Structura socială și criza din timpul Republicii (509 aChr – 27 aChr)

Pentru a înțelege cât mai bine operele scriitorilor studiați anul acesta, este necesară
cunoașterea contextului social în care aceștia au trăit și și-au format viziunea asupra existenței
umane.

Dacă în timpul Regalității (753 aChr – 509 aChr) societatea oamenilor liberi era divizată între
patricieni (patres)1 și plebei2 (plebes), în timpul Republicii, datorită evoluției instituțiilor și a
relațiilor sociale, societatea romană cunoaște modificări substanțiale:
- publicarea în Forum a primelor legi romane: Lex duodecim tabularum (Legea celor 12
table), considerată principalul izvor al dreptului privat și public roman
- adoptarea Legii Canuleia prin care se ridica interdicția căsătoriei dintre patricieni și plebei
- apariția provinciilor romane, conduse mai întâi de către senatori, apoi de guvernatori,
proconsuli și propretori
- apariția unei noi clase sociale, cea a cavalerilor (equites), care va forma noua aristocrație,
cea comercial-cămătărească
- înființarea de noi magistraturi în favoarea plebei (tribuni ai plebei – drept de veto)
- formarea celor două facțiuni politice, optimates și populares, reprezentând, prima, interesele
patricienilor, iar cea de a doua, interesele plebei. Când disensiunile dintre cele două facțiuni politice
se vor acutiza, disputele se vor muta din senat în afara acestuia, transformând întreaga Italie într-un
câmp de luptă. Roma începe, astfel, să se confrunte cu un șir lung de războaie civile:
1. Războiul civil dintre Marius (populares) și Sulla (optimates) (88-81 aChr)
2. Războiul civil dintre Caesar (populares) și Pompeius (optimates) (49-48 aChr), izbucnit
după ce aceștia formaseră inițial, alături de Crassus, primul triumvirat (60 aChr)
3. Războiul civil dintre Octavianus și Marcus Antonius (42-31 aChr), izbucnit în urma celui de
al doilea triumvirat (43 aChr), alcătuit din Octavianus, Marcus Antonius și Lepidus
Situația tensionată va dura până în 27 aChr, prin instaurarea de către Octavianus a Pax Romana.
În perioada Republicii putem vorbi despre autoritatea senatului, de prestigiul real al instituțiilor
republicane deoarece a existat un echilibru de forțe între magistrații (edili 3, cenzori4, questorii5,
praetori6, consuli7) constrânși să-și exercite prerogativele în cadrul unor limite reglementate.
Autoritatea senatului pălește în momentul acaparării puterii de către Octavianus.
Familia, furnizor de valori morale, conservatoare a tradiției întră într-un proces lent de disoluție.
Cultele religioase orientale subminează cultul oficial. Pietas își pierde semnificația profundă,
sacră, de reper moral.
În acest context literar își redactează opera Caesar, Sallustius, Cicero, Lucretius, Catullus.

Epoca clasică augustană

Structura socială

În evoluția sa istorică, statul roman a cunoscut apogeul dezvoltării sale în ultima fază, cea a
Imperiului, cu cele două sub-etape: Principatul (31 aChr – 248) instaurat de către Augustus și
Dominatul (248-476) instaurat de către Dioclețian.

1
Proprietari de pământ (locupletes), membri ai senatului (Sfat al bătrânilor – senex – la acel moment) și singurii
cunoscători ai legilor.
2
Categorie socială alcătuită din mici proprietari de pământ, comercianți și indivizi fără proprietate – proletarii – singura
lor avere fiind copiii (proles).
3
Se ocupau de ordinea publică în cetate, de organizarea spectacolelor publice și de aprovizionarea cetățenilor, de
administrarea piețelor.
4
Erau însărcinați cu efectuarea recensământului, în vederea evaluării averii cetățenilor
5
Asigurau paza arhivelor statului, organizau activitățile de administrare a tezaurului, valorificau capturile de război.
6
Administra justiția (organiza procesele și instanțele, dar nu participa la activitatea lor).
7
2 consuli aleși anual de către comisiile centuriate, reprezentau puterea executivă constituind magistratura supremă.
Puterea legislativă o deținea Senatul.
 Se menține structura socială din timpul Republicii: marii proprietari de pământ (aristocrația
senatorială / optimates), comercianții și cămătarii (cavalerii) și micii meseriași ori proprietari de
pământ (populares).
Armata romană începe să fie compusă din soldați mercenari, care pătrund chiar și în
rândurile legiunilor.
Crizei Republicii îi urmează o epocă de renaștere națională, atât din punct de vedere
teritorial cât mai ales cultural și moral (redresare morală). Octavianus transformă Roma în centrul
lumii. Înființează biblioteci publice, reface vechi edificii, reformează societatea și instaurează cultul
Romei, respingând inteligent cultul propriei personalități. Păstrează Senatul, dar și-l subordonează.
Își asumă următoarele titluri și prerogativele acestora: Augustus – alesul zeilor, Princeps – primul
om în senat, Pater patriae – părintele patriei, Pontifex Maximus – Mare Preot, Imperator –
comandant suprem al armatei, Consul, Tribunus plebis.
Politica sa este abil transmisă populației cu ajutorul scriitorilor care vor activa în ceea ce
vom numi „epoca clasică augustană”: Titus Livius, Vergilius (urmează pe Homer), Horatius
(urmează pe Alkaios, Sappho, Mimnerm, Pindar), Ovidius, Propertius, etc., adunați în cadrul unor
cercuri literare, dintre care cel mai cunoscut fiind cel al lui Maecenas. Sunt cultivate oda, poezia
bucolică și epopeea (în prima parte a domniei lui Augustus), elegia (a doua parte a domniei lui
Augustus și mai ales în opera exilului lui Ovidius). OPERA POETICĂ OVIDIANĂ NU SE
ANGRENEAZĂ ÎN EFORTUL COLECTIV DE REDRESARE MORALĂ A SOCIETĂȚII
ROMANE.
Extrem de bogat, Maecenas a contribuit prin punerea averii sale la dispoziția scriitorilor care
susțineau ideologic politica lui Augustus, la profesionalizarea activității artistice a scriitorilor
menționați mai sus.
În epoca de aur sau epoca clasică a culturii romane, poezia atinge apogeul dezvoltării sale;
se afirmă o producție literară de mare valoare, inspirată din trecutul glorios, dar nu pentru a fi
contrapusă prezentului decăzut, ci pentru a exalta spiritul național, pentru a insufla încredere în
viitor, în potențialul unui popor în plină ascensiune.
După moartea lui Augustus (14 pChr), urmașii săi (Tiberius, Caligula, Claudius, Nero) și
societatea romană încep să se îndepărteze de viziunea acestuia. Obiceiurile strămoșești (mos
maiorum) sunt abandonate în favoarea celor orientale. Se deschide treptat drumul fără întoarcere
spre corupția generalizată, spre cultul personalității împăratului, spre intrigi și complot. Este epoca
în care scriu Seneca, Tacitus, Petronius și Apuleius.