Negoț Iulia

Anul III
Grupa 1
Capitolul 11

Abilitatea de a produce, percepe și înțelege vorbirea este o achiziție umană

remarcabilă. În termeni simpli, limba vorbită se ocupă cu transferarea ideilor din mintea unei
persoane către mintea altei persoane, legătură fizică comună fiind moleculele care vibrează în
aer.Implică transformarea gândurilor în enunțuri și cuvinte și, în cele din urmă, o serie de
comenzi articulatoare trimise către aparatul vocal. Aceste valuri de sunete produc modificări
asupra cohleei (componentă a urechii interne) receptorului. Acestea sunt percepute ca fiind un
discurs, iar cuvintele, enunțurile și înțelesul sunt deduse pe baza acestui conținut.
Recunoașterea și producerea vorbirii sunt de obicei studiate separat una de cealaltă și poate fi
util să le considerăm ca fiind sarcini separate. Cu toate acestea, este important să recunoaștem
că forța care determină limbajul uman este comunicarea de idei către semeni. În afara
laboratorului, producerea vorbirii are loc doar când este prezentă o altă persoană care să
participe la procesul complementar al recunoașterii vorbirii. Acest aspect social al limbii
implică abilitatea noastră de a deduce ceea ce știu, ce cred și ce nu știu alte persoane. Este
discutabil dacă vocalizările animalelor ar putea fi considerate „limbaj adevărat” în acest sens.
Capitolul anterior facea referire la procesarea auditivă primară a vorbirii. Acest capitol
va face referire la felul în care sunt recunoscute cuvintele familiare și cum înțelesul cuvintelor
și enunțurilor este derivat, luând în considerare, în cele din urmă, procesul de producere a
vorbirii.
Animalele non-umane au limbaj?
Ideea de a vorbi cu animalele, în stilul dr. Doolittle, este una captivantă. Alte specii
sunt,bineînțeles, capabile să comunice între ele. De exemplu, albinele dansează pentru a
semnala locația nectarului, iar maimuțele vervet produc sunete atunci când au de-a face cu un
stimul amenințător. Dar au legătură aceste sisteme de comunicare cu limbajul uman?
Întrebarea asupra limbajului animal este una importantă deoarece focusează discuția pe ce
este limbajul de fapt și de unde provine.
Multe încercări de a învăța animalele să utilizeze limbajul s-au bazat pe dresarea
acestora de a asocia simboluri cu obiecte și acțiuni. Principala dificultate în cadrul acestor
studii este faptul că, deși animalele sunt capabile să învețe să facă asociații, nu este clar dacă
acestea au un nivel conceptual de înțelegere. De exemplu, porumbeii pot fi dresați să răspundă
în mai multe feluri, să ciugulească o dată sau de două ori la imagini cu copaci sau apă
(Herrnstein et al., 1977). Dar sunt ei capabili să înțeleagă modul în acre copacii au legătură cu
alte concepte precum plantele și scoarța, sau pot ei să folosească ciugulitul pentru a comunica
ideea de copac în absența unei imagini?
 Dar dacă ne-am referi la specii mai apropiate de noi ca evoluție, precum cimpanzeii?
Cimpanzeul Washoe a fost învățat limbajul semnelor și cunoștea în jur de 200 de semne
(Gardner et al., 1989). Mai mult, au fost dovezi ale suprageneralizării (utilizarea lui „rănit”
pentru „tatuaj”) și ale combinării de cuvinte pentru obiecte nefamiliare („pasăre apă” pentru
„rață”). Sistemul a fost deprins în mod spontan și de fiul adoptat al lui Washoe. Problema cu
aceste studii este faptul că multe dintre semne sunt mai mult simbolice decât arbitrare
(„dă-mi” este reprezentat de o mișcare spre interior a mâinii) și nu este clar cât de des a
produs Washoe combinații de cuvinte aleatorii sau nepotrivite. S-a menționat și faptul că
abilitatea de a genera un număr infinit de combinații de cuvinte cu semnificație este o
componentă umană unică a limbajului (Hauser et al., 2002).
Savage – Rumbaugh și colegii lor au folosit o abordare diferită cu cimpanzeul lor
Kanzi (Savage-Rumbaugh et al., 1986). Kanzi a învățat să folosească simboluri scrise arbitrar
pentru a comunica și putea selecta simboluri pe baza discursului uman. S-a dovedit că
simbolurile erau utilizate într-un mod flexibil (“căpșuni” pentru a indica faptul că vrea
căpșuni, locația căpșunilor sau obiectl în sine) și că se acorda importanță ordinii cuvintelor
(„Kanzi caută X” versus „X caută Kanzi”). Acest studiu a fost criticat pe motiv că rostirile lui
Kanzi faceau referire în mare parte la mâncare, cereri care puteau fi învățate prin recompensă
(Seidenberg & Petitto, 1987). Astfel, în timp ce animalele non-umane ar putea prezenta niște
preachiziții de bază pentru limbaj, este îndoielnic că ar poseda ceva înrudit cu capacitatea
umană (Hauser et al., 2002).
RECUNOAȘTEREA CUVINTELOR ROSTITE
Termeni cheie:
Lexic fonologic – set de sunete ale limbajului abstract care formează cuvinte cunoscute
Accesare lexicală – procesul de potrivire a descrierii perceptuale a unui cuvânt cu o descriere
stocată în memorie a acelui cuvânt
Se crede că recunoașterea cuvintelor rostite presupune potrivirea unui aspect al formei
acustice cu un set stocat de cuvinte care cuprinde setul de cuvinte cunoscute din vocabularul
vorbitorului. Acest set stocat de cuvinte este cunoscut sub denumirea de lexic fonologic, iar
procesul de potrivire este denumit accesare lexicală. Acest proces poate fi împărțit într-un
număr de probleme distincte. În primul rând, care este natura codului perceptual utilizat
pentru a accesa acest set de cuvinte și în ce format sunt stocate aceste forme de limbaj? În al
doilea rând, cum are loc acest proces de potrivire? Este un proces pur perceptual sau contează
și contextul semantic?
Care sunt unitățile de acces pentru cuvintele rostite?
Lingviștii au pus dintotdeauna un mare accent pe importanța fonemelor în
reprezentarea vorbirii. Fonemele sunt reprezentări categoriale care fac diferența între sunetele
diferitelor cuvinte. Astfel, r și l sunt foneme diferite în engleză, dar nu și în limba japoneză.
Chiar dacă r și l au anumite proprietăți acustice și articulatorii în comun, ele sunt considerate
categorii separate în limbile care fac această distincție fonemică. Unele modele de
recunoaștere a cuvântului rostit pun, de asemenea, accent pe rolul codului fonemic, precum
teoria motorie a recunoașterii vorbirii (Liberman & Mattingly, 1985; Liberman & Whalen,
2000). Însă, alți neurologi cognitivi au utilizat o abordare sceptică și au susținut că fonemele
nu sunt cu adevărat implementate în sistemul neuronal, ci ar putea fi doar descrieri utile ale
structurii limbajului. De exemplu, în cadrul unor modele, caracteristicile acustice ale vorbirii
(vocalizare, oprire, frecvențe) accesează forma cuvântului rostit în mod direct, fără o descriere
fonemică intermediară (Marslen-Wilson & Warren, 1994).
Dovezile pentru un nivel fonemic în accesul lexical sunt echivoce. Unii pacienți cu
probleme de recunoaștere a vorbirii sunt capabili să înțeleagă cuvinte rostite, dar nu reușesc să
diferențeze fonemele (de exemplu: „ta” este diferit de „da”?), în timp ce alții prezintă exact
opusul (Miceli et al., 1980). Într-adevăr, abilitatea de a împărți vorbirea în segmente de
foneme pare să fie determinată de nivelul de alfabetizare, în special pentru sistemul alfabetic,
față de abilitatea de a vorbi (Petersson et al., 2000). Acest lucru ne sugerează că,
conștientizarea explicită a fonemelor nu este obligatorie pentru recunoașterea vobirii, cu toate
că rămâne de văzut dacă astfel de unități sunt implicite. În cadrul modelului lui Hickok și
Poeppel (2004), segmentarea explicită a fonemelor este efectuată de ruta dorsală, în timp ce
comprehensiunea cuvintelor rostite este efectuată de ruta ventrală. Reamintiți-vă din capitolul
10 că ruta ventrală se ocupă în principl cu înțelegerea vorbirii, procesul de traducere a
input-ului acustic în output semantic, iar ruta dorsală se ocupă cu aspectele motorii ale vorbirii
(precum și localizarea surselor de sunet), procesul traducerii input-ului acustic în output
motor.
Care sunt codurile perceptuale de acces pentru recunoașterea cuvintelor rostite, dacă
nu fonemele? Unii cercetători au susținut că silabele sunt foarte importante (Mehler et al.,
1981), în timp ce alții au pus accent pe importanța modelelor de stres (Cutler & Butterfield,
1992). În limba engleză, substantivele tind să solicitate (stresate) pe prima silabă, iar acest
lucru poate fi utilizat de sistemul de recunoașetere a vorbirii probabil pentru a deduce limitele
dintre cuvinte. Modelele recunoașterii vorbirii care sunt inspirate din neurobiologie au la bază
ideea că diferiți neuroni răspund la informația acustică care variază pe scale diferite de timp
(Luo & Poeppel, 2012). În cadrul electrofiziologiei primatelor, unii neuroni pot răspunde la
schimbări relativ rapide în semnalul auditiv, în timp ce alții ar putea răspunde la schimbări
care apar pe scale medii sau lungi de timp (DeWitt & Rauschecker, 2012). În vorbirea umană,
aceste scale de timp pot corespunde aproximativ caracteristicilor acustice ale fonemelor,
silabelor și modelelor de stres, care predomină în modelele cognitive ale recunoașterii
vorbirii. De Witt și Rauschecker (20120 sugerează, pe baza unei meta-analize a unor studii de
fMRI a recunoașterii vorbirii, că aceste scale diferite de timp sunt implementate în calea
auditorie ventrală în mod ierarhic, de la durate scurte la lungi și de la posterior la anterior de-a
lungul lobilor temporali superiori. Precum acestea, carcateristicile multiple ale semnalului
acustic (variind în durație și unitate psiholingvistică) probabil contribuie mai mult la
recunoașterea cuvintelor, decât să se bazeze pe o singură sursă de informație.
TERMINOLOGIA LINGVISTICĂ SIMPLIFICATĂ
Foneme – o unitate minimală a vorbirii utilizată pentru a diferenția semnificațiile cuvintelor.
În limba engleză r și l sunt foneme diferite pentru că diferențele de sunet pot determina
diferențe în semnificația cuvântului (de exemplu între „rip” și „lip”). În alte limbi, precum
japoneza, lucrurile nu stau la fel, iar r și l sunt variante ale unui singur fonem.
Silabă – grupări de foneme care conțin o vocală. Vocala formează nucleul silabei. Vocala
poate fi precedată de consoane.
Stres – o creștere în activitatea aparatului vocal al vorbitorului, care ajută la segmentarea
fluxului vorbirii în cuvinte.
Morfem – cel mai mic element purtător de sens din limbă.
Cuvânt – cuvintele ocupă o poziție intermediară între morfem și frază. Un cuvânt este uneori
definit ca fiind unitatea minimă posibilă într-un răspuns.
Sintaxă – regulile care specifică modul în care cuvintele pot fi combinate în enunțuri în
cadrul unei limbi.
Semantică – definită ca fiind înțelesul expresiilor lingvistice, dar și ca înțelesul particular al
unor cuvinte (semantică lexicală) sau semnificația obiectelor, cuvintelor și a altor stimuli
(memorie semantică).
Pragmatică – modul în care limba este utilizată în practică, precum semnificația implicită sau
intenționată ( de exemplu: întrebarea „Nu poți să citești?” Poate fi utilizată ca o întrebare
retorică, care nu necesită răspuns).
Prozodie – aspectele melodice ale limbii vorbite precum stresul, intonația și emoția.
Substantive – cuvintele care fac referire la obiecte, fenomene, precum computer, idee.
Verbe – cuvinte care fac referire la acțiuni, a cumpăra, a gândi, a mânca.
Adjective – cuvinte utilizate pentru a descrie, precum mare, fin, ușor.
Pronume – un cuvânt care poate substitui un substantive, precum eu, tu, el.
Prepoziție – indică o legătură între două părți de vorbire, precum pentru, cu, de, de la.

