Meșteșugăritul, de la artă la concept

Prof.înv.preșc.Tanase Simona
Grădinița cu Program Prelungit „Sf.Sava” Iași

Originalitatea fiecărui popor

se caracterizează prin potențialul lui
de a crea, de a da viață unor obiecte,
găsindu-și expresia în cultura
materială și spirituală. Un loc aparte
în cultura românească îl ocupă
meșteșugurile populare. Din cele mai
vechi timpuri, în România, alături de
agricultură și păstorit, populația
sătească avea un șir de îndeletniciri
practice, care forma „industria”
meșteșugăritului, bazată pe materia primă locală, uneltele lucrate în gospodărie și forța de
muncă a membrilor casei, în vederea satisfacerii necesităților funcționale și estetice ale
familiei. Românii au reușit să facă din aceste îndeletniciri o artă, prin entuziasmul și
priceperea cu care au transformat diferite pasiuni în ocupații care au ajuns să caracterizeze
regiunile istorice ale țării și chiar să promoveze România peste granițe.
Printre meșteșugurile românești se numără prelucrarea lemnului sau a fierului, olăritul,
țesutul, cusutul, împletitul, prelucrarea pieilor sau sculptura în lemn. Sculptura, fie ea în piatră
sau în lemn, este unul dintre meșteșugurile care au evoluat de-a lungul timpului pe
meleagurile românești. Cea mai înaltă sculptură de piatră din Europa se află în zona Cazanele
Dunării și se numește „Chipul lui Decebal”, iar printre cei mai mari sculptori cunoscuți în
întreaga lume stă la loc de cinste Constantin Brâncuși. Sculptura în lemn se păstrează încă
într-o serie de zone geografice, mulți dintre meșteri făcând din aceasta o meserie și punând în
vânzare obiectele lucrate, care de cele mai multe ori pot fi utilizate în gospodărie. Simțul
artistic al românului poate fi identificat și în arta olăritului, vasele de ceramică fiind obiecte
lucrate cu precădere în ariile geografice unde se găsește pământ lutos. La nivelul cromaticii,
ceramica roșie din sud-vestul țării este de origine romană, iar galbenul, verdele și albul din
diferite alte centre au semnificative tradiții bizantine. Din punct de vedere cronologic,
meșteșugul olăritului s-a folosit în primă fază 24 25 pentru alimentație. Mai apoi, ceramica a
fost utilizată în scop decorativ, în construcții sau în diverse ritualuri. Diversitatea vaselor de
lut este dată de multitudinea de tipuri, și anume pentru mâncare, pentru flori, statuete, fluiere
sau chiar jucării. Vasele smălțuite bogat ornamentate și frumos colorate se folosesc și în
scopuri practice, dar și la decorarea interioarelor. Un meșteșug care se păstrează și în ziua de
azi este cel al împletitului, mai ales din paie, prin care se confecționează diverse obiecte
decorative de uz casnic sau jucării. Țesutul rămâne un meșteșug practicat și astăzi cu
măiestrie de femei, majoritatea lor din mediul rural. O dată cu trecerea timpului, ele și-au
îmbunătățit tehnicile prin ornamente diversificate. Realizarea ștergarelor, a fețelor de masă,
cuverturilor, cergilor, pânzelor, perdelelor și traistelor s-a dezvoltat în timp, datorită creșterii
nevoilor. Pielăritul este un meșteșug care se mai păstrează în anumite zone ale țării, meșterii
artizani lucrând accesorii de îmbrăcăminte, jachete și căciuli cu diverse detalii inspirate din
porturile tradiționale. Cojocăritul și curelăria rămân două meșteșuguri întâlnite mai rar și doar
în zone în care aceste obiceiuri s-au transmis din familie în familie.
Păstrarea acestor meșteșuguri devine o provocare în contextul actual, fiind necesară
adaptarea producțiilor specifice la exigențele și gusturile de azi. Trebuie avut însă în vedere că
acestea fac parte din identitatea națională și trebuie susținute, pentru ca acestea să nu dispară.

Bibliografie:

Bîrlea, Ovidiu, 1981, Folclor românesc I, București

Pop, Mihai, 1976, Obiceiuri tradiționale românești, București

Roșu, Georgeta, 2011, Costumul tradiţional în România, Bucureşti

Secoșan, Elena, Petrescu, Paul, 1984, Portul popular de sărbătoare din România, București