreşte cadranul
manometrului pe de o parte iar prin stetoscop se aude primul zgomot al trecerii undei pulsatile,
memorându-se = tensiunea arterială maximă sau sistolică, continuându-se decomprimarea foarte
încet, memorându-se în acelaşi timp atât vizual cât şi auditiv ultima undă pulsatilă = tensiunea
arterială minimă sau diastolică
Notarea cifrică în caiet: nume, prenume, salon, pat
Notarea grafică: în foaia de temperatură, cu CULOARE ALBASTRA, pentru fiecare
pătrăţică orizontală a foii de temperatură, corespund 10 (o unitate) milimetri coloană Hg.
Deasupra liniei îngroşate a foii de temperatură se notează TA maximă iar dedesubt, TA
minimă
Interpretare din punct de vedere fiziologic:

VÂRSTA TA maximă TA minimă

1- 3 ani 75 - 90 mm Hg 50 - 60 mm Hg
4 - 11 ani 90 - 110 mm Hg 60 - 65 mm Hg
12 - 15 ani 100 - 120 mm Hg 60 - 75 mm Hg
Adult 115 - 140 mm Hg 75 - 90 mm Hg
Vârstnic > 150 mm Hg > 90 mm Hg

44
 NURSING CLINIC
Interpretare din punct de vedere patologic
Hipertensiune arterială:
- creşterea valorilor TA sistolice peste 140 mmHg şi a celei diastolice peste 90 mmHg
- HTA uşoară (gradul I): TA sistolică = 140 - 159, TA diastolică = 90 - 99 mmHg
- HTA moderată (gradul II): TA sistolică = 160 - 179, TA diastolică = 100 -109 mmHg
- HTA severă (gradul III): TA sistolică peste 180, TA diastolică peste 110 mmHg
- HTA sistolică izolată = creşterea numai a TA sistolice peste valorile normale
Hipertensiunea arterială poare fi primară (esenţială sau idiopatică), atunci când nu se
cunoaşte cauza creşterii valorilor TA, şi secundară, dacă se găseşte o cauză, principalele afecţiuni
care pot genera HTA fiind boli renale, endocrine, neurologice, cardiovasculare.

INTERVENTIILE NURSEI/ASISTENT MEDICAL:

- nursa administrează tratamentul medicamentos recomandat de către medic, urmărind efectul
şi reacţiile adverse, monitorizează valorile TA.
- recomandă pacienţilor dietă hiposodată, scădere ponderală în cazul celor obezi, renunţarea
la fumat, la consumul de cafea, alcool.
- recomandă evitarea sedentarismului, efectuarea de exerciţii fizice regulate.

HIPOTENSIUNEA ARTERIALA
= scăderea valorilor TA sistolice sub 100 - 105 mmHg, cu caracter cronic. Hipotensiunea arterială
ortostatică apare în cazul scăderii tonusului vascular după imobilizări prelungite, unele afecţiuni
neurologice, sau la pacienţii diabetici cu tulburări vasculare.
Intervenţiile nursei/asistent medical:
- pacientul trebuie să prezinte stare de conştienţă prezentă, puls periferic palpabil, bine bătut,
TA sistolică peste 90 mmHg, tegumente şi mucoase calde, normal colorate.
- nursa monitorizează continuu respiraţia, pulsul, TA, ECG, trebuie să informeze medicul de
modificările parametrilor urmăriţi, recoltează probe biologice pentru determinările de laborator.
- administrează, la indicaţia medicului, medicaţia şi soluţiile perfuzabile pentru restabilirea
volemiei (a volumului circulant); la nevoie montează sondă urinară pentru monitorizarea debitului
urinar.
- în cazul hipotensiunii arteriale cronice, se recomandă alimentaţie cu conţinut crescut de sare
şi lichide, hipercalorică la cei subponderali; ridicarea din pat trebuie să se facă treptat; la pacienţii
cu varice hidrostatice se indică purtarea ciorapilor elastici, a bandajelor elastice.

OBSERVAREA SU SUPRAVEGHEREA DURERII PRECORDIALE

Zona precordială poate fi sediul unor dureri de origine cardiovasculară sau extracardiacă
(iradiate fie de la distanţă, fie de natură musculo-scheletală). Pentru a interpreta corect durerea
precordială, se iau în considerare mai multe aspecte: sediul, iradierea, caracterul, durata,
intensitatea, condiţiile de apariţie, factorii agravanţi sau care ameliorează durerea.
Caracteristicile durerii din sindromul coronarian acut (infarctul miocardic):
- sediul durerii: retrosternal sau precordial, pe o arie – zonă indicată de bolnav cu palma;
- iradierea: tipic, durerea iradiază spre umărul stâng, pe marginea internă a braţului stâng
până la nivelul ultimelor 2 degete; atipic, durerea poate iradia în umărul drept, ambii umeri,
epigastru
- caracterul durerii: constrictiv (pieptul este strâns într-o menghină), apăsare, presiune
retrosternală; durerea are intensitate mare, este atroce.
- durata este variabilă, aproximativ 20 de minute sau mai mult, ore sau zile
- condiţiile de apariţie: durerea apare brusc, în timpul unui efort fizic, expunere la frig,
postalimentar sau chiar spontan.
- simptome asociate: anxietate, senzaţia de moarte iminentă, transpiraţii, dispnee, vărsături,
palpitaţii.

45
 NURSING CLINIC
- dispariţia durerii: spontan, după încetarea efortului fizic sau la 1-3 minute după
administrarea de Nitroglicerină sublingual, dar de obicei, durerea din infarctul miocardic cedează
mai greu, necesitând spitalizarea într-o secţie de Terapie Intensivă coronariană.
Caracteristicile durerii din angina pectorală:
- sediul durerii, iradierea, caracterul durerii sunt la fel, însă intensitatea nu este atât de mare.
- durata este mai redusă, de câteva minute; durerea nu e de obicei însoţită de anxietate şi
transpiraţii.
- dispariţia durerii: spontan, după încetarea efortului fizic sau după administrarea de
Nitroglicerină sublingual.
Atât angina pectorală, cât şi infarctul miocardic acut sunt forme de manifestare a
cardiopatiei ischemice cronice, boală a arterelor coronare.
Intervenţiile nursei/sistent medical:
- nursa trebuie să evalueze atent durerea precordială, pentru a diferenţia cazurile în funcţie de
severitate şi pentru a stabili cauza cardiacă sau extracardiacă a durerii.
- pacientului i se recomandă repaus la pat, se administrează oxigen 100%, cu debit de 6-8 l/
min.
- se monitorizează funcţiile vitale: puls, TA, respiraţie; se efectuază ECG pentru decelarea
modificărilor caracteristice cardiopatiei ischemice; este indicat ca monitorizarea ECG să fie
continuă, pentru că aspectul electric al inimii se poate schimba în dinamică.
- se realizează acces intravenos, se recoltează probele biologice, se administrează medicaţia
prescrisă de medic şi se urmăreşte efectul acesteia; este combătută, de asemenea, durerea şi
anxietatea.
- după remiterea simptomelor acute, se educă pacientul pentru renunţarea la fumat, exerciţii
fizice regulate şi dietă cu conţinut redus de colesterol.

OBSERVAREA, MASURAREA SI NOTAREA DIUREZEI

Diureza reprezintă procesul de formare şi eliminare a urinei din organism pe o perioadă de

24 de ore.
Urina – este o soluţie apoasă prin care sunt eliminate substanțele rezultate din metabolismul
intermediar proteic, inutile şi toxice organismului; ea este formată şi excretată de aparatul renal.
Micţiunea este actul fiziologic, conştient, de eliminare a urinei.
Scopul evaluării diurezei este de a obţine diferite informaţii despre starea morfofuncţională a
aparatului urinar şi a întregului organism; se poate urmări evoluţia bolilor aparatului reno-urinar,
se poate stabili bilanţul hidric (ingerare şi eliminare).
Observarea diurezei: valori fiziologice:
- ritmul normal al micţiunilor este: 5-6/24 ore la bărbaţi, 4-5/24 ore la femei, iar noaptea mai
puţin sau deloc
- cantitativ: - nou-născut = 30 - 300 ml/24h
- copii = 500 - 1200 ml/24h
- adult = 1200 – 1400 - până la 2000 ml/24h
- pH-ul urinei este 4,5 - 7,5 = uşor acid
- densitatea urinei este de 1015 - 1025 la 15 grade, temperaturile mai mici sau mai mari
modificând densitatea urinii.
PATOLOGIC:
A. Tulburări de micţiune:
- polakiuria = micţiuni frecvente, în cantităţi mici
- ischiuria = imposibilitatea de a urina
- disuria = micţiunea însoţită de durere
- enurezis nocturn = pierderea involuntară de urină în timpul nopţii (mai frecvent la copii cu
tulburări nevrotice după vârsta de 3 ani)
- nicturia = inversarea sau egalarea raportului dintre numărul micţiunilor şi cantitatea de
urină ziua faţă de noapte (micțiuni nocturne)
46
 NURSING CLINIC
B. Tulburările de volum:
- poliuria = eliminarea unei cantităţi de urină de peste 3 litri/ 24h
- oliguria = eliminarea unei cantităţi mai reduse de urină, de 500-700 ml/ 24h
- anuria = absenţa totală a urinii în vezica urinară.
C. Tulburări legate de calitatea urinii:
- albuminuria = prezenţa proteinelor în urină (albumina)
- glicozuria = prezența glucozei în urină
- hiperstenuria = urina concentrată
- hipostenuria = urina diluată
- piuria = prezenţa puroiului în urină
Materiale necesare pentru evaluarea diurezei:
- vase cilindrice gradate, cu gâtul larg sau borcane spalate, curate
- foaia de temperatură
- creion sau pix albastru
Se curaţă riguros vasele; ele vor fi etichetate cu nume, prenume, nr. salonului, nr. patului.
Pregătirea bolnavului:
- pacientul să urineze numai în urinar sau în vasele dinainte pregătite
Tehnica:
- spălarea pe mâini
- colectarea începe la 7-8 dimineaţa; recoltarea se face până a doua zi la 7-8 dimineaţa (24 de
ore)
- prima urină se aruncă, ultima se adaugă la cantitatea de urină emisă; se totalizează
cantitatea pe 24 de ore, se măsoară, se determină densitatea cu urodensimetrul;
- se face buletinul de analiză cu numele, prenumele, cantitatea de urină şi se va trimite la
laborator; spălarea pe mâini.
Notarea diurezei:
- se notează cifric în carnetul asistentului medical;
- din punct de vedere grafic, pentru fiecare linie orizontală a foii de temperatură se socotesc
100 ml de urină; se notează în grafic cu creion (pix) albastru, sub forma unei coloane haşurate, care
să corespundă în partea superioară cu cantitatea de urină a zilei respective.
Interpretarea rezultatelor:
- din punct de vedere fiziologic: - la femei = 1000 - 1400 ml/24h
- la barbaţi = 1200 - 1800 ml/24h
- frecvenţa micţiunilor: - copii = 4 - 5/zi; adulţi = 5-6/zi; vârstnici = 6 - 8/zi.
- ritmul: de 3 ori mai mult ziua decât noaptea
- modificări în funcţie de alimente:
- cu cât urina este mai diluată, ea este mai deschisă la culoare şi invers
- în regimul bogat în carne – culoarea este închisă
- în regimul vegetal – culoarea este deschisă
- modificări în funcţie de medicamente:
- tratamentul cu Aspirină, Chinină – modifică culoarea în cafeniu, roşu, brun
- tratamentul cu Piramidon – modifică culoarea în roz, cărămiziu
- aspectul urinii: - este clar, limpede la început, apoi devine uşor tulbure datorită coagulării
mucinei, prezenţei celulelor epiteliale în căile urinare şi mucusului din organele genitale
- densitatea urinii: - se determină imediat după emisie (pentru că prin răcire se modifică
densitatea); se face cu urodensimetrul.
Intervenţiile nursei/asistent medical:
- va fi realizat zilnic bilanţul hidric (raportul ingesta/excreta; cântărirea pacientului;
hidratarea corespunzătoare a organismului).
- se măsoară sau se recoltează urina pe 24 de ore pentru monitorizarea volumului şi pentru
probe biologice.
- se asigură igiena tegumentelor şi mucoaselor după micţiune.
- se administrează tratamentul specific, local sau general.
47
 NURSING CLINIC
- în caz de glob vezical: se aplică căldură locală, se stimulează micţiunea cu ajutorul jetului de
apă; dacă manevrele eşuează, se execută sondajul vezical.
- în caz de incontinenţă urinară: se recomandă dispozitive absorbante, igienă riguroasă a
regiunii perineale, aplicarea locală de creme şi uleiuri; pentru reeducarea controlului sfincterian,
pacientul este învăţat să efectueze exerciţii de întărire a musculaturii perineale şi abdominale.

OBSERVAREA SI NOTAREA EXPECTORATIEI

Expectoraţia reprezintă eliminarea prin tuse, prin cavitatea bucală, a produselor formate
(provenite) din căile respiratorii. Produsul eliminat se numeşte spută.
Scopul evaluării expectoraţiei este de a obţine informaţii despre afecţiunile căilor respiratorii
superioare, inferioare şi bolile pulmonare.
Materiale necesare:
- scuipătoare, tampon pe port tampon, vase gradate, tăvița renală;
- foaia de temperatură; CREION ROSU.
Observarea calităţilor sputei:
- culoarea:
- roşie, sanguinolentă, aerată, spumoasă = hemoptizia, apare în tuberculoza şi cancerul
bronho-pulmonar
- ruginie (culoarea sucului de prune) – apare la debutul pneumoniilor
- albă, albă - cenuşie – apare în bronşite, astm bronşic
- roz – apare în edemul pulmonar acut
- neagră – apare în infarctul pulmonar
- mirosul:
- fetid – apare în dilataţii bronşice (bronşiectazii), caverna tuberculoasă
- mirosul pamântului sau al paiului umed – o fetiditate penetrantă – apare în supuraţiile
pulmonare (abcese)
- consistenţa: sputa poate fi spumoasă, aerată, gelatinoasă, vâscoasă, lichidă.
- forma:
- perlată – apare în astmul bronşic
-mumulară, dând aspectul unor mulaje bronşice – apare în caverna pulmonară
- compoziţie:
- mucoasă – apare în astmul bronşic
- purulentă – apare în supuraţiile pulmonare
- seroasă
- pseudomembranoasă – apare în diferite laringite şi difterie
- sanguinolentă
- cantitatea: - 50 - 100 ml/24 h apare în bronşite catarale, faza incipientă a pneumoniilor
- cantitatea de spută creşte mult în bronșiectazii, abcese pulmonare, caverne tuberculoase.
- hemoptizia – reprezintă sângerarea la nivelul căilor respiratorii şi eliminarea prin
expectoraţie; sângele este roşu, aerat şi foarte puţin coagulabil; cantitatea de sânge poate
varia, fiind uneori abundentă. Cauzele posibile: tuberculuza pulmonară, cancerul
(neoplasmul) bronhopulmonar, abcesul pulmonar, traumatismele toracice.
Curăţirea se face cu port tamponul, iar apoi tampoanele se aruncă în tăviţa renală.
Notarea grafică se face ca şi la diureză, dar cu creion (pix) rosu.
Intervenţiile nursei:
- educă pacientul despre modul în care trebuie să tuşească: cu gura în batistă, nu înspre
interlocutor, datorită riscului mare de contaminare.
- învaţă pacientul modalitatea de colectare a sputei; scuipătoarele trebuie spălate şi
dezinfectate după fiecare utilizare cu soluţie fenol 3%.
- ajută bolnavul să adopte diferite poziţii în pat, pentru evitarea stazei bronşice; aplică tehnica
tapotajului când este nevoie: tapotamentul constă în lovirea peretelui toracic, cu mâna, ritmic, pe
toată suprafaţa, timp de 1-2 minute, pacientul respirând lent şi adânc.
48
 NURSING CLINIC
- pentru mobilizarea secreţiilor din arborele bronşic: se asigură hidratarea adecvată a
bolnavului (administrarea de 1500-2000 ml/ zi); umidificarea aerului cu pulverizatoare sau
recipiente cu apă aşezate pe o sursă de căldură; drenajul postural constă în schimbarea poziţiei
pacientului la fiecare 20-30 de minute, la sfârşitul fiecărei poziţii pacientul fiind rugat să respire
profund.
- hemoptizia reprezintă o urgenţă; nursa trebuie să anunţe imediat medicul. Între timp,
pacientul este aşezat în repaus absolut; nursa realizează un acces intravenos cât mai rapid,
recoltează probe de sânge pentru determinarea grupei de sânge şi a Rh-ului, administrează, la
indicaţia medicului, medicamente hemostatice, soluţii perfuzabile, transfuzii de sânge, etc.

OBSERVAREA SI NOTAREA VARSATURILOR

VOM este actul reflex prin care se elimina brusc, la exterior, prin gură, conţinutul gastric
sau intestinal. Este precedată în mod normal de senzaţia neplăcută de greaţă.
Scopul evaluării este obţinerea de informaţii despre conţinutul gastrointestinal şi despre
anumite afecţiuni ale stomacului, colecistului, pancreasului, intestinului subţire sau gros. De
asemenea, vărsăturile apar în condiţii fiziologice (sarcină) sau alte afecţiuni ale organismului, în
afara tractului digestiv (diabet zaharat dezechilibrat, insuficiență renală severă, tumori cerebrale cu
hipertensiune intracraniană, etc).
Materiale necesare evaluării: - tăviţa renală, pahar cu apă;
- creion sau pix albastru; foaia de temperatură.
Observarea vărsăturilor:
- din punct de vedere al frecvenţei, există:
- vărsături ocazionale, ce apar în intoxicaţii alimentare sau boli infecţioase acute
- vărsături frecvente – în stenoza pilorică, când vărsăturile sunt după mese, la câteva ore
sau chiar a 2-a zi
- vărsături incoercibile (continue, ce par a nu putea fi oprite) – în graviditate, unele
afecţiuni psihice
- din punct de vedere al orarului, există:
- vărsături matinale – dimineața pe stomacul gol – la gravide, alcoolici
- vărsături postprandiale – după mâncare sau chiar în timpul alimentaţiei la neuropaţi
- tardive – la 24 de ore după alimentaţie – în ulcer sau cancer gastric
- din punct de vedere al cantităţii: - se face bilanţul pe 24 de ore
- din punct de vedere al conţinutului, există:
- vărsături alimentare;
- mucoase – apoase – apar la etilici, gravide;
- fecaloide – apar în ocluziile intestinale, mai ales localizate pe intestinul gros;
- biliare – în colecistopatii;
- purulente – în gastritele flegmonoase;
- sanguinolente sau cu sânge pur.
- din punct de vedere al culorii, există vărsături:
- vărsătura cu sânge roşu, proaspăt sau parţial digerat, ”in zaţ de cafea” = hematemeza
= hemoragie digestivă superioară, apare în ulcerul gastric /cancerul gastric, gastrite,
ulcer duodenal
- galben- verzui = vărsături biliare
- gălbui – murdar – apar în ocluziile intestinale
- incolore – cu suc gastric – apar în gastrite, ulcere
- din punct de vedere al mirosului, avem vărsături:
- cu miros fad, acru – în hiperclorhidii
- cu miros de unt rânced – în procesele de fermentaţie gastrică
- cu miros de materii fecale - fecaloid – în ocluziile intestinale
- forţa de proiecţie a vărsăturilor: - există vărsături care se elimină brusc, în jet, fără să
fie în legatură cu alimentaţia, fără greaţă caracteristică vărsăturilor – acestea sunt vărsăturile
49
 NURSING CLINIC
de tip central, fiind semn de hipertensiune intracraniană (HIC); apar în meningite, tumori
cerebrale
- simptome care însoțesc vărsăturile:
- greaţă, hipersalivaţie, cefalee, tahicardie;
- dureri abdominale;
- semne de deshidratare şi dezechilibrare hidroelectrolitică şi acidobazică, prin
pierderea din organism a ionilor de Na, K, Cl.
Notarea vărsăturilor – se face cu un cerculeţ însoţit de data şi ora când s-a produs, în
rubrica specială: - cerc albastru - semnifică vărsătură alimentară
- cerc verde – semnifica vărsătură bilioasă
- cerc roşu – semnifică vărsătură sanguinolentă
Captarea vărsăturilor - se captează şi se păstrează într-un recipient pâna la venirea
medicului; la indicaţia acestuia se trimite la laborator, însoţit de biletul de trimitere.
Regurgitaţia reprezintă refluarea (întoarcerea) conţinutului alimentar din stomac în esofag,
până în cavitatea bucală, dar fără greaţă şi fără eliminarea în exterior; acest conţinut este înghiţit,
ajungând din nou în stomac.
Eructaţia reprezinta eliminarea aerului din stomac prin cavitatea bucală.
Intervenţiile nursei/asistent medical:
- aşează pacientul într-o poziţie comodă, cu capul situat lateral, pentru a preveni aspirarea
vărsăturilor în arborele bronşic.
- asigură toaleta cavităţii bucale, a tegumentelor; susţine pacientul în momentul vărsăturii, cu
tăviţa renală (sau găleata) lângă el.
- iniţial se suprimă ingestia de alimente şi lichide; se administrează, la indicaţia medicului,
antivomitive, medicamente care combat cauza vărsăturilor (etiologice), precum şi perfuzii
intravenoase cu ser fiziologic, glucoză 10%, vitamine, minerale pentru refacerea echilibrului
hidroelectrolitic.
- rehidratarea orală se face treptat, cu lichide la temperatura camerei, iar alimentaţia se va
relua în funcţie de toleranţa digestivă.

OBSERVAREA SI NOTAREA SCAUNULUI

Scaunul reprezintă resturile alimentare supuse procesului de digestie, eliminate din organism
prin actul defecaţiei. El este alcătuit din: reziduurile rămase în urma digestiei alimentelor, produsele
de excreţie ale tubului digestiv şi glandelor anexe, precum şi un număr mare de microbi. Defecaţia
este actul fiziologic de eliminare a materiilor fecale prin anus.
Observarea scaunului: elemente fiziologice:
- frecvenţa: - normal, la adult – 1-2 scaune pe zi, sau unul la 2 zile
- 1-2 scaune pe zi la nou-născut
- orarul: ritmic, la aceeaşi oră a zilei, dimineaţa după trezire
- cantitatea: zilnic 150-200 grame de materii fecale
- consistenţa: păstoasă, omogenă
- forma: cilindrică, cu diametrul de 3-5 cm, lungime variabilă
- culoarea: - brună, la adult, dată de stercobilină
- la nou-născut: - verde brun în primele zile după naştere (meconiu)
- sugarul alimentat la sân: galben-auriu, devine verzui sau verde
- sugarul alimentat artificial: galben-deschis
DIAREEA
Accelerarea tranzitului intestinal, cu emisia unui număr mare de scaune în 24 de ore, poarta
numele de diaree. Când numărul scaunelor este prea mare, au loc pierderi importante de apă şi
electroliţi, producând deshidratare, hipopotasemie, etc.
Elemente de observare:
- frecvenţa: - 3-6 scaune pe zi în enterocolite
- 20-30 scaune pe zi în dizenterie
- 80-100 scaune pe zi în holeră
50
 NURSING CLINIC
- consistenţa: - scăzută, scaunele pot fi moi, păstoase, semilichide, apoase
- cantitatea: - crescută – în diareea ce apare în boli ale stomacului
- scăzută – în dizenterie
- culoarea: - galben-aurie, verde
- albicioasă, gri- murdară – în ictere mecanice, pancreatite cronice
- negru lucios, ca păcura = melenă – în hemoragii digestive superioare
- scaun amestecat cu sânge proaspăt – hemoragii în porţiunea inferioară a tubului
digestiv
- mirosul: - acid – semnifică fermentaţie exagerată
- putred – putrefacţie exagerată
- prezenţa de elemente patologice:
- mucus, puroi, sânge – apare în boli inflamatorii intestinale, cancer colorectal,
dizenterie, diverticuli, polipi
- ţesut muscular nedigerat = creatoree, apare în pancreatita cronică
- scaune cu paraziţi intestinali sau ouă de paraziţi (ascarizi, oxiuri, chiste de Giardia
Lamblia)
- simptome însoţitoare: -colici abdominale, febră, greţuri, vărsături
-semne de deshidratare: tegumente şi mucoase uscate, oboseală, slăbiciune musculară.
Intervenţiile nursei:
- notarea în foaia de temperatură: - se notează cu pixul albastru, fiecare scaun este notat cu o
liniuţă verticală, numărul total de scaune pe 24 h fiind trecut într-o căsuţă de la baza foii de
temperatură.
- nursa măsoară greutatea pacientului, apreciază cantitatea de materii fecale eliminate,
realizează bilanţul hidric (raportul dintre lichidele ingerate şi cele eliminate).
- pacientului i se recomandă repaus la pat; se vor recolta probele biologice: VSH,
hemoleucograma, examen coproparazitologic, coprocultura, proba de digestie în scaun, alte probe
la indicaţia medicului.
- nursa supraveghează alimentaţia bolnavului, aceasta fiind la început hidrică, iar apoi cu
orez, morcovi, banane, carne slabă, cu evitarea alimentelor grase şi condimentelor, dulciurilor
- administrează, la indicaţia medicului, perfuziile de reechilibrare hidroelectrolitică şi
medicaţia etiologică şi patogenetică.

CONSTIPAŢIA

Constipaţia se caracterizează prin încetinirea tranzitului intestinal, eliminările de materii

fecale fiind o dată la 2-4 zile, sau mai rar, uneori la intervale neregulate. Constipaţia poate avea
cauze functţionale (accidentale sau habituale), mecanice (stenoză intestinală, cancer - neoplasm de
colon) sau alte afecţiuni (ginecologice, endocrinologice).
Factori favorizanţi: - sedentarismul, hidratarea insuficientă
- alimentaţia săracă în fibre alimentare
- emoţii, stres, medicamente, etc.
Absenţa completă a tranzitului pentru gaze şi materii fecale se numeşte ocluzie intestinală sau
ileus.

Există 2 tipuri de ileus:

- ileus dinamic – apare în afecţiuni care produc paralizia pereţilor intestinali, de ex.
pancreatita acută
- ileus mecanic – apare în afecţiuni care produc obstrucţie mecanică a intestinelor: tumori

Elemente de observare legate de constipaţie:

- frecvenţa: - scaun la 2-4 zile din cauza tranzitului încetinit
- absenţa completă a eliminării de gaze şi materii fecale = ileus
- cantitatea: - redusă, în constipaţie
51
 NURSING CLINIC
- mare, în anomalii ale colonului (megadolicocolon = intestin lung şi larg)
- forma şi consistenţa: - bile uscate, de consistenţă crescută (schibale, coproliţi)
- masă fecaloidă abundentă, în constipaţia atonă
- culoarea: închisă
- simptome de însoţire:
* crampe abdominale, tenesme (senzaţia dureroasă de defecare, fără eliminarea de materii
fecale)
* meteorism (acumulare de gaze în intestin, balonare), flatulenţă (eliminare frecventă a
gazelor din intestin)
* anorexie, cefalee, iritabilitate
* fecalom = acumularea unei cantităţi mari de fecale în rect, indurată, dificil de eliminat.
Intervenţiile nursei:
- urmăreşte şi notează în foaia de temperatură consistenţa şi frecvenţa scaunelor
- administrează laxative - la indicaţia medicului sau transmite mai departe, la infirmieră,
indicaţia medicului de efectuare a clismei evacuatorii.
- recomandă şi urmăreşte hidratarea pacientului, alimentaţia bogată în fibre celulozice,
efectuarea de exerciţii fizice regulate
- asigură igiena locală şi generală.

OBSERVAREA TEGUMENTELOR SI MUCOASELOR BOLNAVULUI

Scopul acestei observări este recunoaşterea şi descoperirea unor manifestări patologice la

nivelul tegumentelor/mucoaselor, care aduse la cunoştinta medicului permit stabilirea diagnosticului
şi prevenirea unor complicaţii.
Elemente de observare:
- A. Transpiraţia = un proces fiziologic prin care organismul pierde caldură în cantitate
excesivă; are semnificaţie patologică şi poate conduce la deshidratare; ea poate fi:
- localizată – de exemplu transpiraţia palmelor; generalizată; continuă;
- periodică – în cazul febrei intermitente sau la sfârşitul unei febre continue, în criza
pneumonică.
- B. Culoarea tegumentelor:
- paloarea permanentă – apare în anemie
- paloare instalată brusc – apare în hemoragii, colaps, soc
- cianoza sau coloraţia albăstruie a tegumentelor şi mucoaselor – apare în afecţiuni
ale aparatului respirator, circulator, boli cardiace congenitale
- coloraţia galbenă a tegumentelor se numeste icter – apare predominant în boli
hepatice, dar poate fi datorată şi unor medicamente (acidul picric); culoarea galben
ca paiul apare în cancere sau anemii pernicioase
- culoarea bronzată – apare în boala Addison
- culoarea brună – apare în ciroza hepatică
- culoarea cenuşiu - murdară – apare în supuraţii bronhopulmonare
- C. Edemul = reprezintă acumularea de lichid seros în ţesutul celular subcutanat; semnele
clinice sunt: creşterea în volum, piele palidă, lucioasă, ştergerea pliurilor cutanate naturale,
pierderea elasticităţii ţesuturilor. La nivelul membrelor inferioare, (care sunt localizarea cea mai
frecventă a edemelor), prin comprimarea ţesutului edematiat pe creasta anterioară a tibiei, rămâne
urma degetului în tegumente („semnului godeului”).

