Laboratorul 1

MĂSURAREA ŞI COMPARAREA PRINCIPALELOR MĂRIMI

UTILIZATE
ÎN RADIOCOMUNICAŢII

În acest capitol se urmăreşte familiarizarea cu utilizarea

decibelului ca unitate de măsură pentru exprimarea rapoartelor
relative ale mărimilor de acelaşi fel sau ale unor mărimi funcţie
de mărimi similare, considerate ca referinţă, folosite în domeniul radiocomunicaţiilor.
Sunt prezentate exprimările în decibeli a principalelor rapoarte de mărimi
folosite în radiocomunicaţii: puteri, tensiuni şi curenţi, amplificări şi atenuări, câştigul
antenelor etc., precum şi exemple de aplicaţii numerice utile în rezolvarea unor
probleme care intervin în domeniul radiocomunicaţiilor.
În final se prezintă şi câteva experimente referitoare la măsurarea nivelului
de tensiune recepţionat utilizând echipamente dedicate.

1.1. Introducere – utilizarea decibelilor

în radiocomunicaţii
În radiocomunicaţii unele mărimi de interes au un domeniu de variaţie foarte mare. Pentru a facilita
calculul şi reprezentarea lor în funcţie de alte mărimi, de multe ori este utilă exprimarea acestor mărimi în
decibeli.

1.1.1. Definiţii
Bel-ul (B) este o unitate adimensională care exprimă raportul dintre două mărimi de acelaşi fel, A1/A2
= a, folosind logaritmii zecimali:
A1
x [ Bel ] = x [ B ] = log10 = lg a (1.1)
A2
Decibel-ul (dB) este un submultiplu al Bel-ului:
1[ B] = 10 [dB] (1.2)
adică:
A1
x [deciBel] = x [dB] = 10 ⋅ log10 = 10 ⋅ lg a (1.3)
A2
Observaţii:
• Bel-ul (respectiv decibel-ul) este o unitate logaritmică adimensională utilizată într-o multitudine de
domenii (electronică, radiocomunicaţii, acustică, optică etc.);
• din punct de vedere al radiocomunicaţiilor este de mare interes utilizarea dB pentru rapoarte de
puteri, tensiuni, câştiguri şi atenuări;
• în domeniul radiocomunicaţiilor se pretează utilizarea dB;
• mărimea A2 este de multe ori o mărime luată ca referinţă.
1.1.2. Compararea puterilor, tensiunilor şi curenţilor
a) Exprimarea raportului de puteri
În multe cazuri, decibelul se utilizează pentru exprimarea unui raport de puteri. În aceste condiţii
relaţia (1.3) devine:
 P1  P1
  = 10 ⋅ log10 (1.4)
 P2  dB P2

De multe ori, puterea P2 este o valoare de referinţă, Pref. În funcţie de valoarea acesteia, se pot defini
mai multe variante de decibeli, dintre care cele mai importante pentru radiocomunicaţii sunt prezentate în
continuare.
În cazul în care se foloseşte ca valoare de referinţă P2 = Pref = 1 mW, comparaţia rezultată va avea ca
valoare dBm:
P1
P [dBm] = 10 ⋅ lg (1.5)
1 mW
Observaţii:
• dBm reprezintă tot decibeli, dar “m” specifică faptul că puterea de referinţă (P2) este de 1 mW;
• dB este o unitate adimensională (cuantizează un raport între două mărimi de acelaşi fel), în timp ce
dBm este o unitate absolută (cuantizează tot un raport între două mărimi de acelaşi fel, dar una dintre
ele este precizată);
• se pot aduna (scădea) dBm cu dB; rezultatul operaţiei este exprimat în dBm.
Dacă se foloseşte ca valoare de referinţă P2 = Pref = 1 W, raportul de puteri poate fi exprimat în
dBW:
P1
P [dBW] = 10 ⋅ lg (1.6)
1W
Observaţie: mai există şi alte variante de rapoarte de puteri exprimate în decibeli, în funcţie de puterea
utilizată ca referinţă: dBf (puterea relativ la 1 fW – femto Watt), dBk (puterea relativ la 1 kW).
În tabelul 1.1 se prezintă câteva valori uzuale întâlnite pentru sistemele de radiocomunicaţii.
 Tabelul 1.1
Puteri Valori absolute Valori în dB
100 W 50 dBm
Puteri la emisie … …
0,01 W 10 dBm
Nivel de referinţă 1 mW 0 dBm
0,1 mW −10 dBm
Puteri la recepţie … …
0,01 pW −110 dBm
Nivel de zgomot 1 fW −120 dBm

b) Exprimarea raportului de tensiuni

Decibelul se poate utiliza şi la exprimarea unui raport între tensiuni. Ţinând cont de relaţia dintre
putere şi tensiune:
P = U2 /R (1.7)
în condiţiile în care tensiunile comparate se referă la o aceeaşi sarcină sau la sarcini egale, R, conform
relaţiei (1.4) raportul acestora poate fi exprimat ca:
U1
y [dB] = 20 ⋅ log10 (1.8)
U2
Observaţie: factorul “20” provine de la pătratul tensiunii din relaţia 1.7. Şi în acest caz, de multe
ori, tensiunea U2 reprezintă o tensiune de referinţă.
De interes pentru domeniul radiocomunicaţiilor este unitatea dBu:
U1
y [dBu] = 20 ⋅ log10 (1.9)
0,775 ⋅ Vef
Unitatea dBu poate fi utilizată indiferent de impedanţă. Valoarea tensiunii de referinţă U2 = Uref =
0,775 Vef este determinată pentru o putere disipată de 1 mW pe o sarcină R = 600 Ω (valori din telefonia
clasică), conform figurii 1.1:
U 2 = U ref = R ⋅ Pref = 600 Ω ⋅ 0, 001 W ≈ 0,775 V (1.10)

Fig. 1.1. Schema electrică pentru definiriea dBu

Observaţie:
Unitatea dBu reprezintă tot decibeli, dar terminaţia “u” (provenind de la denumirea “unloaded”) specifică
tensiunea de referinţă, U2 = Uref = 0,775 Vef.
Alte unităţi folosite pentru exprimarea raportului de tensiuni:
• dBmV (tensiunea relativ la 1m Vef, pentru o sarcină de 75 Ω – folosit în reţelele TV prin cablu pentru
a exprima nivelul semnalului recepţionat, 0 dBmV → −48,75 dBm);
 • dBµV (tensiunea relativ la 1 µVef, indiferent de impedanţă – folosit pentru spe-cificaţiile
amplificatoarelor TV, 60 dBµV = 0 dBmV).
c) Exprimarea raportului de curenţi
Similar, ţinând cont de relaţia dintre putere şi curent, decibelul se poate utiliza şi la exprimarea unui
raport între curenţi, având în vedere relaţia dintre putere şi curent:
P = I2 ⋅R (1.11)
I1
z [dB] = 20 ⋅ log10 (1.12)
I2
Folosind aceeaşi consideraţie ca şi în cazul tensiunii (o sarcină de 600 Ω care disipă o putere de
1 mW), poate fi determinat un curent de referinţă:
Pref 0,001 W
I 2 = I ref = = ≈ 1, 291 mA (1.13)
R 600 Ω

Observaţii:
• factorul “20” provine de la pătratul curentului din relaţia 1.11;
• dacă se precizează valoarea rezistenţei (impedanţei) de sarcină, pentru oricare dintre tipurile de
decibeli exprimaţi în funcţie de o referinţă (putere, tensiune, curent) se pot calcula valorile de
referinţă ale celorlalţi parametrii care conduc la valori exprimate în decibeli similare;
• valoarea aleasă pentru sarcină depinde de domeniul de aplicaţie.