MODELUL COHORTEI
Termeni cheie:
Modelul cohortei – în cadrul accesului lexical, un număr larg de cuvinte rostite sunt initial
considerate ca fiind candidați, dar cuvintele sunt eliminate pe măsură ce se adună cât mai
multe dovezi.
Punctul unicității – punctul în care input-ul acustic corespunde unui singur cuvânt.
Imaginabilitatea – măsura în care un cuvânt poate evoca imagini concrete (de ex cuvântul
“masa” are o imaginabilitate ridicată, spre deosebire de “adevăr”).
Cu toate că natura mecanismului prin care are loc recunoașterea cuvintelor rostite este
încă un subiect de dezbatere, există un consens general care implică competiția dintre cuvinte
care sună similar (McQueen & Cutler, 2001). Cel mai influent model în această arie este
modelul cohortei al lui Marslen-Wilson și Tyler (1980; Marslen-Wilson, 1987). Informația
acustică necesară pentru a identifica un cuvânt este dezvăluită de-a lungul timpului. Ideea
centrală a acestui model este aceea că un număr mare de cuvinte rostite sunt, în paralel,
considerate candidați, dar cuvintele sunt eliminate pe măsură ce se acumulează dovezi. De
exemplu, la auzirea sunetului „e” , toate cuvintele care încep cu acest sunet vor fi activate.
Acest fenomen este numit cohortă de cuvinte. Dar, pe măsură ce este dezvăluită mai multă
informație (ex: „ele”), cohorta este redusă la mai puține cuvinte(elefant, electricitate), până se
ajunge la un punct („elef”) în care dovezile corespund unui singur cuvânt (elefant). Acesta se
numește punct de unicitate. Astfel, partea de început a unui cuvânt, mai exact prima silabă,
are o importanță exagerată. Într-adevăr, receptorii sunt mai pricepuți la detectarea
distorsiunilor vorbirii atunci când își fac apariția înaintea punctului de unicitate, iar timpul
necesar recunoașterii unui cuvânt depinde de momentul apariției punctului de unicității
(Marslen-Wilson, 1987).
Punctul de unicitate este o proprietate struturală a cuvântului, dar factorii lingvistici,
precum frecvența și imaginabilitatea, influențează recunoașterea? Luând în considerare
frecvența cuvintelor, în acest caz nu toți candidații dintr-o cohortă se comportă echivalent.
Studii asupra timpului de reacție arată că acele cuvinte care nu sunt folosite frecvent sunt
activate mai puțin (Zwitserlood, 1989). Acest lucru sugerează un efect precoce al frecvenței
cuvintelor. Imaginabilitatea unui cuvânt influențează, de asemenea, recunoașterea cuvintelor
rostite, dar numai în cazul unor cohorte foarte competitive (Tyler et al., 2000).
Imaginabilitatea este o proprietate semantică a unui cuvânt, care se referă la măsura în care
semnificația unui cuvânt poate determina imagini senzoriale. Un studiu fMRI ne arată că
imaginabilitatea și nivelul competiției cohortei interacționează într-o regiune posterioară a
girusului temporal superior – o regiune implicată în procesarea precoce a vorbirii (Zhuang et
al., 2011). Selecția din cadrul cohortei nu este un proces de jos în sus (nu este determinat doar
de input-ul perceptual).
RECUNOAȘTEREA CUVINTELOR ÎN CONTEXT: N400
Termeni cheie:
N400 – o componentă EEG care apare atunci când sensul unui cuvânt apare în afara
contextului sau în mod neașteptat.
Modelul cohortei a fost conceput în primul rând pentru a explica recunoașterea
cuvintelor unice rostite. Însă, cuvintele sunt, în mod normal, rostite în contextul unui discurs,
decât izolate. Acest fapt ridică o întrebare importantă, și anume cum sunt puse în legătură
aceste aspecte diferite ale recunoașterii cuvintelor rostite (de exemplu: recunoașterea formei
unui cuvânt rostit, preluarea sensului acestuia și legarea sensului cuvântului cu semnificația
mai largă a rostirii).
O componentă ERP a fost în special informativă în adresarea acestei probleme: N400,
numit astfel pentru că reflectă apariția unui vârf negativ la aproximativ 400 ms după debutul
unui cuvânt (Kutas & Hillyard, 1980; pentru o recenzie vezi Kutas & Federmeier, 2011).
Amplitudinea N400 depinde de cât de potrivit este un cuvânt pentru contexul mai larg. Astfel,
propoziția „Îmi beau cafeaua cu lapte și câine” exercită un nivel mare N400 pentru cuvântul
„câine”, anormal în context. N400 se regăsește atunci când un cuvânt este anormal în context,
precum în „trenurile olandeze sunt acre” (trenurile nu pot fi gustate), sau intră în conflict cu
aspecte cunoscute despre lume, precum „trenurile olandeze sunt albe” (olandezii știu că sunt
galbene) (Hagoort et al., 2004). Acest fapt sugerează că, cunoașterea cuvântului și
cunoașterea lumii sunt aduse împreună mai mult pentru a se tolera reciproc în cadrul acestui
proces, decât pentru a reprezenta două etape separate ale procesului. Cuvintele trebuie să fie
prezentate în propoziții pentru ca N400 să fie obținut.
N400 se poate obține pentru cuvinte scrise, prezentate pe rând, cât și pentru cuvinte
rostite (și, bineînțeles, pentru alți stimuli semnificativi în afară de cuvinte). În esență, N400 nu
este dependent de procesele perceptuale. Nu în ultimul rând, N400 tinde să apară mai
devreme pentru cuvintele rostite, față de cele scrise (Holcomb & Neville, 1990). Acest lucru
este poate surprinzător, dat fiind faptul că, cuvintele rostite sunt auzite pe bucățele în timp.
Acest lucru sugerează că, contextul semantic interacționează cu acesarea lexicală chiar și
înainte ca acel cuvânt rostit să fie diferențiat ca fiind unic. O serie de studii susțin această
interpretare. Van den Brink et al. (2001) au comparat propoziții cu final foarte probabil cu
propoziții cu final nepotrivit contextual. În final, Van den Brink et al. (2001) au variat punctul
de unicitate al cuvântului rostit. În ciuda faptului că, cuvintele cu un punct de unicitate
precoce ar putea fi identificate cu 100 ms mai repede față de alte cuvinte, N400 nu s-a
schimbat în timp. Astfel, sistemul limbii nu trebuie să aștepte pentru ca punctul de unicitate să
fie atins înainte de a genera N400 și, prin urmare, accesarea lexicală și integrarea contextuală
nu sunt două etape separate în recunoașterea vorbirii.
MEMORIA SEMANTICĂ ȘI SENSUL CUVINTELOR
Termeni cheie:
Amodal – care nu este legat de unul sau mai multe sisteme perceptuale
Problema simbolului fundamental – problema definirii conceptelor fără a presupune prezența
unor cunoștințe preexistente
Cogniție întruchipată – ideea conform căreia corpul (mișcările acestuia, starea internă) poate
fi utilizat în cogniție (pentru a înțelege cuvinte sau situații sociale)
Conceptele amodale versus conceptele fundamentate
La întâlnirea unui cuvânt, precum cuvântul „leu”, o persoană poate atribui acestuia
niște proprietăți asociate, de exemplu faptul că este animal, are patru picioare, provine din
Africa și este carnivor. Împreună, astfel de proprietăți cuprind semnificația cuvântului.
Conform majorității teoriilor, aceeași bază de cunoștințe este consultată indiferent dacă
cuvântul rostit este auzit, cuvântul scris este văzut, sau dacă leul însuși este văzut, auzit sau ne
trece prin minte. În alte cuvinte,memoria semantică este deseori considerată ca fiind amodală
sau abstractă. Concepția că memoria sematică este bazată pe reprezentări amodale (simboluri)
a dominat psihologia cognitivă timp de aproape un secol. Cu toate acestea, acest lucru nu este,
fără îndoială, acceptat în mod universal și întâmpină niște probleme.
 Această problemă asociată cu reprezetarea semnificației cuvintelor ca și simboluri
abstracte este exemplificată foarte bine de argumentul camerei chinezești a lui Searle (1980,
1990). În cadrul acestui experiment filozofic, Searle ne cere să ne imaginămun computer care
poate procesa simboluri chinezești în măsura în care poate să și răspundă la întrebări puse în
limba chineză, astfel încât răspunsurile sunt suficient de bune încât să păcălească un vorbitor
nativ. Însă, el susține că un astfel de computer nu ar înțelege semnificația limbii chineze.
Ducând argumentul mai departe, nici o persoană închisă într-o cameră, care a procesat limba
chineză folosind același algoritm, nu ar reuși acest lucru. Metafora „lexicon mental” cade în
aceeași capcană. Este deseori declarat că, creierul implementează ceva înrudit cu dicționarul
(lexicon mental) – locul de stocare a tuturor cuvintelor cunoscute, cum sună acestea, utilizarea
lor gramaticală (substantiv, verb, etc.), semnificația lor și așa mai departe. Problema cu
definirea cuvintelor folosind alte, precum un dicționar, este că reprezintă în totalitate un
proces circular. De exemplu, atunci când căutam cuvântul „putere” în dicționar îl putem găsi
definit ca „exercitat prin forță”, atunci când căutăm „forță” îl putem găsi definit ca „putere
exercitată operativ împotriva rezistenței”, iar atunci când căutăm „rezistență” vom găsi
definiția „sursă de putere sau forță”. Pe scurt, este imposibil să obținem o definiție
satisfăcătoare pentru orice cuvânt fără a ști sensul altor cuvinte în prealabil. În lingvistică,
acest lucru este denumit problema simbolului fundamental.
Un mod de a întrerupe acest cerc este prin concepte care nu sunt definite unele de
către celelalte, dar care sunt fundamentate de universali în mediu și în interacțiunile noastre cu
acestea (precum experiențele perceptuale și motorii împărtășite). Deci, de exemplu, sensul
cuvintelor ca „trage” sau „lovește” ar putea fi fundamentate de acțiunile sistemului nostru