Asistentul medical monitorizează, legat de edeme: diureza / 24h, cantitatea de lichide

ingerate (bilanţul hidric), greutatea bolnavului şi evoluţia acesteia sub tratament, TA, regimul
igieno-dietetic (de obicei trebuie să fie hiposodat sau desodat).
Există mai multe tipuri de edeme:
- edeme generalizate – acumularea de lichid la nivelul membrelor inferioare şi în cavităţile
seroase ale organismului (peritoneu, pleură, pericard) se numeşte anasarcă
52
 NURSING CLINIC
- edeme localizate – de exemplu la gambe, la pleoape, la nivelul organelor genitale, la
membrele superioare (mai rar)
- edemul cardiac- pulmonar – este un edem de culoare albastru violaceu, apare în afecţiuni
cardiace, pulmonare, fiind de obicei localizat la membrele inferioare
- edemul cașectic – apare datorită scăderii albuminei din sânge şi creşterii permeabilităţii
pereţilor vasculari – apare la bolnavi subnutriţi (cu hipoproteinemie), cu tuberculoză sau
cancere în fază avansată, cu cașexie
- edemul angioneurotic – de cauză alergică

- D. Descuamările = reprezintă desprinderea celulelor superficiale din epidermă - ele pot fi

furfuracee, sau de tip pitiriazic, lamelar sau sub forma de lambouri
- E. Erupţiile cutanate – pot fi determinate de boli infecţioase (scarlatina, rujeola) sau pot
reprezenta semne de alergie (urticarie).
Ele pot fi: - maculoase; papuloase; veziculoase; pustuloase

- F. Hemoragiile cutanate – pot fi cauzate de tulburări de coagulare, de fragilitatea vaselor; ele

sunt de mai multe tipuri:
- peteșiile – sunt hemoragii punctiforme, ovalare, rotunde
- echimozele – sunt pete hemoragice extinse, pot fi însoţite şi de hemoragii ale mucoaselor
- epistaxisul - reprezintă sângerarea din cavitatea nazală
- gingivoragia – reprezintă sângerarea de la nivelul gingiilor
- hematemeza – reprezintă vărsatura cu sânge rosu sau în „zaţ de cafea”
- rectoragia – reprezinta eliminarea prin anus a sângelui roşu, singur sau amestecat cu
materiile fecale.
Intervenţiile nursei:
- bolnavul nu trebuie să devină o sursă de infecţie pentru cei din jur; astfel, leziunile cutanate
sunt dezinfectate corespunzător şi pansate steril; zonele indemne vor fi igienizate.
- bolnavul va fi echilibrat nutriţional (alimentaţie bogată în proteine, fructe)
- produsele pentru laborator trebuie corect recoltate şi prelucrate (crustele, puroiul, firele de
păr).
- fiecare pacient trebuie să beneficieze de articolele şi asistenţa necesară îngrijirii părului,
unghiilor, gurii, dinţilor; dacă pacientul este imobilizat la pat, toaleta sa este efectuată pe regiuni, la
pat, de către nursa.
- administrează, la indicaţia medicului, medicamentele, unguentele, soluţiile, pudrele şi
monitorizează răspunsul la tratament.

ELIMINAREA MENSTRUALA SI VAGINALA NEADECVATA

Menstruaţia reprezintă activitatea fiziologică, lunară, de eliminare a sângelui de provenienţă

genitală, la femeile aflate în perioada fertilă (de la pubertate la menopauză).
Manifestări fiziologice:
- prima menstruaţie = menarha, apare la 11-12 ani
- ciclurile menstruale sunt regulate, apar în medie la 28 de zile interval, durează în medie 3-4
zile, sunt moderat dureroase, sângele este roşu-închis, cu miros fad.
Manifestări patologice:
- amenoreea = lipsa menstruaţiei, din cauze fiziologice (sarcina) sau patologice (tumori)
- dismenoreea – se referă la durerile intense asociate menstruaţiei
- menoragiile = menstruaţiile prelungite
- metroragiile = hemoragiile exteriorizate vaginal, între menstruaţii (fibroame uterine)
- polimenoree = menstruaţii care survin la intervale mai mici de 28 de zile
- oligomenoree = menstruaţii care survin la intervale mai mari de 28 de zile
Secreţiile vaginale sunt produse de către glandele situate la nivelul colului uterin, cu rol în
lubrefiere, umectare, transport (al spermatozoizilor).
53
 NURSING CLINIC
- de la pubertate, secreţia este prezentă permanent, fiind mai abundentă la ovulaţie
- aspectul normal este de albuş de ou, transparentă sau alb-lăptoasă (leucoree fiziologică)
Manifestări patologice:
- hidroree = secreţie vaginală abundentă, 200-400 ml/ 24h
- candidoza vaginală = secreţie vaginală alb-gălbuie, brânzoasă, pruriginoasă
- trichomoniaza vaginală = secreţie alb gălbuie-spumoasă, aerată, pruriginoasă
- neoplasmul (cancerul) genital = secreţie cafenie

Intervenţiile nursei:
- observă şi notează tipul de hemoragie sau alte eliminări vaginale
- aşează pacienta în decubit dorsal, contraindică deplasarea în caz de hemoragie
- asigură condiţii de igienă personală – toaletă locală, pansament absorbant
- recoltează secreţiile vaginale sau efectuează spălăturile vaginale, la solicitarea medicului
- administrează tratamentul – hemostatic sau antibiotic indicat de medic.

RECOLTAREA PRODUSELOR BIOLOGICE SI FIZIOLOGICE

Sarcina revine AMG-istei (asistentului medical generalist), se face cu mult bun simţ şi răspundere,
trebuie realizata în condiţii optime.
Norme generale:
- orarul recoltărilor (când se recoltează): recoltările se efectuează de obicei dimineaţa, între orele 7
şi 10; în urgenţe, practic recoltarea se poate face oricând, laboratoarele funcționând permanent.
- pregătirea psihică şi fizică a bolnavului; bolnavul trebuie să fie nemâncat (a jeun) cu aproximativ 8
ore înainte.
- pregătirea instrumentelor şi a materialelor necesare recoltării.
Tehnica recoltării propriu-zise:
- completarea corectă a buletinelor de analize (numele şi prenumele bolnavului, secţia, salonul,
patul, numărul foii de observaţie, analiza cerută, data, numele medicului ce a indicat recoltarea).
- etichetarea produsului recoltat
- păstrarea şi transportarea produsului recoltat.

EFECTUAREA PUNCTIEI VENOASE (iv)

- reprezintă înţeparea unei vene cu ajutorul unui ac ataşat la o seringă.

Scop: - recoltarea de sânge – explorator: se recoltează sânge pentru cercetarea în laborator
a unor constante biologice ale organismului (glicemia, colesterolul, etc.)
- terapeutic: administrarea medicamentelor intravenoase sau extragerea unei
cantități mai mari de sânge, 150-500 ml în hipertensiunea arterială
Materiale necesare:
- tava medicală acoperită cu câmp steril; seringi de 5-10 ml sterile;
- materiale dezinfectante; casoleta cu tampoane, comprese sterile; garou;
- muşama/ aleză pentru protejarea patului;

54
 NURSING CLINIC
- recipienţi pentru recoltarea sângelui: eprubete, sticle curate, spalate, uscate, goale sau cu
substanţă chimică (anticoagulant,etc), mediu de cultură, plăci Petri; taviţă renală;
- pense anatomice.
*Pregătirea materialelor: se aleg materialele şi se transportă în apropierea bolnavului.
*Pregătirea fizică şi psihică: se explică necesitatea tehnicii, scopul acesteia, apoi se invită
bolnavul să stea cu brațul în extensie (decubit dorsal sau șezând)
Locuri de elecţie: la plica cotului, unde se anastomozează vena cefalică cu bazilică şi
formează marele M venos.
A. În scop explorator
- efectuarea puncţiei: se aplică garoul în treimea inferioară a braţului; cu ajutorul degetelor
palpatoare palpăm venele; se pune în evidenţă vena cea mai vizibilă; se dezinfectează locul ales cu
un tampon cu alcool sau tinctură de iod; se solicită bolnavului să închidă pumnul şi să rămână cu el
închis; seringa se ţine în mâna dreaptă şi puncţia începe dedesubtul venei care urmează să fie
puncţionată, fixând zona cu policele şi tracţionând uşor tegumentele pentru a fixa mai bine vena; se
introduce acul în mijlocul venei, în direcţia axului longitudinal, cu bizoul orientat în sus; se simte
acul trecând prin stratul de piele, mai rezistent şi peretele venei, mai elastic; se împinge acul de-a
lungul venei, la o adâncime de 1 – 1,5 cm; cu mâna stângă se trage încet pistonul, aspirând – dacă
acul este corect plasat în venă, în seringă apare sânge; se aspiră cantitatea de sânge necesar pentru
analiza dorită; apoi se desface nodul garoului şi bolnavul deschide pumnul. Se aplică un tampon de
vată uscat peste locul unde este acul, se retrage apoi acul; tamponul se menţine apăsat, pentru
efectuarea hemostazei. Cotul nu se îndoaie, pentru a nu favoriza apariţia hematoamelor. Se
dezinfectează locul puncţiei cu alcool sau tinctură de iod.
Incidente:
- sângele poate infiltra ţesutul perivenos (hematom) – se retrage acul şi se comprimă
regiunea cu un tampon steril
- acul poate trece dincolo de venă, perforând şi peretele opus – se retrage uşor acul
- bolnavul poate prezenta ameţeli, paloare, lipotimie – puncţia este oprită imediat şi se
anunţă medicul.
B. În scop terapeutic: paşii de execuţie sunt la fel ca la puncţia venoasă, dar după ce acul a
pătruns în venă, se îndepărtează garoul, iar dacă vena nu a fost afectată (hematom), lent se
efectuează injecţia intravenoasă.
C. Explorator şi terapeutic
Recipienţii cu sânge recoltat se etichetează şi cu buletinele de analiză se trimit la laborator.
Îngrijirea post tehnică: acele se aruncă, supravegherea bolnavului; reorganizarea locului de
muncă; spălarea pe mâini.

RECOLTAREA SANGELUI PENTRU EXAMENE HEMATOLOGICE,

BIOCHIMICE, SEROLOGICE SI PARAZITOLOGICE

- sângele se recoltează pentru examene biochimice, hematologice, serologice, microbiologice sau

parazitologice. Se efectuează de către AMG-istă făcându-se prin:
- înţepare la adult (în pulpa degetului sau lobul urechii);
- înţepare la copii în faţa plantară (degetul mare la picior sau călcâi);
- puncţie venoasă sau arterială.

A. RECOLTAREA SANGELUI CAPILAR

- prin înţepare, pentru examene hematologice (hemoleucograma, dozarea hemoglobinei, a timpului
de sângerare, de coagulare, determinarea protrombinei, trombocite)
Materiale necesare: tavă medicală curată, alcool medicinal, ace sterile, tampoane vată,
pipete Potain, (pentru numărarea elementelor figurate ale sângelui), lame degresate.
Efectuarea:
- pregătirea materialelor;
- pregătirea psihică şi fizică a pacientului;
55
 NURSING CLINIC
- efectuarea tehnicii: se aseptizează pulpa degetului inelar sau mijlociu, se evită congestionarea
prin frecare prea puternică; cu acul steril cu o mişcare rapidă se înţeapă puţin lateral pulpa
degetului; cu un tampon uscat, se şterge prima picatură, se lasă să se formeze a doua picatură
fără să se apese, apoi se recoltează sângele, fie cu pipete, fie cu lama.

EFECTUAREA UNUI FROTIU DE SANGE:

- lamele se spală, se degresează, se usucă; pe o lamă se aşează o picatură de sânge în partea stângă
a lamei peste care se aşează o lamelă cu margini şlefuite, într-un unghi de 45 de grade; după ce
picătura de sânge s-a întins prin capilaritate, lamela se împinge către partea liberă a lamei,
păstrându-se mereu aceeaşi înclinaţie şi antrenând toată picătura, fără să o fracţioneze; se agită
lama pentru uscare; buletin de analiză;
- transport urgent la laborator.
Totul se face numai din sânge proaspăt!!

B. RECOLTAREA SANGELUI VENOS: pentru examene hematologice (VSH şi

hemoleucogramă; VSH se recoltează prin puncţie venoasă +anticoagulant)
Sedimentarea = aşezarea progresivă a elementelor figurate ale sângelui spre fundul unei
eprubete din sângele necoagulabil lăsat în repaus - este un fenomen fizic.
VSH = viteza de sedimentare a hematiilor = rapiditatea (viteza) cu care se produce aşezarea
hematiilor. Poate fi influenţată de procesele inflamatorii (amigdalita, otita)infecțioase,
reumatologice, neoplezice, acestea provoacă accelerarea căderii hematiilor.
Materiale necesare:
- 1-2 seringi de 2 ml sterile; soluţie citrat de Na 3,8% (anticoagulant);
- stativ de eprubete cu pipete Westergreen + materiale necesare pentru puncţia venoasă.
- spălarea pe mâini; pregătirea psihică şi fizică; pregătirea puncţiei venoase.
Efectuarea:
- se aspiră 0,4 ml citrat de Na 3,8% în seringă de 2 ml + 1,6 ml sânge = 2 ml în total, se agită
eprubeta; se retrage acul, se face hemostaza; apoi eprubeta se trimite la laborator, etichetată cu
datele pacientului (nume, salon, pat).
- reorganizarea locului de muncă
Interpretarea rezultatelor:
1. HEMATII: valori normale: 4.000.000 - 5.200.000/mm3. Creşterea numărului de hematii peste
valorile normale: poliglobulie. Scăderea numărului de hematii sub valorile normale: anemie
2. LEUCOCITE: valori normale: 6000 - 7000/mm3. Limite fiziologice: 4000 -10000/mm3. În plus:
leucocitoza. În minus: leucopenie
3. TROMBOCITE: valori normale: 250000 - 400000/mm3. În plus: trombocitoza. În minus:
trombocitopenie.
FORMULA LEUCOCITARĂ
POLI MORFONUCLEARE:- neutrofile: 65%; eozinofile: 2 - 3%; bazofile: 0,5 - 1%.
LIMFOCITE: 25 - 28%
MONOCITE: 6 - 7%
PLASMOCITELE: nu se găsesc în mod normal, sunt prezente doar în cazuri patologice (mielomul
multiplu).
- VSH: valorile normale sunt de 3 - 5mm/ la prima oră, 5 - 10 mm la 2 h - la femei, cu 1-3 mm/h
mai mult ca la bărbaţi
HEMATOCRITUL: - valorile normale sunt 45% la bărbaţi, 40% la femei

RECOLTAREA SANGELUI PENTRU EXAMINARI BIOCHIMICE

- se efectuează prin puncţie venoasă, dimineaţa pe nemâncate (a jeun);

- se recolteaza între 2-5 ml sânge fără anticoagulant
Se pot determina: ureea, creatinina, acidul uric, colesterolul total şi fracţiunile sale – HDL
colesterol, LDL - colesterol, teste de disproteinemie, fosfatemie, fosfataza alcalină, transaminaze,
56
 NURSING CLINIC
amilazemie, electroforeza, calcemie, sideremie, rezerva alcalină.
Se recoltează 2 ml sânge + 4mg florura de Na pentru determinarea fibrinogenului.
Alte substante anticoagulante:
- citrat de Na 3,8%, florura de Na, oxalat de K, EDTA, heparina

RECOLTAREA SANGELUI PENTRU EXAMENELE SEROLOGICE

- examenele cercetează prezenţa sau absenta anticorpilor în serul bolnavului.

- aceste examinări se utilizează pentru depistarea bolilor infectioase (febra tifoidă, sifilis, holera); de
asemenea, sunt utile în diagnosticul şi monitorizarea unor boli reumatologice (poliartrita
reumatoidă) sau autoimune (hepatita autoimună, ciroza biliară primitivă).
- recoltarea se face prin puncţie venoasă direct în eprubetă, fără seringă, în cantitate de 5 - 10 ml.
- după coagulare se desprinde cheagul de peretele eprubetei şi după 30 de minute se decantează
serul într-o eprubetă direct sau cu ajutorul unei pipete Pasteur sterile; serul nehemolizat are culoare
gălbuie, iar cel hemolizat este de culoare roz.

RECOLTAREA SANGELUI VENOS CU SISTEMUL VACUTAINER

- este cea mai nouă şi mai modernă metodă de prelevare a sângelui, asigurând confortul
pacientului şi al asistentei medicale.
- materiale necesare:
- holder – un tub de material plastic care prezintă, la partea superioară, amboul la care se ataşează
acul de puncţie prin înfiletare, iar la partea inferioară două aripioare
- acul de puncţie protejat de carcasa bicoloră
- tuburi vacuumtainer cu dopuri de diferite culori convenţionale
- materiale necesare efectuării puncţiei venoase.

EXECUTIE :
- asistentul medical se spală, îmbracă mănuşi sterile
- verifică banda de siguranţă a acului – integritate, valabilitate
- îndepărtează carcasa de culoare albă a acului prin mişcări de răsucire
- înfiletează capul liber al acului în holder
- alege locul puncţiei şi îl aseptizează
- execută puncţia venoasă: introduce tubul în holder apucând aripioarele cu indexul şi
mediusul, iar cu policele împinge tubul în holder şi astfel va fi străpunsă diafragma gumată a
dopului; după prelevarea sângelui, se scoate tubul din holder prin mişcări de împingere asupra
aripioareler laterale şi i se imprimă mişcări uşoare de înclinare – răsturnare pentru omogenizare
cu aditivul; apoi se introduce tubul următor;
- apoi se retrage acul din venă; eprubetele se etichetează şi se trimit la laborator.
- acul utilizat se aruncă în containerul destinat special pentru acest scop.
! Tuburile vacuumtainer se utilizează în funcţie de codul de culoare a dopului de cauciuc,
astfel:
- roşu şi portocaliu: pentru biochimie clinică: se pot determina glicemia, transaminazele,
amilazemia, ureea, creatinina, acidul uric, bilirubina totală (cu cele două fracţiuni, directă şi
indirectă), ionogramă
- negru: pentru determinarea VSH-ului (se agită după recoltare printr-o mişcare lentă)
- bleu: pentru determinări de coagulare: fibrinogen, timp de protrombină (se agită după
recoltare printr-o mişcare lentă)
- mov: pentru determinări hematologice: hematocrit, hemoleucogramă cu formulă leucocitară
(se agită după recoltare printr-o mişcare lentă).

57
 NURSING CLINIC

RECOLTAREA SANGELUI PENTRU EXAMENE BACTERIOLOGICE

(HEMOCULTURA)

HEMOCULTURA = introducerea sângelui pe un mediu de cultură pentru examinare

bacteriologică. Prezenta bacteriilor în sânge se numeşte bacteriemie.
Indicaţii:
a) când este suspectată o septicemie cu stafilococ, meningococ, enterococ, gonococ (atunci când
bolnavul are febră ridicată cu oscilaţii f. mari)
b) când avem o bacteriemie în febră tifoidă, în bruceloză, în endocardită infecţioasă subacută, etc.
c) pentru depistarea etiologiei unor sindroame febrile, la care investigaţiile uzuale nu au putut
preciza cauza.
Hemocultura se efectuează la debutul bolii, înainte de administrarea antibioticelor; în cazuri
de urgenţă, antibioticele se pot administra imediat după recoltare, urmând a fi schimbate, dacă e
cazul, după sosirea rezultatelor.
Hemocultura poate fi completată de coprocultură, urocultură, etc.
Materiale necesare:
- materiale necesare ca pentru puncţia venoasă
- mănuşi sterile
- seringă de 20 ml sterilă, şi mediile de cultură (bulion citrat şi geloză semilichidă)
Pregătirea materialelor: pregatirea psihică şi fizică a bolnavului; recoltarea se face cu
mănuși obligatoriu - !
Este important ca recoltarea sângelui să fie făcută în timpul puseului febril sau ascensiunii
termice.
Se face cu 2 asistenti medicali (unu care efectuează puncţia şi unu care însămânţează).
Garoul se pune la 10-12 cm de plica cotului şi se recoltează 12 ml sânge.
Se însămânţează imediat:
- în eprubeta cu bulion citrat ţinută uşor culcat se proiectează 10 ml sânge şi se numeşte însămânţare
aerobă
- în eprubeta cu geloză semilichidă - gălbui se proiectează restul (2 ml sânge) = însămânţare
anaerobă
- se flambează gura eprubetelor cu mediile de cultură
- locul se dezinfectează
- îngrijire post tehnică
- buletinul de analiză împreună cu eprubetele se trimit la laborator urgent (37 gr Celsius, în termos);
reorganizare loc de muncă.

RECOLTAREA SNF (secreţia naso - faringiană) a exudatului faringian

Exudatul faringian = lichid produs printr-un proces inflamator faringian - recoltarea

secreţiilor de la nivel faringian se efectueaza nu numai în angine (inflamaţia faringelui şi a
amigdalelor), ci şi în unele boli care pot fi declanşate de o infecţie faringiană cum ar fi:
glomerulonefritele, reumatismul articular acut.

58
 NURSING CLINIC
Scop: explorator (pentru depistarea germenilor patogeni de la nivelul faringelui), depistarea
persoanelor sănătoase purtătoare de germeni.
Recomandări:
- bolnavul trebuie să fie nemâncat, să nu fie sub tratament antibiotic, dezinfectante faringiene, nu se
spală pe dinţi în dimineaţa recoltării.
Materiale necesare:
- tavă cu spatulă linguală sterilizată, eprubete cu tampoane sterile sau cu o ansă sterilă;
- medii de cultură: bulion sau geloză;
- lame de microscop curate, uscate, degresate; mască protecţie; taviţă renală.
Pregătirea materialelor
Pregătirea psihică şi fizică a bolnavului
- se invită bolnavul să-şi deschidă gura, limba se apasă cu spatula; cu tamponul faringian steril se
şterge depozitul de pe faringe şi amigdale, iar dacă este cazul se dezlipeşte o porţiune mică din
membrana falsă.
- se flambează gura eprubetei, se introduce tamponul faringian şi se închide eprubeta.
- se pot efectua frotiuri sau putem însămânţa pe medii de cultură
- se etichetează eprubetele
- se completează buletinul de analiză
- se transportă imediat la laborator; timpul scurs de la recoltare până la însămânţare nu va depăşi
5-6 h.
- reorganizarea locului de muncă
Recoltarea secreţiilor purulente - scop explorator. Se face cu seringa.

RECOLTAREA MAERIILOR FECALE

- se realizează în vederea examinării lor microscopice, biochimice, bacteriologice şi parazitologice.

Examenul bacteriologic: permite diagnosticarea unor boli infecţioase gastrointestinale,
pentru depistarea bacilului tific (febra tifoidă), bacilului dizenteric (dizenterie), bacilul tuberculos,
vibrionul holeric şi enterobacteriile din toxiinfecţiile alimentare; după stabilirea diagnosticului se
supraveghează evoluţia bolii şi a persoanelor purtătoare de germeni patogeni.
Examinarile biochimice şi examenul pentru digestie - permit descoperirea unor tulburări în
secreţia fermenților digestivi, prezenţa microscopică a sângelui în scaun.
Examinări parazitologice: pun în evidenţă parazitozele intestinale
- scopul acestor investigaţii este explorator.
Recoltarea se poate face din: scaun spontan, scaun provocat cu purgative, sau direct din rect
sau colonul sigmoidian (pe cale instrumentală, numai de către medic).
Materiale necesare:
- tavă medicală cu eprubete cu tampoane sterile; tub recoltor pentru materiile fecale;
- tampoane sterilizate montate pe port tampon; ploscă sterilizată şi uscată;
- sonda Nelaton sterilă nr 16/18; purgative saline (sulfat de Mg, sulfat de Na);
- eprubete cu medii de cultură; toate materialele necesare pentru toaleta perineală.
Pregătirea materialelor. Pregătirea fizică şi psihică a bolnavului. Spălarea pe mâini.
Recoltarea:
- din scaun spontan sau provocat - se aşează plosca sterilă sub regiunea fesieră a bolnavului, se
recoltează din ploscă cu lingura recipientului special de recoltare câteva fragmente de fecale (50gr)
din diferite părţi ale scaunului în special din părţile suspecte cu conţinut mucos, grunjos, puroi,
sânge.
- direct din rect: - pacientul este în decubit lateral; cu mâna stângă se vizualizează anusul, iar
tamponul cu mâna dreaptă se introduce cu blândețe din anus în rect; se şterge mucoasa rectală şi se
introduce tamponul în eprubeta sterilă, flambându-se gura eprubetei; produsul se poate însămânţa
pe medii de cultură
Recoltarea la copil: cu sonda Nelaton sterilă nr 16/18 introducându-se sonda cu blândețe,
prin anus la o distanţă de 10-15 cm; la extremitatea liberă a sondei se ataşează o seringă cu ajutorul
59
 NURSING CLINIC
căreia se aspiră conţinutul colonului; sonda se îndepărtează din rect, iar conţinutul se introduce
într-o eprubetă sterilă;
- îngrijiri post tehnice
- reorganizarea locului de muncă.
RECOLTAREA URINEI

- din urina recoltată se fac următoarele examinări: examen fizic: se determină: volum, aspect,
culoare, miros, densitatea, pH-ul; examen biochimic: albumina, glucoza, puroiul, urobilinogenul,
pigmenţii biliari, amilaza din urină (amilazuria), acetona, ionograma şi sedimentul urinar (unde se
evidenţiază prezenţa de diferite cristale – de acid uric, oxalaţi, prezenţa leucocitelor, a hematiilor, a
florei microbiene în caz de infecţii urinare).
Recoltarea se face în urinar sau ploscă. Se adună pe 24h.
Recoltarea urinei pentru examenele bacteriologice:

UROCULTURA - determină prezenţa bacteriilor în urină, de aceea recoltarea urinii trebuie să se

facă în condiţii de asepsie perfectă, deci urocultura este recoltarea şi însămânţarea pe medii de
cultură a urinii în condiţii de asepsie perfectă.
Scop: explorator, de depistare a bacilului Coli, Proteus, Klebsiella, Koch.
Recoltarea: prin 2 metode:
1. direct din jetul urinar mijlociu, 10-20 ml (eprubeta sterilă cu dop steril): pacientul sau
pacienta îşi efectuează toaleta organelor genitale; apoi urinează primul jet în toaletă, al doilea în
eprubetă – cu grijă, fără a atinge marginile eprubetei, iar apoi din nou în toaletă.
2. prin sondaj vezical; primele picături se aruncă şi restul se captează şi se face
însămânţarea pe medii de cultură imediat.
- nu se administrează antibiotice 10 zile înainte de recoltare.
- nu vor consumă lichide 12 h înainte de recoltare.
- bolnavul nu va urina 6 ore înainte de recoltare
- recoltarea se face de preferinţă dimineaţa la trezire.

PARTICIPAREA A.M. LA EXAMENUL MEDICAL

Medicul efectuează examinarea clinică a bolnavului în colaborare cu nursa, atât în

policlinică cât şi în spital. Participarea nursei la examenul clinic medical al bolnavului este o
obligaţie profesională, contribuind la crearea unui climat favorabil pentru relaţia medic-pacient.
Materiale necesare:
- stetoscop; tensiometru; ciocan de reflexe;
- termometru, spatule linguale sterile, mănuşi sterile, tăviţă renală, alcool medicinal, alte
instrumente în funcţie de specificul secţiei (pense chirurgicale, specul nazal, etc.)
Etapele pregătirii şi realizării vizitei medicale:
- se pregătesc şi se distribuie foile de temperatură, foile de observaţie, adnotările despre
medicaţia şi alimentaţia bolnavului;
- se verifică starea de funcţionare a instrumentelor, acestea fiind aşezate pe o tavă separată,
acoperite cu un câmp steril
- la secţiile chirurgicale se pregăteşte şi o măsuţă rulantă cu materiale pentru pansamente,
întrucât pentru examinarea plăgii unele pansamente vor fi desfăcute la vizită şi înlocuite cu altele
noi, sterile.
- se pregătesc câteva medii de cultură cu tampoane sterile, pentru recoltări bacteriologice,
dacă se impune.
- se aduc rezultatele examenelor de laborator, rezultatele radiografiilor, ecografiilor,
electrocardiografiilor – şi se ataşează la foile de observaţie ale bolnavilor.
- se pregăteşte salonul: imediat după micul dejun se efectuează curăţenia şi dezinfecţia, se
aeriseşte salonul; se verifică dacă urinarele, scuipătoarele, au fost înlocuite cu altele curate şi
sterile.
60
 NURSING CLINIC
- se asigură temperatura şi iluminarea optimă a salonului, precum şi liniştea necesară vizitei
medicale.
- se efectuează toaleta pacientului, pe regiuni sau totală, lucru realizat de obicei de infirmiere.
- nursa ajută bolnavul să se aşeze în poziţiile indicate de medic, dezbracă bolnavul pe regiuni
sau total, indicând bolnavului să îşi ţină capul în poziţia opusă examinatorului.
- nursa serveşte medicul cu instrumentele solicitate.
- notează toate indicaţiile şi prescripţiile medicului (recoltarea de produse biologice, examene
de laborator, alimentaţie, medicaţie, parametri ce trebuie monitorizaţi: puls, temperatură, tensiune
arterială, diureză etc.).
- dacă medicul a solicitat sau dacă asistenta consideră necesar, se păstrează pentru vizită
scaunul sau urina dacă au avut aspecte patologice, vărsăturile captate sau sputa captată în
scuipători sau cutii Petri – fie pentru a fi examinate de medic, fie pentru examenul biochimic şi
bacteriologic.
- după vizită ajută pacientul să se îmbrace
- după vizită sau chiar în timpul ei se aplică primele măsuri terapeutice de urgenţă, dacă
starea pacientului o cere.