1.1.3. Câştigul şi atenuarea circuitelor

În cazul unui radioreceptor intervin o serie de blocuri care fie realizează o amplificare de
putere a semnalului util, fie produc o atenuare a acestuia. Acestea reprezintă tot rapoarte de puteri, între
ieşirea şi intrarea blocului, deci pot fi exprimate în decibeli.
Un exemplu utilizat pentru definţii şi expresii este prezentat în figura 1.2: un circuit amplificator,
Amp1, urmat de un circuit atenuator, Aten2 şi de un alt amplificator, Amp3.
 Fig. 1.2. Exemplu de câştig şi atenuare
Câştigul (“gain”, G) de putere al unui circuit este dat de raportul dintre puterea de la ieşirea acestuia şi
puterea de la intrare şi este o mărime supraunitară, respectiv o mărime pozitivă atunci când este exprimată
în decibeli. Conform figurii 1.2 (Amp1):
Pout .1 P
G1 = > 1 ⇔ [ G1 ] dB = 10 ⋅ lg out .1 > 0 (1.14)
Pin.1 Pin.1
Atenuarea (“loss”, L) de putere a unui circuit este tot o mărime supraunitară, respectiv o mărime
pozitivă atunci când este exprimată în decibeli. Conform figurii 1.2 (Aten2):
P P
L2 = in.2 > 1 ⇔ [ L2 ] dB = 10 ⋅ lg in.2 > 0 (1.15)
Pout .2 Pout .2
Din compararea relaţiilor (1.14) şi (1.15) rezultă că relaţia dintre atenuare şi câştig, fără a ţine cont
de indici, este dată de expresiile:
1
L2 = ⇔ [ L2 ] dB = − [G2 ] dB (1.16)
G2
Pentru exemplul din figura 1.2, câştigul total pentru cele trei blocuri (circuite) este, conform celor
prezentate anterior:
1
Gtot = G1 ⋅ ⋅ G3 ⇔ [Gtot ] dB = [ G1 ] dB − [ L2 ] dB + [G3 ] dB (1.17)
L2

1.1.4. Câştigul antenelor

Câştigul unei antene (“gain”, G) reprezintă tot un raport de puteri: dintre o putere care este
aplicată la intrarea unei antene de referinţă (izotropă, dipol elementar sau alte referinţe, Pref) şi cea care trebuie
introdusă la intrarea unei antene reale (directive, de obicei, Pdir), pentru a obţine acelaşi efect într-un anumit
punct. De aceea, câştigul antenelor poate fi exprimat şi în decibeli.
a) Dacă antena etalon este antena izotropă, atunci punctul în care se măsoară efectele este situat pe axa
principală de radiaţie al antenei directive considerate. Câştigul antenei reale este dat de relaţiile:
Pref Pizo P
Gi = = ⇔ Gi [dBi] = 10 ⋅ lg izo (1.18)
Pdir Pdir Pdir
b) Similar, dacă antena etalon este antena dipol elementar (dipolul cu lungimea l = λ/2, unde λ este
lungimea de undă), atunci câştigul antenei considerate este dat de relaţiile:
Pref Pdip Pdip
Gd = = ⇔ Gd [dBd] = 10 ⋅ lg (1.19)
Pdir Pdir Pdir
Câştigul antenei dipol elementar este mai mic decât cel al antenei izotrope cu valoarea:
0 dBd = 2,15 dBi (1.20)
deci relaţia de legătură între ele este:
Gi [dBi] = Gd [dBd] + 2,15 dB (1.21)
 Observaţii:
• dBi şi dBd reprezintă tot decibeli, litera finală (“i”, respectiv “d”) indicând referinţa (antenă
izotropă, respectiv dipol elementar);
• în general în radiocomunicaţii se foloseşte câştigul exprimat în dBi; se pot aduna (scădea) dBi cu dB;
rezultatul operaţiei este exprimat în dB.
• în unele cataloage de antene, câştigul este dat în dBd, de aceea este necesară conversia folosind
relaţia (1.21).
• există şi alte variante, mai rar utilizate: dBiC (“isotopic circular”, relativ la o antenă izotropă
polarizată circular), dBq (“quaterwave”, relativ la o antenă verticală în sfert de undă).

1.1.5. Alte utilizări ale db în radiocomunicaţii

În studiul propagării undelor radio între un sistem de antene de emisie - recepţie intervine o mărime
numită atenuare de propagare (a undei radio), ap, care în valoare absolută este dată de relaţia:
2
 4⋅π⋅r 
ap =   (1.22)
 λ 
unde: r este distanţa de recepţie şi λ este lungimea de undă radio. Atenuarea de propagare poate fi exprimată şi
în decibeli, conform relaţiei (1.3).
Această mărime intervine şi în calculul raportului dintre puterea de emisie şi cea de recepţie
dintre două antene (emiţător – receptor), conform relaţiei:
Pe ap
= (1.23)
Pr Ge ⋅ Gr
unde: Pe, Pr sunt puteri necesare la emisie / recepţie, Ge, Gr sunt câştigurile antenelor de emisie / recepţie şi
ap este atenuarea de propagare. Şi această relaţie poate fi exprimată în decibeli.
1.1.6. Operaţii cu dB
a) Transformări şi corespondenţe
Transformările valoare absolută a raportului - valoare în decibeli şi inversă utilizează relaţiile
echivalente:
x [dB]
x [dB] = 10 ⋅ lg a ⇔ a = 10 10 (1.24)
Câteva corespondenţe între valori absolute şi echivalentul exprimat în decibeli, sunt prezentate în
tabelul 1.2.
Tabelul 1.2
Valoare absolută Transformare Valoare în decibeli
1/100 10-2,0 -20 dB
1/10 10-1,0 -10 dB
1/5 10-0,7 -7 dB
1/2 10-0,3 -3 dB
1 100,0 0 dB
2 100,3 3 dB
5 100,7 7 dB
10 101,0 10 dB
20 101,3 13 dB
50 101,7 17 dB
100 102,0 20 dB
1000 103,0 30 dB
Observaţii:
• o multiplicare (divizare) cu 10 a valorii absolute duce la o creştere (scădere) cu 10 dB a valorii
exprimate în decibeli.
• unele dintre echivalenţe sunt aproximative (3 dB, 7 dB şi echivalentele), dar sunt suficient de exacte
pentru aplicaţiile uzuale.
b) Calcule
Înmulţirea valorilor absolute de rapoarte conduce la o adunare a valorilor exprimate în decibeli:
10 ⋅ lg ( a ⋅ b) = 10 ⋅ lg a + 10 ⋅ lg b (1.25)
Divizarea valorilor absolute de rapoarte conduce la o scădere a valorilor exprimate în decibeli:
10 ⋅ lg (a / b) = 10 ⋅ lg a − 10 ⋅ lg b (1.26)
Ridicarea la o putere a valorii absolute conduce la înmulţirea cu acea valoare a celei exprimate în
decibeli:
10 ⋅ lg (a x ) = x ⋅ 10 ⋅ lg a (1.27)
În tabelul 1.3 se prezintă câteva exemple de echivalenţe de calcule, folosind valorile din tabelul 1.2.
Tabelul 1.3
Calcule în valoare absolută Calcule în dB
2×2 = 4 3+3 = 6 dB
 2×5 = 10 3+7 = 10 dB
1.000/2 = 500 30–3 = 27 dB
2/1.000 = 0,002 3–30 = –27 dB
2×2×2×10 = 80 3+3+3+10 = 19 dB
23×10 = 80 3×3+10 = 19 dB
c) Operaţii cu dB şi dBm