motor, iar „dulce” și „verde” ar putea fi fundamentate de experiențele noastre perceptuale.
Astfel, cunoștințele noastre conceptuale despre „verde” ar putea fi derivate mai mult din
experiențe senzoriale asociate, decât din niște definiții abstracte (cunoscând lungimile de undă
ale luminii care corespund verdelui) – deși cel din urmă poate fi reprezentat și în cadrul
memoriei semantice. Conceptele fundamentate pot fi învățate sau înnăscute, având teorii care
fie o poziție fie pe cealaltă (vezi Barsalou, 2008). Unele concepte abstracte pot fi și ele
fundamentate cumva. De pildă, propunerea cum că semnificația numerelor are o componentă
spațială (vezi capitolul 13) poate fi considerată un exemplu a fundamentării, la fel cum și
ideea că emoțiile pot fi definite ăn termeni de sentimente corporale contextualizate (vezi
capitolul 15). Termenul de cogniție întruchipată este utilizat pentru a face referire la
folosirea corpului (mișcărilor, stării interne) pentru a reprezenta sensul și poate fi considerat
ca fiind o sub-arie a cogniției fundamentate (Barsalou, 2008; Wilson, 2002).
Peisajul contemporan al modelelor memoriei semantice cuprinde virtual întreaga gamă
de posibilități, de la amodal la fundamentat în totalitate. În cadrul modelelor fundamentate în
totalitate (Allport, 1985; Martin, 2007; Martin & Chao, 2001), colecția de caracteristici
semantice diferite care formează un concept se regăsește doar în diferitele canale de
informație din care au fost obținute. Deci, de exemplu, memoria semantică a unui telefon s-ar
regăsi parțial în regiunile auditorii (pentru felul cum sună), reguni vizuale (pentru cum arată),
regiuni ale acțiunii (pentru cum se utilizează), și așa mai departe. Domeniile diferite ale
cunoașterii ar fi interconectate ca o rețea astfel încât activarea unei proprietăți (exemplu:
sunetul unui telefon) declanșează activitate în alte părți ale rețelei – un proces numit
completare de model. În cadrul acestor modele, preluarea de informații din memoria
semantică implică multe dintre aceleași procese care sunt implicate în imageria mentală.
Există dovezi consistente cu acest fapt. De pildă, la vederea propoziției „Pădurarul a văzut
vulturul pe cer.”, participanții sunt mai prompți în a numi o imagine cu un vultur, dar sunt și
mai rapizi la numirea unei imagini cu un vultur cu aripile deschise, decât cu un vultur cu
aripile strânse (Zwaan et al., 2002).
În extrema cealaltă, sunt modele care pot fi clasificate ca fiind slab fundamentate,
încât susțin că sistemul de bază al memoriei semantice este amodal dar că reprezentările
specifice sunt evocate ... Deci, în exemplul de mai sus, reprezentarea semantică de bază
pentru vultur nu ar include imagini perceptuale, dar astfel de imagini ar putea (în mod
neobligatoriu) să fie generate de cerințele particulare ale sarcinii.
Există modele care acordă importanță atât reprezentărilor semantice abstracte, cât și
celor fundamentate. Modelul „hub-and-spoke” ar fi un astfel de exemplu (Patterson et al.,
2007). Conform acestui model, informația semantică este stocată în regiuni variate implicate
în procese senzoriale și corporale („spițele”) dar aceastea sunt conectate la un sistem central
amodal („hub-ul”). Aceste modele diferite sunt explicate mai în detaliu în continuare, în
lumina dovezilor empirice.
IERARHII, CARACTERISTICI ȘI CATEGORII
Fie amodal ori fundamentat în totalitate, toate teoriile memoriei semantice susțin că
semnificația cuvinteloreste descompusă într-o constelație de caracteristici de bază. Aceste
caracteristici sunt considerate ca fiind legate între ele printr-o rețea. De exemplu, cuvântul
„leu” poate fi conectat cu caracteristici, precum animal, carnivor, etc; caracteristica „animal”
poate fi conectata cu manâncă, respiră, se reproduce, etc.; „respiră” poate fi conectat cu
plămâni, și așa mai departe. Această rețea permite efectuarea de generalizări și deducții
inedite. Prin urmare, de exemplu, la o întrebare precum „are girafa rinichi?” se poate răspunde
cu multă încredere, în ciuda faptului că această propoziție semantică nu a fost întâlnită
niciodată.
Cu toate că toate modelele susțin ideea conform căreia conceptele sunt cuprinse într-o
constelație de caracteristici, modelele memoriei semantice diferă în termeni de:
● Ce format au caracteristicile; amodal versus fundamentat?
● Cum sunt organizate caracteristicile: ierarhical sau non-ierarhical?
● Informația categorială (ex: este animal) este reprezentată în plus la informația
nivelului caracteristicii (ex: are ochi), sau sunt categoriile proprietăți pur emergente
ale caracteristicilor?
Pentru a da un exemplu concret, modelul lui Collins și Quinlan (1969) susținea o
organizare ierarhică. Mai mult, caracteristicile din acest model sunt considerate ca fiind
simboluri amodale. Deci, caracteristica somonului, “este roz”, ar trebui construită ca
reprezentând informație referitoare la culoare, față de ideile alternative care susțin că
informația este stocată folosind un cod bazat pe informația vizuală. Există niște dovezi
care suțin natura ierarhică a modelului. Participații sunt mai rapizi în a clasifica o pasăre
robin ca fiind o pasăre, nu un animal, deoarece cea din urmă presupune continuarea pe
ierarhie (care necesită timp de procesare adițional). Însă, există și probleme ale modelului.
De pildă, nu toate conceptele prezintă ierarhii clare (ex: diferența între adevăr, justiție și
lege). În al doilea rând, efectele distanței aparente din cadrul ierarhiei ar putea fi explicate
de cât de frecvent două cuvinte sau concepte apar împreună (Wilkins, 1971). De exemplu,
“robin” și „pasăre” pot apărea împreună mai des decât „robin” și „animal”.
Există unele dovezi care atestă că aceste tipuri diferite de informații super-ordinate și
sub-ordinate au substraturi neuronale diferite. Lobii temporali laterali sunt recunoscuți ca
având un rol important în memoria semantică și constituie calea ventrală „ce” pentru
procesarea vorbirii (Hickok & Poeppel, 2004).
Rogers et al. (2006) au descoperit că părți diferite ale lobilor temporali laterali erau
activate în funcție de specificitatea informației. Exista o pantă de la posterior la anterior
pentru informația mai puțin specifică (ex: animal), specificitate intermediară (ex; pasăre)
spre informație mai specifică (ex: robin). Acest lucru poate explica de ce unele studii ale
semanticii lexicale au scos în evidență regiuni temporale posterioare (Hickock & Poeppel,
2004), în timp ce alte studii implicau regiuni temporale anterioare (Mummery et al.,
2000). Ambele abordări ar putea fi corecte, în funcție de tipul de informație
(super-ordinata, sub-ordinata) care este evaluată. Pacienții cu leziuni la nivelul lobilor
temporali anteriori tind să păstreze abilitatea de a face clasificări super-ordinate (ex:
animal, pasăre), dar întâmpină dificultăți în cadrul clasificărilor sub-ordinate (ex: câine,
labrador)(Rogers & Patterson, 2007). Acest lucru susține dovezile conform cărora
regiunile anterioare ale lobilor temporali sunt activate de mai multe judecăți semantice
atente (Rogers et al., 2006).
O altă proprietate a modelului elaborat de Collins și Quinlan (1969) este faptul că,
categoriile sunt reprezentate explicit în rețeaua semantică . Unele modele contemporane
abordează ideea că, cel puțin cateva, categoriile semantice sunt reprezentate explicit.
Camarazza și Shelton (1998) propun o teorie bazată pe evoluție, conform căreia cel puțin
câteva categorii sunt conectate. Ctegoriile propuse erau animalele, plantele (fructi,
legume), alți membrii ai speciei și instrumente. Un alt mod de a vedea categoriile ar fi să
le considerăm ca fiind proprietăți emergente care apar deoarece conceptele similar tind să
aibă caracteristici similar. De pildă, animalele tind să aibă multe caracteristici corelate
(caracteristici care apar împreună) precum prezența ochilor, gurii, mișcare voluntare și așa
mai departe. Obiectele făcute de om, pe de altă parte, tind să aibă relații distincte între
forma și utilizare (ex: margini ascuțite și tăiere). Simulările computaționale ale
caracteristicilor semantice ale obiectelor și animalelor tind să nu rezulte într-o rețea
uniform (ex: caracteristicile diferite sunt associate între ele cu ponderi aproximativ egale),
ci într-o structură denivelată, în care unele caracteristici tind să fie conectate între ele, dar
foarte puțin conectate cu alte seturi de trăsături în rețea (Devlin et al., 1998; Tyler & Moss,
2001). Acest fapt are implicații în implementarea memoriei semantice în creier. În general,
rețeaua din creier tinde să minimizeze cantitatea de conexiuni de rază lungă în favoarea
rețelelor mici în cadrul cărora domină conectivitatea locală (Sporns et al., 2004). Un motiv
pentru acest lucru este presiunea fizică pentru spațiu, limitată de mărimea craniului
(conexiunile mai lungi necesită mai mult spațiu). Traducând acest principiu în memoria
semantică, ne-am aștepta ca, clasele corelate de caracteristici (ex: cele relelvante pentru
instrumente și animale) ar tinde să nu fie distribuite uniform de-a lungul creierului, ci să
fie grupate împreună – structura denivelată nu este regăsită doar în termeni de modele ale
conectivității, ci și în termeni de diferite regiuni ale creierului, specializate în a reprezenta
diferite caracteristici semantice.