EFECTUAREA DE SONDAJE, SPĂLĂTURI ŞI CLISME

Sondajul: - reprezintă introducerea unei sonde sau cateter de cauciuc, material plastic prin
căile naturale într-un organ cavitar sau canalicular.
Scop: - explorator, terapeutic;
Spălătura: - este introducerea de lichid în cavitatea sondată în scopul îndepărtării
substanţelor formate sau introduse accidental în acea cavitate.
REGULI GENERALE: în efectuarea, sondajelor şi spălăturilor:
- pregătirea psihică a bolnavului
- pregătirea medicamentoasă, regim dietetic necesar pentru efectuarea sondajelor
- alegerea sondelor, cateterelor necesare pentru efectuarea sondajelor (alegerea acestora să se faca
astfel încât să fie netede şi să fie integre)
- respectarea unei asepsii perfecte, atât prin sterilizarea instrumentelor, a soluţiilor cât şi a
dezinfecţiei perfecte a mâinilor
- efectuarea cu atenţie şi îndemânare, cu sonde lubrefiate sau udate pentru a nu leza mucoasele
(există risc de perforaţie, infecţie)
- spălăturile vor fi efectuate prin introducerea unei cantităţi de lichid mai mică decât capacitatea
cavităţii de spălat
- sondajele şi spălăturile vor fi menţionate în foaia de observație
- eventualele greşeli trebuie anunţate imediat medicului.

EFECTUAREA “SPĂLĂTURII AURICULARE”

= spălătura conductului auditiv extern

- se efectuează pentru îndepartarea secreţiilor (puroi, cerumene sau a corpurilor străine) şi
tratamentul otitelor (medii) cronice
Scop: - pur terapeutic
Materiale necesare: - masa de tratament acoperită cu câmp steril, taviţă renală mare, două
şorţuri de cauciuc, muşama, traversă, vată, seringă Guyon 150-200ml sterilizată şi uscată, prosop
curat, lichid de spălătură, (apă sterilă încălzită la 37º C sau soluţie medicamentoasă prescrisă de
medic, soluţie bicarbonat 4/1000).
Pregătirea materialelor:
- se pregătesc, se transportă lângă bolnav, pregătirea psihică şi fizică a bolnavului,
- în cazul dopului epidermic se va instila (se picură) soluţie acid salicilic în suspensie în ulei de
vaselină
- în cazul dopului de cerumen, cu 24 de ore înainte de efectuarea spălăturii auriculare se va instila în
61
 NURSING CLINIC

conductul auditiv extern de 3 ori pe zi soluţie de bicarbonat de Na în glicerină 1/20

- în cazul corpilor străini hidrofili, boabe de legume şi cereale - se va instila alcool
- în cazul corpurilor vii se fac instilaţii cu ulei de vaselină, glicerină sau se aplică un tampon cu
alcool cu efect narcotizant.
TEHNICA:
- spălare pe mâini, îmbrăcarea şorţului
- se aşează tăviţa renală sub pavilionul urechii, se verifică temperatura lichidului de spălătură - să
fie 37ºC şi se aspiră în seringa Guyon
- se solicită bolnavului să îşi deschidă gura
- cu mâna stângă: se trage pavilionul urechii în sus, iar cu dreapta se injectează lichidul de
spălătură spre peretele posterior şi superior şi se aşteaptă evacuarea.
- se repetă de câteva ori până când lichidul rămâne curat
- se introduce un tampon curat în conductul auditiv
- medicul controlează conţinutul lichidului de spălătură dacă este cazul
- se aşează bolnavul în decubit dorsal
- spălarea pe mâini
- reorganizarea locului de muncă
INCIDENTE: - presiune prea mare a jetului, temperaturii sau a lichidului de spălătură
ACCIDENTE: - ameţeli, dureri, vărsături, lipotimie şi traumatizarea bolnavului.

SPĂLĂTURA OCULARĂ
MATERIALE NECESARE:
- pipete pentru spălătura oculară numite UNDINE
- substanţe antiseptice izoterme: soluţie acid boric 3%, oxicianat de mercur
- 1500 ml ser fiziologic la 37º C
- apă bicarbonatată 22 /1000
- se pregătesc materialele: pregătirea fizică şi psihică a bolnavului
- poziţia şezândă cu capul aplecat pe spate, cu privirea în sus, tăviţa renală se aşează lipită sub
bărbie
TEHNICA:
- spălarea pe mâini, dezinfectarea cu alcool, verificarea temperaturii lichidului
- cu mâna stângă se îndepărtează fanta palpebrală, evitându-se corneea, bolnavul este rugat să îşi
deschidă larg ochiul, să nu clipească; se introduce lichidul de spălat din undină în sacul conjuctival,
rugăm bolnavul să îşi mişte ochiul în toate direcţiile; se repetă tehnica de mai multe ori, verificându-
se lichidul de spălătură şi eventual prezenţa corpului străin în lichidul de spălătură.
- spălarea pe mâini
- îngrijirea post-tehnică: se şterge cu un tampon steril ochiul
- reorganizarea locului de muncă.

EFECTUAREA SONDAJULUI ŞI SPĂLĂTURII GASTRICE

SONDAJUL: sau tubajul gastric

- reprezintă introducerea unui tub de cauciuc (sondă FAUCHER) prin faringe, esofag, stomac
SCOP: explorator (pentru studierea funcţiei evacuatorii a stomacului si a chimismului
gastric) şi terapeutic (pentru evacuarea conţinutului toxic al stomacului şi pentru alimentarea
bolnavului).

SPĂLĂTURA GASTRICĂ: - evacuarea conţinutului stomacal şi curăţirea mucoasei de

exsudate şi substanţe străine depuse prin sondaj gastric
SCOP: - terapeutic
Indicaţii: - în intoxicaţii alimentare sau cu substanţe toxice
- stază gastrică însoţită de procese fermentative digestive,
62
 NURSING CLINIC
- pregătirea preoperatorie, intervenţiile de urgenţă, pentru pregătirea de gastroscopie.
Contraindicaţii: - în boli cardio respiratorii în stare gravă, decompensate
- în perioada dureroasă a ulcerului gastric; în cancerul gastric;
- intoxicaţii cu substanţe caustice; hepatitele cronice.
MATERIALE NECESARE: /Sondaj
- tavă medicală + sonda FAUCHER sau EINHORN sau NELATON, avem nevoie de un balonaş
numit ERLENMAYER, 2 sorţuri de cauciuc, taviţă renală

MATERIALE NECESARE: /Spălătura

- sondele
- 2 seringi sterile de plastic, muşama sau aleză, o sticlă în care se adună lichidul, casoletă cu mănuşi
sterile, o cană de sticlă sau metal cu 5 l apă la 25-26º C, o pensă hemostatică, lichidul de spălătură
sau medicamente indicate de medic, cărbunele vegetal, prosoape şi recipiente pt. captarea lichidului
evacuat din stomac
- pregătirea materialelor
- pregătirea psihică şi fizică a bolnavului; el va fi îmbrăcat cu şorţul de cauciuc sau plastic pentru
protecţia hainelor proprii.

EFECTUAREA SONDAJULUI GASTRIC

- asistenta îşi pune mănuşile şi şorţul; se aşază în dreapta pacientului; sonda se ţine cu mâna
dreaptă ca pe un creion
- se invită bolnavul să îşi deschidă gura, să spună “A mare”
- se introduce sonda, umezită, până la rădăcina limbii
- se invită bolnavul să înghită sonda (tubul); când diviziunea 40/50 ajunge la nivelul arcadelor
dentare, sonda este în stomac; solicităm pacientului să respire profund
- se verifică poziţia sondei în stomac prin aspirarea conţinutului stomacal cu ajutorul seringii
- bolnavul este invitat să îşi contracte pereţii abdominali pt. favorizarea golirii stomacului; se aşează
la capătul liber al sondei balonul Erlenmayer pentru captarea sucului gastric, care va apărea
imediat în sondă, datorită presiunii intrastomacale crescute.
- extragerea: –în prealabil se pensează cu o pensă hemostatică pt. a nu deversa conţinutul sondei
înapoi în faringe (pericol de aspirare), concomitent coborând extremitatea liberă a sondei cu mişcări
blânde se extrage sonda.

EFECTUAREA SPĂLĂTURII GASTRICE

- sonda a ajuns în stomac, la capătul liber al sondei se aşează pâlnia de sticlă şi se coboară la
nivelul toracelui bolnavului
- se verifică lichidul de spălare, să fie la 25/26º C
- se umple pâlnia
- se ridică pâlnia deasupra capului bolnavului pentru ca lichidul să ajungă în stomac
- înainte ca pâlnia să se golească complet se coboară cu 30-40 cm sub nivelul epigastrului în poziţie
verticală, pentru ca să se adune în ea lichidul stomacal pe principiul vaselor comunicante sau
sifonajului
- se goleşte conţinutul în lighean, se repetă tehnica 5-6 ori până când lichidul de spălătură evacuat
devine curat şi limpede, fără resturi alimentare şi substanţe străine
- extragerea se face conform sondajului gastric
- îngrijire post - tehnică
- se curăţă pacientul
- pregătirea conţinutului gastric evacuat pentru analize de laborator şi examinări toxicologice
- se determină cantitatea şi se completează buletinul de analize - apoi se trimite la laborator
- reorganizarea locului de muncă
- se notează în FO
63
 NURSING CLINIC
Accidente:
- senzaţie de greaţă, vărsături (la introducerea sondei bolnavul este invitat să respire profund pe
nas)
- pentru a preveni greaţa sau durerea, se indică anestezia locală a faringelui cu soluţie xilină 2%
înainte de procedură
- pătrunderea accidentală a sondei în faringe (tusea reflexă), bolnavul se înroşeşte, se cianozează;
se extrage imediat sonda
- sonda se poate înfunda cu resturi alimentare, desfundarea se face prin insuflaţie cu aer
- bronhopneumoniile de aspiraţie.

EFECTUAREA SONDAJULUI DUODENAL

- sondajul sau tubajul duodenal
- introducerea unei sonde EINHORN dincolo de: CB: - cavitatea bucală
F: - faringe
E: - esofag
S – stomac, dincolo de pilor.
Scop:
- explorator:
- de extragere a conţinutului duodenal format din: conţinut gastric + bila + suc pancreatic +
secreţie proprie
- terapeutic:
- de drenare a căilor biliare şi introducerea unor medicamente care au acţiune directă
asupra ficatului, a căilor biliare sau a tubului digestiv
- alimentaţie artificială: de introducere de lichide hidratante şi alimente lichide la bolnavii
inconştienţi, comatoşi, cu tulburări de deglutiţie
- aspiraţie continuă, în cazul ocluziilor şi subocluziilor intestinale, precum şi după
intervenţiile chirurgicale pe tubul digestiv.
Materiale necesare:
- muşama, aleză , tăviţă renala, tavă medicală, o pătură rulată sul sau o pernă dură, soluţie de Mg
SO4 33% sterilă, sondă EINHORN sterilă, seringi sterile de 10-20 ml, hârtie de turnesol + în funcţie
de scop (medii de cultură, ulei de măsline, novocaină)
Tehnica:
- primele pregătiri sunt la fel ca la sondajul gastric
- când diviziunea ajunge la 45 cm, sonda a trecut de esofag şi a ajuns în stomac
a) se schimbă poziţia bolnavului din şezândă în decubit lateral drept şi se introduce un sul de pătură
sau o pernă tare în regiunea hepatică (hipocondrul drept)
b ) se favorizează progresia sondei spre pilor unde ajunge când la arcada dentară se află diviziunea
60 cm; se continuă introducerea sondei cu mare atenţie şi răbdare, 1-2 cm la 3-5 minute.
c) verificarea poziţiei sondei: dacă nu se scurge bila, se verifică dacă sonda a ajuns în duoden:
1) - s-a încolăcit în stomac
Verificare: - se insuflă 60 ml aer prin sondă cu ajutorul seringii - se aspiră după 1 min şi
dacă sonda a ajuns în duoden se recuperează mai puţin de 20 ml de aer
2) - se introduc 10 ml de lapte prin sonda care dacă a ajuns în duoden nu se mai recuperează
(se recuperează numai dacă sonda a ajuns în stomac)
3) - examenul radiologic, unde observarea sondei poate fi vizualizată datorită faptului că este
impregnată de săruri de Plumb.
CAPTAREA BILEI

- când diviziunea 75 cm a ajuns la nivelul arcadelor dentare, după 1 oră și ½ de la pătrunderea

sondei, în stomac la capătul liber al sondei apare bila A sau coledociană de culoarea galbenă –
aurie; se verifică reacţia alcalină a sucului duodenal cu hârtia de turnesol
- se introduc prin sondă cu seringa 40ml soluţie de sulfat de magneziu Mg 33% la temperatura
camerei pentru determinarea drenării bilei veziculare. Sonda se pensează sau se leagă; după 15-30
64
 NURSING CLINIC
min se deschide sonda şi se colectează 30-40ml de bilă vâscoasă de culoare castanie închisă – bila B
sau bila veziculară.
- după evacuarea bilei B se continuă colectarea unei bile clare, limpede care provine direct de la
ficat şi se numeşte bila C sau hepatică.
Cele trei eprubete cu 3 tipuri de bilă se etichetează şi se trimit la laborator.
- îndepărtarea sondei; înainte de îndepărtare se insuflă câţiva ml de aer, se pensează, şi cu mişcări
blânde se extrage sonda
- reorganizarea locului de muncă.
Incidente şi accidente:
1) - încolăcirea sondei în stomac
2) - imposibilitatea drenării bilei cauzată de un obstacol funcţional (spasmul sfincterului ODDI) sau
un obstacol anatomic - coagularea bilei vâscoasse
3) - un spasm piloric: se va încerca deschiderea pilorului prin neutralizarea sucului acid din stomac
cu o cantitate 20-40ml bicarbonat de sodiu 10% sau cu medicamente antispastice administrate
înainte şi în timpul sondajului.
4) - greaţă şi vărsături la introducerea sondei
5) - aspirarea conţinutului sondei la extragerea ei
6) - oboseala bolnavului prin prelungirea duratei sondajului peste trei ore
7) - înnodarea sondei în stomac datorită contracţiilor pereţiilor gastrici în timpul senzaţiilor de
vomă.
EFECTUAREA SPĂLĂTURII VAGINALE

= introducerea în vagin a unui curent de lichid, a apei sau a unor soluţii medicamentoase, care după
ce spală pereţii vaginului, se evacuează pe lângă canulă.
Scop: terapeutic
- de îndepărtare a conţinutului vaginal patologic
- se practică dezinfecţia locală înaintea intervenţiilor chirurgicale ginecologice şi obstetricale
- calmante pentru dureri
Materiale necesare:
- irigator sterilizat - (din sticlă sau ebonită), continuat cu un tub de cauciuc la capătul căruia este
adaptată o canulă vezicală (din sticlă sau inox) cu o lungime de 15/20cm, uşor curbată, cu vârful
bombat şi cu o serie de orificii atât în vârf cât şi în jos, sub forma unei rozete de duş
- muşama, aleză
- săpun, stativ, soluţie medicamentoasă aproximativ 2l (apă oxigenată, soluţie de Cloramină 0,3-1%,
solutie slabă permanganat de K (potasiu)), vaselină, prosop, ploscă
- pregătirea materialelor
- pregătirea psihică şi fizică a bolnavului
- de obicei se face în sala de tratament (paravan); se poate face şi în pat introducând plosca sub
regiunea dorsală a bolnavei
- se face toaleta organelor genitale externe cu apă şi săpun, iar regiunea vulvei se poate acoperi cu
un strat subţire de vaselină.
Tehnica:
- spălarea pe mâini
- se pregăteşte irigatorul, se adaptează canula la tubul irigatorului, se goleşte aerul şi se aşează
irigatorul pe un stativ la o înălţime 75-100 cm de la nivelul regiunii pubiene
- se verifică temperatura soluţiei de spălături
- cu mâna stângă se îndepărtează labiile mari şi mici, se introduce canula, se vizualizează vaginul,
canula se introduce prin mişcări blânde de rotaţie pănă la o adâncime 10-11cm, pănă când
întâmpină rezistenţa fundului de sac posterior Douglas al vaginului
- se deschide robinetul şi se spală bine fundul de sac posterior al vaginului şi se plimbă canula pe
toată suprafaţa vaginului
- canula se îndepărtează înainte de golirea completă a irigatorului, pt. a se preveni pătrunderea
aerului în vagin, fie prin pensare sau închiderea robinetului.
65
 NURSING CLINIC
Ingrijiri post - tehnice
- examinarea lichidului de spălătură, se trimite la laborator, cu buletin de analiză.

EFECTUAREA SPĂLĂTURII ŞI A SONDAJULUI VEZICAL

Sondajul vezical: este introducerea unei sonde sterile prin uretră în vezica urinară
Scop: - explorator şi terapeutic: de recoltare a unei cantităţi de urină pentru examene de
laborator, depistarea unor modificări patologice ale uretrei şi vezicii urinare; pentru introducerea
unei substanţe medicamentoase.
Spălătura vezicală: este introducerea unor substanţe medicamentoase prin sonda vezicală cu
scopul îndepărtării exsudatelor patologice, a produselor patologice rezultate din inflamarea
pereţilor vezicii urinare.
Materiale necesare: - tavă medicală, stativ cu 1-2 eprubete, eprubete sterilizate cu dop de
vată pentru urocultură, medii de cultură , sonde Nelaton sterile de 15 cm, ser fiziologic steril,
casoletă cu tampoane sau comprese sterile, oxicianură de mercur (Hg), 1-5000, casoletă cu mănuși
sterile, tăviţă renală pentru colectarea urinii, aleză, pense sterile + materiale necesare pentru
toaleta organelor genitale externe, săpun, un lubrifiant, ulei de vaselină, decubit dorsal
A. Sondajul vezical la femei
- pregătirea materialelor; pregătirea fizică şi psihică;
- aşezarea bolnavei în poziţie ginecologică; protejarea patului.
Se aşează tava între coapsele pacientei, se efectuează toaleta organelor genitale externe (apă
+ săpun) de sus – jos
Efectuarea tehnicii:
- se folosesc mănuşi de unică folosinţă
- cu mâna stângă se realizează vizualizarea meatului urinar; cu un tampon îmbibat cu oxicianură
de mercur 1/5000 se şterge orificiul uretral de sus în jos, această dezinfecţie se repetă de 2-3 ori cu
alte tampoane; sonda se prinde ca un creion, se lubrefiază cu ulei steril şi se introduce cu multă
atenţie şi îndemânare aproximativ 4-5 cm până când la capătul liber al sondei apar primele picături
de urină care se scurg în tăviţa renală; dacă medicul indică, se recoltează urina pentru urocultură;
se pensează sonda cu mişcări blânde, se extrage sonda din vezică, spălarea pe mâini
- îngrijirea post tehnică; reorganizarea locului de muncă.

B. Sondajul vezical la bărbaţi

- materiale necesare: (idem femei) + recipient pt. recoltarea urinei + sonda M NELLATON sau
THIEMANN,
Tehnica: - spălarea pe mâini, îmbrăcarea mănuşilor, toaleta glandului, se decalotează
glandul şi se dezinfectează meatul urinar cu oxicianură de mercur sau ser fiziologic steril
- cu mâna stângă se prinde bine penisul, întroducându-se sonda în meatul urinar aproximativ 12 cm
- la capătul liber al sondei apar primele picături de urină care se captează în tăviţa renală sau
eprubete
- când vezica s-a golit se pensează capătul liber al sondei cu mişcări blânde se extrage sonda
- îngrijiri post tehnice
- spălarea pe mâin;i reorganizarea locului de muncă.
Spălătura vezicală
- toate materialele de la sondaj + seringa GUYON
- sau un irigator ca şi pentru spălături vaginale
- soluţie pentru spălătură aproximativ 1litru la temperatura camerei (ser fiziologic, soluţie rivanol 1-
2%, soluţie nitrat de Ag 1-4%)
Vezi sondajul vezical
1) după efectuarea sondajului vezical evacuator se poate adapta seringa GUYON şi se introduc
lent 80-100ml soluţie pentru spălătură
2) se retrage seringa şi se aşteptă ca lichidul introdus să se scurgă în tăviţa renală.
3) se repetă operaţiunea până când se obţine un lichid clar - limpede
66
 NURSING CLINIC
- îngrijiri post tehnice reorganizarea locului de muncă.
Incidente, accidente:
- astuparea sondei cauzată de cheaguri de sânge
- sonda se desfundă prin introducerea de aer sau câţiva ml soluţie de dezinfectant.

EFECTUAREA DE CLISME

= introducerea prin anus, în rect şi colon a unor lichide pentru îndepărtarea materialelor fecale sau
pentru efectuarea unor tratamente.
Scop: - evacuator (pregătirea bolnavului pentru anumite examinări: rectoscopie,
colonoscopie, irigoscopie, intervenţii chirurgicale asupra rectului) şi terapeutic: (introducerea de
medicamente)
Materiale necesare: - o masă de tratament pe care punem irigatorul cu un tub de cauciuc 10
mm calibru şi lungime de 1,5 până la 2 mm prevăzut cu robinet sau pensă.
- canulă rectală din ebonită - sterilă
- o acoperitoare pentru protejarea bolnavului
- apă caldă 36-37º C
- soluţie sau substanţă medicamentoasă în cantitate - la indicaţia medicului
- o substanţă lubrifiantă - vaselină boricată
- casoletă cu comprese sterile + materiale pentru toaleta regiunii perineale (apă + săpun)
- stativ pentru irigator
Clisma: - apă caldă 37º C de la 500-1000 ml pentru adulţi
- 250 ml pentru adolescenţi
- 150 ml pentru copil mic
- 50-60 ml pentru sugari,
la care se adaugă sare - 1 linguriţă la 1litru de apă sau se pune ulei - 4 linguri la 1litru apă sau
glicerină 40 gr - la 500 ml apă.
- o altă variantă: săpun, 1 L apă la 36 grade C + sare - o linguriţă
Pregătirea materialelor:
- irigatorul sterilizat, se pune irigatorul pe un stativ la înălţimea de 75 cm, se verifică temperatura,
se adapteză canula rectală, se pensează şi se lubrefiază canula folosind comprese sterile
- pregătirea psihică şi fizică
- bolnavul aşezat în decubit lateral stâng
- se evacuează aerul
- se izolează pacientul prin paravan
Tehnica

A. CLISMĂ EVACUATOARE SIMPLĂ

- spălare pe mâini, se îmbracă mănușile cu mâna stângă se îndepărtează fesele, iar cu mâna
dreaptă se introduce canula lubrefiată prin anus până în rect cu mişcări blânde până se învinge
rezistenţa sfincterului anal
- canula se introduce pe o distanţă de 10 – 12 cm, se deschide robinetul şi se reglează viteza
lichidului de spălătură.
Bolnavul trebuie să respire adânc şi i se indică să reţină lichidul 10 - 15 minute înainte de a-
l evacua; apoi se pensează canula şi cu mâna dreaptă se îndepărtează şi se aşează pe tăviţa renală.
- Se pune în decubit lateral drept şi apoi se aşează în poziţie dorsală pacientul - se facilitează
pătrunderea lichidului la o adâncime mai mare
- Dacă bolnavul se poate deplasa este ajutat să meargă la toaletă, dacă nu se captează
scaunul în ploscă la pat
- Spălarea pe mâini

67
 NURSING CLINIC

B. CLISMA ÎNALTĂ
- se introduce o canulă flexibilă la 30 – 40 cm înălţime în colon
- se ridică irigatorul pe un stativ la 1,5 m ( pentru a realiza o presiune suficient de
mare a apei) – restul se face ca şi la clisma simplă
-

C. CLISMA MEDICAMENTOASĂ (TERAPEUTICĂ)

- se pot administra pe această cale medicamente:
- clorulă de calciu
- corticosteroizi
- antiinfllamatoare (mesa-lazină)
- aceste medicamente se resorb prin mucoasa rectală având efect local rapid; acestea sunt
soluţii izotonice sau sau se pot administra sub formă de microclisme, sau clisme picătură cu
picătură (la o oră – o oră şi jumătate după clisma evacuatoare cu un ritm de aprox. 60 pic./min.)

I. Microclisme: se introduce 10 – 15 ml de apă,

Clisme ser fiziologic cu o seringă adaptată la canula rectală
Medicamentoase
II. Clisma picătură cu picătură: pentru menţinerea temperaturii
se folosesc rezervoare cu termostat sau se înveleşte irigatorul într-un strat de vată sau pernă
electrică.

D. CLISME ULEIOASE
- 200 ml de ulei vegetal, încălzit la 37 ºC în baie de apă şi apoi se injectează această
soluţie profund;
- Este indicat în constipaţiile cronice şi în fecaloame;
- Îngrijiri post – tehnice
- Reorganizarea locului de muncă.
Incidente:
o Canula întâmpină rezistenţă, în acest caz se retrage câţiva cm; și se dă drumul apei;
o În faţa canulei avem un obstacol care îngreunează trecerea apei; se va ridica irigatorul
cât mai sus pentru a mări presiunea apei;
o Dureri abdominale
o Crampe intestinale – se va întrerupe clisma după care se dă din nou drumul în jet.

INTRODUCEREA TUBULUI DE GAZE

- Tubul de gaze este un tub semirigid de 30 – 35 cm lungime Ø 8 - 12 mm cu extremitatea rotunjită

folosit, în caz de –meteorism abdominal = imposibilitatea de a evacua gazele în mod spontan; se
introduce prin mişcări de răsucire şi înaintare prin anus, rect şi de aici în colon.
Scop: eliminarea gazelor din colon
Materiale necesare: tub de gaze, tăviţa renală, substanţa lubrifiantă pentru ungerea tubului
de gaze = vaselina boricată
Pregătirea materialelor: pregătirea bolnavului, paravan, mănuşi de unică folosinţă
Tehnica:
- Spălare pe mâini, se unge tubul cu cremă lubrifiantă, poziţia de decubit lateral drept sau stâng, cu
mâna stângă se vizualizează rectul, cu mâna dreaptă se introduce tubul cu mişcări de răsucire şi
înaintare până la 15 – 20 cm, se acoperă bolnavul cu un cearşaf şi se menţine cel mult 2 ore, se
îndepărtează tubul şi se pune în tăviţa renală; la nevoie tehnica se repetă la 1 – 2 ore;
- Spălare pe mâini; Îngrijiri post tehnice; Reorganizarea locului de muncă.
! Tubul de gaze nu va fi menţinut mai mult de 2 ore deoarece produce escare ale mucoasei
rectale.
68
 NURSING CLINIC

PARTICIPAREA A. M. LA PUNCŢII

PUNCŢIA este operaţiunea prin care se pătrunde într–o cavitate naturală sau patologică
sau într–un organ parenchimatos (ficat, splină, pancreas) cu ajutorul unui ac sau trocar, traversând
ţesuturile în scopul extragerii unui lichid normal sau patologic sau a unui fragment de ţesut.
Lichidul extras din seroase: pleură (plămâni), pericard (inimă), peritoneu (cavitatea
abdominală) este întotdeauna de origine patologică. Puncţia este efectuată pentru stabilirea
existenţei de lichid şi examinarea lichidului (= PUNCŢIA EXPLORATORIE) ; atunci când în urma
puncţiei nu se obţine nici un fel de lichid, avem aşa numita PUNCŢIE ALBĂ
Reguli generale:
- Pregătirea psihică;
- Instrumentele vor fi perfect sterilizate;
- Mâinile celui care lucrează – cu mănuşi speciale, sterile;
- Dezinfecţia perfectă a regiunii ce urmează a fi punctată;
- Cavităţile puncţionate vor fi evacuate întotdeauna lent pentru prevenirea eventualelor accidente,
hemoragii (şoc).
- Anestezie locală întotdeauna pentru prevenirea reflexelor neurovegetative
- Locul puncţiei se dezinfectează şi se pansează în condiţii de asepsie perfectă
- Se notează în Foaia de observaţie efectuarea puncţiei
- Există mai multe tipuri de puncţie:
o Puncţie venoasă; Paracenteză abdominală; Toracocenteză; Puncţie articulară;
o Puncţie rahidiană; Puncţie sternală; Puncţia organelor pentru biopsie;
o Puncţia unei colecţii purulente.