dB − dB
Înseamnă, ca unităţi de măsură (dacă se consideră rapoarte de puteri):
[W] [W] [W]
dB − dB ⇒ / = = [ −] ⇒ dB
[W] [W] [W]
şi semnifică fizic raportul dintre două numere (în acest caz, fiecare număr reprezintă un raport de puteri,
deci mărime adimensională).
Exemplu numeric: să se calculeze în valoare absolută câştigul total, Gtot, al unei scheme care
conţine un amplificator cu un câştig G1 = 20 dB şi un filtru cu o atenuare L2 = 7 dB (ceea ce înseamnă G2
= −7 dB):
Gtot [dB] = G1 [dB] − L2 [dB] = 20dB − 7 dB = 13dB ⇒ Gtot = 1013 /10 = 19,953 ≈ 20[ −]
sau:
G1 = 1020 /10 = 100
 ⇒ Gtot ≈ 100 / 5 = 20 [ −]
7 /10
 L2 = 10 = 5,012 ≈ 5

dB + dB
Înseamnă, ca unităţi de măsură (dacă se consideră rapoarte de puteri):
[W] [W] [W]
dB + dB ⇒ ⋅ = = [ −] ⇒ dB
[W] [W] [W]
şi semnifică fizic produsul dintre două numere (în acest caz, fiecare număr reprezintă un raport de puteri,
deci mărime adimensională).
Exemplu numeric: să se calculeze în valoare absolută câştigul total, Gtot, al unei scheme care
conţine două amplificatoare cu câştigurile G1 = 20 dB şi G2 = 10 dB:
Gtot [dB] = G1 [dB] + G2 [dB] = 20 dB + 10 dB = 30 dB ⇒ Gtot = 1030 /10 = 1000 [ −]
sau:
G1 = 1020 /10 = 100
 ⇒ Gtot = 1000
10 /10
G2 = 10 = 10

dBm − dB
Înseamnă, ca unităţi de măsură:
[W] [W] [W]
dBm − dB ⇒ / = ⇒ dBm
[1 mW] [W] [1 mW]
şi poate semnifica fizic o atenuare a puterii (puterea este exprimată în funcţie de o putere de referinţă,
atenuarea este o mărime adimensională).
 Exemplu numeric: să se calculeze în valoare absolută puterea de la ieşirea unui atenuator, Pout, dacă
puterea de intare este Pin = 10 dBm şi atenuarea este L = 3 dB.
Pout
Pout [dBm] = Pin [dBm] − L [dB] =10dBm − 3dB = 7 dBm ⇒ =107 /10 = 5,012 ≈ 5
1mW
⇒ Pout ≈ 5 mW
sau:
 Pin [W] 10 /10
 1 mW = 10 = 10 ⇒ Pin = 10 mW
 ⇒ Pout = Pin / L ≈ 10 mW / 2 = 5 mW
 L = 103 /10 = 1,995 ≈ 2


dBm + dB
Înseamnă, ca unităţi de măsură:
[W] [W] [W]
dBm + dB ⇒ ⋅ = ⇒ dBm
[1 mW] [W] [1 mW]
şi poate semnifica fizic o amplificare a puterii (puterea este exprimată în funcţie de o putere de referinţă,
câştigul este o mărime adimensională).
Exemplu numeric: să se calculeze în valoare absolută puterea de la ieşirea unui amplificator, Pout, dacă
puterea de intare este Pin = 10 dBm şi câştigul este G = 30 dB.
Pout
Pout [dBm] = Pin [dBm] + G [dB] =10 dBm + 30 dB = 40 dBm ⇒ = 1040 /10 =104
1mW
⇒ Pout = 104 ⋅ 10−3 = 10 W
sau:
 Pin [W] 10 /10
 1 mW = 10 = 10 ⇒ Pin = 10 mW
 ⇒ Pout = Pin ⋅ G ≈ 10 mW ⋅ 1000 = 10 W
G = 1030 /10 = 1000


dBm − dBm
Înseamnă, ca unităţi de măsură:
[W] [W]
dBm − dBm ⇒ / = [ −] ⇒ dB
[1 mW] [1 mW]
şi semnifică fizic o comparare (raportare) de puteri (puterea de referinţă trebuie să fie aceeaşi).
Exemplu numeric: să se calculeze în valoare absolută raportul dintre P emisie = 100 dBm şi
Precepţie = 30 dBm.
P
Pemisie [dBm] − Preceptie [dBm] =100dBm − 30dBm = 70 dBm ⇒ emisie =1070 /10 =107
Preceptie
sau:
Pemisie Preceptie
= 10100 /10 = 1010 ⇒ Pemisie = 107 W ; = 1030 /10 = 1000 ⇒
1 mW 1 mW
Pemisie
Preceptie = W ; ⇒ = 107
Preceptie

dBm + dBm
Înseamnă, ca unităţi de măsură:
[W] [W]  W2   W2   1 
dBm + dBm ⇒ ⋅ = = = ⇒?
[1 mW] [1 mW]  (1 mW) 2  10−6 ⋅ W 2   10−6 
Fizic, adunarea dBm, adică multiplicarea a două puteri exprimate în funcţie de o putere de
referinţă, nu are semnificaţie.
Exemplu numeric: să se calculeze în valoare absolută produsul dintre P1 = 100 dBm şi P2 =
30 dBm.
P1 [dBm] + P2 [dBm] = 100 dBm + 30 dBm = 130 dB ⇒ P1 ⋅ P2 = 10130 /10 = 1013 [W 2 ]
sau:
 P1 100 /10
1 mW = 10 = 1010 ⇒ P1 = 107 W

 ⇒ P1 ⋅ P2 = 107 [W 2 ]
 P2 = 1030 /10 = 1000 ⇒ P = 1 W
2
1 mW
Şi din exemplul numeric rezultă că:
• cele două valori nu sunt egale,
• unitatea de măsură este [W2], ceea ce nu are semnificaţie practică.
Concluzii:
1) Se pot aduna / scădea dB cu / din dB, rezultatul semnifică o multiplicare / divizare de numere.
2) Se pot aduna / scădea dB cu / din dBm, rezultatul semnifică o amplificare / atenuare a puterii, exprimată în
dBm.
3) Se pot scădea dBm din dBm, rezultatul reprezintă o comparare de puteri, exprimată în dB.
4) Nu se pot aduna dBm cu dBm!
5) Erorile din exemplele numerice se datorează trunchierii rezultatelor obţinute din logaritmare,
respectiv ridicare la putere.
6) Pentru dBW se aplică aceleaşi considerente, deci concluziile sunt valabile.
7) Operarea cu dBm combinat cu dBW duce la erori, deci este necesară o conversie în acelaşi tip de
unităţi de măsură a valorilor iniţiale.
8) Câştigul antenelor, exprimat în dBi, se supune aceloraşi reguli, considerat ca dB. Dacă acesta este
exprimat în dBd, este necesară transformarea în dBi.
9) Nu are sens multiplicarea / divizarea de decibeli.
10) Scopul utilizării decibelilor este de a reduce multiplicarea / divizarea la adunare / scădere şi de a
simplifica reprezentarea grafică a unor date semnificative în domeniul radiocomunicaţiilor (şi nu numai).