SPECIFICITATEA CATEGORIEI ÎN CUNOȘTINȚELE SEMANTICE

Termeni cheie:
Distincție funcțional-senzorială – ipoteza conform căreia caracteristicile semantice sunt
grupate în creier în funcție de utilizarea lor și de proprietățile fizice pe care le dețin.
Această secțiune ia în considerare dovezile ce arată că diferitele tipuri de caracteristici
semantice (și/sau categorii) sunt reprezentate în diferite regiuni ale creierului. Acest lucru
poate fi luat în considerare folosing dovezi de la ambele metode de leziune (modele
selective de deficit semantic) și imagistică funcțională. La acest punct, ar putea fi
folositoare încercarea de a clarifica diferența dintre caracteristică și categorie. În general,
termenul de caracteristică implică proprietatea unui exemplar (ex: este verde, are ochi), iar
termenul de categori denotă un set de exemplare. Într-o anumită măsură, delimitarea
dintre acești termeni poate fi puțin arbitrară. De pildă, să luăm în considerare domeniul
culorii. Culoarea este considerată o caracteristică semantică ( a fructelor, legumelor,
animalelor), dar, desigur, poate fi considerată și o categorie de sine stătătoare.
Distincția senzorio-funcțională
Două publicații din anii 1980 au declanșat o dezbatere de lungă durată asupra
organizării neurale a categoriilor semantice (pentru recenzie, vezi Capitani et al., 2003).
Warrington și McCarthy (1983) au documentat un pacient cu leziuni dobândite ale
creierului, care păstrase cunoștințe despre animale, mâncare și flori. Anul următor,
Warrington și Shallice (1984) au raportat patru pacienți cu profilul opus. Acești pacienți
prezentau o dizabilitate în înțelegerea imaginilor și cuvintelor, în denumirea imaginilor și
potrivirea imaginilor cu cuvinte. Pentru a explica acest model, Warrington și Shallice
(1984) au propus distincția senzorio-funcțională. Ei au sugerat că anumite categorii ar
putea depinde în mod critic de anumite tipuri de cunoaștere: animalele, fructele și
legumele ar putea fi definite de proprietățile senzoriale (culoare, formă, patru picioare
etc.), în timp ce obiectele neînsuflețite, în special instrumentele, ar putea fi definite de
utilizările lor.
În versiunea originală a teoriei, nu exista nicio certitudine că proprietățile semantice
senzoriale și funcționale ar depinde de regiunile perceptuale și bazate pe acțiune din creier
(presupunerea era că trăsăturilesemantice erau amodale). Cu toate acestea, alte persoane
au făcut acestă afirmație ulterior (modelul senzoriomotor, ; Martin & Chao, 2001).
Imagistica funcțională ne arată că diferite regiuni ale cortexului temporal prezintă
activitate selectivă pentru mișcarea instrumentelor, versus mișcarea umană și, în plus, că
aceleași regiuni sunt implicate în denumirea instrumentelor versus denimurea animalelor
(Beauchamp et al., 2002). Astfel de rezultate sunt interesante, dar pot fi interpretate în mai
multe feluri. De pildă, ar putea fi cazul ca ariile senzoriomotorii să fie activate se sus în
jos de alte regiuni care formează baza de cunoștințe conceptuale, sau că efectele specifice
categoriei pot apărea la mai multe niveluri în cadrul sistemului cognitiv.
Explicația senzorio – funcțională a fost pusă la încercare de o serie de dovezi. Pacienții
cu leziuni ale creierului, care prezentau și deficite în categorizarea animelelor, nu erau
neapărat incapabili să răspundă relativ senzorial la întrebări funcționale despre animale și
obiecte (Funnell & DeMornay Davies, 1996; Lambon Ralph et al., 1998). În mod contrar,
unii pacienți prezintă dificultăți selective în înțelegerea proprietăților senzoriale, dar,
totuși, nu prezintă dizabilitățile specifice categoriilor (Coltheart et al., 1998). Acest lucru
sugerează că, cunoașterea senzorială și cunoașterea animală pot fi afectate în mod
independent. Acest fapt susține ideea generală conform căreia memoria semantică nu este
omogenă (este denivelată), dar nu susține ideea specifică conform căreia categoria
animalelor rezuktă dintr-o dependență de cunoaștere a caracteristicilor senzoriale.