PARACENTEZA ABDOMINALĂ (Puncţia abdominală)

Este operaţia de traversare a peretelui abdominal şi pătrunderea în cavitatea abdominală cu

ajutorul unui trocar.
Scop explorator, terapeutic:
 Pentru precizarea unui diagnostic;
 Ca metodă de tratament,
 În ascitele masive se practică evacuarea lichidului abdominal care provoacă tulburări
de respiraţie şi circulatorii prin presiunea exercitată asupra diafragmului, a venei
cave inferioare, provocând edeme.
Materiale necesare:
 Trusă medicală acoperită cu câmpuri sterile; Trocare de diferite dimensiuni;
 Sol. de novocaină sau xilină pentru anestezie locală
 Casoletă cu comprese sterile, muşama/ aleză;
 Cearşaf mare împăturit în 3/ ac siguranţă, pentru bandajarea abdomenului;
 Tăviţă renală;
 Vas gradat cu capacitate de 10 litri pentru colectarea lichidului;
 Casoletă cu mănuşi sterile; Seringi 2 – 5 ml sterile;
 Sol. pentru dezinfecţie locală (alcool, tinctură de iod); Eprubete cu dop;

69
 NURSING CLINIC
 Bisturiu steril; Substanţe necesare pentru reacţia RIVALTA;
 Catetere speciale;
 Sondă sterilă pentru evacuarea urinei la bolnavii care prezintă tulburări de micţiune.
Pregătirea instrumentelor:
 Pregătirea fizică şi psihică a bolnavului:
- i se explică necesitatea tehnicii; adoptă poziţia de decubit dorsal, pe marginea patului
- este invitat să urineze/ sau i se pune sonda vezicală;
- se pregăteşte patul cu muşama/ aleză/ cearşaf împăturit în 3
Bolnavul este dezbrăcat până la brâu şi aşezat la marginea patului. Medicul alege locul
puncţiei, de obicei FOSA ILIACĂ STÂNGĂ, Linia MONROE RICHTER (linia care uneste
ombilicul cu spina iliaca anterosuperioara se împarte în 3; puncţia se efectuează la unirea treimii
externe cu celelalte două treimi). Se spală locul puncţiei cu apă şi săpun;
Participarea la puncţie:
- Spălarea pe mâini; Dezinfecţia locului puncţiei cu alcool iodat;
- Aplicarea câmpului steril;
Medicul efectuează anestezia locală cu Xilină, precum și restul puncției
- Se dezinfectează încă o dată locul;
- Medicul introduce acul sau trocarul cu care va efectua puncţia;
- Se recoltează probe sterile de lichid pentru laborator, 100/200 ml;
- Se determină cantitatea
- La capătul trocarului se aplică un tub de cauciuc steril prin care se recoltează lichidul
ascitic în recipientul dinainte pregătit;
- Asistenta urmăreşte starea generală a bolnavului: faciesul, pulsul, respiraţia;
- Se supraveghează viteza de evacuare a lichidului, aproximativ 1 litru/15 min.
! În general – la prima paracenteză abdominală nu se evacuează mai mult de 4 – 5 l de lichid
în aprox. 1 – 2 ore:
- Se schimbă poziţia bolnavului uşor lateral stânga pentru favorizarea evacuării;
- Se extrage acul sau tocarul, se dezinfectează locul, se aplică pansament steril;
- Se înfăşoară cearceaful în jurul abdomenului bolnavului fixându-l cu acul de siguranţă;
- Se determină cantitatea, densitatea, lichidului extras;
- Se face reacţia RIVALTA; Spălarea pe mâini; Notarea în Foaia de observație

EFECTUAREA REACŢIEI RIVALTA

Într-un pahar conic se amestecă 50 ml de apă distilată cu o picătură de acid acetic – cu o

pipetă se adaugă 1 – 2 picături din lichidul extras prin puncţie
Interpretare:
a) Reacţia pozitivă = dacă picătura se transformă într-un nor, asemănător „fumului de ţigară”,
lichidul este EXSUDAT (patologic) – (apare în pleurezie, ascită)
b) Reacţia negativă = dacă picătura cade în pahar sau la fundul paharului fără să se modifice
aspectul soluţiei rămânând clară, lichidul este TRANSSUDAT
Îngrijire post – tehnică:
Dacă operaţia s-a efectuat în sala de tratament bolnavul, se transportă cu căruciorul în
salon;
Bandajul se menţine 5 – 6 ore;
Două ore bolnavul va fi supravegheat atent (ploscă, respiraţie, puls, temperatură, TA);
Pansamentul se efectuează în condiţii de asepsie (totală), perfectă;
Pregătirea probelor pentru laborator:
o Se etichetează, se completează buletinele;
o Se trimit cât mai repede la laborator; acolo se pot efectua investigaţii suplimentare: examen
citologic, bacteriologic, determinări biochimice: albumina, amilazele, glucoza, din lichidul
de ascită, etc. Reorganizarea locului de muncă.
Accidente: Colaps; Hematemeză(vărsături cu sânge); Melenă (scaun negru, cu sânge digerat).
70
 NURSING CLINIC

TORACOCENTEZA (PUNCŢIA PLEURALĂ)

Puncţia cavităţii pleurale efectuată cu un ac steril

Scop: = EXPLORATOR – stabilirea prezentei unei colecţii de lichid pleural şi a naturii
acestuia
=TERAPEUTIC – de evacuare a lichidului pleural, spălarea cavităţii pleurale şi
introducerea de anumite medicamente în cavitatea pleurală.

Materiale necesare:
 Instrumentar:
- seringi de 1 -2 ml; ace sterile pentru efectuarea anesteziei locale;
- 2 – 3 eprubete sterile etichetate, închise cu vată sau dop de cauciuc pentru recoltarea
probelor de laborator
- Casoletă cu câmpuri sterile
- 2 – 3 seringi de 10 – 20 ml sterile
- 2 – 3 ace de 1 mm în diametru, 10 cm lungime, aparat de aspiraţie POTAIN SAU
DIEULAFOY
- Recipient pentru colectarea lichidului aspirat
 Medicamente şi soluţii:
- novocaină 1,2 % sau xilină 1 – 2 fiole; alcool; tinctură de iod; atropină;
- morfină; medicamente analeptice şi tonicardiace (pentru accidente); leucoplast.
- ! acid acetic pentru reacţia RIVALTA + apă distilată
Accesorii:
 Muşama; Aleză (pentru protejarea patului);
 Un cilindru gradat 500 – 1000 ml pentru măsurarea lichidului extras;
 Densimetru; Cilindru de 100 ml.
Pregătirea materialelor:
Pregătirea psihică şi fizică a bolnavului:
 Cu ½ oră înainte de tehnică i se administrează un sedativ la indicaţia medicului şi un
analeptic pentru a-i scădea excitabilitatea generală şi a-i activa circulaţia (atropină)
 Patul se protejează cu muşama/aleză
 Poziţia este şezândă şi dezbrăcat până la brâu
 ! Bolnavul este invitat să-şi ridice membrul superior de partea care urmează să fie
puncţionată deasupra capului până la urechea de partea opusă pentru a se îndepărta cât
mai mult spaţiile intercostale.
 ! Locul puncţiei stabilit de către medic şi anume: spaţiile intercostale VII – VIII, pe linia
axilară posterioară.
Asistenta „A”- supraveghează pacientul.
Asistenta „B”:- serveşte medicul cu instrumentele şi seringile necesare + spălarea pe mâini.
Participarea la puncţie:
Asistenta „A”: -linişteşte, încurajează bolnavul
71
 NURSING CLINIC
-îi explică poziţia bolnavului
-îi cere să-şi reţină reflexul de tuse eventual
-supraveghează faciesul, culoarea feţei, respiraţia, pulsul, orice manifestare
neobișnuită din timpul tehnicii
Medicul efectuează puncţia; locul se dezinfecteză cu tinctură de iod şi se efectuează anestezie
locală.
Nu se scoate lichidul pleural dintr-o dată, ci se aspiră treptat - lent; nu se evacuează mai mult
de 1000-2000 ml lichid pleural.
Asistenta „B” - preia seringa plină cu lichidul pleural extras şi îl introduce în eprubetele
sterile care vor fi trimise la laborator, după care se continuă aspiraţia fie cu aparatul POTAIN sau
cu aparatul DIEULAFOY.
La lichidul pleural extras: se determină densitatea, natura lichidului – exsudat sau transsudat
prin metoda Rivalta, iar la laborator se pot determina: albumina, glucoza (din punct de vedere
biochimic), se pot efectua examenul citologic şi bacteriologic.
După terminarea evacuării şi - sau administrarea de medicamente intrapleural (antibiotice,
hidrocortizon), medicul scoate acul, iar asistenta badijonează locul puncţiei cu tinctură de iod şi
aplică un pansament steril, fixat cu leucoplast.
Îngrijire post-tehnică
- bolnavul trebuie să fie dus cu căruciorul în salon
- este supravegheat (funcţii vitale, prezenţa şi aspectul sputei);
- locul puncţiei se îngrijeşte ca o plagă în condiţii de asepsie perfectă;
- i se administrează lichide stimulatoare (ceai, cafea).
Lichidul extras poate fi:
- seros; limpede; tulbure: purulent (gălbui sau verde);
- chilos sau chiliform (albicios , lactescent);
- murdar (brun, cenușiu cu miros respingător);
- hemoragic sau serohemoragic (roz sau roşu intens);
Complicaţii:
- hemoragii intrapleurale; ruptură pleurală-pulmonară;
Accidente:
- tusea pleurală; lipotimie/colaps;
- pneumotorax/rănirea plămânului; dacă acul a fost manevrat brutal
- edem pulmonar acut - EDPA (apare în urma decomprimării bruşte); şocul pleural.
Apariţia oricărui accident impune întreruperea puncţiei şi administrarea medicamentelor
prescrise de medic.
PUNCŢIA RAHIDIANĂ

Reprezintă pătrunderea cu ajutorul unui ac special printre vertebre în spațiul intervertebral,

la nivel lombar - puncţie lombară sau suboccipital (puncţie suboccipitală)
Scop: EXPLORATOR:
- măsurarea tensiunii LCR (lichid cefalorahidian) şi recoltarea sa pentru investigaţii de
laborator
- executarea mielografiei = radiografia de coloană vertebrală efectuata cu substanţe de
contrast sau aer
TERAPEUTIC:
- de decomprimare în urma sindromului de hipertensiune intracraniană;
- introducerea diferitelor medicamente; anestezie locală (rahianestezie).
Materiale necesare:
- masa acoperită cu câmp steril;
- 2,3 ace speciale pt puncţie rahidiana cu lungime de 3-10 cm;
- 2,3 seringi de 2, 5, 10, 20 ml; alcool medicinal; alcool medicinal iodat;
- două eprubete sterile sau două medii de cultură;
- două eprubete pentru recoltarea LCR aşezate pe stativ; tăviţă renală;
72
 NURSING CLINIC
- casoletă cu comprese sterile;
- substanţă de contrast - pentru puncţie rahidiană exploratorie;
- medicamente antibiotice sau seruri pentru puncţia terapeutică; anestezice - rahianestezice.
Pregătirea materialelor:
Pregătirea fizică şi psihică a bolnavului, i se explică metoda
- poziţia decubit lateral: dr./stg, la marginea patului sau poziţia şezândă;
- bolnavul dezbrăcat până la brâu; spatele se încovoaie în formă de arc;
- se exercită o uşoară presiune asupra regiunii epigastrice dacă este cazul.
- ! Mănuşi sterile
LOCURILE PUNCŢIEI RAHIDIENE
Puncţia dorsală se efectuează între vertebrele D6 - D7 sau puncţia lombară, cea mai
frecventă: D12 - L1 sau L4 - L5 (preferabil).
- din poziţia decubit lateral la marginea patului, bolnavul stă în poziţia ghemuită astfel încât
vârful nasului să fie cât mai aproape să atingă genunchiul iar spatele să fie arcuit în „cocoş de
puşcă”
- asistenta medicală exercită o uşoară presiune asupra regiunii occipitale şi epigastrice dacă
este cazul:
- locul se dezinfecteză cu alcool iodat sau tinctură de iod; se izolează cu câmp steril;
- medicul alege locul şi efectuează puncţia; el este servit cu seringă pentru a aspira LCR.
- se pot face însămânţări pe mediile de cultură; se pot introduce medicamentele sau anestezicele.
După îndepărtarea acului, se badijonează cu tinctură de iod sau cu alcool iodat şi se
pansează în condiţii de asepsie perfectă; spălarea pe mâini;
- pacientul este culcat în decubit dorsal 24ore - timp în care va fi alimentat la pat după 6 ore;
- pregătirea LCR pentru laborator: se efectuează Reacţia Pandy, se dozează albuminorahia,
glicorahia, etc.
Accidente:
- ameţeli; tulburări vizuale; cefalee; greţă, vărsături, tuse;
- hemoragii/dacă persistă, se repetă puncţia mai sus;
- contractarea feţei, gâtului sau a uneia dintre grupele mușchilor intercostali prin atingerea
ramurilor nervilor spinali; şocul reflex - duce la moarte.

ROLUL ASISTENTULUI MEDICAL ÎN PREGĂTIREA ŞI ASISTAREA

EXPLORĂRILOR PARACLINICE

PREGĂTIREA ŞI ASISTAREA EXAMENLOR RADIOLOGICE

Examinările radiologice au scopul de a contribui cu elemente obiective deosebit de valoroase

la stabilirea diagnosticului, urmărirea evoluţiei unor boli şi a procesului de vindecare. Ele se fac cu
ajutorul razelor Rontgen.
Metodele radiologice de diagnostic:
Radioscopia - este metoda cea mai expeditivă de examinare radiologică .
Bolnavul este aşezat între sursa de raze Rontgen şi ecran.
- Avantaje: imaginea este citită imediat.
- Dezavantaje: - Imaginea radioscopică este săracă în detalii
- Gradul de iradiere al pacientului şi personalului medical este foarte mare.
Radiografia – reprezintă fixarea imaginii radiologice pe o placă fotografică.
-Avantaje: - este un document obiectiv care poate fi păstrat pentru comparaţii ulterioare
- este mai bogată în detalii
- timpul de iradiere la o radiografie este mai mic
Seriografia – execută radiografii ţintite şi în serie cu ajutorul seriografelor.
Tomografia - Tomografia computerizată (CT) foloseşte razele X pentru a crea imagini
detaliate ale structurilor din interiorul corpului.

73
 NURSING CLINIC
În timpul testului pacientul va sta întins pe o suprafaţă plană (masă) care este legată la
scaner; acesta are formă cilindrică.
Scanerul trimite pulsuri de raze X spre acea parte a corpului ce se doreşte investigată. O
parte a aparatului este mobilă, astfel încât poate efectua imagini din mai multe poziţii. Imaginile sunt
memorate în computer.
Tomografia computerizată este folosită pentru a investiga diferite părţi ale corpului precum
toracele, abdomenul, pelvisul sau craniul. De asemenea, poate realiza imagini ale organelor, precum
ficatul, pancreasul, intestinele, rinichii, glandele suprarenale, plămânii şi inima. Poate oferi
informaţii şi asupra vaselor sanguine, oaselor şi coloanei vertebrale.
În timpul scanării se poate folosi şi fluoroscopia, metodă ce foloseşte un fascicul stabil de
raze X, pentru a vizualiza motilitatea şi aspectul diferitelor părţi ale organismului.

Radiokimografia constă în înregistrarea radiografică a mişcărilor organelor interne care se

văd radioscopic (inima, vasele mari) sau a celor care se văd cu substanţa de contrast (stomac,
duoden, uter etc.)

Electrokimografia înregistrează mişcările cardiace şi ale densităţii pulmonare.

Tomografia pe bază de emisie pozitronică (PET) este una dintre cele mai moderne metode
de obţinere a imaginii funcţionale în scop medical.
Esenţa metodei PET - CT constă în marcarea unor diferite substanţe biologice (de ex.
glucoză, aminoacizi, ligandoreceptori, etc.) în timpul descompunerii, cu pozitroni ce emit un anumit
tip de izotopi, după care materialul marcat (radiofarmacon) este introdus în organismul bolnavului,
urmând stabilirea imaginii distribuţiei acestuia.
Cel mai des utilizat radiofarmacon, fluoro-dezoxi-glucoza (pe scurt FDG) se adună în
celulele cu glucozo-metabolism ridicat (creier, miocard, tumori maligne, leucocite şi limfocite
activate), nu se metabolizează, după care în forma neschimbată, prin rinichi, se elimină în urină (în
opoziţie cu glucoza).
Distribuţia în ţesuturi a substanţei introduse în organism se poate detecta cu ajutorul camerei
PET prin intermediul observării radierii aferente emisiei pozitronice.
Reconstruirea imaginilor are loc cu ajutorul computerului, pe baza datelor obţinute în timpul
examenului. Examenul alcătuieşte, în primul rând, felii perpendiculare (asemănător CT-ului) pe axa
lungimii întregului corp. Ulterior, pe baza acestor secţiuni se pot forma imagini, în direcţia dorită,
chiar tridimensionale.
Distribuţia în ţesuturi a farmaconilor introduşi diferă în mare măsură în diverse stări
funcţionale (fiziologice, respectiv biologice), făcând astfel posibilă recunoaşterea şi localizarea
proceselor patologice, în special a tumorilor maligne şi a metastazelor.

Regulile generale de pregătire a bolnavilor pentru examinări radiologice:

Examinarea radiologică a bolnavilor prevede pregătirea :
- condiţiilor de mediu; bolnavilor.
Asistentul medical trebuie să cunoscă principiul investigaţiilor efectuate, pentru a putea
interveni în caz de apariţie a unor complicaţii nedorite sau reacţii adverse apărute în timpul
examinării.

1. Pregătirea bolnavilor pentru examenul radiologic al sistemului osteoarticular:

- traumatismele recente nu necesită preagătire radiologică de specialitate.
- în cazul hemoragiilor se va face hemostaza provizorie sau definitivă, iar segmentul interesat va fi
imobilizat, pentru a putea fi poziţionat în funcţie de cerinţele medicului. În cazul imobilizării se vor
folosi materiale care nu au proprietăţi radioopace.

2. Pregătirea pacienţilor pentru examenul radiologic al organelor toracice:

- Organele toracice (inima, plămânii) pot fi explorate radiologic fără o pregătire prealabilă.
74
 NURSING CLINIC
În cazuri excepţionale când pacientul se află imobilizat la pat, examinarea se va efectua în această
poziţie.
- Bronhografia se efectuează pentru diagnosticul tumorilor pulmonare, al atelectaziilor, al
modificărilor topografiei şi al calibrului bronhiilor.
Cu 2-3 zile înaintea examinării pacientul va primi expectorante iar cu ½ oră înaintea
examinării va fi sedat.
Bronhografia se efectuează pe nemâncate. După examinare pacientul nu mănânca şi nu bea
timp de 2 ore până când încetează efectul anestezicului.

3. Pregătirea bolnavilor pentru examinarea radiologică a tubului digestiv

A . Radiografia simplă pe gol a abdomenului
- Această examinare se face fără nici o pregătire prealabilă,
- În marea majoritate a cazurilor este vorba de urgenţe care nu permit pregătirea.
Radiografia simplă a abdomenului poate evidenţia corpi străini radioopaci în tubul digestiv
sau în organele extradigestive; de asemenea poate stabili diagnosticul de abdomen acut chirurgical,
prin perforaţia unui organ (ulcer gastric sau duodenal), sau prin ocluzie intestinală.

B. Examenul radiologic al stomacului şi intestinelor

- organele cavitare nu pot fi puse în evidenţă decât cu ajutorul substanţelor de contrast.
- este contraindicată la bolnavi caşectici, adinamici, la pacienţi cu insuficienţă circulatorie,
abdomen acut, hemoragii digestive superioare, peritonite, tromboze, precum şi în sarcină.
Pregătirea bolnavului începe cu 2-3 zile înainte când se sistează administrarea
medicamentelor cu conţinut de bismut, fier, iod etc, care au proprietăţi radioopace.
În ziua examinării – a examenului baritat gastroduodenal, pacientul nu mănâncă şi nu bea,
examinarea se execută dimineaţa.
Ca şi substanţă de contrast este folosită sulfatul de bariu în suspensie de ½ bariu /apă sau 3/2
bariu /apă în funcţie de examinare.

Examenul radiologic al colonului (irigografia) presupune evacuarea intestinului gros pentru

a putea fi umplut cu substanţa de contrast.
Ca substanţă de contrast se foloseşte suspensia de bariu în concentraţie obişnuită utilizând
300-500 g în 1000-1500 ml apă încălzită.
Irigoscopia se execută în decubit dorsal, introducerea substanţei de contrast se face după
tehnica obişnuită a clismelor, sub ecranul radiologic.

C. Pregătirea bolnavilor pentru colangiografie:

Colangiografia reprezintă opacifierea vezicii biliare pe cale intravenoasă prin administrarea
substanţei de contrast (Pobilan)
Administrarea substanţei de contrast se face în preajma examinării fără nici o pregătire
dietetică.
În dimineaţa examinării se va efectua o clismă înaltă, iar înainte de injectarea substanţei de
contrast se va testa toleranţa organismului prin oftalmoreacţie sau administrarea foarte lentă i.v. a
1 ml de substanţă. Apariţia reacţiilor alergice necesită intervenţia rapidă a asistentului medical.

Pregătirea bolnavilor pentru examinarea radiologică a rinichilor şi căilor urinare

Examinarea rinichilor şi a căilor urinare se face cu sau fără substanţa de contrast.
Radiografia renală simplă
- pune în evidenţă umbrele rinichilor,
- evidenţiază calculii renali, ureterali, sau vezicali,

Pielografia
– constă în radiografierea rinichiului după introducerea substanţelor de contrast (Ultravist
sau Odiston) pe cale ascendentă printr-o sondă care înaintează până în ureter sub controlul
75
 NURSING CLINIC
cistoscopului.

Urografia
– reprezintă umplerea cavităţilor renale cu substanţa de contrast care se face descendent pe
cale intravenoasă.
Urografia se efectuează la 8 - 10 minute după injectarea substanţei de contrast când aceasta
apare în urină.
Pregătirea bolnavului începe prin evacuarea gazelor din intestine.
Se efectuează testul de toleranţă la iod, şi se pregăteşte trusa de urgenţă în cazul apariţiei
reacţiilor alergice.

Cistografia
- metoda de explorare radiologică a vezicii urinare.
Vezica urinară se opacifiază cu ocazia urografiei intravenoase.
La una sau două ore de la administrarea i.v. a substanţei de contrast, aceasta se adună în
vezica urinară împreună cu urina, oferind posibilitatea de a fi radiografiată.
Important – pacientul va fi urmărit să nu urineze decât după radiografie.

PREGATIREA BOLNAVILOR PENTRU EXAMINAREA INIMII SI VASELOR

Electrocardiografia (ECG sau EKG)

Este o metodă de investigaţie care se ocupă cu studiul fenomenelor bioelectrice pe care le

produce inima în cursul activităţii sale. Curenţii electrici produşi de inimă sunt de o intensitate
foarte slabă şi se transmit la suprafaţa tegumentelor prin ţesuturi, a căror rezistenţă le reduce şi mai
mult voltajul. Pentru a fi înregistrate este necesară amplificarea lor cu aparate foarte sensibile.
Captarea curenţilor se face cu doi electrozi plasaţi în două puncte diferite ale inimii sau chiar la
distanţă de inimă. Se folosesc fie electrocardiografe cu înscriere indirectă sau fotografică, fie cu
înscriere directă sau mecanică.
Pregătirea pacientului pentru efectuarea EKG:
Pentru efectuarea electrocardiogramei, asistenta medicală trebuie să pregăteasca bolnavul şi
aparatul. Bolnavul se află în decubit dorsal, relaxat fizic şi psihic. Temperatura camerei trebuie să
fie de cca 20°. Tegumentele vor fi degresate cu alcool, iar electrozii puşi în contact cu tegumentele
pe regiuni nepăroase.
Aparatul se pune în contact cu sursa de curent, se controlează funcţionarea, se fixează
electrozii şi se trece la efectuarea înregistrării. După examen se retrag electrozii şi se curăţă
tegumentul. Pentru fiecare bolnav se va nota pe traseul EKG: numele, vârsta, data şi ora efectuării.

Tehnica efectuării EKG:

Pentru studiul fenomenelor electrice ale inimii se aplică electrozii pe suprafaţa tegumentului.
Electrozii sunt piese metalice rotunde, ovale sau dreptunghiulare, care se fixează pe membre şi
torace şi sunt legaţi de aparat prin conductori electrici. După locul de aplicare a electrozilor faţă de
inimă se deosebesc derivaţii directe (endocavitar prin cateterism), semidirecte (esofagiene) şi
indirecte, în care electrozii sunt asezaţi pe membre sau pe regiunea precordială.

În mod obişnuit se folosesc următoarele derivaţii:

• Derivaţiile standard sau bipolare se obţin conectând cei doi poli ai galvanometrului cu doi
electrozi situaţi pe regiuni echidistante de inimă: antebraţul drept, stâng şi piciorul stâng. Cele trei
derivaţii standard sunt:
- DI - antebraţul drept - antebraţul stâng
- DII - antebraţul drept - gamba stângă
- DIII - antebraţul stâng - gamba stângă.

76
 NURSING CLINIC
Obişnuit, aparatele sunt prevazute cu trei fire conducătoare, notate cu semne sau culori
convenţionale (roşu pentru braţul drept, verde pentru piciorul stâng şi galben pentru braţul stâng).
• Derivatiile unipolare ale membrelor se obţin conectând polul pozitiv al galvanometrului
cu un electrod aşezat pe fiecare din cele trei membre (electrod explorator), polul negativ fiind
conectat cu un electrod aşezat cât mai departe de inimă şi numit electrod indiferent:
- aVR - derivaţia unipolară a braţului drept
- aVL - derivaţia unipolară a braţului stâng
- aVF - derivaţia unipolară a piciorului stâng.
„a" simbolizeaza conducerea amplificată, V este un simbol care desemnează derivaţiile unipolare
ale membrelor, iar literele R (right = dreapta), L (left = stânga) şi F (foot = picior) reprezintă
prescurtările unor cuvinte care arată locul unde se aplica electrodul explorator.
• Derivaţiile precordiale sunt derivaţii unipolare care înregistrează diferenţele de potenţial
din regiunile miocardice situate sub electrodul explorator. Amplitudinea deflexiunilor este mai mare
decât în derivaţiile membrelor, deoarece electrodul explorator este aşezat mai aproape de inimă.

Punctele de explorare sunt în număr de şase, iar derivaţiile primesc ca simbol litera V:
V1 - extremitatea internă a celui de al IV-lea spaţiu intercostal drept;
V2- extremitatea internă a celui de al IV-lea spaţiu intercostal stâng;
V3 - la jumătatea distanţei dintre V2 şi V4;
V4 - în spaţiul al V-lea intercostal, pe linia medio-claviculară stânga;
V5 - în spaţiul al V-lea intercostal, pe linia axilară anterioară;
V6 - în spaţiul al V-lea intercostal, pe linia axilară mijlocie.
V1 şi V2 explorează ventriculul drept, V3 şi V4 septul interventricular, iar V5 şi V6 ventriculul stâng.
Interpretarea unei electrocardiograme este efectuată de către medic.
Asistenta medicală trebuie să deţină unele noţiuni elementare în ceea ce priveşte
interpretarea EKG. Electrocardiograma normală prezintă o serie de deflexiuni (unde), segmente şi
intervale. Deflexiunile se numesc P, QRS şi T. Segmentele sunt porţiuni de traseu cuprinse între
unde: PQ şi ST, iar intervalele sunt porţiuni de traseu care cuprind unde şi segmente PQ şi QT.
Unda P reprezintă procesul de contracţie atrială. Are o forma rotunjită şi obişnuit este
pozitivă. Durează 0,08" - 0,11" (secunde) şi are o amplitudine de 1 - 2,5 mm. Intervalul PQ sau PR
(după cum complexul ventricular începe cu Q sau R) corespunde activării atriale şi timpului de
conducere atrio-ventricular. Durează 0,12" - 0,21". E mai scurt în tahicardie şi mai lung în
bradicardie.
Complexul QRS reprezintă activarea ventriculară. Se mai numeşte şi faza iniţială sau
rapidă. Prima deflexiune pozitivă se desemnează cu R, iar prima deflexiune negativă cu Q. Durata
complexului este de 0,6 - 0,10" în derivaţiile membrelor şi de 0,6 - 0,11" în precordiale.
Segmentul ST şi unda T reprezintă procesul de repolarizare ventriculară. Segmentul ST este
de obicei izoelectric şi rar denivelat deasupra sau dedesubtul liniei izoelectrice.

Unda T corespunde retragerii undei de excitaţie din ventriculi. Este rotunjită şi de obicei
pozitivă. Segmentul ST şi unda T constituie faza terminală a ventricu-logramei. Sfârşitul undei T
marchează sfârşitul sistolei ventriculare, iar intervalul T-P reprezintă diastola electrică.

77
 NURSING CLINIC
Importanţa investigaţiei: Electrocardiograma este o metoda grafică precisă şi simplă, care
reflectă fidel activitatea miocardului, permitând uneori chiar localizarea leziunii la nivelul inimii. În
practica medicală este foarte utilă pentru diagnosticul tulburărilor de ritm, tulburărilor de
conducere (blocuri de ramură), hipertrofiilor ventriculare, cardiopatiilor ischemice cronice,
intoxicaţiei cu unele droguri (chinidina, digitala).

Angiocardiografia
- Este o metodă de diagnosticare a conformaţiei şi defectelor de la nivelul cavităţilor cardiace, al
valvelor şi vaselor cordului.
- Prin inserarea de catetere arteriale sau venoase se abordează cavităţile cardiace drepte sau
stângi, se injectează substanţa de contrast care permite definirea structurilor cardiace.
- Aprecierea statusului funcţional se realizează prin fluoroscopie sau imagini Rx. Un osciloscop
montat lângă patul bolnavului permite înregistrarea simultană a altor parametri cardiaci: traseu
ECG, frecvenţa cardiacă, ritm, presiune vasculară.
Pregătirea bolnavului presupune în primul rând pregătirea lui psihică.
În preziua examenului se determină grupa sangvină, ureea, creatinina, probele hepatice, şi se
linişteşte pacientul prin administrare de tranchilizante.
Examinarea se face pe nemâncate, iar pacientul va fi conectat la circuitul ECG,
pulsoximetrului şi tensiometrului pentru a fi monitorizat în permanenţă.

Aortografia
- Metodă radiologică pentru vizualizarea aortei prin injectarea unei substanţe de contrast, fie în
lumenul aortic cu ajutorul unei sonde, fie într-o venă.
- Este un examen radiologic care permite vizualizarea aortei şi a ramurilor sale.

Arteriografia periferică: evidenţiază arterele periferice prin injectarea lor cu substanţe

radioopace. Pregătirea şi asistarea pacienţilor se face după acelaşi principiu.

Flebografia
- este un examen radiologic al venelor care se realizează după injectarea unui produs iodat de
contrast.
- flebografia priveşte de cele mai multe ori membrele inferioare şi vena cavă inferioară, deoarece
acestea sunt localizările cele mai obişnuite ale flebitelor şi trombozelor venoase.
- tehnica: un produs iodat de contrast, opac la razele X, este injectat cu scopul de a putea vizualiza
venele profunde ale pulpei, coapsei şi a părţii joase a abdomenului (vena iliacă).
- examinarea se efectuează pe nemâncate cu cel puţin 12 ore înaintea examenului.
Pacientului i se vor aplica garouri la nivelul gleznei, a gambei şi a coapsei cu scopul de a
dilata venele profunde. După dezinfectarea părţii de şezut corespunzătoare fiecărui picior, medicul
înţeapă pielea cu ajutorul unui ac şi injectează produsul de contrast. Pe tot acest parcurs asistentul
medical asistă şi serveşte medicul.

