Noul stat, aflat la confluența Imperiilor Otoman, Austro-Ungar și Rus, cu vecini

slavi pe trei părți, aspira la vest, în principal la Franța, pentru modelele sale
culturale, educaționale și administrative. În 1913, în cadrul celui de-al Doilea
Război Balcanic, România a anexat Cadrilaterul, aflat până atunci în posesia
Bulgariei.

La declanșarea Primului Război Mondial, clasa politică –în marea ei majoritate

antantofilă– a optat pentru păstrarea neutralității, în pofida dorinței regelui
Carol I de a intra în război alături de Puterile Centrale. În 1916 România a intrat
în Primul Război Mondial, de partea Antantei. La sfârșitul războiului, Imperiile
Austro-Ungar și Rus au dispărut; corpurile reprezentative create în Transilvania,
Basarabia și Bucovina au ales unirea cu România, rezultând România Mare.

Anii '20 au fost dominați de Partidul Național Liberal, până la moartea regelui
Ferdinand și a lui Ionel Brătianu (1927). În anii '30, mișcarea naționalistă Garda
de Fier, a devenit un factor politic major în exploatarea fricii de comunism și
resentimentul pretinsei dominații străine și mai ales evreiești asupra economiei.
În 1938, pentru a preveni formarea unui guvern care să includă membri ai acestei
mișcări, Regele Carol al II-lea a instituit așa-numita „dictatură regală”. Ca
urmare a pierderilor teritoriale suferite de România în 1940, Carol s-a văzut
forțat să aducă la putere la 4 septembrie 1940 un guvern condus de generalul Ion
Antonescu, susținut doar de legionari. Două zile mai târziu, la 6 septembrie, Carol
a abdicat și a părăsit țara, lăsându-l pe tron pe fiul său Mihai, la acel moment în
vârstă de 18 ani.