Dincolo de distincția senzorio-funcțională

Modele ulterioare (Martin, 2007; Patterson et al., 2007; Warrington & McCarthy,
1987) au păstrat presupunerea de bază conform căreia memoriile semantice pentru cuvinte
sunt distribuite de-a lungul unor domenii diferite de cunoaștere (precum cele bazate pe
acțiune, bazate pe formă, bazate pe mișcare și așa mai departe), dar s-au depărtat de ideea
cum că trăsăturile sunt divizate într-o dihotomie (precum senzorio-funcțional). Dovezile în
sprijinul acestei idei povin din considerarea altor categorii dincolo de animale și
instrumente.
Mâncarea
O serie de studii au arătat că dizabilitățile în înțelegerea fructelor și legumelor pot fi
disociate de animale și obiecte create de om (Hart et al., 1985; Samson & Pillon, 2003). În
cazul raportat de Samson și Pillon (2003), deficitul s-a extins la mâncăruri fabricate și a
fost sesizat în toate sarcinile de înțelegere și atunci când diferite tipuri de atribute
semantice au fost probate. Pacientului i se dădeau două desene, unul alb și unul negru, și
putea alege desenul corect, ceea ce sugerează că nu prezenta o pierdere severă a
trăsăturilor senzoriale (cel puțin în cazul culorii). Ei au susținut că mâncarea este
reprezentată în mod categorial, în sprijinul lui Caramazza și Shelton (1998).
Culorile
Luzzatti și Davidoff (1994) au raportat un pacient care era capabil să numească
culorile, dar nu putea atribui culori în cazul desenelor cu linii albe și negre (de exemplu,
desenul unei roșii). Faptul că pacientul era capabil să numească culori exclude prezența
unui deficit perceptual, sau o pierdere a cuvintelor. Imagistica funcțională susține și
afirmația că a percepe și a ști despre culori sunt două lucruri distincte (Chao & Martin,
1999). Un alt pacient prezenta un deficit în a înșelege culoarea obiectelor, dar deținea
cunoștințe despre formă și mărime (Miceli et al., 2001). Interesant este faptul că pacientul
nu prezenta specificitate categorială (de exemplu pentru fructe și legume). Astfel, este
posibil să existe dificultăți selective, în special în domenii ale cunoașterii ( de exemplu
culoarea), care nu se dezvăluie ca alte efecte de categorie.
Părți ale corpului
Termeni cheie:
Autotopagnosia – inabilitatea e a localiza parti ale propriului corp sau al altora.
Unii pacienți prezintă cunoștințe stocate despre părțile corpului, în relație cu alte
categorii vii (Shelton et al., 1998). Contrar acestora, alți pacienți prezintă dificultăți în
înțelegerea părților corpului. Pacienții cu autotopagnosia sunt incapabili să localizeze părți
ale propriului corp sau al altora, iar erorile lor par a fi conceptuale (Semenza, 1988;
Semenza & Goodglass, 1985). De exemplu, ei pot identifica propriul cot în loc de
genunchi sau urechea în loc de ochi. În acest caz, deficitul este, de cele mai multe ori,
redus la un singur aspect al cunoașterii părților corpului, și anume locația acestora. Acest
lucru nu se datorează doar une inabilități de a localiza sau unui deficit senzoriomotor (ei
pot localiza, de exemplu, mănuși și cravate) sau unei pierderi a cunoștințelor de categorie
(ei pot spune, de exemplu, că gura este folosită pentru a mânca și pot numi imagini cu
părți ale corpului). În cazul părților corpului, se pare că trăsături diferite sunt reprezentate
diferit (de exemplu locația corporală versus funcționarea) și nu se comportă ca o categorie
izolată, în care toate caracteristicile relevante sunt afectate.
Acțiuni și verbe
Conceptele legate de acțiune tind să fie localizate mai aproape de categoria
gramaticală de verbe. În mod logic, pare să fie posibilă deținerea de concepte de acțiune
care nu sunt codate cu privire la un singur cuvânt. De exemplu, nu există un singur cuvânt
pentru conceptul de acțiune „a pune ceainicul”. În plus, semnificația verbelor poate
cuprinde alte tipuri de informație, precum modul de executare (de exemplu lovirea cu
picioarele, nu cu brațele), tipul de obiect asupra căruia se acționează (de exemplu,
ridicarea implică acționarea asupra unui obiect, zâmbitul nu implică obiecte), și intențiile.
Multe verbe nu au deloc o acțiune concretă (de exemplu a se supune, a gândi). Ca atare,
este folositor să ne gândim la conceptele de acțiune ca fiind o parte constituivă a memoriei
semantice și la verbe ca fiind o proprietate gramaticală constitutivă a cuvintelor. Dovada
empirică susține distincția dintre proprietățile gramaticale și conceptuale ale
verbelor/acțiunilor (Druks, 2002; Shapiro & Caramazza, 2003). Cu toate acestea, alții au
căutat să explice diferențele dintre substantive și verbe în termeni de semantică. Bird et al.
(2000) a pus întrebarea “De ce este verbul precum un obiect neînsuflețit?”. Răspunsul,
conform acestui grup, este acela că verbele și instrumentele sungt încărcate pe partea
funcțională a distincției senzorio-funcțională. În sprijinul acestei idei, studiile pe leziuni
sugerează o suprapunere în regiunea parietofrontală stângă, implicată și în acțiune și în
înțelegerea instrumentelor (Tranel et al., 2003). În plus, fMRI în evenimente arată că
verbe precum “lick,” “pick” și “kick” (a linge, a lua, a lovi) activează regiuni care se
suprapun cu sau se află langă partea corespunzătoare a cortexului motor _ gură, degete,
picioare (Hauk et al., 2004). Însă, studii care compară conceptele de acțiune cu distincția
substantiv/verb, arată contribuții independente. Un studiu ERP a comparat atributele
cuvintelor și clasa gramaticală (substantiv, verb) și a avut ca rezultate efecte independente,
fără interacțiune (Kellenbach et al., 2002). Cercetările TMS au arătat că extragerea
substantivelor și verbelor asociate cu acțiuni este întreruptă de stimularea ariilor motorii,
dar același lucru nu se întâmplă și în cazul cuvintelor non-acționale (Oliveri et al., 2004).
În concluzie, conceptele de acțiune par să fie o categorie relativ specializată, dar acest fapt
nu se regăsește în mod direct în cadrul diferenței dintre substantive și verbe.
Nume proprii
Termeni cheie:
Anomia numelor proprii -ndificultăți severe în identificarea numelor proprii.
Numele proprii precum Michael Jackson, Paris și Lassie denotă cazuri particulare, în
timp ce substantivele comune corespunzătoare precum pop star, oraș și câine denotă o
clasă de entități. Ca și în cazul altor categorii, este important să se clarifice dacă
specificitatea unei categorii reflectă mai degrabă deteriorarea unui sistem conceptual decât
regăsirea cuvintelor sau mecanisme gramaticale. Unii pacienți prezintă dificultăți severe în
identificarea numelor proprii (numită anomia numelor proprii), dar le pot înțelege, ceea ce
sugereazaă că dificultatea nu are legătură cu semantica (Semenza & Zettin, 1988). Cu
toate aceastea, au fost raportate alte cazuri în care deficitul pare să reflecte semantica
(Bredart et al., 1997). Ellis et al. (1989) raportează un pacient care, după o lobectomie
temporală dreaptă, a devenit incapabil să numească și să înțeleagă obiectele singulare,
precum oamenii faimoși, animale faimoase, clădiri faimoase și nume de brand-uri. Nu
erau prezente dificultăți în ceea ce privește animalele sau alte astfel de categorii.
Disocierea opusă a fost raportată (Van Lancker & Klein, 1990). Deci sunt numele proprii
reprezentate categorial în cadrul sistemului semantic? Această explicație pare prea
simplistă, deoarece au fost raportate disocierile din cadrul domeniului numelor proprii.
Unele cazuri au afectat cunoașterea semantică despre oameni, dar nu despre locuri (Miceli
et al., 2000), în timp ce altele au efectul opus (Lyons et al., 2002).
Numere
Reprezentarea conceptuală a numerelor este discutată în capitolul 12. Însă, este
interesant să menționăm că există o dublă disociere între numere și deprecieri ale altor
concepte (Cappelletti et al., 2002), și numere depreciate și cunoștințe despre alte concepte
(Cipolotti et al., 1991). Este des afirmat că reprezentarea cunoașterii numerelor este o
distincție categorială adevărată (Dehaene et al., 2003).
Demența semantică ca deteriorare a unui hub amodal?
O mare parte din dovezile prezentate mai sus sprijină perspectiva generală asupra
memoriei semantice, ca fiind o rețea distribuită de grupuri specializate. Așa cum a pus
problema o recenzie: „Căutarea locus-ului neuroanatomic al memoriei semantice ne-a
condus simultan nicăieri și peste tot” (Thompson-Schill, 2003). Cu toate acestea, există o
condiție neurodegenerativă, care pare să afecteze memoria semantică relativ selectiv
(omite alte funcții cognitive) și global (afectează aproape toate domeniile cunoașterii) –
demența semantică. Tinde să afecteze toate categoriile și trăsăturile semantice (deși există
o anumită variabilitate la nivelul pacienților). După cum am menționat în alte capitolele
anterioare, acest lucru este legat de atrofia polilor temporali (Mummery et al., 2000).
Acest fapt sugerează că există o regiune a creierului care este foarte importantă pentru
stocarea memoriei semantice, chiar dacă multe alte regiuni ale creierului au câte un rol.
Patterson et al. (2007) explică demența semantică în termeni de deteriorare a unui
depozit semantic amodal (denumit „hub”) care acționează pentru a lega diferite
caracteristici fundamentate (denumite „spițe”). De ce avem nevoie de un hub amodal?
Conform acestui model, hub-ul permite elementelor excepționale să fie categorizate (ex:
pinguin, struț) și permite ca entități să fie grupate împreună (ex: creveți și scoici ca fructe
de mare). Pacienții cu demență semantică sunt capabili să categorizeze imagini relativ
precis atunci când exemplarele sunt tipice (ex: categorizarea unui câine ca fiind animal)
dar întâmpină dificultăți în cazul membrilor categoriilor atipice (ex: eșuează în a
categoriza struțul ca fiind pasăre; Patterson, 2007). Atunci când li se cere să selecteze
trăsături semantice, ei sunt înclinați să aleagă răspunsul tipic. De pildă, ei ar putea asocia
culoarea verde cu morcovii pentru că majoritatea legumelor sunt verzi (Rogers et al.,
2007). Pe scurt, pacienții cu demența semantică sunt capabili să facă distincții categoriale
bazate pe probabilitățile trăsăturilor, dar nu bazate pe cunoașterea convențională care
cuprinde excepții de la regulă și taxonomii învățate. Acest lucru sugerează că ar putea
există un mecanism specializat pentru implementarea celei din urmă și poate depinde de
interacțiunile cu structurile mediale ale lobilor temporali (implicați în învățarea și
memoria pe termen lung, inclusiv memoria semantică) și polii temporali (deteriorați în
demența semantică).
Evaluarea
O serie de modele ale memoriei semantice au fost introduse în această secțiune până
aici. Această secțiune urmărește să le compare în mod direct și să le conecteze cu
dovezile. Una dintre probleme se referă la întrebarea dacă cunoașterea categoriilor
semantice (ex:animale) depinde de integritatea unor tipuri de trăsături mai mult decât de
altele. O a doua problema face referire la natura reprezentării conceptuale: sunt acestea
amodale sau fundamentate în cadrul proceselor senzoriale, motorii și afective?
Făcând referire la prima problemă, dovezile de la pacienți cu memorie semantică
afectată în urma unei leziuni a creierului sugerează că este posibilă afectarea unor domenii
de cunoaștere specifice, precum locația părților corpului și culoarea obiectelor. Este, de
asemenea, posibilă să fie afectate selectiv unele categorii, precum animalele, mânncarea și
cuvintele de acțiune. Dovezi ale imagisticii funcționale și ale TMS asupra participanților
normali sprijină perspectiva conform căreia diferite tipuri de trăsături semantice tind să
aibă loci anatomici diferiți. Unele modele ale memoriei semantice susțin că, categoriile
semantice sunt derivate exclusiv din tipurile de trăsături de care depind: cele mai
proeminente fiind mpdelele bazate pe distincția senzorio-funcțională (Farah &
McClelland, 1991; Warrington & Shallice, 1984). Cu toate acestea, dovezile empirice
sugerează că este posibil ca trăsăturile și categoriile să fie afectate separat. Acest lucru nu
sprijină perspectiva conform căreia categoriile depind în totalitate de trăsăturile corelate.
Deci cum sunt reprezentate categoriile semantice la nivelul creierului, dacă nu ca o
proprietate emergentă a tipurilor de trăsături care le cuprind? O propunere este aceea că
unele categorii sunt înnăscute (Caramazza & Shelton, 1998). O altă propunere, legată de
modelul „hub-and-spoke” (Patterson et al., 2007), susține că structurile categoriale sunt
învățate dar aparțin unui sistem separat (hub-ul) de cel care reprezintă trăsăturile bazate pe
conținut (la sfârșitul spițelor).
A doua problemă-cheie viza dacă trăsăturile semantice sunt amodale sau fundamentate
în cadrul stărilor senzoriale, motorii și corporale. Ar fi corect să vedem că metodele
imagisticii funcționale au schimbat peisajul intelectual de-a lungul ultimilor 20 de ani, iar
modelele anterioare, derivate în principal din investigașii neuropsihologice, au trebuit să
încorporeze noile descoperiri. În mod specific, regiunile creierului care sunt tradițional
clasificate ca fiind importante pentru percepție și acțiune, par să fie, de asemenea,
implicate în sprijinirea unor aspecte ale memoriei semantice. Cercetătorii care au susținut
anterior un sistem semantic exclusiv amodal (Caramazza et al., 1990) au încorporat acum
aceste descoperiri (Mahon & Caramazza, 2008). Cu toate acestea, încorporarea acestor noi
dovezi nu înseamnă neapărat abandonarea ideii de depozit amodal al conceptelor
semantice. Mahon și Camarazza (2008) încă mențin ideea că un sistem amodal se află la
baza memoriei semantice, dar că informația se împrăștie de la acest sistem de bază, poate
bidirecțional, la regiuni implicate în percepție și acțiune. Această împrăștiere poate furniza
o “îmbrăcăminte” pentru procesarea conceptuală care adaugă detalii dar, ei susțin că
sistemul amodal este important pentru menținerea invarianței conceptelor în fața
variabilității semnificative în detalii superficiale. Perspectiva opusă susține că, conceptele
semantice nu sunt fixate, ci construite dinamic din informația prezentată la acel moment și
construite exclusiv din procese senzoriale, motorii și corporale, dar situate în experiența
anterioară cu acele concepte (Barsalou, 2008). În această perspectivă, un sistem semantic
amodal este inutil nevoilor. Cu toate acestea, această perspectivă a semanticii
fundamentată în totalitate este pusă la încercare de dovezile neuropsihologice ale demenței
semantice (Patterson et al., 2007). Faptul că leziunile relativ circumscrise la nivelul
creierului (în polii temporali) pot afecta aproape toate tipurile de concepte semantice, nu
se potrivește cu propunerea că memoria semantică este bazată exclusiv pe o rețea de
informații perceptuale, motorii și afective, distribuite în jurul creierului. Modelul
hub-and-spoke este un compromis între alte perspective, deoarece susține un hub semantic
amodal împreună cu o rețea distribuită de (fundamentate) trăsături semantice (Patterson et
al., 2007).
AFAZIA ȘI MODELELE VORBIRII DIN SECOLUL AL XIX-LEA
Paul Broca (1861) a furnizat prima dovadă științifică a faptului că funcții cognitive
specifice pot fi localizate în creier, deși această idee era prezentă deja de ceva timp.
Pacientul său, Leborgne, își pierduse abilitatea de a vorbi, iar rostirile sale constau doar în
„tan, tan, tan...”. Broca a concluzionat că există o regiune în creier care este dedicată
limbajului.
Wernicke (1874) a studiat un alt tip de afazie, în cadrul căreia pacientul era fluent, dar
prezenta dificultăți în înțelegerea vorbirii. El a împărțit formele rostite ale cuvintelor în
centri numiți imagini auditorii și imagini motorii.
 Se considera că leziunile în cadrul imaginilor auditorii afectau percepția vorbirii și
erau asociate cu afazia lui Wernicke. Leziunile în cadrul imaginilor motorii afectau
producerea vorbirii și erau asociate cu afazia lui Broca. Probabil că cel mai influent model
al vorbirii și al afaziei din secolul al XIX-lea este cel al lui Lichtheim (1885). Ideea sa de
bază a supraaviețuit pentru cel puțin 100 de ani în diferite perspective (Goodglass &
Kaplan, 1972). Lichtheim a păstrat distincția lui Wernicke între centri auditori și motori și
a susținut că aceștia sunt conectați prin două căi: atât direct cât și indirect printr-un centru
concet (echivalent cu memoria semantică). Aceste rute separate erau bazate pe
observațiile lui Lichtheim, și anume că niște pacienți afazici prezintă distorsiuni ale
repetiției, dar înțelegere adecvată.
Modelul lui Lichtheim încă are o rezonanță contemporană. De exemplu, noțiunea de
lexiconi ai vorbirii de tip input și output este încă încorporată în majoritatea modelelor
(Shallice, 1988), la fel ca și ideea că există rute atât semantice, cât și auditorio-verbale ale
repetiției (Butterworth & Warrington, 1995). Cele mai mari provocări ale modelului lui
Lichtheim provin din observația că afaziile lui Broca și Wernicke nu sunt caracterizate ca
tulburări selective ale input-ului și output-ului. Pacienții cu afazie ai lui Broca au deseori
probleme cu înțelegerea, dar și cu producerea (Caramazza & Zurif, 1976). Pacienții cu
afazie ai lui Wernicke au, de asemenea, dificultăți în cadrul input-ului, cât și output-ului.
Ei tind să producă cuvinte inventate sau neologisme (Ellis et al. 1983). De fapt, unele
persoane au susținut că aceste cazuri reprezintă sindroame fără sens care nu au nicio
relevanță în viața modernă (Badecker & Caramazza, 1985). În plus, funcțiile asociate
regiunilor denumite aria lui Broca și aria lui Wernicke tind să fie multiple și nu se
potrivesc totdeauna cu funcțiile sugerate de subtipurile afazice. Deficitele articulației nu
sunt asociate cu leziuni ale ariei lui Broca (Dronkers, 1996); acest lucru sugerează că nu
este un depozit motor al vorbirii. Aria lui Wernicke cuprinde un număr de regiuni
funcționale implicate în percepția vorbirii și non-vorbirii (Wise et al., 2001), implicate
separat și în înțelegere și analiză acustică/fonologică (Robson et al., 2012).