Coronarografia
- se efectuează prin introducerea unui tub foarte subţire numit cateter în artera femurală. Prin acesta
sunt introduse sondele de cateterism şi dirijate până la nivelul arterelor coronare.
- se injectează un produs de contrast radiologic, care permite vizualizarea anatomiei arterelor
coronare prin opacifierea arborelui coronarian.
- permite observarea diametrului interior al arterelor şi se pot localiza posibilele obstrucţii
coronariene importante.
-
- Angiografia coronariană permite cuantificarea mărimii şi a gravităţii bolii arterelor coronare în
vederea luării celor mai bune decizii privind tratamentul.
Coronarografia nu necesită anestezie generală, ci doar locală şi cel mai des la nivelul unuia
dintre membrele inferioare, prin folosirea unui abord femural.
78
 NURSING CLINIC
Pacientul este conştient şi discută cu medicul pe parcursul procedurii, având posibilitatea de
a viziona procedura pe un ecran.
Înainte de examen, pacientul nu trebuie să mănânce şi trebuie să i se facă o ionograma
urinară, o hemogramă şi o probele de hemostază – ce caută o anomalie în coagularea sângelui.
Pacientul va fi epilat în partea inghinală şi femurală şi i se va administra o perfuzie.
Este aşezat pe o masă de examinare fiind conectat la monitoarele de supraveghere continuă a
ECG.
Asistentul medical are un rol important în pregătirea pacientului pentru examinările
radiologice. Acesta trebuie să informeze cu exactitate pacientul despre procedeul care urmează să îl
efectueze, în felul acesta asigurându-se o bună colaborare între pacient şi medicul examinator.
De asemenea asistentul medical trebuie să stăpânească noţiunile de prim ajutor pentru a
putea interveni în cazul apariţiei unor evenimente neprevăzute (reacţii alergice, decompensări ale
bolilor de bază).

PPREGATIREA SI ASISTAREA EXAMENELOR ULTRASONOGRAFICE

ECOGRAFIA
Avantaje:- este o metodă lipsită de orice efect nedorit asupra organismului,
- înlocuieşte în multe domenii aplicarea metodelor tradiţionale de investigaţii, dintre care
numeroase metode prezintă un oarecare pericol pentru organism şi sunt mai greu suportate de
bolnavi.
Pregătirea bolnavului pentru examinări ecografice este minimală.
În ecografia abdominală imaginea poate fi deranjată prin interpunerea gazelor din tubul
digestiv (pentru a le elimina, în seara precedentă examinării, se administrează Cărbune medicinal
sau alte absorbante ale gazelor: Espumisan, Motilium). Este indicat ca înaintea examinării cu 8 ore
pacientul să rămână nemâncat.

La examinarea organelor micului bazin inclusiv a organelor genitale feminine, bolnavul trebuie să
fie cu vezica urinară umplută, ceea ce asigură examinatorului o vizibilitate mai bună în spatele
vezicii urinare. În acest scop asistentul medical va servi bolnavul cu 500-700 ml lichid înaintea
examinării şi va supraveghea bolnavul să-l consume în timp util. Va atrage atenţia bolnavului să nu
îşi golească vezica până la examinare.

Examinarea ecografică a celorlalte organe: cord, vasele mari, glanda mamară, tiroida nu
necesită nici o pregătire.

PREGATIREA PACIENTILOR PENTRU ECOGRAFIA CU

SUBSTANTA DE CONTRAST

Această metodă de examinare nu diferă de ecografia clasică.

79
 NURSING CLINIC
Pacientul va fi examinat după un post alimentar de cel puţin 12 ore, i se va monta o linie
venoasă pe care se administrează substanţa de contrast (Sono Vue), după care examinatorul
efectuează ecografia.
Acest tip de ecografie este foarte utilă în evaluarea nodulilor hepatici depistaţi prin ecografia
clasică, a nodulilor mamari, a circulaţiei arteriale şi venoase cerebrale, hepatice sau periferice
(membre), a refluxului vezico-ureteral, a traumatismelor abdominale.
Asistentul medical îi va explica pacientului care este rolul examinării , va pregăti abordul
venos şi la indicaţiile medicului va administra în bolus sau mai lent Sono Vue.

ECOGRAFIA TRANSESOFAGIANA

Ecocardiografia transesofagiană completează ecocardiografia(= ecografia inimii)

transtoracică în cazul căutării unui trombus (cheag) într-un auricul, a unei comunicări
interauriculare, a unei anomalii valvulare mitrale (prolaps, vegetaţii de endocardită) sau a unei
anomalii a aortei toracice (anevrism, trombus, disecţie). Ea furnizează imagini mai precise ale
auriculelor, ale septului interauricular ventriculilor și valvelor.
Asistentul medical îi va explica pacientului principiile explorării ecografice transesofagiene,
îl va linişti (aspect foarte important) pentru a putea colabora cu el pe tot parcursul examinării. Va
efectua un abord venos, prin care se va administra o sedare uşoară (1,5-2 ml Midazolam), şi va
efectua o anestezie locală cu Lidocaină 3% pulverizată pe mucoasa faringiană sau cu 1 fiolă de
xilină pe care bolnavul o înghite.
După anestezie locală, este introdusă o sondă prin cavitatea bucală şi coborată pe esofag,
până la nivelul auriculelor (atriilor).
Acest tip de ecografie se efectuează în maniera bidimensională. Acest examen necesită
existenţa unui set de instrumente de reanimare, deoarece se poate produce o tulburare de ritm sau
alte accidente.

PREGATIREA PACIENTULUI PENTRU EXMINARI ENDOSCOPICE

Endoscopia permite, prin iluminare, examinarea (vizualizarea, combinată even tual cu

fotografierea, sonograma, biopsia şi radiodiagnosticul) şi iniţierea unor măsuri terapeutice
(electrocoagulare, scleroză, diferite intervenţii chirurgicale la nivelul unor organe cavitare sau
cavităţi ale organismului).
Endoscopia se poate realiza şi cu ajutorul fibroscopului electronic. La capătul distal al
acestuia se montează un microprocesor (o cameră în miniatură), care furnizează semnalul
electronic unui videoprocesor, care îl transpune pe un ecran.
Endoscopia se poate realiza în tractul gastrointestinal, tractul urogenital, sistemul ventricular
cerebral, cavitatea abdominală, arborele bronşic, mediastin, cavitatea pleurală, fundul de sac
Douglas, spaţiul articular şi domeniul ORL.

Endoscopia tractului gastrointestinal presupune o pregătire prealabilă care constă în:

- Pentru gastro şi duodenoscopie examinarea se va face după un post alimentar de cel puţin 10-
12 ore.
- În cazul explorării tubului digestiv inferior (colonoscopie) pacientului i se va efectua o pregătire
specială care constă în administrarea în preziua examinării a unei soluţii de Polietilen glicol (1
plic la 20 kg corp, de obicei aproximativ 4 litri de soluţie, denumirea comercială fiind Fortrans).
Această soluţie produce o evacuare puternică a tubului digestiv şi din această cauză este
recomandat să se efectueze sub supraveghere medicală pentru a se putea interveni în cazul
apariţiei unor dezechilibre hidroelectrolitice.
Asistentul medical care participă la examinările endoscopice trebuie să cunoască
principiile de manipulare ale instrumentarului precum şi modul de procesare al acestuia în
vederea sterilizării şi dezinfecţiei în funcţie de calităţile instrumentarului respectiv.
80
 NURSING CLINIC
Curăţarea şi dezinfectarea endoscoapelor şi accesoriilor după fiecare endoscopie,
presupune asigurarea unei dezinfecţii absolut sigure a aparatelor respective, cu excluderea mai
ales a diseminării infecţiilor tuberculoase, hepatita B, C, HIV.
Sterilizarea
Este necesară în cazul urmatoarelor tipuri de endoscoape:
-pentru laparo-, mediastino-, toracoscoape
-pentru amnioscopie
-pentru artroscopie
-pentru cisto-, ureteroscopie.
Dezinfectare
Pentru intervenţii în regiuni ale organismului cu „floră naturală” instrumentarul trebuie
dezinfectat corespunzător:
-esofago-, gastro-, duodenoscopie
-colo-, ileoscopie
-procto-, recto-, sigmoidoscopie
-histeroscopie
-ERCP şi procedeele asociate, pancreatoscopia
-bronho-, rinoscopie
-laringoscopie cu endoscop rigid şi flexibil.

Metodele chimice de dezinfectare necesită preparate de pe lista în vigoare elaborată

şi acredidată de Ministerul Sănătăţii. Referitor la virusul hepatitei B, C şi HIV trebuiesc
folosite preparate cu acţiune dovedită asupra lor. Trebuie respectate concentraţiile prevăzute,
timpul de acţiune, schimbarea regulată a mijloacelor de dezinfectare folosite.

Asistentul medical va informa pacientul în legatură cu explorarea care urmează să fie

efectuată.
- În mod obligatoriu pacientul trebuie să îşi dea consimţământul scris şi semnat în legătură cu
explorarea efectuată.
- Pacientul trebuie să fie informat şi despre necesitatea prelevării, probelor bioptice (dacă este
cazul) şi să fie de acord cu acest lucru.
- În cazul endoscopiilor care se efectuează fără anestezie asistenta trebuie să comunice cu
pacientul pe tot timpul investigaţiei, să îi urmarească reacţiile şi semnele vitale (culorea
tegumentelor, respiraţia, pulsul).
- Asistenta efectuează anestezia locală (spray cu Xilină în orafaringe), administrează antialgice,
sedative
- O trusă de prim ajutor trebuie să fie tot timpul la dispoziţie în cazul în care starea generală a
pacientului se deteriorează.
- În cazul prelevărilor pieselor de biopsie asistentul medical va pregăti; pense de biopsie, anse de
polipectomie, recipiente cu formol 4% pentru conservarea fragmentelor biopsiate pentru a fi
trimise la laboratorul de anatomie patologică. - Materialul biopsiat va fi însoţit de fişa de
evidenţă care cuprinde datele de identificare ale pacientului, nr. F.O, sau numărul de registru din
ambulator, date despre fragmentul biopsiat, semnătura persoanei care a efectuat biopsia şi a
medicului.
Particularităţi în explorarea endoscopică:

ECOENDOSCOPIA – implică cunoşterea în detaliu a aparaturii utilizate

Ecoendoscopul prezintă un transductor cu frecvenţă înaltă plasat în vârful unui endoscop
şi reuşeşte obţinerea de imagini transmurale de înaltă rezoluţie a pereţilor tubului digestiv şi a
organelor învecinate.
În acest scop asistentul medical trebuie să informeze pacientul că în dimineaţa examinării
nu trebuie să se alimenteze, va obţine consimţământul informat asupra investigaţiei care urmează

81
 NURSING CLINIC
să fie efectuată, va poziţiona pacientul în decubit lateral stâng, îi va administra sedative,
antialgice, antispastice, anestezie locală în orofaringe.

ENDOSCOPIA DIGESTIVA efectuată cu ajutorul videocapsulei endoscopice:

Endoscopia realizată cu ajutorul capsulei endoscopice este relativ un alt tip de endoscopie,
bazată pe inghiţirea unei pastile de mărimea unui antibiotic, în care este încorporată o cameră video
şi o sursă de lumină. După ce a transmis imaginile din interiorul sistemului digestiv, capsula
endoscopică este eliminată de organism în mod natural.
Pregătirea pacientului pentru această investigaţie se face ca şi pentru orice altă endoscopie
digestivă.
La nivelul abdomenului pacientului va fi aplicat un receptor care va recepţiona imaginile
transmise de câtre capsula endoscopică pe tot traiectul tubului digestiv.
Ulterior aceste imagini vor fi transferate pe un PC şi interpretate de câtre medicul
gastroenterolog.
Dezavantajele aceste examinări sunt reprezentate de costul crescut al capsulei şi de
imposibilitatea prelevării de probe bioptice.

ROLUL ASISTENTULUI MEDICAL IN EFECTUAREA SONDAJELOR

Sondarea şi drenarea sunt intervenţii importante care pot fi efectuate în scop diagnostic şi
terapeutic.
Îngrijirea şi supravegherea corespunzătoare necesită cunoştinte temeinice în vederea
asigurării suportului necesar menţinerii şi satisfacerii cerinţelor primare.
Sondele de compresie esofagiană (Sengstaken – Blakemore) sunt tuburi speciale folosite la
hemostaza sângerărilor varicelor esofagiene, esofundice sau fundice când nu este posibilă altă cale
de oprire a hemoragiei.
Hemostaza se realizează prin umplerea cu aer a balonaşului (parte din lumenul sondei).
Sondele gastroduodenale sunt folosite pentru sondarea stomacului şi duodenului.
Au rol în:
- aspirarea secreţiilor gastrice (pancreatita acută, ileus, atonie gastrointestinală
postchirurgicală)
- aspirarea sângelui din tractul gastrointestinal;
- spălătura gastrică evacuatorie în intoxicaţii; administrarea de medicamente;
- alimentarea pacienţilor care nu se pot hrăni oral.
Sondele de intestin subţire sunt tuburi de cauciuc sau material plastic folosite pentru
sondarea în scop terapeutic a intestinului subţire.
Utilizarea lor de elecţie se face pentru evacuarea intestinală din ileusul paralitic sau
mecanic.
Sondele de intestin subţire sunt radioopace şi prezintă gradaţii de lungime.

ALIMENTAŢIA BOLNAVULUI

Proporţia alimentelor de origine animală sau vegetală pe 24 h alcătuiesc RAŢIA

ALIMENTARĂ.
Raţia alimentară:
- este în funcţie de vârstă, de munca prestată şi starea de sănătate sau de boală şi ea trebuie
să corespundă atât cantitativ cât şi calitativ;
- se măsoară în calorii.
Raţia minimă a unui organism aflat în repaus este de 1600 calorii, la care se adaugă în plus
caloriile depuse pentru munca prestată, astfel:
- un bolnav în repaus absolut la pat are nevoie de 25 calorii/Kg corp (ex. 60 Kg = 1500 cal /24 h).
- un copil necesită cu 20% - 30% mai mult; un vârstnic cu 10 – 15% mai puţin;

82
 NURSING CLINIC
- la un bolnav ambulatoriu necesităţile calorice cresc, la fel şi în cazul unui pacient care lucrează
sau dacă este febril (necesităţile calorice cresc cu 13 % pentru fiecare grad Celsius), de asemenea şi
la bolnavii cu convulsii.
Asigurarea aportului alimentar corespunzător poate fi realizată numai prin calcularea exactă
a necesităţilor ţinând seama de VALOAREA NUTRITIVĂ a principalelor alimente, astfel:
- 1 gram glucide = 4,1 calorii; hidraţii de carbon (glucidele) reprezintă principala sursă energetică
a organismului normal, dar şi bolnav; este bine ca 50% din necesităţile calorice ale organismului să
se asigure prin hidraţi de carbon; aportul de glucide trebuie mărit în stările de denutriţie, bolile
febrile.
- 1 gram proteine = 4,1 calorii; substanţele proteice (aminoacizii) reprezintă materialele plastice ale
organismului, ele înlocuind substanţele distruse prin uzura fiziologică sau patologică. Aminoacizii
sunt materia primă a enzimelor, hormonilor; substanţelor necesare procesului de vindecare,
refacerii ţesuturilor distruse, vindecării plăgilor, se formează tot pe seama proteinelor din aportul
alimentar.
- 1 gram lipide = 9,3 calorii; lipidele sunt substanţe alimentare cu o valoare calorică înaltă; în afară
de rolul lor energetic, ele mai intră în compoziţia ţesutului nervos, iar, sub formă de depozit
reprezintă rezervele de energie ale organismului şi ţesutul de susţinere pentru organele interne.
Aportul de lipide trebuie să reprezinte 30-40% din raţia energetică totală a organismului; aportul de
grăsimi trebuie să fie atât de origine animală, (cu acizi graşi saturaţi), dar şi de origine vegetală (cu
acizi graşi nesaturaţi, care, conform ultimelor studii, sunt mai sănătoşi).
- Vitaminele sunt absolut necesare pentru menţinerea metabolismului normal; necesitatea de
vitamine creşte în cursul majorităţii îmbolnăvirilor.
- Apa şi sărurile minerale trebuie administrate în proporţia necesară organismului. Necesităţile
zilnice de apă ale organismului sănătos variază între 2500-3000 ml; ele se acoperă pe de o parte
prin lichidele ingerate, pe de altă parte din arderea hidraţilor de carbon şi a grăsimilor. Legat de
minerale, organismul sănătos necesită pe 24 de ore: 4 g Na, 3-4 g K, 2 g Ca, 0,15 g Mg, precum şi
Fier, Cupru, Iod.

TIPURILE DE REGIM ALIMENTAR

Tipul de regim Felul regimului

Total
H Hidric
HZ Hidrozaharat
HZL Hidrozaharat lactat
LF Lactofăinos
LFV Lactofăinos vegetarian
CR Crudităţi
M Mixt
SA Supraalimentaţie
SP Special

83
 NURSING CLINIC
ÎNTOCMIREA FOII DE ALIMENTAŢIE ZILNICĂ
- foaia de alimentaţie zilnică este un document medical în care se centralizează regimurile
alimentare zilnice prescrise de către medic fiecărui bolnav în scop terapeutic.
În timpul vizitei, medicul prescrie regimul alimentar în foaia de observaţie, iar asistenta
medicală o notează într-o agendă specială cu nume, prenume, salon, pat şi bineînteles regimul
prescris.
După vizită se notează şi se centralizează în aşa numita „FOAIE DE ALIMENTAŢIE”.

ASIGURAREA ALIMENTAŢIEI DIETETICE A BOLNAVILOR = tratamentul bolnavului prin

substanţele alimentare ingerate.
Regimul alimentar sau DIETA trebuie să asigure valoarea calorică a unei alimentaţii
normale, care să nu scadă prea mult capacitatea de muncă a bolnavului, dar să ţină seama de
principiile unei alimentaţii corecte.
Se prescrie regim alcătuit pe criteriu calitativ în cazurile în care se urmăreşte:
- punerea în repaus şi cruţarea unor organe, aparate şi sisteme (se pune în repaus stomacul în caz de
ulcer sau ficatul în caz de ciroză hepatică)
- echilibrarea unor funcţii deficitare sau exagerate ale organismului (în insuficienţa cardiacă, unde
se formează edeme, se recomandă restricţie lichidiană)
- satisfacerea unor necesităţi exagerate ale organismului (de exemplu, regimul bogat în vitamine în
cazul bolilor infecţioase)
- îndepărtarea unor produse patologice de pe pereţii intestinali (puroi, mucus) cu ajutorul regimului
de mere, morcovi raşi.
Regimurile alimentare sunt foarte variate, fiind în funcţie de calitatea şi cantitatea
alimentelor care le compun.
În funcţie de cantitate regimurile pot fi:
- HIPOCALORICE (indicate în cazuri de obezitate);
- HIPERCALORICE (pentru subnutriţi).
Din punct de vedere CALITATIV regimurile sunt adaptate diverselor categorii de îmbolnăviri
şi prescrise de către medic.

Denumirea regimului Valoarea calorică Alimente componente

- hidric - hipocaloric - ceai neîndulcit
în diarei acute, după intervenţii - hipoglucidic - apă fiartă şi răcită
chirurgicale
- hipolipidic - supe diluate de carne
- hipoproteic
- hidrozaharat - hipocaloric - ceai îndulcit cu zahăr
în insuficienţa renală acută, perioada - hipoproteic - zeamă compot
de după debut a hepatitei acute, după
trezirea din coma diabetică
- hipolipidic - sucuri îndulcite
- normo-glucidic - zeamă de orez cu zahăr
- semilichid - hipocaloric - supe cremă legume
în afecţiuni subacute: colecistita - normoglucidic - fructe coapte
subacută, în primele zile după
infarctul miocardic
- hipoproteic - făinoase
-hiposodat
- lactate - hipocaloric - lapte
în faza dureroasă a ulcerului - hipoglucidic
duodenal, în primele zile după
hemoragii digestive superioare
-normo-sau
84
 NURSING CLINIC
hipoprotidic
- normo-hipolipidic
- lacto –făinos vegetarian -normo- hipercaloric - lapte, brânză de vaci, caş,
ouă moi, făinoase cu lapte
- normo-glucidic
- hepatic - normo -hipocaloric - brânză de vaci
în bolile cronice ale ficatului- hepatită - normo -protidic - iaurt
cronică, ciroză hepatică, perioada de
convalescenţă a hepatitei virale
- normo- glucidic - pâine albă, produse
făinoase, fructe coapte,
compot, biscuiţi
- hipolipidic - supe creme de legume, unt
10 gr/zi
- renal - normo-hipocaloric - brânză de vaci
în glomerulonefrite cronice, - hipoprotidic - caş, urdă
sindroame nefrotice, insuficienţa
renală cronică
- hiperglucidic - budinci, fructe crude sau
coapte, supe de legume
- normo-hipolipidic - gălbenuş de ou
- hiposodat - pâine albă fără sare
- cardio vascular - normo-caloric - iaurt, brânză de vacă
în hipertensiune arterială, infarct - normo-glucidic - supe creme de legume
miocardic, insuficienţă cardiacă
- hipoprotidic - carne fiartă
- normo-hipoglucidic - lapte şi produse din lapte
- hipolipidic
- hiposodat
- hipocaloric - a) 0 calorii - 1500ml/ zi ceai amar
pentru pacienţii obezi - b) 240 calorii - 300 gr brânză de vaci/ 24 h
- c) 400 calorii - lapte, brânză, carne albă,
legume
- d) 600 calorii - idem punctul c)
- diabetic - hipo-glucidic, cu 200 - făinoase, legume dar în
la pacienţii cu diabet zaharat de grame Hidraţi de cântărite în raport cu
carbon în 24 de ore toleranţa la glucide
-normo-hipoprotidic - lapte, carne de peşte, ouă
- normo- sau de cele
mai multe ori
hipolipidic

Alimentaţia bolnavilor poate fi de 3 feluri: aciva; pasivă; artificială.

a) ALIMENTAŢIA ACTIVĂ:
- când bolnavul mănâncă fără ajutor şi se poate realiza:
- 1. în sala de mese;
- 2. în salon, la masă;
- 3. în salon, la pat.

85
 NURSING CLINIC
b) ALIMENTAŢIA PASIVĂ: - se realizează când starea generală a bolnavului nu-i permite
să se alimenteze singur având nevoie de ajutor (bolnavii imobilizaţi la pat, adinamici, epuizaţi, cu
stare generală foarte gravă şi bolnavi cu uşoare tulburări de deglutiţie).

c) ALIMENTAŢIA ARTIFICIALĂ: - se face la bolnavii inconştienţi şi comatoşi.

Introducerea alimentelor în organismul bolnavului prin mijloace artificiale se realizează
prin următoarele posibilităţi:
- sondă gastrică sau intestinală ; prin fistulă gastrică (gastrostomă);
- pe cale parenterală (perfuzie); prin clismă.
Scop: - hrănirea bolnavilor inconştienţi, cu tulburări de deglutiţie, psihopaţi, cu negativism
alimentar, intoleranţă sau hemoragii digestive şi organele anexe, cu stricturi esofagiene (îngustări)
şi de cardie, care împiedică pătrunderea bolului alimentar din cavitatea bucală în stomac.
Materiale necesare: - o tavă medicală acoperită cu un câmp steril pe care avem sonda
FAUCHER, sterilă sau avem nevoie de o sondă gastrică din material plastic sau o sondă duodenală
EINHORN; pâlnie adaptată la extremitatea liberă a sondei; lichidul alimentar prescris de medic
(care trebuie să fie la temperatura corpului, de 37º C) şi să nu prezinte grunji sau alte conglomerate;
seringi sterile de 5, 10 ml şi o pensă chirurgicală şi leucoplast;
Pregătirea materialelor:
- se face lângă patul bolnavului; se face pregătirea fizică şi psihică a bolnavului;
- i se explică tehnica, dacă are proteză se îndepărtează.

EFECTUAREA SONDAJULUI
Introducerea sondei
Spălarea pe mâini, îmbrăcarea mănuşilor sterile, se umezeşte capătul liber al sondei pentru
favorizarea alunecării în faringe şi esofag; sonda se prinde cu mâna dreaptă ca pe un creion
(extremitatea rotunjită a sondei).
- se cere bolnavului să deschidă gura mare şi se introduce sonda până la rădăcina limbii;
- îl invităm să spună un „A” şi să înghită până când diviziunea 45-50 a sondei ajunge la nivelul
arcadelor (dentare); acesta este semnul că sonda a ajuns în stomac, iar la capătul liber al sondei
trebuie să apară sucul gastric, captat în tăviţa renală.

ALIMENTAŢIA PRIN SONDĂ

- se controlează conţinutul gastric şi, după caz (dacă e nevoie), se aspiră şi se poate efectua o
spălătură gastrică;
- se adaptează pâlnia la capătul liber al sondei şi se introduce lichidul alimentar prescris de medic
(200-400-500 ml) încălzit la temperatura corpului şi fără grunji - apoi, înainte de extragerea sondei
se introduc prin sondă 200-300 ml apă + o mică cantitate de aer pentru a se goli sonda complet;
înainte de extragerea sondei capătul liber al sondei se pensează pentru a se preveni ca în timpul
extragerii lichidul aflat pe sondă să se scurgă în faringe, putând da complicaţii foarte grave numite
„pneumonia de aspiraţie”;
- sonda se extrage cu multă precauţie şi multă îndemânare.
Observaţii:
1) - la bolnavii inconştienţi, cu tulburări de deglutiţie sau cei care trebuie alimentaţi pe aceasta
cale pe o perioadă îndelungată,
- sonda se aplică = Endonazal =
2) – sondele din polietilenă se pot menţine mai mult de 4-6 zile, cele de cauciuc maxim 2-3 zile
fiind traumatizante – formând escare ale mucoaselor,
3) - raţia zilnică se administrează în 4-6 doze, foarte încet, de preferinţă în aparate de perfuzie
utilizându-se vasele izoterme.

ALIMENTAREA PE CALE PARENTERALĂ

- se realizează atunci când introducerea alimentelor nu este posibilă pe cale digestivă; de obicei se
realizează pe cale intravenoasă.
86
 NURSING CLINIC
Această alimentaţie se face cu substanţe care au:
- valoare calorică ridicată;
- sunt utilizate (metabolizate) rapid de ţesuturi;
- nu au proprietăţi antigenice (incompatibile);
- nu au acţiune instantă sau necrozantă asupra ţesuturilor;
- pe această cale se pot administra soluţii:
- hipo sau
- hiper - tonice (glucoza de 10-23-33-40 %; fructoză 20% sau soluţie DEXTRAN)
- soluții de aminoacizi, acizi grași, vitamine, minerale.
Planul de alimentaţie este alcătuit de medic; se administrează sub formă de perfuzii
intravenoase.
Ritmul de administrare – la indicaţia medicului.

ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR

Medicamentele sunt substanţe (de origine minerală, animală, vegetală sau chimice de sinteză)
transformate prin operaţii farmaceutice într-o formă de administrare (comprimat, fiolă, etc.), folosite
pentru prevenirea, ameliorarea sau vindecarea bolilor. Destinate uzului extern sau intern,
medicamentele se administrează pe căi diferite:
a. directe: pe suprafaţa cutanată şi a mucoaselor digestivă (orală, sublinguală, gastrică,
intestinală), respiratorie (nazală, traheo-bronșică), urinară (uretrală);
b. indirecte – calea parenterală: ţesut celular subcutanat; ţesut muscular; intravenos;
intradermic.
Calea intradermică este rezervată unor probe biologice (reacţia la tuberculină), vaccinărilor
si efectuării preanesteziei locale. Alte căi indirecte (intraarterială, seroase, intracardiacă,
intrarahidiană, intracerebrală, medulară, epidurală, osoasă, sinusală, etc.) sunt folosite exclusiv de
medici.
Dacă din punct de vedere chimic nu există o deosebire esenţială între medicament, aliment şi
otravă (de exemplu, clorura de sodiu este consumată zilnic ca aliment, dar poate fi folosită ca
medicament în cazul spolierii organismului prin transpiraţii abundente; vitaminele obligatorii în
raţia alimentară, sunt folosite ca medicamente, dar supradozajul are efecte toxice), doza
administrată determină diferenţierea acţiunii asupra organismului ca aliment, medicament sau toxic.
De aceea, în îngrijirea bolnavului, de o importanţă practică deosebită este să se cunoască pentru
fiecare medicament:
- doza terapeutică = cantitatea utilizată pentru obţinerea efectului terapeutic dorit;
- doza maximă = cantitatea cea mai mare suportată de organism fară apariţia unor fenomene
toxice;
- doza toxică = cantitate care provoacă o reacţie periculoasă pentru organism;
- doza letală = cantitatea care produce moartea.
Doza medicamentului introdus în organism acţionează şi în funcţie de calea de administrare
deoarece absorbţia se face în mod diferit. De exemplu:
- pe cale orală substanţele medicamentoase sunt inactivate parţial de sucurile digestive şi astfel,
cantitatea absorbită în sânge este mai mică decât cea administrată;
- pe cale intramusculară absorbţia se produce lent;
- pe cale intravenoasă, doza medicamentului acţioneză integral şi rapid, având un efect puternic.
Astfel, datorită căii de administrare, aceeaşi substanţă medicamentoasă poate acţiona diferit,
transformându-se în unele cazuri, într-un toxic.