1.1.7. Exemple de calcul

1) Calculaţi valoarea tensiunii de referinţă dacă impedanţa este 75 Ω (valoare utilizată pentru reţelele de
televiziune prin cablu).
Rezolvare
Conform relaţiei (1.10) se obţine:
U ref = 75Ω ⋅ 0,001W ≈ 0,724 V
2) Calculaţi câştigul lanţului de transmisiune prezentat în figura 1.3, unde Pin.1 = 2 mW, Pout.1 = 2W, L2 = 10 dB,
G3 = 2 B.
 Fig. 1.3. Câştigul sistemului
Rezolvare
Conform relaţiilor (1.2), (1.14) şi (1.17) se obţin:
2W
G1 [dB] = 10 ⋅ lg = 30 dB
2 ⋅ 10−3 W
G2 = − L = −10 dB
G3 = 20 dB
deci:
Gtotal = G1 + G2 + G3 = 40 dB
3) Calculaţi valoarea în dBi a câştigului antenei Yagi YA7-155 (Kathrein Scala Division – www.kathrein-
scala.com/catalog/Broadcast_Catalog_C33-A.pdf), ştiind că Gd = 7 dBd.
Rezolvare
Conform relaţiei (1.21) se obţine:
Gi [dBi] = Gd [dBd] + 2,15 [dB] = 9,15 dBi
4) Efectuaţi transformările directă (în dB), respectiv cea inversă (verificare) pentru valoarea absolută a
=104.
Rezolvare
Transformarea directă, respectiv cea inversă, sunt date de relaţiile (1.24):
x [dB] = 10 ⋅ lg104 = 10 ⋅ 4 = 40 dB
40
a = 10 10 = 104
5) Calculaţi valoarea în decibeli a produsului 2×5=10 şi comparaţi-o cu valoarea dată în tabelul 1.2.
Rezolvare
a) Conform relaţiei (1.24) se obţine:
2 ⇒ 10 ⋅ lg(2) ≈ 3,0103 dB,
5 ⇒ 10 ⋅ lg(5) ≈ 6,9897 dB,
⇒ 10 ⋅ lg(2) + 10 ⋅ lg(5) = 10 dB,
10 ⇒ 10 ⋅ lg(10) = 10 ⋅ 1 = 10 dB.
b) Din tabel:
2 ⇒ 3 dB,
5 ⇒ 7 dB,
10 ⇒ 3 + 7 = 10 dB.
Corespondenţele din tabel pentru valorile absolute 2 şi 5 nu sunt exacte; rezultatul multiplicării (10)
este corect.
 Laborator 2. Experimente

1. Măsurarea tensiunii recepţionate

Undele electromagnetice sunt omniprezente în orice loc de pe Pământ şi în spaţiu, având întreaga
gamă de frecvenţe şi o mare varietate de intensităţi. Unele dintre ele sunt de interes (cum ar fi cele
folosite în comunicaţii, radiodifuziune), deci obiectivul ar fi asigurarea unui nivel corespunzător. Altele sunt
nedorite (“dirty electricity”, cum ar fi cele produse de reţeaua de alimentare, aparatura medicală şi
electrocasnică), de aceea ar fi utilă asigurarea unui nivel minim. Se pot măsura: intensitatea câmpului
magnetic, H, [A/m] sau [Oe, “ Oersted”], intensitatea celui electric, E, [V/m], dar şi alte mărimi: câmp
magnetic, B [T, “ Tesla”] sau [G, “ Gauss”], respectiv nivelul de tensiune recepţionat, U [V]. Spectrul de
frecvenţe de interes se întinde de la câţiva Hz până la sute de GHz. De asemenea, nivelul semnalelor
măsurate are o largă gamă de variaţie. De aceea sunt necesare echipamente dedicate diverselor
intervale de frecvenţe studiate, mărimii de măsurat şi nivelelor estimate.
În partea experimentală se măsoară nivele de tensiune recepţionate pentru diverse frecvenţe
utilizate în radiodifuziune cu ajutorul a două echipamente descrise succint în continuare.
a) Microvoltmetrul WMS-4
Microvoltmetrul WMS-4 este un receptor de măsură selectiv, cu două schimbări de frecvenţă
(frecvenţele intermediare fi1 = 22 MHz şi fi2 = 2,1 MHz), destinat măsurării de tensiuni sinusoidale şi în
impulsuri, în banda 30 MHz ... 300 MHz, nemodulate sau cu modulaţie de amplitudine sau de frecvenţă.
El poate servi la măsurări selective de câmp electromagnetic de radiofrecvenţă (fiind conectat la o
antenă dipol, orientabilă în planurile orizontal şi vertical), determi-narea curbei de atenuare a filtrelor, analiză
spectrală a semnalelor, măsurarea selectivă a tensiunilor de înaltă frecvenţă, ridicarea caracteristicilor
impulsurilor perturbatoare etc.
Aparatul oferă trei modalităţi de măsurare a semnalului recepţionat (etalonarea fiind făcută pentru
valoarea efectivă a semnalului nemodulat):
• detector de valoare medie, care dă o măsură a amplitudinii purtătoarei şi nu depinde de parametrii
de modulaţie (pentru modulaţia MA);
• detector de valoare cvasi-maximă, care permite măsurarea tensiunii echivalente de zgomot cu spectru
cvasi-continuu;
• detector de valoare de vârf, care măsoară cele mai mari valori de anvelopă, proporţional cu
densitatea spectrală a tensiunii perturbatoare şi independent de frecvenţă.
Semnalul de intrare este atenuat în două trepte, care, împreună, realizează o dinamică 0 dB ... 100
dB reglabilă în trepte de 10 dB; de aceea la valoarea citită în dB trebuie adăugată şi valoarea atenuării
introduse de aparat.
Semnalul de frecvenţă intermediară (a doua) se poate amplifica selectiv pe două căi, cu lărgimea de
bandă de 20 kHz (adecvat pentru semnale MA) sau de 120 kHz (adecvat pentru semnale MF).
Pentru conversia din dB în µV a valorilor măsurate se poate folosi nomo-grama prezentată în
figura 1.4.
 Fig. 1.4. Nomograma pentru conversia din dB în µV pentru echipamentul WMS-4.

Experiment 1
Folosind WMS-4 conectat la antena dipol prin intermediul unui cablu coaxial cu impedanţa
caracteristică de 50 Ω, realizaţi acordul pe un post de radiodifuziune FM, verificând în difuzorul de control
recepţia corectă a programului audio. Măsurarea se efectuează folosind detectorul de valoare medie, filtrul
cu lăţimea de 120 kHz şi scala de măsură LOG (citirea se va face în dB).
Notaţi valoarea frecvenţei şi determinaţi nivelul semnalului în dB (relativ la 1µV).
Observaţie: nivelul exprimat în decibeli este dat de suma dintre valoarea citită pe instrument şi cea
dată de atenuator.
Calculaţi valoarea în µV, folosind relaţia din partea teoretică. Comparaţi valoarea calculată cu cea
determinată din nomogramă.
Repetaţi determinarea pentru încă patru frecvenţe.
Alcătuiţi un tabel care să cuprindă aparatul utilizat, frecvenţa postului, (eventual postul recepţionat),
valoarea nivelului măsurată în dB, valoarea absolută a nivelului calculată şi valoarea absolută a nivelului
determinată din nomogramă.
WMS frecvenţă (post) nivel [dB] calculat [µ
µV] nomogramă [µ
µV]
semnal 1
semnal 2
semnal 3
semnal 4
semnal 5