ÎNȚELEGEREA ȘI PRODUCEREA PROPOZIȚIILOR

Termeni cheie:
Sintaxa – ordinea și structura cuvintelor în cadrul unei propoziții.
Agramatism – stoparea bruscă în timpul vorbirii, producerea unei vorbiri „telegrafice”,
lipsită de cuvinte funcționale, morfeme legate și uneori verbe
În secțiunea precedentă deja vorbit despre felul în care cuvintele nu poartă doar
informație legată de sens (semantică), dar și informație despre rolurile sintactice (clase
gramaticale, precum substantive și verbe). Proprietățile sintactice ale cuvintelor vor
determina ordinea și structura cuvintelor din cadrul unei propoziții (sintaxa). Acest lucru
permite ascultătorului să înțeleagă cine îi face ce și cui. Să luăm în considerare cele trei
propoziții de mai jos. Propozițiile A și B au sensuri diferite, dar aceeași sintaxă, în timp ce
propozițiile A și C au același înțeles, dar sintaxă diferită:
A: Băiatul a lovit-o pe fată.
B: Fata l- lovit pe băiat.
C: Fata a fost lovită de băiat.
În general, dovezile empirice sugerează că procesarea semnificației propozițiilor
utilizează resurse neurale pentru a procesa semnificația individuală a cuvintelor
(Friederici, 2012). Cu toate acestea, există dovezi mai puternice care sugerează că
procesarea sintaxei propozițiilor este, măcar parțial, separabilă de procesarea semanticii și
de alte cerințe ce necesită resurse generale, pecum memoria de lucru. Această dovadă este
discutată mai jos.
Rolul ariei lui Broca în procesarea propozițiilor
O idee controversată este aceea că ar exista un procesor dedicat sintaxei, care este
implicat atât în înțelegerea propozițiilor, cât și în producerea acestora și că ar fi asociat cu
sindromul afaziei lui Broca (cu sau fără leziuni ale ariei lui Broca). Acest aspect particular
al afaziei lui Broca este denumit agramatism, adică pierderea gramaticii. Simptomele
tipice sunt stoparea bruscă în timpul vorbirii, producerea unei vorbiri „telegrafice”, lipsită
de cuvinte funcționale, morfeme legate și uneori verbe. De exemplu, având în vedere
imaginea alăturată (vezi stânga), pentru a o descrie, un pacient a folosit următoarele
expresii: „borcan cu prăjituri... acăzut... scaun... apă... gol” (Goodglass & Kaplan, 1983).
Perspectiva standard a afaziei lui broca se referea la pierderea formelor motorii pentru
vorbire. Această perspectivă eșuează să explice caracteristica agramatică observată. În
plus, studii ulterioare au arătat că deficitele articulatorii sunt cauzate de leziuni în altă
locație (Dronkers, 1996) și chiar și cazurile lui Broca prezentau leziuni extensive,
sugerând că ar fi putut avea deficite multiple (Marie, 1906).
Perspectiva secolului al XIX-lea, conform căreia afazicii lui Broca prezentau o mai
bună înțelegere decât producere a durat până în 1970. Cu toate acestea, multe propoziții
care par complexe, precum „Bicicleta pe care o ține băiatul este stricată” poate fi înțeleasă
doar prin cuvintele care o alcătuiesc și cu o cunoaștere minimă a sintaxei. Numai atunci
când acestor pacienți li se prezentau propoziții ale căror înțelegere depindea în întregime
de sintaxa, tulburarea lor devenea evidentă. De exemplu, propoziția Băiatul mănâncă
înghețată este constrânsă semantic de faptul că înghețatele nu mănâncă băieți, în timp ce
propoziții precum Băiatul aleargă după fată nu poate fi interpretată neechivoc, doar de
semantica cuvintelor din care este alcătuită. Caramazza și Zurif (1976) au arătat că afazicii
lui Broca sunt defcitari doar în cazul ultimului tip de propoziție.
Există o serie de limitări ale dovezilor menționate anterior: unele dintre dovezi sunt
metodologice și altele sunt teoretice. Având în vedere cantitatea foarte mică de tehnici de
imagistică din anii 1970 și 1980, diagnosticul de afazie a lui Broca depindea doar de o
listă de simptome (precum vorbirea agramatică), nu de leziunea creierului localizată în
regiunea lui Broca. Acest lucru a generat o perspectivă obscură, care a fost clarificată
recent. În primul rând, a dus la concepția eronată că simptomele agramatice sunt rezultate
directe ale leziunilor în acea zonă. Alte studii care au localizat cu acuratețe leziunile susțin
că părți ale ariei lui Broca sunt importante în înțelegerea propozițiilor (Tyler et al., 2011).
Cu toate acestea, nu este singura parte din creier care este importantă pentru sintaxă.
Leziunile la nivelul lobilor temporali sunt cel puțin la fel de importante în înțelegerea
propozițiilor ca și aria lui Broca (Dronkers et al., 2004). Pacienții cu leziuni în această arie
au deseori dificultăți cu o gamă largă de propoziții, dar nu au în mod necesar dificultăți în
înțelegerea individuală a cuvintelor. De fapt, aceștia prezintă deseori diagnosticul afaziei
lui Broca. Astfel, procesarea propozițiilor este cuprinsă în diferite mecanisme sprijinite de
diferite regiuni: un fapt cheie care a fost omis de liniile de cercetare anterioare.
Conform perspectivei contemporane, aria lui Broca este multifuncțională și poate fi
divizată în cel puțin două subdiviziuni funcționale. Diviziunea posterioară constă în BA44
(care se extinde spre aria premotorie BA6), iar divizunea anteioară este constituită din
BA45 (care se extinde către BA47).
BA44 este deseori considerată ca fiind implicată în procesarea structurilor ierarhicale
și secventarea compoartamentului în general (Friederici, 2011, 2012; Newman et al.,
2003). Asta include și dependența sintactică a cuvintelor în propoziții. Se consideră a fi
implicată și în planificarea motorie de nivel înalt a vorbirii, conectată cu ruta dorsală
audio-motorie a percepției vorbirii (Hickok & Poeppel, 2004). Este de nivel superior, în
măsura în care nu conține programele motorii pentru vorbire (propunerea originală a lui
Broca). Desigur, producerea motorie a vorbirii implică dependențe ierarhice, care se pot
baza pe mecanismede calcul, precum procesarea sintactică (pentru care unitățile relevante
sunt categoriile gramaticale, precum substantivele, verbele și prepozițiile). În ceea ce
privește sintaxa, Friederici et al. (2006b) a constatat o creștere a activității în BA44, odată
cu creșterea complexității sintactice; cea din urmă fiind definită în funcție de ordinea
cuvintelor, dacă erau construcții sintactice tipice sau atipice în limba germană. Într-un alt
studiu s-au construit gramatici artificiale, folosint silabe fără sens și structuri sintactice
artificiale, în loc de cuvinte reale și sintaxă obișnuită (Friederici et al., 2006a). Deci, în loc
să se utilizeze categorii gramaticale (precum substantivele și verbele), au fost create
categorii arbitrare ( ex: categoria A= vocale, conținând „i”, categoria B= versus vocale,
conținând „u”) și diferite reguli sintactice, învățate în funcție de ordinea în care apar A și
B (regulile diferă în termeni de complexitate ierarhică). După expunerea la secvențele
gramaticale (o fază de învățare), participanții au ales dacă o secvență era
gramaticală/negramaticală (faza testului). Alegerile gramaticale din timpul testului au fost
conectate cu activitatea în BA44 și cu gradul de activitate modulată de complexitatea
sintactică. O sugestie specifică a felului în care această regiune funcționează este aceea că
generează semnale predictive către alte părți ale creierului (în cazul propozițiilor, către
cortexul temporal) cu privire la ce tip de cuvânt este anticipat, dar și monitorizează dacă
predicția a fost obținută (Friederici, 2012).
Porțiunea anterioară a ariei lui Broca (BA45,care se extinde către BA47) este deseori
considerată ca având diferite funcții: legate de memoria de lucru și de controlul memoriei
semantice. Acestea sunt, bineînțeles, funcții importante pentru procesarea propozițiilor,
dar nu sunt legate în mod direct de sintaxă. În cadrul studiilor fMRI, alegerea clasei
gramaticale a unui cuvânt activează BA44, dar alegerea nivelului de concretitudine (o
proprietate semantică) activează regiunea anterioară a BA45 (Friederici et al., 2000).
Aplicând TMS asupra regiunii lui Broca poate produce o disociere dublă între procesarea
sensului versus fonologie (să decidem dacă două cuvinte sună la fel), atunci când două
cuvinte sunt prezentate.