Reguli de administrare a medicamentelor

Deoarece administrarea medicamentelor este o muncă de mare răspundere (pe care nursa o
efectuează sub îndrumarea medicului) şi pentru evitarea erorilor care pot fi fatale, se vor respecta cu
stricteţe următoarele reguli:

87
 NURSING CLINIC
1. respectarea medicamentului prescris, nu se înlocuieşte cu alt medicament cu efect
asemănator fără aprobarea medicului;
2. identificarea medicamentului de administrat prin verificarea etichetei înainte de
administrare sau a medicamentului înşuşi (asistenta trebuie să le recunoască după ambalaj, forma
de prezentare, consistenţă, culoare, miros, etc.);
3. verificarea calităţii medicamentelor: să nu fie alterate, degradate. Medicamentele îşi
schimbă culoarea sau aspectul (decolorare, tulburare, precipitare, sedimentare sau flocoane în cele
lichide, lichefiere sau modificarea consistenţei la cele solide);
4. respectarea căii de administrare este obligatorie. Nerespectarea căii de administrare poate
duce la accidente grave (de exemplu, soluţiile uleioase introduse intravenos produc embolia
grăsoasă şi moartea, soluţiile hipertonice sunt incompatibile cu ţesutul muscular, subcutanat şi
produc necroza – distrugerea ţesuturilor, etc.);
5. respectarea orarului de administrare şi a ritmului prescris de medic este obligatorie,
deoarece unele substanţe se descompun sau se elimină din organism într-un anumit timp.
Medicamentele la care doza terapeutică este apropiată de cea toxică, dacă nu se respectă orarul, se
pot transforma în otrăvuri prin cumularea dozelor. De asemenea, nerespectarea orarului prin
distanţarea dozelor, la medicamentele care se elimină rapid din organism, duce la anularea efectului
terapeutic, iar în cazul antibioticelor, chimioterapicelor, se produce rezistenţa organismului faţă de
germeni.

Aparatul de medicamente
Orarul de administrare a medicamentelor este în funcţie şi de alimentarea bolnavilor
deoarece unele, pentru a avea efect terapeutic, se administrează înainte de mese (de exemplu,
pansamentele gastrice), altele în timpul alimentării (de exemplu, fermenţii digestivi), iar altele numai
după mese (de exemplu, cele antiemetizante -antivomitive).
Nu se respectă orarul de administrare când apar apar schimbări în starea generală a
bolnavului sau manifestari de intoleranţă; acestea se aduc de urgenţă la cunoştinţa medicului;
6. respectarea dozei prescrise;
7. respectarea somnului fiziologic al bolnavului: orarul de administrare va fi stabilit astfel
încât să nu fie necesară trezirea bolnavului, cu excepţia antibioticelor, chimioterapicelor al căror
ritm impune trezirea (se va face cu multă blândeţe);
8. evitarea incompatibilităţii dintre medicamente deoarece unele prin asociere, devin ineficace
sau dăunătoare. Asistenta va cere sfatul medicului înainte de asocierea medicamentelor ce urmează
să le administreze;
9. servirea bolnavului cu doza unică de medicament care va fi administrat personal de nursă
sau luat în prezenţa sa;
10. respectarea succesiunii în administrarea medicamentelor constă în a păstra următoarea
ordine: tablete, capsule, soluţii, picături, injecţii, ovule vaginale, supozitoare;
11. lămurirea bolnavului asupra medicamentelor prescrise, în cazul în care efectul
medicamentului ar putea nelinişti bolnavul; asistenta trebuie să cunoască astfel pe lângă indicaţii şi
contraindicaţii, incompatibilităţile precum şi efectele secundare ale medicamentelor;
12. anunţarea imediată a greşelilor de administrare a medicamentelor: orice greşeală comisă
privind schimbarea medicamentului, nerespectarea dozei, a căii de administrare sau a orarului va fi

88
 NURSING CLINIC
adusă la cunoştinţa medicului, pentru a se putea interveni şi preîntâmpina complicaţiile care ar
putea fi fatale bolnavului;
13. administrea imediată a medicamentelor deschise: fiolele trebuie injectate imediat după
deschidere, deoarece păstrarea lor permite infectarea, scăderea eficacităţii medicamentului sau
chiar degradarea acestuia.
Asigurarea circuitului medicamentelor
În spital medicamentele sunt prescrise de medic fiecărui bolnav, fiind consemnate la rubrica
’tratament’ din foaia de observaţie, cu data calendaristică, pentru 24 de ore, calea de administrare,
doza şi orarul.
A. completarea condicii de farmacie:
b. din foile de observaţie se scrie condica de farmacie, în triplu exemplar: două exemplare
pentru farmacie şi un exemplar pentru secţie;
c. se pregătesc ambalajele necesare pentru preluarea medicamentelor: borcane, flacoane, cutii
mari, plicuri etc.
B. predarea condicii la farmacie: se predă condica la farmacia spitalului împreună cu
ambalajele pregătite pentru preluare.
C. preluarea medicamentelor:
a. în prezenţa persoanei care le predă, se verifică dacă medicamentele pregătite corespund
exact condicii;
b. se semnează de primire dacă:
- 1. fiecare medicament are un ambalaj propriu de hârtie;
- 2. medicamentele sunt repartizate pe bolnavi (nr. salon şi pat);
- 3. medicamentele au etichetele corespunzătoare (cu chenar albastru şi menţiunea ’uz
intern’, cu chenar roşu şi menţiunea ’uz extern’, cu chenar galben şi menţiunea ’injectabil’, neagră
cu capul de mort şi înscripţia ’otravă’ pentru toxice);
- 4. pe etichete sunt indicate dozele şi ritmul de administrare, când şi cum se administreză;
- 5. dacă au recomandările privind păstrarea lor (’ferit de lumină’, la rece).
D. depozitarea medicamentelor în secţie:
a. medicamentele aduse de la farmacie se depoziteză în sala de tratamente, în cutii;
b. în fiecare cutie a salonului, se distribuie medicamentele pe compartimentele corespunzătoare
fiecărui pat şi bolnav;
c. se depoziteză cutiile în dulapul de medicamente, de unde se vor administra potrivit orarului
stabilit pentru fiecare
d. soluţiile sterile preparate de farmacie se depoziteză în frigiderul secţiei destinat pentru
aceasta.
Atenţie:
- este interzisă depozitarea medicamentelor în noptierele bolnavilor;
- medicamentele se administreză numai de către asistentă după orarul stabilit de medic;
- pentru prevenirea infecţiilor intraspitaliceşti, se vor respecta cu stricteţe normele igienice de
administrare.
E. administrarea medicamentelor: se administrează pe calea şi după orarul prescris de
medic.
Organizarea şi funcţionarea aparatului de medicamente.
Aparatul de medicamente este un mic depozit de medicamente şi materiale necesare pentru
acordarea primului ajutor, la dispensarele teritoriale, de întreprindere, şcolare, la cabinetele din
dispensarele policlinicii, camerele de gardă ale spitalelor, blocurilor operatorii, săli de naştere,
secţiile de anestezie şi terapie intensivă, secţiile de medicină internă, chirurgie, pediatrie etc.
1. aparatul este organizat într-un dulap special ţinut încuiat. Medicamentele şi materialele
necesare sunt conforme unui barem stabilit de Ministerul Sănătăţii pentru fiecare unitate sanitară
sau secţie.
2. utilizarea medicamentelor în cazul unei urgenţe se trece în condica de farmacie proprie,
urmărind ca în curs de 24 de ore să fie înlocuite la aparat.
89
 NURSING CLINIC
3. cheia aparatului o deţine asistenta şefă a serviciului care o predă unui cadru mediu din
fiecare tură.
4. depozitarea şi păstrarea medicamentelor se efectuează potrivit cerinţelor fiecăruia, în
concordanţă cu destinaţia lor.
5. medicamentele alterabile vor fi înlocuite cu altele proaspete pentru a fi prevenită degradarea
lor, dacă nu se poate asigura consumarea lor în timp util prin transferarea lor la alte secţii unde sunt
necesare.
6. medicamentele neutilizate prin administrare întreruptă, la bolnavi externaţi mai devreme sau
decedaţi, se înregistrează la aparat şi sunt administrate ulterior la alţi bolnavi.

ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE CALE

ORALA SI SUBLINGUALA

Calea orală (bucală) = cale naturală de administrare a medicamentelor. Per oral se

administrează (prin înghiţire sau sublingual) medicamentele care se absorb la nivelul mucoasei
bucale, la nivelul intestinului subțire şi al intestinului gros
Absorbţia unor medicamente la nivelul mucoasei bucale impune administrarea lor
sublingual. De exemplu, Nitroglicerina în angina pectorală, Faringoseptul în faringo-amigdalită. Se
administreză sub formă de tablete zaharate sau drajeuri, pe care bolnavul le va ţine în gură (ca pe o
bomboană) până la topirea lor completă sau le va aşeza sub limbă, de unde se absorb integral (fără
să mai treacă prin ficat, cum se întâmplă în cazul resorbţiei intestinale a medicamentelor înghiţite).
Unele medicamente conţin o matriţă de material plastic cu bază de polietilenă care
prelungeşte timpul de resorbţie şi deci efectul medicamentului, cum este nitroglicerina ’R’(retard).
Efectul medicamentelor administrate per oral poate fi:
- local: favorizează cicatrizarea ulceraţiilor, excită peristaltismul, dezinfectează tubul digestiv,
etc.;
- general: acţioneză asupra întregului organism sau asupra unor aparate şi organe (de exemplu,
antibioticele, cardiotonicele, etc.), fiind absorbite în sânge prin mucoasa intestinală.
Medicamentele administrate pe cale bucală pot fi: lichide şi solide.
A. Medicamentele lichide pot fi sub formă de:
- soluţii – substanţe dizolvate în apă, alcool;
- mixturi – amestecuri de soluţii sau soluţii cu substanțe insolubile care rămân în suspensie;
- infuzii – sunt soluţii care se obţin din produse vegetale (de obicei, frunze, flori), menţinute în
contact cu apa la o temperatură aproape de fierbere;
- decocturi – soluţii extractive obţinute prin fierberea unor materii prime farmaceutice în apă;
- tincturi - soluţii extractive alcoolice obţinute din produse de origine vegetală sau animală
- extracte – lichide rezultate din concentrarea soluţiilor extractive obţinute din produse
vegetale sau animale
- uleiuri
- emulsii – preparea din două lichide ce nu se pot amesteca, unul fiind dispersat în celălalt.
B. Medicamentele solide pot fi sub formă de:
- prafuri sau pulberi
- tablete, discuri mici de diferite mărimi şi culori
- drajeuri, forme medicamentoase asemănătoare tabletelor, dar acoperite cu un strat protector,
colorat diferit, care are rolul de a masca gustul sau mirosul preparatului sau de a-i preveni
degradarea, protejându-l faţă de agenţii atmosferici. În unele cazuri stratul protector favorizează
acţiunea medicamentului numai în intestin.
- granule, preparate farmaceutice de formă sferică sau vermiculară
- substanţe mucilaginoase.
Atenţie!!!
- după administrarea unui medicament în formă solidă, bolnavul bea apă, ceai, limonadă,
lapte, etc

90
 NURSING CLINIC
- ceaiurile medicinale se prepară cu puţin timp înainte de administrare; se utilizează
proaspete deoarece substanţele active se volatilizează
- gustul neplăcut al medicamentelor poate fi mascat astfel
- cele amare prin diluare cu apă, ceai sau sirop
- uleiul de ricin prin amestec 2/3 cu cafea neagră, lapte cald, sirop de zmeură şi după
înghiţire o băutură acidulată
- la bolnavii inconştienţi, cu tulburări de deglutiţie sau în stare comatoasă medicamentele se
introduc împreună cu alimentele direct în stomac sau duoden prin sonda Einhorn.

Administarea medicamentelor pe cale rectală

Introducerea medicamentelor pe cale rectală se efectuează când medicamentul are o acţiune

iritantă asupra mucoasei stomacale şi bolnavul prezintă tulburări de deglutiţie sau intoleranţă
digestivă (greaţă, vărsături), i s-au practicat intervenţii chirurgicale asupra tubului digestiv, etc.
Medicamentele pot fi administrate sub formă de clisme medicamentoase sau sub formă de
supozitoare.
Supozitoarele = substanţa activă din medicament este cuprinsă într-o masă solidă (unt de
cacao) care se topeşte la temperatura corpului. Ele au formă conică sau ovală cu o extremitate mai
ascuţită.
Scop: terapeutic, purgativ.
Indicaţii: calmarea durerilor, constipaţii, atenuarea peristaltismului intestinal.
Materiale necesare: mănuşi de cauciuc; vaselină; supozitoare; tavă medicală; taviţă renală.
1. Pregătirea materialelor necesare: - se pregătesc materialele necesare şi se transportă
lângă bolnav;
2. Pregătirea psihică şi fizică a bolnavului:
a. se anunţă bolnavul şi i se explică necesitatea tehnicii
b. se efectuează o clismă evacuatorie, dacă bolnavul nu a avut scaun şi se introduce tubul de
gaze (în cazul administrării supozitoarelor medicamentoase utilizate în scop terapeutic). În cazul
administrării supozitoarelor cu scop purgativ, nu se face clismă.
c. Se aşază bolnavul în decubit lateral cu membrele inferioare uşor flectate
3. Efectuarea tehnicii:
a. spălarea pe măini cu apă curentă şi săpun;
b. se îmbracă mănuşile de cauciuc
c. se despachetează supozitorul din ambalaj, menţinându-l puţin în atmosfera caldă sau se
unge cu vaselină;
d. se depărtează fesele bolnavului cu mâna şi se descoperă orificiul anal; cu mâna dreaptă se
introduce supozitorul cu partea lui ascuţită înainte în anus şi se împinge în sus cu indexul sau
inelarul, până când extremitatea sa trece de sfincterul intern al anusului;
e. dacă bolnavul are senzaţia necesităţii de defecare după introducerea supozitorului, trebuie
imediat să i se explice că acesta se topeşte în câteva minute şi va dispărea şi senzaţia de defecare
f. se scot mănuşile şi se aşează în tăviţa renală
g. spălare pe mâini cu apă curentă şi săpun!
4. Reorganizarea locului de muncă: mănuşile se spală, se dezinfectează şi se pregătesc
pentru sterilizare sau se aruncă (cele de unică folosință).
Atenţie! Supozitoarele nu vor fi încălzite prea tare deoarece se topesc şi nu mai pot fi
introduse în rect.
Administarea medicamentelor pe cale percutană

Unele medicamente pătrund în organism şi prin piele, având efect local sau general. În acest
scop se utilizează: fricţionarea (cu efect local) şi ionoforeza (cu efect general).

91
 NURSING CLINIC
A. Fricţionarea. Pe cale percutană se introduc în organism salicilatul de acetil şi sulf în
tratamentul reumatismului articular acut. Astfel, de medicamente sunt înglobate în lipoizi sub formă
de alifii, uleiuri sau emulsii uleioase.
Efectuarea tehnicii:
1. se spală suprafaţa tegumentului cu apă caldă, apoi se usucă bine;
2. se îmbracă mănuşi sterile de cauciuc
3. se aplică medicamentul pe piele
4. se masează cu vârful degetelor sau cu toată suprafaţa palmei, prin mişcări circulare,
efectuate sub o uşoară presiune timp de 20-25 minute, pe o suprafaţă de 2-3 cm, până când
medicamentul dispare în aparenţă rămânând doar un slab luciu de grăsime
5. pentru a proteja lenjeria de corp şi pat, se înfaşă suprafaţa tratată cu substanţă grasă, iar
dacă medicamentul s-a aplicat pe toată suprafaţa corpului bolnavul va fi înfăşat complet într-un
cearşaf.
Atenţie!
– alifia sau uleiul care se introduce în piele să nu ajungă în ochiul bolnavului sau al
asistentei medicale (pot conţine diferite substanţe iritante)
- cantitatea medicamentului introdus, suprafaţa aleasă pentru tratament, întinderea acesteia,
durata fricţionării precum şi frecvenţa şi orarul tratamentului vor fi stabilite de medic.
B. Ionoforeza = introducerea medicamentelor în organism cu ajutorul curentului
galvanic.
Curentul galvanic atrage ionii de sens contrar polului şi respinge ionii cu aceeaşi sarcină,
creând astfel posibilitatea de a introduce în organism ioni medicamentoşi. Prin ionoforeza se pot
introduce în organism numai substanţele medicamentoase care se ionizează în soluţie ca: iodul,
magneziul, salicilatul de sodiu, novocaina, precum şi alcaloizi ca: histamina.
Scop: terapeutic – cu efect general.
1. Pregătirea psihică şi fizică a bolnavului:
- se anunţă bolnavul şi i se explică importanţa tehnicii;
- bolnavul este condus în sala de fizioterapie;
- se ajută bolnavul să se dezbrace, să se urce în pat şi să se așeze în poziţie şezândă.
2. Efectuarea tehnicii:
- se spală pielea cu apă curată şi săpun şi se clăteşte abundent cu apă (sărurile şi substanţele
organice ale resturilor de săpun rămase pe piele pot fi introduse în organism);
- se îmbibă electrodul activ cu soluţia medicamentoasă şi se leagă de polul negativ al
generatorului de curent continuu;
- se aplică polul activ îmbibat în substanţa medicamentoasă, cu electrodul fixat deasupra, în
regiunea aleasă, pentru introducerea ionilor medicamentoşi.
- se oferă polul opus bolnavului în mână, închizând astfel circuitul electric. Intensitatea
curentului utilizat va fi de 20 – 100 mA, socotind 10-15 mA pe o suprafaţă de 100 cm cubi a
electrodului.
- se supraveghează bolnavul pe durata tratamentului 10-30-60 min conform indicaţiei medicului;
- se îndepărtează electrozii din mâna bolnavului şi de pe regiunea de tratat.
3. Îngrijirea bolnavului după tehnică:
- bolnavul este ajutat să coboare din pat, să se îmbrace.
- bolnavul este condus în salon şi aşezat în poziţie comodă
- se supraveghează starea generală a bolnavului.

Administarea medicamentelor pe suprafaţa tegumentelor

Aplicarea medicamentelor pe suprafaţa tegumentelor, urmărindu-se un efect local, se face sub formă
de: pudre, comprese medicamentoase, badijonări, unguente, paste, săpunuri terapeutice, mixturi,
plasturi, băi medicinale.
Pudrajul constă în presărarea unui medicament pe suprafaţa pielii sub formă de pudră. Pudra este
un praf de origine minerală sau vegetală ca: talc, oxid de zinc, caolin, faină de grâu, în care s-au
92
 NURSING CLINIC
înglobat diferite substanţe active: chimioterapice, antibiotice. Se execută cu: tampoane, pudriere cu
capac perforat, pulverizatoare, având scopul de a absorbi excesul de grăsimi de pe suprafaţa
tegumentelor, de a usca şi răcori pielea.

Compresele medicamentoase sânt bucăţi de material textil, împăturite după caz, îmbibate în soluţiile
medicamentoase prescrise de medic. (Soluţia Burow, ceai de muşeţel, Rivanol sau alte substanţe
dezinfectante). Ele pot fi aplicate reci sau calde şi trebuie menţinute la temperatura indicată şi în
timpul aplicării.

Badijonarea se efectuează cu tampoane de vată, montate pe porttampon, îmbibate cu o soluţie

medicamentoasă lichidă. Tampoanele se îmbibă prin turnarea soluţiei din borcan.
Atenţie !
- tampoanele nu se scufundă niciodată în borcanul cu soluţia medicamentoasă
- tamponul nu se utilizează de mai multe ori, ci se arde sau aruncă după întrebuinţare.

Unguentele sunt preparate farmaceutice semisolide, se aplică prin întindere cu ajutorul spatulei,
prin fricţionare sau direct din tub pe mucoase.

Pastele sunt preparate din grăsimi şi pudre, mai consistente decât unguentele, se aplică pe
tegumente cu ajutorul spatulei.
Linimentele sunt preparate farmaceutice lichide sau semisolide, cu aspect limpede sau lăptos. Se pot
aplica: cu mâna liberă, cu mâna protejată de o mănuşă, cu tampoane.

Mixturile sunt formate dintr-un amestec de substanţe lichide şi solide; înainte de utilizare vor fi bine
agitate. Se întind pe suprafaţă într-un strat subţire, cu tampoane fiind apoi lăsate să se usuce.

Săpunurile medicinale conţin substanţe medicamentoase ca: sulf, gudron, înglobate într-un săpun
neutru. Sunt utilizate pentru: spălarea regiunii de tratat sau obţinerea unui efect medicamentos mai
puternic, când săpunul este întins pe suprafaţa pielii, lăsat să se usuce şi îndepărtat de la câteva ore
la 1-2 zile; adăugate în clisme, au acţiune purgativă.

Creioanele cu stilete caustice (din sulfat de cupru, nitrat de argint) au forma unor bastonaşe şi sunt
introduse în tuburi protectoare. Servesc la cauterizarea unor formaţiuni papilomatoase, a
excrescenţelor ce apar în ulceraţii.

Emplasturele medicamentos este format dintr-o substanţă vâscoasă, aderentă, neiritantă, care în
unele cazuri, este lipită pe o bucată de pânză, în compoziţia ei intrând diferite substanţe
medicamentoase. Pentru ca emplasturele să adere bine de piele, aceasta trebuie pregatită prin
spălare cu apă caldă şi săpun. Emplasturele lichid se întinde direct pe piele, cu ajutorul unei
pensule; după evaporarea solventului se prezintă sub forma unui strat subţire. Emplasturele de
consistenţă vâscoasă, înainte de utilizare, va fi încălzit în baie de apă.

Băile medicinale au efect: dezinfectant, calmant, decongestiv, antipruriginos asupra tegumentelor.

Băile medicinale pot fi: parţiale sau complete. Temperatura lor va fi in jur de temperatura corpului.
În funcţie de scopul urmărit se pot prepara soluţii foarte slabe de permanganat de potasiu, din
plante (muşeţel).

ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE CALE PARENTERALA

Calea parenterală (în afara tubului digestiv) = administrarea medicamentelor prin injecţii.
Injecţia = introducerea substantelor medicamentoase în stare lichidă în organism cu ajutor
unor seringi şi prin intermediul unor ace adaptate la seringi.
Scop: explorator sau terapeutic
93
 NURSING CLINIC
Administrarea medicamentelor pe această cale are următoarele avantaje:
- evitarea tractului digestiv (medicamente iritante sau toxice), unele fiind sensibile la acţiunea
sucurilor digestive (vaccinuri, hormoni);
- dozarea exactă a unui medicament ce ajunge în sânge faţă de condiţiile de absorbţie din tubul
digestiv;
- înlocuirea căii bucale în obstacole ce apar în deglutiție, hemoragii digestive, intervenţii pe tub
digestiv;
- obţinerea unei acţiuni mai rapide, viteza de absorbţie fiind în funcţie de intensitatea circulaţiei,
de fluiditatea substanţei injectabile şi de calea injectabilă aleasă;
- posibilitatea administrării medicamentelor bolnavilor inconştienţi.
În funcţie de ţesutul în care se introduce substanţa medicamentoasă injecţia se efectuează:
intramuscular; intravenos sau intraarterial; subcutanat (hipodermic) – sub piele; intradermic (în
grosimea pielii); intracardiac (în muşchiul cardiac, în atrii sau ventricule); intramedular (în măduva
roşie a oaselor); subarahnoidian (în spaţiul arahnoidian).
Alegerea căii de efectuare a injecţiei este hotărâtă de medic în funcţie de: scopul injecţiei;
rapiditatea apariţiei efectului dorit; compatibilitatea ţesuturilor cu substanţa de injectat.
Reguli generale de pregătire şi administrare a injecţiilor: verificarea instrumentelor înainte
de sterilizare; sterilizarea perfectă a instrumentarului; montarea seringii şi a acului; verificarea
calităţii soluţiilor de injectat, a ambalajelor; încărcarea seringilor; injectarea imediată a
conţinutului seringilor; dezinfectarea locului unde se va face practic injecţia.
Materiale necesare: muşama şi aleză 30/50 cm; garou de cauciuc (pentru injecţia
intravenoasă); tăviţă renală; casoletă cu tampoane sterile de vată sau tifon; seringi sterile de
mărime corespunzătoare substanţei de administrat; tava medicală; medicamentul de injectat (soluţii
apoase, uleioase, pulberi uscate în flacoane închise cu un dop de cauciuc solubile în apă distilată
sau ser fiziologic); alcool, eter; cel puţin trei ace sterile de mărimi diferite; pensă anatomică sau
pensă Pean; medicamente pentru eventuale accidente: Adrenalină, Efedrină, Cardiotonice, Calciu.
1. Pregătirea materialelor şi instrumentelor necesare:
- se pregătesc materialele şi instrumentele necesare.
- se transportă materialele lângă bolnav.
2. Pregătirea psihică şi fizică a bolnavului:
- se anunţă bolnavul, i se explică necesitatea, importanţa şi inofensivitatea tehnicii.
- bolnavul este condus în sala de tratamente şi aşezat în poziţie necesară, dar poate rămâne şi în
salon.
3. Efectuarea tehnicii:
- spălare pe mâini cu apă curentă şi săpun, dezinfectare cu alcool medicinal
- se verifică felul seringii dacă este corespunzatoare cu injecţia ce urmează a fi efectuată, dacă
acul este adecvat căii de injectare.
- se montează seringa
- se verifică soluţia de injectat: dacă fiolele sunt etichetate, dacă denumirea şi dozajul corespund
celor prescrise, aspectul soluţiilor (ele trebuie să fie clare, transparente, fără precipitate), termenul
de valabilitate, integritatea fiolelor.
- se deschide fiola
- acul se introduce cu atenţie în fiolă fără să se atingă de marginile deschiderii.
- se sprijină seringa la nivelul armăturii de lângă ambou, cu degetul mic al mâinii stângi şi se
exercită o tracţiune asupra pistonului, indexul rezemându-l pe închizătorul seringii.
Atenţie! – injecţiile se administrează, asigurând asepsia mâinilor, materialelor, a timpilor de
pregătire şi de efectuare
- pentru fiecare injecţie se vor întrebuinţa o seringă şi un ac individual.
- Fiolele neetichetate sau de pe care s-a şters înscripţia vor fi aruncate
- Fiolele de sticlă deschise nu pot fi păstrate
- Soluţiile uleioase, care se încarcă greu în seringă, pot fi încălzite puţin în apă caldă, pentru a le
fluidifica

94
 NURSING CLINIC
- Substanţele precipitate nu trebuie confundate cu emulsiile injectabile, care vor fi bine agitate
înainte de utilizare, pănă când dispare orice depozit de pe fundul fiolelor.
- Unele medicamente floculează în fiole, fără să se altereze. Acestea trebuie uşor încălzite în apă
caldă; ele vor fi utilizate numai dacă floculaţia este menţionată pe cutie sau în biletul însoţitor al
fiolelor
- Dacă în fiolă cad cioburi de sticlă, conţinutul ei nu mai poate fi utilizat.
- se aspiră soluţia din fiolă, având grijă ca vârful acului să fie mereu acoperit de lichidul de
aspirat, fără a atinge cu acul vârful fiolei.
- ţinând seringa vertical în mâna stângă, cu acul îndreptat în sus, se elimină bulele de aer din
seringă prin împingerea pistonului în sus pâna la apariţia primei picături de lichid prin vârful acului
şi se fixează pistonul în această poziţie cu degetul. Pentru efectuarea injecției, se schimbă acul cu
care s-a aspirat cu unul nou.
4. Efectuarea injecţiei: injecţia se efectuează pe calea indicată de medic
5. Reorganizarea locului de muncă: - se strâng toate materialele folosite şi se aruncă
deşeurile la coş.
EFECTUAREA INJECTIEI SUBCUTANATE (SC)

Prin injecţii subcutanate se pot introduce în organism substanţe medicamentoase izotonice,

lichide nedureroase, prin intermediul unui ac, care pătrunde în ţesutul celular subcutanat.
Scop: terapeutic – injectarea de soluţii cristaline sau perfuzie subcutanată în scopul
hidratării organismului.
Locul de elecţie, pentru a se evita trunchiurile mari vasculare sau nervoase sunt: faţa externă
a braţului; faţa superoexternă a coapsei; regiunea supra - şi subspinoasă a omoplatului; regiunea
deltoidiană; regiunea subclaviculară; flancurile peretelui abdominal.
Materiale necesare: 2-3 ace cu diametru 6/10; 7/10; 8/10; lungi de 22-30 mm cu bizoul lung;
substanţa de injectat.
1. Pregătirea instrumentarului şi materialelor – se pregătesc materialele şi
instrumentele necesare şi se transportă lângă bolnav.
2. Pregătirea psihică şi fizică a bolnavului:
a. se anunţă bolnavul şi i se explică necesitatea tehnicii
b. bolnavul va fi anunţat să stea în repaus fizic
c. se aşază bolnavul pe un scaun sau într-un fotoliu, în poziţie şezândă, cu unul din membrele
superioare sprijinit pe şold
d. se descoperă faţa externă a braţului
3. Efectuarea injecţiei:
a. spălare pe mâini cu apă curentă şi săpun!
b. Se pregătește seringa cu ajutorul pensei (fără a atinge corpul pistonului sau amboul
seringii). Se ataşează acul la amboul seringii.
c. Se verifică fiola, se deschide şi se aspiră conţinutul cu seringă în poziţie verticală, cu
amboul în sus
d. Se elimină aerul din seringă şi se schimbă acul
e. Se ţine seringa pregatită, în mâna dreaptă, ca pe un creion
f. Se cutează cu policele şi indexul mâinii o porţiune mai mare de piele, fixând-o şi ridicând-
o de pe planurile profunde.
g. Se pătrunde cu forţa prin tegument de-a lungul axului longitudinal al cutei, în profunzimea
stratului subcutanat la o adâncime de 2-4 cm.
h. Se verifică dacă acul nu a ajuns într-un vas sanguin, prin retragerea uşoară a pistonului
i. Se injectează lent, prin apăsarea pistonului cu indexul mâinii drepte
j. Se retrage brusc şi se tamponează locul înţepăturii cu un tampon îmbibat în alcool
k. Se aşează seringa în tăviţa renală
l. Se aplică o compresă sterilă şi se masează uşor traiectoria acului pentru a favoriza
circulaţia locală, în vederea accelerării resorbţiei
m. Spălare pe mâini cu apă curentă şi săpun!
95
 NURSING CLINIC
4. Reorganizarea locului de muncă: - se curaţă riguros.
Accidente – durere violentă prin lezarea unei terminaţii nervoase sau distensia bruscă a
ţesuturilor (acul va fi retras puţin spre suprafaţa).
- ruperea acului - extragere manuală sau chirurgicală
- hematom prin perforarea unui vas, care se poate resorbi sau infecta pe cale hematogenă, dând
naştere unui abces
- pe cale subcutanată numai în cazuri speciale se injectează soluţii uleioase
- nu se administrează compuşii metalelor cu greutate moleculară mare ca: iod, bismut, mercur
- nu se va injecta în zona de infiltraţie a unei injecţii anterioare ci alternând locurile de injecţie
- nu se vor efectua injecţii în regiunile infectate (foliculite, furuncule) sau cu modificări
dermatologice
- este strict interzisă administrarea pe cale subcutanată a clorurii de sodiu.

ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PRIN INJECTIE

INTRAMUSCULARA (im)

Injecţia intramusculară constituie introducerea unor soluţii izotonice, uleioase sau substanţe
coloidale în stratul muscular prin intermediul unui ac ataşat la seringă.
Scop: introducerea în organism a unor substanţe medicamentoase.
Locuri de elecţie: regiunea superoexternă fesieră, deasupra marelui trohanter; faţa externă a
coapsei, în treimea mijlocie; faţa externă a braţului în muşchiul deltoid.
Materiale necesare: tava medicală, ace intramusculare (lungime 40, 50, 60, 70mm; diametrul
7/10;8/10; 9/10;10/10mm, bizou lung); seringi sterile de dimensiuni corespunzătoare – 2,5, 10, 20
ml; medicamentul de injectat.
1. Pregătirea materialelor şi instrumentelor necesare: se pregătesc materialele şi
instrumentele necesare
2. Pregătirea psihică şi fizică a bolnavului; stabilirea locului injecţiei:
A se anunţă bolnavul şi i se explică necesitatea tehnicii
B se aşază bolnavul în decubit ventral, lateral, poziţie şezândă sau în picioare
C se descoperă regiunea aleasă pentru injecţie (locurile de elecţie).
D pentru injecţie în regiunea fesieră, se reperează următoarele puncte:
- punctul Smirnov, la un lat de deget deasupra marelui trohanter şi înapoia lui;
- punctul Barthelemy, la unirea treimii externe cu cele două treimi interne ale liniei
care uneşte spina iliacă antero-superioară cu extremitatea superioară a şanţului interfesier;
- zona situată deasupra liniei care uneşte spina iliacă posterioară cu marele
trohanter. Pentru poziţia șezând, injecţia se efectuează în toata regiunea fesieră, deasupra
punctului de sprijin.
3. Efectuarea injecţiei:
a. spălare pe mâini cu apă curentă şi săpun!
b. dezinfectarea mâinilor cu alcool!
c. se pregătește seringa în condiţii de asepsie perfectă
d. se încarcă seringa cu substanţa de injectat; după verificarea fiolei se elimină bulele de
aer

96
 NURSING CLINIC
e. se schimbă acul, îndepărtându-l pe cel cu care a fost aspirată substanţa şi se adaptează
un ac potrivit pentru injecţie
f. se degresează locul injecţiei cu eter şi se dezinfectează cu alcool
g. se invită bolnavul să-si relaxeze musculatura şi să stea liniştit
h. se întinde pielea între policele şi indexul sau mediul mâinii stângi
i. se înţeapă perpendicular pielea (4-7 cm) cu rapiditate şi siguranţă cu acul montat la
seringă.
j. se verifică poziţia acului prin aspirare
k. se injectează lent lichidul
l. după injectare se scoate dintr-o dată acul cu seringa
m. se masează locul cu un tampon cu alcool, pentru a disocia planurile ţesuturilor
străpunse, activând circulaţia pentru a favoriza absorbţia
n. se aşează bolnavul în poziţie comodă unde va sta în repaus fizic timp de 5-10 minute
o. spălare pe mâini cu apă curentă şi săpun
4. Reorganizarea locului de muncă: - se aruncă la coş deşeurile de la injecţii
Incidente şi accidente: – durere vie prin atingerea nervului sciatic sau a unei ramuri a
acestuia. Se impune retragerea acului şi efectuarea injecţiei în alta regiune
- paralizie prin lezarea nervului sciatic
- hematom prin înţeparea unui vas
- supuraţie aseptică datorită unor substanţe care nu sunt resorbite
- ruperea acului- se va extrage pe cale chirurgicală
- embolie prin introducerea accidentală într-un vas de sânge a unei substanţe uleioase sau în
suspensie
- poziţia acului pentru soluţii injectabile colorate, se verifică detaşând seringa.

Administrarea medicamentelor prin injecţie intravenoasă

Injecţia intravenoasă = introducerea unei soluţii medicamentoase în circulaţia venoasă. Pe
această cale se introduc soluţii izotonice sau hipertonice (care sunt caustice pentru ţesutul muscular
sau subcutanat). Nu se introduc soluţii uleioase – produc embolii grăsoase şi consecutiv moartea.
Injecţia intravenoasă se efectuează prin: puncţie venoasă și apoi injectarea medicamentului
intravenos.
Locul de elecţie: venele de la plica cotului.
Materiale necesare: 2-3 ace de 25mm diametru, de 6/10, 7/10 cu bizou scurt; fiolele cu
substanţa de administrat; 1-2 seringi sterile corespunzătoare cantităţii de soluţie medicamentoasă
de adminstrat.
i. Pregătirea materialelor şi instrumentelor necesare.
Atenţie! Acele utilizate pentru injecţia intravenoasă pot fi mai subţiri decât cele utilizate
pentru puncţie venoasă, deoarece soluţiile cristaline pătrund sub presiunea pistonului mai uşor decât
la aspirarea sângelui, când aceasta se poate coagula. Încărcarea seringii se face cu un alt ac, mai
gros decât cel cu care se face injecţia.
ii. Pregătirea psihică şi fizică a bolnavului:
n. se anunţă bolnavul şi i se explică necesitatea tehnicii
o. se aşază bolnavul în decubit dorsal, cu braţul în extensie, sprijinit pe o mică pernă
protejată cu muşama şi aleză sau prosop
i. Injectarea medicamentului: Întîi se efectuează puncția venoasă; Apoi:
a. Dacă acul a pătruns în venă se desface garoul cu mâna stânga, încet
b. se injectează soluţia lent, verificând, din când în când, poziţia acului în venă prin
aspirare
c. când injectarea s-a terminat se scoate acul cu seringa dintr-odată, apăsând tamponul
cu alcool la locul injecţiei pentru hemostază; va fi menţinut de bolnav în continuare
câteva minute. Nu se îndoaie cotul pentru că se produce hematom!

97
 NURSING CLINIC
Atenţie! Bolnavul va fi supravegheat tot timpul administrării injecţiei; se opreşte
administarea la prima senzaţie dureroasă şi se verifică poziţia acului în venă.
ii. Reorganizarea locului de muncă:
a. se aruncă la coş materialele folosite
b. se notează tehnica în foaia de observaţie, ora şi reacţia bolnavului.
Incidente şi accidente:
- Flebalgia - datorită unei injectări prea rapide sau unor substanţe iritante a intimei vasului
- Senzaţia de uscăciune în faringe şi valuri de căldură (în acest caz se impune injectarea lentă a
soluţiei medicamentoase)
- Hematomul, prin străpungerea venei sau retragerea acului fără a îndepărta garoul
- Injectarea soluţiei paravenos, manifestată prin tumefiere bruscă, dureri accentuate (substanţa
fiind iritantă), necroză. Se raportează imediat medicului care va efectua infiltraţii locale cu ser
fiziologic şi substanţe resorbante; se pot aplica comprese cu gheață
- Ameţeli, lipotimie, colaps; se întrerupe injectarea şi se anunţă de urgenţă medicul
- Nu se injectează niciodată aer în lumenul vaselor; se elimină înainte de începerea injecţiei.
Pătrunderea bruscă în cantitate mare provoacă embolie gazoasă mortală.
- Repetarea injecţiei în aceeaşi venă, dacă nu sunt altele mai accesibile, se va face tot mai central
faţă de cele anterioare şi niciodată mai periferic
- Alegerea celei mai bune vene pentru puncţie se face după aplicarea garoului
- Nu se efectuează injecţia în poziţie șezândă.

HIDRATAREA ORGANISMULUI PRIN PERFUZIE

PERFUZIE = introducerea pe cale intravenoasă, picătură cu picătură, a soluţiilor

medicamentoase pentru reechilibrarea hidro-electrolitică.
- introducerea lichidelor se poate face prin:
- ace metalice fixate direct în venă
- canule de material plastic (branule) ce se introduc transcutanat prin lumenul acelor, apoi se
retrag acele şi rămân branulele pentru câteva zile;
- prin evidenţierea venei (pe cale chirurgicală) în care se fixează o canulă de plastic care se
menţine chiar câteva săptămâni.
Scopul perfuziei:
- hidratarea şi mineralizarea organismului
- administrarea unor medicamente la care se urmăreşte un efect prelungit sau mai rapid
- alimentaţie pe cale parenterală.

Materiale necesare:
- tăviţă renală; trusă pentru soluţii perfuzabile, ambalată steril;
- soluţiile perfuzabile, fie în sticle cu dop de cauciuc şi armătură metalică, fie în pungi de plastic,
sterile şi încălzite la temperatura corpului.
- garou de cauciuc, stativ prevăzut cu brăţări şi cleme pentru fixarea flacoanelor
- 1-2 seringi de unică folosinţă de 5-10 ml cu ace de injecţii i.m sau i.v
98
 NURSING CLINIC
- substanţe dezinfectante: alcool, tinctură de iod; romplast, foarfece, vată.
Timpi de execuţie:
- se pregătesc instrumentele şi materialele necesare;
- se scoate capacul de pe flaconul de perfuzie
- se desface aparatul de perfuzie şi se închide prestubul
- se îndepărtează teaca protectoare de pe trocar şi se pătrunde cu el, prin dopul de cauciuc, în
flaconul de perfuzie.
- se suspendă flaconul pe suport;
- se îndepărtează teaca protectoare de pe capătul portac al tubului, se deschide uşor prestubul,
lăsînd să curgă lichidul în dispozitivul de perfuzie; se coboară progresiv portacul, pînă cînd
tubul se umple cu lichid, fiind eliminate complet bulele de aer;
- se închide prestubul, aparatul rămînînd atîrnat de stativ.
- apoi se pregăteşte bolnavul ca şi pentru o puncţie venoasă;
- se verifică poziţia acului în venă, apoi se îndepărtează garoul de cauciuc şi se adaptează
amboul aparatului de perfuzie la ac;
- se deschide prestubul pentru a se scurge lichidul în venă, apoi tot cu ajutorul prestubului se
reglează viteza de scurgere;
- se fixează acul şi porţiunea de tub de lângă el – la piele, cu benzi de leucoplast; se
supraveghează aparatul de perfuzie şi bolnavul;
- înainte ca flaconul să se golească complet, se închide prestubul, se desfac benzile de leucoplast
şi se extrage acul, iar apoi se exercită presiune asupra locului puncţionat.
Incidente, accidente:
- hiperhidratarea, prin perfuzie în exces, produce la cardiaci edem pulmonar acut: tuse,
expectoraţie spumoasă, polipnee; se întrerupe perfuzarea, se administrează diuretice;
- embolia gazoasă = pătrunderea aerului în circulaţie; se previne prin golirea completă a aerului
din tub înainte de perfuzare;
- nerespectarea regulilor de asepsie poate determina infectarea locului de puncţie şi apariţia de
frisoane, iar vena puncţionată este indurată, tumefiată, dureroasă (tromboflebită superficială).

EFECTUAREA INJECTIEI INTRADERMICE

Injecţia intradermică = introducerea substanţelor medicamentoase izotonice în organism, cu

ajutorul unui ac, în stratul dermic.
Scop: explorator (executarea intradermoreacţiilor); anesteziant (infiltraţia dermică cu
novocaină); terapeutic (desensibilizări în afecţiuni alergice).
Locuri de elecţie: faţa anterioară a antebraţului; faţa externă a braţului şi a coapsei.
Materiale necesare: tava medicală, ace sterile, cât mai fine, cu vârful tăiat scurt, două pense
anatomice Pean, sterilizate, casoleta mică cu comprese sterile; sticla cu alcool medicinal; taviţa
renală; seringa cu tuberculină de 1 ml; substanţa de injectat;
1. Pregătirea instrumentarului şi materialelor – se pregătesc materialele şi instrumentele
necesare şi se transportă lângă bolnav.
2. Pregătirea psihică şi fizică a bolnavului:
a. se anunţă bolnavul şi i se explică necesitatea tehnicii
b. se anunţă bolnavul să stea în repaus fizic
c. se aşează bolnavul confortabil, în decubit dorsal cu capul pe pernă, cu o mână în
extensie
d. se descoperă faţa internă a antebraţului
3. Efectuarea tehnicii:
a. spălarea pe mâini cu apă curentă şi săpun!
b. se pregătește seringa, se ataşează acul la amboul seringii şi se aşează pe un suport
steril.
c. se verifică fiola şi se deschide cu ajutorul unei comprese

99
 NURSING CLINIC
d. se aspiră conţinutul fiolei cu seringa în poziţie verticală cu amboul în sus şi se
elimină aerul din seringă
e. se schimbă acul folosit la încărcare cu un alt ac steril
f. se dezinfectează locul injecţiei cu alcool
g. se întinde şi se imobilizează pielea cu policele şi indexul sau degetul mediu al
mâinii stângi.
h. se prinde seringa pregătită între police şi degetul mijlociu al mâinii drepte şi se
introduce vârful acului în grosimea pielii tangenţial pe suprafaţa pielii cu bizoul îndreptat în sus,
până când orificiul acului dispare complet.
i. se injectează lent lichidul din seringă în grosimea dermului, prin apăsarea
pistonului
j. se observă formarea unei papule albe, în locul unde se acumulează lichidul, având
aspectul cojii de portocală. 5-6 mm şi o înălţime de 1-2 mm la 0,1 ml substanţă injectabilă
k. se retage brusc acul, fără a tampona locul injecţiei
l. se aşază seringa în tăviţa renală
m. spălarea pe mâini cu apă curentă şi săpun!
4. Reorganizarea locului de muncă: se aruncă la coş materialele folosite.
Incidente:
- revărsarea lichidului în afară când vârful acului a intrat numai parţial în tegument – se
pătrunde cu aproximativ 1mm mai profund în grosimea dermului
- tumefacţia stratului subcutanat fără apariţia papulei cu aspect de coajă de portocală când acul
a pătruns prea profund în derm
- lipotimie sau stare de şoc la testarea unor alergene
- reacţie intensă până la necroza unor porţiuni de tegument din cauza distensiei puternice prin
injectare de soluţii hipotonice
- nu se aseptizează pielea cu alcool în cazul în care se efectuează intradermoreacţia la
tuberculină.

ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE CALE RESPIRATORIE

Pe cale respiratorie, medicamentele se administrează sub formă de: gaze sau substanţe
gazeificate; prafuri dizolvate; lichide fin pulverizate sau vapori; soluţii prin instilaţie traheală.
Scop: dezinfecţia, decongestionarea mucoasei căilor respiratorii.
Inhalaţia = introducerea unor substanţe medicamentoase (esenţe aromatice, antiseptice,
săruri), în organism. Substanţele pot fi inhalate, pulverizate, în stare lichidă sau cu ajutorul
vaporilor de apă.
Indicaţii: rinite, rinofaringite, bronşite, astm bronşic.
Materiale necesare: vaselină, inhalator, substanţa medicamentoasă prescrisă, cort sau
pelerină de cauciuc- prosop.
1. Pregătirea instrumentarului şi materialelor – se pregătesc materialele şi
instrumentele necesare inhalaţiei.
2. Pregătirea psihică şi fizică a bolnavului:
a. se anunţă bolnavul şi i se explică necesitatea tehnicii
b. se aşază bolnavul confortabil pe un scaun; se invită să-şi sufle nasul
c. i se aşază un prosop în jurul gâtului
d. se ung bolnavului buzele şi tegumentele peribucale cu vaselină
e. se explică bolnavului că va trebui să inspire pe gură şi să expire pe nas
3. Efectuarea tehnicii:
a. spălarea pe mâini cu apă curentă şi săpun!
b. se toarnă apă în recipientul mare până când se umple pe jumătate
c. se încălzeşte apa din recipient cu o sursă de energie
d. se introduce în recipientul mic medicamentul destinat inhalării

100
 NURSING CLINIC
e. când apa începe să fiarbă, vaporii formaţi se ridică şi antrenează medicamentul
pulverizându-l
f. se aduce inhalatorul cu rezervorul încâlzit în faţa bolnavului
g. se acoperă bolnavul cu cortul sau pelerina de cauciuc, explicându-i să stea la o
distanţă de 30-80cm de inhalator şi invitându-l să inspire pe gură şi să expire pe nas, durata
inhalaţiei este de 5- 20 minute.
4. Îngrijirea bolnavului după tehnică:
- după inhalare se şterge faţa bolnavului cu un prosop;
- se acoperă bine bolnavul pentru a-l feri de răceală şi i se explică să ramână în încăpere cel
puţin un sfert de oră.
5. Reorganizarea locului de muncă: se curaţă, se spală şi se dezinfectează inhalatorul după
utilizare.
Atenţie: bolnavul nu trebuie să inhaleze imediat din aparat, deoarece curentul de vapori
antrenează şi picături de apă fierbinte.

ADMINISTRAREA OXIGENULUI (OXIGENOTERAPIA)

Scop: terapeutic – îmbogăţirea aerului inspirat cu oxigen în concentraţii diferite, pe cale

inhalatorie pentru combaterea stării de hipoxie, în scopul ameliorării concentraţiei de oxigen din
sânge. Trecerea oxigenului de la nivelul pulmonar în sânge este condiţionată de următorii factori:
presiunea parţială a oxigenului în amestecul gazos de respirat; coeficientul de solubilitate al
oxigenului; cantitatea de hemoglobină existentă; starea parenchimului pulmonar; starea peretelui
alveolar.
Alterarea acestor factori determină unele tipuri de hipoxie: anemică – datorită lipsei de
hemoglobină; hipoxică – datorită insuficienţei ventilatorii; circulatorie – datorită tulburărilor de
circulaţie. La nivelul ţesuturilor, oxigenul este utilizat sub formă dizolvată în plasmă, în cantitate de
0,3 ml oxigen la 100ml sânge. Oxigenoterapia creşte această cantitate dizolvată până la 1,8-2,2 ml
oxigen la 100ml sânge, prin administrarea oxigenului la presiunea de o atmosferă.

Indicaţii: oxigenoterapia se indică: în hipoxii circulatorii (insuficienţa cardiacă, edem

pulmonar acut, infarct miocardic); în hipoxii respiratorii de diverse cauze şi grade; stări de şoc;
bolnavilor anesteziaţi cu anestezie generală, până la revenirea stării de conştienţă; bolnavilor cu
complcaţii postoperatorii (hemoragie, tulburări circulatorii, respiratorii); lăuze şi nou-născuţi cu
suferinţe în oxigenare.
Surse de oxigen: staţie centrală de oxigen; microstaţie; butelia de oxigen de 300-10 000 l de
oxigen comprimat la o presiune de 150 atm. Pentru a se putea administra, presiunea se reglează cu
reducătorul de presiune - debitmetrul (care indică volumul în litri de oxigen pe minut) şi apoi se
barbotează printr-un flacon de lichid –apă, pentru a fi umidificat şi ulterior administrat bolnavului.
Administrarea oxigenului se face cu: sondă sau cateter nazal, ochelari, mască fără
reinhalarea gazului expirat, cort de oxigen.
Sonda nazală se introduce în nară până la faringe
Utilizarea sondei nazale permite evitarea reinhalării aerului expirat, dar o parte din oxigen
se pierde prin expiraţia pe gură. Deoarece expiraţia durează dublu cât inspiraţia, oxigenul trebuie
administrat într-un debit triplu faţă de cel dorit a fi inspirat.

101
 NURSING CLINIC
Prin sondă se administrează un debit de 12 l pe minut.
Cateterul nazal – cateter cu orificii laterale multiple: se introduce în nară până la faringe,
schimbându-se de la o nară la alta; se poate introduce şi în pipa laringiană.
Ochelarii pentru oxigenoterapie se fixează după ureche şi au două sonde de plastic care
pătrund în nări. Se recomandă la copii şi la bolnavii agitaţi.
Masca pentru oxigenoterapie (cu inhalarea aerului expirat) se fixează acoperind gura şi
nasul pacientului. Masca permite reinhalarea gazului expirat, iar pentru facilitarea eliminării CO 2,
se foloseşte un balon.
Masca pentru oxigenoterapie (fără reinhalarea gazului expirat) prezintă un sistem de valve
care dirijează fluxul de gaze; este greu suportată de bolnavii datorită hamului de etanşeitate.
Efectuarea oxigenoterapiei cu sonda nazală:
1. dezobstruarea căilor aeriene şi asigurarea unei ventilaţii eficiente
2. se măsoara lungimea sondei pe obraz de la narină la tragus
3. se introduce cateterul în nazofaringe cu mişcări blânde, paralele cu palatul osos şi
perpendicular pe buza superioară
4. se fixează sonda cu leucoplast
5. se fixează debitul de 4-6 l/min
6. se va observă bolnavul în continuare pentru prevenirea accidentelor
7. oxigenul se umidifică înainte de a ajunge la pacient în barbotoare speciale; neumidificat,
oxigenul este iritant pentru mucoasa respiratorie.
8. se va administra gazul cu intermitenţă şi se va supraveghea debitul.
Efectuarea oxigenoterapiei prin mască:
1. se verifica scurgerea oxigenului din sursă
2. se pune masca în mâna bolnavului, pentru a-i uşura controlul măştii şi i se susţine mâna. Debitul
oxigenului va fi de 10-12 l/min.
3. se aşază masca pe piramida nazală şi apoi pe gură. Când bolnavul s-a obişnuit cu masca, se
aşează cureaua de fixare în jurul capului. Rezervorul se strânge la inspiraţie şi se umple la
expiraţie
Incidente: pătrunderea gazului prin esofag duce la distensie abdominală; infiltrarea gazului
la baza gâtului produce emfizem subcutanat, datorită fisurării mucoasei.
Atenţie! – nu se unge cateterul cu substanţe grase: este pericol de explozie şi de pneumonie
- bombele de oxigen se aşează singure, fixate pe un portbutelie, orizontal, pentru a evita
loviturile
- oxigenul din butelie nu se foloseşte fără manometru de distribuire.

APLICAREA MEDICAMENTELOR PE SUPRAFATA MUCOASELOR PRIN INSTILARE

Medicamentele aplicate pe suprafaţa mucoaselor sub forma de soluţii, unguente, pulberi, au

scopul de a dezinfecta şi decongestiona mucoasele.

APLICAREA MEDICAMENTELOR PE MUCOASĂ CONJUNCTIVALĂ

1. Instilaţia = picurarea unor soluţii pe mucoasa conjunctivală.

Materiale necesare: pipetă; tampon de vată steril; soluţie medicamentoasă izotonică, tăviţă
renală.
Efectuarea tehnicii:
1. spălarea pe mâini cu apă curentă şi săpun!
2. se aşează bolnavul în decubit dorsal sau pe un scaun, cu capul aplecat pe spate şi sprijinit
3. se deschide fanta palpebrală , deprimând uşor pleoapa inferioară cu policele mâinii stângi
4. se invită bolnavul să privească în sus
5. se sprijină marginea cubitală a mâinii drepte pe fruntea bolnavului
6. se lasă să cadă din pipetă 1-2 picături de soluţie medicamentoasă, în fundul de sac
conjunctival inferior, înspre unghiul extern.
102
 NURSING CLINIC
7. se solicită bolnavului să mişte globul ocular
8. se pune şi a doua picătură în sacul conjunctival respectiv: dacă este necesar se continuă apoi
cu celălalt ochi
9. se şterge picătura de medicament sau lacrima care se scurge, cu un tampon şi se aruncă în
taviţă renală.
Atenţie! Instilaţia pe mucoasa conjunctivală se face numai cu soluţii izotonice sau apropiate
de acestea.
2. Unguentele se aplică în fundul de sac conjuctival sau pe marginea pleoapelor direct din
tub sau cu ajutorul unei baghete de sticlă rotunjită fin pe toate laturile şi lăţită sub formă de lopată
la una din extremităţi.
Materiale necesare: bagheta de sticlă; unguent în cutie sau tub; tampon de vată steril.
Efectuarea tehnicii:
iii. Spălare pe mâini cu apă curentă şi săpun!
iv. Se aşează bolnavul în poziţie șezândă, cu capul aplecat spre spate şi se invită să privească în
sus.
v. Se trage în jos şi în afara pleoapa inferioară, cu policele mâinii stângi, folosind un tampon
vi. Se aplică unguentul încărcat pe extremitatea lăţită a baghetei (cât un bob de grâu) pe faţa
internă a pleoapei sau se presează din tub
vii. Se dă drumul pleoapei şi se solicită bolnavului să închidă şi să deschidă
ochiul pentru a antrena astfel unguentul pe suprafaţa globului ocular
viii. Se şterge cu tamponul unguentul în plus
3. Pulberile se introduc în sacul conjunctival cu ajutorul unor tampoane de vată montate pe
baghete de sticlă.
Efectuarea tehnicii:
1. Spălare pe mâini cu apă curentă şi săpun!
2. Se aşează bolnavul în poziţie șezândă, cu capul aplecat spre spate
3. Se încarcă fin tamponul cu pudră
4. Se trage în jos pleoapa inferioară, cu policele mâinii stângi
5. Se presară pudră prin uşoare lovituri exercitate asupra baghetei, pe suprafaţa sacului
conjunctival inferior
6. Se solicită bolnavului să închidă ochii, antrenând astfel şi pudra pe toată suprafaţa
sacilor conjunctivali.

APLICAREA MEDICAMENTELOR PE MUCOASA NAZALĂ

1. Instilaţia = picurarea unor soluţii medicamentoase pe mucoasa nazală.

Efectuarea tehnicii:
1. Se invită bolnavul să-şi sufle nasul.
2. Se aşează bolnavul în decubit dorsal, fără pernă sau în poziţie şezândă cu capul
aplecat spre spate şi puţin lateral de partea opusă nării în care se face instilaţia
3. Se introduce vârful pipetei în vestibulul fosei nazale fără a atinge pereţii ei.
4. Se lasă să cadă numărul de picături prescrise.
5. Se repetă operaţia şi în nara opusă, aplecând capul de partea cealaltă
6. Se anunţă bolnavul să rămână în această poziţie 30-40 secunde pentru ca soluţia să
ajungă în faringe.
Atenţie! Medicamentul lichid să nu fie aspirat, deoarece poate pătrunde în laringe,
provocând accese de tuse şi spasme laringiene.
2. Unguentele se aplică cu ajutorul unor tampoane montate pe portampoane
Efectuarea tehnicii:
1. Se invită bolnavul să-şi sufle nasul
2. Se aşează bolnavul în decubit dorsal
3. Se încarcă tamponul cu o cantitate de unguent de mărimea unui bob de grâu

103
 NURSING CLINIC
4. Se ridică uşor vârful nasului cu policele mâinii stângi, pentru a evidenţia mai bine
orificiul extern al fosei nazale (narina)
5. Se depune unguentul pe suprafaţa internă a vestibulului nazal
6. Se scoate tamponul, se închide narina, se apleacă capul bolnavului uşor înainte şi se
solicită să aspire medicamentul în mod treptat pentru a nu-l înghiţi
7. Se repetă procedeul şi de partea opusă.

APLICAREA MEDICAMENTELOR ÎN CONDUCTUL AUDITIV EXTERN

1. Instilaţia = picurarea unor soluţii medicamentoase în conductul auditiv extern.
Materiale necesare: pipetă, tampoane de vată, soluţie medicamentoasă, vas cu apă caldă la
37 grade Celsius.
Efectuarea tehnicii:
1. Spălarea mâinii cu apă curentă şi săpun
2. Se aşează bolnavul în decubit lateral sau în poziţie şezândă cu capul şi trunchiul
aplecate lateral de parte opusă urechii în care se face instilaţia
3. Se curăţă conductul auditiv cu un tampon de vată pe o baghetă
4. Se încălzeşte soluţia medicamentoasă, în baie de apă până la 37 grade celsius
5. Se trage uşor pavilionul în sus şi înapoi, cu mâna stângă
6. Se lasă să cadă numărul de picături prescrise
7. Se menţine bolnavul în aceeaşi poziţie câteva minute
8. Se introduce în ureche un tampon de vată în mod lejer
9. Se procedează la fel şi la urechea opusă
2. Unguentele se aplică cu ajutorul tampoanelor de vată înfăşurate pe portampon
Efectuarea tehnicii:
1. Se aşează bolnavul în decubit lateral sau în poziţie şezândă cu capul şi trunchiul
aplecate lateral , de partea opusă
2. Se încarcă tamponul cu o cantitate de unguent de mărimea unui bob de grâu
3. Se introduce tamponul cu foarte mare precauţie în conductul auditiv extern
4. Se depune unguentul pe porţiunea bolnavă a conductului sau se întinde pe toată
suprafaţa lui
5. Se introduce un mic tampon steril în pavilion, după terminarea tehnicii
Atenţie! A nu se pătrunde în ureche peste limita vizibilităţii pentru a nu leza
membrana timpanică. Se utilizează tampoane separate pentru fiecare ureche,
folosindu-se numai o singură dată.

APLICAREA MEDICAMENTELOR PE MUCOASA BUCALĂ ŞI FARINGIANĂ

Se face cu tampoane sterile, montate pe porttampoane sau prinse cu pense.