Experiment 2
Pentru unul dintre posturile recepţionate (cu recepţie optimă), rotiţi antena dipol în plan orizontal
până la obţinerea unui nivel maxim şi notaţi valoarea în dB.
Considerând această poziţie unghiulară ca referinţă, rotiţi antena cu câte 30° în sens orar şi măsuraţi
nivelul semnalului în decibeli în fiecare caz.
Alcătuiţi un tabel care să cuprindă aparatul utilizat şi frecvenţa postului, poziţia unghiulară relativă şi
nivelul semnalului recepţionat, exprimat în dB şi µV (doar din nomogramă).
WMS
0° 30° 60° 90° 120° 150° 180° 210° 240° 270° 300° 330°
Hz
nivel [dB]
nomo [µV]
Observaţie: aceleaşi determinări se pot efectua şi pentru o rotire în plan vertical a antenei de recepţie.
b) Interferenţmetrul LMZ-4/50
Interferenţmetrul LMZ-4/50 este un receptor de măsură selectiv, cu o schimbare de frecvenţă
(frecvenţa intermediară fi = 2,1 MHz), destinat măsurării de tensiuni sinusoidale şi în impulsuri, în banda
0,14 MHz ... 30 MHz, nemodulate sau cu modulaţie de amplitudine.
El se poate utiliza cu două accesorii distincte:
• o reţea artificială de alimentare (SMZ-6/50), care permite măsurarea tensiunilor de interferenţă
generate de surse spre reţeaua de alimentare mono- sau tri-fazată din care sunt alimentate;
• un set de antene (AMZ-3A/50), care permite măsurarea intensităţii componentei magnetice (prin trei
antene de tip buclă compensată), respectiv a intensităţii componentei electrice (printr-o antenă
verticală semidipol) ale câmpului electro-magnetic; antenele se conectează la o cutie de adaptare care
conţine filtre pe subdomeniile de frecvenţă şi un reglaj continuu de frecvenţă.
Şi acest echipament oferă trei modalităţi de măsurare a funcţiei anvelopă (etalonarea fiind
făcută pentru valoarea efectivă a semnalului sinusoidal nemodulat):
• detector de valoare medie, care dă o măsură a amplitudinii purtătoarei şi nu depinde de parametrii
modulaţiei de amplitudine;
• detector de valoare cvasi-maximă, care permite măsurarea tensiunii echivalente de interferenţă a
spectrului cvasi-vârf;
• detector de valoare de vârf, care măsoară cele mai mari valori de anvelopă.
Semnalul de intrare este atenuat de un atenuator de intrare compus din 7 celule, care, împreună
realizează o dinamică 0 dB ... 115 dB reglabilă în trepte de 5 dB, de aceea la valoarea citită în dB trebuie
adăugată şi valoarea atenuării introduse de aparat.
Nomograma pentru conversia din dB în µV/mV pentru acest aparat este redată pe panoul frontal.

Experiment 1
Folosind LMZ-4/50 conectat la sistemul de antene prin intermediul unui cablu coaxial cu impedanţa
caracteristică de 50 Ω, realizaţi acordul pe un post de radio-difuziune AM (sau pe un alt semnal), verificând
în difuzorul de control recepţia corectă a programului audio sau a semnalului selectat (atenţie, la comutarea
gamei de frecvenţe de pe aparat, trebuie realizată aceeaşi comutare şi la sistemul de antene). Măsurarea se
efectuează folosind detectorul de valoare medie şi scala de măsură LOG (citirea se va face în dB).
Notaţi valoarea frecvenţei şi determinaţi nivelul semnalului în dB.
Observaţie: nivelul este dat de suma dintre valoarea citită pe instrument şi cea dată de atenuator.
Calculaţi valoarea în µV, folosind relaţia din partea teoretică. Comparaţi valoarea calculată cu cea
determinată din nomogramă.
Repetaţi determinarea pentru încă patru semnale.
Alcătuiţi un tabel care să cuprindă aparatul utilizat, frecvenţa postului, (eventual postul recepţionat),
valoarea nivelului măsurată în dB, valoarea absolută a nivelului calculată şi valoarea absolută a nivelului
determinată din nomogramă.
LMZ frecvenţă (post) nivel [dB] calculat [µ
µV] nomogramă [µ
µV]
semnal 1
semnal 2
semnal 3
semnal 4
semnal 5

Experiment 2
Pentru unul dintre posturile recepţionate (cu recepţie optimă), rotiţi sistemul de antene în plan
orizontal până la obţinerea unui nivel maxim şi notaţi valoarea în dB.
 Considerând această poziţie unghiulară ca referinţă, rotiţi sistemul cu câte 30° în sens orar şi
măsuraţi nivelul semnalului în decibeli în fiecare caz.
Alcătuiţi un tabel care să cuprindă aparatul utilizat şi frecvenţa postului, poziţia unghiulară relativă şi
nivelul semnalului recepţionat, exprimat în dB şi µV (doar din nomogramă).
LMZ
0° 30° 60° 90° 120° 150° 180° 210° 240° 270° 300° 330°
Hz
nivel [dB]
nomo [µV]
2. Realizarea conversiilor tensiune – putere
Aplicaţia Excel Conversii tensiune-putere realizează calculul pentru conversii tensiune (valoare
absolută, dBu, dBV) – putere (valoare absolută, dBm) considerând o sarcină Z = 600 Ω.

Experiment 1
Alcătuiţi un tabel care cuprinde rezultatele pentru 3 valori ale fiecărui parametru variabil, printre care
valorile particulare:
U1 (abs) = 0,775 V, 1 V;
U1 (dBu) = 0 dBu, 6 dBu;
U1 (dBV) = 0 dBV;
P1 (W) = 0,00167 W, 1W;
P1 (dBm) = 2.21936 dBm, 6 dBm.
U1 (abs) U1 (dBu) U1 (dBV) P1 (W) P1 (dBm)
[V] [dBu] [dBV] [W] [dBm]
U1 (abs)
U1 (dBu)
U1 (dBV)
P1 (W)
P1 (dBm)
 Laboratorul 3
PROPAGAREA UNDELOR RADIO

În acest capitol se urmăreşte descrierea şi familiarizarea

cu principalele fenomene care afectează propagarea undelor
radio peste suprafaţa Pământului.
Pornind de la caracteristicile propagării în mediul ideal, sunt prezentate influenţele
pe care le are suprafaţa terestră în mediul real.
De asemenea, pornind de la principiile de propagare ale unei unde, se explică
cu ajutorul elipsoizilor Fresnel condiţiile ce trebuiesc îndeplinite pentru a se asigura
o legătură radio între două puncte.
Partea experimentală urmăreşte determinarea unor nivele de putere ale semnalului
recepţionat de la diverse tipuri de antene de emisie, în diverse poziţii raportate la
sistemul de antene de recepţie.
De asemenea, se studiază o variantă de simulare a condiţiilor de propagare
a undei radio pentru o hartă cartografică dată.