Este sintaxa independentă de semantică?

Termeni cheie:
Interpretarea – procesul de a atribui cuvintelor o structură sintactică.
Dovezile de la pacienții cu leziuni dobândite la nivelul creierului, arată o separație
între sintaxă și semnatică. Pacienții cu demență semantică pierd gradual sensul individual
al cuvintelor, dar încă pot produce propoziții gramaticale, deși cu lipse în conținut
(Hodges et al. 1994). Testele de înțelegere efectuate pe pacienții cu demență semantică
mai sugerează și că aceștia pot decide dacă o propoziție este gramaticală sau nu, chiar
dacă conține cuvinte pe care ei aparent nu le înțeleg. Cu toate acestea, unele aspecte ale
sintaxei pot depinde de integritatea semanticii unor cuvinte particulare; de exemplu, când
un cuvânt este singulat din punct de vedere gramatical, dar plural din punct de vedere
conceptual (ex: „eticheta de pe sticle” se referă la mai mult de o etichetă; Rochon et al.,
2004).
În cadrul înțelegerii propozițiilor, procesul de a atribui cuvintelor o structură sintactică
este numit interpretare. O dezbatere cheie în literatură face referire la măsura în care
interpretarea este bazată exclusiv pe proprietățile sintactice ale cuvintelor (așa-numita
interpretare bazată pe structură; Frazier & Rayner, 1982), sau este influențată de
proprietățile semantice ale cuvintelor (așa-numita interpretare bazată pe discurs;
MacDonald et al., 1994). Dovezile în favoarea calculului inițial unic a structurii
propoziției provine de la propozițiile „garden-path”, în cadrul cărora partea inițială a
propoziției favorizează o interpretare sintactică, care se dovedește a fi incorectă. Exemplul
clasic este dat de Bever (1970): „Calul alerga pe langă hambar căzut”. În acest exemplu
cuvântul „căzut” apare ca o surpriză, doar dacă cititorul nu interpretează propoziția în
felul următor: „Calul {care} alerga pe lângă hambar {a fost cel care a} căzut”. Faptul că
există o ambiguitate sugerează că nu toate construcțiile propozițiilor posibile sunt luate în
considerare (consistente cu interpretare bazată pe structură). Cu toate acestea, în unele
cazuri, semantica pare să influențeze felul în care o propoziție este interpretată
(consistentă cu interpretare bazată pe discurs). De pildă, propozițiile „garden-path” pot fi
uneori evitate dacă propoziția ambiguă este precedată de un context de sprijin (Altmann et
al., 1994). Să discutăm, de exemplu, propoziția: Pompierul i-a spus persoanei pentru care
și-a riscat viața să instaleze un detector de fum. Această propoziție este foarte puțin
probabil să fie una de tip „garden-path” dacă este precedată de context, precum (Altmann
et al., 1994): Un pompier ținut piept unui incendiu periculos într-un hotel. A savat unul
dintre musafiri, aflându-se el însuși într-un mare pericol. Un grup de oameni s-a adunat în
jurul său. Pompierul i-a spus persoanei pentru care și-a riscat viața să instaleze un
detector de fum.
Se pare că pregătirea unei structuri a unei propoziții este, într-o anumită măsură,
dependentă de factori sintactici și contextuali. Unii cercetători au dus această dovadă până
la a afirma că procesele sintactice și cele semantice sunt întrețesute (McClelland et al.,
1989). Însă, studii asupra persoanelor cu leziuni la nivelul creierului și metodele de
imagistică sunt împotriva unei astfel de interpretări. Se pare că anumite aspecte ale
sintaxei și semanticii lexicale pot fi disociate unele de altele.
Există un ERP care este asociat cu procesarea anomaliilor gramaticale (Gouvea et al.,
2010). Este denumit P600 deoarece este o distorsiune pozitivă care apare în jurul a 600 ms
după debutul cuvântului. Acesta poate fi constrastat cu N400, introdus anterior, care a fost
asociat cu procesarea anomaliilor gramaticale (indiferent dacă se află sau nu în contextul
unei propoziții). În general, distincția P600 – N400 sprijină ideea că sintaxa și semantica
sunt separabile. Cea mai comună interpretare pentru P600 este aceea că reflectă reanaliza
sintactică a propoziției. Cu toate acestea, se mai regăsește și în cazul propozițiilor
gramaticale care sunt dificile de interpretat, ceea ce ne arată că este implicat în general
mai mult în analiza sintactică, decât în reanaliza sintactică (Kaan et al., 2000).
Friederici (2011, 2012) susține că există două nivele ale procesării sintaxei: una bazată
pe structuri sintactice locale de la nivelul frazei (determină dacă o frază este bazată pe un
substantiv sau un verb), și una care bazată pe o structură mai globală a propoziției
(determină cine îi face ce și cui). În cadrul studiilor ERP, erorile sintactice la nivel local
sunt detectabile într-un interval scurt de timp (150–200msec), în timp ce, cea din urmă
apare mai târziu și este legată de P600 (Hahne & Friederici, 1999).
Studiile imagisticii funcționale pe participanți normali sugerează roluri diferite pentru
cortexul temporal anterior, cortexul temporal posterior și aria lui Broca care pot
corespunde diferențelor dintre semantică și sintaxă, dar și interfeței dintre aceastea. Pallier
et al. (2011) a prezentat propoziții cu structuri formate din cuvinte de conținut (care au
semantică lexicală) sau non-cuvinte. Cortexul temporal anterior a raspuns prezenței
sensului cuvintelor, dar nu și la mărimea structurii sintactice. Atât aria lui Broca, cât și
șanțul temporal superior au prezentat profilul opus. S-a afirmat că lobii temporali
posteriori ar putea fi locul de integrare al semanticii (provenind din regiunile temporale
anterioare) și sintaxei (în regiunea lui Broca). Alte studii fMRI arată că aria lui Broca este
activată la momentul procesării relațiilor ierarhice/sintactice dintre simbolurile
nelingvistice (Bahlmann et al., 2008), dar că lobii temporali posteriori sunt activați doar
când materialul stimulului are legătură cu limbajul. Acest lucru sprijină ideea că acesta
este locul integrării a sintaxei și semanticii (vezi Friederici, 2012).

Este sintaxa independentă de memoria de lucru?

Creșterea complexității sintactice tinde să fie legată de sarcini mai mari ale memoriei
de lucru. Ca atare, distincția dintre sintaxă și memoria de lucru nu este directă. S-a afirmat
că singura contribuție a ariei lui Broca la înțelegerea propozițiilor este rolul acesteia în
memoria de lucru (Rogalsky & Hickok, 2011).
Pacienții cu leziuni la nivelul creierului și cu deficite ale memoriei fonologice de
scurtă durată pot produce și înțelege adecvat multe propoziții (Caplan & Waters, 1990;
Vallar & Baddeley, 1984), sugerând o disociere dintre cele două, dar alții prezintă deficite
clare atunci când le sunt prezentate propoziții complicate din punct de vedere al sintactic
(Romani, 1994). Într-un studiu al lui Romani (1994), nu s-au găsit probleme de înțelegere
la citirea textului, dar au fost probleme în cazul propozițiilor rostite și atunci când
cuvintele scrise erau prezentate pe rând.
În cadrul unui studiu fMRI, Makuuchi et al. (2009) au manipulat în mod independent
memoria de lucru și complexitatea sintactică. Manipularea memoriei de lucru a constat în
numărul de elemente care interveneau între subiectul propoziției și verbul asociat, în timp
ce manipularea sintaxei a constat în prezența/absența structurii sintactice ierarhice
(încorporare). Efectul complexității sintactice a fost regăsit în porțiunea posterioară a ariei
lui Broca (BA44). Efectul memoriei de lucru a fost regăsit într-o regiune adiacentă, dar
distinctă a ariei lui Broca și a fost asociat cu activitatea lobilor parietali. Astfel de sisteme
fronto-parietale sunt, în general, caracteristice memoriei de lucru. Analiza conectivității
funcționale dintre cele două regiuni frontale (măsura în care ativitatea lor este corelată) a
arătat o cooperare mai mare la momentul procesării propozițiilor solicitante.

Evaluarea
Regiunea lui Broca pare să aibă mai multe funcții în cadrul procesării propozițiilor.
Este implicată în procesarea dependențelor ierarhice dintre cuvintele dintr-o propoziție.
Cu toate acestea, funcția aceasta poate fi una mai generală, nespecifică limbajului. În plus,
este importantă pentru memoria verbală de lucru, care este necesară în procesarea
propozițiilor mai lungi și mai complexe. Mai este importantă și pentru plasarea cuvintelor
în context, prin preluarea sau manipularea informației în memoria de lucru. Din nou,
această funcție nu este specifică procesării propozițiilor – este folositoare memoriei
(codare) și raționării (rezolvarea de probleme). Chiar dacă aria lui Broca este o regiune
importantă pentru procesarea propozițiilor, nu este singura regiune de acest fel din creier.
Lucrează împreună cu alte regiuni, în special lobii temporali posteriori și anteriori,
importanți pentru procesarea sensului cuvintelor și propozițiilor. Dovezi ale separabilității
parțiale a sintaxei și semanticii provin de la studii pe pacienți (care arată disocieri în
abilitați), de la electrofiziologia umană (care arată disocieri temporale, precum
componentele N400 și P600) și de la fMRI (care arată substraturi neurale diferite dar
suprapuse).