1. Badijonarea mucoasei bucale se efectuează total sau parţial
Efectuarea tehnicii:
1. Spălarea pe mâini cu apă curentă şi săpun
2. Se aşează bolnavul în poziție șezândă cu capul aplecat spre spate
3. Se solicită bolnavului să-şi deschidă larg gura
4. Se inspectează sistematic faţa dorsală a limbii, palatul dur, valul palatin, pilierii
anteriori
5. Cu ajutorul unei spatule se depărtează obrajii de arcadele dentare şi se inspectează
suprafaţa lor internă şi mucoasa gingivală
6. Se ridică buzele pentru a vedea suprafaţa lor internă
7. Se solicită bolnavului să-şi ridice limba (sau va fi ridicată cu ajutorul spatulei) şi se
examinează faţa sa ventrală şi planşeul bucal
8. Se apasă asupra feţei dorsale a limbii cu spatula şi se inspectează lojile amigdaliene,
pilierii posteriori, amigdalele, precum şi peretele posterior al faringelui

104
 NURSING CLINIC
9. Se îmbibă tamponul steril cu substanţa medicamentoasă prin turnare, se descoperă
porţiunea de mucoasă afectată, cu ajutorul spatulei ţinute în mâna stângă
10. Se atinge sau pensulează regiunea interesată, cu tamponul ţinut în mâna dreaptă
11. Se respectă ordinea descrisă la inspecţia cavităţii, în cazul în care badijonarea
trebuie efectuată pe toată suprafaţa mucoasei bucale
12. Spălarea pe mâini cu apă şi săpun
Atenţie! Tamponul de vată folosit se aruncă şi se înlocuieşte cu un tampon nou. Nu se
reintroduce niciodată în soluţia medicamentoasă.
2. Badijonarea mucoasei faringiene
Efectuarea tehnicii:
1. Se aşează bolnavul în poziţie şezândă cu capul aplecat spre spate
2. Se apasă limba cu ajutorul pensei linguale, ţinând-o în mâna stângă
3. Cu mâna dreaptă se pensulează pilierii, peretele posterior al faringelui şi amigdalele,
se răsuceşte cu delicateţe tamponul la nivelul acestora pentru ca soluţia
medicamentoasă să pătrundă în criptele amigdaliene.
3. Gargara se face cu soluţii medicamentoase la temperatura corpului. Se execută în 2 faze:
spălarea gurii şi spălarea orofaringelui.

APLICAREA MEDICAMENTELOR LA NIVELUL MUCOASEI VAGINALE

1. Tampoanele vaginale sunt confecţionate dintr-o bucată de vată presată, de formă

alungită, îmbrăcată într-o faşă sau înfășurată cu aţă, care se prelungeşte de la tampon
încă 20-25 cm. Capetele feşii, rămase parţial în afara vaginului, permit extragerea
tamponului. Prin tampoane se introduc în vagin medicamente sub formă de soluţii sau
unguente.
Materiale necesare: valve vaginale sau valva rotundă Meyer; pensă ginecologică sterilizată,
soluţie medicamentoasă, tăviţa renală, glicerină pentru lubrefiere, tampoane sterilizate, mănuşi de
cauciuc sterile.
Efectuarea tehnicii:
1. Spălarea pe mâini cu apă curentă şi săpun
2. Se aşează bolnava în poziţie ginecologică
3. Se îmbracă mănuşile de cauciuc
4. Se lubrifiază valvele vaginale
5. Se departează peretele vaginului cu valvele vaginale
6. Se îmbibă tamponul cu medicamentul prescris şi se aşază pe o pensă ginecologică
7. Se introduce tamponul prin lumenul creat de valve, până în fundul de sac posterior al
vaginului, în aşa fel încât aţa să rămană, fără să atârne, în afara vaginului.
8. Se îndepărtează tamponul la ora şi ziua indicată de medic.
2. Ovulele vaginale sunt preparate farmaceutice de formă ovoidă sau sferică, au
medicamentul activ înglobat în substanţe care se topesc sub influenţa temperaturii
vaginale.
Materiale necesare: materiale necesare efectuării unei spălături vaginale, mănuşi de cauciuc
sterile, globulele vaginale prescrise.
Efectuarea tehnicii:
1. Spălarea pe mâini cu apă curentă şi săpun
1. Se îmbracă mănuşile de cauciuc
2. Se aşează bolnava în poziţie ginecologică
3. Se efectuează bolnavei mai întâi, o spălătură vaginală
4. Se depărtează labiile cu degetele mâinii stângi, pentru a pune în evidenţă vaginul
5. Se introduce cu mâna dreaptă ovulul şi se împinge spre colul uterin cu indexul.

ADMIINISTRAREA ANTIBIOTICELOR

105
 NURSING CLINIC
Antibioticele = substanţe organice provenite din metabolismul celulelor vii (mucegaiuri,
bacterii) sau obţinute prin sinteză, având proprietaţi bacteriostatice, bactericide sau antimicotice.
Chimioterapicele = substanţe care au acţiune bacteriostatică sau bactericidă asupra
germenilor patogeni dintr-un organism infectat, fără a fi toxice pentru organismul gazdă.
Scopul administrării este dat de acţiunea lor: distrug microbii sau împiedică dezvoltarea lor,
fără să exercite vreun efect nociv asupra ţesuturilor organismului. Având acţiune selectivă,
administrarea antibioticelor trebuie să fie precedată de identificarea germenului patogen cauzator al
bolii şi determinarea sensibilităţii sale la antibiotice (antibiograma).
În cazuri de urgenţă, când nu este timp pentru aşteptarea rezultatelor de la laborator, se
poate începe imediat tratamentul cu antibiotice cu spectru larg, fără a se aştepta identificarea
germenului şi testarea sensibilităţii sale faţă de medicamente. Tratamentul ulterior se va stabili
numai după identificarea agentului cauzal şi a sensibilităţii lui faţă de antibiotice; după ce se obţine
rezultatul de laborator, tratamentul se va continua conform antibiogramei.
Având în vedere că eliminarea antibioticelor şi chimioterapicelor din organism este destul de
rapidă, ritmul de administrare va urmări menţinerea unei concentraţii eficiente în sânge, care să
acţioneze în mod continuu asupra agenţilor patogeni.
Ritmul de administare indicat de medic (la 3-4 ore Penicilina cristalină, 4-6 ore Tetraciclină,
12-24 ore Gentamicină) va fi respectat cu stricteţe. În caz contrar, microorganismele patogene îşi
creează o rezistenţă faţă de antibiotice sau chimioterapice.
Când se urmăreşte o absorbţie lentă a antibioticelor, acestea sunt înglobate în anumite
substanţe.
Antibioticele şi chimioterapicele se prezintă sub formă de: drajeuri, capsule, prafuri, siropuri,
soluţii de injectat, unguente.
Ele pot fi administrate pe diferite căi:
- Calea orală, parenterală (intramusculară, intravenoasă), intrarahidiană, subcutanată, in
funcţie de scopul urmărit, rapiditatea cu care trebuie să acţioneze în funcţie de compatibilitatea
dintre medicament şi calea de administrare (de exemplu, Penicilina este distrusă de sucul
gastric, cu excepţia Penicilinei V);
- Calea subcutanată nu se utilizează pentru administrarea antibioticelor, din cauza resorbţiei
neregulate din acest ţesut, calea intramusculară este preferată pentru Penicilină si
Gentamicină.
- Calea intravenoasă se utilizează pentru cefalosporine, chinolone sau alte medicamente din
clasa Penicilinei (Augmentin).
- Calea intrarahidiană se utilizează în cazuri grave de infecţii meningiene.
Aplicarea locală a antibioticelor trebuie evitată, doearece au un efect foarte puternic
sensibilizant, iar dacă totuşi este necesară, se vor utiliza acelea care sunt mai puţin sensibilizante
(Neomicina, Gentamicina ),
Dozele de antibiotice trebuie strict respectate.
În cazul administrării per orale, se împarte numărul tabletelor sau capsulelor la numărul
prizelor. În cazul administrării intramusculare este bine să se dizolve numai cantitatea ce se
injectează imediat, deoarece soluţiile se degradează, iar administrarea lor devine mai dureroasă.
Dacă însă nu sunt la dispoziţie flacoane de monodoze de medicament se va dizolva deodată
cantitatea necesară pentru 24 h. Doza va fi împărţită conform orarului de administrare în doze
unice, egale care vor fi administrate la 4, 6, 12 ore.
Cantităţile de antibiotice, fiecare substanţă este bine să se administreze separat.
Administrarea antibioticelor şi chimioterapicelor injectabile se va face respectându-se cele
mai riguroase condiţii de asepsie pentru a nu introduce, în organismul parţial sterilizat, germeni
patogeni care ar putea produce o suprainfecţie cu urmări fatale.
Pentru încărcarea seringii cu substanţă din flacoane închise cu dopuri de cauciuc, se
procedează astfel:
1. Se dezinfectează dopul de cauciuc cu un tampon de vată sterilizată îmbibat în alcool
2. Se încarcă seringa cu o cantitate de aer egală cu cea a lichidului pe care vrem să-l scoatem
din flacon, prin aspirare
106
 NURSING CLINIC
3. Se introduce acul prin dopul de cauciuc, până la nivelul dopului şi se introduce aerul sub
presiune în flacon, conţinutul flaconului ajungând astfel sub presiune
4. Se răstoarnă flaconul cu seringa, vârful acului ajungând sub nivelul soluţiei de injectat,
conţinutul flaconului va pătrunde în seringă datorită forţei de împingere asupra pistonului.
Extragerea conţinutului flacoanelor închise cu dopuri de cauciuc se mai poate face şi cu
ajutorul a două ace dintre care unul serveşte pentru extragerea lichidului, iar celălalt pentru
pătrunderea aerului.
Pulberile injectabile se dizolvă în prealabil cu lichidul de dizolvare. Seringa se încarcă întâi
în solvent, după tehnica indicată mai sus, apoi se deschide fiola cu pulbere şi se injectează în ea
solventul; după dizolvarea completă se extrage conţinutul în seringă.
Antibioticele administrate per os trebuie asociate cu vitamina B complex, iaurturi care contin
probiotice pentru a echilibra flora intestinala.
În afara acţiunii toxice pe care o au asupra organelor hematopoietice, a rinichiului, există
cazuri de hipersensibilitate faţă de antibiotice şi mai ales faţă de penicilină, care poate produce
reacţii alergice, şoc anafilactic, deces.

TESTAREA SENSIBILITATII (alergiei) !!!!

- exemplu: testarea sensibilităţii la Penicilină: se dizolvă 1 flacon de 400.000 de unităţi de
Penicilină în 4 ml ser = 100.000 U/ ml;
- se diluează 1 ml din această soluţie cu încă 9 ml ser fiziologic = 10.000 U/ml;
- se diluează din nou 1 ml din această soluţie cu 9 ml ser = 1000 U/ml;
- se diluează din nou 1 ml din această soluţie cu 9 ml ser = 100 U/ml;
- din ultima soluţie se extrag 0,1 ml sau o diviziune şi se injectează intradermic. Se marchează
locul cu pixul şi se urmăreşte aspectul tegumentului pentru jumătate de oră. Dacă aspectul
pielii nu se modifică, se consideră că pacientul nu are alergie la Penicilină şi se poate
administra tratamentul; dacă pielea se înroşeşte, tumefiază sau chiar apar manifestări generale
de alergie, se consideră ca pacientul este alergic şi nu se mai administrează Penicilina.
Pentru personalul care administrează antibiotice există pericolul de sensibilizare,
recomandându-se să se lucreze cu mănuşi de cauciuc, mască.

ADMINISTRAREA CORTIZONULUI SI ACTH-ului

A. Cortizonul = hormon secretat de stratul cortical al glandelor suprarenale având acţiune

complexă.
Mod de prezentare: Cortizon acetat; Supercortizon; Hemisuccinat de hidrocortizon;
Hidrocortizon; Superprednol; Prednison; Acetat de dezoxicorticosteron.
Se prezintă sub formă de tablete sau sub formă de soluţii, în fiole sau în flacoane astupate cu
dopuri de cauciuc, fixate cu o armătură metalică. Soluţia injectabilă este o soluţie cristalină albă,
conţinând în suspensie mici cristale de substanţă activă. Înainte de utilizare trebuie bine agitată,
deoarece unele cristale dispersate se depun pe fundul flaconului.
Mod de administrare: cortizonul se poate administra sub formă de: tablete; injecţii
intramusculare, intravenos, intraarticular, intrarahidian, aplicaţii locale.
În administrarea cortizonului se va ţine seama de necesitatea de a menţine concentraţia lui în
sânge, la un nivel cât se poate de constant.
Doza zilnică se va administra în 3-4 prize, la intervale egale de 6-8 ore.
Cortizonul se administrează la început în doze mai mari, scăzând apoi cantitaţile până la
doza minimă de întreţinere, pe care o stabileşte totdeauna medicul.
Tratamentul cu cortizon trebuie terminat prin administrarea de ACTH, care activează funcţia
glandelor suprarenale.
Tratamentul se efectuează numai în spital, bolnavii necesitând un regim dietetic deosebit şi
îngrijiri speciale.

107
 NURSING CLINIC
Se va asigura o sterilizare perfectă a instrumentarului, întrucât tratamentul hormonal scade
rezistenţa organismului faţă de infecţii. Administrarea hormonului se va face sub protecţia de
antibiotice; felul şi doza vor fi stabilite de medic.
B. ACTH-ul sau hormonul corticotrop sau adrenocorticotrop hipofizar = hormon secretat
de hipofiză care stimulează secreţia cortizonului şi a altor hormoni ai glandelor suprarenale.
Se prezintă ca o pulbere albă, ambalată în flacoane închise.
Mod de administrare: înainte de administare se va testa prin metoda reacţiei intradermice,
toleranţa organismului faţă de substanţă.
1. ACTH se dizolvă în ser fiziologic sau apă distilată înainte de utilizare.
2. Dizolvarea conţinutului unui flacon se va face într-o cantitate de ser fiziologic sau apă
distilată, egală cu numărul dozelor ce vor trebui să se administreze; calculul diluţiilor se face
ca şi la antibiotice.
3. În stare dizolvată, păstrat cu gheaţă, îşi poate menţine eficacitatea timp de câteva săptămâni.
4. Se administrează pe cale intramusculară, intravenoasă sau eventual pe cale subcutanată.
ACTH-ul se întrebuinţează şi în perfuzii intravenoase lente în soluţie glucozată 5%; viteza de
administare va fi de 6-8 picături/min.
Forma cea mai bună este perfuzia continuă, permanentă sau dacă nu este posibil, doza zilnică
va fi împărţită în două perfuzii, cu o durată de 5-6 ore.
Dozele de ACTH administrate sub formă de perfuzii pot fi mult mai mici decât cele injectate
intramuscular.
Administarea picătură cu picătură de ACTH poate fi făcută şi pe cale subcutanată sau
intramusculară; în aceste cazuri absorbţia va fi înlesnită de hialuronidază.
Există preparate de ACTH în gelatină cu un precipitat de zinc sau cu un absorbant de
oxiceluloză, care asigură resorbţia sa lentă; aceste preparate pot fi administrate sub formă de
depozit, printr-o singură injecţie.
ACTH-ul se administrează în primele zile în doze progresive, pentru ca stimularea secreţiei
suprarenale să nu se facă brusc.
Administarea hormonului se face numai asociat cu antibiotice.
Îngrijirea bolnavului în timpul tratamentului cu cortizon şi ACTH. Lenjeria de pat şi corp va
fi schimbată zilnic. De asemenea, orice infecţie a tegumentelor sau mucoaselor va fi tratată şi
îngrijită în mod deosebit, deoarece tratamentul hormonal scade rezistenţa organismului la infecţii.
Regimul alimentar: va fi sărac în clorură de sodiu; se va administra zilnic 1-3 g clorură de
potasiu, pentru recuperarea potasiului pierdut, ACTH-ul mărind eliminarea lui; alimentaţia va fi
săracă în glucide; se vor administra mai multe substanţe proteice.
Zilnic se vor urmări şi nota în F.O. a bolnavului: cantitatea de lichide ingerate; greutatea
corporală; tensiunea arterială; cantitatea de urină eliminată.
Se va raporta zilnic medicului orice modificare survenită în starea bolnavului, de aceea
tratamentul se efectuează numai în spital, sub o atentă supraveghere medicală.
Atenţie! Antibioticele şi hormonii nu se vor aspira în aceeaşi seringă, ci vor fi administrate
separat.
ÎNGRIJIREA BOLNAVILOR VÂRSTNICI

Se consideră vârstnici cei trecuţi de 70-75 ani;

Caracterele fiziologice şi patologice ale vârstei înaintate sunt:
- Scăderea forţei organismului;
- Reducerea până la dispariţie a capacităţii de acomodare;
- Scăderea reactivităţii organismului faţă de noxele mediului înconjurător;
- Diminuarea capacităţii de regenerare a ţesuturilor;
- Reducerea sau dispariţia imunităţii active faţă de infecţii;
- Sensibilitate deosebită faţă de pierderile de proteine şi tulburările hidroelectrolitice;
- Frecvenţa bolilor degenerative ca: ateroscleroză, bolile articulare, osteoporoză.
Majoritatea problemelor de îngrijire izvorăsc din indisponibilitatea bolnavului de a se
acomoda.
108
 NURSING CLINIC
Aceşti bolnavi în mediul familial trăiesc de multe ori o viaţă echilibrată, însă în condiţii noi
(în spital) se dezechilibrează şi devin neliniştiţi, agitaţi;
Spitalizarea vârstnicilor nu trebuie prelungită.
Problemele principale legate de particularităţile de îngrijire a bolnavilor vârstnici sunt
următoarele:
- Primirea pe secţie şi amplasarea bolnavului:
 Trebuie primit pe secţie cu amabilitate;
 Să nu aibă impresia că este o povară pentru personal;
 Să arătăm în primele zile W.C.-ul, baia, sălile de tratament;
 Să fie plasaţi printre bolnavii mai liniştiţi, pentru că tolerează greu zgomotul;
 Circulaţia vârstnicilor pe scări trebuie evitată, pentru a evita accidentele;
 Să se evite frigul.

- Comportarea faţă de bolnavii vârstnici:

 Asistenta să nu încerce dezobişnuirea vârstnicului de obiceiurile formate în
cursul deceniilor lungi de viaţă
 Bolnavului vârstnic trebuie acordată toată stima, evitând utilizarea unor epitete
în loc de numele lor;
 Pregătirea psihică a vârstnicilor pentru efectuarea procedeelor tehnice de
investigaţie şi tratament trebuie făcută cu mai mare atenţie.
- Igiena corporală:
 Trebuie supravegheată chiar dacă ei se pot ridica din pat şi se spală singuri;
 Îmbăierea se va face o dată - de două ori pe săptămână, cu săpun neutru, cu
foarte mare atenţie pentru a nu leza pielea fragilă;
 Bărbaţii să fie raşi în mod regulat, iar femeile pieptănate pentru că le redică
mult moralul
 Întreţinerea unghiilor
 Igiena cavităţii bucale, mai ales dacă vârstnicul are proteză dentară
 Fricţionarea pielii cu alcool trebuie evitată
- Asigurarea odihnei pasive:
 Patul trebuie făcut după cerinţa lui şi poate sta în el în poziţia lui preferată
 Suprafaţa patului să fie netedă, pentru a evita escarele de decubit;
 Scoaterea lui din pat şi aşezarea în fotoliu trebuie efectuată pentru a evita apariţia
escarelor;
 Somnul vârstnicului este adesea tulburat: adoarme în cursul zilei şi noaptea are insomnie;
reacţionează nesatisfăcător la medicamente calmante şi hipnotice; trebuie acţionat asupra
lor mai mult prin procedee psihice.
- Alimentaţia bolnavului vârstnic:
 Asistenta trebuie să depună multă insistenţă pentru a introduce alimentele şi lichidele
necesare organismului;
 Necesităţile lor calorice nu sunt prea mari, consumul de glucide şi lipide nu trebuie forţat,
pentru a se putea introduce mai uşor necesităţile de proteine, săruri minerale şi lichide, al
căror echilibru la vârstnici este foarte labil;
 Bolnavii în vârstă se deshidratează foarte uşor şi pe masură ce carenţa de lichide
înaintează, dispare şi senzaţia de sete; asistenta are obligaţia să raporteze rezistenţa
bolnavului la consumul de lichide medicului, pentru a putea trece din timp la hidratare
parenterală.
- Supravegherea tranzitului intestinal şi a diurezei:
 Supravegherea şi evidenţa eliminărilor fecale şi urinare la vârstnici au o importanţă mare,
căci ei de multe ori uită emisiunile şi pretind purgative în mod inutil;
 Utilizarea şi obişnuirea bolnavului cu purgative nu este de recomandat;
109
 NURSING CLINIC
 Stările de incontinenţă se raportează imediat medicului.
- Supravegherea bolnavului şi ajutorul asistentei la stabilirea diagnosticului:
 Reactivitatea organismului fiind mult diminuată, asistenta trebuie să urmarească cu foarte
mare atenţie şi abaterile minimale de la starea normală, ca scăderea poftei de mâncare,
emiterea de scaune mai moi, tulburările de orientare, scăderea interesului faţă de mediul
ambiant, mici ascensiuni subfebrile, care pot prevesti complicaţii grave.
 În cursul spitalizării trebuie să intervenim prin toate mijloacele de îngrijire: fizice,
medicamentoase şi morale în vederea reabilitării bolnavului în vârstă, ajutându-l să se
întoarcă în mediul familial.

ÎNGRIJIREA BOLNAVILOR LA DOMICILIU

Conducerea, controlul şi îndrumarea activităţii de îngrijire a bolnavului rămas la domiciliu –

după indicaţiile medicului de familie - rămân în sarcina asistentei medicale.
- Asistenta va instrui unul din aparţinătorii bolnavului asupra tehnicilor elementare de
îngrijire generală (ca spălarea bolnavului, schimbarea patului, administarea medicamentelor,
aplicarea compreselor);
- Aplicarea tehnicilor de specialitate (administrarea injecţiilor, schimbarea pansamentelor)
revine asistentei;
- Îngrijirea bolnavilor la domiciliu trebuie condusă după aceleaşi principii ca şi îngrijirea
bolnavilor în spital;
- Transformarea mediului familial în vederea creării condiţilor optime de îngrijire a
bolnavului, fără a perturba prea mult viaţa familiei este sarcina cea mai importantă a asistentei care
îngrijeşte bolnavii la domiciliu;
Problemele cele mai importante ale îngrijirii bolnavilor la domiciliu sunt următoarele:
- Crearea condiţilor igienice corespunzătoare mediului
- Asigurarea bazei materiale a îngrijirii bolnavului
- Supravegherea funcţiilor normale şi modificate patologic ale organismului
- Aplicarea corectă a tratamentelor prescrise.
Camera bolnavului :
- Cât mai luminoasă, uscată şi uşor de încălzit
- Temperatura camerei să fie în jur de 20 grade, iar pentru copii, bătrâni şi bolnavi anemici
- 24 grade.
- Fumatul, prepararea alimentelor ca şi staţionarea inutilă a vizitatorilor în cameră sunt
strict interzise;
- Camera va fi aerisită zilnic, de cel puţin trei ori pe zi; iarna când se face aerisirea,
bolnavul va fi bine acoperit, iar pe cap i se va pune un prosop;
- Camera să aibă lumină electrică;
- Perdelele şi covoarele groase vor fi îndepărtate din cameră, fiind adevărate rezervoare de
praf;
- Trebuie asigurat patul cel mai corespunzător, cu suprafaţă dreaptă, elastic,dar tare; patul
se aşează în apropierea geamului, cu capul spre lumină, să rămână accesibil din trei
părţi personalului de îngrijire.
Instrumentarul şi materiale necesare îngrijirii bolnavului trebuie să fie asigurate de
asistentă. Ea trebuie să poarte într-o geantă corespunzătoare, următoarele:
- Seringi; 2-3 pense; O foarfecă; Un irigator ;
- Sonde pentru evacuarea vezicii la femeie şi bărbat; 1-2 termometre;
- Mănuşi de cauciuc; Lanternă electrică; Vată; Tifon steril; Leucoplast;
- O muşama; Un burete de baie; Săpun; Perie de unghii; Alcool;
- Tinctură de iod; Ampule de analeptice pentru primă urgenţă (Atropină, Adrenalină);
Halat.
Bolnavul îngrijit la domiciliu trebuie supus aceluiaşi regim de viaţă ca şi în spital:

110
 NURSING CLINIC
- Dacă nu se poate ridica din pat în fiecare zi trebuie să i se facă: baie parţial la pat,
îngrijirea părului, a unghiilor, toaleta cavităţii bucale; servirea bolnavului cu ploscă şi
urinar; prevenirea escarelor; alimentarea bolnavului conform indicaţiilor de regim.
- Persoana care va îngriji bolnavul în familie trebuie să se îngrijească în primul rând de
igiena sa personală: să se îmbăieze în mod regulat, să aibe unghiile tăiate şi
întreţinute, mâinile curate şi spălate înainte de a atinge bolnavul sau lucrurile
acestuia; îndepărtarea inelelor şi a brăţărilor; să poarte halat peste haine.
Pentru supravegherea funcţiilor normale şi modificate patologic ale organismului, asistenta
va conduce foaia de temperatură şi pentru bolnavii îngrijiţi la domiciliu.
- Temperatura, pulsul, respiraţia, cantitatea de urina emisă trebuie înregistrate;
- Datele culese de ea sau de aparţinători trebuie notate în foaie şi comunicate medicului.
Aplicarea corectă a tratamentului prescris necesită o strânsă colaborare între medicul de
familie, asistentă şi aparţinători.
- Pe pungile de medicamente va nota vizibil numele medicamentului, doza, precum şi orele
exacte de administrare.
- Să controleze modul cum au fost administrate medicamentele;
- Se utilizează cutii compartimentate, pe care asistenta le va umple zilnic, eventual
săptămânal, notând pe fiecare compartiment ziua şi ora când trebuie administrat
conţinutul compartimentelor;
- Sondajele, injecţiile, pansamentele le va executa personal;
- Respectarea condiţiilor de sterilitate în orice împrejurare;
- Activitatea asistentei care îngrijeşte bolnavii la domiciliu trebuie să se desfăşoare pe baza
unui plan bine stabilit.
- Asistenta trebuie să aibă o atitudine demnă la domiciliul bolnavului;
- Asistenta nu trebuie să critice lipsa materialelor necesare, sau necorespondenţa lor, ci va
încerca cu multă bunavoinţă să asigure pentru bolnav cele mai potrivite condiţii de
îngrijire cu mijloacele ce le va avea la dispoziţie;
- O preocupare deosebită a asistentei, care umblă toată ziua de la un bolnav la altul, trebuie
să fie prevenirea transmiterii infecţiilor secundare; ea va lucra numai cu instrumente
riguros sterilizate, va arde pansamentele vechi, iar la bolnavii infecţioşi va ţine un halat
separat, pe care îl va lăsa acolo până la dezinfecţia terminală;
- Spălarea riguroasă a mâinilor, utilizarea dezinfectantelor şi purtarea măştii în cursul
epidemiilor aerogene, vor ajuta asistenta de a se achita cu cinste şi de această sarcină.

BIBLIOGRAFIE
1. Antohe Ileana, Mihaela Carmen Fermeşanu – “Elemente de nursing clinic”, Ed. Junimea,
Iaşi, 2003
2. Baltă Georgeta – Tehnici de îngrijire generală a bolnavilor, Editura didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1983
3. Beldean L, Coldea L, Helgiu A – Aspecte nursing în afecţiuni ale aparatului digestiv şi renal.
Editura Universităţii Lucian Blaga, Sibiu, 2000
4. Beldean L, Coldea L. – Aspecte nursing în afecţiuni respiratorii şi cardiovasculare. Editura
Universităţii Lucian Blaga, Sibiu, 2000
5. Beuran M. – “Ghid de manevre medicale şi colaborare medic-asistentă”, Ed. Scripta,
Bucureşti, 1999
6. Borundel C. – Manual de medicină internă pentru cadre medii. Editura ALL, 1994
7. Brunner L.S., Suddarth D.S. – “Textbook of Medical-Surgical Nursing”, J.B. Lippincott,
Philadelphia, 1988
8. Craven R.F., Hirnle C.J. – “Fundamentals of Nursing – Human Health and Function”, J.B.
Lippincott Comp, Philadelphia, 1992
9. Craven R.F., Hirnle C.J. – “Fundamentals of Nursing – Human Health and Function”, J.B.
Lippincott Comp, Philadelphia, 2007.

111
 NURSING CLINIC
10. Henderson Virginia – Principii fundamentale ale îngrijirii bolnavului. Consiliul Internaţional
al Nurselor, Danemarca 1991
11. Jamieson E.M., McCall J.M., Blythe R. – “Guidelines for Clinical Nursing Practices”,
Churchill Livingstone, 1988
12. Kristel K.H. – “Îngrijirea bolnavului”, Ed. ALL, Bucureşti, 1998
13. Manea, Mădălina – Bazele ştiinţifice ale nursingului, Editura Alma, Craiova, 2008
14. Mozes C. - Tehnica ingrijirii bolnavului, Editura Medicală, Bucureşti 2007
15. Sheila Sparks, Cynthia Taylor – Nursing Diagnosis Reference Manual. Springhouse USA,
1995
16. Sicard D., Guez T. – “Dicţionar de examinări medicale”, Ed. Corint, Bucureşti, 2003
17. Smith S.F., Duell D.J., Martin B.C. – “Clinical Nursing Skills”, 6 -th ed, Pearson Prentice
Hall, New Jersey, 2004
18. Titirca Lucreţia - Ghid de nursing, cu tehnici de evaluare şi îngrijiri corespunzătoare
nevoilor fundamentale. Editura Viaţa Medicală Românească, Bucureşti 2008
19. Titircă Lucreţia – Urgenţele medicochirurgicale. Sinteze pentru asistenţii medicali, Ediţia a
20. III-a, Editura Medicală, Bucureşti, 1996

112