2.1. Influenţa suprafeţei terestre în propagarea

undelor radio

2.1.1. Generalităţi
Mediul ideal de propagare este reprezentat de spaţiul infinit, caracterizat prin
absenţa oricăror materiale conductoare, dielectrice sau magnetice.
Mediul real de propagare a undelor electromagnetice diferă substanţial de cel
ideal deoarece:
• propagarea este influenţată de suprafaţa terestră: convexă, neregulată şi care
nu este nici un conductor perfect, nici un dielectric perfect;
• de asemenea, propagarea este influenţată de atmosfera terestră, pe care undele
radio o străbat: stratificată, cu conţinut de substanţe gazoase şi activitate electrică
semnificativă în straturile superioare.
Aceşti factori influenţează propagarea undelor radio în diverse moduri şi
acţionează în mod diferit pentru diverse frecvenţe utilizate.
În cele ce urmează se tratează doar câteva aspecte ale propagării undelor radio,
şi anume: propagarea în mediul ideal (respectiv în atmosfera terestră, dar în condiţii
apropiate de cele ideale), precum şi propagarea în mediul real, influenţată de sol, în
ambele situaţii influenţa atmosferei fiind neglijată.
28 RADIOCOMUNICAŢII. EXPERIMENTE ŞI APLICAŢII

2.1.2. Propagarea undelor radio în mediul ideal

Pentru condiţii ideale (însemnând spaţiul liber, infinit, vid), unda electromagnetică
se propagă în linie dreaptă (unda directă) între emiţător, E şi receptor, R, cu viteza
c = 3⋅108 m/s (figura 2.1).

Fig. 2.1. Propagarea în cazul ideal

Totuşi, energia undei emise se distribuie pe o suprafaţă din ce în ce mai mare
la creşterea distanţei faţă de emiţător. Datorită împrăştierii energiei undei radio în
spaţiu apare o atenuare de propagare, care se poate calcula în valoare absolută, respectiv
în decibeli, cu relaţiile:
2
 4⋅π⋅r   4⋅π⋅r 
ap =   ⇔ a p [ dB] = 10 ⋅ lg a p = 20 ⋅ lg   (2.1)
 λ   λ 
unde: r este distanţa faţă de emiţător şi λ este lungimea de undă radio.
În aceste condiţii, raportul dintre puterea de emisie şi cea de recepţie dintre
două antene (emiţător / receptor) depinde de câştigurile celor două antene şi de
atenuarea de propagare, conform relaţiilor (valoare absolută, respectiv decibeli):
Pe ap P 
= ⇔  e  = [a p ] dB − [Ge ] dB − [Gr ] dB (2.2)
Pr Ge ⋅ Gr  Pr  dB
unde: Pe, Pr sunt puterile de la emisie, şi respectiv recepţie, Ge, Gr sunt câştigurile
antenelor de emisie, şi respectiv recepţie, iar ap este atenuarea de propagare.

2.1.3. Propagarea undelor radio în mediul real

Unda directă este unda radio emisă de o antenă care ajunge la antena receptoare
în linie dreaptă, fără să întâlnescă nici un obstacol în calea ei (cazul “Line Of Sight”,
LOS prezentat în figura 2.2).

Fig. 2.2. Unda directă dintre antena de emisie şi cea de recepţie

Deoarece unda radio se propagă în atmosferă şi peste suprafaţa terestră, intervin
o serie de fenomene care alterează acest tip de propagare, pe lângă dispersia energiei
prezentă şi în mediul ideal:
Cap.2. Propagarea undelor radio 29

• absorbţia: o parte din energia undei este absorbită de mediul de propagare;

• reflexia: unda întâlneşte o suprafaţă ale cărei dimensiuni sunt mari în raport cu
lungimea de undă;
• refracţia: direcţia de propagare a undei se poate modifica atunci când străbate
o suprafaţă de discontinuitate atmosferică;
• difracţia: apare atunci când unda electromagnetică este blocată de un obstacol
relativ ascuţit şi are ca efect apariţia unei unde şi în spatele obstacolului;
• depolarizarea: reflexia la sol a undei depinde de polarizarea undei incidente relativ
la suprafaţa de reflexie – suprafaţa terestră (orizontală, verticală, circulară, eliptică).
În continuare se prezintă doar câteva aspecte ale influenţei suprafeţei terestre
asupra propagării şi anume: curbura Pământului, reflexia undelor radio pe suprafaţa
terestră, difracţia.

2.1.4. Influenţa curburii pământului

Datorită curburii Pământului, dacă antenele de emisie şi de recepţie sunt amplasate
direct pe suprafaţa terestră, ele nu pot fi în vizibilitate directă (LOS) pentru orice
distanţă, deci nu există unda directă de propagare (figura 2.3).

Fig. 2.3. Influenţa curburii terestre asupra undei directe.

Săgeata corespunzătoare curburii Pământului între două puncte aflate la
distanţa D, poate fi determinată folosind relaţia:
D2
y= (2.3)
8 ⋅ R0
Una dintre modalităţile de rezolvare a acestui inconvenient o reprezintă înălţarea
antenelor de emisie, respectiv de recepţie, pe forme de relief, clădiri, piloni (figura
2.4). Această soluţie conduce la o distanţă maximă de acoperire cu semnal de către
o antenă de emisie sau recepţie, denumită orizont geometric, Dgeom, având valoarea:
R0
Dgeom = R 0 ⋅ arccos ≈ 2 ⋅ R0 ⋅ h (2.4.a)
R0 + h
unde R0 reprezintă raza Pământului şi h reprezintă înălţimea la care este situată antena.
Considerând R0 = 6370 km, relaţia poate fi simplificată sub forma:
Dgeom [km] ≈ 3,57 ⋅ h [m] (2.4.b)
30 RADIOCOMUNICAŢII. EXPERIMENTE ŞI APLICAŢII

Fig. 2.4. Influenţa curburii terestre asupra undei directe – soluţie

Datorită influenţei atmosferei (a tropopsferei) asupra propagării, raza de
acoperire a unei antene creşte, de aceea se defineşte şi un orizont radio, care poate
fi aproximat cu relaţia:
Dradio = 1,15 ⋅ Dgeom (2.5)

2.1.5. Reflexia undei radio pe suprafaţa terestră

Pe lângă propagarea directă a undei între două puncte (emiţător şi receptor),
datorită proprietăţilor electrice ale solului apare fenomenul de reflexie, ceea ce poate
creea o cale de propagare suplimentară.
• dacă adâncimea medie a neregularităţilor suprafeţei reflectante este mult mai mică
decât lungimea de undă a radiaţiei incidente şi dacă dimensiunea suprafeţei pe care
se produce reflexia este mult mai mare decât lungimea de undă, atunci apare o
reflexie în oglindă, prin care reflexia undei plane produce tot o undă plană;
• dacă aceste două condiţii nu sunt îndeplinite, se produce o reflexie difuză şi
radiaţia incidentă este împrăştiată.
În figura 2.5.a se prezintă geometria unei transmisii în care apare o reflexie
oglindă la sol. Emiţătorul E este plasat la înălţimea hE, iar receptorul R la înălţimea hR.
Intensitatea câmpului electric la recepţie, ER, depinde de diferenţa dintre
lungimile traseelor celor două unde (directă, d1 şi reflectată, d2) şi de modul în care
reflexia afectează amplitudinea şi faza undei reflectate.
Diferenţa, ∆d, dintre traseele celor două unde se poate aproxima (considerând
că înălţimile hE, hR sunt mici faţă de distanţa D dintre emiţător şi receptor) cu relaţia:
2 ⋅ hE ⋅ hR
∆d = d 2 − d1 = D 2 + (hR + hE ) 2 − D 2 + (hR − hE ) 2 ≈ (2.6)
D
Cap.2. Propagarea undelor radio 31

Fig. 2.5. Interferenţa cu reflexie la sol:

(a) traseele undei directe şi undei reflectate; (b) nivelul de câmp la recepţie
În plus, prin reflexie la sol, unda reflectată este deplasată cu π faţă de unda
incidentă, defazaj echivalent cu o diferenţă de drum λ/2.
Astfel, diferenţa de drum (deci de fază) între cele două unde care se suprapun
în punctul de recepţie poate să creeze maxime sau minime ale intensităţii câmpului
electric recepţionat (figura 2.5.b – n⋅h reprezintă înălţimi particulare ale lui hR pentru
care se obţin minime sau maxime ale semnalului recepţionat):
• condiţia de semnal maxim la recepţie este:
2 ⋅ hE ⋅ hR λ
∆d = = (2 ⋅ n + 1) ⋅ , n = 0,1, 2,... (2.7.a)
D 2
• respectiv, cea de semnal minim sau chiar nul este:
2 ⋅ hE ⋅ hR λ
∆d = = (2 ⋅ n ) ⋅ , n = 1, 2, 3... (2.7.b)
D 2
 Laboratorul 4

Difracţia undei radio

Conform principiului Huygens – Fresnel fiecare punct al frontului de undă
devine o sursă elementară care radiază unde sferice în continuare. Fenomenul poartă
numele de difracţie şi se manifestă prin posibilitatea apariţiei, în anumite condiţii, a
undei electromagnetice şi în spatele unui obstacol.
Fenomenul de difracţie se produce dacă dimensiunile obstacolelor întâlnite de
undă sunt comparabile cu lungimea de undă. Consecinţe:
• undele cu frecvenţe foarte joase sunt capabile să urmărească curbura Pământului;
• la frecvenţe mai înalte se produc fenomene de difracţie pe obstacole de dimensiuni
mai mici, spre exemplu pe crestele masivelor muntoase.

Obţinerea unei elipse Fresnel
Se consideră un emiţător, E, punctiform şi izotrop (figura 2.6). Unda se propagă
sub formă de suprafeţe de undă sferice, Σ. Receptorul R, tot punctiform şi izotrop,
primeşte radiaţia tuturor punctelor de pe suprafaţa Σ. Câmpul recepţionat în R este
suma fazorială a componentelor datorate surselor elementare de pe Σ.

Fig. 2.6. Participarea a două surse elementare de pe suprafaţă la câmpul recepţionat

În continuare se consideră un punct P oarecare de pe Σ şi punctul P0 situat la
intersecţia dreptei ER cu Σ. Pentru lungimea de undă, λ şi distanţa d fixate şi pentru k
ales ca parametru (număr întreg), oricare ar fi poziţia pe suprafaţa Σ suma distanţelor
de la P la emiţător şi receptor este constantă:
λ
EP + PR = ∆d + d = k ⋅ +d (2.8)
2
adică punctul P se găseşte pe o elipsă având focarele în E şi R şi parametri dependenţi
de valoarea lui k.
28 RADIOCOMUNICAŢII. EXPERIMENTE ŞI APLICAŢII

Diferenţa de drum ∆d se traduce printr-o diferenţă de fază între undele recepţionate

în R (dacă sursele elementare din P şi P0 oscilează în fază):
2⋅π
∆ϕ = ⋅ ∆d (2.9)
λ

Parametrii unei elipse Fresnel

În figura 2.7 se reprezintă poziţiile posibile ale punctului P care respectă condiţia
(2.8), reprezentând o elipsă, numită Fresnel – cu parametri dependenţi de valoarea lui k.

Fig. 2.7. Parametrii elipsei

Considerând o anumită valoare pentru parametrul k, pentru elipsa Fresnel din
figura anterioară se definesc: distanţa focală a elipsei, c; semiaxa mare, a; semiaxa
mică, b (b1 reprezintă valoarea b pentru k = 1):
d d λ 1
c= ; a = + k ⋅ ; b = ⋅ k ⋅ λ ⋅ d = b1 ⋅ k (2.10)
2 2 4 2
Aceasta este situaţia în planul vertical care conţine emiţătorul şi receptorul
(pentru k = 1, elipsa se mai numeşte şi prima zonă Fresnel). Rotind elipsa în jurul
axei ER, se obţine un elipsoid (pentru k = 1 se obţine primul elipsoid Fresnel).
Pentru diferite valori ale lui k se obţine într-un plan (planul vertical) o familie
de elipse Fresnel (figura 2.8.a). Respectiv în spaţiu, pentru diferite valori ale lui k
se obţine o familie de elipsoizi Fresnel. Fiecare elipsoid următor introduce o diferenţă
de drum de λ/2, adică un defazaj π faţă de cel precedent.
Cap.2. Propagarea undelor radio 29

Fig. 2.8. Exemplu de familie de elipsoizi Fresnel: (a) primele patru elipse Fresnel
(planul vertical E – R); (b) intersecţia elipsoizilor cu suprafaţa Σ.
Câmpul total la recepţie, Etot, se obţine prin însumarea contribuţiilor tuturor
câmpurilor Ei de la nivelul elipsoizilor (figura 2.8.b):
Etot = E1 − E2 + E3 − ... = E1 / 2
unde E2, E4,... sunt în antifază cu E1, iar E3, E5,... sunt în fază; câmpurile scad odată
cu creştea lui k, în forma:
 E1 = E1

 E2 = E1 ⋅ (1 − ε)
 2
(2.11)
 E3 = E1 ⋅ (1 − ε)
...

unde ε ⇀ 1 reprezintă un parametru care descrie scăderea lentă a câmpurilor recepţio-
nate, funcţie de valoarea lui k.
Din formula (2.11) se poate observa că cea mai importantă contribuţie o are
primul elipsoid (E1). Ceilalţi elipsoizi pot creşte sau scădea valoarea.

Cazuri de obturare a elipsoizilor Fresnel
Cazul ideal este reprezentat de eliberarea tuturor elipsoizilor Fresnel pe traseul
de propagare şi în acest caz atenuarea de propagare se poate calcula folosind relaţiile
(2.1), ca în cazul ideal. Existenţa unor obstacole pe traseul direct ER poate duce la
obturarea părţii inferioare a unora dintre elipsoizii Fresnel, ceea ce impune introducerea
unor corecţii pentru aceste relaţii, mai dificil de determinat.
Studiul teoretic iniţial porneşte în general de la considerarea unei diafragme
cu deschiderea variabilă D, centrată pe segmentul ER şi plasată la mijlocul ei (figura
2.9.a). În acest caz, diametrul diafragmei care degajează elipsoidul Fresnel k este:
30 RADIOCOMUNICAŢII. EXPERIMENTE ŞI APLICAŢII

k ⋅λ⋅d
D = 2⋅b = 2⋅ = 2 ⋅ b1 ⋅ k (2.12)
4
unde b1 este semiaxa mică a primului elipsoid.
Dacă cota D variază continuu de la 0 la ∞, câmpul în R variază de la 0 spre
valoarea E1/2, trecând succesiv prin valori maxime şi minime în jurul acestei valori
finale, conform figurii 2.9.b.

Fig. 2.9. Obturarea simetrică a elipsoizilor Fresnel:

(a) fantă circulară; (b) câmpul recepţionat
Din această figură rezultă că pentru valori k pare în relaţia (2.12) câmpul
recepţionat, Etot, poate fi mult redus.
În cazul real, atmosfera are o influenţă redusă asupra acestui fenomen (deşi
ea poate exista), deci doar partea inferioară a diafragmei (vârful unui deal sau munte
sau chiar acoperişul unei clădiri) poate influenţa recepţia.
De aceea, prezenţa unui obstacol în apropierea unui elipsoid Fresnel cu k par
poate influenţa negativ nivelul semnalului recepţionat, deci atenuarea totală este
mai mare decât în cazul ideal.
Cea mai importantă condiţie pentru o bună legătură radio (caz în care se poate
considera doar atenuarea corespunzătoare spaţiului liber) o constituie eliberarea
primului elipsoid Fresnel (adică absenţa obstacolelor în interiorul lui). În literatură
se precizează că pentru majoritatea cazurilor este suficientă şi eliberarea a numai
60% din acest elipsoid.