PRELUAREA ȘI PRODUCEREA CUVINTELOR ROSTITE

Termeni cheie:
Lexicalizare – în producerea vorbirii, selectarea unui cuvânt în funcție de sensul pe care
dorim să-l transmitem.
Producerea vorbirii, în situații naturale, implică traducerea unei idei intențioante într-o
structură propozițională și preluarea și producerea de cuvinte adecvate. Pentru a studia
acest proces în laborator, o metodă standard a fost aceea de a studia preluarea a cuvintelor
individuale izolate pe baza prezentării unei fotografii sau a definiției cuvîntului. Ambele
sarcini sunt considerate ca fiind cele care inițiază procesul semantic. Un număr de
variabile afectează cât de ușor un cuvânt este de preluat, fapt măsurat pe baza ratei de
eroare și timpilor de reacție ai denumirii (Barry et al., 1997). Mare parte dintre aceste
variabile, dacă nu chiar toate, pot fi considerate ca factori care afectează nu doar preluare
cuvintelor rostite, ci și procesarea cuvintelor individuale în alte contexte (în recunoașterea
vorbirii, în citire, rostire). În această secțiune vor fi discutate un număr mare de întrebări.
Din cate etape este constituită preluarea cuvintelor rostite? Sunt aceste etape discrete sau
interactive? Ce tip de informație este preluată – sintactică, semantică, morfologică,
silabică, fonemică și așa mai departe?
Tipul de informație care trebuie preluată în producerea vorbirii în general de trei tipuri.
În primul rând, trebuie să selectăm un cuvânt în funcție de sensul pe care vrem să-l
transmitem. Acest proces se numește lexicalizare și este foarte constrâns de cunoștințele
ascultătorului. În al doilea rând, cel puțin în contexul producerii propozițiilor, proprietățile
gramaticale ale unui cuvânt trebuiesc preluate și specificate. Acestea inclus și clasa
gramaticală (subtantiv, verb, adjectiv) și, în multe limbi, genul cuvântului. În final, forma
reală a cuvântului, în termeni de silabe constitutive, foneme și modele articulatorii, trebuie
preluată.

Studii ale erorilor de vorbire

Termeni cheie:
Alunecarea freudiană – substituirea unui cuvânt cu un altul care este considerat ca fiind
reflectarea intențiilor ascunse ale vorbitorului.
Observații ale erorilor vorbirii de zi cu zi au fost folositoare în restrângerea teoriilor
preluării cuvintelor (Garrett, 1992). Erorile de vorbire tind să schimbe cuvintele pentru
alte cuvinte, mofemele pentru alte morfeme, fonemele pentru alte foneme și așa mai
departe. Acest fapt este o dovadă a realității psihologice a acestor unități. Dacă discutăm
nivelul cuvintelor, este posibil să substituim cuvinte cu sensuri similare, o eroare
semantică, de exemplu dacă spunem „câine” în loc de „pisică”. O variantă a acestei erori
este alunecarea freudiană. Freud credea că vorbitorii reprimă gândurile lor reale în timpul
conversației și că acestea ar putea fi dezvăluite prin erori de vorbire, din neatenție (Ellis,
1980). De exemplu, fostul prim-ministru al Angliei, Tony Blair, a folosit din greșeală
expresia „arme de distragere în masă”, în loc de „arme de distrugere în masă”, în cadrul
unei dezbateri parlamentare din 2003. În acest caz observăm că substituția tinde să
păstreze clasa gramaticală, substantivele sunt schimbate cu substantive, verbele cu verbe
etc. (Garrett, 1992).
Un alt tip de eroare este aceea în care eroarea are o formă fonologică asemănătoare cu
cuvântul inițial (Fay & Cutler, 1977). Acestea se numesc malapropisme, după domnul
Malaprop, un personaj care făcea astfel de erori. Aceste erori sunt folosite în sprijinul
concepției că există o competiție între cuvintele similare în timpul preluării cuvintelor.
Erorile din cadrul discursului interior tind să implice schimbări la nivelul cuvintelor
similare, dar nu și la nivelul fonemelor, ceea ce sugerează că discursul interior nu este o
simulare completă a procesului de producere a vorbirii (Oppenheim & Dell, 2008).
O altă distorsiune natural, obișnuită a producerii vorbirii este fenomenul vârfului
limbii (Brown, 1991; Brown & McNeill, 1966). În acest caz, persoana știe ce cuvânt vrea
să spună, dar nu reușește să preia forma corespunzătoare a cuvântului. Chiar dacă este
foarte greu de găsit cuvântul, există alte tipuri de informație disponibile. De exemplu,
vorbitorii de limbi precum italiana, de obicei, știu genul cuvântului (Vigliocco et al.,
1997), iar alți vorbitori știu uneori știu lungimea aproximativă a cuvântului sau numărul
de silabe (Brown & McNeill, 1966). Aceste rezultate sugerează că aspecte diferite ale
cuvintelor pot fi disponibile în etape diferite și relativ independente unele de altele.
Pacienții cu anomie, ca rezultat al leziunilor la nivelul creierului, prezintă dificultăți
severe în găsirea cuvintelor. Acest caz este foarte similar fenomenului vârfului limbii, dar
în proporții patologice. Aceste simptome pot rezulta din două tipuri de afecțiuni. În primul
rând, poate fi rezultatul unei dificultăți semantice care duce la un eșec în diferențierea
între diferite concept și o dificultate în specificare precisă a cuvântului care trebuie preluat
(Caramazza & Hillis, 1990b). În al doilea rând, alți pacienți ar putea ști sigur ce cuvânt
vor să producă, dar sunt incapabili să preia informația fonologică asociată pentru a-l
articula (Kay & Ellis, 1987).

Etape discrete sau interactive în preluarea cuvintelor?

Cele mai influente modele ale preluării cuvintelor rostite împart procesul de trecere de
la reprezentarea conceptuală la forma fonologică a cuvântului în doi pași. Etapele
următoare ar putea fi implicate în traducerea acestora în comenzi motorii. Să discutăm
modelul lui Levelt (vezi Levelt, 1989, 2001). Prima etapă a acestui model implică
preluarea componentelor sintactice ale cuvântului (clasa sa gramaticală), numite
reprezentări lemma. Astfel, această primă etapă implică lexicalizarea, împreună cu
preluarea trăsăturilor sintactice. A doua etapă include preluarea unei reprezentări lexeme,
care face disponibil codul fonologic care determină articulația. Distincția lemma-lexeme
reprezintă una dintre descoperirile cheie ale literaturii producerii vorbirii. În primul rând,
explică fenomenului vârfului limbii prin afirmația că lemma se activează, dar lexeme nu
este activă (sau nu este activă în totalitate). În al doilea rând, oferă o modalitate de a
distinge cuvintele cu formă identică, dar care diferă ca sens sau clasă gramaticală.
Întrebarea dacă aceste etape sunt discrete sau interactive este o sursă de controversă.
Modelul lui Levelt afirmă că sunt etape discrete și că preluarea lexeme nu începe până
selecția lemma nu este completă. În contrast, alte modele au afirmat că o procesare
fonologică parțială poate apărea înainte ca selecția lemma să fie completă și, în plus,
această informație poate influența selecția lemma.
Modelul lui Levelt a fost criticat. Camarazza și Miozzo (1997) au aflat că în cadrul
fenomenului vârfului limbii este uneori posibil să raportăm informații despre gen fără a ști
primul fonem (accesare lemma, fără accesare lexeme), dar este posibil și să știm primul
fonem și să nu cunoaștem genul (accesare lexeme, fără accesare lemma). Autorii sprijină
distincția dintre preluare fonologică și gramaticală. Mai mult, ei prezintă dovezi
neuropsihologice, conform cărora organizarea cunoștințelor gramaticale nu este amodală,
ci duplicată atât în modalități fonologice, cât și scrise (Caramazza, 1997). De exemplu, un
pacient avea dificultăți selective în scrierea substantivelor și verbelor, dar nu prezenta
dificultăți în rostirea de substantive și verbe (Caramazza & Hillis, 1991).
În concluzie, există dovezi semnificative pentru distincția dintre cunoașterea
gramaticală și cea fonologică, dar organizarea precisă a acestor tipuri de cunoaștere este
într-o continua dezbatere.

Articularea: închiderea buclei de comunicare

Acest capitol a început cu un model simplu al limbii rostite, în care ideile sunt
împărtășite între un vorbitor și un ascultător. Am început cu perceperea vorbirii și am
discutat procesele semantice și sintactice și preluarea cuvintelor. Ultimul subiect de
discutat este articularea.
După cum am menționat anterior, fonemele sunt descries ca fiind un set limitat de
gesture articulatorii, precum vibrația corzilor vocale și locul articulatorilor. Cu toate
acestea, multe persoane cred că fonemul nu este unitatea de bază a articulării, Unii au
afirmat că unitatea de bază a articulării este silaba (Levelt & Wheeldon, 1994).
Aria lui Broca a fost considerată, la un moment dat, ca fiind foarte impoartantă pentru
articulare. Această idee este discutată în prezent. Pacienții probleme articulatorii prezintă
leziuni la nivelul ganglionilor bazali și/sau la nivelul insulei, dar nu în cazul ariei lui
Broca (Dronkers, 1996; but see Hillis et al., 2004). Leziunile de la nivelul insulei pot
rezulta în dificultăți în modelarea tractului vocal, cunoscută ca apraxia verbală (Dronkers,
1996). Persoanele cu apraxie verbală știu ce vor să zică, dar distorsionează producția de
consoane, vocale și prozodie. Acest lucru este uneori perceput de ceilalți ca fiind un
accent străin (Moen, 2000). Dificultățile de la nivelul prozodiei reflectă mai mult o proastă
coordonare a articulatorilor, decât un deficit primar în prozodie, care apare uneori în urma
leziunilor la nivelul emisferei drepte (Pell, 1999).
Studiile fMRI asupra articulatorilor, în legătură cu perceperea vorbirii, au arătat o
activitate a insulei și a regiunilor motorii anterioare, dar nu și a ariei lui Broca (Wise et al.,
1999). Cu toate acestea, alte studii au sugerst că aria lui Broca are un rol important în
planificarea etapelor de silabificare, chiar dacă comenzile motorii nu sunt localizate în
această arie (Indefrey & Levelt, 2004). Trebuie să menționăm și că regiunile de la nivelul
ariei lui Broca sunt și ele implicate în transformările audio-motorii ale vorbirii, ca parte a
rutei dorsale „cum” a perceperii vorbirii și ca parte a unui „sistem oglindă” pentru vorbire.
Ca și în cazul tuturor formelor de mișcare voluntară, producerea vorbirii depinde, în
cele din urmă, de cortexul motor primar (M1) pentru a iniția mișcarea gurii, fălcii și
limbii. Recent, a fost indentificată de fMRI o regiune a M1, care răspunde selectiv la
mișcarea pliurilor glotale ale laringelui (Brown et al., 2008).
Leziunile de la nivelul cerebelului și ganglionilor bazali ar putea fi cruciale pentru
articularea eficientă. Deteriorările la nivelul acestor regiuni pot rezulta într-o afecțiune a
contracțiilor musculare, numită dizartrie (Kent et al., 2001).