Studiul eliberării primului elipsoid Fresnel
Prima condiţie impusă este asigurarea legăturii în vizibilitate directă dintre
emiţător şi receptor. Aceasta se realizează prin compararea altitudinilor liniei ER
directe (LOS) cu cele ale reliefului, pe traseul dintre emiţător şi receptor.
Dacă această condiţie este îndeplinită, se poate trece la pasul următor, adică:
verificarea degajării primului elipsoid, pentru care se determină variaţia cotei H de-a
lungul segmentului ER, definită conform figurii 2.10.
Cap.2. Propagarea undelor radio 31

Fig. 2.10. Calculul cotei H pentru primul elipsoid Fresnel

Punctul P este situat pe prima elipsă, deci suma distanţelor la E respectiv R
este egală cu axa mare a elipsei:
λ λ
EP + PR = d + ⇔ d12 + H 2 + d22 + H 2 = d + (2.13)
2 2
unde: d este distanţa emiţător – receptor, d1 şi d2 sunt distanţele pe axa ER între emiţător
şi receptor, cota H este definită în figura 2.10 şi λ este lungimea de undă radio folosită.
Deoarece în general H << d1, d2, din relaţia precedentă se poate obţine:
d1 ⋅ d 2 ⋅ λ d1 ⋅ d 2 ⋅ c
H= = (2.14)
d d⋅ f
Valoarea maximă a cotei, Hmax, se obţine la mijlocul distanţei emiţător -receptor,
adică pentru d1 = d2 = d/2:
1 1 d ⋅c
H max = b1 = ⋅ d ⋅λ = ⋅ (2.15)
2 2 f

Exemple de calcul

Simularea condiţiilor de propagare a undelor radio

Pentru a determina parametrii unui sistem de emisie-recepţie radio, un pas
important îl constituie predicţia atenuării de propagare pe traseul emiţător – receptor.
Un calcul simplificat, adică utilizarea formulei de calcul al atenuării în condiţii ideale
– relaţiile (2.1) – implică satisfacerea cel puţin a următoarelor două condiţii:
32 RADIOCOMUNICAŢII. EXPERIMENTE ŞI APLICAŢII

• eliberarea traseului de propagare (adică antenele trebuie să fie în vizibilitate

directă),
• eliberarea cel puţin a primului elipsoid Fresnel, aşa cum s-a precizat în finalul
paragrafului 2.1.6.
Aplicaţia Excel Fresnel realizează o determinare a condiţiilor de propagare
pornind de la o hartă topografică digitală dată (exemplul din figura 2.12). Se porneşte
de la un tabel de valori de altitudini cunoscute cu un anumit pas, în ambele direcţii
(x – vest-est şi y – sud-nord) ale hărţii.

Fig. 2.12. Harta digitală utilizată, cu un exemplu de amplasare a antenelor

Parametrii variabili sunt: localizările antenelor de emisie, E şi recepţie, R,
înălţimile celor două antene şi frecvenţa radio utilizată.
În determinarea atenuării de propagare sunt parcurse următoarele etape.
Prima etapă o constituie determinarea traseului de propagare ER şi determinarea
unor poziţii discrete pe acest traseu (figura 2.13).
Cap.2. Propagarea undelor radio 33

Fig. 2.13. Poziţiile de valori iniţiale cunoscute, respectiv

poziţiile emiţătorului / receptorului şi traseul emiţător – receptor
A doua etapă constă în calculul altitudinii reliefului corespunzătoare fiecărei
noi poziţii de pe traseul de propagare, în funcţie de altitudinile cunoscute din vecinătate.
Rezultatul este prezentat în figura 2.14.a.
Etapa a treia constă în creşterea numărului de valori ale altitudinii de-a lungul
traseului de propagare, prin interpolare. Rezultatul este prezentat în figura 2.14.b.
A patra etapă o constituie stabilirea condiţiilor de propagare:
• se verifică îndeplinirea condiţiei de propagare LOS între antene, prin compararea
altitudinilor reliefului pe traseul de propagare cu cele corespunzătoare undei
directe;

a)
34 RADIOCOMUNICAŢII. EXPERIMENTE ŞI APLICAŢII

b)
Fig. 2.14. Altitudini de-a lungul traseului de propagare:
(a) iniţial; (b) valori intermediare
• dacă această condiţie este îndeplinită, se verifică eliberarea cel puţin a primului
elipsoid Fresnel prin compararea altitudinilor reliefului pe traseul de propagare
cu cele corespunzătoare altitudinilor ramurii inferioare ale acestuia (adică suma
dintre cota H şi înălţimea totală a antenei de emisie);
• în cazul îndeplinirii condiţiilor impuse unei legături radio în vizibilitate directă,
se poate calculula atenuarea de propagare utilizând relaţiile (2.1).
Folosind această valoare, se pot determina şi alte caracteristici ale legăturii,
de exemplu: puterea necesară la emisie, dacă se cunosc cea necesară la recepţie şi
câştigurile antenelor; parametrii sistemelor de emisie şi recepţie (“link budget”) etc..
Dacă condiţiile nu sunt îndeplinite, legătura se poate realiza, dar considerând
şi alte căi de propagare, însă atenuarea de propagare are o altă valoare.
Figurile 2.15, 2.16 şi 2.17 prezintă câteva exemple de realizare a legăturii.
Cap.2. Propagarea undelor radio 35

Fig. 2.15. Exemplude legătură: NLOS

Fig. 2.16. Exemple de legătură: LOS cu obstrucţionare elipsoid Fresnel

36 RADIOCOMUNICAŢII. EXPERIMENTE ŞI APLICAŢII

Fig. 2.17. Exemple de legătură: LOS şi primul elipsoid liber

Experiment
Pentru harta topografică discretă prezentată în figura 2.12 se consideră
poziţionarea antenelor de emisie şi recepţie din figura 2.13. Determinaţi dacă sunt
îndeplinite condiţiile pentru legătură LOS şi eliberarea primului elipsoid Fresnel,
respectiv determinaţi atenuarea de propagare conform relaţiilor (2.1), dacă este
posibil, pentru cazurile următoare, unde: hE este înălţimea fizică a antenei de emisie,
hR este cea a antenei de recepţie şi f este frecvenţa radio utilizată pentru realizarea
legăturii:
a) setaţi hE = 5 m, hR = 5 m, f = 100 MHz, apoi
• creşteţi hE cu câte 10 m, până la realizarea condiţiei LOS,
• creşteţi f cu câte un ordin de mărime, până la eliberarea primului elipsoid
Fresnel;
b) setaţi hE = 5 m, hR = 5 m, f = 900 MHz, apoi
• creşteţi hE cu câte 10 m, până la realizarea condiţiei LOS,
• creşteţi hE cu câte 10 m, până la eliberarea primului elipsoid Fresnel;
c) setaţi hE = 5 m, hR = 5 m, f = 900 MHz, apoi
• creşteţi hR cu câte 10 m, până la realizarea condiţiei LOS,
• creşteţi hR cu câte 10 m, până la eliberarea primului elipsoid Fresnel;
d) setaţi hE = 5 m, hR = 5 m, f = 900 MHz, apoi
• creşteţi hE şi hR cu câte 5 m, până la realizarea condiţiei LOS,
• creşteţi hE şi hR cu câte 5 m, până la eliberarea primului elipsoid Fresnel.